Sofistii, Cicero, Giorgio del Vecchio

Sofiştii, de exemplu, considerau că legea nu are alt rol decât acela

de a face posibilă viaţa indivizilor în societate, promovarea unei
politici de forţă excluzând normele morale.
Totodată, dacă, pentru Protagoras, cumpătarea şi simţul dreptăţii,
concretizat în respectul faţă de lege, reprezentau virtuţi necesare
societăţii, în afara căreia supravieţuirea individului nu putea fi
concepută, Thrasymacos susţinea că dreptatea nu este altceva decât
folosul celui mai puternic1.
La Cicero, „dreptul trebuie dobândit şi cultivat ca valoare în sine
”2. Iubirea pentru semeni, dorinţa de adevăr, ordinea şi echilibrul
sunt tot atâtea modalităţi de afirmare a virtuţii. Statul trebuie să fie
organizat, având ca fundament dreptul public şi principiile moralei
şi nu poate dura decât dacă aceia care îl conduc se preocupă de
binele comun. La temelia statului stă dreptul, care se sprijină pe
justiţie, înţeleasă ca etică socială. „Supunerea faţă de normă, faţă
de dreptul obiectiv, e o condiţie a dreptului subiectiv; în măsura în
care activitatea unui subiect juridic este limitată, în aceeaşi măsură
este apărată. În acest sens, e prea exactă maxima lui Cicero:
Legum omnes servi sumus, ut liberi esse possimus"3.

1
N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, D.C. Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, ed. a 3-a,
Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2010, p. 16-17.
2
Cicero, Despre legi, Editura Ştiinţifică, Bucureşti ,1983, p. 374
3
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, ed. a IV-a a textului italian, traducere de J. C.
Drăgan, Editura Europa Nova, p. 245.
După Giorgio Del Vecchio, dreptul, văzut în sens obiectiv, are
următoarele caracteristici:
- bilateralitatea (care reprezintă corelaţia dintre a cere şi a realiza;
facultatea juridică înseamnă facultatea de a cere ceva altora,
posibilitatea cererii existând pentru o parte deoarece cealaltă are
datoria de a da sau a nu împiedica);
- generalitatea (caracteristica de a fixa tipuri, prin abstractizare;
dreptul obiectiv se referă la o clasă de cazuri, nu la persoane
determinate, având în vedere ceea ce se repetă mai des în viaţă);
- imperativitatea (presupune un comandament pozitiv sau negativ,
punând faţă în faţă două subiecte, unul având o facultate de a cere,
iar celălalt datoria de a da sau a face);
- coercibilitatea (care înseamnă impunerea cu forţa, în caz de
neexecutare; lipsind constrângerea, lipseşte şi dreptul, cele două
concepte fiind inseparabile)4.
Aşa cum arăta profesorul E. Herovanu, dreptatea trebuie percepută
nu doar prin prisma funcţiei sale judiciare, ca dreptate distributivă,
ci, în egală măsură, sau poate mai ales, ca dreptate comutativă, ca
virtute, ultimă şi supremă expresie a dreptului5.

4
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie .., p. 252.
5
E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, Bucureşti, 1932, pp. 22-23.