Universitatea Valahia din Târgoviște

Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației

Departamentul Teologie Ortodoxă Pastorală

Anul IV/ Grupa II

Lucrare de seminar la
Drept bisericesc

Student: Scarlat Sorin Coordonator: Pr. Lect. Dr. Santi Cosmin

Târgoviște

2020

Universitatea Valahia din Târgoviște

Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației

Departamentul Teologie Ortodoxă Pastorală

Anul IV/ Grupa II

Patriarhie, Episcopie, Parohie

Student: Scarlat C. Sorin Coordonator: Pr. Lect. Dr. Santi Cosmin

Târgoviște

2020
2
 Cuprins

I. Introducere ……………………………………………………………………..pag. 4
II.Organizarea bisericească din Scythia Minor ......................................................pag. 6
III. Patriarhia Română ............................................................................................pag. 8
III.1. Organizarea ................................................................................................... pag. 8
III.2. Istoric .............................................................................................................pag. 9
IV. Episcopia .......................................................................................................... pag. 11
IV.1. Tipuri de eparhii ............................................................................................ pag. 11
IV.2. Episcopul ........................................................................................................pag. 12
V. Parohia ................................................................................................................pag. 14
V.1. Etimologie .......................................................................................................pag. 15
VI. Concluzii ...........................................................................................................pag. 16
Bibliografie ........................................................................................................pag. 18

3
 I. Introducere

Întemeierea Bisericii noastre a avut loc la Cincizecime, atunci când Duhul Sfânt, în
chipul unor limbi ca de foc, S-a pogorât asupra Sfinților Apostoli, aflați în Ierusalim. Au fost
botezați atunci ca la trei mii de suflete, constituindu-se astfel prima comunitate sau obște de
credincioși (cf. Faptele Apostolilor, cap. II). Noua învățătură s-a propovăduit în Ierusalim, apoi
în alte orașe ale Țării Sfinte, la început printre iudei. Din deceniul al cincilea al veacului întâi,
Sfinții Apostoli și-au început lucrarea misionară și în "lumea păgână", potrivit poruncii pe care
le-a dat-o Mântuitorul Însuși înainte de înălțarea Sa la cer de a învăța și a boteza "toate
neamurile" (Matei 28, 19). Avem știri doar despre lucrarea misionară a Sfinților Apostoli Petru și
Ioan, dar mai ales a Sfântului Pavel, din cartea "Faptele Apostolilor" (cu relatarea detaliată a
celor trei "călătorii misionare" ale Sfântului Pavel) sau din Epistolele pe care le-au scris ei înșiși.
Trebuie să reținem că Sfântul Apostol Pavel și unii dintre ucenicii săi L-au propovăduit pe
Hristos și în Peninsula Balcanică, deci în teritorii învecinate cu Dacia, unde trăia pe atunci și o
populație traco-getică romanizată.1

Sfântul Andrei, Apostolul geto-dacilor ("sciților")

Lucrarea misionară a celorlalți apostoli ai Mântuitorului printre "neamurile păgâne" este
cunoscută numai din tradiție, fixată în scris mult mai târziu. Pe noi, ca români, ne interesează
activitatea Sfântului Andrei care a predicat în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră,
Dobrogea de mai târziu, cunoscut în izvoarele antice sub numele de "Sciția". În anul 46 al erei
creștine teritoriul respectiv a fost cucerit de romani și anexat la provincia Moesia Inferior, iar în
anul 297, în timpul lui Dioclețian, a devenit o provincie aparte, numită "Scythia Minor". Tradiția
privitoare la această predică "apostolică" în Sciția este întâlnită în lucrarea Despre apostoli a lui
Hipolit Romanul, mort în cursul persecuției împăratului Decius (249-251), iar în secolul IV apare
în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu de Cezareea Palestinei care a preluat-o după o
lucrare a marelui teolog, Origen din Alexandria (+254). În sprijinul evanghelizării acestui
teritoriu de Sfântul Andrei se pot invoca și câteva "mărturii indirecte". Există, de pildă, câteva
colinde și creații folclorice dobrogene și din stânga Prutului care amintesc de trecerea apostolului
prin aceste locuri. Câteva toponimice confirmă același lucru: "Pârâiașul Sfântului Andrei", "Apa
Sfântului" sau "Peștera Sfântului Andrei" (aceasta se vede și azi în hotarul comunei Ion Corvin,
în apropierea graniței româno-bulgare). Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni
reiese că și "sciții" au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu (3, 11).2

1
Istoria bisericească universală, de Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, București 1992, pag. 30-35, 41-43
2
Istoria Bisericii Românești, de Nicolae Iorga, București, 1908
4
 II. Organizarea bisericească din Schythia Minor .

Menționam la început că Sfântul Andrei a trebuit să hirotonească episcopi, preoți și

diaconi în cetățile de la Pontul Euxin în care a predicat pe Hristos. La rândul lor, primii episcopi
au hirotonit pe alții, chiar în condițiile în care credința creștină nu era încă recunoscută legal.
5
Numai așa se poate explica faptul că în cetatea Tomis, metropola provinciei, sunt atestați
documentar mai mulți episcopi. Actele martirice amintesc pe episcopii Evangelicus , Efrem și
Tit, la începutul secolului al IV-lea. Un episcop de Tomis cu numele Marcu a participat la
lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea. în anul 369 era atestat documentar episcopul
Betranion, apărător al Ortodoxiei în fața ereziei ariene; urmașul său Gherontie a participat la
Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. În secolul al V-lea sunt cunoscuți episcopii
Teotim I, Timotei (care a luat parte la Sinodul III ecumenic din 431, de la Efes), Ioan,
Alexandru, Teotim II, iar în secolul următor Paternus și Valentinian. Toți erau oameni de mare
cultură, autori de scrieri teologice care au luat parte la controversele dogmatice ale timpului.

În secolul al VI-lea Scythia Minor era o "provincie mitropolitană ", iar titularul ei
devenise mitropolit, având 14 episcopii sufragane, în principalele orașe ale provinciei. Toate
aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul - erau în legătură directă cu Patriarhia din
Constantinopol, noua capitală a imperiului, principiu consfințit printr-o hotărâre a Sinodului IV
ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legați de Roma prin limbă, iar de
Constantinopol prin credință.
Din aceeași provincie erau originari și câțiva teologi de prestigiu, dintre care vom
menționa doar doi: Sfântul Ioan Casian (c. 360-435), întemeietorul a două mânăstiri în Marsilia
(azi Marseille - Franța), autorul unor lucrări teologice (Convorbiri cu Părinții, Despre
așezămintele mânăstirești cu viață de obște, Despre întruparea Domnului s. a.) și Dionisie
Exiguul (sau "cel Smerit", cca. 460-545), traducătorul unor cărți teologice și canonice din
grecește, cel ce a pus bazele actualului sistem cronologic, cu numărarea anilor de la nașterea lui
Hristos ("era creștină").3
Răspândirea masivă a creștinismului în teritoriul dintre Dunăre și Mare este confirmată și
de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite în principalele centre urbane
ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria),
Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia), Dinogetica (Garvan) etc., la care se adaugă peste o
sută de inscripții de obiecte cu caracter creștin din secolele IV-VI.
Din toate acestea, se poate desprinde constatarea că nu poate fi vorba de o încreștinare a
strămoșilor noștri la o anumită dată, de o convertire a lor în masă, din ordinul conducătorilor
politici sau în urma activității unor misionari oficiali, cum este cazul altor popoare din jur.
La daco-romani procesul de încreștinare are o notă specifică, în sensul că a durat câteva
secole, fiind rezultatul contactului direct al populației autohtone și al coloniștilor cu
propovăduitorii noii credințe religioase. Limba latină și credința creștină au fost factorii care au
3
România, spiritualitate și cultură, Getta Marculescu, Petre Baron, Editura Royal Company, 2008
6
contribuit la consolidarea procesului de unificare etnică, lingvistică și spirituală a autohtonilor cu
noii veniți în Dacia, de neamuri și credințe diferite. Romanizarea și creștinarea au fost două
procese paralele, încât se poate spune că la încheierea lor a apărut în istorie un popor nou, cel
român, cu o credință nouă, cea creștină. Cu alte cuvinte, poporul român s-a născut creștin.4

III. Patriarhia Română

Biserica Ortodoxă Română (BOR) este una dintre bisericile autocefale ale creștinismului

ortodox. Majoritatea etnicilor români aparțin Bisericii Ortodoxe Române, dar biserica are și
4
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sophia, București 2000
7
credincioși de alte naționalități: (rromi, ucraineni etc.). Numai în România, numărul
credincioșilor ortodocși este, potrivit recensământului din 2011, de 16.307.004, deci 86,45% din
populația țării. În cadrul unui sondaj sociologic desfășurat în Republica Moldova în anul 2000,
21,5% din populația totală și un sfert din populația creștină au precizat că aparțin de Mitropolia
Basarabiei, o subdiviziune a B.O.R. (aproximativ 720.000 de enoriași). După unele surse, printre
românii din Ucraina și Occident, se află încă sute de mii de ortodocși care își afirmă
subordonarea canonică față de Biserica Ortodoxă Română. Aceasta face ca numărul total al
ortodocșilor români să fie de aproximativ douăzeci de milioane.
Numele Bisericii Ortodoxe vine din limba greacă, de la ορθο (ortho - drept, corect) și
δοξα (doxa - învățătură, cunoaștere), traducându-se deci prin „învățătura dreaptă“, sau
„învățătura corectă“.
Sfânta Liturghie în Biserica Ortodoxă Română este rostită în limbile: română, ucraineană
și sârbă (și, sporadic, în limbile maghiară, engleză sau franceză).
După Sinodul I Ecumenic de la Niceea, a fost stabilită structura organizatorică a Bisericii,
după modelul diviziunilor administrative ale Imperiului Roman, astfel încât
un mitropolit sau episcop al unei mitropolii a început să desemneze liderul ecleziastic al unei
provincii sau mitropolii. Acolo unde episcopul avea un district administrativ de dimensiuni
mari, eparhie, a fost numit exarh. În unele cazuri un episcop putea prezida peste un număr de
eparhii, de exemplu Roma, Antiohia, Constantinopol. La Sinodul IV Ecumenic de
la Calcedon din 451, Constantinopolului i s-a acordat jurisdicția peste trei eparhii pe motiv că
orașul era „reședința împăratului și a senatului”. În plus, Ierusalimul a fost recunoscut la Sinodul
de la Calcedon ca fiind un scaun major, important. În 692, Sinodul Quinisext a recunoscut în
mod oficial rangul și ordinea scaunelor componente ale Pentarhiei, la acea vreme astfel: Roma,
Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. 5

III.1. Organizarea
Biserica Ortodoxă Română este organizată în șase mitropolii, 12 arhiepiscopii și
15 episcopii în România, cu un total de 13.527 parohii și filii, deservite de
14.513 preoți și diaconi, ce slujesc în 15.218 lăcașuri de cult. Pentru românii ortodocși din
diaspora, există 4 mitropolii (constituite din 3 arhiepiscopii și 6 episcopii) în Europa; o
Mitropolie și o Episcopie pe continentul american și o Episcopie a Australiei și Noii Zeelande.

5
„Biserica Ortodoxă Română - Scurtă prezentare”.
http://web.archive.org/web/20071027070100/http://www.patriarhia.ro/Site/Stiri/2006/081.html Patriarhia
Română. 2006, accesat la data de 20.12.2019
8
 În anul 2006 în țară existau 631 de mănăstiri, în care trăiesc circa 3.500 de monahi și 5.000 de
monahii. Trei Mitropolii diasporale și patru Episcopii diasporale se află în afara României din
granițele actuale, fără a socoti aici și Basarabia.

În România, pentru ortodocși, există mai mult de 14.500 biserici.

Mitropoliile Patriarhiei Ortodoxe Române de pe teritoriul României sunt:
 Mitropolia Munteniei și Dobrogei;
 Mitropolia Moldovei și Bucovinei;
 Mitropolia Ardealului;
 Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului;
 Mitropolia Banatului;
 Mitropolia Olteniei.
Iar Eparhiile în afara granițelor țării sunt:
 Mitropolia Basarabiei; ·
 Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale;
 Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale și de Nord;
 Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi;
 Episcopia Daciei Felix (Serbia);
 Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria;
 Episcopia Ortodoxă Română a Australiei și a Noii Zeelande.6

III.2. Istoric
Autocefalia și ridicarea la rangul de Patriarhie
Biserica Ortodoxă Română a luat ființă în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei
Ungrovlahiei și Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de
Constantinopol și ridicarea mitropolitului Ungrovlahiei, totodată, arhiepiscop de București, în
rangul de mitropolit-primat al României. Titlul de mitropolit-primat fusese acordat pentru prima
dată de autoritățile laice mitropolitului Nifon Rusailă în 11 ianuarie 1865. Până la constituirea
Sfântului Sinod românesc, în anul 1872, bisericile ortodoxe din Țările Române au fost parte
integrantă a Patriarhiei de Constantinopol, iar ierarhii ortodocși din Țările Române se găseau sub
ascultarea canonică a patriarhului de Constantinopol, care s-a opus, inițial, desprinderii celor
două mitropolii și fărâmițării Bisericii Ortodoxe (precedentul fusese creat în anul 1448, când
Sinodul de la Moscova și-a proclamat autocefalia față de Constantinopol, dând, astfel,

6
Duhovnici români în dialog cu tinerii, de Arsenie Papacioc, Editura Bizantină, București, 1997.
9
naștere Bisericii Ortodoxe Ruse). Mai înainte sau între timp (de la obținerea autocefaliei bisericii
ortodoxe din limitele statului rus și până la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe
Române), și alte biserici din teritoriile noilor state independente din Balcani s-au declarat, au
devenit și, într-un târziu, au obținut recunoașterea statutului lor autocefal de la Patriarhia
constantinopolitană: Biserica ortodoxă din Grecia în 1833 (recunoscută de Constantinopol în
1850), Biserica ortodoxă din Bulgaria în secolul al IX-lea (va pierde temporar statutul de biserică
autocefală în secolul al X-lea și o reobține de la sultan în 1870, recunoscută finalmente de
Patriarhia de la Constantinopol în 1945), Serbia din 1219 (cu recunoașterea titlului de patriarh
din 1375; o dată cu pierderea independenței statului, biserica va pierde și ea temporar
autocefalia: doar după obținerea independenței de către Serbia, biserica reobține autonomie
ecleziastică în 1832 și, finalmente, recunoașterea autocefaliei în 1879). 7
După proclamarea independenței de stat a României (9 mai 1877), au urmat tratative
cu Patriarhia de Constantinopol, în vederea recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe
Române. Aceasta recunoaștere a fost acordată pe 25 aprilie 1885 de patriarhul ecumenic Ioachim
al IV-lea. Din perspectiva Patriarhiei de Constantinopol aceasta este data nașterii Bisericii
Ortodoxe Române. De facto, Biserica Ortodoxă Română a luat ființă odată cu constituirea
Sfântului Sinod de la București, în anul 1872, acest eveniment marcând transformarea
mitropoliilor și episcopiilor ortodoxe din părți componente ale Patriarhiei de Constantinopol în
părți componente (subdivizuni) ale noii structuri.
Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la București în 23 aprilie 1919: "La 23
aprilie 1919, Sfântul Sinod episcopesc al Mitropoliei Ardealului (alcătuit pe atunci numai din
episcopul Ioan Papp al Aradului - care era și locțiitor de mitropolit - și dr. Miron E. Cristea al
Caransebeșului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod din București, iar Biserica Ortodoxă din
Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș 'a format parte integrantă a Bisericii mame din România
întregită' ".7
Din 1925 Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie. În acel an, în 4 februarie,
Sfântul Sinod a hotărât sa înființeze Patriarhia Ortodoxă Română. Mitropolitul primat
(Mitropolitul Ungrovlahiei) a fost ridicat la treapta de patriarh. Legea pentru înființarea
Patriarhiei a fost promulgată la 25 februarie 1925, iar la 1 noiembrie 1925 a avut loc înscăunarea
lui Miron Cristea ca prim patriarh al României (1925-1939).8
IV. Episcopia

7
Autocefalie si Patriarhie, Tudor Ghideanu, Editura Mușatinia, Roman, 2011 
8
Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcommunistǎ. Reconstrucția unei identități publice, 2009-2010
10
 O episcopie (dieceză sau eparhie) este o zonă geografică aflată sub păstorirea unui
anumit episcop, numit și „episcop eparhiot” (titular).
Inițial a fost o unitate teritorială a Imperiului Roman - al cărei conducător se numea
„eparh” -, diviziunile administrative ale Bisericii având tendința să se alinieze frontierelor
seculare, iar Biserica a adoptat astfel și termenul. Astăzi, eparhiile urmează adesea frontierele
teritoriale ale statului, dar din punct de vedere canonic, acest lucru nu este obligatoriu.
Trebuie remarcat că în limba greacă, dioceză (διοικησις) se referă adesea la teritoriul unei
biserici autocefală sau autonomă, în timp ce parohie (παροικια) este termenul pentru teritoriul
unui episcop.9

IV.1. Tipuri de eparhii:

Există câteva tipuri de eparhii în Biserica Ortodoxă:
 Eparhie: termenul general pentru o provincie bisericească, cu toate că adesea este folosit
pentru a desemna teritoriul pe care un întâistătător, adesea cunoscut ca eparh, are autoritate
jurisdicțională directă (cum ar fi Moscova și împrejurimile ei care este eparhia Patriarhului
Moscovei și Întregii Rusii).
 Exarhat: adesea este o eparhie misionară, cu toate că tradițional se referă la o eparhie în
care este un singur episcop (sau alt cleric) cu autoritate, care adesea este numit exarh.
 Mitropolie: o eparhie veche (în special în zona bizantină) sau mai multe eparhii cu
un mitropolit ca episcop conducător sau ca primat. O mitropolie poate fi formată din eparhii
constitutive.
 Arhiepiscopie: o eparhie mare sau importantă sau un grup de eparhii al cărei întâistătător
sau episcop conducător este un arhiepiscop. O arhiepiscopie poate avea eparhii constitutive.
Acești termeni s-au modificat puțin de-a lungul timpului și în diferite regiuni, astfel încât sensul
lor poate fi diferit în izvoarele contemporane sau istorice, fie ele primare sau secundare. Mulți
din acești termeni își au, de asemenea, originea în administrația civilă a Imperiului Roman.10

Art.87 - Eparhiile sunt unitati teritoriale bisericesti sub conducerea unui Episcop, constituite
dintr-un numar de parohii, grupate in protopopiate si din manastirile aflate pe acel teritoriu.
Eparhiile sunt Episcopii sau Arhiepiscopii, dupa cum sunt conduse respectiv de catre un
Episcop sau Arhiepiscop.

9
Enciclopedia Ortodoxiei românești, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010
10
Patriarhia românească: acte și documente, Tip. cărților bisericești, 1925
11
Art.88 - Eparhiile au ca organ de conducere harismatica, catehetica si jurisdictionala, pe un
Episcop sau Arhiepiscop, ca organ deliberativ Adunarea Eparhiala, iar ca organ executiv
Consiliul Eparhial.11

IV.2. Episcopul
Episcopul (gr. Επίσκοπος sau episkopos; lat. episcopus), sau episcopatul ori arhieria, este
prima și cea mai înaltă treaptă a clerului slujitor în Biserica Ortodoxă. El este următor /
succesor Apostolilor în slujirea și ocârmuirea Bisericii. Episcopii slujesc εις τόπον και τύπον
Χριστού (gr.: în locul și ca tip/ imagine vie a lui Hristos) în Biserică.
Un episcop eparhiot este responsabil peste toate parohiile din eparhia sa. Întreaga
autoritate sacramentală și bisericească a clericilor dintr-o eparhie
(preoți, diaconi, ipodiaconi, citeți etc.) vine de la episcopul lor. De aceea este este pomenit la
fiecare slujbă și niciuna din sfintele slujbe nu poate fi săvârșită în afara harului și binecuvântării
episcopului. Sfântul Ignatie Teoforul merge până acolo încât spune că „cine lucrează fără
episcop, împlinește lucrarea diavolului”.
Din punct de vedere liturgic, toți arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau
sacramentală, indiferent de funcțiunile administrative sau onorifice pe care le pot avea, adică fie
că sunt simpli arhierei (vicari sau locotenenți), episcopi în
funcțiune, arhiepiscopi sau mitropoliți, patriarhi etc. Ei au moștenit drepturile și puterile prin
succesiunea neîntreruptă a hirotoniei de la Sfinții Apostoli, ai căror urmași direcți sunt. Episcopii
au dreptul și puterea de a săvârși toate sfintele slujbe și toate lucrările sfinte ale cultului, fără nici
o excepție, precum și dreptul de a transmite, prin hirotonie, această putere, fie întreagă – ca la
arhierei -, fie parțială, celorlalte două trepte subordonate lor, adică preoților și diaconilor. Cele
mai multe dintre funcțiunile liturgice ale episcopilor pot fi trecute, prin hirotonie, preoților; pe
altele, care sunt fundamentale pentru viața liturgică a Bisericii, episcopii le-au păstrat exclusiv
pentru ei înșiși, și anume: sfințirea Sfântului și Marelui Mir, hirotonia clericilor și sfințirea
bisericilor și a antimiselor (sfințirea bisericilor o pot face în vremurile mai noi și anumiți preoți
sau arhimandriți, cu delegația expresă a episcopului, de la caz la caz).
Ca și în trecut, arhiereul este și astăzi, de drept, înainte-stătător sau protosul (cel dintâi în
slujire) oricărei adunări de cult la care ia parte, indiferent dacă slujește sau nu. În această calitate
îi sunt rezervate anumite acte și formule liturgice, îndeosebi cele pentru binecuvântare (ca de
exemplu: urarea „Pace tuturor”), pe care le rostește chiar atunci când nu slujește, ci doar asistă la
serviciul divin.

11
Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române
12
 În exercițiul funcțiunii lui liturgice, adică în timpul slujirii, arhiereul reprezintă pe
Mântuitorul Însuși, ca mare preot sau arhiereu; de aceea, el slujește de obicei cu fast și
solemnitate, numai în sobor, adică însoțit și ajutat de preoți și diaconi, precum și de membri ai
clerului inferior. Deținând însă deplinătatea puterii slujitoare, arhiereul poate sluji și singur,
atunci când voiește, când se află în situații excepționale, sau când nu dispune de preoți și diaconi
(ca de exemplu în călătorie, pe câmpul de război, când este singur în chilia sa etc).
El dă binecuvântarea asupra credincioșilor cu amândouă mâinile, după exemplul
Mântuitorului (vezi Luca 14, 50) și are dreptul de a fi pomenit la ectenii și în diferite momente
din sfintele slujbe, în cuprinsul eparhiei pe care o păstorește, iar în alte eparhii numai acolo unde
slujește sau asistă la serviciul divin din biserică.
Tot arhiereilor – individual sau adunați în sinoade – le aparține dreptul de a supraveghea
săvârșirea corectă a cultului și de a lua hotărâri privitoare la rânduiala serviciilor divine în
eparhiile respective.12

V. Parohia
12
Pagini din istoria monahismului ortodox în revistele teologice din România, Ierom. Marcu Petcu, Pr. Adrian
Pintilie, Ramona Anca Crețu și Nicolaie Lihănceanu, Editura Bibliotecii Naționale a României; Editura Mitropolit
Iacov Putneanu, 2011
13
 O parohie este cea mai mică subdiviziune ecleziastică din structura administrativă a
Bisericii Creștine Ortodoxe. Parohiile sunt grupate în structuri administrative mai mari, cu nume
diferit în funcție de jurisdicție, cum ar fi protopopiatele sau vicariatele, care sunt diviziuni
ale eparhiei. Fiecare parohie are un preot paroh, care poate fi asistat de preoți ajutători sau de
preoți pensionari care sunt desemnați acelei parohii de către episcop.
Cuvântul „parohie” se mai referă și la comunitatea (adunarea) de oameni care țin de o
anumită biserică la care slujește preotul paroh numit în acea poziție de episcopul eparhiei.
În primele veacuri ale creștinismului, întreg corpul bisericii dintr-un oraș era în grija unui
episcop, iar organizarea în parohii cu preot paroh s-a făcut mai târziu. Pe măsură ce Creștinismul
se răspândea și la țară, începând cu secolul al IV-lea, creștinii din satele mai mari s-au organizat
în comunități separate, cărora episcopul din cel mai apropiat oraș le numea un preot, care era un
delegat direct al episcopului (de unde avem până azi semnătura episcopului pe antimis). Aceste
comunități, deservite de un preot au început să fie numite parohii.
Pentru majoritatea creștinilor, care locuiesc astăzi la oraș, parohia reprezintă, în multe
cazuri, ceva abstract. La sat, parohia este formată din întreaga comunitate creștin-ortodoxă și are
ca învățător, slujitor și conducător pe părintele paroh. În orașe, datorită numărului mare de
credincioși, s-a făcut o delimitare teritorială pe cartiere sau zone de blocuri, teoretic. Practic,
parohia este formată din toți credincioșii care vin regulat la o anumită biserică, care formează
astfel o adevărată familie duhovnicească și care participă la viața liturgică a bisericii: Sfânta
Liturghie, vecernii, utrenii, Sfântul Maslu, cununii, botezuri, parastase etc.
Enoriaș este cel care are sentimentul apartenenței la această comunitate parohială și care
prin tot ceea ce face are în vedere și bunul mers al parohiei din care face parte.13

Este bine de știut că parohia - condusă de preotul paroh – are și trei organe administrative:
1. Adunarea parohială - formată din toți bărbații majori ai parohiei – este organul deliberativ
care întocmește bugetul parohiei, administrează bunurile acesteia și o înzestrează cu obiecte de
cult: veșminte preoțești, icoane, cărți de cult ș.a. Adunarea parohială alege și
1. Consiliul parohial – format din 11 (7, 9, 12) bărbați care, împreună cu părintele paroh,
decid cele mai importante lucruri din viața comunității.
1. Comitetul de femei sau Comitetul parohial – alcătuit din toate femeile din parohie sub
conducerea doamnei preotese. Rostul comitetului este acela de a se îngriji de: curățenia și

13
Parohia - spatiu misionar, pr. lector dr. Vasile Raduca, CrestinOrtodox.ro, accesat la data de 11.01.2020
14
înfrumusețarea bisericii, pregătirea aniversărilor, ajutorarea familiilor nevoiașe, a bolnavilor și
nu în ultimul rând de stimularea și educația creștină a copiilor din parohie.14

V.1. Etimologie
Cuvântul „parohie” își are originea în atât în Sfânta Scriptură cât și în unitățile
administrative teritoriale folosite în Imperiul Roman, provenind din cuvântul
latin paroechia care înseamnă „eparhie”. În grecește, παρоικια (paroikia) înseamnă „district” sau
„eparhie”, provenind din cuvintele grecești παρά (lângă), οικος (casă). Termenul grec παρоικια,
„district” sau „eparhie”, însemna inițial „ședere în țară străină” (în Septuaginta) sau „comunitate
de expatriați”, cu trimitere la poporul evreu din afara țării, iar mai târziu cu referire la domiciliul
din viața pământească temporară (primul secol după Hristos) iar în Noul Testament: 1 Petru
1:17, 2:11); de aici termenul a fost aplicat apoi „comunității creștine” ca întreg (secolul al III-
lea), apoi „eparhiei” (secolul al III-lea) și, în sfârșit „parohiei” (secolul al IV-lea).
În cealaltă variantă, cuvântul parohie provine din latinescul parochia (care provine din
grecescul: πάροχος = „mergând în aceeași trăsură ca și...”, „pe lângă trăsura lui...”), un oficial
local din provinciile Imperiului Roman care furniza alimente și alte provizii oficialităților în
trecere prin acea zonă.

Art.45 - Dupa insemnatatea lor parohiile sunt de trei categorii:

Toate parohiile din orasele resedinta de judet sunt de categoria I.
Parohiile din comunele suburbane de la orasele resedinte de regiuni si raioane si cele din
orasele neresedinta, sunt de categoria I si a II-a.
Parohiile din comunele rurale sunt de categoria I, a II-a si a III-a.
Categoria parohiilor din suburbane, din orasele neresedinta si din comunele rurale, vor fi
stabilite de Adunarea Eparhiala.
Aceste categorii nu se aplica la salarizare, care se face in conformitate cu normele generale in
vigoare.15

14
Parohia - cadrul normal de traire a vietii crestine, CrestinOrtodox.ro, accesat la data de 14.01.2020
15
Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române
15
 VI. Concluzii

Între evenimentele importante de după 1989, menționăm reînființarea unor eparhii

desființate în 1948: Arhiepiscopia Tomisului, Arhiepiscopia Sucevei, Arhiepiscopia Târgoviștei,
Episcopia Argeșului, Episcopia Maramureșului și Sătmarului, Episcopia Caransebeșului,
Episcopia Hușilor. De asemenea, s-au înființat eparhii noi: Slobozia și Călărași, Harghita și
Covasna, Alexandria, Giurgiu, Tulcea, Slatina, Sălaj ș.a. .
În același timp, au fost ridicate la ranguri superioare unele structuri ortodoxe românești
din diaspora, precum Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale,
ridicata la rang de Mitropolie, și s-au înființat noi structuri ortodoxe române precum Mitropolia
Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale și de Nord, Episcopia Ortodoxă Română din
Ungaria, Episcopia Daciei Felix, Episcopia Ortodoxă Română din Italia, Episcopia Ortodoxă
Română din Spania și Portugalia, Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, Episcopia
Ortodoxă Română a Australiei și Noii Zeelande. .
De menționat că, în decembrie 1992, a fost reactivată Mitropolia Ortodoxă Română a
Basarabiei.
În sectorul vieții culturale, notăm înființarea de noi instituții de învățământ teologic, atât
la nivel liceal, cât și la cel universitar. Întregul învățământ teologic superior a fost încadrat în
Universitățile din orașele respective, și reorganizat pe diferite secții.
Au apărut o serie de publicații periodice, precum Ziarul Lumina, Vestitorul ortodoxiei la
București, Candela Moldovei la Iași, Învierea la Timișoara, Renașterea la Cluj, Tomisul ortodox
la Constanța, Credința străbună la Alba-Iulia, Credința românească la Baia Mare, Legea
româneascăla Oradea, Biserica și Școala la Arad, Foaie diecezana la Caransebeș, Călăuza
ortodoxă la Galați, Lumină lină la Argeș. .
Începând cu data de 27 octombrie 2007, la inițiativa și cu purtarea de grijă a
Preafericitului Părinte Patriarh Daniel - ales la 12 septembrie 2007 și întronizat la 30 septembrie
2007, ca cel de al VI-lea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, după trecerea la cele veșnice
a vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, la data de 30 iulie 2007 – au început să emită, de la
studiourile din București, Radio Trinitas și Trinitas TV, ca parte a Centrului de Presă BASILICA
al Patriarhiei Române.16
În același timp, au apărut o seamă de lucrări noi de teologie și istorie bisericească la
București, Iași, Sibiu, Craiova, Timișoara etc. .
În același timp, au apărut o seamă de lucrări noi de teologie și istorie bisericească la
București, Iași, Sibiu, Craiova, Timișoara etc. .
16
România, spiritualitate și cultură, Getta Marculescu, Petre Baron, Editura Royal Company, 2008 
16
 S-au redeschis toate mănăstirile și schiturile desființate în mod abuziv în 1959 și s-au
deschis noi așezăminte monahale, mai ales în Ardeal. În același timp - în pofida greutăților
financiare cu care se confruntă Biserica - s-au pus fundațiile a sute de biserici, mai ales în mediul
urban.17
Biserica și-a reluat într-o altă perspectivă activitatea de ordin social-filantropic, prin
înființarea unor asociații caritative în vederea ajutorării orfanilor, a bătrânilor și persoanelor cu
dizabilități, prin asistenta religioasă în spitale, orfelinate și aziluri de bătrâni.
Biserica Ortodoxă Română a fost vizitată, în repetate rânduri, de delegații ortodoxe,
conduse de Întâistătători precum S.S. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, PP.FF. Partenie III și
Petros VII Patriarhi ai Alexandriei, P.F. Ignatie IV Patriarhul Antiohiei, S.S. Patriarh Pavle al
Serbiei, S.S. Maxim Pariarhul Bulgariei și alții). La rândul lor, delegații ale Bisericii Ortodoxe
Române au vizitat alte Biserici Ortodoxe surori. .
Biserica noastră continuă participarea sa la activitățile desfășurate în cadrul Consiliului
Mondial al Bisericilor, a Conferinței Bisericilor Europene, ale unor Comisii mixte de dialog
teologic internațional sau bilateral cu alte Biserici. .
Facultățile de Teologie au încheiat "parteneriate" cu Facultăți din afara hotarelor, mai cu
seama catolice și protestante. .
În noul context de după 1989, ierarhii, profesorii de teologie și preoții Bisericii Ortodoxe
Române își desfășoară activitatea lor pastoral-misionară, socială și culturală pentru a fi vrednici
de înaintașii lor, cărora doresc să le cinstească memoria printr-o activitate tot mai rodnica.18

Bibliografie

17
Istoria bisericească universală, de Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, București 1992, pag. 30-35, 41-43 („au
vestit Evanghelia în spațiile daco-traco-ilire, macedonene, bessice, aromânești, vlahice și scitice europene Sf. Ap.
Andrei, Sf. Ap. și Ev. Luca, Sf. Ap. Sila / Silvan, Sf. Ap. Tit, Sf. Ap. Pavel“)
18
Mărculeț Ioan, Populația ortodoxă în cadrul structurii confesionale a Transilvaniei între 1930 și 2002, Sargeția,
nr. 3/2006, Deva
17
 ***) Enciclopedia Ortodoxiei românești, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București, 2010
***) Patriarhia românească: acte și documente, Tip. cărților bisericești, 1925
***) Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române
1. Baron, Petre, România, spiritualitate și cultură, Getta Marculescu, Editura Royal Company, 2008
2. Conovici, Iuliana, Ortodoxia în România postcommunistǎ. Reconstrucția unei identități publice,
2009-2010
3. Ghideanu, Tudor, Autocefalie si Patriarhie, Editura Mușatinia, Roman, 2011 
4. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești București, 1908
5. Mărculeț, Ioan, Populația ortodoxă în cadrul structurii confesionale a Transilvaniei între 1930 și
2002, Sargeția, nr. 3/2006, Deva
6. Rămureanu, Ioan, Istoria bisericească universală, București 1992
7. Papacioc, Arsenie, Duhovnici români în dialog cu tinerii, Editura Bizantină, București, 1997.
8. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sophia, București 2000
9. Petcu, Marcu, Pintilie, Adrian Pr., Crețu, Ramona, Anca,Lihănceanu, Nicolaie Pagini din istoria
monahismului ortodox în revistele teologice din România, Editura Bibliotecii Naționale a
României; Editura Mitropolit Iacov Putneanu, 2011

Surse on-line citate:

 Parohia - cadrul normal de traire a vietii crestine, CrestinOrtodox.ro
 Parohia - spatiu misionar, pr. lector dr. Vasile Raduca, CrestinOrtodox.ro
 „Biserica Ortodoxă Română - Scurtă prezentare” .
http://web.archive.org/web/20071027070100/http://www.patriarhia.ro/Site/Stiri/2006/081
.html Patriarhia Română. 2006

18