Lege ,Aristotel

Oamenii sunt subiectivi, iar uneori nu realizează că produc o

stare de dezechilibru, de aceea dreptatea trebuie făcută de un
justițiar, o instanță superioară, cu capacități depline,
debordând, totodată, de obiectivism. Aristotel consideră că legea
nu trebuie să emane doar virtuți morale, deoarece nu poate supune
o întreagă națiune să acționeze ,,de dragul a cee ce este nobil,,. El
definește dreptatea particulară, adică omul drept. Această dreptate
particulară se împarte în dreptate în distribuirea onorurilor, adică
însușirea bogățiilor, onorurilor și în dreptate corectivă care rezidă
în relațiile inter-umane. Dreptatea distributivă se referă la
bunul primit de o persoană, în raport cu meritele acesteia.
În democrație, libertatea este motorul, iar aceasta emană
egalitate,comparativ cu oligarhia, unde principalul crietriu de
acordare a meritelor sau a puterii constă în aristocrație, origine
nobilă. Dreptatea corectivă se referă la o stare de echilibru
între cel care a produs unprejudicu și cel care îl suportă.
Comparativ cu dreptatea distributivă, cea corectivă impune
judecătorului să facă dreptate. Când va aplica legea, nu va ține
cont de meritele inculpatului sau a persoanei vătămate, obiectivul
lui fiind acela de a da celei din urmă daune care se raportează la
prejudiciul care i-a fost provocat 1.

1
Sir David Ross, Aristotel…, p. 215.
Aristotel punea semnul egalităţii între lege şi dreptate, ambele fiind
considerate necesare pentru asigurarea echilibrului între extreme.
Dreptatea, la Aristotel, este „o virtute absolut desăvârşită, pentru că
exercitarea ei este cea a unei activităţi perfecte; şi este perfectă
pentru că cel ce o posedă face uz de virtutea sa şi în favoarea
altora, nu numai pentru sine2.

2
Aristotel, Etica Nicomahică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1988, p. 106.