Sfânta Treime şi misiunea

Misiunea creştină îşi are temeiul adânc şi punctul de plecare în însăşi

comuniunea veşnică de viaţă şi iubire a Sfintei Treimi, în mişcarea iubirii

Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt, şi prin Acesta, către întreaga lume. Astfel,

misiunea este „participare” la trimiterea Fiului (Ioan 20, 21-23) şi a Duhului

Sfânt (Ioan14, 26) în lume, Care revelează viaţa de comuniune a Sfintei 2

Treimi pentru a ne face părtaşi la ea. Misiunea creştină sau misiunea

Bisericii se întemeiază, de aceea, pe însăşi trimiterea Fiului şi a Duhului

Sfânt în lume, voită şi iniţiată de Tatăl, şi pe porunca explicită a lui Hristos

cel înviat, dată Apostolilor Săi, de a propovădui Evanghelia, de a chema la

pocăinţă şi de a boteza în numele Sfintei Treimi (Matei 28, 18-19).

Trimiterea Apostolilor de către Hristos se întemeiază în faptul că Hristos

însuşi este trimis de către Tatăl în lume : „Aşa cum Tatăl M-a trmis pe Mine,

tot astfel şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21). Semnificaţia acestor cuvinte

ale Mântuitorului Hristos pentru teologia misiunii este unanim recunoscută,

însă teologia trinitară implicată în ele reclamă înţelegerea misiunii creştine

în contextul acesteia, căci revelarea lui Dumnezeu în Treime constituie

esenţa Evangheliei şi evidenţiază specificul credinţei creştine în Dumnezeu.

Credinţa în Sfânta Treime delimitează învăţătura creştină despre Dumnezeu

de alte învăţături şi concepţii, în sensul că numai o astfel de Dumnezeire este

singura mântuitoare, ca bază a comuniunii de viaţă şi iubire cu noi în

veşnicie. Revelarea lui Dumnezeu ca Treime evidenţiază faptul că

Dumnezeu este în Sine însuşi o viaţă de comuniune şi iubire şi că prin

lucrarea Sa în lume atrage omenirea, şi creaţia în general, în această

comuniune de viaţă adevărată cu Sine. Mântuirea şi îndumnezeirea, ca

ridicare a oamenilor care cred în comuniunea intimă cu Dumnezeu, nu este

decât extinderea relaţiilor afectuoase dintre Persoanele Sfintei Treimi la

creaturile conştiente. De aceea, Treimea Se revelează, în mod esenţial, în

lucrarea mântuitoare şi de aceea Sfânta Treime este baza mântuirii. Numai

existând un Dumnezeu întreit în Persoane, Una dintre Persoanele

dumnezeieşti,- şi anume Cea care Se află într-o relaţie de Fiu faţă de Alta ca

Tată şi poate rămâne în această relaţie de Fiu şi ca om -, Se întrupează,

punând pe toţi fraţii Săi întru umanitate în relaţie de fii faţă de Tatăl ceresc,

sau pe Tatăl Său în relaţie de Părinte cu toţi oamenii. Prin Fiul întrupat

intrăm în comuniunea filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau

vorbim cu El ca nişte fii. Revelarea Sfintei Treimi, prilejuită de întruparea şi

activitatea pe pământ a Fiului şi trimiterea Duhului Sfânt în ziua

Cincizecimii, este atragerea noastră prin har, sau prin Duhul Sfânt în relaţia

filială a Fiului cu Tatăl. Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare

şi îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră în comuniunea de viaţă şi

iubire cu Persoanele Sfintei Treimi.

Implicaţiile teologiei trinitare pentru înţelegerea misiunii creştine sunt foarte

importante. Din această perspectivă, misiunea Bisericii îşi are temeiul adânc

şi punctul de plecare în însăşi comuniunea Sfintei Treimi, în mişcarea iubirii

Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt şi, prin Acesta, către întreaga lume, deci în

universalitatea mântuirii în Hristos. Iar misiunea

Bisericii nu are ca scop prioritar propagarea sau transmiterea unor

convingeri intelectuale sau comandamente morale, ci de a transmite viaţa de

comuniune care este în Dumnezeu, sau de a atrage oamenii în comuniunea

de viaţă şi iubire cu Sfânta Treime: ,,Şi viaţa s-a arătat şi noi am 3

văzut-o şi mărturisim şi vă vestim viaţa de veci care la Tatăl era şi care nouă

ni s-a arătat, ceea ce am văzut şi ceea ce am auzit, aceea vă vestim şi vouă,

pentru ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi; iar părtăşia noastră din parte-ne, este

cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos” (1Ioan 1, 2-3).

Dumnezeu este viaţa: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 14). El este viaţa nu

numai în fiinţa în Sine a Sfintei Treimi, ci şi în lucrarea Sa „în afară”,

iconomică, comună Sfintei Treimi. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat

Se identifică cu „Calea, Adevărul şi Viaţa ” (Ioan 14, 6).

,,Că precum Tatăl are viaţă întru Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă întru

Sine (Ioan 5,

26) şi ,,precum Tatăl îi învie pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă

viaţă celor ce El voieşte’’ (Ioan 5, 21), iar Duhul Sfânt „este Cel ce dă viaţă”

(Ioan 6, 63), de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede.

Prin căderea în păcat, omul - asupra căruia Dumnezeu însuşi a suflat duh de

viaţă, făcându-l existenţă vie (Facere 2, 7), „după chipul Său” (Facere 1, 27)

- s-a îndepărtat de Dumnezeu, izvorul vieţii, rupând comuniunea cu El,

comuniune pentru care a fost creat şi în care urma să-şi găsească împlinirea,

desăvârşirea și viața veșnic fericită. Un nou proces s-a declanşat prin păcatul

lui Adam: mersul omului şi al lumii spre distrugere şi spre moarte: „Sufletul

care păcătuieşte va muri” (Iezechil 18, 20). Actul neascultării protopărinţilor

a introdus fiinţa umană într-un proces al autodistrugerii şi al morţii, într-un

vârtej al existenţei şi non-existenţei.

Dumnezeu vrea însă să inverseze acest proces care duce la nimicirea

creaţiei. Profeţii Vechiului Testament subliniază cu mare insistenţă hotărârea

cu care Dumnezeu urmăreşte ca omul să-şi recapete viaţa. „Precum este

adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este adevărat că Eu nu voiesc moartea

păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu”

(Iezechil33, 11; 18, 23, 32). Dumnezeu vrea ca omul să iasă din ciclul morţii

şi să reintre în ordinea vieţii pe care numai comuniunea cu Sine i-o poate

oferi: „Viaţă şi moarte ţi-am pus înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege

viaţa ca să trăieşti” (Deuteronom30, 19). „Alege viaţa” nu se referă la sfera

biologică, ci solicită efortul deliberat de a schimba modul de viaţă, hotărârea

de a ieşi din starea de păcat. Efortul acesta poate fi împins până la extremă,

adică la jertfă. Dumnezeu cere lui Avraam să-şi sacrifice fiul dar îl opreşte

după ce acesta a consimţit (Facere 22, 2-11). Noul Testament accentuează,

de asemenea, această hotărâre a lui Dumnezeu de a opri acest mecanism al

morţii. El Se bucură de întoarcerea păcătosului, căci „vrerea Tatălui vostru

Celui din ceruri nu aceasta este, să piară vreunul din aceştia mici” (Matei 18,

24). Dumnezeu nu voieşte „ca vreunul să piară, ci ca toţi să ajungă la

pocăinţă” (2Petru 3, 9). El „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” (1

Tim. 2, 4).