Lucrarea apologetică a Bisericii a început din primele veacuri creștine.

Mânată mai întâi de

necesitatea stringentă a mărturisirii Cuvântului evanghelic, însemnările primilor apologeți ai
perioadei patristice au contribuit esențial la întărirea și articularea teologiei eclesiale. Mai mult,
prin osteneala lor, de cele mai multe ori transforma-tă în jertfă, au reușit să realizeze o delimitare
corectă a valorilor religioa-se, sociale și morale. Logica în care și-au evaluat mărturisirea a fost
mișcată întotdeauna hristocentric. Purtând pe buze cuvintele vieții veș-nice și înmulțind astfel
lucrarea harului Sfântului Duh, ei au reușit să depășească orice fel de teamă sau inhibare. Despre
suferințele lor fusese-ră de mult înștiințați de Însuși Mântuitorul Hristos: „La dregători și la regi
veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu
vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiți. Fiindcă nu voi
sunteți care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi”.310
310 Mt. 10, 18-20.
311 Cf.In. 8, 31-32: „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul,
iar adevărul vă va face liberi”.
312 † Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt înainte”, la lucrarea Apologeţi de limbă greacă,
traducere, introducere, note şi indici de Pr. prof. dr.
În duhul solidarității creștine, primii apologeți s-au dedicat to-tal mărturisirii Adevărului ipostatic,
socotindu-L totodată calea cea mai singură de dobândire a libertății ființiale.311 „Fie că s-au numit
Quadratus, Aristide, Iustin, Tațian, Teofil sau Atenagora toți și-au socotit iscusințele intelectuale
și cultura, nu un privilegiu, un mijloc de trai sau un motiv de încântare de sine, ci doar o grea
însărcinare consacrată creșterii Trupului lui Hristos – Biserica – și ocrotirii lui de loviturile
vrăjmașe. Unele din scrierile lor s-au pierdut, altele au rezistat timpului, poate, tocmai pentru a
atrage atenția fiecărui creștin că, odată cu primirea acestui nume de preț, el devine – împreună cu
toți cei ce împărtășesc aceeași credință cu a lui – răspunzător înaintea lui Hristos pentru starea
Bisericii Sale”.312 Datoria pe care și-au asumat-o Teodor Bodogae, Pr. prof. dr. Olimp Căciulă, Pr. prof. dr.
Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 6.
313 Apologetica Ortodoxă, vol. I, coord. Adrian Lemeni, Pr. Răzvan Ionescu, Diac. Sorin Mihalache, Cristinel Ioja, Ed.
Basilica, Bucureşti, 2013, p. 140-141.
314 Prof. Nicolae Chiţescu, „Introducere generală”, la lucrarea Apologeţi de limbă latină, în PSB 3, traducere de Prof.
Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi Prof. David Popescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p.
5.
era în primul rând pragmatică, constând în „salvarea vieții umane, amenințate prin dezinformare,
răstălmăcire pervertită, ori neînțelege-re criminală”. Rolul lor eclesiologic urmărea totodată
revigorarea ethosului evanghelic și așezarea lui deasupra pseudo-valorilor sociale în logica unei
existenței autentic-creștine. În acest demers au fost de multe ori sprijiniți de poziția și experiența
pe care o dobândiseră ulterior, în mediul extra-eclesial. Fără să se teamă de moarte, au adus „toată
știința și talentele lor în slujba apărării publice a creștinilor de pretutindeni”. Cu toate acestea,
rămâne esențial că mărturia lor pen-tru Biserică nu se poate asemăna nici pe departe cu „aceea a
unor avocați care știu să folosească tehnicile de pledoarie și competență. Demersul apologeților
era în primul rând unul de mărturisire existen-țială. Instanța divină la picioarele căreia așezau
jertfelnic întreaga lor pricepere și elocvență, făcea ca omul și harul să lucreze sinergic, cu
competență teologică, edificatoare întru cele de Sus”. 313
Însemnările lăsate în acest sens au generat o nouă etapă în litera-tura patristică. Intitulate sugestiv
„lacrimae rerum” (ca însemnări scrise „cu lacrimi și suspine”), lucrările primilor apologeți
creștini sunt „de apărare față de autoritățile păgâne, de controversă cu iudeii și cu filo-sofii
păgâni și de întărire morală și dogmatică”.314 Se identifică astfel valoroase mărturii teologice
scrise, de factură apologetică, girate de notorietatea unor personalități bisericești marcante din
primele veacuri creștine. Împărțirea acestora se face în general după limba în care au fost
alcătuite. În acest context, avem astfel: apologii de limba greacă și de limbă latină. Alături de
specificul și direcția de abordare a celor mai importanți reprezentanți din cele două clase, vom
adăuga și contribuția teologiei de limbă siriacă, pe care o socotim cel puțin la fel de importan-tă
pentru această lucrare. În acest sens, vom articula diferențele de con-text și specificitate, așezând
filonul de teologie siriacă în completarea celor două variante clasice de abordare a problematicii
apologetice, cu mențiunea principalelor diferențe de ordin istoric și teologic.