Sunteți pe pagina 1din 38

PREOCUPĂRI ISTORIOGRAFICE

REFERITOARE LA SFÂNTUL IOAN CASSIAN

“Părinte sfinte al Bisericii nedespărţite şi teologule al virtuţilor creştine;


fiu al pământului românesc şi mare dascăl al monahilor latini, Cuvioase
Ioane Cassian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi”.
CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I PRIMELE ÎNCEPUTURI

CAPITOLUL II RECUNOAŞTEREA SFÂNTULUI IOAN CASSIAN DE CĂTRE MARII


TEOLOGI AI TIMPULUI

CAPITOLUL III PREOCUPĂRI ALE TEOLOGILOR ROMÂNI PRIVIND CINSTIREA


SFÂNTULUI IOAN CASSIAN

CAPITOLUL IV SFÂNTUL IOAN CASSIAN, UN SFÂNT AL TIMPULUI NOSTRU

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE

Creştinismul, fenomenul spiritual cu cea mai revoluţionară finalitate în construcţia


Europei a fost socotit drept unul particular pentru românii timpurii. S-a perseverat în a se
crede că la începuturile medievale, el a fost o componentă a ADN-ului tuturor românilor. În
fond, a fost un proces de creştere atât de normal încât este de înscris în fluxul spiritualităţii
civilizatoare al tuturor popoarelor continentului. A menţinut un fond teologic esenţial, dătător
de identitate, dar s-a adaptat mereu istoriei. Astăzi creştinismul încă îşi educă sau îşi câştigă
adepţii, devenind atractiv prin mesajele sale strict conexate vieţii sociale, îi întăreşte cu noi
argumente sau dovezi pe cei crescuţi deja în mediul său ori, dimpotrivă, îi pierde în faţa unor
religii mai agresive sau mai rezonante pentru tipuri de conştiinţe remodelate de alte
împrejurări, la fel de istorice. Într-un astfel de context, un evreu poate deveni fratele călugăr
de la mănăstirea Rohia, iar un neaoş coborâtor din daco-romani se poate dovedi un cadiu
dobrogean înţelept.
Tema mai amplă pe care ne-am propus să o abordăm se referă la punctul de vedere
antropologic al Sfântului Ioan Cassian, reflectat în opera sa, în lucrarea de faţă străduindu-
ne să prezentăm istoriografic modul cum a fost receptată atât opera, cât şi acest mare Părinte
al Bisericii româneşti şi universale.
Principalul obiectiv pentru acest stadiu al cercetării în care ne găsim constă într-o
analiză. Cercetarea vieţii monahale din spaţiul românesc a preocupat de timpuriu istoriografia
românească, fiind investigate unele aspecte ale monahismului românesc, respectiv viaţa
duhovnicească emanată din mănăstiri, rolul cultural-artistic al vetrelor monahale. Altfel spus,
preocupările istoriografice în privinţa monahismului nu au încetat în decursul timpului până
în vremea noastră. Noutatea cercetărilor de astăzi însa constă oarecum în investigarea zonală
geografico-istorică a monahismului românesc.
Dobrogea reprezintă indiscutabil pentru noi, leagănul creştinismului românesc. Facem
această afirmaţie, bazându-ne pe o veche tradiţie bisericească consemnată spre mijlocul
secolului al IV-lea de istoricul Eusebiu din Cezareea (Ist. Bis III, 1) care, la rândul său preia
informaţia dintr-o scriere mai veche a lui Origene (In Math. Comment, series 39, ad.Math,
24, 9) şi care afirmă: după spusele tradiţiei, lui Andrei i-a căzut la sorţi (să evanghelizeze)
Sciţia 2. În cunoscuta sa lucrare ,,Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes de
l’Lempire Romain” (Paris, 1918) istoricul J. Zeiller ajunge la concluzia că prin Sciţia
convertită de apostolul Andrei trebuie să înţelegem teritoriul Dobrogei de azi, organizat ca
provincie sub denumire de Scythia (Minor) de către împăratul Diocliţian în anul 292.
Spre deosebire de alte popoare, care s-au creştinat la o anumită dată, din ordinul
conducătorilor politici, sau ca urmare a unor misiuni oficiale, daco-romanii au îmbrăţişat
religia creştină încă din prima etapă a formării lor ca popor, între sfârşitul secolului al III-lea
şi secolul al VI-lea, înainte de simbioza cu slavii.
Vestigiile paleocreştine (sec. III – VI) descoperite pe teritoriul României, precum şi existenţa
în proporţie de 90% a termenilor latini în rugăciunea Tatăl nostru şi în Crezul niceo-
constantinopolitan reprezintă dovezi concrete şi incontestabile nu numai despre răspândirea
creştinismului la daco-romani ci chiar despre o organizare superioară şi cristalizare doctrinară
a creştinismului în teritoriile noastre, în special în Dobrogea.
,,Cea mai veche ţară românească” aşa cum a fost supranumită Dobrogea, prezintă pentru
istoria creştinismului românesc o situaţie cu totul deosebită, ea constituind în toată această
perioadă a etnogenezei româneşti principalul focar de iradiere a luminii creştine pentru
spaţiul carpato-danubian.
Creştinismul românesc sau mai exact protoromânesc constituie o etapă aparte a istoriei
noastre bisericeşti şi laice, deoarece are în vedere dezvoltarea spirituală a unui popor încă de
la originea formării sale. Astfel, prin propovăduirea mesajului evanghelic la geto-daci şi
daco-romani, prin însăşi unii din Apostolii Mântuitorului Iisus Hristos se deschidea, o primă
etapă, a acceptării noii credinţe în unele părţi ale spaţiului de formare ale poporului nostru.
Însă lucrurile au evoluat în mod pozitiv, chiar dacă şi în această parte a lumii creştine valurile
de persecuţii au dat numeroşi martiri. De aceea, mărturiile lingvistice, cele arheologice şi cele
literare sunt dovezi incontestabile în acest sens. Apoi, pe lângă propovăduire au urmat:
organizarea bisericească (scaune episcopale şi un sediu mitropolitan); consemnarea numelor
unor teologi implicaţi în controversele teologice ale timpului; atestarea unor aşezări monahale
şi a unor lăcaşuri de cult; păstrarea cu sfinţenie (după ce au fost descoperite) a moaştelor de
martiri din această perioadă. Prin toate aceste aspecte, creştinismul românesc din primele
secole a constituit prima fază a vieţii noastre bisericeşti, continuată apoi de alte perioade
distincte, toate formând un întreg ansamblu al vieţii creştine de pe teritoriul ţării noastre
bibliografiei referitoare la tema propusă.
Capitolul I
PRIMELE ÎNCEPUTURI

Încă din epoca apostolică, creştinii au avut întotdeauna în inimă, alături de


dumnezeiasca Scriptură, scrierile Sfinţilor Părinţi şi Scriitori bisericeşti. Chiar şi pe teritoriul
ţării noastre au circulat opere ale acestor cărturari şi dascăli ai Bisericii încă din secolele IV-
V. În evoluţia apariţiei operelor patristice la noi se pot constata mai multe faze, de altfel
caracteristice pentru întreaga spiritualitate a Ortodoxiei româneşti: faza patristică, care a
imprimat caracterele ei fundamentale spiritualităţii ortodoxe româneşti , faza traducerilor
slavone, greceşti şi româneşti (sec. XIV- XIX), faza întemeierii teologiei româneşti,
remarcată continuu prin traduceri şi studii, faza dintre cele două războaie mondiale şi, cea din
urmă, faza modernă a ultimilor 45 de ani .
Începând cu secolul al IV-lea, se poate remarca o implicare oficială a Bisericii din
Schythia Minor coroborată cu cea a Statului bizantin, având drept ţel consolidarea
comunităţilor creştine existente de aici, dar mai ales continuarea propovăduirii. Acest lucru a
fost posibil mai ales prin intermediul unor ierarhi tomitani Betranion, Gerontie (Terontie) şi
Teotim I, apoi prin aportul misionarilor creştini ca Eutihie, Sfântul Sava Gotul (†372), dar şi
Părinţi ai Bisericii creştine, cum a fost Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopi de
Constantinopol ca Sfântul Ioan Gură de Aur, precum şi conducători militari ca Iunius
Soranus.
Descoperirile arheologice, aparţinînd secolului IV, atestă faptul că mai ales unele
localităţi, cum a fost Barboşi-Galaţi, sau cele de la Cândeşti-Vrancea, respectiv Mitoc-
Botoşani, precum şi cele de la Tăcuta, au constituit centre de iradiere a creştinismului între
zonele limitrofe şi lumea romană. S-au descoperit printre altele obiecte paleocreştine ce
reprezentau cruci de sidef, opaiţe decorate cu simboluri creştine, amfore cu iniţialele XP.
Desigur, au existat şi alte zone unde s-au făcut descoperiri arheologice de factură creştină.
Alături de vestigiile arheologice, notăm că aici au fost staţionate două detaşamente din
Legiunea Italica şi V Macedonica, precum şi alte unităţi auxiliare, unităţi în care au existat cu
siguranţă creştini. Pentru prima fază, caracterizată prin legăturile misionare, devenite ulterior
legături spirituale, ale unor Sfinţi Părinţi cu teritoriul scitic, s-au remarcat drept primi
traducători ai operei Sfântului Grigorie de Nazianz (parţial) Sf. Ioan Casian şi Dionisie
Exiguus.
Vorbind despre primele traduceri făcute la noi, operelor patristice clasice, vrednicul
de pomenire ierarh şi cărturar Nestor Vornicescu (+1999) spunea că în “Colaţiunea XIV” a
Sf. Ioan Casian, pronunţată de Avva Nesteros, se tratează despre “ştiinţa duhovnicească,
curăţirea de păcate şi contemplaţia lucrurilor, a universului creat de Dumnezeu”, concepţie
proprie Sf. Grigorie Teologul şi primei sale “Cuvântări Teologice”.
La maturitate, întreaga operă a Sf. Ioan Casian s-a fundamentat pe învăţătura biblică
şi pe învăţăturile din scrierile Părinţilor Bisericii care l-au precedat, printre aceştia aflându-şi
numele şi Sf. Grigorie Teologul .
Sfantul Ioan Casian s-a născut în jurul anului 360, cel mai probabil în Scythia
Minor (Dobrogea de azi, localitatea Casimcea, de pe Valea Casimcei, județul Tulcea). A
primit o formație aleasă în familie. A învățat să scrie și să citească în limba latină și în limba
greacă. În jurul anilor 378-380, doritor să cunoască locurile sfinte, pleacă cu Gherman,
prietenul său, la Betleem. După un timp merge în Asia Mică, vizitează comunitățile înființate
de sfântul Vasile cel Mare și sfântul Ioan Gură de Aur. În 385 ia drumul Nilului, pe urmele
marilor pustnici Antonie și Pahomie, cunoscând viața monahală a cenobiților și anahoreților
apoi, după șapte ani, se întoarce la Betleem. În jurul anului 399 se află la Constantinopol.
Ioan Gură de Aur, arhiepiscop de Constantinopol, îl hirotonește diacon, în anul 404. În urma
intrigilor de la curte, Ioan Gură de Aur este exilat în Munții Caucaz, în Georgia. Ioan Casian,
însoțit de prietenul său, pleacă la Roma pentru a cere protecția papei Inocențiu I (401-417).
Între timp, află că Ioan Gură de Aur a murit (407). Aici s-a împrietenit cu viitorul papă Leon,
căruia, în anul 430, i se va adresa cu cuvinte de stimă și de afecțiune, în prefața cărții „De
incarnatione”. Este hirotonit preot probabil de către papa. Ajunge în Galia în anul 415, fiind
trimis de către papa pentru a continua creștinarea galilor, începută deja de către sfinții
Policarp și Irineu de Lyon. La Marsilia înființează două mănăstiri, una de bărbați și alta de
femei: Mănăstirea „Sfântul Victor” și Mănăstirea „Sfântul Salvator”. Organizează viața
mănăstirească după modelul mănăstirilor din orient cu adaptările necesare locului. Prin
aceasta Cassian e un factor de legătură între cultura patristică a răsăritului și cea a apusului.
Este considerat unul dintre cei mai mari promotori ai monahismului occidental, deși viață
monahală exista în lumea latină și înainte de el. A combătut învățătura augustiniană despre
supremația harului căzând în semipelagianism.
A adus mari servicii bisericii prin lupta împotriva nestorianismului și a
pelagianismului. Moare în anul 435. În regiunea Marsiliei e venerat încă din secolul al V-lea
ca sfânt la 23 iulie. Biserica Ortodoxă îl sărbătorește la 28 sau 29 februarie.
Se cunosc de la Ioan Cassian trei mari lucrări:
 Despre așezămintele cenobiților (mănăstirești) și despre remediile celor opt păcate
principale (în latină De institutionis cenobiorum et de octo principalium vitierum
remediis libri XII), cca. 420, 12 cărți;
 Colațiuni sau convorbiri cu Părinții, „Colationes patrum”, cca. 428, în 24 de cărți;
 Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie (în latină De incarnatione Domini
contra Nestorium), cca. 430, lucrare apologetică polemică în 7 cărți, redactată la
cererea arhidiaconului Leon, devenit, mai târziu, papă al Romei.
Ioan Cassian a fost un trăitor însuflețit de principiile ascetice creștine și un ostenitor al
desăvârșirii în mediul monahal pe care l-a creat. Sfântul Benedict de Nursia, ale cărui reguli
monahale se bazează pe cele ale Sfântului Vasile cel Mare, este considerat întemeietorul
monahismului apusean, alături de Sfântul Ioan Cassian. Pentru apus, Ioan Cassian a adus
inovația patericului, adică disciplina literară în care ideile principale ale vieții monahale sunt
îmbrățișate prin convorbiri sau discursuri reale ori imaginare rostite de către părinții de seamă
ai mănăstirilor din orient.
Dionisie cel Mic este cel de-al doilea autor străromân căruia îi datorăm o
impresionantă colecţie de texte patristice, în al căror şir se înscriu şi fragmente din celebra
operă în discuţie.
Într-o a doua fază, după încheierea procesului de formare a limbii române, ierarhi,
preoţi, călugări, în general oameni ai Bisericii, au încercat să redea poporului, în limba sa, cât
mai mult din acest tezaur ortodox al literaturii patristice.
Conştienţi de imperioasa nevoie a Bisericii şi credincioşilor ei de a avea operele
Sfinţilor Părinţi, printre care şi a Sf. Ioan Cassian, iluştri cărturari români, formaţi în şcolile
mănăstireşti ale Ţărilor Române s-au dedicat cu putere operei de traducere a acestor lucrări.
Astfel, cu fiecare generaţie, tezaurul patristic în limba naţională s-a îmbogăţit, ideile Sf. Ioan
Cassian au devenit cunoscute credincioşilor noştri, iar acest mare teolog a intrat în
patrimoniul de spiritualitate şi gândire ortodoxă românească.
Dar, cu mult înainte ca vreuna din operele Sf. Ioan Cassian să apară şi-n limba
româna, primele traduceri ce s-au făcut la noi au fost cele în slavă. Ca atare, nu putem trece la
prezentarea traducerilor româneşti ale operei Sf. Părinte, fără ca, mai înainte, să vedem ce
traduceri slave s-au făcut, deoarece ele au fost importante pentru viitorul traducerilor în
româneşte. Dacă la noi s-a început a se traduce din Sfinţii Părinţi, aceasta s-a făcut pe filieră
slavă şi abia mai târziu pe cea greacă.
Cercetând fondul de manuscrise al Bibliotecii sinodale din Moscova, în 1973,
cercetătorul Radu Constantinescu a descoperit câteva file dintr-un manuscris slav , copiat cu
puţină vreme înaintea unui cutremur din 1411, “în vremea voievozilor Mircea şi Mihail”,
unde a putut citi referiri precise asupra scriitorilor şi tradiţiei literare antice. Un manuscris
incluzând şi “Scara” Sf. Ioan Scărarul, a fost caligrafiat în 1413, de către talentatul copist
Gavriil Uric, devenind astfel capodoperă a epocii şi întregii noastre literaturi bisericeşti
medievale . În secolul al XV-lea, acesta întemeiase la mănăstirea Neamţ o şcoală de înaltă
cărturărie ortodoxă, de receptare, corectă traducere sau transcriere şi răspândire a operelor
patristice. Este vorba despre câteva pagini patristice conţinute în manuscrisele noastre
slavone, care sunt mai vechi cu aproximativ zece ani faţă de ceea ce se cunoştea până acum
ca aparţinând operei lui Uric de la Neamţ . Aşa, ajutat fiind de alţi doi copişti , la 1413, Uric a
dat la lumină pentru Biserica noastră din Moldova, dar şi pentru posteritate, o amplă
antologie cu texte din opera Sf. Grigorie Teologul şi cu “Scara” Sf. Ioan Sinaitul.
Manuscrisul monahului Gavriil Uric, cu un bogat conţinut patristic, este înregistrat cu
numărul 1494 în fondul 196 Mazurin al Arhivelor Centrale de Stat din Moscova şi reprezintă
cea dintâi mărturie cronologică asupra activităţii culturale din Moldova Muşatinilor (cel puţin
până acum). Acest manuscris împreună cu un altul de la 1424 despre care vom vorbi mai
încolo sunt cele mai vechi date, dar şi cele mai sigure asupra istoriei literaturii şi gândirii
româneşti din Evul Mediu moldovean.
Ulterior, întreaga operă a lui Nichita de Heracleea a fost tradusă în slavă, pătrunzând
de timpuriu şi la noi, atât în formă slavă, cât şi în variantă greacă. Lucrarea a fost foarte
răspândită şi retranscrisă. Primul care a început retranscrierea a fost Gavriil Uric. Manuscrisul
al doilea, identic cu cel din 1413, îi aparţine tot acestuia, aşa cum, de altfel, el însuşi
mărturisea: “În anul 6932 (1424) Gavriil Monahul a scris această carte”. Acest manuscris se
păstrează în Biblioteca Unională din Moscova. Codicele aflat până la 1868 la mănăstirea
Neamţ a fost adus la Chiţcani (Noul Neamţ) de către arhimandritul Andronic, purtând încă
eticheta acestei mănăstiri, din 1932, alături de cea a vremii lui Paisie Velcikovski. Acesta este
exemplarul celor 16 Cuvântări grigoriene copiate de Uric la 1424 şi semnalat abia la 1898 de
A. Jacimirskij, care afirma la 1899 că manuscrisul ar conţine şi comentariul lui Nichita. Acest
codice conţine 266 file legate în pergament şi lemn îmbrăcat cu catifea. Titlurile sunt scrise
cu miniu, iar textul cuvântărilor este ornat cu vrejuri şi cu cârcei. Ortografia este medio-
bulgară, ceea ce arată că Uric trecuse la faza de ortografie sârbă. O a treia copie a acestei
antologii, din prima jumătate a sec. XV sau de la mijlocul acestui secol, provine de la
mănăstirea Moldoviţa, păstrându-se azi la Dragomirna. Această copie a fost opera ucenicilor
lui Uric. Este vorba de o copie identică cu celelalte două anterioare, realizată de monahul
Casian, probabil în 1471 la Putna, de redacţie medio-bulgară . Se mai cunosc încă două copii,
păstrate de data aceasta pe teritoriul ţării, anume manuscrisele slave. Primul este de la
mănăstirea Neamţ, iar prima sa parte cuprinde cele 16 Cuvântări, fără nici un comentariu.
Inedit este că el a fost copiat în prima parte a secolului XV la mănăstirea Xenofont din
Sfântul Munte Athos . Partea a doua (“A lui Nichita de Heracleea. Tâlcuirea Cuvintelor celui
întru sfinţi Părintelui nostru Grigorie arhiepiscopul Constantinopolului Teologul a fost
copiată în Moldova, la sfârşitul sec. XV. Celălalt manuscrisl aparţine tot secolului XV, fiind
scris la mănăstirea Neamţ. Cuprinde cele 16 Cuvântări cu comentariul lui Nichita intercalat
pe parcursul textului. Ultima copie slavo-română a acestei colecţii dateaza din 1511. A fost
transcris la Putna, într-o redacţie medio-bulgară.
Toate aceste manuscrise sunt rodul eforturilor unor oameni ai Bisericii care, poate
numai în ideea de face canon în sfintele lor mănăstiri, în numele Mântuitorului, au preferat să
copieze asemenea texte, până mai târziu în secolul XIX, deşi, demult tiparul îşi arătase
efectele benefice. Nu se poate spune că opera lor a fost zadarnică, ci, dimpotrivă, au lăsat în
urmă o preţioasă mărturie a fazei de trecere spre epoca traducerilor tipărite, o mărturie a
limbii române literare de multă vreme împământenită.
Se pare că acesta este şi momentul în care se încheie faza redactării de manuscrise,
pregătindu-se terenul acum pentru o şi mai performantă împrăştiere a învăţăturii patristice:
tiparul, urmat apoi - ca fază - de aceea a creării teologiei româneşti ştiinţifice.
În faza întemeierii învăţământului teologic la noi, prin înfiinţarea de seminarii, în
prima jumătate a secolului XIX şi apoi prin înfiinţarea de şcoli superioare, apar şi primele
reviste, incluzând, cum era de aşteptat, traduceri din opera marelui Părinte al Bisericii. Aşa
ajunge opera sa cunoscută la un nivel mai larg, prin reviste, studii, teze de licenţă sau de
doctorat.
Părintele Ioanichie Bălan relatează referitor la Sfântul Ioan Cassian următoarele:
“Acest cuvios părinte de neam străroman s-a născut prin anii 365 de la venirea mântuirii prin
Hristos Domnul, în Dobrogea, numiă pe atunci Scitia Mică, la un loc ce-i păstreaza din
vechime până azi numele, "podişul Casian " şi "peştera lui Casian". Localitatea Casimcea din
judetul Tulcea ii poartă de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat
şcolile timpului. Dar însufleţit de o arzătoare sete de desăvârşire duhovnicească, renunţă de
tânar la atracţiile deşarte şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însotit de
prietenul său, Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh. Aşa au ajuns amândoi călugări într-o
mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviinţă în rânduielile vieţii chinoviale, adică de
obşte, după modelul de viaţă al călugărilor din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia şi
simţind în el dorul de o mai mare desăvârşire, au hotărât să plece în sihastriile Egiptului, la
anahoreţii despre a căror îmbunătăţită viaţă duhovnicească auziseră. Aşa au ajuns la
comunităţile din delta Nilului, adâncindu-se de acolo tot mai mult in pustie. Dar pretutindeni
pe unde treceau, căutau cu râvna pe sfinţii iîsinguraţi, ca să cinstească în ei stăalucirea harului
şi bogăţia roadelor lor pentru a le cere sfaturi duhovnicesti pentru mântuirea sufletului.
Aceste întrebări şi răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moştenire sfânta în cartea Convorbirilor, cu
care Cuviosul Cassian a înzestrat Biserica. Dobândind pe cât puteau să adune din învăţătura
cerească, au mai ramas în Egipt şapte ani la sfatul Avei Iosif şi apoi au mers mai departe,
cercetând din loc în loc pe aceşti învăţători în lucrul duhovnicesc, până ce au ajuns în vestita
pustie Schetica unde Sfântul Macarie întemeiase şi făcuse "pustia strălucitoare" vrednică de a
fi sărbătorita de toţi. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare numar de călugări, printre
care străluceau îndeosebi Cuvioşii Părinţi: Moise, Serapion, Teona, Isaac şi preotul Pafnutie,
învăţătorul lor. El le spunea că nu este de-ajuns pentru călugăr să renunţe la lume, părăsind
bunurile lumeşti pentru a se dedica grijii de suflet în nevoinţă, în asceza şi tăcere. De aici
înainte trebuie împlinită o a doua "renunţare", care constă în a te lepada de obiceiurile, viciile
şi atracţiile vechi ale sufletului şi ale trupului printr-o luptă îndelungată şi răbdătoare, plină de
ispite, dar care duce la curăţia inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă
permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încât mintea, nerisipită la grijile lumii, să
ajungă cu linişte şi pace în altarul despătimit, curăţit al inimii. Iar capătul lucrului său este
viaţa de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobândi chiar de aici, de jos, o arvună, o
pregustare a ei prin sfânta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfârşit al celei de-a
doua "renunţări", sufletul pe de-a-ntregul tinzând către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să
mai împlinească cea de-a treia "renunţare" care cuprinde întreaga desăvârşire. Iar aceasta
constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de faţă şi văzute ale ei,
socotite măreţe, deşi sunt deşarte şi repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu
în "pământul făgăduinţei" în care nu mai cresc spinii şi buruienile viciilor, în lăcaşurile cele
veşnice în care vom rămâne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simţirea negrăitei
bucurii şi a revărsării luminii dumnezeieşti. Acesta este marele dar al rugăciunii curate, căci
atunci precum grăia Ava Isaac – “acea iubire desăvârşită, prin care El ne-a iubit mai întâi,
trece şi în adâncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate. Aceasta se va face aşa când
toată dragostea, toată dorinţa, toată râvna, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce
vorbim, ce respirăm, va fi cu Dumnezeu, şi, când acea unitate care există veşnic între Tatăl şi
Fiul şi între Fiul şi Tatăl, prin Duhul Sfânt, va trece şi în simţirea şi în mintea noastră, aşa
precum El ne iubeşte cu iubirea cea adevarată şi curată care nu se stinge niciodată, să ne
dăruim şi noi Lui printr-o legătură veşnică, de nedespărţit, pentru că orice respirăm, orice
întelegem, orice vorbim, să fie în legătură cu Dumnezeu”. “Iar de starea aceasta ne vom putea
apropia, atât cât este cu putinţă pe pământ, împlinind cuvântul Apostolului: Dumnezeu este
totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atât de desăvârşită cu Tatăl, vom
putea zice Celui Care este Fiu şi moştenitor prin fire: "Toate câte are Tatăl ale Mele sunt"
(Ioan 16,15). Pentru că El Însuşi S-a rugat, grăind despre noi: "Părinte, cei pe care Mi i-ai dat,
vreau ca unde sunt Eu să fie şi ei cu Mine". Aceasta trebuie să fie năzuinţa pustnicului, toată
această strădanie, pentru că, după cuviinţă, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare
şi să înceapă să guste înainte din începutul vieţii şi măririi cereşti. Acesta este scopul întregii
desăvârşiri: că sufletul, eliberat de orice lanţuri trupeşti, să se înalţe zilnic la negrăitele daruri
ale vieţii duhovniceşti, într-atât încât întreaga viaţă şi bătaie a inimii să devină o unică şi
negrăita rugăciune” (Convorbirea a X-a).
Astfel îndrumaţi de pe culmile vieţii călugăreşti şi contemplând împlinirea vie la
aceşti străluciţi anahoreţi, Tinerii Cassian şi Gherman s-au dedicat cu mare severitate şi
neclintită statornicie vieţii contemplative. În liniştea chiliei, Sfântul Cassian a izbutit să facă
experienţa luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gândurilor pătimaşe şi
a demonilor pizmaşi, îndeosebi împotriva ispitei amorţirii sufletului, a plictiselii care-i
tulbura pe eremiţi şi îi silesc să-şi părăsească retragerea liniştirii. Din această adâncă
experienţă personală şi din învăţătura altor bărbaţi învăţăţi, ca Evagrie Ponticul pe care l-a
cunoscut în Nitria, Cuviosul Cassian a întocmit o învăţătură aleasă de lupta duhovnicească
împotriva celor opt păcate capitale, anume: al lacomiei, adică al îmbuibării de mâncare, al
desfrânării, al iubirii de arginţi sub care se inţelege zgârcenia, al mâniei, al tristeţii, al
neliniştii, sau al dezgustului inimii, al slavei deşarte şi al trufiei.
După şapte ani, Cuvioşii Ioan şi Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobândit de
la părintele lor duhovnicesc binecuvântarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Şi aşa plecară
cu râvnă şi grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniştea cuvenită
contemplaţiei, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuşi călugării din Egipt de
către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci Cuvioşii Ioan şi Gherman, urmând unui
grup de 50 de monahi, hotărâră să-şi caute liniştea la Constantinopol, sub ocrotirea, Sfântului
şi marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele
între patriarhi, desluşind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuşi să-l convingă pe
Gherman să primească prin mâinile lui preoţia, iar Cassian diaconia. Cucerit de curaţia şi
sfinţenia Sfântului Ioan Gură de Aur - şi de negrăita sa măiestrie a cuvântului, Cassian se
aşeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimţind să jertfească liniştea pustiei
pentru a scoate câştig din petrecerea pe lângă un asemenea învăţător.
Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfântul Ioan Gură de Aur - victimă a lui Teofil –
fiind dus în exil, Cuvioşii Cassian şi Gherman au fost trimişi de cler şi popor în misiune la
Roma, însoţindu-l pe episcopul Paladie ca să înştiinţeze printr-o scrisoare pe episcopul
Romei, Inocentiu I, de suferinţele Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Cassian petrecu astfel
zece ani la Roma şi în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul
Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbaţi, Mănăstirea Sfântul Victor, pe mormăntul unui martir
din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mântuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult
încercat în viaţa ascetică şi totodată părinte ajuns la o mare inţelepciune pastorală, el a oferit
mulţimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevarata tradiţie monahală pe care o primise
de la părinţii din Răsărit, ţinând seama însă de condiţiile de viaţă din Galia, de clima şi de
firea locuitorilor de aici.
La rugămintea Sfântului Castor, episcop de Apt, el a întocmit lucrarea sa "Instituţii
cenobitice" (rânduieli pentru viaţa în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în
Proventa. În această lucrare, el descrie modul de vieţuire al călugărilor din Egipt, dar cu
oarecare pogoramant în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmând şi aici
rânduielile care se obişnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci scrie el: "Dacă
se implineşte porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală şi după putere, atunci păzirea ei are
măsura desăvârşirii, chiar daca mijloacele nu sunt aceleaşi". El descrie apoi leacurile şi căile
de vindecare ale celor opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvârşirea virtuţii. Mai
târziu el a completat această învăţătura duhovnicească prin cartea "Convorbirilor" în care
înfăţişează, la cererea eremiţilor care trăiau la Lerins şi în insulele Hyeres de lângă Marsilia,
treptele mai înalte ale luptei pentru curăţirea inimii şi contemplaţie, folosindu-se de învăţătura
marilor anahoreţi, pe care îi întâlnise în Egipt. Sfântul Cassian a înzestrat astfel, din
începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armăturp duhovnicească, adapându-l
din izvoarele vii ale părinţilor pustiei.
Ca ucenic credincios al marilor învatăţători capadocieni: Sfinţii Vasile cel Mare,
Grigorie Teologul şi Grigorie de Nyssa, ca şi al Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan
Cassian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adânci între firea omeneasca şi harul divin,
pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr,
deşi tot darul desăvârşit şi tot harul de sus coboara de la Dumnezeu Părintele Luminilor,
libertatea noastra omenească, zidită după chipul libertăţii absolute a lui Dumnezeu şi
reînnoită în Sfântul Botez, este chemată să răspundă şi să conlucreze cu harul dumnezeiesc
pentru a produce în suflet roadele mântuitoare ale sfintelor virtuţi şi într-o aşa măsură, încât
se poate spune cu Sfântul Ioan Gura de Aur, că: "Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui
harul Său, iar cel al omului este de a-I oferi credinţa sa". Căci, aşa cum grăieşte acelaşi mare
învăţător al Bisericii în alt loc: "Harul lui Dumnezeu curge atât pe cât este de deschis vasul
credinţei pus sub sipot". O asemenea învăţătura îşi avea limpede rădăcina în cuvântul lui
Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: ‘Cel care luase cinci talanţi de la stăpânul său, a adus
alti cinci talanţi, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alţi doi (Matei I 25, 20-22)’. Deci cu
adevărat, precum spune şi Sfântul Apostol Pavel, suntem împreună lucrători cu Hristos (II
Corinteni 6, 1).
Faţă de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Cassian a rămas statornic
în dreapta credinţă a Bisericii, departe de zgomot şi certuri, învăţat cu adâncul contemplării
divine, taină a unei păci nesurpate şi blânde şi a unei linişti senine. El îşi încredinţa în pace
sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfânt de cei din vremea lui, el este
cinstit de toţi călugării Bisericii Apusene ca părinte al lor şi ca unul dintre cei mai mari
învăţători ai monahismului. Sfintele sale moaşte sunt păstrate până în ziua de astăzi în
Mănăstirea Sfăntul Victor din Marsilia.
Capitolul II
RECUNOAŞTEREA SFÂNTULUI IOAN CASSIAN DE CĂTRE
MARII TEOLOGI AI TIMPULUI

Opera acestui dobrogean din Sciţia-Minor a fost foarte receptată şi interpretată la


nivel internaţional, amintim în acest sens doar operele unora dintre autorii care au avut
preocupari teologice: O. Chadwick, J.-C. Guy, Dom C. Pichery şi Philip Rousseaup, de
asemenea şi la cele ale teologilor români, în frunte cu Pr. prof. I. Coman, care consacra
acestui sfânt o parte însemnată din opera sa.
În primul rând vom constata că sub forma de sentinţe monastice, traduse în greceşte,
parte din operele Sf. Casian s-au răspîndit prin acele Apophtegmata Patium în toată lumea
creştină.
Patriarhul Fotie, prin scrierile sale, aminteşte că înainte de veacul al X-lea existau
traduceri greceşti prescurtate, care, deci, îndestulau şi lipsurile lumii creştine de limbă greacă.
S-au găsit de pildă rezumate ale Convorbirilor duhovniceşti a Il-a şi a VH-a M. Prof. C. I.
Diovouniotis a descoperit şi el traduceri greceşti ale Convorbirilor duhovniceşti I, II, VII şi
VIII şi, în 1913, le-a publicat. De asemenea, parţial, a fost inclus în Filocaliile ortodoxe,
greacă, rusă şi română (cu excepţia celei ruseşti a Episcopului Thofan care a publicat cea mai
mare parte din operele sale).
Unii dintre papi au fost cei mai entuziasmaţi de capodoperele duhovniceşti ale Sf.
loan Cassian. Amintim mai întîi pe contemporanul său, Sf. Leon eel Mare, care 1-a înconjurat
tot timpul cu o apreciere şi o simpatie constantă, el fiind cel care a insistat ca Sf. Casian să
dea lumii creştine, înaintea Sinodului de la Efes, lucrarea dogmatică împotriva ereziarhului
Nestorie. În anul 597, Sf. Grigore eel Mare a scris o scrisoare către stareţa unei mînăstiri din
Marsilia, zidită în onoarea «Sf. Cassian», întărind cu aceasta cultul marsilian în cinstea
marelui patron duhovnicesc al Marsiliei. Specialiştii au constatat că papa Grigore cel Mare s-
a folosit în mod curent de operele Sfîntului Cassian, pentru care a manifestat un adevărat cult.
De-a lungul veacurilor Mînăstirea Sf. Victor, — ctitoria Sf. Cassian—a devenit
fruntaşă şi bogată în Franţa catolică, la rezidirea cetăţii Marsilia. În 1362 stareţul ei devine
papa Urban al V-lea , el n-a uitat mînăstirea lui şi pe marele ei întemeietor, la mormîntul
căruia, zidit pe patru pilaştri, ardea continuu o lumină. El a poruncit să-i fie împodobit capul
cu o chivără de argint, peste care s-a aşezat o mitră de aur şi de argint cu pietre seumpe; pe
chivără a poruncit să se graveze cuvintele «Capul Sfîntului Cassian».
Dar Sfîntul Cassian a cîştigat pentru totdeauna întâietatea duhovninicească în Apus
prin încorporarea învăţăturii lui în Regula benedictină. Capitolul al XLH-lea al acestei Reguli
cere ca unul dintre fraţi să citească la masă pentru obşte din Convorbirile duhovniceşti, sau
din «Vieţile Părinţilor» (egipteni), sau din alte cărţi de edificatoare. Iar în capitolul al
LXXIII-lea recomandă împlinirea vidului duhovnicesc cu meditaţii asupra Bibliei Părinţilor,
asupra Conferinţelor sau Aşezămintelor chinovite ale Sfântului Cassian, sau asupra Regulii
Sf. Vasile cel Mare. Se constată că meditarea continuă asupra scrierilor Sf. Cassian a dus la o
inefienţă reciprocă a Regulii şi a operelor Sf. Cassian de la început până la sfârşit, una
continuând şi împlinind pe cealaltă, desăvârşind-o şi actualizând-o neîncetat.
La menţinerea gloriei sale au contribuit şi mistici, mai ales majoritatea marilor teologi
medievali, care au făcut din operele Sf. Cassian, lectura lor zilnică preferată. Printre ei se
amintesc : Alquin, Petru Damian, Dominic, Toma de Aquino, Ignaţiu de Loyola, Tereza
de Avila, Francisc de Sales etc..
Acuzaţia că Sf. Cassian e vinovat de semipelagianism, datorită formulei că o scânteie
de bine din partea omului aduce ajutorul harului dumnezeiesc, a dus pentru apuseni
discutarea învăţăturii sale, fără ca aceasta să poată aduce întru totul umbrirea autorităţii sale
duhovniceşti în Biserică.
Astfel, din pricina acuzaţiilor lui Prosper, îndată după moartea Sf. Cassian, un
admirator al lui i-a revizuit opera şi a publicat-o într-o forma prescurtată.
Faustus, făcut stareţul mânăstirii de la Lerini după moartea lui, a devenit marele
apologet al operei Sf. Cassian şi duşmanul pînă la moarte al predestinaţianismului
augustinian, mai ales după ce a devenit episcop de Riez. În schimb, episcopul african Victor
va publica o ediţie epurată (de Convorbirea duhovnicească a XHI-a şi altele), iar Casiodor a
obligat pe călugării din Vivarium — în Italia de Sud — să mediteze continuu cele două opere
principale ale Sfântului Cassian, avertizându-i însă împotriva învăţăturii despre raportul har-
libertate la Sfântul Cassian. În această atmosferă de adversitate relativă, întreţinută de
predestinaţia .
Vorbind despre Ordinele monastice apusene în Ţara sfântă, A. Popovici subliniază
faptul că “întemeietorul monahismului apusean rămâne fără îndoială un sfânt străroman, Sf.
Ioan Cassian (cca. 361 - 430/435) originar din Scytia Minor (Dobrogea), provincie română
situată pe teritoriul actual al patriei noastre. Originea sa străromana a stârnit aprige
controverse în Biserica Romano-Catolică şi mari rezerve, privind persoana sa, ce va deveni
programatică pentru întreaga dezvoltare şi ascensiune ulterioară a monahismului apusean,
implicit pentru ordinele monastice întemeiate fie în Apus, fie în Ţara Sfântă, în timpul
Cruciadelor. Descoperirile arheologice de teren, Întreprinse de marele istoric Vasile Pârvan la
începutul veacului trecut, l-au convins pe profesorul H. I. Marrou de aceste realităţi atunci
când, în urma unei vizite la faţa locului în 1917, avea să declare: “Patria lui Cassian trebuie
căutată în partea de apus a teritoriului care depinde de cetatea Histriei, aproape de linia care o
desparte de aceea a Ulmetum-ului; undeva în Valea Casimcei, aproape de satul actual al
Seremetului, adica aproximativ 40 km nord-vest de orasul modern Constanta” (H. I. Marrou-
Patria lui Ioan”).
Capitolul III
PREOCUPĂRI ALE TEOLOGILOR ROMÂNI PRIVIND CINSTIREA
SFÂNTULUI IOAN CASSIAN

Prin traducerile care s-au întreprins în româneşte, teologia noastră a avut ocazia să se
maturizeze foarte devreme, astfel încât să putem vorbi de o teologie românească, chiar dacă
ea nu era sistematică, adică expusă în manieră ştiinţifică, aşa cum o avem azi. Datorăm foarte
mult celor pe care i-am pomenit aici a fi tradus din opera Marelui Părinte şi care, se înţelege,
au pregătit în acest mod trecerea la faza teologiei sistematizate. Însă datorăm foarte mult
celor din vechime care, nu numai că făceau teologie, dar făceau realmente un act de cultură,
aducând în limba naţională textele unuia dintre reprezentanţii de seamă ai creştinismului, care
el însuşi a devenit model cultural. Ei traduceau aceste texte, nu cu gândul că o fac pentru o
elită a Bisericii, ci cu acele de a populariza câte ceva din “noua” gândire ce nu demult
modificase lumea, adică cea creştină. Poate că de aceea era în primul rând un act de cultură şi
abia mai apoi unul teologic, dacă stăm să ne gândim că astăzi toate acele traduceri de atunci
reprezintă monumente de artă, limbă şi literatură, chiar şi atunci când ele nu au fost traduse
direct în româneşte. Între cele două faze ale traducerilor din Sfinţii Părinţi, nu putem face
distincţia ca între două tipuri culturale diferite, căci ele reprezentau, de fapt, două faţete ale
unei aceleiaşi monede. Abia mult mai târziu s-a intrat într-o fază aparte, când limba era deja
bine structurată, o fază a traducerilor strict cu caracter teologic, adică pentru aceia interesaţi
în mod special de teologie, dar nu fără a rămâne la îndemâna tuturor. Cu alte cuvinte, scopul
vechi pentru care se făcuseră acele traduceri se păstrase, şi anume acela de a populariza
gândirea Marilor Părinţi ai Bisericii, în cazul nostru a Sf. Ioan Cassian şi, în cele din urmă,
gândirea unei întregi Biserici, gândirea pe care o impunea o nouă mentalitate, un nou mod de
a privi lucrurile. Or, un astfel de mod de a vedea lucrurile a preocupat conştiinţele ortodoxe
de la noi pentru multă vreme, aşa încât secole de-a rândul, traducerile din Sfinţii Părinţi au
abundat şi au primat în faţa multor altora. La noi, ca şi la sârbi, bulgari sau ruşi s-a tradus
aproape în mod exclusiv numai din literatura patristică, vreme îndelungată, şi prea puţin din
literatura profană antică aşa cum s-a întâmplat în Occident. Cea patristică era preferată celei
profane, cel puţin în lumea ortodoxă. Ce înţelegem de aici? Cumva că Ortodoxia n-ar fi fost
preocupată să-şi îmbogăţească fondul cultural? Nicidecum, pentru că nu am spus că
traducerile din autorii profani au lipsit, ci ele au venit, chiar dacă mult mai târziu . Nu era o
lipsă de interes pentru cultură, aşa cum o înţelegeau occidentalii, dar nu putea să primeze o
cultură desacralizată, o cultură în care se încerca revenirea la antichitate şi la valorile ei
precum a încercat-o Renaşterea. În lumea ortodoxă o Renaştere în manieră occidentală nu ar
fi putut fi nicicum posibilă şi asta pentru că Apusul renunţase la a-L mai considera pe
Dumnezeu la locul pe care Sfinţii Părinţi îl vedeau, ba dimpotrivă în locul Lui îl aşezau acum
pe om. Acesta credem că este şi motivul pentru care la noi, ca de altfel peste tot în lumea
ortodoxă, s-a reactualizat permanent învăţătura Părinţilor Bisericii, considerată ea însăşi un
model cultural de urmat. Ori, dacă acesta exista şi era viabil, de ce să fie înlocuit cu altul? O
“Renaştere” ar fi însemnat un regres, adică o întoarcere înainte de creştinism, şi finalmente o
negare a valorilor creştine, o desacralizare, aşa cu s-a şi întâmplat în Apus. Orientul ortodox a
refuzat-o, menţinându-se în matca învăţăturii aducătoare de mântuire. Pentru românul
ortodox “Renaşterea” s-a făcut prin apariţia Filocaliei, cu mult înainte chiar de a fi apărut în
vreo altă limbă modernă europeană. Aceasta este ceea ce îi motiva pe oamenii Bisericii de la
noi şi nu numai pe ei să se cantoneze în aria traducerilor de opere patristice. Şi, precum am
avut prilejul să constatăm, traducerile din opera Sf. Ioan Cassian au început de timpuriu,
pentru ca între timp multe dintre ele să fie reluate, dacă nu se traducea ceva nou. S-a
întreprins, cu alte cuvinte, o permanentă reactualizare a Marelui Părinte şi a învăţăturii sale,
fapt ce a ajutat la devenirea teologiei româneşti aşa cum o avem astăzi.
Iată, deci, cum ierarhii Bisericii strămoşeşti, ispitiţi să toarne în veştmântul graiului
poporului frumuseţile de gând şi de cuvânt ale lui Ioan Cassian, au reuşit să deschidă calea
celor ce aveau să vină după ei cu o avalanşă de traduceri ale diferitelor texte ale acestui
teolog.
Din deceniul opt al secolului trecut s-a înţeles că eliminarea Bisericii dintre temele
studiate de istorie reprezenta nu doar o gravă amputare a cercetării ci, pur şi simplu, sabotarea
oarbă a surselor dătătoare de identitate românilor. Istoriografia bisericească s-a reluat viguros,
dar numai în cercuri ortodoxe, fără ca istoricii laici să mai fi recuperat vreodată o poziţie
normală în cadrul cercetărilor. Pentru non-clerici au existat chiar interdicţii formale de
publicare în reviste sau volume ale Bisericii. Urmarea a fost că, cel puţin în marile tratate,
referinţa la spiritualitate a devenit nebuloasă, ori voit acoperită de noţiuni intenţionat evazive
(„permanenţă”, „continuitate spirituală” şi altele asemenea). Aşa că istoriografia bisericească
şi-adezvoltat din ce în ce mai ferm un discurs paralel, axat aproape numai pe investigarea
componentelor ortodoxe, în vreme ce istoricii laici au părut timoraţi de ideea de a se „atinge”
de un teritoriu dacă nu exclusivist, cel putin foarte sensibil. S-a ajuns într-atât de departe,
încât relevanţa izvoarelor nu a mai contat.
Că avem de-a face o carenţă de imagine în literatura noastră de specialitate ne-o
demonstrează lucrările generale europene care se ocupă cu creştinismul românesc incipient.
În 1990, în colecţia “Părinţi şi scriitori bisericeşti” apare din iniţiativa patriarhului
Iustin cartea Sfântul Ioan Cassian. Scrieri alese. Aşezămintele mănăstireşti şi convorbiri
duhovniceşti, (primul volum al operelor acestui mare dascăl şi ascet al lumii creştine), în
traducerea autorilor V. Cojocaru şi D. Popescu, cu o prefaţă, studiu introductiv şi note de N.
Chiţescu. Această lucrare vine să umple un gol imens, simţit ca atare de toţi cei de pe
meleagurile Ortodoxiei româneşti care năzuiesc spre culmile duhovniciei, “dar mai ales cei
care calcă glia pe care au călcat-o şi picioarele tinerilor Ioan Cassian şi Gherman şi beau apa
din care s-au adapat şi aceia şi respiră aerul şi se bucură ca şi ei de frumuseţea codrului şi de
minunata peşteră a muntelui luminos, care separă podişul Casienilor de vecinătăţile înflorite”
(Chiţescu, 1990). După veacuri de stăpâniri străine, satul “Seremet” mai are vreo cinci
familii de vieţuitori, din cele optzeci, numărate de savantul Pârvan în „podisul Casian”
înainte de comunicarea de la Academie în urma cu 70 de ani. Cele două stînci de pe vremea
Casienilor păstrează ruinele lor şi sunt cunoscute tuturor localnicilor din împrejurimi ca
”piatra scrisă”, iar peştera cu intrarea neagră de pe culmea muntelui calcaros este numită de
toţi ”peştera lui Casian”. Locul este vizitat, mai ales vara, şi de români şi de străini. „Nici
autorităţile locale mirene, nici cele bisericeşti nu ajută pe cei care caută locul de origine al
Sfântului Cassian, renumit în toată lumea. Nu există nici o indicaţie, nici un semn, o cruce, un
metoc, un schit, o biserică, o mânăstire ... nimic. Este adevărat că podişul, stâncile şi peştera
strigă, dar dacă pier cei care l-au auzit, 1-au Inţeles şi 1-au repetat de mai bine de un mileniu
şi jumătate, ni se pare că suntem datori să-1 înregistrăm într-o forma care să dea glas istoriei
— deocamdată înregistrată numai de natură, care natură se mai vede, dar nu se aude şi se şi
poate pierde” (Chitţescu, 1990).
Publicarea acestei cărţi a fost iniţiativa Patriarhului Iustin Moisescu, care a dorit să
realizeze opera de perpetuare îtr-o formă adecvată, bisericească, eventual monahală, a
memoriei Sfântului Ioan Cassian pe meleagurile sale originare. El este primul teolog român
care a apărat memoria Sfântului Ioan Cassian, respingând acuzaţiile de semipelagianism,
formulate de grupuri de predestinaţionişti–augustinieni apuseni împotriva sa , prin recenzarea
amplului studiu întocmit de patrologul român D. Balanos, ce apare încă din 1937. Francezii
il considerau pe Ioan Cassian primul lor sfânt şi primul călugăr din Galia romană. Se roagă la
racla lui şi ii rostesc numele cu adâncă emoţie. Noi, românii ştim că este cel care a pus bazele
monahismului apusean, că e de neam daco-roman, că locul naşterii şi copilăriei sale se află nu
departe de peştera şi de satul care îi poartă numele: Casieni. Dealul Casienilor e centrul unor
situri arheologice în parte necercetate, un ansamblu de grote şi adăposturi uitate, lăsate de
izbelişte.
Cu totul uimitoare este îndărătnicia cu care frânturi de nume ţi de întâmplări s-au mai
păstrat înca în legendele şi povestirile oamenilor. Spre Cheile Dobrogei se află Peştera
Liliecilor sau Grota Sihastrului. Pe undeva, pe aproape, se zice că s-ar afla o peştera în care
romanii au zidit de vii pe dacii răsculaţi dintr-un sat apropiat, deopotriva cu femeile şi copiii
lor. Câteodată, la vreme de furtună, se aude tânguirea lor. Mulţi ciobani au auzit plânsul, dar
nu ştiu de unde vine.
În 1912, învăţatul arheolog Vasile Pâvan a descoperit în padurea satului Seremet de
pe valea râului Casimcea (numit azi Casian), două inscripţii care pomeneau de hotarele
Casienilor: Stânca Sfântului şi înscrisul de pe ea înfăţişează ochilor următoarele cuvinte:
“Oroi Casianoun Kai Spilouha”, adică: “Hotarele Casienilor şi Peşteruca”. Pentru ţăranii din
Cheia, Târguşor sau Casieni, sfântul e încă viu şi grabnic ajutător, e duhovnicul de taină şi
rugătorul lor. Sunt multe lucruri tainice în ţinutul Casienilor, dar nimic nu se compară cu
lucrarea şi forţa sfântului. Aici vin mulţi pelerini şi credincioşi, care urcă din greu dealul până
la peştera sfântului.
Ascunsă privirii, printre formele carstice ale Dealului Casian, peştera se deschide într-
un perete stâncos, deasupra văii Casimcea. O potecă îngustă, cu trepte săpate în calcar,
amenajată recent, ajunge sub gura peşterii.
Grota este spaţioasă, lipsită de forme carstice specifice, dar şi de obişnuita umezeală.
Spaţiul central se continuă prin firide laterale şi galerii înguste şi lungi, iar prin stânga se
ajunge la o încapere nu prea mare, cunoscută printre localnici, de veacuri, sub numele de
Chilia Sfântului.
Vechii călugări au folosit grota ca locuinţă şi spaţiu de slujire liturgică, interiorul
peşterii asemănându-se foarte mult cu interiorul unei biserici. În grotă, incizate în peretele
calcaros, se mai disting semne de cruci, urme de inscripţii, litere chirilice răzleţe şi cuvântul
“aghios” = sfânt (lb. greaca).
Învăţatul călugar ce purta numele locului natal, fiind de familie bună, de oameni de
frunte, a primit o educaţie aleasă într-una din renumitele cetăţi greceşti de pe tărmul apusean
al Pontului Euxin, poate a Tomisului. El cunoştea bine cultura greaca şi latină. Se pare că a
intrat de tânăr într-o aşezare monahală din regiune, unde a dobândit şi o pregătire teologică.
De pe platoul Casienilor cuprinzi toata pustia Sciţiei Minor. Dealul şi pădurea de stejari pitici
îi poarta numele, ca şi valea dimpreună cu stâncile ce o străjuiesc. Totul aparţine neamului
Casienilor: locurile de păşune, iarba şi potecile, satul de peste râul Casimcea, din care acum
nu a mai ramas decât un palc de trei case – un sat cândva de ţărani nobili.
Înfiinţat în anul 2003, aşezământul reactivează străvechea vatră monahală din
“hotarele Casienilor şi Peşterii” în care au trăit trei sfinţi dobrogeni: Ioan Cassian, Gherman
Romanul şi Teotim I.

Aspecte din interiorul peşterii unde s-au nevoit Sfântul Ioan Cassian

 Imnografie
Biserica prăznuieşte pe data de 28 februarie, pe Sfinţii Ioan Cassian şi Gherman din
Dobrogea.
 Acatistul Sfântului Ioan Cassian (29 februarie sau 28 în anii bisecţi):
Condac 1
Pentru iubirea desăvârşită viaţa cea stricăcioasă lăsând, pe de-a-ntregul te-ai adus lui Hristos cel dorit.
Căci arvuna Duhului luând, ai întărit Biserica întru dragostea Preasfintei Treimi şi chipul vieţii
monahiceşti ca o flacără l-ai răspândit să lumineze marginile lumii. Pentru aceasta te lăudăm pe tine şi cu
mulţumire cântăm:
Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţă de mult preţ a neamului românesc!
Icos 1
Din Dobrogea şi neamul străromân moştenirea pământească ai luat, şi învăţătură aleasă la şcolile timpului
dobândind te-ai aprins de dorirea dumnezeiască. Drept aceea toate lăsând, ai urmat lui Hristos împreună
cu prietenul tău Gherman. Aşa ai ajuns călugăr într-o mânăstire din Betleeem, ştiinţa duhovnicească în
lucrarea vieţii de obşte deprinzând. Pentru aceasta după cuviinţă îţi strigăm:
Bucură-te, dorire după Hristos
Bucură-te, cugetare învăpăiată de har
Bucură-te, agonisire a aurului Scripturii
Bucură-te, păzire a curăţiei inimii
Bucură-te, însetare după lumina sfinţeniei
Bucură-te, închinătorule în duh şi adevăr
Bucură-te, nădejde a înfierii dumnezeieşti
Bucură-te, simţire a tainei peste fire
Bucură-te, dragoste apostolică şi rai al smereniei
Bucură-te, minte mişcată de suflarea Duhului Sfânt
Bucură-te, suflet şi trup făcute cer nou şi pământ nou
Bucură-te, isihie, liturghisire neîncetată
Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!
Condac 2
Cu râvnă sfântă ai plecat ai plecat împreună cu Gherman în sihăstriile Egiptului în căutarea sfinţilor
pustnici. Şi împărtăşindu-vă de taina vieţii lor ascunse cu Hristos în Dumnezeu, aţi păzit cuvintele lor în
inimă, cu bucurie cântând: Aliluia!
Icos 2
Moştenire sfântă ne-ai lăsat, Părinte Ioane, celor încercaţi de multe dureri, lipsuri şi ispite, în
Aşezămintele şi Convorbirile duhovniceşti. Aşa ne-ai învăţat să murim păcatului ca Domnul să ne fie
lumina şi viaţa şi bucuria veşnică. Pentru aceasta îţi cântăm:
Bucură-te, pâine a smereniei şi vin al iubirii de Dumnezeu
Bucură-te, dar adus pe altarul cel mai presus de ceruri
Bucură-te, zugrav iscusit al dragostei Sfintei Treimi
Bucură-te, tâlcuitor al purtării de grijă dumnezeieşti
Bucură-te, călăuză de la iadul deznădejdii la raiul smereniei
Bucură-te, chip luminat de prezenţa lui Hristos
Bucură-te, carte vie în care se scriu cuvintele Duhului
Bucură-te, memorie făcută pământ de rai
Bucură-te, chivot al voii dumnezeieşti
Bucură-te, voire închinată la hotarul veşniciei
Bucură-te, locaş însufleţit al vederii Lui Dumnezeu
Bucură-te, conştiinţă a chipului lui Dumnezeu
Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!
Condac 3
De la Avva Pafnutie ai învăţat a face loc în vasul pământesc slavei Sfintei Treimi prin întreită renunţare:
la bunurile şi măririle lumeşti, la obiceiurile, patimile şi atracţiile vechi ale trupului şi sufletului şi la toate
cele trecătoare. Şi astfel jertfă vie aducându-te cântai cu bucurie: Aliluia!
Icos 3
La sfatul Avvei Iosif, şapte ani ai rămas în Egipt împreună cu Sfântul Gherman, culegând de la sfinţii
nevoitori roadele Pomului vieţii. Apoi aţi ajuns în pustia Sketică, unde cerul şi pământul sărbătoreau
pregustarea întâlnirii celei de la hotarul veşniciei.
Bucură-te, braţe libere de griji şi dobândiri trecătoare
Bucură-te, braţe întinse pe crucea dragostei
Bucură-te, braţe deschise spre a îmbrăţişa necuprinsul
Bucură-te, braţe ce cuprind lumea şi o aduc lui Dumnezeu
Bucură-te, vas al comorilor pustiei
Bucură-te, vas al moştenirii sfinte
Bucură-te, loc al păcii lui Hristos
Bucură-te, icoană vie, vedere din locul lui Dumnezeu
Bucură-te, trup purtat de suflet
Bucură-te, suflet purtat de harul lui Dumnezeu
Bucură-te, pământ urcat la cer
Bucură-te, cer întrupat
Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!
Condac 4
Din pricina învinuirilor nedrepte la care erau supuşi monahii din Egipt aţi părăsit locul pustniciei şi aţi
plecat la Constantinopol, la Sfântul Ioan Gură de Aur. De la el ai primit harul slujirii diaconeşti şi lângă el
ai sporit în cuvânt şi în har, în lucrare şi în isihie. Iar după exilul lui ai ajuns la Roma împreună cu
Gherman, spre a vesti pătimirile părintelui celui de Dumnezeu insuflat al Bisericii, împreună cu care în
duh neîncetat cântaţi: Aliluia!
Icos 4
Mare a fost dragostea ta pentru dumnezeiescul Părinte în mâinile căruia te-ai adus ca o prescură lui
Hristos. Aşa te-ai încredinţat lui Dumnezeu, învăţând pătimirea de bunăvoie pentru dragostea Lui şi
iubirea de vrăjmaşi, pentru care, minunându-ne, îţi cântăm:
Bucură-te, primire a cuvântului din gura cea cu totul de aur
Bucură-te, ucenic crescut prin har la măsura de fiu
Bucură-te, fiu îmbrăcat în slava părintelui tău
Bucură-te, fiu al lui Dumnezeu născut în Duhul
Bucură-te, urmare a părintelui tău în adâncurile tainei dumnezeieşti
Bucură-te, urmare a lui în adâncurile suferinţei
Bucură-te, urmare a lui în slava învierii
Bucură-te, creştere în Trupul lui Hristos la măsura desăvârşirii
Bucură-te, rod al Liturghiei dumnezeieşti
Bucură-te, ascultare mişcată de nădejde, credinţă şi iubire
Bucură-te, deprindere a lucrării teandrice
Bucură-te, conştiinţă mărturisitoare a pecetei dumnezeieşti
Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!
Condac 5
Harul liturghisirii preoţeşti l-ai îmbrăcat la Roma, după care ai revărsat în cuprinsul Galiei izvoarele vii şi
bogăţia darurilor pustiei. Pe toate le-ai rânduit cu dreaptă socoteală după firea şi puterea celor ce primeau,
treptele nevoinţei şi contemplării săpând spre suirea neînşelată la măsura desăvârşirii. Iar cei ce luau de la
tine cu credinţă leacurile duhovniceşti şi urmau căile vindecării de păcate cu mulţumire strigau: Aliluia!
Icos 5
Plecând din inima neamului şi pământului românesc, drumul tău a unit ca o cruce de taină Răsăritul şi
Apusul Bisericii drept-slăvitoare, spre slava Sfintei Treimi. Aşa pretutindeni ai împărţit cu bună pricepere
comorile pustniciei, întărind pe toţi în conştiinţa menirii de taină a asemănării dumnezeieşti. Pentru
aceasta îţi strigăm:
Bucură-te, surpătorule al celor opt patimi de căpătâi
Bucură-te, sfărâmare a zăvoarelor păcatului
Bucură-te, privire ce spulberă negrele întunecimi
Bucură-te, pajişte împodobită cu florile ştiinţei
Bucură-te, minte văzătoare prin ocheanul inimii
Bucură-te, inimă văzătoare prin lumina Duhului
Bucură-te, rodire a Împărăţiei prin adâncă răbdare
Bucură-te, dobândire a Duhului prin înfrânare
Bucură-te, înălţare peste tulburările patimii prin umilinţă
Bucură-te, dobândire a harului prin milostivire
Bucură-te, priveghere întru cunoştinţa prezenţei lui Hristos
Bucură-te, tăcere lucrătoare a cuvântului dumnezeiesc
Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!
Condac 6
Mare este ajutorul tău, Sfinte, către noi, cei loviţi de tot felul de ispite şi necazuri, care te chemăm cu
credinţă şi urmăm călăuzirile tale de Dumnezeu insuflate. Şi cu toate că suntem nevrednici, cu mijlocirile
tale îndrăznim să întoarcem prin pocăinţă viaţa noastră spre Hristos, Răsăritul cel de Sus şi Izvorul
milostivirii, cântând împreună cu tine: Aliluia!
Icos 6
Greu este jugul lăcomiei ce înăbuşă râvna dumnezeiască şi se face pricină a înclinărilor pătimaşe, drept
aceea ne-ai învăţat, Părinte Ioane, a-l schimba pe jugul cel uşor al curăţiei inimii prin stingerea
îmboldirilor aprinse ale trupului, mărturisirea conştiinţei şi umilinţa ce vine din ascultare. Iar prin postul
sufletului şi trupului să arătăm dorul după dumnezeiasca împărtăşire în libertatea duhului, de care şi noi
însetând cântăm:
Bucură-te, cercetare a conştiinţei ce smulgi spinii păcatului
Bucură-te, răbdare şi osteneală ce chemi mintea din cutreierul nestatornic
Bucură-te, căinţă a inimii ce sfărâmi împietrirea sufletului
Bucură-te, frică de Dumnezeu ce nu părăseşti cuvântul dragostei Lui
Bucură-te, rugăciune stăruitoare ce răzbaţi prin viforul ispitelor
Bucură-te, hrănire din laptele Scripturii şi mierea Tradiţiei sfinte
Bucură-te, postire născătoare de cumpătare şi înnoire a simţurilor
Bucură-te, vedere a lumii în icoana iubirii dumnezeieşti
Bucură-te, feciorie lucrătoare a tainei întrupării lui Dumnezeu
Bucură-te, punere a nădejdii în milostivirea de Sus
Bucură-te, închinare de sine primitoare a lucrării Sfintei Treimi
Bucură-te, curăţire a altarului lăuntric spre primirea Tainelor dumnezeieşti
Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!
Condac 7
Urmând predania bătrânilor ne-ai învăţat atât curmarea mişcărilor demonice împotriva firii cât şi
supunerea mişcărilor fireşti faţă de voia şi lucrarea dumnezeiască mai presus de fire. Şi îndemnai astfel să
ne împlinim menirea, depăşind cele ale firii în Trupul lui Hristos şi în unire cu Sfânta Treime, cântând
împreună cu sfinţii: Aliluia!
Icos 7
Ai vădit, părinte Ioane, lucrarea duhurilor răutăţii ce însoţesc cele opt patimi de căpătâi: duhul lăcomiei,
duhul desfrânării, duhul iubirii de argint, duhul mâniei, duhul tristeţii, duhul neliniştii, duhul slavei
deşarte şi duhul trufiei. Şi curăţind rănile patimilor, ai pus peste ele balsamul virtuţilor şi legătura
dragostei, ca să aflăm vindecare şi mângâierea desăvârşirii, cu bucurie cântând:
Bucură-te, păzire a inimii de răsărirea gândurilor răutăţii
Bucură-te, gătire prin înfrânare a locaşului slavei
Bucură-te, feciorie, taina naşterii duhovniceşti
Bucură-te, trup şi suflet făcute icoană a sălăşluirii dumnezeieşti
Bucură-te, sfinţire a omului întreg după voia Sfintei Treimi
Bucură-te, nimicire a idolilor gândiţi şi simţiţi înaintea chipului lui Dumnezeu
Bucură-te, dezlipire cu duhul de agonisiri şi sălăşluire în hotarul veşniciei
Bucură-te, blândeţe şi răbdare întru nădejde, pământ al rodirii sfinte
Bucură-te, lepădare a întristării lumii pentru întristarea după Dumnezeu
Bucură-te, întristare zămislită din pocăinţă şi dorirea desăvârşirii
Bucură-te, isihie, rod al credinţei lucrătoare prin iubire
Bucură-te, micşorare de sine pentru arătarea slavei lui Dumnezeu
Bucură-te, surpare prin smerenie a înălţărilor trufiei
Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!
Condac 8
Ai înfiinţat la Marsilia, Cuvioase Ioan, două mânăstiri de obşte, una de bărbaţi şi una de femei, răsădind
cu duhovnicească pricepere tradiţia monahală a părinţilor din Egipt în specificul locului şi firii
locuitorilor din Galia. Pe acestea trecându-le prin inima ta de Părinte şi firea neamului românesc, s-a
arătat unicul chip al Împărăţiei într-o nouă icoană a cântării neîncetate de: Aliluia!
Icos 8
La rugămintea Sfântului Castor ai alcătuit, Părinte, Aşezămintele Cenobitice, arătând că măsura
desăvârşirii stă în împlinirea poruncii dumnezeieşti cu dreaptă socoteală şi după putere, chiar dacă
mijloacele nu sunt aceleaşi. Aşa ai arătat că pogorămintele referitoare la orânduirea vieţii creştine nu
înseamnă o schimbare a ţintei, nici a treptelor de atins, ci o împropriere a tradiţiei Bisericii în diferite
caractere unite în aceeaşi icoană a comuniunii în Duhul Sfânt.
Bucură-te, iconar fidel erminiilor sfinte
Bucură-te, zugrav al aceluiaşi chip într-o nouă icoană
Bucură-te, înzestrare a Galiei cu armătură duhovnicească
Bucură-te, cuvânt purtător al apei duhovniceşti a pustiei
Bucură-te, începător al monahismului din Apus
Bucură-te, vistierie a comorilor Răsăritului
Bucură-te, purtător al Căii, Adevărului şi Vieţii
Bucură-te, cuvântător de Dumnezeu din plinătatea harului
Bucură-te, lucrător al curăţirii dumnezeieşti
Bucură-te, zugrav al contemplării dumnezeieşti
Bucură-te, liturghisitor al unirii dumnezeieşti
Bucură-te, candelă nestinsă la icoana Întrupării
Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!
Condac 9
Mare taină e libertatea omului dată în însăşi pecetea chipului divin, desăvârşită în dialogul dragostei şi
împreună-lucrarea cu Dumnezeu. Iar viaţa veşnică este însăşi părtăşia la iubirea Sfintei Treimi, în bucuria
veşnică şi pacea cântării de: Aliluia!
Icos 9
Râvnei Sfinţilor Capadocieni şi a Sfântului Ioan Gură de Aur ai urmat ridicând cuvântul împotriva celor
ce susţineau o separare adâncă între firea omenească şi harul divin. Aşa ai arătat că, deşi tot darul
desăvârşit şi tot harul vin de la Dumnezeu, libertatea omului zidit după chipul Lui este chemată să
răspundă şi să conlucreze cu harul pentru a produce în suflet roadele virtuţilor şi a se împlini în
împărtăşirea dumnezeiască.
Bucură-te, urmaş adevărat al Sfinţilor Apostoli
Bucură-te, ferire de învrăjbire cu smerenie evanghelică
Bucură-te, depărtare cu duhul de tulburare şi certuri
Bucură-te, primire a harului pe măsura credinţei
Bucură-te, învăţătură temeluită pe cuvântul lui Dumnezeu
Bucură-te, împreună-lucrător cu Hristos
Bucură-te, statornicie în dreapta credinţă
Bucură-te, pace nesurpată şi blândeţe moştenitoare a raiului
Bucură-te, mărturisire a vieţii ca dialog şi participare
Bucură-te, învăţător al nevoinţei duhovniceşti
Bucură-te, laudă a milostivirii dumnezeieşti
Bucură-te, zugrăvire a chipului omului după erminia Sfinţilor Părinţi
Bucură-te, liturghisire a darului şi primire a harului lui Dumnezeu
Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!
ac 10
Stâlp al Bisericii te-ai arătat, Părinte Ioane, când la cererea viitorului papă Leon cel Mare al Romei ai
alcătuit o ultimă scriere: Despre Întruparea Domnului, împotriva lui Nestorie, punând o piatră de temelie
pentru Sinodul al III-lea Ecumenic din Efes, ţinut cu un an mai târziu. Pentru aceasta ca pe un
dumnezeiesc părinte şi alăută a dogmelor insuflate te cinstim, şi împreună cu tine cântăm lui Dumnezeu:
Aliluia!
Icos 10
Pe Maica Domnului ai mărturisit-o Născătoare de Dumnezeu iar pe Hristos Dumnezeu adevărat şi om
adevărat. Aşa ai arătat că îndumnezeirea nu este o simplă imitare săvârşită de om ca după un model
exterior, ci rodul lucrării divine împărtăşite în taina dragostei. Pentru aceasta îţi strigăm:
Bucură-te, alăută a tainei Treimii
Bucură-te, piatră a mărturisirii Întrupării
Bucură-te, piatră la temelia Bisericii
Bucură-te, laudă a naşterii dumnezeieşti din Fecioară
Bucură-te, cinstitor al măririi Născătoarei de Dumnezeu
Bucură-te, conglăsuitor cu Apostolii
Bucură-te, râu al teologhisirii insuflate
Bucură-te, călăuzitorule pe calea mântuirii
Bucură-te, apărătorule al dreptei credinţe
Bucură-te, purtătorule de Dumnezeu şi grabnic ajutătorule
Bucură-te, văzătorule de Dumnezeu şi degrab luminătorule
Bucură-te, iubitorule de Dumnezeu şi de oameni
Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!
Condac 11
Până la capăt ai rămas statornic în dreapra credinţă a Bisericii, păzind nesecat izvorul isihiei
dumnezeieşti, Cuvioase Ioan Casian, drept pentru care încă în viaţă fiind ai fost cinstit ca sfânt şi după
mutarea ta izvoare de har ai revărsat spre mângâierea celor ce cântă: Aliluia!
Icos 11
Cum vom putea lăuda după vrednicie minunile tale, Părinte Ioane, că nu ne laşi în grelele încercări la care
suntem supuşi şi ca pe o gură de rai ne-ai lăsat sfintele tale moaşte, spre mărturia vieţii nestricăcioase
întru slava Sfintei Treimi. Fii dar grabnic sprijinitor şi tămăduitor al celor ce aleargă la tine şi cu credinţă
cântă:
Bucură-te, chip împlinit în asemănarea dumnezeiască
Bucură-te, rod al pomului Vieţii
Bucură-te, prescură liturghisită de Hristos a neamului românesc
Bucură-te, purtător al crucii de moştenire a acestui pământ
Bucură-te, purtător al crucii omenirii suferinde
Bucură-te, izvor al tămăduirii
Bucură-te, părinte ce naşti în fii duhul mântuirii
Bucură-te, inimă de părinte, îmbrăţişare peste fire
Bucură-te, inimă de fiu în care bate dumnezeiasca iubire
Bucură-te, grijă părintească faţă de toţi cei necăjiţi
Bucură-te, ieşire în căutarea celor rătăciţi
Bucură-te, întâmpinare a fiilor risipitori
Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!
Condac 12
Cu adevărat vă cinstim, Sfinte Ioane şi Sfinte Gherman, împreună cu primul vostru dascăl şi învăţător,
Sfântul Ierarh Teotim I al Tomisului, ca pe o icoană a Sfintei Treimi zugrăvită în vetrele sihăstreşti ale
Dobrogei. Căci moştenirea acestui neam şi pământ o aţi urcat la cer şi luminători lumii v-aţi arătat, unind
sfinţenia vieţii, cultura aleasă şi teologia insuflată în taina cântării de: Aliluia!
Icos 12
În multe stânci şi peşteri, văi şi sate, locuri de închinare şi sfinte locaşuri a răsunat numele tău, Sfinte
Ioane, pecetluind în frumuseţea peisajului legătura veşnică de iubire pe care o ai cu acest pământ şi neam.
Drept aceea după cuviinţă te cinstim şi cu mulţumire îţi cântăm:
Bucură-te, singurătate cu Dumnezeu ce îmbrăţişezi lumea
Bucură-te, dăruire de sine nevoinţei isihaste
Bucură-te, luminătorule al pustiei
Bucură-te, rugăciune pentru lumea deznădăjduită
Bucură-te, semănătorule al chipului Împărăţiei
Bucură-te, vistier al comorilor pustiei
Bucură-te, făclie nestinsă în sfeşnicul Bisericii
Bucură-te, grabnic ajutător al celor deznădăjduiţi
Bucură-te, mângâietorule al celor întristaţi
Bucură-te, iscusit grădinar al inimilor
Bucură-te, surpător al curselor diavoleşti
Bucură-te, îndemnător spre cele mai presus de fire
Bucură-te, libertate transfigurată prin iubire
Bucură-te, Sfinte Ioan Casian, mlădiţa de mult preţ a neamului românesc!
Condac 13
O, Sfinte Părinte Ioan Casian, nu ne lăsa pe noi, păcătoşii, care în neputinţe şi patimi cumplite ne zbatem,
şi nu îndrăznim a căuta la faţa lui Dumnezeu din cauza fărădelegilor şi împietririi ce ne apasă. Revarsă
spre noi cu harul ce ţi s-a dat milostivirea dumnezeiască spre tămăduire, luminare şi înmulţirea dragostei
întru slava Preasfintei Treimi, ca să cântăm cu mulţumire: Aliluia! (de 3 ori).

 Iconografie
După Erminia lui Dionisie din Furna, Sfântul Ioan Cassian trebuie zugrăvit ca un bătrân
cuvios, având barba ascuţită, purtând în mâini înscrisul : "Somnul cel mult se adună împreună
cu neînfrânarea; iar vegherea răspândeşte degrabă neastâmpărarea, precum fumul goneşte
albinele şi, precum un foc, o arde".
Capitolul IV
SFÂNTUL IOAN CASSIAN UN SFÂNT AL TIMPULUI NOSTRU

Monahismul răsăritean isihast are deci o vocaţie şi un destin nu doar filocalic, cum s-a
spus, ci şi o vocaţie şi un destin taboric. Aşa cum scria inspirat în anul 1994 Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei Daniel Ciobotea „ori de câte ori există în istorie o criză spirituală,
monahismul a fost acela care a adus luminile Taborului.” „Era nevoie ca lumea să nu se lege
de împărăţiile trecătoare, ci să-şi lege inima de luminile netrecătoare ale Taborului, ale
Împărăţiei lui Dumnezeu, lumină pe care sfinţii isihaşti au trăit-o încă din lumea aceasta ca o
pregustare a Împărăţiei cereşti.” Dacă isihasmul palestiniano-sinait din secolul VII a fost
răspunsul la încercarea istorică a invadării Orientului apropiat de arabi, isihasmul palamit din
secolul XIV a fost atât o replică anticipată la adresa ispitelor raţionalismului şi secularizării,
căreia îi va cădea pradă civilizaţia occidentală modernă, cât şi o pregătire pentru marea
încercare istorică reprezentată de cotropirea şi aservirea de către otomani a popoarelor
ortodoxe din Balcani. Atât în secolul XIV, cât şi în secolul XVIII, isihaştii au simţit acut atât
încordarea dintre forţă şi iubire manifestată în conflictul dintre islamul otoman şi Bizanţul
creştin, cât şi tensiunea internă („lupta nevăzută”) ce începea să se manifeste în Europa
Occidentală între „luminile” abstracte şi aride ale inteligenţei raţionaliste despărţite de
Dumnezeu şi lumina transfiguratoare a inteligenţei unite cu Dumnezeu prin rugăciune şi
sfinţenie. Înainte de căderea Imperiului Bizantin — spunea Mitropolitul Daniel — prin
isihasmul palamit „Dumnezeu i-a pregătit pe ortodocşi arătându-le înălţarea duhovnicească a
Împărăţiei Lui. De aceea, când Bizanţul cade din punct de vedere politic şi militar, el rămâne
totuşi prin ceea ce a dat spiritualitatea monahilor şi teologilor lui. «Bizanţul după Bizanţ» în
sens duhovnicesc este spiritualitatea legată de Împărăţia cerurilor, cea care nu cade niciodată:
sfinţenia şi cultura inspirată de ea care rămân în Împărăţia lui Dumnezeu pentru că sunt
purtate în inimi, în suflete de sfinţi. Iar când se apropia, la începutul secolului XX, căderea
unui alt imperiu creştin — imperiul rus — prin revoluţia din anul 1917, a fost nevoie şi atunci
de o pregătire a creştinilor ortodocşi. Iar pregătirea aceasta, care a rodit de-a lungul întregului
secol XIX, a început la Mănăstirea Neamţ în a doua jumătate a secolului XVIII”, unde prin
Cuviosul Paisie Velicikovski (1722–1794) a fost tradusă Filocalia slavonă, publicată în anul
1793 la Moscova, pentru întreaga Ortodoxie slavă. Fenomenul filocalic modern, legat în
secolul XVIII de numele Cuviosului Paisie Velicikovski, iar în secolul XX de cel al
Părintelui Dumitru Stăniloae, nu este însă singurul argument care pledează în favoarea
faptului de a vorbi de „un destin filocalic şi de o vocaţie filocalică la români”.
Născut în epoca triumfului credinţei creştine după încetarea prigoanelor şi primirea eî
ca religie de stat, adică într-o epocă în care împărăţia cerească trebuia să urmeze eonului
lumesc şi pămîntesc, Sf. Casian a pledat prin viaţa şi prin întreaga sa activitate pentru
valoarea supremă a vieţii pustniceşti, ca mijloc de înfrîngere a vieţii păcătoase prin depărtarea
de lume şi unirea cu Ziditorul a toate prin asceză şi contemplare. Aşa a reliefat valorile
ermiţilor – ca rugăciune continuă şi contemplare, autoritate de la Dumnezeu prin unirea cu El
– şi cele chinovitice, punînd în centru liniştea şi ascultarea, care nu le exclud pe cele dinainte,
ci năzuiesc spre ele. Este fundamentul, simplificat oarecum, plecînd de la practica virtuţilor
ascetice şi a actualităţii evanghelice, din Egipt. El se va întinde după moartea Sfîntului Casian
prin scrierile sale şi prin conducătorii Bisericii Apusene — fapt de care va fi conştientă şi cea
Răsăriteană, prin traduceri în circulaţie şi prin capete luminate ca Fotie —, extinzîndu-se pînă
în Irlanda şi circulînd în toată Europa Apuseană. Sf. Benedict, marele inspirator şi
organizator al vieţii monahale în Apus, îl va actualiza, universaliza şi permanentiza, ca pe un
adevărat urmaş al Sfinţilor Apostoli.
Destinul Sfântului Ioan Cassian prezintă un aspect paradoxal. Fără nici un pic de
exagerare sau urmă de partizanat confesional, s-a afirmat, pe bună dreptate, că opera sa a
jucat un rol primordial în dezvoltarea spiritualităţii occidentale. Aceasta se poate constata şi
din faptul că toţi întemeietorii sau iniţiatorii marilor formede viaţă religioasă din Apus, de la
Sfântul Benedict la Ignatiu de Loyola, recomandă discipolilor lor să-i citeascăopera. Încă din
timpul vieţii, cum remarca unul dintre savanţii care s-a ocupat de cercetarea şi analizarea
vieţii şi operei sale, a fost una din cele două mari lumini ale Bisericii Apusene.
Nici chiar disputa semipelagiană, în care numele său a fost târât şi fragmente din
scrierile sale, răstălmăcite, n-au putut umbri şi ştirbi cu nimic reputaţia sa de mare îndrumător
duhovnicesc sau maestru spiritual. El interpretează viaţa sfântă dusă în pustie de către
călugării răsăriteni şi în special a călugărilor din deşertul Egiptului, din perspectiva climatului
şi a modului de gândire al apusenilor. El recomandă principiile tradiţionale anahoretice
pentru călugării care trăiesc în “coenobium”. El înţelege harul şi mila lui Dumnezeu în
contextul întregii Sale creaţii, aşa cum le înţelegeau şi călugării pustnici. Nici un alt
reprezentant al timpului său nu a prezentat atât de clar şi de îngrijit evoluţia spirituală a vieţii
de desăvârşire (duhovniceşti) şi doar câţiva părinţi călugări apuseni au influenţat
spiritualitatea monahală într-o aşa măsură ca Sfântul Ioan Cassian. Influenţa lui, în special în
ce priveşte viaţa duhovnicească, a tradiţiei şi în problematica harului dumnezeiesc şi al
liberului arbitru sau a voinţei libere, se întinde peste secole. Ca şi alţi călugări autentici din
antichitatea creştină, Sfântul Ioan Cassian eludează pe cititorii săi moderni. Stilul discursiv al
scrisului său şi evocările incredibile de numiri ale desăvârşirii ascetice şi contemplative, sunt
uimitoare. Cititorii dintre călugări şi aceia care împărtăşesc aceleaşi idealuri, continuă să
găsească mare parte din învăţătura lui Cassian foarte utilă, deşi opera sa rămâne “opacă”
chiar şi pentru ei.
Specialiştii, ca O. Chadwick , amintesc că veacul său înregistrează două personalităţi
care 1-au dominat: Fer. Augustin şi Sf. Cassian. Stăpînit de duhul invincibil al smereniei
evanghelice, deci fără voia şi intenţia lui, Sf. Casian va fi implicat într-o polemică dogmatică,
la care nu va replica absolut nimic, deşi ea va continue ani de-a randul. Se vor amesteca alte
personalităţi, ucenicii săi şi ai Ferician Augustin - pro şi contra - uneori chiar de ai săi, contra
sa, dar el nu. A fost vorba despre raportul dintre harul dumnezeiesc şi libertatea omenească,
dacă anume, omul trebuie sa participe la mantuirea sa - ceea ce constituia de fapt problema
centrală pentru eremiţi în general, care sacrificau totul pentru mantuirea lor - fără ca prin
aceasta să-şi atribuie merite. Sf. Prosper a luat atitudine împotriva afirmaţiei Sfantului Casian
că Dumnezeu vine cu ajutorul Său total acolo unde vede o scanteie de bunăvoinţă din partea
omului.
Biserica Răsăriteană, cu Sfântul Ioan Hrisostom în frunte, de asemenea cu Părintele
eremiţilor, Sf. Antonie cel Mare, a acceptat această formula. Dar unii teologi ai veacului
nostru, atât ai Bisericii Romano-Catolice (ca Dom Pichery şi Guy), cât şi anglicani (ca O.
Chadwick şi altii), fără să ţină seama de faptul că predestinaţianismul Fericitului Augustin n-a
fost acceptat oficial decat de Biserica Reformată, au susţinut acest predestinaţianism mai
departe de-a lungul istoriei Sfântului Cassian. Această polemică 1-a umbrit oarecum , dar ea
n-a putut să facă să apună autoritatea sa duhovnicească, care a rămas neştirbită. Iar în vremea
noastră, problema importanţei operei Sfântului Cassian pentru spiritualitatea creştină i-a dat
un nou avînt, discuţiile asupra originii sale arătînd o actualitate absolută a spiritualităţii
Sfântului Cassian pentru teologi.
Postmodernismul într-o societate multimedia reprezintă un pericol major la adresa
misiunii şi vieţii Bisericii lui Iisus Hristos. De asemenea, desacralizarea, relativizarea şi
secularizarea constituie un atentat la viaţa şi fiinţa omului ce urmăreşte transformarea omului
într-o realitate profană şi profanată sau profanatoare, atotsuficientă şi în permanentă căutare
doar a împlinirii pământeşti. Desacralizarea determină prăbuşirea tuturor sistemelor (noetic şi
axiologic) precum şi a reperelor pentru omul de astăzi. Ea intră în contradicţie cu
dimensiunea ontologică religioasă a omului, este potrivnică naturii şi firii umane, şi are drept
consecinţă dezumanizarea totală a omului. Pe de altă parte, desacralizarea pregăteşte terenul
contaminării cu diverse concepte preudo-religioase, care pot prolifera şi copleşi pe semenul
nostru. Soluţiile misionar-pastorale ortodoxe cu privire la fenomenul secular al desacralizării
se gasesc pe două planuri: pe planul prevenirii sau profilaxiei cu privire la desacralizare, şi
pe planul tratării sau combaterii flagelului desacralizării existent în societatea contemporană.
Pe primul plan, educaţia autentic religioasă realizată de către Biserică, atât la amvon, cât şi de
la catedră, poate preveni apariţia şi generalizarea fenomenului. Cât priveşte planul
combaterii, credem că soluţia ar fi în efortul de a accentua viaţa autentică în Iisus Hristos, în
efortul de a transforma cu ajutorul şi puterea lui Iisus Hristos pe omul necredincios,
indiferent, ignorant, sincretist ori sectant într-un sincer şi autentic practicant ortodox. În
sfârşit, am văzut că mass-media a devenit noul idol al omului desacralizat. Solutia pe care o
vedem noi constă în susţinerea unei alternative media de tip creştin – cum sunt mijloacele
mass-media ale Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române – care să accentueze dimensiunea
formativ-educaţională care este, fie eliminată, fie subevaluată în mass-media comercială.
Numai în acest fel, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu participarea omului contemporan, vom
putea să contracaram tendinţele desacralizate într-o lume care pare să fi uitat de Dumnezeu,
care devine din ce in ce mai utilitaristă, mai consumistă şi mai hedonistă şi care prin
încurajarea non-valorilor şi a falselor modele puternic mediatizate afectează atât viaţa
Bisericii cât şi a societăţii moderne, contemporane.
Părinţii filocalici ne învaţă că o condiţie fundamentală pentru vieţuirea duhovnicească
este păzirea minţii de gândurile păcătoase, gânduri care ar trebui tăiate încă din faza de atac
asupra minţii deoarece „într-o clipă sufletul nostru se încântă de momelile diavoleşti, se
îndulceşte de ele şi le urmează”. A permite gândului să pătrundă în minte până la etapa de
însoţire nepăcătoasă şi apoi a-l combate este o luptă rezervată celor sporiţi duhovniceşte care
nu se lasa amăgiţi de momelile vrăjmaşului, nu le urmează şi nu sunt biruiţi sau învinşi de
ele. Dar nici pentru aceştia o astfel de luptă nu este lipsită de primejdie: „Nu avem în toată
vremea puterea să ne împotrivim tuturor gândurilor ce se ridică împotriva noastră, ca să le
oprim, ci de multe ori primim de la ele o rană ce nu se vindecă multa vreme. Pentru că ai ca
potrivnici pe unii care au şase mii de ani. Şi aceasta îi face în stare să te poata răni peste
măsura înţelepciunii şi a înţelegerii tale. Şi chiar de îi vei birui, întinăciunea gândurilor îţi
murdăreşte cugetul şi răul lor miros rămâne multă vreme în mirosul nărilor tale.” De aceea
Sfântul Varsanufie recomandă: „Este propriu celor desăvârşiţi să lase gândul să intre în inima
lor şi apoi să-l scoată. Tu nu lăsa focul să intre în pădure, ca să nu o ardă. Nu lăsa să ţi se ia
hainele, ca să nu trebuiască să le iei înapoi cu lupta. Nu te juca cu tulburarea, căci nu vei
rămâne neclintit în această ispită.” Iar cuvintele Sfântului Ioan Cassian cu privire la nevoia
păzirii minţii sunt foarte actuale în ceea ce priveşte expunerea la mass-media: „Trebuie
necontenit să ne amintim de acea povaţă: „Păzeşte inima ta mai mult decât orice” şi, potrivit
principalei porunci a lui Dumnezeu, să observăm cu băgare de seamă capul vătămător al
şarpelui (Facere 3, 15), adică începutul tuturor gândurilor rele, cu ajutorul cărora încearcă
diavolul să se strecoare în sufletul nostru. Să nu îngăduim să pătrundă prin nesinchisire în
inima noastră tot corpul acestui şarpe, adică încuviinţarea ademenirii, care fără îndoială, de va
fi intrat, va ucide prin otrava muşcăturii lui mintea robită.” Gândindu-ne la deschiderea minţii
spre a fi înrobită de fantasme, vom susţine că mijloacele de comunicare cu cât combină mai
multe medii şi mai ales atunci când în centru stă imaginea în mişcare (televiziune, filme,
jocuri pe calculator), creează un mediu virtual în care mintea este atrasă şi în care omul are
parte de trăiri reale. Este o lume a fantasmelor, a nălucirilor, cu atât mai seducătoare cu cât
promite împlinirea visului dintotdeauna al omului căzut şi anume trăirea plăcerii în absenţa
durerii. Identificându-ne empatic cu personajele de pe ecran ne îndulcim de desfrânare,
gustăm plăcerea de a fi bogat, de a stăpâni, dând frâu liber patimilor care zac în noi. Evadarea
din real într-o lume a fantasmelor creată cu ajutorul imaginaţiei şi conformă cu dorinţele şi
patimile sale, adică reveria ori visarea fără a dormi, este o tendinţă a omului căzut asupra
căreia părinţii filocalici ne atrag atenţia cu foarte multă seriozitate. Imaginaţia, ca şi
capacitate a omului de a transforma percepţiile în imagini, de a reproduce imaginile şi de a
crea imagini noi, este una din facultăţile de cunoaştere. Imaginatia il poate ajuta pe om să
cunoască cele sensibile şi, prin contemplarea naturală a raţiunilor dumnezeieşti din creaţie,
să-şi înalţe mintea spre Dumnnezeu. Pentru omul împământenit imaginaţia devine însă un
mijloc de separare de Dumnezeu fiindcă el are tendinţa de a-şi umple mintea separată de
Dumnezeu cu produsele şi rezultatele imaginaţiei sale, construindu-şi o lume a fantasmelor şi
închipuirilor de care se alipeşte şi se ataşează cu atât mai mult cu cât corespunde patimilor
care l-au cuprins. Pe de o parte imaginaţia trezeşte patimile, dându-le hrana care le face să
lucreze şi să sporească, pe de altă parte patimile suscită în mod deosebit lucrarea şi
plăsmuirile imaginaţiei pentru că se hrănesc mai ales cu aceste închipuiri. Este tocmai
consimţirea minţii cu păcatul prin primirea şi îndulcirea cu imaginile încarcate de înţelesuri
pătimaşe, fiecărei patimi corespunându-i anumite chipuri. Însă lumea închipuirilor la om este
aceeaşi cu cea a căzuţilor diavoli, drept pentru care închipuirea este poarta deschisă lucrării
diavoleşti. Fantasmele, nălucirile imaginaţiei sunt principala cale prin care diavolii „intra în
comuniune cu sufletul şi se amestecă cu el, făcându-l un fel de cuib de viespi şi o peşteră de
gânduri sterpe şi pătimaşe”. Odată pătrunşi în suflet diavolii pun stăpânire pe acesta târându-l
tot mai mult în pacate şi patimi şi despărţindu-l de Dumnezeu. Neavând imaginaţia la
dispoziţie, remarcă Cuviosul Isihie Sinaitul, „Satana nu poate făuri gânduri înşelatoare pentru
a le înfăţişa minţii spre amăgire mincinoasă”.
Din Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii I, Sf. Ioan Cassian, Despre duhul
curviei şi al poftei trupeşti: A doua luptă o avem împotriva curviei şi a poftei trupeşti. Pofta
aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă. Mare şi cumplit război este acesta şi
luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se şi în suflet, şi în trup. De aceea
trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc
pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi a adevăratei curăţii, de nu se va adăuga şi
zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor, şi
osteneala, şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate
ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine. Mai înainte de toate însă
foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni nici curvia, nici celelalte
patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gândurile murdare (Prov.
IV, 23). „Căci dintru aceasta purced, după cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri,
preacurvii, curvii“ (Matei XV, 19) şi celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rânduit de fapt nu
numai spre chinuirea trupului, ci spre trezirea minţii, ca nu cumva, întunecându-se de
mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gânduri.
Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi în meditaţie
duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei
adevărate. Se cuvine, aşadar, după cuvântul Domnului, „să curăţim mai întâi partea dinăuntru
a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea din afară curată“ (Matei XXIII, 26). De aceea să
ne sârguim, cum zice Apostolul, „a ne lupta după lege şi a lua cununa“ (2 Tim. II, 5) după ce
am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea şi nevoinţa noastră, ci în
ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om până
nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin
acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea
curăţiei. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărâtările trupului şi
plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputinţă omului (ca
să zic aşa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se
facă următor îngerilor, de nu-l va ridica de la pământ şi din noroi harul lui Dumnezeu. Căci
prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu îngerii cei
netrupeşti, decât prin neprihănire. Printr-aceasta, încă pe pământ fiind şi petrecând, au, după
cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri (Filip. III, 20).
Iar semnul că au dobândit desăvârşit această virtute îl avem în aceea că sufletul chiar
şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu socoteşte
păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de patimă.
Şi de aceea trebuie să credem că nălucirile cele de ruşine ce ni se întâmplă în somn sunt o
dovadă a trândăviei noastre de până aci şi a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce
ni se întâmplă în vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită în ascunzişurile
sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile sufletului,
unde ştie că stau şi pricinile bolii, zicând: „Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dânsa a şi
preacurvit cu ea întru inima sa“ (Matei V, 28). Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei
curioşi şi desfrânaţi, cât sufletul cel aşezat înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de
Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvântul Înţelepciunii nu zice: „Cu toată străjuirea păzeşte
ochii tăi“, ci: „Cu toată străjuirea păzeşte inima ta“ (Prov. IV, 23), aplicând leacul străjuirii
mai ales aceleia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte. Aşadar, aceasta să fie paza cea
dintâi a curăţiei noastre: de ne va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin
diavoleasca viclenie, bunăoară a maicii sau a surorii, sau a altoi femei cucernice, îndată să o
alungăm din inima noastră, ca nu cumva zăbovind mult la această amintire amăgitorul celor
neiscusiţi să rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare. De
aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui (Facere III,
15), adică începutul gândului vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul
nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gândului (προσβολή), să
primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea (συγκάδεσις) cu plăcerea, şi prin aceasta să
ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebuie, precum este scris, „În dimineţi să ucidem
pe toţi păcătoşii pământului“ (Ps. C, 8) adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să
nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră, după învăţătura
Domnului; şi până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem,
zdrobindu-i de piatră (Ps. CXXXVI, 9), care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin
învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Dar pe lângă cele zise din
dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de-ale Sfinţilor Părinţi. Astfel,
Sfântul Vasile, episcopul Cezareii Capadociei, zice: „Nici muiere nu cunosc, nici feciorelnic
nu sunt“. El ştia că darul fecioriei nu se dobândeşte numai prin depărtarea cea trupească de
muiere, ci şi prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care se câştigă prin frica lui Dumnezeu. Mai
zic Părinţii şi aceea că nu putem câştiga desăvârşit virtutea curăţiei de nu vom dobândi mai
întâi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţă adevărată nu ne
putem învrednici câtă vreme patima curviei zăboveşte în ascunzişurile sufletului. Dar ca să
desăvârşim înţelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului şi vom pune
capăt cuvântului: „Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea
pe Domnul“ (Evr. XII, 14). Că despre aceasta grăieşte, se vede din cele ce adaugă, zicând:
„Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau“ (Evr. XII,16). Pe cât este, aşadar, de cerească şi
de îngerească virtutea sfinţeniei, pe atât este de războită cu mai mari bântuieli de potrivnici.
De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci şi cu zdrobirea
inimii şi cu rugăciuni dese, împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe
care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţâţarea poftei, cu roua venirii
Sfântului Duh. Pe lângă acestea, armă foarte tare pentru acest război avem privegherea cea
după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din
vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei”.
CONCLUZII
Până nu demult s-a susţinut în istoriografia noastră bisericească şi profană, că la noi
monahismul ar fi început numai în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi că întemeietorul
acestuia ar fi Nicodim de la Tismana. Însă cercetarile mai noi au evidenţiat faptul că pe
teritoriul ţării noastre monahismul este anterior venirii Sfântului Nicodim în Ţara
Românească şi anterior monahismului slavilor sud-dunăreni. Dacă în ţările vecine
menţionate, creştinismul a apărut în secolele IX-X, cu atât mai devreme a apărut la noi, având
în vedere că noi ne-am născut români şi creştini în acelaşi timp. În Sciţia, viaţa monahală a
cunoscut o deosebită înflorire, dacă avem în vedere pe Sfântul Ioan Cassian, cel care a
transplantat monahismul în Occident, sau pe creatorul erei bizantine, Dionisie Exiguus, un
desăvârsşit monah. Îi amintim deasemnea pe "călugării sciţi" menţionaţi în vremea
mitropolitului de Tomis, Paternus.
Creştinismului românesc sau mai precis proto-românesc constituie o etapă aparte a
istoriei noastre bisericeşti şi laice, deoarece are în vedere dezvoltarea spirituală a unui popor
încă de la originea formării sale. Astfel, prin propovăduirea mesajului evanghelic la geto-daci
şi daco-romani, prin însăşi unii din Apostolii Mântuitorului Iisus Hristos se deschidea, o
primă etapă, a acceptării noii credinţe în unele părţi ale spaţiului de formare ale poporului
nostru. Însă lucrurile au evoluat în mod pozitiv, chiar dacă şi în această parte a lumii creştine
valurile de persecuţii au dat numeroşi martiri. De aceea, mărturiile lingvistice, cele
arheologice şi cele literare sunt dovezi incontestabile în acest sens. Apoi, pe lângă
propovăduire au urmat: organizarea bisericească (scaune episcopale şi un sediu mitropolitan);
consemnarea numelor unor teologi implicaţi în controversele teologice ale timpului; atestarea
unor aşezări monahale şi a unor lăcaşuri de cult; păstrarea cu sfinţenie (după ce au fost
descoperite) a moaştelor de martiri din această perioadă.
Prin toate aceste aspecte creştinismul românesc din primele secole a constituit prima
fază a vieţii noastre bisericeşti, continuată apoi de alte perioade distincte, toate formând un
întreg ansamblu al vieţii creştine de pe teritoriul ţării noastre.
BIBLIOGRAFIE

A. IZVOARE
1. Sfântul Ioan Cassian, Fiu al României şi Părinte al Bisericii Universale. Viaţa şi
învăţătura lui, 2002. Edit. Trinitas, Iaşi
2. Sfântul Ioan Cassian. Convorbiri duhovniceşti. (trad. de Popescu D.), 2004. Edit.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti

B. CĂRŢI
3. BALAN I. (arhim.), 1998. Patericul românesc (ed. a 2-a) Edit. Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi
4. BOTA I.M., 2002. Patrologia (ed. a 2-a): pp. 277-279. Edit. Viața Creștină, Cluj-Napoca
5. BĂRBULESCU M., 2002. Paleocreştinismul în România. Probleme metodologice şi
aspecte istoriografice româneşti şi străine. În vol. Slujitor al Bisericii şi al neamului
Părintele Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu-membru corespondent al Academiei Române la
împlinirea vârstei de 70 de ani: pp. 177. Edit. Renaşterea, Cluj-Napoca
6. BOTA I.M., 1994. Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până
în zilele noastre. Ed.Viața Creștină, Cluj-Napoca
7. Branişte E., 1977. Martiri şi sfinţi pe pământul Dobrogei de azi, în vol. De la Dunăre la
Mare: pp. 34-64. Galati
8. CHADWICK O., 1950. John Cassian; a study in primitive monasticism. University Press,
Cambridge
9. CHIRICA V., 2003. Creştinismul la est de Carpaţi. Secolele II-X. In vol. Priveghind şi
lucrând pentru mîntuire: pp. 191. Edit. Trinitas, Iaşi
10. CHIŢESCU N., 1990. Introducere generală. In Sfântul Ioan Casian. Scrieri alese,
colecţia “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, 57. Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucuresti
11. COMAN G. I., 1975 - De la Dunăre la mare: pp. 63-84. Edit. Arhiepiscopiei Tomisului
şi a Dunării de Jos, Galaţi
12. COMAN G. I., 1979 - Scriitori bisericeşti din epoca străromană. Edit. Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti
13. COMAN G.I., 2000 – Patrologia. Sf. Mânăstire Dervent
14. ELIADE M., 1988 - Istoria credinţelor şi ideilor religioase, II. De la Gautama Budda
până la triumful creştinismului, Edit. Universitas, Bucureşti
15. GUDEA N., GHIURCO I., 1988 - Din istoria creştinismului la romani. Mărturii
arheologice, Edit. Episcopiei Ortodoxe Romane a Oradiei, Oradea
16. HASSETT, M., 1908 - John Cassian. In The Catholic Encyclopedia III. Robert Appleton
Company, New York
17. LUNGU V., 2003 - Organizarea vieţii bisericeşti în Scythia Minor. In Istoria
creştinismului în România: pp. 135-169. Constanţa
18. PĂCURARIU M., 1992 - Scurt istoric al Bisericii Ortodoxe Române I. Începuturile
vieţii creştine pe teritoriul ţării noastre. Credinţă ortodoxă şi viaţă creştină, pp. 131, Sibiu
19. PĂCURARIU M., 1996 - Istoria Bisericii Ortodoxe Romane I, Bucuresti
20. SDSAPIPPIDI D. M., 1965 - Străinii de peste mări, In D. M. Pippidi şi D. Berciu, Geţii
şi grecii la Dunărea de Jos din cele mai vechi timpuri până la cucerirea romană (Biblioteca
Historică a Românie II, Din istoria Dobrogei), Edit. Acad. R.P.R, Bucuresti: 240, 243-246
21. POP O., 1999 - Sfântul Ioan Cassian despre pornirile păcătoase din om. Edit. Tradiţie,
Bucureşti
22. POPESCU E., 1976 - Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în
România, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti
23. STEWART C., 2000 – Cassian monahul. Învatatura ascetico-mistică. Edit. Deisis, Sibiu
24. TEODOR D.G., 2005 - Unele precizări privind începuturile creştinismului la est şi sud
de Carpaţi. În Credinţă, istorie şi cultură la Dunărea de Jos: pp. 14. Edit. Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi

C. ARTICOLE
1. BAUMANN V.H., 2006 - Paleochristian churches in roman rural environment. Studia
Antiqua et Archaeologica, 12: 119-133
2. CONSTANTINESCU A., 1964a - Sfântul Ioan Cassian scitul nu romanul. Glasul
Bisericii, 23: 7-8
3. CONSTANTINESCU A., 1964b - Despre Sf. Ioan Cassian. Biserica Ortodoxă Română
(anul LXIV), nr. 4
4. COMAN, G. I., 1975 - Sciţii. Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic. “Studii teologice”, s. aII-a,
27: 3-4
5. MARROU H. J., 1966 - Le fondateur de Saint Victor de Marseille: Jean Cassien.
"Provence historique", 16 (65): 298-299
6. NISCOVEANU M., 1972 - Contributia Sfântului Ioan Cassian la cunoaşterea
monahismului din secolele IV-V, în lumina ecumenismului creştin. “Glasul Bisericii”, 31: 5-6
7. POPESCU E., 1969 - Contibutions a la geographie historique de la Peninsule Balcanique
aux V-e siecles de notre ere. In "Dacia - Revue d'Archeologie et d'Histoire aniciennes",
Nouvelle serie, 13: 404-412
8. POPESCU E., 1980 - Organizarea eclesiastică a provinciei Schythia Minor în secolele IV-
VI. ST ( an XXXII), 7-10: 604
9. POPESCU E., 1989 - Dobrogea şi teritoriile româneşti nord-dunărene în secolele IV-VI.
Symposia Thracologica, 7: 189-198
10. RĂMUREANU I., 1988 - Mişcarea audienilor în Dacia Pontică şi nord-dunăreană
(secolele IV-V). B.O.R., 96: 9-10, 1053-1060
11. ŞERBĂNESCU N., 1969 - 1600 de ani de la prima mărturie documentară despre
existenţa Episcopiei Tomisului. BOR, (an LXXXVII), 9-10: 979

S-ar putea să vă placă și