Curs Istoria Dogmelor Anul II, Doctrină și Cultură Creștină, Semestru 11

10.10.2018

Despre Persoana Mântuitorului Hristos (41-60). Slujirile Mântuitorului și aspectele

răscumpărării.

Înv. Hristologică a Bisericii noastre face referire la ceea ce Biserica a învățat despre
Persoana și Lucrarea Fiului lui Dumnezeu-Întrupat, Iisus Hristos. De aceea, alături de
triadologie, adică înv. despre Sf. Treime, înv. hristologică este fundamentală în ansamblul de
învățături al Bisericii noastre. Practic, întreaga perspectivă a a Bis. Ort. Este triadologică și
hristologică în același timp.

Fiul lui Dumnezeu Întrupat în persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Iisus

Hristos, a fost întotdeauna privit ca unul din Treime, persoană divino-umană, chiar dacă în
timpul activității Sale pământești, în momente diferite, a evidențiat pe rând sau deodată lucrările
celor două firi: omeneasă și dumnezeiască în Persoana Sa.

Minunea-faptă prin care legile firii sunt depășite prin acțiune dumnezeiască. Trebuie să
aibă un scop religios-moral. Nu putem afirma că este o suspendare a legilor firești.

Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, S-a întrupat pentru noi oamenii și a
noastră mântuire, păstrându-și cele două firi, asumându-și firea umană și în același timp,
îndumnezeiind-o, Sf. Atanasie cel Mare: Dumnezeu S-a făcut om ca pe om să-l îndumnezeiască.
Vorbim despre asumanrea firii omenești, având urmările păcatului strămoșesc, însă fără a avea
păcatul strămoșesc sau alt păcat.

Hristologia trebuie abordată în context antropologic și cosmologic, unde pot fi observate

consecințele păcatului strămoșesc atât asupra oamenilor cât și asupra Cosmosului. Tocmai de
aceea și lucrarea Mântuitorului prezentată într-un alt capitol dogmatic (soteriologia) are atât o

1
Temă: abordarea științifică a unui subiect; max 2-3 pagini, câteva note de subsol, din teme legate de înv. de
credință. Material de studiu:
Dogmă și Teologie - Pr Buchiu, Teologie Dogmatică și Simbolică, vol II – Pr Tache; Istoria Dogmelor – Pr. Ștefan
Sandu. Curs de max 30 pagini
dimensiune umană cât și una cosmică. De altfel, acest aspect cosmic alt soterilogiei este prezent
doar în înv. ortodoxă.

Omul se îndepărtează de Dumnezeu după căderea în păcatul strămoșesc, de aceea Sf.

Nicolae Cabasila afirmă că „după cădere, 3 piedici stăteau în calea unirii omului cu Dumnezeu:
firea mărginită, păcatul și moartea”. De aceea Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni l-a trimis
pe Fiul Său să-l elibereze pe om din robia păcatului și a morții. De aceea, în planul din veci de
creeare a lumii este și hotărârea lui Dumnezeu de mântuire a neamului oemnesc prin întruparea
Fiului Său.

1. Motivul Întrupării: iubirea și bunătatea lui Dumnezeu (Ioan 3, 16: „așa de mult a iubit
Dumnezeu lumea, încât pe Fiul său…”; Efeseni 2, 4-5)
2. Scopul Întrupării: Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru noi oamenii și pentru a noastră
mântuire. Sfinții Părinți, analizând aceste cuvinte din Crez observă 2 aspecte – negativ: că am
fost răscumpărați din robia păcatului și a morții și pozitiv: că prin unirea firilor ne unim cu
Dumnezeu prin har și ajungem la asemănarea prin har. De aceea în Ortodoxie răscumpărarea
nu este un scop în sine ci doar un mijloc prin care este restaurat omul și prin care restaurează
comuniunea cu Dumnezeu. De aceea, vorbind despre cele 2 aspecte, este evidențiat mai mult
cel pozitiv. În înv. ortodoxă nu se face distincție sau separație între opera de răscumpărarea și
persoana Mântuitorului Hristos, ci lucrarea Mântuitorului este prezentată în sens autentic
biblic și patristic.
3. Pregătirea omenirii în vedewrea întrupării: observăm două mari direcții:

a) pregătirea popoarelor păgâne prin reminiscențe din revelația primordială, prin diferite
acțiuni ale proniei dumnezeiești și prin relațiile dintre o parte a păgânilor și iudei (Romani
2, 14: „Căci păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, căci aceștia neavând lege, își
sunt loruși lege”); observăm în înv ortodoxă faptul că Logosul divin este Creator și
Proniator. Fiul lui Dumnezeu este în legătură directă cu raționalitatea lumii și a omului.
(Ioan 1, 9-10: Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în
lume. În lume era și lumea prin el s-a făcut).

B) în ceea ce privește poporul ales, pregătirea pentru Întrupare s-a făcut prin revelația
naturală, prin Avraam (tată al multor popoare), Moise, prin făgăduințe și prin profețiiile
 mesianice. Tocmai de aceea, Sfintele Evanghelii și mai ales Luca evidențiază că odată cu
venirea Mântuitorului existau mulți care așteptau mântuirea lui Israel iar punctul
culminant al confirmării așteptărilor din VT îl avem în cuvintele Sf. Ioan Botezătorul:
„Iată mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatele lumii”- Ioan 1, 29)

4. Posibilitatea întrupării: Întruparea este posibilă printr-un act al libertății

desăvârșite a lui Dumnezeu, unind în acest act iubirea Sa cu dreptatea Sa, pentru că l-a
iubit pe om atât de mult încât a acceptat și a dorit ca Fiul Său cel Unul-Născut să își
asumne întreaga fire omenească, să se coboare restaurând firea umană din interiorul ei și
desăvârșind-o prin har. Din perspectiva umană, întruparea a fost posibilă întrucât odată cu
căderea în păcatul strămoșesc firea umană nu a fost distrusă în totalitate ci doar slăbită
(alterată)

5. Cauza Întrupării: căderea în păcat a omului. Luca 19, 10: Fiul Omului a venit să
caute și să mântuiască pe cel pierdut. Ioan 3, 17: Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său
în lume ca să judece lumea, ci ca prin El să se mântuiască lumea”.

Au existat păreri care afirmau că Întruparea a fost hotărâtă din veci legată indisolubil de
planul creației fără raportare la căderea omului ci doar pentru a arăta iubirea lui Dumnezeu.
Acest lucru este eronat întrucât doar manifestarea iubirii lui Dumnezeu fără o restaurare
interioară a omului este lipsită de finalitate. Sfinții Părinți recunosc hotărârea din veci a planului
Întrupării dar în acelați timp și căderea omului în păcatul strămoșesc, care în atotștiința lui
Dumnezeu fusese anticipat. Sf. Irineu afirmă: „Dacă n-ar fi avut să mântuiască trupul, Cuvântul
lui Dumnezeu nu s-ar fi făcut trup” ; Fer. Augustin: „Dacă omul nu ar fi căzut, Fiul omului nu ar
fi venit. N-a fost nicio altă cauză să vină dl Hristos decât numai să mântuiască pe cei păcătoși”

6. Întruparea Fiului în raport cu Persoanele Treimice.

A) prin Întrupare, Fiul se face și fiu al omului, adică păstrează neschimbată calitatea de fiu și în
același timp ne aduce darul înfierii, devenind și noi fii ai lui Dumnezeu-Tatăl.

b) „dacă toate prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3), era firesc ca toate să fie refăcute tot prin El. Din
această perspectivă Fiul este și Pantocrator, Atotțiitor. Iconografia ortodoxă respectă această înv.
pentru că Fiul lui Dumnezeu Întrupat este reprezentat pe cel mai înalt punct al bisericii – turna
pantocrator. În El sunt recapitulate toate (coloseni 1, 20)

c) era potrivit ca Însuși Cuvântul să ne vorbească despre Tatăl deoarece Dumnezeu se descoperă
prin Cuvânt. Aceasta întărește calitatea omului de a fi chip al Cuvântului și după chipul Tatălui
(Pr. Stăniloae)

d) Fiul este chip al Tatălui, chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, omul este creat după chipul lui
Dumnezeu și de aceea era potrivit ca prin Fiul să se restaureze chipul lui Dumnezeu în om.

De altfel, toate Persoanele Sfintei Treimi participă la oepra de mântuire a Fiului, aceasta
incluzând și Întruparea. Tatăl îl trimite pe Fiul la plinirea vremii (Galateni 4,4) Ioan 3, 16, Luca
1, 35 „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea celui preaumbrit te va mări”. Lucrarea
Persoanelor Sfintei Treimi în Întruparea Fiului este efectul unei lucrări perihoretice

7. Timpul Întrupării

Fiul lui Dumnezeu se întrupează la plinirea vremii (Galateni 4, 4) iar Sfinții Părinți înțeleg prin
această expresie faptul că omenirea era pregătită pentru venirea lui Mesia iar această pregătire o
înțelegem prin următoarele aspecte: a) omenirea trebuia să înțeleagă că nu se putea elibera
singură din robia păcatului b) păcatul trebuia să ajungă în formă maximă tocmai pentru a fi smuls
din rădăcină c) timpul, locul și modul venirii lui Hristos trebuia cunoscut de cât mai mulți
oameni pentru a fi eficient. d) trebuia să fie pregătit un vas ales al întrupării Fiului lui Dumnezeu,
adică Sfânta Fecioară Maria. Momentul propriu-zis al întrupării a fost exprimat prin cuvintele:
„Fie mie după Cuvântul tău” (Luca 1, 38). Acesta a fost momentul în care s-a săvârșit unirea
ipostatică a firii dumnezeiești cu cea omenească, concepută de la Duhul Sfânt și din Fecioara
Maria în ipostasul divin preexistent al Fiului și Cuvântului Tatălui.

II. Persoana Mântuitorului Iisus Hristos

Înv. Ortodoxă despre Persoana Mântuitorului Hristos evidențiază faptul că Iisus Hristos
este Dumnezeu-Om adică Dumnezeu adevărat și om adevărat asemenea nouă întru toate, mai
puțin păcatul strămoșesc și păcate personale. Așadar, în persoana Fiului s-au unit prin Întrupare
sau Înomenire firea dumnezeiască și firea omenească.

Mărturii privind realitatea celor două firi în Iisus Hristos:

1. Profețiile mesianice:
a) cele care evidențiază firea divină, unde este numit Fiul lui Dumnezeu născut din veci din
Tatăl. Psalmul 2, 4; Psalmul 109, 3; Mihea 5, 1.

b) firea umană: Cel născut din femeie, din tată, Facere 3, 15, Isaia 11, 1; Isaia 7, 14, Isaia
53, 7-10)

2. Mărturii din NT: Se numește Mântuitorul Fiul Omului – Ioan 3, 16, Ioan 5, 17; Ioan 10, 30;

3. Mărturii ale Sfinților Evangheliști și Apostoli – Matei 16, 16; 1 Tim. 3, 16; Genealogia
Mântuitorului; Chipul Evanghelic-istoric este chipul trăit, exprimat și definit de el Însuși și de
Sfinții Săi Apostoli.

Iisus Hristos înviat este Iisus cu trupul transfigurat, duhovnicesc plin de energiile Duhului
Sfânt, trup care a primit moartea și S-a îmbrăcat în nestricăciune, căci Dumnezeirea lui Hristos
devine o realitate vizibilă în trupul înviat al lui Hristos.

4. Mărturii ale Sfintei Tradiții: Sfinții Părinți au apărat dumnezeirea și omenitatea lui Iisus
Hristos și au definit taina întrupării lui. Observăm acest lucru la botezul catehumenilor
precum și în respingerea ereziilor care arătau prezența reală a celor două firi în Hristos.
Primele două sinoade ecumenice care au stabilit textul Crezului afirmă dumnezeirea,
egalitatea Fiului cu Tatăl, precum și Întruparea Lui pentru mântuirea noastră,. Sinodul III Ec.
stabilește că Hristos este om și dumnezeu desăvârșit, constituit din trup și suflet rațional.
Sinodul IV Ec. precizează modul în care sunt unite cele două firi în unica persoană divino-
umană în Mântuitorul Hristos. Sinodul V Ecumenic învață că unul din Treime a pătimit în
trup și anume Mântuitorul căci nașterea și moartea au fost asumate liber de Logosul Divin
întrupat pentru mântuirea noastră după har. Sinodul VI dezvoltă învățătura de la Calcedon
vorbind despre lucrări și voințe iar Sinodul al VII-lea arată cum trebuie reprezentată fața lui
Hristos în sfintele icoane ca expresie a mărturisii de credință.
5. Calitățile speciale ale firii umane ale Mântuitorului Hristos: nașterea supranaturală și
impecabilitatea (lipsa de păcat). Nașterea supranaturală rezidă din lucrarea Duhului Sfânt din
Fecioara Maria care a rămas fecioara și după naștere. Rămâne o taină unirea fecioriei cu
nașterea în Sfânta Fecioară Maria. De aceea este comparată cu rugul cel nears și acest lucru
face ca Fiul lui Dumnezeu să devină un al doilea Adam, luând din Sfânta Fecioară Maria
umanitatea noastră reală și deplină și unind-o cu firea Dumnezeiască. Vorbind despre
impecabilitate sau lipsa de păcat, aceasta rezidă din nașterea supranaturală, pentru că, având
în vederea modalitatea prin care S-a născut, nu mai putea să primească în chip ereditar
urmările păcatului strămoșesc. Temeiuri care atestă : Ioan 8, 4-6; 1 Ioan 3, 5; 1 Petru 2, 22.
Inițiativa întrupării aparține lui Dumnezeu.

17.10.2018

Unirea ipostatică și consecințele ei dogmatice:

Se referă la unirea personală sau ipostatică întrei cele două firi ale Mântuitorului Iisus
Hristos într-o singură Persoană. Cel care lucrează prin firea umană este cuvântul lui Dumnezeu,
Care în același timp este și om adevărat și numai astfel putea să implice firea umană în procesul
mântuirii.

Fundamentul unirii ipostatice îl constituie unicitatea ipostasului în Iisus Hristos. Cele

două firi se unesc în același ipostas, păstrând fiecare caracteristicile, voințele și lucrările
specifice.

Înv. despre Unirea Ipostatică a fost formulată la Sinodul III Ecumenic, Efes, 431 în
contextul în care au fost aprobate cele 12 anatematesime ale Sf. Chiril al Alexandriei. Înv. despre
Unirea Ipostatică a fost dezvoltată la Sinodul IV Ecumenic din Calcedon iar în contextul ereziilor
apărute, a fost invocată și la Sinodul VI Ecumenic. Detaliem această învățătură afirmând că în
Iisus Hristos sunt două firi, două voințe și două lucrări corespunzătoare unite într-o singură
persoană (ipostas). Această Persoană este Dumnezeu-Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu Întrupat,
rămânând în același timp subiect unic, neîmpărțit al celor două firi. Modul în care au fost unite
cele două firi este fără împărțire, despărțire, fără amestecare sau schimbare. Modul în care sunt
unite cele două firi este cel perihoretic (întrepătrundere)

Unirea ipostatică se referă la unirea personală sau ipostatică între cele două firi într-un
singur ipostas, căci cel care lucrează prin firea umană este Fiul lui Dumnezeu, om adevărat și
numai astfel putea să implice firea umană în procesul mântuirii. Fundamentul îl constituie
unicitatea persoanei/ipostasului în Iisus Hristos. Cele 2 firi se unesc în același ipostas, păstrând
fiecare caracteristicile, voințele și lucrările specifice. Omul-ipostas de natură rațională.
Ingerii-lumea nevăzută. Personalizarea apare în funcție de slujirea primită de la
Dumnezeu (mai aproape/departe de tronul ceresc).
Învățătura despre unirea ipostatică – Sin III Ec. Efes 431, în contextul în care au fost
aprobate cele 12 anatematisme ale SF Chiril al Alexandriei. Învățătura a fost dezvoltată la Sin IV
Ec. de la Calcedon, iar în contextul ereziilor apărute a fost invocată și la Sin VI Ec.
I. Unirea ipostatică:
a) în Iisus sun 2 firi, 2 voințe, 2 lucrări unite într-o singură persoană. Această persoană este
Dumnezeu Cuvântul întrupat, rămânând în același timp subiectul unic neîmpărțit în același
timp.
b) modul în care au fost unite cele 2 firi este fără împărțire sau despărțire, fără
amestecare/schimbare.
c) Modul în care sunt unite este perihoretic-întrepătrundere reciprocă.

Unirea ipostatică și raportul cu Sf. Treime:

1. Chiar dacă Fiul lui Dumnezeu S-a unit ipostatic cu firea omenească, firea dumnezeiască
rămâne una și nedespărțită, subzistând întreagă la nivelul Sf. Treimi.
2. Prin Întrupare nu s-a produs nicio schimbare în interiorul Sfintei Treimi iar unirea
ipostatică nu schimbă firea dumnezeiască. Sfânta Treime nu apare în alt ipostas iar pe de
altă parte, firea umană este cea care prin unirea ipostatică se poate îndumnezei.
 3. Unirea Ipostatică rămâne în veci chiar dacă în timpul vieții și activității sale pământești,
Mântuitorul Hristos a parcurs întru totul afectele vieții umane.

Importanța Unirii Ipostatice

1. Prin Unirea Ipsotatică s-a putut realiza îndumnezeirea firii omenești și astfel realizarea
mântuirii.
2. Doar prin Unirea Ipostatică s-a putut realiza maxima apropiere a lui Dumnezeu de noi și
în același timp, maxima unire între Dumnezeu și om în Persoana Fiului lui Dumnezeu
Întrupat.
3. Deși Unirea Ipostatică a fost realizată o singură dată, ea reprezintă pentru totdeauna
modelul unirii harice și morale a omului cu Dumnezeu, prin împărtășirea cu trupul
îndumnezeit a lui Iisus Hristos cel înviat.
4. Prin Întrupare, Mântuitorul Hristos devine centrul întregii umanități în care își găsise
acum scopul ei ultim, desăvârșirea.
5. Adevăratul chip al lui Hristos este cel viu, cel înviat. Este chipul lui Hristos definit,
propovăduit și trăit de Biserică.

Consecințele Unirii Ipostatice:

1. Comunicarea însușirilor. Firile comunică între ele fără a-și pierde identitatea.
2. Îndumnezeirea firii omenești. Prin perihoreză și comunicarea însușirilor, firea omenească
a Mântuitorului este pătrunsă de energiile dumnezeiești necreate încă de pe pământ,
astfel, firea omenească este transfigurată sau îndumnezeită. La catolici ceva asemănător
se numește „deificare”.

31.10.18

Chenoza
Întruparea nu ar fi putut fi posibilă fără chenoză. Prin chenoză se explică mecanismul
Întrupării. „Prin chenoză, cel Neîncăput încape în om”.Este o coborâre smerită și o acceptare a
firii umane. Prin întrupare și chenoză, Fiul lui Dumnezeu nu și-a arătat nici atotputernicia, nici
slăbiciunea.

Chenoza Fiului lui Dumnezeu are două etape. Una anterioară întrupării, când acceptă să
se coboare să se facă om și alta care ține de la Întrupare până la moartea pe Cruce, fiind astfel
șters păcatul strămoșesc. Îndumnezeirea firii omenești asumată la Întrupare are drept condiție
chenoza.

În baza învățăturilor Sf. Părinți, putem sintetiza învățătura despre chenoză prin
următoarele puncte.

1. Prin chenoză, Fiul lui Dumnezeu devine ipostas și al firii omenești, în afară de păcat, dar
cu toate afectele.
2. Chenoza nu înseamnă renunțare la vreuna din lucrările sale dumnezeiești, ci este doar
golire de slava sa dumnezeiască, tocmai pentru a lua chip de rob și a fi ca unul dintre noi.
3. În chenoză, cele două firi își păstrează fiecare proprietățile sale naturale neschimbate, iar
prin unirea ipostatică, ele comunică între ele.
4. Chenoza Fiului lui Dumnezeu și îndumnezeirea firii omenești sunt corelative. Astfel, el s-
a deșertat de slava dumnezeiască, tocmai ca pe noi să ne îndumnezeiască.
5. Chenoza și Pogorârea Fiului explică iubirea lui Dumnezeu față de noi.
6. Chenoza rămâne taina mântuirii noastre subiective și obiective, modul prin care Hristos a
realizat mântuirea noastră prin Jertfa pe Cruce, prin ascultare și mai ales prin modul de însușire
al acestuia.
Teologia ortodoxă consideră că deși chenoza Fiului lui Dumnezeu este reală, cu păstrarea
neschimbată a proprietăților celor două firi, totuși nu putem accepta o cheoză radicală, în sensul
de renunțare din partea lui Hristos a însușirilor Sale divine. Teologii protestanți din sec. XVIII-
XX au renunțat la dimensiunea apofatică a chenozei și au încercat să raționalizeze misterul
chenotic, elaborând o serie de teorii chenotice: chenoza privită ca o golire de întrebuințare, sau o
ascundere de întrebuințare.

Chenoza trebuie înțeleasă cu referire la planul de mântuire, conceput prin înțelepciunea și

puterea lui Dumnezeu, având ca temei iubirea sa fațî de lume.

Ereziile hristologice
Ereziile hristologice au marcat până la urmă viața bisericească de-a lungul existenței sale.

I. Erezii cu privire la dumnezeirea Mântuitorului

1. Erezii care negau total dumnezeirea Mântuitorului: Cerint, Ebiont, Carpocrat, combătuți
de Tertulian și Ipolit. Pavel de Samosata combătut în două sinoade. Socinienii și unitarienii.
2. Arianismul și semiarianismul.
 3. Ereziile antitrinitare sau patripasiene: plecau de la ideea că Dumnezeu este unul, atât în
ființă cât și în lucrare. Ei susțin că în Iisus Hristos a lucrat tot Tatăl.

II. Erezii cu privire la umanitatea Mântuitorului

1. Erezii cu privire la trupul Mântuitorului: dochetismul (trup aparent) și gnosticismul
(opoziția dintre spirit – bun – și materie - rea).
2. Erezii cu privire la sufletul Mântuitorului: Apolinarie și Lucian de Samosata. Mântuitorul
nu a avut un suflet rațional (nous), ci doar unul animal (anima), locul celui rațional fiind luat de
Logosul Divin. Combătuți de Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare.
3. Erezii referitoare la nașterea din Fecioară: gnosticii iudaizanți.

III. Erezii cu privire la unirea ipostatică

1. Nestorianismul: sec. V, Nestorie despărțea firile până la ipostase distincte. Prima
consecință este că aduce atingere Persoanei Fiului lui Dumnezeu. Fecioara Maria devenea astfel
„născătoare de om”. Combătut la sinodul III Ecumenic de Sf. Chiril al Alexandriei.
2. Monofizitismul: sec. V, Eutihie unea cele două firi până la confundare. Firea umană a
fost absorbită de firea dumnezeiască. A fost condamnat la sinodul IV Ecumenic, unde a fost
stabilită formula dogmatică a unirii ipostatice.
3. Monotelism: erau acceptate două firi, dar o singură voință, cea divină. Susținători au fost
patriarhii Sergiu, Pirus ai Constantinopolului, combătuți de Sf. Maxim Mărturisitorul, Sofronie al
Ierusalimului, papa Martin I. Condamnată la sinodul VI Ecumenic. A mai apărut și sub forma
monoenergismului – o singură lucrare, două firi, două voințe. Mai târziu iconoclasmul refuza
zugrăvirea chipului Mântuitorului în icoană.
4. Adopțianismul: sec. VIII în Spania. Doi Episcopi, Felix și Elipan, susțineau că
Mântuitorul a fost fiu adoptiv al lui Dumnezeu, nu fiu propriu, mai ales după umanitate, ci fiu
după har, ca sfinții. Combătută la mai multe sinoade locale.

Dogmă și Teologie, Vol. II, pp. 7-40.

14 Nov 2018

Învățătura apologetilor despre Dumnezeu si Iisus Hristos

Sub numele de apologeti sunt reuniti autorii din sec 2 ale caror scrieri au ca scop principal
apararea crestinismului in fata grecilor si a iudeilor. Pt ei crestinismul reprezinta principala
filosofie. Printre primii apologeti se afla Sf Iustin Martirul si Filosoful, care a scris dialogul cu
iudeul Trifon, una din cele mai renumite scrieri apologetice. Aristide care a scris apologia
aceasta fiind cea mai veche pastrata pana astazi. Tatian – oratio ad graecos; Atenagora – de
resurectione mortuorum. Tot in acest context se afla si Teofil al Antiohiei – ad Autolicum
librites. Apologetii ocupa un loc important in Ist Dogmelor intr-ucat fixeaza invataturile de
credinta si incearca o interpretare a dogmelor cu ajutorul termenilor gandirii filosofice. De aceea
apologetii merg pe ideea unei prezentari pozitive a crestinismului, in aceasta opera de combatere
a ideilor filosofice si pagane, chiar daca ei nu imbogatesc tezaurul invataturilor de credinta, nu
creeaza ceva, nu descopera, ci fixeaza si pazesc invatatura primita. O parte dintre apologeti
acorda o parte impoartanta filosofiei (Sf Iustin), iar o alta parte accentueaza opozitia dintre
crestinism si filozofie.
Invatatura despre Dumnezeu – ei intotdeauna evidentiaza unitatea si unicitatea lui
Dumnezeu, creatorul universului, iar crestinii au poruncile lui Iisus Hristos, inscrise in inimile lor
si le pazesc in asteptarea invierii (Aristide). Desi vorbesc despre Iisus Hristos ca purtatorul
credintei adevarate de la Dumnezeu, totusi ideile lor sunt in stransa legatura cu filosofia vremii.
Dumnezeu este transcendent, nevazut, vesnic, nemuritor, existanta absoluta, in concordanta cu
conceptia platonica si stoica. Traditia crestina intervine cu un element important, dependenta
crestinilor de Dumnezeu ca si creator al lumii. Atunci cand se vorbeste despre bunatatea si
dreptatea lui Dumnezeu nu se ajunge la caracteristica crestina. Apologetii au o retinere in a-l
implica pe Dumnezeu in lumea limitata. De aceea este deosebit de puternica in Providenta. In
viziunea apologetilor, Dumnezeu e despartit de lume printr-un abis, care apoi se acopera cu
ingeri si demoni si mai ales prin Logos. Sf Iustin explica numele lui Dumnezeu – nu are un nume
pozitiv, caci acela caruia i se da un nume oarecare trebuie sa aiba pe cineva mai in varsta decat
el ca sa ii dea nume. De aceea numirile ca Parinte, Domn, Stapan nu sunt propriu-zis nume, ci
numai forme de adresare care provin din urma binefacerilor si lucrarilor lui Dumnezeu. Singurul
care este numit in chip propriu este Fiul, Cuvantul, care a fost impreuna cu El și S-a nascut mai
inaite de toate celelalte fapruti, prin care au inceput a se zidi toate. Asadar Dumnezeu este fara
nume, ne zidit, vesnic neschimbator. Sf Iustin (+165) sub influenta platonismului dezvolta
invatatura despre Logos si Treime. Cunoscator al gandirii contemporane lui, Sf Iustin pune
accentul pe slava si puterea dumnezeiasca ale lui Hristos, dupa cum reiese din porunca de a
boteza si administra botezul in numele lui Iisus. Sf Iustin il vede pe Tatal singurul absolut divin
si plaseazape Fiul si Duhul Sfant intr-o relatie de subordonare cu Tatal. Afirma ca Logosul iese
din vointa Tatalui si interpreteaza nasterea Logosului in legatura cu Creatia. In mod deosebit,
dumnezeirea Logosului etse afirmata contra deformarilor iudaice si monarhiene in legatura cu
teofaniile VT., dar totusi perspectiva Sf Iustin arata o prezentare cu o superioritate a Tatalui fata
de Logos.
Nici Iustin nici ceilalti apologeti nu abodeaza invatatura despre Duhul Sf in mod
sistematic. Espe prezent doar ca a 3-a Persoana a Sf Treimi, subordonat Tatalui, precedand
Creatia si pastrandu-si distinctia fata de Logos. Duhul Sf este cel care ii inspira pe profetii VT.
Pentru ca Persoana Tatalui este prezentata ca nevazuta, apologetii asociaza lucrarea lui
Dumnezeu in lume, Logosului. Tatian, Teofil si Atenagora afirma ca Domnul este un Dumnezeu
rastignit pe cruce sau Dumnezeu in chip omenesc. Atunci cand el incearca sa ii determine pe
pagani sa accepte dumnezeirea si distinctia Persoanei Cuvantului, Tatian imprumuta
terminologia lui Filon. Tatian greseste putin in aceasta conceptie, intr-ucat Cuvantul nu a fost
conceput in raportul cu lumea si el a conchis din lume ideea ca existenta Cuvantului lui
Dumnezeu era necesara.
In textul lui Tatian nu sunt indicate expres elementele legate de Persoana lui Hristos, a
Cuvantului sau nasterea din veci din Tatal. Exista o tendinta a parintilor dinainte de Sin I
Ecumenic, care evidentiaza in mod deosebit existenata absoluta a lui Dumnezeu, vesnicia si mai
ales cunoasterea lui Dumnezeu prin revelatia naturala.
Teofil al Altiohiei 168-181 a scris lucrarea de capatai trei carti catre Autolic. In acestea
urmeaza calea deschisa de Sf Iustin in invatatura despre Cuvantul lui Dumnezeu, unde
Dumnezeu este unul, Creatorul si sustinatorul lumii, iar noi trebuie sa facem fapte de dreptate.
Teofil este primul teolog care a intrebuintat cuvantul TRIAS pentru a arata, desemna Treimea
dumnezeiasca. Astfel el zice ca primele 3 zile intunecate ale creatiei erau o imagine a misterului
Treimei dumnezeiesti, a Tatalui a Fiului si a Intelepciunii. Teofil nu mentioneaza insusirile lui
Dumnezeu decat auxiliar, pt a arata superioritatea fata de divinitatile pagane. Vorbeste despre
intelepciunea lui Dumnezeu, mila, dreptate iubire, si mai ales ca noi putem sa-L cunoastem din
lucrarile Sale pe care le-a savarsit in cer si pe pamanat. Pana nu demult a fost convingerea ca
printre apologeti, Teofil care foloseste expresia Trias ca desemnare a Treimei, a facut sa
avanseze gandirea trinitara. De altfel aceasta triada care apar in a doua carte catre Autolic,
reprezinta o fericita expresie pt a desemna trinitatea, dar si insusirile acestor Persoane. Daca ne
gandim bine formula trinitara Tatal Fiul si Duhul Sfant are continutul cunoscut de noi, dupa
perioada lui Teofil al Antiohiei, dar chiar si asa Teofil nu este monarhianist, chiar daca uneori in
lucrarile sale, intelepciunea nu este decat o putere cosmica prezenta ca o putere a Logosului in
creatie. Dupa invatatura lui Teofil deosebirea dintre existenta Cuvantului pana la nastere si dupa
nastere este o deosebire numai dupa modul de existenta, iar nu dupa substanta. Astfel deosebirea
consta prin faptul ca in primul caz, Cuvantul exista in sanul lui Dumnezeu intr-o forma acoperita.
In al doilea caz insa, Cuvantul a devenit vazut, S-a manifestat ca atare dar si intr-un caz si in
altul, El este Cuvant egal Siesi si fiinteaza pururi cu Dumnezeu. In scrierile sale Teofil lasa sa se
inteleaga faptul ca nasterea Cuvantului este o exprimare in sensul de manifestare exterioara a lui
Dumnezeu si el a considerat pe Cuvantul drept Cuvant personal atat inainte, cat si dupa
manifestarea externa.
Invatatura lui Atenagora despre Cuvantul este mult mai avansata. Totusi el nu a reusit sa
exprime in mod corect misterul cel mai profund al crestinismului: persoana vesnica si distincta a
Cuvantului si Duhului alaturi de Tatal in unitatea fiintei. Atenagora cauta expresii care sa arate
faptul ca a doua Persoana a Sf Treimi, cuvantul este distinct de Tatal pastrand in acelasi timp
unitatea vesnica. El are si cateva incercari speculative in acest sens, vorbind despre o unitate a
puterii, o unitate a Duhului sau a naturii lui Dumnezeu si demonstreaza ca unitatea naturii
dumnezeiesti este o unitate pe care o putem cunoaste doar prin ratiune, pt ca Dumnezeu fiind
creatorul si facatorul acestei lumi nu poate sa fie un altul in aceasta lume alaturi de El si pt ca
fiind incomensurabil El nu poate fi limitat in aceasta lume printr-o alta fiinta absoluta. Printre
insusirile dumnezeiesti, Atenagora mentioneaza vesnicia, atotputernicia, bunatatea stiinta prin
care Dumnezeu conduce si guevrneaza totul in aceasta lume prin cunoasterea si intelepciunea Sa.
Un lucru interesant, vorbind despre creatia lumii in special, Atenagora invata ca Dumnezeu nu a
avut nevoie de ea pt desavarsirea si bunatatea Sa, ci ca El a voit-o dintr-o libertate interioara. In
consens cu Iustin si cu Teofil si Atenagora ajunge la apogeul invataturii trinitare la apologeti, ba
Atenagora vorbeste clar despre Dumnezeu Tatal, Domnul si Duhul Sfant. De altfel se recunoaste
clar faptul ca diferenta este numai in ordinea intre cele 3 Persoane. Practic Atenagora ajunge intr-
un punct unde se intrevede posibilitatea de a depasi modalismul si subordinatianismul vremii.
Iata cum Atenagora il completeaza pe Teofil. El vorbeste despre nasterea din veci a Fiului din
Tatal si nudespre faptul ca si-a luat trup in timp, ci ca este coetern cu Tatal. Asadar Atenagora
recunoaste o coexistenta a Fiului cu Tatal si astfel putem vorbi de drepta marturisire de credinta.
Analizand in ansamblu operele apologetilor din perspectiva trinitara, trebuie sa intelegem ca
apologetii au incercat sa exprime credinta in Sf Treime in ciuda influentei foarte mari a filosofiei
eleniste. Filosofia elenista transpusa intr-un spatiu crestin avea tendinte subordinatianiste. Chiar
si asa apologetii evidentiaza distinctia, lucrarea si coeternitatea Fiului cu Tatal. Apologetii
reusesc sa stabileasca principiul fundamental treimic chiar daca nu au facut o prezentare
eshaustiva a acestui adevar dogmatic.

Invatatura despre Iisus Hristos

Notiunea de Logos preluata din filosofia epocii, mai ales din stoicism, cu doctrina
acestuia despre ratiunea lumi este intrebuintata de apologeti in scrierile lor hristologice, acolo
unde este expusa problema modului cum Hristos se alfa in relatie cu Dumnezeu Tatal. Asadar
apologetii pun pe aceeasi treapta pe Logos cu Hristos.
 Temeiuri scripturistice Anul II, Master:Doctrină și Cultură Creștină, sem 1:

1. Ioan 3, 16; „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”
2. Efeseni 2, 4-5; „Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu
care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii
împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi!”
3. Luca 19, 10; „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel
pierdut.”
4. Ioan 3, 17; „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea,
ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.”
5. Psalmul 2, 7; „Domnul a zis către Mine: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am
născut!”
6. Psalmul 109, 3; „Cu Tine este poporul Tău în ziua puterii Tale, întru
strălucirile sfinţilor Tăi. Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut".”
7. Ioan 10, 30; „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem.”
8. Ioan 5, 17; „Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu
lucrez.”
9. Matei 16, 16; „Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu Celui viu.”
10.I Ioan 3, 5; „Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu
este.”
11.I Petru 2, 22; „Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura
Lui,”
12.Fapte 20, 28; „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru
care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu,
pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.”
13.Luca 1, 35; „Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine
şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte
din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.”
14. Filipeni 2, 7-9; „Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se
asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine,
ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi
Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice
nume;”
15.II Corinteni 8, 9; „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El,
bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi”
16.Ioan 5, 23. „Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu
cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis.”