Trimiterea Fiului şi caracterul hristologic al misiunii creştine

Ca şi iconomia mântuirii însăşi, misiunea creştină, în care se permanentizează trimiterea

Fiului şi a Duhului Sfânt în lume, implică lucrarea comună a Sfintei Treimi, dar ea are un

caracter hristologic bine definit şi nu hristomonist. Misiunea Fiului şi împlinirea acesteia

constituie, de aceea, baza, conținutul şi modelul oricărei misiuni creştine autentice, care

este şi trebuie să fie misiune la modul lui Hristos. În cele ce urmează schiţăm, în

consecinţă, împlinirea misiunii Fiului, în aspectele ei principale, ceea ce înseamnă, în

fapt, împlinirea planului lui Dumnezeu de mântuire a lumii în Iisus Hristos.

Prin trimiterea Fiului, „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan 1, 14).

Iisus S-a născut în cadrul unui popor sărac şi subjugat, nu a unuia care domnea peste alte

popoare. Iar în cadrul acestui popor a fost preferată familia modestă a unui teslar, nu a

unui nobil, bogătaş sau cărturar. El a trăit printre oamenii poporului Său în care S-a

născut. Nu ca străinul între stăini, ci ca Cel ce a venit în maximă apropiere de noi. A trăit

în mijlocul oamenilor, a vorbit limba lor, a fost bucuros şi trist ca ei.

Botezul:La vârsta de treizeci de ani (Luca 3,23), Iisus iese din anonimatul vieţii din

Nazaretul Galileei, vine la Iordan, unde se lasă botezat de Ioan Botezătorul, cu botezul

pocăinţei (Matei 1, 4), deşi nu avea nevoie de el, deoarece acesta, nefăcând parte din

Legea lui Moise, nu era obligatoriu, la iudei, iar Iisus nu avea nici păcatul strămoşesc (cf.

Ioan 1, 13) şi nici păcate personale (cf. Ioan 8,46; 2Corinteni 5, 21; 1Ioan 3, 5). Primind

botezul de la Ioan, Iisus ia de bună voie asupra Sa păcatele omenirii, pentru ca prin

iubirea și ascultarea desăvârşită faţă de Tatăl, ascultare ce va culmina în jertfa de pe

cruce, să ne elibereze din robia păcatului şi a morţii şi să ne redea viaţa în comuniune cu

Dumnezeu. Aceasta o mărturiseşte şi Ioan 6

Botezătorul când spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1,

29; cf. și 3, 16-17; Matei 20, 28). Cu ocazia botezării lui Iisus în Iordan, Se revelează

Sfânta Treime, iar Iisus peste care se odihneşte Duhul Sfânt, este adeverit ca Fiul lui

Dumnezeu (Ioan 1, 3334), în care se împlineşte bunăvoinţa Tatălui de mântuire (Matei 3,

16-17; Marcu1, 10-11; Luca 3, 21-22).

Ispitirea: Se retrage apoi în pustia Quarantaniei unde se pregăteşte în post şi rugăciune,

timp în care este ispitit. Iisus a fost ispitit mereu în timpul vieţii (Luca 22, 28). El a

respins pe Apostolul Petru ca pe un ispititor prin care acţionează Satan atunci când acesta

voia să-L abată de la misiunea Sa de a fi Mesia care suferă (Luca 16, 21-23). Prin

relatarea ispitirii lui Iisus se arată pentru ce fel de Mesia S-a decis El chiar de la începutul

activităţii Sale. Iisus a fost pus în faţa alternativei de a alege să fie Mesia din concepţia

contemporanilor Săi sau Mesia lui Dumnezeu. Contemporanii Săi aşteptau un Mesia plin

de slavă, Care-şi procură pâinea pentru El şi pentru poporul Său, care împlineşte dorinţa

maselor de privelişte şi miraculos (Psalm 90, 11-13), supune împărăţiile lumii şi asigură

poporului Său stăpânire mondială. Acest chip al lui Mesia este însă oferta diavolului.

Dumnezeu cere de la Iisus împlinirea voii Sale, chiar şi în suferinţă şi în moarte, prin

slujirea până la jertfirea vieţii, prin care deschide lumea pentru stăpânirea lui Dumnezeu,

anunţată deja în Lege (Deuteronom 8, 3;6, 16; 32,43).

Trimiterea Fiului de către Tatăl: La începutul activităţii Sale publice, Iisus aplică textul

mesianic de la Isaia 61, 1-2 Persoanei şi activităţii Sale: ,,Duhul Domnului este peste

Mine, pentru care M-a uns să binevestesc; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima;

să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să vestesc anul bineprimit al

Domnului” (Luca 4, 18). ,,Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre”
(Luca4,21). Trimiterea sau apostolatul este aşadar mai întâi o misiune dumnezeiască; cea

a iconomiei Cuvântului întrupat şi cea a iconomiei corelative a Duhului Sfânt, care vin în

lume pentru a mântui şi a îndumnezei omenirea despărţită prin păcat de Dumnezeu. Iisus

însuşi Se consideră în primul rând trimis de Tatăl şi insistă mereu asupra faptului că El

este Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatăl, Care a venit, nu de la Sine, ci de la Tatăl, precum

şi asupra faptului că în trimiterea sau misiunea Sa nu face voia Lui, ci a Celui ce L-a

trimis (Ioan 6, 38). Tema teologică despre Iisus

Hristos trimis de Dumnezeu-Tatăl în lume este cuprinsă în toate cărţile Noului Testament

(cf. Matei 10, 40;Marcu 9, 37; Luca 10, 16; 20, 13; Ioan 7, 33; 8, 16, 18, 28, 29, 42; 9,

4; 10, 36; 12, 44, 45, 49; 13, 20; 15, 21; 16, 5; 17, 18, 21, 23, 25; Galateni 4, 4;Evrei 1,

14, etc.). În

Evanghelia după Ioan, a fi trimis este o noţiune hristologică esenţială, prin care se arată

sensul şi scopul venirii lui Hristos: „Cel ce M-a trimis” este „Tatăl Care M-a trimis” iar

Iisus trimisul este „Fiul lui Dumnezeu Cel trimis”. Trimiterea Fiului de către Tatăl este o

caracteristică a hristologiei ioaneice, exprimată în prima parte a Evangheliei (Ioan1-12).

În Iisus Hristos este prezent şi lucrează Dumunezeu-Tatăl Cel care L-a trimis: ,,căci

lucrurile pe care Mi le-a dat 7

Tatăl ca să le săvârşesc, lucrurile acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că

Tatăl M-a trimis” (Ioan 5, 36; 5, 34; 6, 29, 38-40; 9, 4). De aceea, în încheierea primei

părţi a

Evangheliei, Iisus spune: ,,Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis

pe Mine... Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în

întuneric. Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am

venit să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” (Ioan 12, 44-50).