De ce refuză teologii moderni distincția dintre erezie și dogmă?

Teologii moderni refuză distincția dintre erezie și dogmă în virtutea unor

presupoziții istorice și a unor considerente hermeneutice;
Adolf von Harnack consideră mesajul inițial al creștinismului a fost
deteriorat de gândirea grecească. Așadar, nu ar trebui să vorbim despre erezii, ci
despre grade de depărtare de adevărul inițial al propovăduirii hristice;

„De la început au existat în Biserică o propovăduire a lui Hristos și scurte

formule confesionale. Aceste confesiuni formau Crezul și erau considerate
chintesența propovăduirii apostolice; ca atare, ele erau atribuite lui Hristos și, în
ultimă instanță, lui Dumnezeu însuși. În fond, însă, tot ce părea inalienabil era
considerat o regulă apostolică de credință, adică intrepretarea creștină a Vechiului
Testament... Datorită gnosticismului se pare că era nevoie de un standard fix
exterior pentru a putea menține adevărata concepție ca doctrină apostlică. În aceste
împrejurări, bisericile strâns înrudite din Asia Mică și Roma au acceptat
confesiunea baptismală romană ca apostolică, în așa fel încât au proclamat
interpretarea sa anti- gnostică uzuală ca fiind conținutul ei eviendent, iar
confesiunea expusă au considerat-o fides catholica. Procedura aceasta, prin care
centrul de greutate a creștinismului a fost deplasat, se bazează pe două afirmații
nedovedite. Nu este dovedit că orice confesiune de acest tip a emanat de la
apostoli, iar confesiunea însăși a fost înlocuită cu o expunere a ei...”- Adolf von
Harnack, Istoria Dogmei

Bart Ehrman refuză distincția și consideră părtinitor procesul prin care sunt
definite ereziile în spațiul creștin primar, oferindu-l ca exemplu pe Eusebiu de
Cezareea;
Argumentele moderne care refuză distincția dintre erezie și dogmă se
bazează pe un set de presupoziții care nu se verifică întotdeauna istoric; Pe de altă
parte, dincolo de aspectul dezvoltării istorice, argumentele moderne neglijează
diferențele de sens și structură dintre dogmă și erezie;
Diferența de sens
Ereziile păstrează unitatea conceptelor logice și nu prezintă contradiții
fundamentale;
Dogmele contrazic modelul logic pe care îl construim pentru a descrie
lumea, dar tocmai pentru că fac acest lucru ele sunt capabile să exprime viața și
transcendentul;
Erezia are posibilitate de a fi rezolvată logic (are, adică, orientare către
modelul logic de reprezentare al omului), iar dogma obligă la o rezolvare supra-
logică (are, adică, un orientare transcendntă; (curs.3)

2. Ce sunt și ce relație există între teologia academică și teologia

harismatică?

Teologia, ca învățătură dumnezeiască, pe de o parte revelată, iar pe de altă

parte tâlcuită, explicitată, aprofundată în Biserică, a îmbrăcat diferite forme de
exprimare sau comunicare. Una dintre aceste forme de comunicare a teologiei este
teologia academică.
  „În școala Sfinților Părinți care de-a lungul secolelor au făcut auzită vocea
Sfintei Tradiții a Bisericii, vom identifica specificitatea abordării teologice în
raport cu cea a științei. Ea se distinge în același timp și de diverse preocupări
metafizice sau „mistice” detașate de realitatea concretă, filozofii sau științe lipsite
de orice dimensiune verticală, precum și unele „teologii” așa-zise naturale, care nu
oferă decât demonstrații intelectuale ale existenței lui Dumnezeu. Teologia este, în
aspirația sa ultimă, așa cum afirmă clar Vladimir Lossky, cale experimentală de
unire cu Dumnezeu. În forma de discurs sau de reflexie hrănită de viața în Hristos,
teologia nu este de fapt decât o aplicare a învățăturii născute din viața
pământească, divino-umană a Fiului lui Dumnezeu întrupat” (Pr. Răzvan A.
Ionescu)
 (1) Teologia văzută ca un demers cultural pur omenesc (pe orizontală)
Există „lucrări care studiază raporturile culturii teologice cu alte culturi,
inclusiv cea științifică sau cea tehnică, și în care analiștii contemporani se
mulțumesc adesea cu o abordare culturală strict orizontală, ignorând în mod
deliberat, din motive mai mult sau mai puțin cunoscute, care pot fi academice sau
simplu intelectuale, dimensiunea reală a teologiei creștine, care este
verticală și orizontală în același timp” (Pr. Răzvan Ionescu) Exemple:
Optica lui M. Heidegger: teologia ca știință pozitivă de tip istoric H. G.
Gadamer : teologia ca joc hermeneutic în cadrul unei tradiții.
(2) Teologia văzută ca o știință celestă, ruptă de realitatea concretă a vieții
Karl Jaspers: teologia ca descifrare a cifrurilor transcendenței Teologia ca
metafizică. Or, teologia nu se reduce la un demers epistemic, ci aceasta ”trăiește”
din și prin liturgic;
Teologia „este o deschidere liberă în fața Tainei vieții și a existenței
cosmosului, oferite omului spre lectură prin acțiunile combinate ale harului și ale
darurilor naturale ale cunoașterii” (Pr. R. Ionescu);
„Atunci când citesc din vechii clasici ai teologiei creștine, îi găsesc mai
relevanți pentru necazurile și problemele propriei mele epoci decât teologii
moderni. Părinții erau angajați într-o luptă corp la corp cu problemele existențiale.
Aș risca chiar să sugerez că Sf. Atanasie și Fer. Augustin sunt mult mai la zi decât
mulți dintre teologii noștri contemporani. Rațiunea este foarte simplă: ei aveau de-
a face cu lucruri și nu cu hărți” (G. Florovski).
      „Teologia patristică nu este nici o preocupare pentru „înalte” lucruri
dumnezeieşti desprinse de realitatea imediată, nici o ştiinţă pământească lipsită de
orice dimensiune verticală precum anumite teologii aşa-zise „naturale”, care
doresc să ofere dovezi ale existenţei lui Dumnezeu sprijinindu-se pe argumente
derivate din gândirea raţională şi din observaţia ştiinţifică. Organizată ca un
„discurs”, o „cugetare” hrănită prin „viaţa în Hristos”, ea este o punere în practică
a învăţăturii provenite din viaţa pământească, divino-umană, a Fiului lui
Dumnezeu Întrupat. În esenţă, este vorba despre o teologie „întrupată”, adică
manifestând simultan această dublă dimensiune şi calitate, dumnezeiască şi
omenească, fără separaţie şi fără amestecare”.
 (3) Teologie harismatică
„Cunoaşterea teologică adevărată, întrucât presupune experienţa concretă şi
directă a întâlnirii cu Dumnezeu, depăşeşte orice demers conceptual şi orice cadru
metodologic avut în vedere potrivit metodei ştiinţifice”;
„Sfinții Părinți ai Bisericii au dovedit prin teologia lor că pregătirea
duhovnicească şi cea intelectuală nu se exclud reciproc şi nici nu sunt antagonice.
Prin urmare, modul în care unii Părinţi au construit un discurs profund
duhovnicesc şi, în acelaşi timp, fără compromis faţă de exigenţele intelectuale şi
culturale din timpul lor, ne pare acea cale de echilibru între riscul de a dilua
teologia prin înţelepciuni trecătoare şi cel de a nu şti să foloseşti duhovniceşte
bogăţiile culturale ale timpului tău”(curs.7)