CREȘTINISMUL ÎN OLTENIA.

REPERE ISTORICE

Dintru început trebuie făcută precizarea că teritoriul din dreapta Oltului a fost locuit încă din
timpuri străvechi. S-au descoperit aşezări din epoca paleoliticului mijlociu, obiecte din piatră, os şi
corn; s-au găsit grăunţe de plante, brăzdare rudimentare, unelte din coarne de cerb, etc., toate
datând din mileniile X, VII şi VI î.Hr.
Mărturiile unui cult destul de primitiv, exprimat prin antropomorfisme datează din perioadele
epineolitic, neolitic şi eneolitic. Încă de atunci, omul acestor locuri era preocupat de religie, lucru
1
foarte important pentru evoluţia civilizaţiei pe aceste meleaguri .
Şi din epoca romană (care începe pentru locuitorii acestor meleaguri în zorii secolului al II-lea
d. Hr.) avem dovezi ce atestă existenţa a unor credinţe şi practici religioase adânc înrădăcinate în
conştiinţa oamenilor, fie ei daci ori romani.
În ceea ce priveşte apariţia şi organizarea vieţii creştine, este binecunoscut faptul că la începutul
secolului al II-lea al erei creştine, regatul dac îşi pierde independenţa, fiind cucerit de armatele
Imperiului roman, condus de Traian. Datorită aşezării geografice, Oltenia a constituit teatrul unor
lupte crâncene între daci şi romani, fiind şi unul din ţinuturile dacice în care s-a impus de timpuriu
stăpânirea romană. În asemenea condiţii, nu este de mirare că învăţătura creştină apare şi se
răspândeşte pe aceste meleaguri începând cu secolele al II-lea şi al III-lea d.Hr, fiind printre cele
2
dintâi zone geografice ale ţării noastre care au cunoscut învăţătura lui Hristos .
O dovadă (indirectă) a vechimii creştinismului în Oltenia este şi activitatea de reorganizare a
monahismului românesc, reorganizare începută de Sfântul Nicodim de la Tismana chiar pe aceste

1Sorin Cociş şi Dorin Alicu, Obiecte din os din Dacia Apulensis şi Dacia Porolissensis, în „Acta MP”, XVII
(1993), p. 113-119; Ion Stângă, Villa Rustica de la Gârla Mare, judeţul Mehedinţi. Studiu monografic, Ed.
Universitaria, Craiova, 2005, p. 104-105; Petre I. David, Mărturiile unor lăcaşuri de cult la Porţile de Fier, în
„Mitropolia Olteniei”, XXV (1973), 3-4, p. 250-251.
2În sprijinul acestei afirmaţii vin o serie de noi dovezi arheologice, cele mai recente fiind cele de la Gârla
Mare şi Izvoarele, ambele în jud. Mehedinţi. La Gârla Mare s-a descoperit o fermă agricolă din secolele II-III, dintre
ruine fiind scoase la iveală mai multe obiecte paleocreştine: un opaiţ (l: 8,2 cm, d: 5,5 cm, î: 2,4 cm), păstrat în
întregime şi realizat destul de rudimentar; pe capac, destul de slab vizibil, se observă un delfin, simbol specific
creştinilor. O linguriţă din bronz (8,6 x 2 cm), aflată într-o stare bună de conservare, şi care servea la administrarea
sfintei euharistii (în acest caz avem dovada prezenţei în zonă a unei ierarhii sacramentale). O piesă cruciformă (10 x
2,2 cm), lucrată în fier forjat, în forma unei frunze, cu vârful terminat cu o cruce. O podoabă de păr cu capul în formă
de porumbel (2,3 x 0,8 cm), realizată din bronz; are tija ruptă. O podoabă de păr cu capul în formă de cocoş (10,7 x 2
cm), realizată din bronz, părţile evidenţiate fiind creasta şi ciocul. Un inel cu gemă pe care este gravat un peşte
(dimensiunile inelului d: 1,8 cm; dimensiunile gemei: 0,7×0,5cm). Un pandantiv din bronz care are incizată prin
puncte pe o parte crucea greacă iar pe cealaltă crucea monogramatică. O ulcică având incizat pe fund semnul sfintei
cruci şi un alt fragment dintr-un obiect asemănător (ambele obiecte au fost lucrate la fermă ceea ce înseamnă că acolo
exista un meşter olar creştin şi o comunitate căreia îi erau destinate aceste obiecte). Un vas cu chrismon incizat din
care se mai păstrează doar un fragment (I. Stângă, Villa Rustica de la Gârla Mare, judeţul Mehedinţi..., p. 104-110).
La Izvoarele, cercetătorii de la Muzeul Regiunii „Porţile de fier” din Drobeta Turnu Severin au descoperit urmele celei
mai vechi bazilici paleocreştine din fosta provincie Dacia, bazilică ce datează de la sfârşitul secolului al III-lea, prima
jumătate a secolului al IV-lea. Sfântul lăcaş avea lungimea de 12,8 m şi lăţimea de 6,5 m. În urma cercetărilor, s-a
ajuns la concluzia că aceasta nu a fost distrusă nici de incendii şi nici de intervenţia omului, ci din cauza eroziunii
solului, ea fiind situată în imediata vecinătate a Dunării (Pr. Sergiu Popescu, „Izvoarele” în Enciclopedia Ortodoxiei
Româneşti, volum coordonat de Pr. Mircea Păcurariu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2010, p. 355).

2
meleaguri3. Fără îndoială că dacă ar fi căutat faimă sau bogăţie materială s-ar fi îndreptat spre
Argeş, acolo unde se afla reşedinţa domnitorului. I-ar fi fost mult mai uşor să zidească mănăstirile
pe care le-a iubit atât de mult, să le înzestreze cu cele necesare existenţei (bunuri, moşii, etc.). Dar
Sfântul Nicodim a căutat bogăţia spirituală, o bogăţie pe care a găsit-o în părţile Olteniei, o bogăţie
care venea şi din vechimea pe care o avea creştinismul (inclusiv latura sa ascetică - monahismul)
pe aceste meleaguri. Din acest punct de vedere, este foarte important de subliniat activitatea
desfăşurată de Sfântul Nicodim în Oltenia, dar cu implicaţii pentru toată Ţara Românească.
Vrednicul călugăr a reorganizat viaţa monahală în Ţara Românească, punând temeliile unor
mănăstiri care dăinuie şi astăzi. Toate ctitoriile sale (cu excepţia Prislopului) au fost ridicate în
Oltenia: Vodiţa, Tismana, Topolniţa, Coşuştea-Crivelnic, Vişina şi Gura Motrului.
Odată cu întemeierea Ţării Româneşti şi obţinerea independenţei faţă de puternicul regat
maghiar, şi Biserica de pe aceste meleaguri intră într-o nouă etapă a organizării sale. Cu siguranţă
că episcopi au existat prin aceste locuri şi înainte de unificarea tuturor formaţiunilor politice într-
un singur stat. Cnejii şi voievozii români vor fi avut pe la curţile lor şi episcopi care să se
îngrijească de viaţa spirituală a supuşilor.
În ceea ce priveşte Oltenia, clerul şi credincioşii de aici s-au aflat, probabil, sub jurisdicţia
episcopilor de la curţile voievozilor Ioan, Farcaş sau Litovoi. Ulterior, după unificarea acestor
formaţiuni politice într-un singur stat, sub conducerea lui Basarab I (trebuie menţionat faptul că în
anul 1327, domnitorul muntean, profitând de luptele dintre bulgari şi sârbi, lupte în care era
implicat şi statul maghiar, cucereşte Oltenia), rolul episcopilor de la curţile voievozilor şi cnezilor
menţionaţi mai sus va fi luat de episcopul de la Argeş. Scaunul ierarhic de aici va fi ulterior ridicat
la rangul de Mitropolie, odată cu aducerea lui Iachint, ultimul mitropolit al Vicinei. În 1370,
pentru „poporul ortodox” din dreapta Oltului şi nu numai se va înfiinţa o nouă instituţie ierarhică,
Mitropolia Severinului. Înfiinţarea ei a avut la bază mai multe cauze sau motive:
a) faptul că poporul ţării „se întâmpla să fie mult, ba aproape nenumărat”;
b) la un popor aşa de numeros „nu este de ajuns un singur arhiereu ca să-l întărească
duhovniceşte, să-l păzească şi să-l povăţuiască pe calea mântuirii”;
c) teritoriul ţării crescuse, prin adăugarea Banatului Severinului, a Amlaşului şi a
4
Făgăraşului ;
d) înfiinţarea unui nou scaun mitropolitan era cerută de domnitorul Vladislav, de mitropolitul
Iachint şi de dregătorii ţării5;

3 Pentru credincioşii din Mitropolia Olteniei şi nu numai, Sfântul Nicodim are o importanţă deosebită,
el fiind patronul spiritual al acestei înalte instituţii bisericeşti. Numele lui a străbătut veacurile iar faptele lui au rămas
până astăzi în conştiinţa localnicilor, lucru demonstrat de adevăratele pelerinaje ce au loc la ctitoriile sale. Iată de ce şi
Biserica străbună l-a aşezat demult în rândul sfinţilor, al celor bineplăcuţi lui Dumnezeu. De acolo din cer, Sfântul
Cuvios Nicodim veghează asupra Bisericii noastre, asupra credincioşilor şi asupra întregului cin monahal al cărui
ocârmuitor şi povăţuitor a fost şi a rămas. S-a vorbit de nenumărate ori de lipsa modelelor pentru tânăra generaţie sau
pentru societate în ansamblul ei. Dacă lumea în care trăim poate fi caracterizată prin haos, atunci într-adevăr sfinţii
sunt aceia care oferă lumii reperele de care are nevoie pentru a ieşi la liman. Că Sfântul Nicodim intră în această
categorie evocată a „modelelor”, este un fapt de certă notorietate, fiind suficient să subliniem câteva din aspectele
esenţiale ale vieţii şi activităţii acestui mare nevoitor, strateg, diplomat, organizator, teolog, ctitor, apărător al
Ortodoxiei şi duhovnic ziditor de suflete.
4Nicolae Dobrescu, Întemeierea mitropoliilor şi a celor dintâi mănăstiri din ţară. Contribuţiuni la Istoria
Bisericii Române, Bucureşti, 1906, p. 55; vezi şi Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a
românilor, vol. I, ediţia a II-a, Ed. Ministerului de Culte, Bucureşti, 1928, p. 43.
5Pr. Dumitru Bălaşa, De la Mitropolia Severinului la Mitropolia Olteniei, în „Mitropolia Olteniei”, XXIII
(1970), 5-6, p. 333-354.

3
 e) exista în zonă o puternică acţiune prozelitistă catolică întreprinsă de călugării franciscani şi
pornită de papa Urban V, ajutat de regele Ludovic cel Mare al Ungariei. Acesta din urmă era
interesat de extinderea influenţei sale la sud şi est de Carpaţi, iar catolicizarea acestor teritorii l-ar
fi ajutat în demersurile sale. Tot aici trebuie amintit faptul că în această perioadă se întâlnesc
câţiva episcopi catolici de Severin, iar în timpul domniei lui Nicolae Alexandru Basarab, cea de-a
doua sa soţie, doamna Clara, a sprijinit pătrunderea şi răspândirea învăţăturii catolice în rândurile
6
populaţiei locale ;
f) părintele academician Mircea Păcurariu menţionează între motivele care au dus la
înfiinţarea unei noi Mitropolii şi dorinţa domnitorului şi a dregătorilor ţării de a avea „un
7
mitropolit mai tânăr, capabil să răspundă la multiplele cerinţe duhovniceşti ale credincioşilor” .
În ceea ce priveşte locul unde şi-a avut reşedinţa, deşi părerile istoricilor sunt diferite (fiind
amintite ca posibile oraşe de reşedinţă Severinul, Strahaia şi Râmnicul), considerăm că sediul
iniţial al acestei Mitropolii a fost la Severin; ca argumente aducem trei raţionamente: 1. purta
numele de cea a „Severinului” (nu a Râmnicului sau a Strehaiei); 2. scopul înfiinţării era acela de a
opri încă de la graniţă înaintarea catolicismului şi 3. nu era logic ca reşedinţa acestei mitropolii să
fie la doar 40 de km de cea de la Argeş.
În ceea ce priveşte jurisdicţia noii Mitropolii, marea majoritate a istoricilor consideră că
aceasta se întindea peste „jumătate” din ţară, adică ţinutul din dreapta Oltului, inclusiv Banatul
8
Severinului, dar şi partea de sud a Transilvaniei .
9
Ca mitropoliţi ai Severinului, documentele menţionează pe Antim Critopulos şi Atanasie . După anul
1403, nu mai avem date despre Mitropolia Severinului, fapt ce a determinat pe majoritatea istoricilor
10
să considere că aceasta s-a desfiinţat, „dacă nu în 1403, cel mai târziu după anul 1419” . Considerăm
mai probabilă o a treia ipoteză, anume aceea a mutării scaunului mitropolitan de la Severin spre alte
locuri mai ferite, Mitropolia Severinului continuând probabil să existe modest şi după 1419. Ea îşi va fi
11
mutat sediul la Tismana, la Cozia şi mai apoi la Strehaia .
După desfiinţarea Mitropoliei Severinului, clerul şi credincioşii olteni vor intra din nou sub tutela
spirituală a mitropoliţilor Ungrovlahiei, situaţie păstrată până la începutul secolului al XVI-lea,
12
când s-a înfiinţat (1503), pentru credincioşii din dreapta Oltului, Episcopia Râmnicului .
Trebuie făcută însă precizarea că, pentru o scurtă perioadă de timp, în Oltenia a mai existat,
între 1672(3)-1679, o episcopie a cărei reşedinţă a fost la Strehaia. Este cea de-a treia instituţie
ierarhică sufragană Mitropoliei Ungrovlahiei. Sediul ei a fost mănăstirea Strehaia, mai bine zis,
ansamblul mănăstiresc de la Strehaia. Existenţa acestei episcopii a fost însă efemeră, întinzându-se
pe o perioadă de doar şapte ani (1672-1679) şi a avut în fruntea sa un singur episcop (sau
arhiepiscop, aşa cum mai este numit în unele documente), Daniil. Acesta nu a fost un simplu
episcop titular străin, aşezat egumen la mănăstirea Strehaia, ci un arhiereu în toată plinătatea
6
Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ediţia a III-a, Ed. Trinitas, Iaşi, 2004, p.
237-245.
7 Ibidem, p. 266.
8 Ibidem, p. 336.
9E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XIV, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1913, p. 10-16 (doc. 12).
10 Pr. Ion Popescu-Cilieni, Pe firul istoric al Mitropoliei Olteniei, Tipografia Sf. Mitropolii a Olteniei,
Craiova, 1941, p. 10.
11 Nicolae Dobrescu, Din Istoria Bisericii Române în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1910, p. 38.
12 Ierom. Gavriil Protul, Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului, Editura
Erbiceanu, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1888, p. 35; Istoricul Eparhiei Râmnicului alcătuit în anul
jubiliar 1906, Tipografia Gutenberg, Joseph Göbl, Bucureşti, 1906, p. 15; Pr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, vol. I, p. 387-389 şi 407.

4
cuvântului, cu teritoriu de jurisdicţie bisericească (judeţul Mehedinţi), iar episcopia sa, o episcopie
13
efectivă .
Strădanii pentru aşezarea unui scaun arhieresc la Craiova
O însemnare lăsată de arhidiaconul Pavel de Alep, secretarul şi fiul Patriarhului Macarie al
Antiohiei, cu prilejul trecerii prin Craiova, în timpul domniei lui Constantin Vodă Şerban (1654-
1658): „Vineri dimineaţa, după o călătorie de două ceasuri, am ajuns în oraşul numit Craiova, unde
se află o a doua Episcopie a Ţării Româneşti... şi am fost conduşi în biserica cea mare de piatră,
zidită de ultimul Matei Vodă, cu hramul Sfântul Dumitru, care seamănă întocmai cu biserica din
curte (n.n. biserica de la Curtea domnească din Târgovişte), fiind ridicată pe patru stâlpi înalţi” 14,
ne determină să credem că, pe lângă Episcopia de la Râmnic pe care o vizitase mai înainte, la
jumătatea veacului al XVII-lea ar fi existat la Craiova încă o episcopie. Dovezile actuale nu ne
permit însă să afirmăm cu certitudine acest fapt (rămâne ca pe viitor cercetările istoricilor să
demonstreze sau să infirme această ipoteză); părintele D. Bălaşa socotea că ar fi vorba de un prim
sediu temporar la Craiova al Episcopiei Râmnicului, care ar fi funcţionat aici între 1646-165915.
Un alt fapt interesant de menţionat este acela petrecut la 29 noiembrie 1719, când episcopul
Damaschin Dascălul (1708-1725) ţinea un „sinod” la mănăstirea Horezu în care cerea ridicarea
Episcopiei Râmnicului la rangul de Mitropolie, cu sediul la Craiova, acolo unde prezenţa
episcopului devenise obligatorie, datorită acţiunilor de prozelitism catolic iniţiate de noile
autorităţi habsburgice în a căror stăpânire Oltenia a stat în perioada 1718-1739. Chiar dacă
strădaniile episcopului Damaschin au rămas fără nici un rezultat concret, putem spune că de acum
înainte marea majoritate a clerului şi credincioşilor olteni a conştientizat necesitatea şi importanţa
aşezării administraţiei bisericeşti în cel mai important oraş al provinciei, la Craiova. De altfel,
urmaşul lui Damaschin în scaunul episcopal de la Râmnic, Ştefan (1726-1727)16, a fost ales şi
instalat în noua slujire la Craiova, şi el fiind partizanul ideii de mutare a scaunului episcopal în
cetatea banilor (în 1719 semnase actul de la mănăstirea Horezu)17. Începând cu anul 1750 tendinţa
statornicirii unui scaun arhieresc la Craiova devine tot mai accentuată 18. La cererea episcopului
Grigore Socoteanu (1748-1764), domnitorul Grigorie II Ghica (1733-1735 şi 1748-1752), din
dorinţa de a avea în Craiova un ierarh, dădea la 3 mai 1750 o carte domnească prin care ceda
Episcopiei Râmnicului „casele Băniei din Craiova”, aflate „aproape de biserica de piatră, unde se
cinsteşte şi să prăznuieşte hramul Sfântului marelui mucenic Dimitrie, pentru că neavând episcopia
case în Craiova şi aflându-se sfinţia sa cu şăderea mai adesea în Craiova, va fi pentru mai bună
îndreptare, spre sufletescul folos al locuitorilor dintr-acele judeţe... de vreme că în Craiova, fiind
scaun domnesc, deapururea mergând multe pricini la judecată, unde de multe ori trebuieşte
hotărârea prin săvârşirea judecăţii bisericeşti... am dat aceste case... cuprinzând într-o curte şi acea
biserică de piatră a Sfântului Dimitrie, care să se numească de acum înainte Episcopie

13 Ion Bianu, Episcopia Strehaiei în anul 1673-1688, în „Analele Academiei Române”, XXVI, 1903-
1904, p.
171-181.
14
Paul de Alep, Călătoriile patriarhului Macarie de Antiohia în Ţările Române (1653-1656), Bucureşti,
1900, p. 194-195.
15 Pr. D. Bălaşa, De la Mitropolia Severinului la Mitropolia Olteniei, p. 345.
16 A fost ales în octombrie 1726 şi înscăunat în martie 1727, fără să fie hirotonit arhiereu. Moare,
otrăvit, în august 1727, înainte ca mitropolitul sârb Moise Petrovici al Belgradului şi Carloviţului (mereu ocupat cu
alte „treburi”) să-l „ungă” în cea de-a treia treaptă a preoţiei, arhieria.
17 Pr. D. Bălaşa, De la Mitropolia Severinului la Mitropolia Olteniei, p. 346.
18 Pr. Niculae Şerbănescu, Episcopii Râmnicului, în „Mitropolia Olteniei”, XVI (1964), p. 171-212.

5
în Craiova”19. Şi urmaşul lui Grigorie II Ghica, Constantin Mihai Racoviţă (1753-1756 şi 1763-
1764) întăreşte hotărârea domnească din 1750, printr-un nou act de cancelarie, datat 8 noiembrie
1753: „Fiindcă oraşul acesta este scaun domnesc şi politic mai mare decât alte oraşe, unde de-a
pururea osebit de altă adunare de boieri mari şi de neguţători... este şi ban mare, epitrop şi purtător
de grijă în locul domniei mele, peste cele cinci judeţe de peste Olt, şi să cade dar a avea sfinţia sa
aşezământ mai mult acolo în Craiova... fiind la mijlocul acelei eparhii... să fie Craiova ca o
20
Episcopie” .
Această reşedinţă dublă (Râmnic-Craiova) a scaunului episcopal a continuat şi sub Ştefan
Mihai Racoviţă Voievod (1765-1766), care la 7 februarie 1765 întărea aşezămintele înaintaşilor
21
săi, mergând însă şi mai departe şi înfiinţând şi o şcoală pentru candidaţii la preoţie ).
Un alt episod interesant s-a petrecut la 22 mai 1793, când domnitorul Alexandru Moruzi
(1793-1796; 1799-1801) înştiinţa pe caimacamul Craiovei, Constantin Caragea, că episcopul
Nectarie al Râmnicului (1792-1813) „a luat voie de la domnia mea a veni aicea la Craiova”, unde
stătuse şi „mai înainte”22, primind deci aprobarea de a rămâne pentru un timp mai îndelungat la
Craiova. Este deci un fapt cert că la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor
23
episcopatul oltean avea o dublă reşedinţă: Craiova şi Râmnic . Începând cu anul 1836, domnitorul
Alexandru Ghica (1834-1842), constatând nevoia celei mai mari urbe a Olteniei de a avea un
episcop, se adresează patriarhului ecumenic Grigore (1835-1840) cerându-i acestuia să-l
hirotonească arhiereu pe arhimandritul Timotei24, însărcinatul Episcopiei Râmnicului cu treburile
de la Craiova. Ca răspuns, patriarhul dă un act prin care însărcina pe episcopul Neofit al
Râmnicului (1823-1840) (scaunul mitropolitan fiind vacant) să găsească încă doi arhierei vecini şi
să facă „alegerea canonică a arhimandritului Timotei, hirotonindu-l arhiereu şi episcop al Craiovei
25
cu titlul de al Evdoxiadei” . După îndeplinirea tuturor formalităţilor şi sfinţirea ca arhiereu,
Timotei s-a aşezat la mănăstirea Gănescu, aflată pe atunci pe actualul loc al Universităţii (biserica
Sfântul Dumitru era în ruină). În 1844, biserica cu hramul Sfântul Nicolae a mănăstirii mai sus
menţionate primea un potir care avea următoarea inscripţie: „Pomeneşte Doamne pe robii Tăi,
ctitorii sfântului lăcaşului acestuia, 1844. Potirul bisericii Episcopiei Craiova”26.

19 Toma. G. Bulat, Contribuţiuni documentare la istoria Olteniei (sec. XVI-XVII şi XVIII), Râmnicu
Vâlcea, 1925, p. 88; Alexandru V. Vasilescu, Documente de proprietate ale Episcopiei Râmnicului asupra caselor
băneşti din
Craiova, în „Arhivele Olteniei”, VI (1927), 29-30, p. 47.
20 Toma G. Bulat, Contribuţiuni documentare la istoria Olteniei (sec. XVI-XVII şi XVIII), p. 92;
Alexandru V. Vasilescu, Documente de proprietate ale Episcopiei Râmnicului asupra caselor băneşti din Craiova, p.
49.
21 Istoricul Eparhiei Râmnicului alcătuit în anul jubiliar 1906, p. 386-387.
22 Vasile Alexandrescu Urechia, Istoria Românilor, tomul IV (VI), seria 1786-1800, Imprimeria Statului,
Bucureşti, 1893, p. 22.
23 Pr. D. Bălaşa, De la Mitropolia Severinului la Mitropolia Olteniei, p. 348.
24 Născut în 1789 în Calavrita Peloponesului, a venit în Ţara Românească înainte de 1814, când episcopul
Galaction al Râmnicului (1813-1824) l-a aşezat slujitor la biserica Sf. Nicolae Gănescu din Craiova, metohul
Episcopiei. A ajuns apoi arhimandrit şi purtător de grijă al treburilor Episcopiei în Craiova, iar la 13 decembrie 1836 a
fost hirotonit arhiereu, fiind rânduit „locţiitor şi ajutător al episcopului local”, adică vicar al Episcopiei Râmnicului, pe
al cărei titular „avea să-l ajute la îndeplinirea lucrărilor duhovniceşti ivite zilnic în această cetate de frunte a
Episcopiei” (Pr. Niculae Şerbănescu, Ştiri noi despre arhiereul-vicar al Craiovei Timotei Evdoxiados, în „Mitropolia
Olteniei”, XXIII (1970), 7-8, p. 653).
25 Pr. Niculae M. Popescu, Arhiereii vicari ai Craiovei - Timotei Evdoxiados, în „Mitropolia Olteniei”,
VII
(1955), 10-12, p. 544-545; Pr. Ion Popescu-Cilieni, Arhiereul Timotei Evdoxiados al Episcopiei din Craiova, în
„Mitropolia Olteniei”, VI (1954), 7-8, p. 413; Pr. N. Şerbănescu, Ştiri noi despre arhiereul vicar al Craiovei, Timotei
Evdoxiados, p. 653.
26 Pr. Dumitru Bălaşa, Inscripţii pe potirul Bisericii Episcopiei din Craiova, aflat la Biserica Sfântul
Nicolae
– Craioviţa, în „Oltenia”, cartea II, 1941, 9, p. 40.
6
Câţiva ani mai târziu, întreaga administraţie episcopală de la Râmnic avea să se mute la
Craiova. Cauza a fost un incendiu devastator care, la 7 aprilie 1847, a mistuit mai mult de
jumătate din oraşul Râmnicu-Vâlcea. Cădeau acum pradă focului, printre altele şi
Episcopia din oraş „cu biserica cea mare, seminarul, clopotniţa şi mai toate casele
dimprejur”27. Ca urmare, în luna mai a aceluiaşi an, administraţia episcopală se mută la
Craiova, în casele de la metocul Gănescu (iar seminarul în chiliile mănăstirii Bucovăţul
Nou; din 1851 în casele serdarului Alecu Dârzeanu)28. În 1848 revoluţionarii care
întocmiseră proclamaţia de la Islaz aveau să ceară, printre altele, înfiinţarea unei
mitropolii în Oltenia. În 1850 este ales episcop al Râmnicului, după o vacanţă de zece ani
a scaunului arhieresc, Sfântul Calinic de la Cernica. Şi noul ierarh îşi stabileşte reşedinţa
tot la Craiova, în aceleaşi case ale metocului Gănescu, mai ales că domnitorul Barbu
Ştirbei (1849-1853 şi 1854-1856) dorea să permanentizeze scaunul vlădicesc la Craiova.
Cu multă trudă, o parte din clădirile necesare bunei funcţionări a Episcopiei sunt ridicate
„de nou” de Calinic. În decembrie 1854 acestea sunt însă rechiziţionate de armatele
austriece (participante la războiul din Crimeea). În aceste condiţii, Sfântul Calinic mută,
în 1856, reşedinţa de la Craiova la Râmnic. În cetatea Băniei avea să rămână arhiereul
Timotei Evdoxiados29, cel care va purta de grijă credincioşilor din aceste părţi până la
trecerea sa la cele veşnice, la 26 iunie 1876 (înmormântat în cimitirul Sineasca). Între
timp casele Episcopiei din Craiova au fost ocupate de Tribunal 30. Cu trecerea timpului,
necesitatea înfiinţării unui scaun ierarhic la Craiova devenea tot mai evidentă. La
stăruinţele episcopului Atanasie Stoenescu al Râmnicului (1873-1880), istoricul V. A.
Urechia întocmea şi depunea la Camera Deputaţilor, în 1880, un proiect de lege prin care
Mitropolia Ungrovlahiei urma să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar scaununul
episcopal de la Râmnic mutat la Craiova şi ridicat la treapta de Mitropolie. În urma morţii
episcopului Atanasie, proiectul a fost abandonat31.

27
Istoricul Eparhiei Râmnicului alcătuit pe anul jubiliar 1906, p. 288; Pr. N. Şerbănescu,
Episcopii Râmnicului, p. 175.
28 Istoricul Eparhiei Râmnicului alcătuit pe anul jubiliar 1906, pp. 287-288.
29 În perioada 1850-1858, arhiereul Timotei a trimis autorităţilor statului patru jalbe prin
care solicita o răsplată pentru slujbele ce timp îndelungat „a săvâşit în căutarea trebilor eparhii Valahii
Mici”. Din motive necunoscute, în ianuarie 1848, leafa sa de 1250 lei lunar a fost sistată, fiind totodată
izgonit şi din cele „doă odăi ce le locuia în curtea bisericii Sf. Episcopii din Craiova”. Nu cunoaştem cum
se va fi încheiat acest conflict al arhiereului cu autorităţile (statale şi bisericeşti deopotrivă). Cert este că
Timotei a purtat de grijă credincioşilor craioveni până la trecerea sa la cele veşnice, întâmplată la 26 iunie
1876 (Pr. N. Şerbănescu, Ştiri noi despre arhiereul-vicar al Craiovei Timotei Evdoxiados, p. 653-662).
30 Pr. D. Bălaşa, De la Mitropolia Severinului la Mitropolia Olteniei, p. 350.
31 Ibidem, p. 351.