,,Dreptul” și ,,dreptatea” în definițiile filosofilor.

Din perspectiva lui Aristotel, dreptatea este văzută ca fiind

supremă altor virtuți, “mai strălucitoare decât luceafărul de
seară”1. În concordanță cu acesta, Platon afirma : “a da
înapoi ceea ce ai primit de la cineva, fie că uneori se
cuvine, alteori nu”2. Conform acestuia, drept este să
înapoiezi aproapelui tău aceleași relații, de orice fel, să fie
pe aceeași linie a egalității. Mai exact, dreptatea presupune
un adevăr, ceea ce consideri tu că ți se cuvine, că este
adecvat situației sau acțiunii pe care ai realizat-o. Există o
vorbă populară “și-a făcut dreptate singur”. Aceasta
presupune că un om a răspuns cu aceeași monedă unei alte
persoane, față de modul în care a fost tratat.
Dreptatea este faptul de a recunoaște drepturile unei
persoane și de a îi acorda ce i se cuvine în mod legitim. Ea
reprezintă corectitudinea dar poate implica respectarea unor
obligații pentru îndeplinirea unor drepturi.

Prin definiția dreptății, Platon consideră că dreptatea este

îndatorirea de a spune adevărul, ulterior apărând și

1
Sir David Ross, Aristotel, Ed. Humanitas, București, 1998, p. 203.
2
Platon, Republica, Ed. Antet, București, 2010, p.152.
neclaritatea, dacă este mai bine să fii un om drept sau
nedrept.

Mitul lui Gyges: “să dăm și dreptului și celui nedrept

îngăduința să facă ce vor și apoi să-i urmărim privind
încotro îi va duce pofta fiecăruia”, continuă cu afirmația că
și cel drept și cel nedrept vor dori să aibă mai mult și doar
prin lege pot fi egali. Precum reiese din acest mit, esența
omului este nedreptatea, nimeni nu e drept din proprie
inițiativă ci o face din obligație, iar cel ce face dreptate o
face din cauză că nu poate săvârși o nedreptate și recurge la
a face un lucru corect. Practic, “nedreptatea îi subjugă pe
cei cu adevarat naivi și pe drepți, iar supușii împlinesc
folosul aceluia care este mai tare și îl fac fericit” 3.

3
Ibidem, p. 203.