Studiul Noului Testament Tematică Pentru Examen Licență

~ Studiul Noului Testament (Tematică examen licență) ~
CUPRINS
Introducere generală. Canonul Noului Testament.

Inspirația Sfintei Scripturi ..................................................................................... 1
a. Canonul Noului Testament în sec. I .............................................................. 2
b. Canonul Noului Testament în sec. II ............................................................ 3
c. Canonul Noului Testament în sec. III ........................................................... 4
d. Canonul Noului Testament în sec. IV ........................................................... 5
Inspirația cărților Noului Testament ................................................................. 6
Sfintele Evanghelii. Predica de pe Munte.
Instituirea Sfintei Euharistii - Cuvântarea Eshatologică ....................................... 1
1. Sfintele Evanghelii ........................................................................................ 1
2. Predica de pe Munte...................................................................................... 1
2.1. Fericirile ................................................................................................. 3
2.2. Rugăciunea domnească „Tatăl nostru” ...................................................... 5
3. Cuvântarea Eshatologică ............................................................................... 6
4. Instituirea Sfintei Euharistii .......................................................................... 6
A DOUA CĂLĂTORIE MISIONARĂ A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL ... 1
Grupul misionar ................................................................................................ 1
Scopul celei de a doua călătorii misionare........................................................ 1
Itinerarul celei de a doua călătorii misionare .................................................... 1
Aspectele pozitive și negative ale celei de a doua călătorii misionare ............. 4
EPISTOLA I CĂTRE CORINTENI A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL ........ 1
Întemeierea Bisericii din Corint ........................................................................ 1
a. Autorul Epistolei ........................................................................................... 3
b. Limba şi stilul Epistolei ................................................................................ 3
c. Scopul scrierii Epistolei ................................................................................ 4
d. Locul şi timpul scrierii Epistolei ................................................................... 4
e. Destinatarii Epistolei ..................................................................................... 4
f. Autenticitatea Epistolei.................................................................................. 4
g. Integritatea, unitatea şi textul Epistolei......................................................... 5
Cuprinsul Epistolei întâia către Corinteni ......................................................... 5
Importanţa Epistolei .......................................................................................... 9
A. Învăţături dogmatice ................................................................................ 9
B. Învăţături morale şi liturgice .................................................................... 9
INTRODUCERE GENERALĂ LA EPISTOLELE PASTORALE ..................... 1
a. Caracteristicile Epistolelor pastorale ............................................................ 1
b. Autorul Epistolelor pastorale ........................................................................ 3
c. Autenticitatea Epistolelor pastorale .............................................................. 4
d. Motivaţia şi scopul scrierii Epistolelor pastorale.......................................... 5
e. Timotei şi Tit ca şi destinatari ai Epistolelor pastorale ................................. 7
~ Introducere generală. Canonul Noului Testament ~
INTRODUCERE GENERALĂ. CANONUL NOULUI TESTAMENT.

INSPIRAȚIA SFINTEI SCRIPTURI
Sfânta Scriptură, ca mijloc sau cale de transmitere a Revelaţiei divine

supranaturale, cuprinde o dublă colecţie de cărţi: colecţia Vechiului Testament şi
colecţia Noului Testament.
Prima colecţie cuprinde revelaţia primită prin patriarhii vechi şi prin
prooroci într-un interval de timp de aproximativ 1.000 de ani (sec. XV - sec. V
î. Hr.), fiind una pregătitoare, cuprinzând adevărurile religioase fundamentale,
dar nu însă în toată amploarea lor. Ea este indispensabilă, dar nu absolută.
A doua colecţie cuprinde descoperirea supranaturală făcută nu prin
intermediari, ci direct prin Dumnezeu Fiul şi pusă apoi, o parte din ea, în slova
inspirată de unii dintre Apostoli sau Ucenici ai Apostolilor în primul secol
creştin. Faptul descoperirii directe şi nemijlocite a acestei din urmă Revelaţii îi
conferă superioritatea nedefinită faţă de prima, desăvârşind-o: „Să nu socotiţi că
am venit să stric Legea sau Proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt.
5, 17).
Sfârşitul veacului întâi creştin găseşte toate cărţile care alcătuiau Noul
Testament la destinaţiile lor. Însă nu toate cărţile Noului Testament au fost
cunoscute de la început de toti creştinii; dimpotrivă, este foarte probabil, ca
foarte mulţi dintre primii creştini să nu fi văzut toate Evangheliile, sau toate
epistolele Sfântului Pavel, înainte de sfârşitul secolului întâi creştin. În afară de
aceasta, multe dintre Evangheliile apocrife, Faptele apocrife, epistolele apocrife
erau în circulaţie în cursul secolului al doilea, fiind acceptate de mulți creştini.
Date fiind aceste împrejurări, s-au ridicat şi se ridică întrebări de genul
acesta: Pe baza căror criterii au fost acceptate unele cărţi ca fiind canonice, iar
altele au fost respinse? Pe baza căror criterii şi când cele patru Evanghelii,
Faptele Apostolilor, Epistolele pauline, soborniceşti şi Apocalipsa au fost
adunate laolaltă alcătuind canonul Noului Testament, în timp ce alte scrieri,
aproape la fel de vechi, au fost excluse? Răspunsul la aceste întrebari şi
lămurirea împrejurărilor şi timpului apariţiei cărţilor Noului Testament
constituie problema canonului Noului Testament.
Se cunoaşte că majoritatea cărţilor au fost acceptate imediat de Biserică,
dar tot aşa se cunoaşte şi faptul ca au existat unele care au fost acceptate cu
ezitări, sau la o dată târzie, ori chiar deloc, sau dreptul lor de a fi incluse în
canon, contestat parţial sau definitiv. În ciuda acestui fapt, ceea ce o persoană
sau o comunitate a respins, alta a acceptat, fără rezerve, până ce, în cele din
urmă, s-a ajuns la un consens unanim sub acţiunea călăuzitoare a Duhului Sfânt
în viaţa Bisericii. Distincţia între cărţile canonice şi cele necanonice poate fi
socotită ca fiind produsul unei conştiinţe spirituale crescânde a Bisericii,
recunoscând şi delimitând astfel ceea ce este canonic, de ceea ce nu este
canonic.
1
Cel puţin două sunt criteriile după care s-a atribuit scrierilor Noului
Testament calitatea de „canonice”: apostolicitatea şi inspiraţia divină.
a) Apostolicitatea: Scrierile Noului Testament sunt „apostolice” întrucât
au fost scrise de Apostoli, fie direct, fie mijlocit. Dintre cele 27 de cărţi, cel
puţin 21 îşi au originea nemijlocit de la Apostoli: Matei, Ioan, Petru şi Pavel, iar
restul de şase au aceeaşi origine, însă mijlocit, prin ucenici ai Apostolilor:
Marcu, Luca, Iacob, Iuda şi autorul epistolei către Evrei, care trebuie să fi fost
unul din anturajul apropiat al Apostolului Pavel. Marcu şi Luca, în scrierile lor,
redau cu fidelitate predica Sfântului Apostol Petru, respectiv Pavel, ai căror
ucenici au fost. Sfântul Iacov, ca şi Sfinții Apostoli Petru şi Ioan, a binemeritat
numele de „stâlp” al Bisericii din Ierusalim (Gal. 2, 9-10), iar Sfântul Iuda a
fost fratele Sfântului Iacov şi continuatorul misiunii sale.
b) Inspirația divină: Sfânta Scriptură, privită în general, cuprinde
Revelaţia lui Dumnezeu; cuvântul pe care Acesta l-a adresat neamului omenesc
în vederea mântuirii, transmis mai întâi pe cale orală şi fixat apoi, mai târziu, în
scris. Această fixare în scris a Revelaţiei s-a făcut sub influenţa harismei
Duhului Sfânt, adică prin inspirație, care este acţiunea Duhului Sfânt, de
iluminare, prin intermediul căreia aghiograful (scriitor de lucruri sfinte)
transpune în scris Revelaţia divină.
Inspiraţia scrierilor Noului Testament rezultă din cel puţin trei motive:
1. din conţinutul lor intrinsec, sau din hristocentrismul lor - toate având ca
subiect central persoana şi lucrarea Mântuitorului Hristos - Evangheliile sunt
schiţe biografice, Faptele Apostolilor relatează efectele istorice ale lucrării
Sale mântuitoare, epistolele având un conţinut doctrinar teologic şi practic ce
emană din raportarea noastră la persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, iar
Apocalipsa prezicând, în special, relaţia Lui cu viitorul eshatologic.
2. din efectele lor etice şi spirituale în viaţa omenirii. Toate scrierile redau
şi inspiră gânduri umane, putând influenţa profund gândirea umană, dar o
transformare ontologică a ei o pot realiza numai scrierile inspirate ale Noului
Testament.
3. din mărturia istorică a Bisericii creştine, care va arăta valoarea atribuită
acestor cărţi, în special în evoluţia formării canonului Noului Testament în
primele patru secole creştine.
a. Canonul Noului Testament în sec. I (Părinții Apostolici)

O primă mărturie despre un „canon” al Noului Testament la sfârşitul
veacului I şi începutul celui de al doilea este aceea a unuia dintre cei mai vechi
reprezentanţi ai Bisericii Orientale, din Palestina sau Alexandria, şi anume
Barnaba.
În jurul anului 96 d. Hr., acesta scrie o epistolă foarte citită în biserica
veche. Din cuprinsul ei se poate observa că autorul cunoaşte Evanghelia lui
Matei, pe care o citează (Mt. 2, 14), şi se pare că şi pe cea a lui Ioan, apoi
Faptele Apostolilor, epistolele Sfântului Pavel către Romani, Efeseni, Filipeni,
2
Epistolele pastorale, Evrei, iar, în cele din urmă, Iacob, I-II Petru şi Apocalipsa.
Autorul nu le înşiră cu numele, dar face aluzii la citate din ele.
O altă mărturie, între primele, despre existenţa unei colecţii a cărţilor
sfinte ale Noului Testament în epoca Părinţilor apostolici, o găsim la Sfântul
Ignatie al Antiohiei (ucenic al Sfântului Apostol Ioan), care vorbeşte în scrierile
sale de Evanghelii şi Apostol, pe care le pune alături de „Lege” şi „Prooroci”.
La fel și Părinţii Apostolici contemporani lui: Sfântul Varnava, Sfântul Policarp
şi Sfântul Clement Romanul, care în scrierile lor citează din cele patru
Evanghelii, din Faptele Apostolilor, din aproape toate epistolele pauline şi din
epistola I Petru. Toate aceste citate sunt însoțite de formulele: „Sfânta Scriptură
zice” sau „Scriptura zice”.
În Biserica de Apus, o mărturie însemnată despre existenţa canonului
Noului Testament, în acest timp, este cea a lui Clement, episcopul Romei. În
jurul anului 95 d. Hr., Clement adresează o epistolă Bisericii din Corint, în care
îi invită pe corinteni să citească epistolele Apostolului Pavel adresate lor în
urmă cu aproximativ 40 de ani şi în care vor găsi soluţii necesare pentru
stingerea diferendelor dintre ei, cuvintele Apostolului fiind „duhovniceşti”.
b. Canonul Noului Testament în sec. II (apologeții)

Secolul al II-lea este epoca mărturiei apologeţilor creştini. Între cei ce au
apărat cu râvnă şi convingere învăţătura credinţei creştine, atât în faţa iudeilor,
cât şi a păgânilor, la loc de frunte se situează Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful
din Siria, de origine grec.
În lucrările sale „Dialogul cu iudeul Trifon” şi cele două Apologii,
Sfântul Iustin arată că în fiecare duminică la serviciul cultic de la Biserică se
citea din memoriile apostolice şi din cărţile profetilor.
Sfântul Iustin înţelege prin „memoriile Apostolilor”, aşa după cum însuşi
afirmă, Sfintele Evanghelii, cât şi Faptele Apostolilor. El citează de mai multe
ori în scrierile sale texte din Evangheliile sinoptice şi afirmă în mod expres că
aceste „memorii” au fost compuse de „Apostoli sau de urmaşii lor”. Între
scrierile înţelese de el ca „memoriile Apostolilor”, nu include operele Sfântului
Ioan (Evanghelia, epistoleIe soborniceşti şi Apocalipsa), dar este puţin probabil
ca Sfântul Iustin să nu fi cunoscut scrierile Apostolului Ioan. Explicaţia ar fi că,
pentru tezele sale i-au slujit mai mult celelalte scrieri de care aminteşte, şi mai
puţin ale Sfântului Ioan.
O mărturie importantă despre canonul cărţilor Noului Testament, din
prima jumătate a sec. II, este şi aşa-zisul „Canon” al lui Marcion, ereticul, scris
în jurul anului 144 d. Hr.. Marcion era originar din Sinope, din provincia Pont,
unde tatăl său era episcop.
„Canonul” său consta din Evanghelia după Luca, deşi a respins primele
două capitole care vorbesc de naşterea din fecioară, din 10 epistole ale lui
Pavel, excluzând epistolele pastorale şi Evrei. Lista lui începea cu Galateni,
3
după care urma I-II Corinteni, Romani, I-II Tesaloniceni, Efeseni (pe care a
numit-o Laodiceni), Coloseni, Filipeni şi Filimon.
Canonul arbitrar stabilit de Marcion scoate în evidenţă 2 adevăruri:
1. cărţile pe care le-a inclus în „Canonul” său erau considerate indiscutabil
autentice;
2. cărţile pe care le-a respins erau socotite canonice de marea majoritate a
contemporanilor săi.
Pentru cunoaşterea extensiunii canonului Noului Testament în sec. II, în
Biserica Apuseană, de o deosebită importanţă este „Fragmentul Muratori”, un
manuscris latin căruia îi lipseşte începutul, aparţinator sec. VII, găsit în
Biblioteca ambroziană din Milan şi editat pentru prima dată de învăţatul
Ludovico Muratori, în anul 1740. Documentul a fost compus în sec. II, în jurul
anului 170 d. Hr., iar pentru că limba lui prezintă multe greutăţi de exprimare,
se crede că e o traducere defectuoasă în latină a unui original grecesc.
Presupunerea este totuşi greu de dovedit.
Din document reiese faptul că în sec. II, creştinii din Roma socoteau
canonice: 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, 13 epistole pauline (epistola către
Evrei nu este amintită), unele epistole catolice (mai puţin Iacob şi Petru) şi
Apocalipsa.
 Se poate afirma că apologeţii secolului al II-lea folosesc, ca fiind socotite
canonice aproape toate scrierile Noului Testament, cu excepţia epistolei către
Filimon şi III Ioan. Mai puţin folosite au fost epistolele către Evrei, II Petru,
Iacob, Iuda şi Apocalipsa.
c. Canonul Noului Testament în sec. III

De o mare autoritate în acest secol sunt părerile marilor dascăli ai şcolilor
catehetice din Alexandria şi Cezareea.
Un ilustru reprezentant al Bisericii şi şcolii catehetice din Alexandria, de
la începutul secolului al III-lea, a fost Clement Alexandrinul, urmaşul lui
Panten.
În scrierea sa, în 8 cărţi, intitulată Stromate sau după numele întreg „Ale
lui Titus Flavius Clement stromate sau note gnostice potrivit filosofiei celei
adevarate”, foloseşte expresiile „Vechiul şi Noul Testament”, iar din multele
Evanghelii recunoaşte canonicitatea doar la patru, epistolelor pauline și
apreciază în mod deosebit epistolele pastorale I, II Timotei și Tit.
Urmaşul lui Clement la conducerea şcolii catehetice din Alexandria a fost
marele învăţat Origen. El s-a ocupat îndelung cu studiile biblice scriind un
număr impresionant de explicări la Sfânta Scriptură.
În scrierea sa „De Principiis”, Origen avea să afirme originea divină a
scrierilor Noului Testament, spunând: „Cărţile canonice nu sunt un produs al
spiritului omenesc, ci operă a Duhului Sfânt. Semnul cunoaşterii lor este
originea apostolică şi tradiţia unanimă a Bisericii”. Iar cărţile Noului
Testament, pe care el le consideră canonice, sunt: cele patru Evanghelii, Faptele
4
Apostolilor, toate epistolele pauline, mai puţin epistola către Evrei, dintre
epistolele soborniceşti: I Ioan, I-II Petru şi în cele din urmă Apocalipsa.
În sec. III importante sunt și mărturiile lui Tertulian și Ciprian care
amintesc ca și canonice cele patru evanghelii, Faptele Apostolilor, 12 epistole
pauline (fără Evrei), I Ioan, Petru, Iuda și Apocalipsa.
 Aşadar, mărturiile Sfinților Părinţi şi scriitori bisericeşti din sec. III
dovedesc că în Biserică, atât cea de Răsărit, cât şi în cea de Apus, erau cinstite
ca sfinte şi canonice: patru evanghelii, Faptele Apostolilor, 14 epistole pauline
(în Apus cu oarecare îndoieli asupra epistolei către Evrei) şi patru epistole
soborniceşti (I Petru, I Ioan, Iacob şi Iuda), rămânând totuşi îndoieli cu privire
la canonicitatea epistolelor lui Iacob şi Iuda. Mai puţin citate au fost de la
Dionisie încoace: Apocalipsa, II Petru, II-III Ioan, dar nimeni nu le-a socotit
însă apocrife.
d. Canonul Noului Testament în sec. IV

Secolul al IV-lea aduce limpezime definitivă în ceea ce priveşte problema
extensiunii canonului Noului Testament.
 Cea mai însemnată mărturie a sec. IV, în Răsărit, cu privire la canonul
Noului Testament, rămâne istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea, elevul lui
Pamfil. Datele aduse de el cu privire la extensiunea canonului Noului Testament
sunt rezultatul unor cercetăiri istorice, începând cu sfârşitul sec. I.
Eusebiu face deosebire, din punct de vedere istoric, între cărţi care au fost
recunoscute de toți ca şi cărţi sfinte şi cărţi controversate, împărţind cărţile
Noului Testament în 2 grupe mari: prima grupa „OMOLOGUMENA” (cărţi
recunoscute ca şi canonice de toţi: cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor,
14 Epistole Pauline) iar a doua grupă „ANTILEGOMENA” (cărţi asupra cărora
au existat anumite îndoieli sau au fost mai puţin folosite în sec. II-III: II Petru,
II-III Ioan, Iacob şi Iuda).
 Sfântul Grigorie de Nazianz, trecând peste susceptibilitatea antecesorilor
săi, pune Apocalipsa alături de Evanghelia Sfântului Ioan, redându-i astfel,
după mai bine de un secol, locul cuvenit în canonul biblic, numind-o „Scriptură
Sfântă”.
 Mărturia cea mai însemnată a acestui secol al IV-lea aparţine Sfântului
Atanasie cel Mare († 373), care în Epistola sa festivă a 39-a, face o distincţie
netă între „Scripturile inspirate de Dumnezeu... încredinţate părinţilor noştri de
către cei care au fost martori oculari şi slujitori ai Cuvântului de la început” şi
aşa-numitele „scrieri tainice” ale ereticilor, dând o listă a cărţilor Noului
Testament, care corespunde întru totul canonului nostru de astăzi. Lista lui
Atanasie a cuprins: patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, Iacob, I-II Petru, I-II-
III Ioan, Iuda, Romani, I-II Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, I-II
Tesaloniceni, Evrei, I-II Timotei, Tit, Filimon şi Apocalipsa. „Acestea - spunea
Atanasie - sunt izvoarele mântuirii... şi nimeni să nu adauge sau să scoată ceva
din ele”.
5
 În scopul rezolvării definitive a problemei canonului Noului Testament,

la Sinodul local din Laodiceea, din anu 160, în canonul 59 se stabileşte regula
potrivit căreia la serviciile divine să se folosească numai cărţile canonice,
urmând ca în canonul 60 să se dea lista acestor cărţi în număr de 27, identică
cu cea de azi.
Inspirația cărților Noului Testament

Sfânta Scriptură, privită în general, cuprinde Revelaţia lui Dumnezeu;
cuvântul pe care Acesta l-a adresat neamului omenesc în vederea mântuirii,
transmis mai întâi pe cale orală şi fixat apoi, mai târziu, în scris. Această fixare
în scris a Revelaţiei s-a făcut sub influenţa harismei Duhului Sfânt, adică prin
inspirație, care este acţiunea Duhului Sfânt, de iluminare, prin intermediul
căreia aghiograful transpune în scris Revelaţia divină.
Inspiraţia scrierilor Noului Testament rezultă din cel puţin trei motive:
1. din conţinutul lor intrinsec, sau din hristocentrismul lor - toate având ca
subiect central persoana şi lucrarea Mântuitorului Hristos - Evangheliile sunt
schiţe biografice, Faptele Apostolilor relatează efectele istorice ale lucrării
Sale mântuitoare, epistolele având un conţinut doctrinar teologic şi practic ce
emană din raportarea noastră la persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, iar
Apocalipsa prezicând, în special, relaţia Lui cu viitorul eshatologic.
2. din efectele lor etice şi spirituale în viaţa omenirii. Toate scrierile redau
şi inspiră gânduri umane, putând influenţa profund gândirea umană, dar o
transformare ontologică a ei o pot realiza numai scrierile inspirate ale Noului
Testament.
3. din mărturia istorică a Bisericii creştine, care va arăta valoarea atribuită
acestor cărţi, în special în evoluţia formării canonului Noului Testament în
primele patru secole creştine.
Biserica Ortodoxă recunoaște drept inspirate de Dumnezeu, toate cele 27
de scrieri ale Noului Testament, deoarece adevărurile cuprinse în Noul
Testament n-au putut fi descoperite de mintea umană.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos arată că Scripturile Vechiului Testament
au fost scrise sub inspirația Duhului Sfânt. Sub aceeași purtare de grijă se va
desfășura și propovăduirea apostolică. „.. nu voi sunteți care vorbiți, ci Duhul
Tatălui vostru este care grăiește întru voi.” (Mt. 10, 20).
Avem Mărturii și în Sfânta Tradiție: Clement Romanul spune în epistola I
către Corinteni: „Scripturile sunt adevărate oracole ale Duhului Sfânt.”. Iar
Sfântul Irineu spune: „Scripturile sunt desăvârșite pentru că cuprind graiul
cuvântului lui Dumnezeu și al Duhului Sfânt”.
6
~ Sfintele Evanghelii. Predica de Munte. Instituirea Sfintei Euharistii ~
SFINTELE EVANGHELII. PREDICA DE PE MUNTE. INSTITUIREA

SFINTEI EUHARISTII - CUVÂNTAREA ESHATOLOGICĂ
1. Sfintele Evanghelii
În Noul Testament cuvântul „evanghelie” apare de peste 75 de ori, ceea
ce înseamna ca el comporta în sine nuanțe creștine cu totul distincte. Evanghelia
este Vestea cea bună că Dumnezeu a împlinit în Fiul Său Întrupat, Iisus Hristos,
toate promisiunile facute odinioară poporului ales și că prin El a fost deschisă
astfel, calea mântuirii pentru toate neamurile.
Folosirea termenului „Evanghelie” pentru desemnarea primelor 4 cărți ale
Noului Testament este de dată mai târzie, probabil sec. II, d. Hr.
Așadar, cuvântul „evanghelie” n-a desemnat la origine o operă literară
sau istorică. Dar, dacă titlul de „evanghelie” a fost dat celor patru scrieri,
atribuite în Noul Testament lui Matei, Marcu, Luca și Ioan, s-a facut pentru că
fiecare din acești autori proclamă „vestea cea bună” exprimată în cuvintele și
faptele lui Iisus, adica în întreaga Sa activitate mântuitoare, culminând cu
patimile, moartea, Învierea și înălțarea Sa la cer.
Genul literar al Evangheliilor

Dificultatea de a clasifica evangheliile într-un anumit „gen” literar este
pentru specialiști o problemă bine cunoscută. La întrebarea pusă adesea: Ce este
o Evanghelie? răspunsurile au fost din cele mai diferite și aceasta pentru că
întrebarea este mult mai dificilă decât apare la prima vedere.
 Firește, evangheliile sunt scrieri care descriu faptele și cuvintele lui Iisus,
adică, într-un fel, viața și activitatea Sa. Evangheliile se ocupă doar cu
descrierea unei mici perioade din viața lui Iisus și din care lipsește tocmai aceea
în care este vorba de creșterea, copilăria și maturizarea Sa ca om. Practic,
evangheliile își focalizează atenția asupra activității publice a lui Iisus, pe de o
parte, iar pe de altă parte, asupra sfârșitului Său.
2. Predica de pe Munte
Predica de pe Munte este prima din cele patru mari cuvântări rostite de
Mântuitorul și păstrate de Evanghelistul Matei, celelalte fiind: trimiterea
Apostolilor la propovaduire (cap. X) și marea cuvântare eshatologică (cap. 24 -
25). Este numită de obicei „Predica de pe Munte”, numire luată de la locul unde
a fost rostită: „văzând mulțimile, Iisus s-a suit în munte...” (Mt. 5, 1; 8, 1). În
grecește cuvântul „munte” este articulat: to oros, ceea ce înseamnă că pentru
primii cititori ai Evangheliei muntele era bine cunoscut. După o veche tradiție,
acest munte, numit și „muntele Fericirilor”, ar fi Kurun-Hatin, care se ridică la
346 de metri deasupra apelor Mediteranei, cam la 8 km nord-vest de Marea
Tiberiadei, nu departe de Capernaum (8, 1). Se pare însă că, în vremea lui
Ieronim, această tradiție încă nu ființa, pentru că, după ce a înlăturat părerea
celor ce căutau muntele Fericirilor pe muntele Măslinilor, el spune că, după
1
cum a aflat, acest munte trebuie să fie Taborul sau vreun alt munte din Galileea.
Deci, după cum Moise se suise pe Sinai pentru a da poporului evreu Legea, tot
așa și Iisus, ca un nou legiuitor, se suie pe munte pentru a vesti oamenilor
învățăturile Sale.
Predica aparține începutului activității Domnului în Galileea, deci
începutul anului doi de evanghelizare. După conținut apare ca o cuvântare
program, în care sunt schițate contururile împărăției lui Dumnezeu în lume. Este
marele Catehism al moralei evanghelice.
 Sfinți Părinți o numesc: „Codicele Legii noi”, poate de la faptul că se
începe cu „Fericirile” care ar corespunde „Decalogului” din Legea lui Moise.
Ascultătorii sunt învățăceii Domnului nostru Iisus Hristos și o mare
mulțime de popor, în special din Galileea. Cu acest prilej Mântuitorul a ales din
mijlocul ucenicilor Săi pe cei 12 apostoli (Lc. 6, 13-16). Desigur, aceștia 12
sunt cei mai vechi și atașați sufletește ucenici ai Lui. Această alegere trebuie
deosebită de chemarea făcută câtorva la lacul Ghenizaret, cu prilejul pescuitului
bogat (Lc. 5, 1-11).
Împrejurările în care a fost rostită, le putem reconstitui astfel după datele
evanghelice:
În ajun Mântuitorul a părăsit Capernaumul împreună cu ucenicii Săi și a
urcat pe munte, ca să petreacă o noapte în rugăciune și meditație. A doua zi
dimineață, Domnul coboară de pe vârful muntelui (unde petrecuse noaptea
singur) pe un platou, care lega cele două culmi ale muntelui, unde poposiseră
ucenicii. Venind în mijlocul lor, alege pe cei 12 apostoli. Împreună cu ei începe
să coboare spre poalele muntelui. Acolo este așteptat de o mare mulțime, care,
aflând de plecarea Lui din Capernaum, L-a urmat în zori de zi, venind să-L
asculte și să se bucure de minunile Lui. Domnul s-a oprit și așezându-se pe un
bloc de piatră a început să învețe.
Textul acestei cuvântări ne este păstrat nu numai de Evanghelistul Matei,
ci și de Luca, dar cu o mare deosebire. Luca nu ni-l dă numai fragmentar (Lc. 6,
20-49), abia în 29 versete, față de trei capitole ale lui Matei, ci și puțin schimbat.
După cuprins predica se împarte astfel:
1) introducerea - condițiile de intrare în împărăția lui Dumnezeu.
2) tema predicii - ființa dreptății cele noi pretinsă de Matei.
3) tratarea.
a) ființa dreptății;
b) raportul față de evlavia fariseică, evlavia fariseică.
c) raportul față de bunurile materiale.
4) dispoziții călăuzitoare în viața creștinească.
a) judecarea semenilor;
b) rugăciuni stăruitoare;
c) despre poarta cea strâmtă și drumul spinos al vieții.
5) încheiere - cele două pilde de zidire.
2
2.1. Fericirile
1. „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor” (Matei
5, 3). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne învață că prima virtute pe care trebuie
să ne-o însușim pentru a intra în împărăția cerurilor, adică pentru a dobândi
fericirea, este „sărăcia cu duhul”.
După cum tălmăcește Sfântul Ioan Gură de Aur cuvintele „săraci cu
duhul” înseamnă „smeriți de bună voie”, adică lipsiți de trufia minții și de
nemăsurata iubire de sine, păcate prin care au căzut îngerii cei răi și primii
oameni. Ele nu arată deci pe cei neînțelepți, neștiutori sau simpli, ci pe cei ce se
socotesc pe sine astfel. Creștinii care cunosc și urmează pe Hristos sunt
„învățați de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9).
Săraci cu duhul sunt creștinii care, cugetând necontenit la desăvârșirea
dumnezeiască, își dau seama cât de departe sunt ei de ea; cei ce își dezlipesc de
bună voie inima de bunurile pământești, își golesc mintea de cunoștințele cele
deșarte și își eliberează sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca astfel,
sărăcită, mintea să dorească a fi umplută cu bunurile cerești, cu bogăția științei
dumnezeiești și cu iubirea celor veșnice.
2. „Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia.” (Mt. 5, 4) este o
rostire generală, prin care se înțeleg toți acei care sunt triști și plâng, fie pentru
propriile păcate, fie pentru ispitele și primejdiile care îi amenință, fie pentru
dorința pe care o au de a dobândi împărăția lui Dumnezeu. Mântuitorul
făgăduiește acestora mângâierea împărăției lui Mesia, care li se va da nu numai
în viața viitoare, când Dumnezeu va usca lacrimile lor (Apoc. 7, 17), ci și aici,
pe pământ. Mesia este înfățișat în Scriptură ca „marele mângâietor” (Isaia 41, 2;
Lc. 2, 25; 1, 16 s.a.).
Există și un plâns al deșertăciunii: plânsul celui rău când nu-și poate
împlini voia lui cea păcătoasă. Făcând deosebire între cele două stări, Sfântul
Apostol Pavel zice: „Întristarea care este după Dumnezeu aduce pocăinţă spre
mântuire..., iar întristarea lumii aduce moarte” (II Cor. 7, 10).
3. „Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul.” (Mt. 5, 5).
Blândețea este cel dintâi rod al conștiinței liniștite, neapăsate de păcat,
al bunătății și al iubirii aproapelui. Este acea stare de spirit de liniște
sufletească însoțită de înclinarea și silința de a nu supăra pe nimeni și a nu se
supăra de nimic. Exemplu de blândețe este Însuși Mântuitorul Hristos care a zis:
„Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (Mt. 11, 29). Singura
mânie îngăduită, inclusiv celui blând este mânia îndreptată împotriva celui rău
și a păcatului.
Celor blânzi li se promite că vor moșteni pământul (în grecește, vor avea
pământul ca moștenire). Această făgăduință găsim și în Psalmul 36, 11, unde se
spune că cei blânzi se vor bucura de fericirea pregătită de Dumnezeu aleșilor
Săi, fericire preînchipuită în stăpânirea liniștită a pământului făgăduit, adică a
Canaanului. Și de vreme ce pamântul făgăduit evreilor era o icoană a împărăției
3
lui Mesia, rostirea de „a stăpâni pamântul” în gura Mântuitorului, are înțelesul

de a avea parte de moștenirea acestei împărății.
4. „Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor
sătura.” (Mt. 5, 6).
Foamea și setea înseamnă o dorință foarte vie, puternică. Iar „dreptatea”
are aici înțelesul de sfințenie, pietate, desăvârșire morală și se cuprinde în
potrivirea voinței omului dupa voința lui Dumnezeu. Au foame și sete după
această dreptate cei care doresc statornic să trăiască dupa legea lui Dumnezeu.
Cuvântul dreptate are în al doilea rând, sensul de virtute socială. În
Vechiul Testament se vorbește adesea de nedreptățile nepedepsite și de faptul că
cei drepți nu primesc încununarea virtuții.
5. „Fericiți cei milostivi că aceia se vor milui.” (Mt. 5, 7). „Mila voiesc și
nu jertfa”, a spus Mântuitorul fariseilor (Mt. 9, 13).
Milostenia este una din formele prin care se exteriorizează în fapte
iubirea față de aproapele și ea decurge cu necesitate din iubirea față de
Dumnezeu. Nu poate fi concepută iubirea de Dumnezeu, fără iubirea aproapelui
și invers. Milostenia este mai mult decât ajutorul material dat semenului lipsit.
Izvorând din iubire curată, este o identificare a noastră cu semenul nostru în
suferința de orice natură ar fi ea. Printr-o asemenea identificare, ajutorul nostru
este tot atât de multilateral, pe cât de multilaterală este și suferința omenească.
Pe această fericire, a cincea, se bazează porunca bisericească a faptelor milei
creștine, precum și întreaga caritate creștină, izvor nesecat de alinare a
suferințelor omenești de la întemeierea Bisericii creștine încoace.
6. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Mt. 5,
8) este o rostire biblică (Psalmul 23, 4) și denumește acea stare de nevinovăție
și de puritate a sufletului neîntinat încă de păcat. Spre deosebire de farisei, care
căutau numai o curăție externă, a trupului, Mântuitorul vrea curățirea lăuntrică a
omului. El aseamănă inima omului cu ochiul. Precum ochiul sănătos și curat
poate vedea lămurit lucrurile (Mt. 6, 22), tot așa cel cu inima curată, neacoperită
de ceața păcatului, poate vedea pe Dumnezeu.
Aceștia pot să-l vadă pretutindeni, să-i contemple bunătatea și puterea în
lumea înconjuratoare. Desigur, vederea lui Dumnezeu în această viață este
nedeplină.
7. „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.”
(Mt. 5, 9) sunt aceia care nu numai că iubesc pacea inimii lor, dar se silesc în tot
chipul ca aceeași pace să domnească între Dumnezeu și oameni, precum și între
oameni unul către altul. Aceștia se vor numi fii ai lui Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu este „Dumnezeul păcii” (II Cor. 13, 11).
8. „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate că a lor este împărăția
cerurilor.” (Mt. 5, 10). Lupta pentru întronarea împărăției lui Dumnezeu în
lume va întâmpina multe împotriviri interne și externe. E vorba despre opoziția
ce o fac împărăției cerești cei ce se complac în situația de sluji ale diavolului.
4
Întotdeauna cei drepți au suferit prigoniri din partea apăsătorilor și a celor răi.
Să nu abandoneze lupta, adevărata răsplată având să o primească în ceruri.
9. „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot
cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă
veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5, 11-12; Lc. 6, 22).
Mântuitorul aplică învățătura de mai înainte ucenicilor Săi. Ei nu trebuie
să creadă că împărăția lui Dumnezeu se va realiza în lume fără nici o
împotrivire din partea oamenilor. Ei înșiși, ca răspânditori ai acestei împărății,
vor întâmpina tot felul de prigoniri. Mântuitorul îi îndeamnă să suporte toate cu
bucurie, pentru că toată suferința lor va fi răsplătită în ceruri și pentru că, în
felul acesta, vor ajunge a fi asemenea acelor mari bărbați cinstiți și prețuiți de
toți, care au fost proorocii. Aceste cuvinte ale Mântuitorului, deși au fost spuse
îndeosebi ucenicilor, pot fi extinse asupra oricărui creștin.
2.2. Rugăciunea domnească „Tatăl nostru”

Prin Rugăciunea domnească „Tatăl nostru” (Mt. 6, 9-15; Lc. 11, 2-4)
Mântuitorul nu exclude și alte rugăciuni, ci vrea să ne ofere doar un model de
rugăciune după care Biserica să se orienteze în alcătuirea altor rugăciuni.
Adresarea „Tatăl nostru care ești în ceruri” îl arată pe Dumnezeu ca
apropiat nouă pentru că putem să-l numim Tată.
În rugăciunea „Tatăl nostru” se găsesc șapte cereri:
1. Prima cerere „Sfințească-se numele Tău” - numele lui Dumnezeu este o
parafrazare solemnă pentru persoana divină. Cerem ca Dumnezeu să fie cât mai
cunoscut de oameni, cerem ca împărăția Lui să crească.
2. A doua cerere „vie împărăția Ta” - cerem ca împărăția lui Dumnezeu să
se întroneze aici pe pământ. Cererea aceasta are un înțeles propriu fără notă
eshatologică.
3. A treia cerere „fie voia Ta” - se referă la împlinirea voii lui Dumnezeu în
lume. Mântuitorul spune „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în
împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Mt. 7, 7)
4. A patra cerere „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”.
Pâinea noastră nu trebuie înțeleasă numai ca hrană ci ca orice trebuință
cotidiană. Mântuitorul ne spune că o mare parte din hrana noastră este cuvântul
lui Dumnezeu (euharistia). „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu
orice cuvânt al lui Dumnezeu.” (Lc. 4, 4)
5. A cincea cerere „și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm
greșiților noștri.” Nu ne putem îngădui să așteptăm iertare de la Dumnezeu fără
ca noi înșine să iertăm greșilele aproapelui nostru față de noi.
6. A șasea cerere „și nu ne duce pe noi în ispită”. Dumnezeu nu ispitește pe
nimeni, înțelesul acestei cereri putând fi parafrazat astfel „Doamne nu ne lăsa
pe noi duși în ispită.”
5
7. A șaptea cerere „și ne izbăvește de cel viclean”. Prin această cerere ne

adresăm lui Dumnezeu ca să ne descopere vicleniile cu care diavolul ne
ispitește.
3. Cuvântarea Eshatologică (Mt. 24-25)

Se numește „cuvântarea eshatologică”, deoarece se referă la
evenimentele din urmă: sfârșitul lumii și venirea a doua a Mântuitorului.
În introducere, Mântuitorul prevestește dărâmarea Ierusalimului, care
avea să se întâmple la anul 70 d. Hr.. Este o „icoană”, adică o prefigurare a
sfârșitului lumii, iar semnele premergătoare acestei catastrofe (24, 4-14) arată în
proporții minimale ce va suferi lumea la a doua venire a Domnului.
În continuare sunt prezise semnele premergătoare acestei mari catastrofe:
ivirea de hristoși și prooroci mincinoși, cutremure, războaie și vești false
despre războaie, persecutarea creștinilor, diminuarea dragostei și nu în ultimul
rând vestirea Evangheliei la toate neamurile. Aceste preziceri sunt urmate apoi
de o serie de sfaturi pe care le dă Mântuitorul pentru vremurile dărâmării
Ierusalimului.
Momentul venirii dreptei judecăți nu se poate prezice cu exactitate. Este
cert că parusia Domnului și sfârșitul lumii vor fi inevitabile. A doua venire va fi
pe neașteptate. De aceea, ucenicii și urmașii lor trebuie să vegheze necontenit ca
să nu fie prinși nepregătiți la venirea Domnului. Ca îndemn la priveghere
Mântuitorul pune în fața ucenicilor trei pilde: pilda bunului slujitor, pilda celor
zece fecioare și pilda talanților.
Cuvântarea eshatologică a Mântuitorului se sfârșește cu judecata de pe
urmă, pe care o va face Mântuitorul Însuși. Toți oamenii se vor înfățișa în fața
dreptului Judecător. Întâi vor învia cei morți, iar cei vii se vor transforma în trup
spiritualizat. Cei drepți vor fi despărțiți de cei nedrepți, în funcție de împlinirea
voii divine fiecare primind ca răsplată fie viața veșnică, fie focul veșnic.
4. Instituirea Sfintei Euharistii

Sfânta Euharistie este centrul Cinei de Taină și este relatată de Sfinții
evangheliști Matei, Luca, Marcu și de Apostolul Pavel în Epistola I Corinteni.
 Sfânta Euharistie constituie punctul central al cultului creștin.
Sfântul Ioan prezintă pe larg în capitolul 6 cuvântarea euharistică a
Domnului iar Sfântul Evanghelist Luca și Sfântul Apostol Pavel relatează că
după cuvântarea de instituire, Mântuitorul a adăugat: „Aceasta să faceţi spre
pomenirea Mea.” rezultând astfel că Domnul a prefăcut în mod real pâinea în
Însuși Trupul Său iar vinul în Însuși Sângele Său.
Când Mântuitorul a zis „Luați, mâncați”, înseamnă o oferire și nu o
rugăciune, de aceea Sfânta Euharistie nu este un simbol sau un rit ci reprezintă
cu adevărat o jertfă și o taină.
În instituirea Sfintei Euharistii distingem două momente diferite: al
prefacerii și al împărtășirii.
6
Primul este rugăciunea rostită asupra pâinii și vinului, prefacerea

elementelor euharistice este anterioară împărtășirii și se face prin epicleza
euharistică, pe care Biserica Ortodoxă o cunoaște din cele mai vechi timpuri și
o rostea la Sfânta Liturghie asupra cinstitelor daruri.
7
~ A doua călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel ~
A DOUA CĂLĂTORIE MISIONARĂ A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

(51-54 d. Hr.; F. Ap. 15, 36-18,22)
Grupul misionar
Grupul misionar este alcătuit din Sfântul Apostol Pavel și Sila, urmând ca
de la Listra să se întregească cu Timotei, iar de la Troa să li se alăture și Luca.
Scopul celei de a doua călătorii misionare

Scopul celei de a doua călătorii misionare a fost acela de a face cunoscut
celor interesați hotărârile Sinodului Apostolic de la Ierusalim, de a cerceta și a
consolida comunitățile și bisericile înfiinţate în prima călătorie misionară şi de a
răspândi creştinismul şi în alte teritorii din Asia Mică şi Europa.
Itinerarul celei de a doua călătorii misionare

Pentru a cerceta pe fraţii convertiţi în prima călătorie misionară Sfântul
Apostol Pavel se sfătuieşte cu Barnaba asupra strategiei pe care intenţiona să o
pună în practică şi îi propune acestuia să plece împreună, însă Barnaba dorea să
li se alăture în călătorie şi Ioan Marcu. Sfântul Apostol Pavel nu este de acord
cu dorinţa lui Barnaba şi între cei doi se iscă o neînţelegere, lucru care îl va
determina pe Pavel să se reorienteze în privinţa alcătuirii grupului misionar.
În final s-a dovedit că această neînţelegere a fost providenţială, deoarece
în loc de un grup misionar se formează două grupuri şi astfel creştinimul se va
răspândi în mai multe teritorii.
Sfântul Apostol Pavel împreună cu Sila se îndreaptă spre Siria şi Cilicia,
trecând munţii Taurus unde vizitează comunităţile creştine înfiinţate la Listra și
Derbe (cf. F. Ap. 15, 40 - 16, 1).
De la Listra, Pavel se gândeşte să îl ia cu sine şi pe Timotei, de la
comunitatea formată aici, Pavel primeşte referinţe foarte bune despre acest tânăr
care era fiul unei iudee credincioase, dar al unui tată elin (cf. F. Ap. 16, 1).
Pavel văzându-i sârguinţa lui Timotei a dorit să i se alăture, însă acest lucru nu
era cu putinţă deoarece Timotei nu era tăiat împrejur şi astfel el nu putea să intre
în sinagogile iudeilor.
Într-o astfel de situaţie Pavel recurge la un tertip. Ar fi vrut să îl taie
împrejur pe tânărul Timotei, însă tocmai participase la Sinodul Apostolic de la
Ierusalim unde s-a hotărât faptul ca circumciziunea să nu se mai aplice celor ce
vor să intre în creştinism. Dacă ar fi făcut-o, Pavel s-ar fi îndepărtat de la
hotărârile sinodale, însă dacă nu îl tăia împrejur pe Timotei, acesta nu îi era de
mare folos, deoarece nefiind tăiat împrejur el nu putea participa la catehezele
din zi de sâmbătă din sinagogile iudeilor.
În această situaţie Pavel dă dovadă de multă înţelepciune, îl taie împrejur
pe Timotei, în virtutea faptului că mama sa era o iudee credincioasă. După
împlinirea acestui act, Timotei v-a deveni un fidel susţinător al Apostolului
neamurilor, el devenind ulterior episcop în cetatea Efesului.
1
De la Listra, grupul misionar s-a îndreptat spre Iconiu, apoi spre Antiohia
Pisidiei, iar apoi la Galatia și Frigia, fiind opriţi de Duhul Sfânt să
propovăduiască cuvântul şi în Asia (cf. M. Ap. 16, 5-6).
Din cetatea Galatiei au trecut prin Misia, au coborât la Troa unde Pavel
noaptea are o vedenie în care un bărbat macedonean îl roagă să vină în
Macedonia pentru a binevesti cuvântul şi acolo, astfel că apostolul se îmbarcă în
portul Samotracia, debarcă la Neapole iar de acolo ajunge în Filipi, un oraş
latinizat, capitala Macedoniei şi colonie romană a cărei administraţie o imita pe
cea a capitalei imperiului (cf. F. Ap. 16, 9-12). În Filipi, Pavel a rămas câteva
zile propovăduind în ziua Sâmbetei în afara cetăţii lângă un râu, unde misionarii
presupuneau că se fac rugăciuni (cf. F. Ap.16, 13). Aici, în cetatea Filipi s-a
convertit la creştinism o femeie înstărită cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră,
după convertirea sa la creștinism, Lidia botezându-se împreună cu toată casa ei
(cf. F. Ap. 16, 15).
 Aşadar, în Filipi s-a întemeiat, la anul 51 prima comunitate creştină
organizată de pe pământul Europei. Tot aici la Filipi exista şi o comunitate
păgână destul de puternică care practica vrăjitoria. Într-una din zile, când Pavel
se îndrepta spre locul de rugăciune, s-a întâmplat o minune, el vindecând o
tânără sclavă care avea duh pitonicesc (de ghicire) şi care le aducea stăpânilor ei
mult profit. Stăpânii acesteia, văzându-şi veniturile ameninţate, i-au reclamat pe
misionari, astfel că Pavel și Sila sunt acuzaţi că sunt iudei şi că tulbură liniştea
cetăţii vestind obiceiuri interzise romanilor (cf. F. Ap. 16, 16-21).
Judecătorii poruncesc ca Pavel şi Sila să fie arestaţi, să fie bătuţi cu vergi
şi aruncaţi în temniţă. Temnicerii le-au strâns picioarele în butuci însă aici în
temniţă se întâmplă o nouă minune: noaptea pe când se rugau, s-a produs un
cutremur în urma căruia s-au deschis porţile închisorii şi legăturile tuturor s-au
dezlegat. Atunci temnicerul a vrut să se omoare crezând că prizonierii au fugit,
Pavel însă îl linişteşte pe temnicer spunându-i că toţi sunt acolo, ba mai mult îi
vesteşte cuvântul lui Dumnezeu, după care acesta îi duce pe misionari la casa sa,
le spală rănile, iar Pavel îl botează atât pe el cât şi pe cei din casa lui. (cf. F. Ap.
16, 25-33).
A doua zi judecătorul află despre cele ce s-au întâmplat şi trimite pe
lictori (soldaţi romani purtători de vergi) poruncindu-le ca să îi elibereze pe
misionari. Pavel însă, nu este de acord cu această decizie arătând că asupra lui
s-a comis o ilegalitate, deoarece a fost bătut în public fără a fi judecat, ori Pavel,
fiind cetățean roman, trebuia mai întâi să fie judecat, iar dacă se constata că este
vinovat să fie supus supliciilor. Aflând judecătorii că Pavel este cetăţean roman
s-au înfricoşat şi în cele din urmă au venit chiar ei să îi liniştească şi să îi roage
să părăsească cetatea (cf. F. Ap. 16, 37-39).
După ce au ieşit din temniţă, au poposit puţin timp în casa Lidiei, apoi
Pavel şi Sila au plecat spre Amfipoli, apoi spre Apolonia ajung la Tesalonic
unde era o sinagogă foarte numeroasă. Aici Pavel propovăduieşte trei sâmbete
consecutive tâlcuindu-le şi arătând că Hristos trebuia să pătimească şi să învie
2
din morţi, „pe Acest Iisus vi-L propovăduiesc eu, El este Hristosul”. Aceste
cuvinte au avut un impact deosebit asupra ascultătorilor, mulţi iudei şi elini au
crezut şi au urmat învăţăturii propovăduite de Pavel şi Sila (cf. F. Ap. 17, 3-4).
Unii dintre iudei umplându-se de invidie au întărâtat câţiva oameni răi
împotriva apostolilor şi împotriva lui Iason, cel în casa căruia Apostolii locuiau
(cf. F. Ap. 17, 5). La Tesalonic sunt acuzaţi că propovăduiesc împotriva
poruncilor cezarului, fiind nevoiţi să părăsească cetatea. Din Tesalonic se
îndreaptă spre Bereea unde stau câteva zile propovăduind iudeilor, de aici.
Oamenii răi din Tesalonic îi urmăresc şi în Bereea, Pavel fiind nevoit la scurt
timp să părăsească şi această cetate, însă Sila şi Timotei mai rămân un timp
acolo (cf. F. Ap. 17, 10-13).
Din Bereea, Sfântul Apostol Pavel pleacă pe mare la Atena, unde constată
cu stupoare că cetatea este plină de idoli. Dornic să îşi înceapă cât mai curând
activitatea de propovăduire, el intră în contact cu filosofii epicurei şi stoici,
curioşi să asculte învăţătura propovăduită de acesta. Pavel a vizitat Atena şi şi-a
dat seama că este plină de idoli, însă spre surprinderea lui a găsit scris pe un
postament „Dumnezeului necunoscut”, dovadă că în Atena ajunseseră învăţătura
lui Hristos şi unii chiar erau interesaţi de ea.
Aici, în Atena, Pavel a propovăduit atât în sinagogi cât şi în pieţe. Curioşi
de noua învăţătură, filosofii stoici şi epicurei îl invită pe Pavel să predice în
Areopag (cf. F. Ap. 17, 17-20).
Cateheza din Areopag debutează cu câteva expresii măgulitoare la
adresa atenienilor „... că întru toate sunteţi foarte evlavioşi...” (cf. F. Ap. 17,
22), prin intermediul acestora Pavel dorind să le capteze atenţia, după care le
aminteşte celor prezenţi că a găsit un altar adresat Dumnezeului necunoscut, Cel
care a făcut lumea şi are grijă de ea, și că pe Acesta ei fără să Îl cunoască Îl
cinstesc (cf. F. Ap. 17, 22- 24). Aria predicii lui Pavel se extinde, el făcând
trimitere şi la monogenismul biblic, arătând că Dumnezeu a făcut dintr-un sânge
tot neamul omenesc (cf F. Ap. 17, 26). Însă în momentul în care Pavel le
vorbeşte despre învierea lui Hristos din morţi învăţaţii greci părăsesc Areopagul
exclamând „... despre aceasta o să te ascultăm altă dată” (cf. F. Ap. 17, 31-32).
În activitatea misionară din Atena, Pavel vorbeşte şi despre alte principii
evanghelice reuşind să convertească la creştinism mulţime mare de atenieni
printre care şi pe Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele Damaris şi mulţi
alţii împreună cu ei (cf. F. Ap. 17, 34).
De la Atena, grupul misionar se îndreaptă spre Corint capitala provinciei
Ahaia. La Corint vor locui în casa lui Aquila şi Priscila, iudeii care au fost
nevoiţi să părăsească cetatea Romei în urma edictului din anul 49-50 emis de
împăratul Claudiu prin care toţi evreii din Roma au fost expulzaţi. Corintul era
un oraş cosmopolit, care cuprindea peste 400.000 de locuitori dintre care 15.000
de sclavi. Corintul era o provincie dominată de moravuri uşoare, astfel încât a
fost nevoie de mari eforturi pentru a întemeia o comunitate creştină aici.
3
La Corint, Pavel a propovăduit în fiecare sâmbătă reuşind să

convertească mulţi iudei şi elini printre care şi pe mai marele sinagogii Crispus,
precum şi pe alţi reprezentanţi de seamă ai cetăţii (cf. F. Ap. 18, 4-8). Aici la
Corint, Pavel va propovădui un an şi şase luni, timp în care i se înscenează un
proces, astfel că Pavel se trezeşte în faţa lui Gallion proconsulul Ahaiei. Acesta
respinge procesul intentat lui Pavel, pe motiv că el nu se implică în procesele
care nu au legătură cu legile autorităţilor romane (cf. F. Ap. 18, 12-15).
Furioşi de acest gest al lui Gallion, iudeii se vor răzbuna pe Sostene, mai
marele sinagogii, pe care îl vor bate chiar în faţa tribunalului (cf. F. Ap. 18, 17),
Sostene devenind ulterior un colaborator fidel al Sfântului Apostol Pavel. După
încă o perioadă petrecută la Corint, Pavel îşi i-a rămas bun de la fraţi şi
împreună cu Aquila şi Priscila se îmbarcă pe corabie şi pleacă spre Siria, se
opreşte la Efes, intră în sinagoga de acolo luându-se la întrebări cu iudeii
prezenţi, propovăduieşte câteva zile după care îşi continuă drumul spre
Ierusalim, promiţându-le efesenilor că va reveni (cf. F. Ap. 18,19-21).
Înainte de a merge la Ierusalim, Pavel se opreşte pentru o scurtă vreme la
Cezareea pentru a saluta Biserica de aici, după care pleacă la Antioha Siriei,
sediul şi locul de unde a pornit în cele trei călătorii misionare (cf. F. Ap. 18,
22).
Aici la Antiohia va avea o discuţie înflăcărată cu Sfântul Apostol Petru,
pe care îl mustră pentru instabilitatea de care a dat dovadă în legătură cu
hotărârile Sinodului de la Ierusalim şi în special cu practica circumciziunii.
Din Antiohia Siriei, Pavel se va pregăti pentru cea de a treia călătorie
misionară.
Aspectele pozitive și negative ale celei de a doua călătorii misionare
Aspecte pozitive:
1. Se întețește ritmul convertirilor în masă a păgânilor;
2. Apostolul reușește să propovăduiască în Areopag;
3. În cetatea Corint, Pavel este izbăvit de proces;
4. Din Corint Pavel scrie epistolele I și II Tesaloniceni, primele sale
epistole.
Aspecte negative:
1. Ca și în prima călătorie misionară opoziția iudaică persistă;
2. La Filipi, Pavel și Sila deși sunt cetățeni romani sunt bătuți și
întemnițați.
4
~ Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel ~
EPISTOLA I CĂTRE CORINTENI A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL
Port între cele două mări, vad comercial între Răsărit şi Apus, sinteză de
cultură greco-romană şi orientală, Corintul era unul dintre cele mai populate
oraşe ale lumii vechi. El ajunsese la o mare înflorire, datorită aşezării sale între
cele două mări şi datorită traficului său comercial cu Occidentul şi Orientul.
Bogăţia şi prosperitatea sa au atras nu numai admiraţia, ci şi invidia celorlalte
cetăţi din antichitate. Intrând în conflict cu Roma, Corintul a fost distrus în
întregime în anul 146 î.d. Hr..
După o sută de ani de la dărâmare, el a fost rezidit de către Julius Cezar,
cel care l-a şi transformat în colonie romană și i-a asigurat o nouă viaţă. În
câteva decenii oraşul s-a dezvoltat atât de mult, încât întrecea în strălucire
oricare alt oraș grecesc şi rivaliza cu marile metropole ale imperiului. Ceva mai
târziu, împăratul Octavian August îi acordă noi privilegii economice şi politice
şi îl ridică la rangul de capitală a Provinciei senatoriale Ahaia. În Corint îşi va
aşeza reşedinţa un proconsul roman, care se schimba anual şi care conducea cu
autoritate supremă toate problemele publice şi politice ale provinciei şi ale
oraşului.
Rapida refacere şi înflorire a oraşului nu au adus însă cu ele numai
belşugul, cultura şi civilizaţia, ci şi luxul, desfrâul şi mizeria. Istoria popoarelor
cunoaşte destule exemple în care dezvoltarea economică şi culturală au mers
mână în mână cu decadenţa bunelor moravuri.
Aşa s-a întâmplat şi în Corint, care în scurt timp devenise unul dintre cele
mai vestite locuri de lux şi de desfrânare şi unul dintre cele mai mari centre
sclavagiste din imperiu. Din cei aproape 600.000 de locuitori câţi număra
Corintul în veacul apostolic, peste 400.000 erau sclavi. În Corint se afla cel mai
renumit templu al zeiţei Venus-Afrodita, care deţinea nu mai puţin de 1.000 de
ierodule (hierodulă - sclavă în serviciul unui templu grecesc, prostituată a
templului în religia mesopotamiană), care ridicaseră prostituţia la rangul de cult
religios, aceasta întâmplându-se uneori chiar în văzul trecătorilor.
Astfel, numele Corintului echivala în vocabularul vremii cu desfrâul, iar
expresia „a trăi ca la Corint” devenise o sintagmă de ocară chiar şi pentru
păgâni.
Aşadar, în timp, gloria, puterea şi viaţa comunităţii din Corint s-a stins
treptat. Aceasta era situaţia Corintului, când Sfântul Apostol Pavel a ajuns la
această cetate.
Întemeierea Bisericii din Corint
Sfântul Apostol Pavel ajunge în Corint în cursul celei de a doua călătorii

misionare spre sfârşitul anului 50 sau la începutul anului 51. Conform strategiei
misionare, Pavel ia contact mai întâi cu iudeii, care constituiau o comunitate
destul de însemnată, având în oraş şi o sinagogă. Pavel era conştient de faptul că
1
învăţătura Evangheliei trebuie să îi aibă în vedere şi pe păgâni nu doar pe iudei,

de aceea încearcă să se apropie de ambele medii ale societăţii corintene.
La Corint, Evanghelia îmbrăţişează astfel două câmpuri deosebite de
misiune şi întâmpină două obstacole diferite.
Apostolul este silit să lupte deodată pe două fronturi şi să ia poziţie, atât
împotriva iudaismului, care cultiva pretutindeni spiritul de intrigă, formalismul
şi sectarismul religios, cât şi împotriva păgânismului care îşi trăgea puterea din
favorizarea desfrâului şi care era slujit de filosofia veacului şi de o veche tradiţie
în sânul popoarelor.
Situaţia lui Pavel în Corint nu îi era favorabilă, în primele săptămâni el
având parte de multe neajunsuri, aidoma oricărui străin ajuns într-un mare oraş
păgân. În timp el şi-a format prieteni, spunem aceasta gândindu-ne la familia de
iudei Aquila şi Priscilla care veniseră în Corint în urma edictului împăratului
Claudiu care poruncise ca toţi iudeii să părăsească Roma.
Având multe în comun cu această familie, Pavel a locuit în casa lor
ajutându-i pe aceştia în activităţile lor cotidiene. Apostolul însă, nu se
mulţumeşte cu această activitate zilnică şi cu doar câteva convertiri singuratice
sau ocazionale, scopul lui fiind să îi aducă la Hristos pe corinteni. De aceea, în
fiecare sâmbătă el ia parte la adunările comunităţii iudaice şi vorbeşte cu atâta
iscusinţă încât convinge mulţime multă de iudei şi de prozeliţi că Iisus este
adevăratul Mesia şi îi înduplecă să se boteze.
Cu tot acest succes, misiunea apostolică în Corint nu era uşoară, mulţi
iudei ridicându-se împotriva Apostolului neamurilor, fapt care nu a fost de bun
augur în misiunea pe care Pavel o întreprindea. În tot acest timp Pavel continuă
să frecventeze sinagoga, dar în acelaşi timp, întemeiază şi o comunitate creştină,
încurajat şi de o vedenie care îl încredinţa să îşi continue activitatea în Corint.
Paralel cu aceste evenimente şi de mare importanţă pentru cronologia
paulină este întâlnirea lui Pavel cu Gallion, proconsulul provinciei, fratele mai
mare al filosofului Seneca (Lucius Annaeus Seneca sau Seneca cel Tânăr, n.
cca. 4 î.Hr.-d. 65, filosof stoic roman, preceptor al împăratului Nero). Această
întâlnire a fost provocată de către iudeii care s-au împotrivit predicii lui Pavel şi
care, ridicându-se într-un gând împotriva Apostolului, l-au dus înaintea lui
Gallion acuzându-l pe Pavel că îndeamnă să cinstească pe Dumnezeu în
detrimentul Legii mozaice. Pus în faţa unei astfel de situaţii, Apostolul a vrut să
se apere, dar Gallion tratează cu superficialitate acest caz, totodată garantându-i
libertatea lui Pavel şi ocrotindu-1 ca pe un adevărat cetăţean roman.
Constatăm aşadar că intenţiile negative împotriva lui Pavel s-au
transformat într-un favor binevenit Apostolului, care a putut să rămână încă
multe zile în linişte în capitala provinciei Ahaia (Corint), timp în care el a
convertit la creştinism mai multe personalităţi ale comunităţii corintene.
În aceste condiţii nefaste propovăduirii creştine, ia fiinţă tânăra
comunitate creştină din Corint alcătuită la început numai din iudei şi prozeliţi,
dar care, uşor va cuprinde mulţi credincioşi, unii recrutaţi din rândurile
2
păgânilor. Datorită faptului că, Corintul era un oraş cosmopolit, comunitatea

creştină de aici va fi formată din reprezentanţi ai multor naţionalităţi din
imperiu.
Membrii noii comunităţi din Corint erau astfel recrutaţi din toate
neamurile, clasele şi categoriile sociale. Aşadar, cu multă sârguinţă şi cu mult
tact pedagogic, Sfântul Apostol Pavel reuşeşte să întemeieze prima comunitate
creştină din Corint.
a. Autorul Epistolei
Epistola întâia către Corinteni face parte din rândul celor patru Epistole
mari, şi îl are ca şi autor pe Sfântul Apostol Pavel, lucru susţinut cu argumente
interne şi externe.
Argumente interne
Încă de la începutul Epistolei, autorul îşi prezintă numele şi calitatea:
„Pavel, apostol chemat al lui Iisus Hristos prin voia lui Dumnezeu...” (cf I
Corinteni 1, 1).
Argumente externe
Într-unul din dialogurile scrise pe care Clement Romanul le-a avut la anul
96 cu comunitatea creştină din Corint le scrie acestora: „Citiţi Epistolele
fericitului Pavel, pentru că într-adevăr inspirat fiind el, v-a scris cele despre
sine, despre Chefa şi despre Apollo”. Policarp ai Smirnei cunoaşte Epistola
întâia a lui Pavel adresată creştinilor din Corint, iar Ignatie al Antiohiei a
utilizat-o în scrierile sale. Canonul Muratori a enumerat-o între cărţile inspirate
ale Sfintei Scripturi, iar Sfântul Atanasie cel Mare o menţionează în lista cărţilor
canonice ale Noului Testament.
b. Limba şi stilul Epistolei

Limba în care Epistola a fost scrisă este cea greacă, iar vocabularul este
cel obişnuit, caracteristic Apostolului neamurilor. Stilul este asemănător cu al
celorlalte Epistole, doar că de data aceasta Pavel abordează o gamă mai vastă de
învăţături, datorită necesităţilor apărute în comunitatea din Corint. O parte din
învăţăturile relatate în această Epistolă vor reluate şi în cuprinsul celorlalte
Epistole.
3
c. Scopul scrierii Epistolei

Scopul urmărit de către autor era acela de a nimici încă de la început
germenii oricăror disensiuni, abateri şi îndoieli, şi să întărească unitatea,
credinţa, nădejdea, dragostea şi sfinţenia tinerei comunităţi din Corint.
Deşi, înainte de scrierea Epistolei, Pavel îl trimisese la Corint pe ucenicul
său Timotei, cu instrucţiuni precise şi pentru a face bună rânduială în toate,
totuşi, Apostolul neamurilor consideră oportună scrierea unei Epistole, cu
scopul de a înlocui prezenţa sa acolo, de a lămuri cu înţelepciune problemele de
dogmă, de morală sau de cult şi de a-i asigura pe corinteni şi pe mai departe de
dragostea sa, de purtarea de grijă și toată încrederea sa părintească.
d. Locul şi timpul scrierii Epistolei

Locul din care a fost scrisă Epistola este cetatea Efesului, iar anul 56 este
recunoscut în unanimitate de către toţi cercetătorii ca fiind data scrierii
Epistolei.
e. Destinatarii Epistolei
Epistola întâia către Corinteni este adresată întregii Biserici din Corint,
atât ierarhiei bisericeşti, cât şi creştinilor laici din comunitatea locală: „...
Bisericii lui Dumnezeu, care este în Corint, celor sfinţi întru Iisus Hristos,
chemaţi să fie sfinţi, împreună cu toţi cei ce cheamă numele Domnului nostru
Iisus Hristos în tot locul...” (cf I Corinteni 1, 2).
f. Autenticitatea Epistolei
Autenticitatea Epistolei întâia către Corinteni este una din cele mai
sigure. Ea se întemeiază pe o serie de argumente iterne şi externe.
Argumente interne
Principalele argumente interne sunt legate de caracterul strict paulin al
limbii, stilul şi armonia ideilor sunt în concordanță cu a celorlalte scrieri
pauline, tonul viu şi natural al discuţiilor arată fără îndoială temperamentul şi
personalitatea Sfântului Apostol Pavel.
Informaţiile sigure oferite în cuprinsul Epistolei de către autor, datele
istorice la care face referinţă cu atâta siguranţă, cunoaşterea în amănunt a
vieţii bisericeşti din capitala provinciei Ahaia, scot în evidenţă faptul că Sfântul
Apostol Pavel este autorul Epistolei.
Argumente externe
Argumentele interne sunt confirmate în unanimitate de către argumentele
externe, găsite din abundenţă în scrierile Părinţilor Apostolici, Apologeţilor
creştini şi ale Sfinţilor Părinţi.
4
Epistola întâia către Corinteni este citată de către Clement Romanul,

Policarp, Învăţătura celor 12 Apostoli, Păstorul lui Herma şi mulţi alţii, precum
şi de către unii din eretici ca: Marcion, Vasilide sau Valentin.
Din aceste motive, toate îndoielile formulate ulterior de către unii critici
extremişti ca: Fr. Bauer, Loman sau H. Delafosse, au fost respinse cu fermitate,
chiar de către unii teologi protestanţi.
g. Integritatea, unitatea şi textul Epistolei

Integritatea şi unitatea Epistolei întâia către Corinteni sunt recunoscute
de către toate Bisericile creştine. Variaţiile de stil indicate de câţiva critici
extremişti în sprijinul ipotezei interpolării unor versete sau pentru scindarea
Epistolei în fragmente care ar fi aparţinut iniţial altor Epistole pauline, sunt
oarecum fireşti, într-o scriere cu preocupări şi teme atât de variate. De aceea
toate încercările de a se ataca integritatea sau unitatea Epistolei au fost trecute
cu vederea, respectându-se tradiţia bisericească şi mărturia vechilor manuscrise,
care ne-au transmis textul Epistolei în forma lui actuală.
Cuprinsul Epistolei întâia către Corinteni

Epistola întâia către Corinteni cuprinde 16 capitole, fără însă, a avea o
temă centrală. Conform stilului epistolar abordat de către Sfântul Apostol Pavel
în scrierile sale, şi această Epistolă păstrează acelaşi plan general: Prologul,
urmat de două mari părţi iar în final Epilogul în care vom întâlni ultimele
sfaturi.
Prologul Epistolei (I Corinteni 1, 1-9)
În Prologul Epistolei, Pavel îşi prezintă calitatea sa de Apostol al lui Iisus

Hristos prin voia lui Dumnezeu (cf I Corinteni 1, 1), apoi adresează salutări
Bisericii din Corint şi mulțumiri pentru statornicia în credinţă.
Partea I, a Epistolei (I Corinteni 1, 10- 6, 20)
Capitolul I, v. 10- 31
Pavel îi îndeamnă să rămână uniţi în supunerea faţă de Dumnezeu
încredinţându-i că adevărata înţelepciune vine de la Dumnezeu (cf I Corinteni 1,
19). Totodată îi îndeamnă să respecte învăţăturile Evangheliei primite de la el,
iar unitatea şi lauda lor să nu fie decât întru Domnul (cf I Corinteni 1, 31).
Capitolul II
Prin intermediul acestui capitol, Pavel îi încredinţează pe corinteni că
trebuie să-L propovăduiască pe Hristos cel omorât şi Înviat, şi prin atitudinea
lor, având o atitudine frăţească unii faţă de alţii. Preceptele evanghelice pe care
5
ei le-au primit de la el, sunt rezultatul descoperirii prin Duhul lui Dumnezeu (cf
I Corinteni 2, 10-11).
Capitolului III
Pavel îi încredinţează pe corinteni că Apostolii sunt colaboratorii lui
Dumnezeu, şi aşa cum Mântuitorul a avut ucenici, aşa şi el are ucenici, ajutat
fiind de aceştia în misiunea de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu. Dar,
cu toate acestea, Dumnezeu este Acela care a făcut să sporească misiunea sa:
„Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (cf. I Corinteni
3, 6).
Pavel le mărturiseşte că nu propovăduieşţe o învăţătură omenească, şi că
ei sunt împreună-lucrători cu Dumnezeu, iar predica lor este mântuitoare pentru
ca să nu fie stearpă crucea lui Hristos: „... Căci ei, Apostolii sunt împreună-
lucrători cu Dumnezeu, iar ei corintenii sunt ogorul lui Dumnezeu şi zidirea
Lui” (cf. I Corinteni 3, 9).
Capitolul IV
Corintenii au datoria să îi primească pe Apostoli ca pe Hristos pentru că
apostolul este slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu (cf. I
Corinteni 4, 1). Cei care au primit harisme, sa nu se mândrească pentru că
acestea sunt rezultatul harului lui Dumnezeu. În versetele 9-13 Pavel prezintă
misiunea apostolică în general.
Capitolul V
Cuprinde mustrări împotriva desfrânaţilor şi tratează situaţia
incestuosului din Corint. El hotărăşte excluderea lui din comunitate pentru ca
păcatul să nu se extindă şi la alţii din comunitate (cf. I Corinteni 5, 9).
Capitolul VI
Avem prezentată situaţia precum şi greşeala unor creştini care recurgeau
la serviciile acestor tribunale, pârându-se unii pe alţii. Pavel îi încredinţează că
acest lucru nu este în conformitate cu învăţătura creştină, ei în calitate de
creştini nu trebuie să ajungă acolo. Face din nou apel la ferirea de desfrâu şi
nedreptate, arătându-le că ei trebuie să poarte de grijă trupurilor lor pentru că le
au de la Dumnezeu şi sunt ale lui Dumnezeu.
6
Partea a II-a, a Epistolei (I Corinteni 7, 1- 15, 58)
Capitolul VII
Conţine diverse chestiuni de morală, cult şi doctrină, spre deosebire de
unii creştini căzuți în desfrâu, alţii considerau că trebuie să rămână în feciorie.
Pentru a lămuri problema, Pavel afirmă că fecioria e superioară căsătoriei, dar
nu este obligatorie, fecioria este un dar excepţional, însă nu oricine poate
îmbrăţişa acest dar. Căsătoria a fost rânduită împotriva desfrânării, cei căsătoriţi
nu trebuie să se despartă decât în cazuri excepţionale, cum ar fi adulterul sau în
cazul în care unul din soţi nu este creştin. În legătură cu viaţa socială, apostolul
îi îndeamnă să nu încerce să-şi schimbe condiţia vieţii lor în mod violent, adică
dacă sunt sclavi să caute să devină liberi, dar în mod paşnic, iar dacă sunt liberi
să nu caute căderea în sclavie.
Capitolele VIII-IX
Aceste două capitole le vom trata împreună, deoarece există o legătură
strânsă între ele, amândouă tratând problema atitudinii creştinilor faţă de
idolatrie şi faţă de jertfele aduse idolilor. În această chestiune creştinii trebuie
să manifeste prudenţă şi dragoste.
Dacă prin carnea jertfită idolilor cei slabi în credinţă vor fi ispitiți, atunci
să nu mănânce (cf I Corinteni 8, 13). Ca pildă de urmat pentru cei slabi în
credinţă, apostolul se dă pe sine exemplu. El slujea la altar, însă fără a aştepta o
recompensă, deşi legea lui Moise spune că cel ce slujeşte la altar, de la altar să
trăiască. Totodată Pavel îi încredinţează pe corinteni că la desăvârşire se junge
cu foarte mare greutate (cf. I Corinteni 9, 24-27).
Capitolul X
Continuă ideile anterioare şi scoate în evidenţă grija de a nu ispiti pe cei
slabi în credință, cerând creştinilor echilibrul vieţii (cf. I Corinteni 10, 31).
Capitolul XI
Tratează chestiuni de credinţă, de conduită, cum ar fi ţinuta femeii la
slujbele religioase. Apostolului i s-a adus la cunoştinţă că unele femei creştine
îşi permiteau să poarte la slujbele religioase ţinute indecente, el arată, că femeile
trebuie să poarte voal ca semn de evlavie şi decenţă. Tot în acest capitol
Apostolul neamurilor îi îndeamnă să ţină cu străşnicie învăţăturile (predaniile)
primite de la el (cf. I Corinteni 11, 2), rezultă din acest verset valoarea Sfintei
Tradiţii.
O altă învăţătură importantă pe care Pavel o reaminteşte prin intermediul
acestui capitol se referă la momentul instituirii Sfintei Euharistii (cf. I Corinteni
11, 23-26). Apostolul accentuează caracterul sacru al Cinei Domnului şi spune
că împărtăşirea presupune o pregătire prealabilă asiduă.
7
Capitolul XII
Vorbeşte despre harisme şi înţeleapta întrebuinţare a lor. Harismele sunt
interioare şi exterioare, cele interioare sunt darul înţelepciunii şi al credinţei,
cele exterioare sunt darul proorociei, vorbirea în limbi şi facerea de minuni.
Harismele speciale şi permanente sunt îngăduite de Dumnezeu în Biserică
şi ţin de ierarhie, prin aceasta Apostolul arătând faptul că de la început Biserica
s-a împărţit: „... pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli; al doilea,
profeţi; al treilea învăţători...”(cf. Corinteni 12, 27-31).
Capitolul XIII
Cuprinde imnul dragostei creştine. Prin intermediul acestui capitol, Pavel
vrea să transmită creştinilor, faptul că harismele atât de mult preţuite de ei nu
prezintă o dovadă a perfecţiunii lor personale ci ele sunt rezultatul Sfântului
Duh. Ceea ce duce pe om la virtute este efortul personal conjugat cu harul lui
Dumnezeu. Dintre cele trei mari virtuţi Teologice, credinţa, nădejdea şi
dragostea, cea mai importantă este dragostea socotită ca izvor al tuturor
virtuţilor. Credinţa şi nădejdea, asemenea harismelor vor înceta odată cu viaţa
pământească, însă comuniunea cu Dumnezeu va dăinui veci şi va fi menţinută
prin virtutea iubirii (cf. I Corinteni 13, 8). Este prezentată dragostea ca virtute
supremă, care nu cade niciodată, aceasta este credinţa pe care Apostolul
neamurilor se străduieşte să o inoculeze în sufletele corintenilor.
Capitolul XIV
Aici Apostolul vorbeşte despre harismele glosolaliei şi ale proorociei, iar
dintre cele două socoteşte ca fiind cea mai importantă propovăduirea. Glosolalia
sau vorbirea în limbi este de folos numai atunci când vorbitorul în limbi
tălmăceşte. Dacă limba nu este tălmăcită, atunci glosolalia nu zideşte (cf. I
Corinteni 14, 19). Dacă totuşi există acest dar al glosolaliei, cei care îl posedă,
trebuie să păstreze o anumită ordine, la fel ca şi în cazul proorocilor sau al
propovăduirii (cf. I Corinteni 14, 27).
Capitolul XV
În acest capitol Apostolul ţine o frumoasă cuvântare eshatologică în care
vorbeşte despre Învierea Domnului, dar şi despre învierea noastră.
Pavel susţine ideea despre învierea trupurilor, diferită de ideea păgânilor
care vorbeau foarte vag despre învierea morţilor. În susţinerea tezei sale, Pavel
pleacă de la fundamentul istoric al Învierii Domnului, fapt dovedit prin arătările
de după Înviere. El spune că s-a arătat lui Petru şi celorlalţi Apostoli precum şi
la peste 5.000 de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până azi (cf. I Corinteni
15, 5-8). Realitatea Învierii lui Hristos este dovadă incontestabilă a învierii
noastre (cf. I Corinteni 15, 12-20), dacă nu ar exista Înviere, atunci spune
Apostolul că „zadarnică ar fi propovăduirea noastră” (cf. I Corinteni 15, 14).
Tot în acest capitol Pavel foloseşte cuvinte luate din literatura clasică
8
universală: „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”, aceste cuvinte sunt luate
din opera lui Thais, şi îi aparţin lui Menandru, un poet comic al vremurilor
respective.
Capitolul XVI
Se constituie într-un epilog al Epistolei. Creştinii sunt îndemnaţi să
strângă ajutoare pentru săracii Bisericii din Ierusalim. Aceste ajutoare se
strângeau în ziua cea dintâi a săptămânii în cadrul cultului divin religios. Şi în
epilogul acestei Epistole, Pavel îşi arată dragostea pe care o are întru fraţii în
Hristos, încredinţându-i şi pe mai departe de harul Sfântului Duh.
Importanţa Epistolei
A. Învăţături dogmatice
1. Preotul este prezentat ca şi slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui
Dumnezeu (I Corinteni 4, 1);
2. Instituirea Sfintei Taine a Euharistiei (I Corinteni 11, 23-27);
3. Autoritatea şi valoarea Sfintei Tradiţii (I Corinteni 11, 2);
4. Harismele şi existenţa ierarhiei bisericeşti (I Corinteni 12, 28-30);
5. Existenţa virtuţilor creştine, supremaţia dragostei (I Corinteni 13, 13);
6. Realitatea Învierii lui Hristos, chezăşia învierii noastre (I Corinteni 15,
12-20).
B. Învăţături morale şi liturgice

1. Combaterea păcatului desfrânării (I Corinteni 5, 5);
2. Căsătoria, divorţul, fecioria şi evlavia (I Corinteni 7);
3. Învăţături legate de cult (I Corinteni 11, 27-30);
4. Pregătirea necesară în vederea primirii Sfintei Euharistii (I Corinteni 11,
27-28);
5. Întrebuinţarea harismelor în folosul Bisericii (I Corinteni 14, 19);
6. Serbarea duminicii (I Corinteni 16, 2);
7. Existenţa judecăţii bisericeşti şi absenţa creştinilor din tribunalele păgâne
(I Corinteni 6).
9
~ Actualitatea și importanța Epistolelor pastorale ~
INTRODUCERE GENERALĂ LA EPISTOLELE PASTORALE
a. Caracteristicile Epistolelor pastorale

Analizând mai profund cuprinsul epistolelor pe care le tratăm prin
intermediul acestei lucrări, vom constata că acestea fac parte din grupul acelor
scrieri cu caracter pastoral cunoscute sub numele de Epistole pastorale, ele
alcătuind de altfel cel mai omogen grup de scrieri pauline.
Numele de Epistole pastorale a fost atribuit mai întâi Epistolei către Tit
(aproximativ anul 1703), iar mai târziu (aproximativ anul 1726), acest nume a
fost atribuit şi celor două Epistole către Timotei. Acest nume concordă, de altfel,
cu conţinutul epistolelor, având în vedere faptul că aceste scrieri ale Sfântului
Apostol Pavel au în vedere lucrarea pastoral-misionară a ierarhiei bisericeşti
în perioada de început a Bisericii primare, prezentând de altfel ierarhia cu cele
trei trepte ale ei, precum şi o structură harică, esenţială constituţiei teandrice a
Bisericii.
Numele de Epistole pastorale este acceptat astăzi pretutindeni şi de către
toţi teologii şi el a fost atribuit nu doar pentru că este semnificativ pentru
conţinutul Epistolelor pe care le denumeşte, ci şi pentru faptul că ele facilitează
şi indică în mod concis, enunţul teologic şi exegetic. Chiar dacă numele de
Epistole pastorale nu este aplicat celor trei Epistole mai sus menţionate decât
din secolul al XVIII-lea, trebuie subliniat faptul că, dintotdeauna a fost
recunoscut în unanimitate caracterul acestora de scrieri de orientare pastorală şi
misionară.
Recunoscând odată cu întreaga tradiţie bisericească, caracterul celor trei
Epistole pastorale, ar fi greşit să credem că cele trei scrieri sunt un simplu adaos
şi că nu s-ar integra în ansamblul organic al celorlalte Epistole pauline. Cele trei
Epistole sunt parte integrantă a corpus-ului paulin, adăugând celorlalte scrieri
ale Apostolului Pavel, tocmai ceea ce se cuvenea să fie completat, şi anume,
liniile şi trăsăturile esenţiale ale slujirii preoţeşti din bisericile încredinţate de
Apostolul întemeietor celor dintâi episcopi ai Bisericilor locale.
Deşi Epistolele sunt adresate lui Timotei şi Tit, doi dintre cei mai vechi şi
cei mai încercaţi ucenici şi colaboratori ai Sfântului Apostol Pavel, autorul îşi
structurează în aşa fel îndrumările cuprinse în Epistole, încât orice cititor,
inclusiv cel de astăzi, poate să înţeleagă şi să reţină cu exactitate substanţa
mesajului transmis. Pentru a evidenţia această afirmaţie, este suficient să
amintim faptul că Epistolele pastorale subliniază şi accentuează aşezarea ca
episcopi a lui Timotei şi a lui Tit, în Bisericile din Efes, respectiv Creta.
Atribuţiile lor sunt în aşa fel prezentate, încât simpla lor descriere arată
că, ele sunt destinate cu exactitate episcopului: alegerea şi hirotonirea
diaconilor şi preoţilor (cf. I Timotei, 1, 3-4; Tit 1, 5); educaţia acestora, în caz
de necesitate, (cf. I Timotei, 5, 19-21); apărarea învăţăturilor celor drepte
împotriva prozelitismului (cf. I Timotei 1, 18-20); supravegherea întregii vieţi
1
creştine, precum şi purtarea de grijă a Bisericii încredinţate spre păstorire (cf.

I Timotei 2, 1-13; Tit 2, 1-10).
Chiar dacă Epistolele pastorale evocă unele aspecte ale relaţiilor
personale dintre autor şi destinatar, ele sunt, în primul rând, documente, scrieri
oficiale bisericeşti, prin intermediul cărora sunt definite treptele ierarhiei
bisericeşti, funcţiile episcopului în Biserica dintr-o regiune sau alta, şi
condiţiile primirii bunilor credincioşi la hirotonie. O parte din învăţăturile
cuprinse în Epistolele pastorale s-au păstrat şi chiar au intrat în componenţa
unor canoane ale Bisericii, ele păstrându-se până astăzi, fiind doar cosmetizate
şi reglementate în funcţie de nevoile şi împrejurările vremii.
Dacă ar fi să analizăm în substanţă componenţa Epistolelor pastorale, am
constata că acestea au un caracter oficial, deoarece se ocupă de structura
organizatorică a Bisericilor locale. Ele prezintă aşezarea în mod public şi
oficială a lui Timotei (cf. I Timotei 1, 3-4) şi a lui Tit (cf. Tit 1, 5) în treapta
episcopală ca întâistătători ai Bisericilor din Efes şi Creta.
Instalarea oficială a episcopilor Timotei şi Tit, completează structura
ierarhică şi organizatorică a unor Biserici locale determinându-le o autonomie
relativă în care sunt evidenţiate responsabilităţile episcopului, dar în acelaşi
timp şi drepturile care i se cuvin. Nu există nici o îndoială în faptul că Sfântul
Apostol Pavel cunoştea capacitatea intelectuală atât ale lui Timotei cât şi ale lui
Tit, motiv pentru care, după o consultare prealabilă, cu membrii comunităţilor
din Efes şi Creta au decis să încredinţeze conducerea Bisericilor mai sus
menţionate, unora dintre cei mai destoinici ucenici ai lui (cf. I Timotei 1, 17; 4,
14). La rândul lor, cei încredinţaţi în slujba episcopală (Timotei şi Tit), îşi
cunoşteau îndeaproape îndatoririle care li se cuveneau, motiv pentru care,
Epistolele care le sunt adresate nu puteau adăuga şi nici nu urmăreau să adauge
elemente noi, pe lângă cele care erau cunoscute de către cei doi viitori episcopi.
Constatăm, aşadar, că Epistolele pastorale reprezintă mai mult decât
nişte simple îndreptare, ele fiind o adevărată cartă a membrilor ierarhiei
bisericeşti, un real statut al slujitorilor acesteia. Aşa precum au fost ele
redactate şi ne-au fost transmise nouă de către Biserică, Epistolele pastorale
reprezintă izvoarele cele mai autorizate şi mai complete în ceea ce priveşte
învăţătura Bisericii referitoare la ierarhia bisericească şi la conlucrarea
membrilor acesteia în mijlocul credincioşilor. Din cuprinsul caracterului pe care
ele îl reprezintă, rezultă omogenitatea remarcabilă a celor care sunt numite
Epistole pastorale.
Epistolele pastorale au fost scrise de către Sfântul Apostol Pavel spre
sfârşitul vieţii, când orientarea sa îmbrăţişa viitorul Bisericii creştine, în general,
şi al Bisericilor întemeiate prin strădania sa personală, în special. Tocmai de
aceea, autorul Epistolelor pastorale este preocupat nu doar de prezentul pe care
el şi episcopii Timotei şi Tit îl voiau, cât de viitorul apropiat, îndepărtat sau
chiar eshatologic al Bisericii.
2
Când Sfântul Apostol Pavel stabileşte condiţiile de admitere a creştinilor

la hirotonie (cf. I Timotei 3, 1-10; Tit 1, 5-9), el nu se gândea doar la ierarhia
Bisericii din timpul său, ci la întreaga existenţă a Bisericii (cf. I Timotei 6, 14),
deoarece Biserica nu poate fi lipsită nici un moment de episcopi, preoţi şi
diaconi. De altfel, Biserica aparţine Dumnezeului celui viu (cf. I Timotei 3, 15)
şi astfel, ea nu poate fi supusă pieirii.
În această perspectivă a existenţei veşnice putem defini rostul şi rolul
Bisericii ca stâlp şi temelie a adevărului. Acesta este punctul de pornire, care l-a
determinat pe Apostolul neamurilor să recurgă la a scrie Epistolele pastorale la
care ne referim. De aici începe analiza în ceea ce priveşte activitatea
neîntreruptă a Sfântului Apostol Pavel, activitate pe care a transmis-o şi
ucenicilor săi Timotei şi Tit, cărora le-a încredinţat pentru totdeauna porunca
de a cârmui Biserica lui Hristos (cf. I Timotei 6, 14, 20).
b. Autorul Epistolelor pastorale

Cele două Epistole adresate lui Timotei şi cea către Tit, poartă numele de
Epistole pastorale, datorită faptului că ele se ocupă îndeosebi de calităţile şi
îndatoririle păstorilor, care au fost aşezaţi de Sfinţii Apostoli în fruntea
primelor comunităţi creştine.
Autorul Epistolelor pastorale este Sfântul Apostol Pavel, de altfel,
Biserica recunoscând şi declarând în unanimitate acest lucru, fapt dovedit şi de
multitudinea mărturiilor interne şi externe. Ele au fost scrise de Apostolul
neamurilor în ultima perioadă a vieţii, adică între anii 63 şi 67, perioadă care
coincide cu sfârşitul primei captivităţi romane şi anul probabil al morţii
apostolului.
Având în vedere originea paulină a epistolelor, cât şi inspiraţia lor
dumnezeiască, precum şi cuprinsul lor care este identic cu învăţătura noastră
de credinţă, Biserica, dintotdeauna, a recunoscut aceste scrieri drept canonice,
socotindu-le izvoare de învăţătură şi de credinţă teologică.
Întreaga gândire teologică, toate formulările de credinţă ale Bisericii
apostolice, post-apostolice, patristice şi ale sinoadelor ecumenice, într-un
cuvânt, întreaga viaţă creştină, a avut la bază mărturisirea unanimă a
canonicităţii şi autenticităţii Epistolelor pastorale ale Sfântului Apostol Pavel.
Însemnătatea Epistolelor pastorale este esenţială şi dătătoare de ton
pentru istoria gândirii teologice şi a formulării dogmelor Bisericii, mai ales în
ceea ce priveşte ierarhia bisericească şi viaţa creştină a comunităţilor locale.
Acestea sunt realităţi incontestabile şi atestă, prin ele însele, valoarea şi
importanţă evenimentelor descrise în cuprinsul epistolelor.
Problema timpului şi a circumstanţelor în care au fost scrise Epistolele
pastorale prezintă o mai mare importanţă în comparaţie cu celelalte Epistole ale
Sfântului Apostol Pavel, deoarece, în funcţie de răspunsul pe care îl vom oferi
legat de data compunerii acestor Epistole depinde şi recunoaşterea sau nu a
autenticităţii lor.
3
Cei care se opun negării autenticităţi acestor Epistole, le fixează data

redactării lor către sfârşitul secolului întâi sau în prima jumătate a secolului al
doilea, susţinând că circumstanţele istorice şi evenimentele la care se referă cele
trei Epistole pastorale nu îşi pot afla locul în viaţa şi activitatea Sfântului
Apostol Pavel. Cei care gândesc astfel, încearcă prin diverse artificii
cronologice să dateze moartea Sfântului Apostol Pavel la anul 64, în cursul
represiunii ordonate de Nero după incendierea Romei. Această părere eronată nu
mai are nici un adept în cadrul teologiei creştine.
În strădania lor de a demonstra că datele şi circumstanţele istorice
întâlnite în Epistolele pastorale nu coincid cu viaţa Sfântului Apostol Pavel, unii
exegeţi au susţinut redactarea Epistolelor pastorale, fie înainte de anul 58, fie
între anii 58 şi 63. Adepţii acestei prezumţii au la bază un verset din cuprinsul
Epistolei întâia către Timotei (vezi I Timotei 1, 3-4).
S-a presupus, apoi, de către alţi exegeţi, că Epistolele pastorale au fost
scrise în primăvara anului 58, pe când Sfântul Apostol Pavel a aflat că unii iudei
uneltesc împotriva lui ca să-l omoare şi astfel, planul său de călătorie a fost
modificat (cf. F. Ap. 20, 3). Potrivit acestei prezumţii, Epistolele pastorale au
fost scrise între anii 59-61. Deşi această prezumţie are la bază o intenţie
lăudabilă, ea nu poate fi luată în considerare, deoarece, aşa cum nota şi Sfântul
Ioan Gură de Aur în comentariul său la Epistola a doua către Timotei, Apostolul
neamurilor a scris aceste Epistole spre sfârşitul vieţii, respectiv între anii 63-67,
afirmaţie pe care am mai amintit-o şi pe care o susţine întreaga Biserică.
Clement Romanul, la câteva decenii după moartea Sfântului Apostol
Pavel, ne spune că acesta „învăţând dreptatea pe toată lumea, a ajuns până la
marginea Apusului”. Fragmentul Muratori afirmă acelaşi lucru atunci când
vorbeşte despre Epistolele pastorale. Teodoret al Cyrului şi alţi Sfinţi Părinţi
vorbesc despre o călătorie a Sfântului Apostol Pavel în Spania, de unde, ulterior,
a revenit în Răsărit. Această călătorie a necesitat un oarecare timp. Cert este că
în acest itinerar el a vizitat Bisericile din Corint, Milet, Creta şi Efes. După
revenirea din această călătorie şi constatând situaţia care exista în comunităţile
vizitate, Pavel se decide să îi trimită lui Timotei un îndreptar, care să îl ajute în
desfăşurarea misiunii sale. Astfel că, în jurul anului 65, încă pe când era în
Macedonia, Sfântul Apostol Pavel scrie Epistola întâia către Timotei, iar în
următorii doi ani şi celelalte două.
c. Autenticitatea Epistolelor pastorale

Discuţiile privind autenticitatea Epistolelor pastorale îşi au punctul de
pornire la începutul secolului al XIX-lea. Cu toată purtarea de grijă a exegeţilor
bibliei din vremea respectivă, această problemă nu a putut fi evitată. Nu puţini
au fost criticii protestanţi care le-au tăgăduit autenticitatea, total sau parţial,
pornind de la unele observaţii total neîntemeiate, legate de vocabular, intonaţie
sau problemele deosebite pe care autorul le supune spre dezbatere. Însă, o
analiză atentă şi obiectivă bazată pe mărturii interne şi externe ne va oferi
4
contrariul concluziilor criticii protestante precum şi argumente favorabile

autenticităţii Epistolelor pastorale.
Mărturii interne privind autenticitatea Epistolelor pastorale
Cu toate că Epistolele pastorale formează parte integrantă a Epistolelor

canonice ale Noului Testament care au în fruntea lor numele aceluia care le-a
scris şi expediat, adică Pavel, şi chiar dacă cele dintâi versete ale Epistolelor
pastorale afirmă clar numele şi calitatea oficială a autorului: „Pavel, Apostol al
lui Hristos Iisus, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi al lui
Hristos Iisus, nădejdea noastră” (cf. I Timotei 1, 1; II Timotei 1, 1; Tit 1, 1), ele
nu au fost absolvite de criticile şi discuţiile legate de autenticitatea lor. Acest
titlu de Apostol, de trimis al lui Dumnezeu pe care Pavel şi-l adaugă numelui
său, ar fi fost suficient şi de o infinită importanţă pentru valoarea canonică a
cuprinsului lor, astfel încât, autenticitatea lor să nu mai fie pusă la îndoială. De
altfel, întregul cuprins al Epistolelor îşi au cursul şi se derulează sub semnul
acestei autorităţi apostolice.
Că Sfântul Apostol Pavel este autorul Epistolelor pastorale, se poate
constata şi din modul pregnant al rugăciunii de mulţumire pe care Apostolul
neamurilor o înalţă către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru că a fost
rânduit ca şi slujitor al Său, deşi, înainte, el era un prigonitor al Bisericii lui
Hristos.
Textul Epistolelor pastorale dezvăluie în continuare poziţia de îndrumător
pe care autorul ei, Sfântul Apostol Pavel o are în raport cu Timotei şi Tit
destinatarii acestor epistole. În calitatea sa de părinte şi îndrumător, Sfântul
Apostol Pavel li se adresează (epistolele) lui mai ales după ce s-a stabilit cu
certitudine originea lor paulină. Textul Epistolelor pastorale a fost păstrat fără
variante alternative, în cele mai vechi, mai sigure şi mai bune manuscrise,
traduceri, citate şi comentarii, iar integritatea lor este susţinută şi acceptată în
întregime de către toate Bisericile creştine contemporane.
d. Motivaţia şi scopul scrierii Epistolelor pastorale

Cu toate că Timotei şi Tit erau doi misionari creştini, pregătiţi şi cu
experienţă, bucurându-se de încrederea totală a Sfântului Apostol Pavel,
bisericile din Efes şi Creta unde ei au fost rânduiţi ca şi slujitori, erau greu de
cârmuit.
Din punct de vedere geografic, Efesul era aşezat pe „bulevardul” multor
curente filozofice, concepţii de viaţă şi practici religioase absurde, care se
încrucişau şi care, uneori, chiar se suprapuneau. Ameninţată de „lupi răpitori”
(cf. Fap. Ap. 20, 21), încă din timpul celei de a treia călătorii misionare,
Biserica din Efes avea nevoie de aportul moral şi sufletesc pe care Sfântul
Apostol Pavel putea să îl ofere. Chiar dacă Timotei era un slujitor destoinic şi
încercat şi putea să facă faţă cu succes misiunii încredinţate, Sfântul Apostol
5
Pavel îi oferă un supliment de instrucţiuni prin intermediul celor două epistole

adresate. Aceste două scrieri aveau să constituie pentru Timotei şi o garanţie
scrisă a autorităţii apostolice cu care era investit, faţă de cei care erau tentaţi să
îi refuze autoritatea şi ascultarea cuvenită.
Tânăr fiind (cf. I Timotei 4, 12), Timotei avea încă nevoie de susţinere şi
învăţătură „dar nu învăţătură de aceea pe care o au ucenicii, ci învăţătură
cuvenită dascălului”, aşa după cum frumos precizează Sfântul Ioan Gură de
Aur. În consecinţă, epistolele care îi sunt adresate lui Timotei nu sunt doar
simple scrisori de recomandare a lui Timotei sau una de îndrumare pentru uzul
său personal, ci ele constituie un document oficial, care, deşi îi erau adresate lui
Timotei, conţinutul lor îi privea deopotrivă atât pe clerici, cât şi pe credincioşii
din Efes.
În ceea ce priveşte situaţia pastorală a lui Tit care a fost rânduit episcop în
Creta şi căruia i-a fost încredinţată organizarea şi conducerea Bisericii din
insulă, Pavel cunoştea foarte bine caracterul cretanilor, nivelul moral scăzut,
precum şi propaganda iudaizanţilor însoţită de unele obiceiuri locale. Aflat într-
o astfel de situaţie, Tit avea nevoie de câteva îndemnuri care să îi sporească
zelul misionar în propovăduirea dreptei credinţe, motiv pentru care Apostolul
neamurilor recurge la a-i scrie epistola.
 Prin conţinutul lor atât de specific, şi prin faptul că epistolele se adresează
în acelaşi timp şi cârmuitorului şi păstoriţilor, îndatorându-i să îşi cunoască
reciproc drepturile şi obligaţiile, Epistolele I şi II Timotei constituie alături de
cea către Tit, principala sursă a cunoştinţelor noastre privind locul central şi
lucrarea episcopului în Biserică, în raport cu ceilalţi membri ai ierarhiei
bisericeşti sacramentale.
 Definind rolul episcopului în Biserică, Sfântul Apostol Pavel scoate în
evidenţă faptul că acesta este cel dintâi îndatorat să păzească învăţătura cea
sănătoasă de erorile şi răstălmăcirile dascălilor mincinoşi. Aşadar, una din
motivaţiile pentru care Sfântul Apostol Pavel scrie Epistolele pastorale, a fost
acela de a defini rolul episcopului în Biserică. Această subliniere a rolului
episcopului, deci a celui mai înalt cârmuitor bisericesc în ceea ce priveşte
propovăduirea şi apărarea dreptei credinţe, urmăreşte să arate că această lucrare
sacramentală trebuie să devină obiectivul principal al unui episcop. Insistenţa în
această direcţie a Apostolului neamurilor, reprezintă o dovadă că falsele
învăţături, îndepărtarea de adevărul evanghelic, reprezintă primejdia cea mai
gravă pentru Biserică şi pentru mântuirea credincioşilor.
Legată de persoana şi autoritatea episcopului este şi definirea în aceste
scrieri a ordinii şi disciplinei din viaţa Bisericii, întregul cuprins al epistolelor
pastorale fiind un argument pentru respectarea rânduielii bisericeşti şi a moralei
creştine. Totodată, epistolele urmăresc să stabilească îndeaproape condiţiile în
care trebuie să se facă alegerea candidaţilor la hirotonie, a însuşirilor pe care
trebuie să le aibă episcopii, preoţii şi diaconii (cf. I Timotei 3, 1-13).
6
În calitate de episcopi, Timotei şi Tit erau îndatoraţi să supravegheze

îndeaproape respectarea şi aplicarea acestor îndrumări, deoarece slujitorii
bisericeşti au un rol deosebit în propovăduirea spirituală a credincioşilor, iar
exemplul personal este un factor determinant în reuşita acestui aspect.
Sunt stabilite, de asemenea, reguli cu privire la conţinutul cultului divin,
public, subliniindu-se caracterul comunitar al acestuia, puterea lui de influenţă
şi transformare a creştinilor ca persoane, care se află în relaţie cu ei înşişi, dar
şi cu ceilalţi. Epistolele rezolvă şi delicata problemă a organizării de asistenţă
pentru văduvele sărace, care doreau să îşi închine întreaga viaţă slujirii lui
Dumnezeu (cf. I Timotei 5, 3-16).
e. Timotei şi Tit ca şi destinatari ai Epistolelor pastorale
Destinatarii epistolelor la care ne referim sunt desemnaţi de către Sfântul

Apostol Pavel prin cuvintele: „... lui Timotei, adevărat fiu întru credinţă” (cf. I
Timotei 1, 2) respectiv „... lui Tit, adevăratul fiu după una şi aceeaşi credinţă”
(cf. Tit 1, 4).
Înainte de toate, trebuie să precizăm că textele mai sus menţionate şi care
se află în prologul epistolelor pastorale (cf. I Timotei 1, 2; Tit 1, 4) reprezintă
înainte de toate, o menţiune a situaţiei şi a poziţiei lui Timotei în Biserica din
Efes şi a lui Tit în cea din Creta, fiind de altfel şi o încredinţare a succesiunii în
credinţă, de care erau împărtăşiţi prin intermediul Sfântului Apostol Pavel şi cei
dintâi episcopi ai Efesului şi ai insulei Creta. Apostolul neamurilor insistă
asupra faptului că Timotei şi Tit sunt adevăraţii fii în credinţă (cf. I Timotei 1, 2;
Tit 1, 4), adică moştenitorii lui spirituali. De altfel, pe tot cuprinsul Epistolelor
pastorale vom întâlni această idee de succesiune, de transmitere a puterii sale
misionare ucenicilor şi episcopilor Timotei şi Tit.
Prin cuvintele din introducerea epistolelor, Apostolul Pavel face o concisă
caracterizare, dar de o excepţională expresivitate a unei vieţi şi a unui trecut de
slujire a lui Hristos şi a Evangheliei Sale.
Principalele izvoare din care putem afla informaţii despre viaţa şi
activitatea lui Timotei şi a lui Tit sunt cartea Faptele Sfinţilor Apostoli şi
Epistolele Sfântului Apostol Pavel, aici incluzând evident şi Epistolele
pastorale.
Ştim despre Timotei că era cel mai fidel şi cel mai iubit discipol al
Sfântului Apostol Pavel, de altfel, chiar şi numele lui vine să îi evidenţieze
calitatea şi perspectiva misiunii sale. S-a născut în Listra Licaoniei (cf. F. Ap.
16, 1), Listra fiind un orăşel situat la nord-vest de Iconiu, care în timp a devenit
colonie romană. Cea mai mare parte a populaţiei din această provincie vorbeau
limba licaonă, însă, coloniştii greci şi latini, care constituiau partea socială cea
mai avantajată, vorbeau, în general, limba greacă.
Tânărul Timotei s-a născut într-o familie mixtă din punct de vedere
religios, tatăl său era grec, cu siguranţă de neam păgân, iar mama sa Eunice era
7
evreică convertită la creştinism, fiind caracterizată de către Sfântul Evanghelist

Luca, ca fiind „o femeie evreică credincioasă” (cf. F. Ap. 16, 1). Întreaga
familie a lui Timotei îi era cunoscută Sfântului Apostol Pavel şi de câte ori avea
ocazia, Sfântul Apostol Pavel scotea în evidenţă credinţa statornică a acestei
familii, aducându-i laude lui Eunice pentru aleasa educaţie religioasă pe care i-a
oferit-o lui Timotei (cf. II Timotei 1, 5).
Dacă în ceea ce priveşte originea familiei lui Timotei avem suficiente
dovezi, în ceea ce priveşte data naşterii sale, nu se pot face decât vagi
presupuneri şi speculaţii. Se ştie că la data scrierii primei Epistole care i-a fost
adresată (anul 65), Timotei era încă la vârsta tinereţii. Acest lucru îl deducem
din îndemnul pe care Pavel i-1 adresează, de a se comporta faţă de bătrâni ca şi
faţă de nişte părinţi, iar faţă de cei mai tineri ca şi faţă de nişte fraţi (cf. I
Timotei 5, 1-2). De aceea, ţinând seama de aceste îndemnuri, dar, totodată, şi de
faptul că Timotei a intrat în rândul însoţitorilor Sfântului Apostol Pavel în jurul
anului 50, el, deşi este numit „tânăr”, trebuie să fi avut între 35 şi 40 de ani,
vârstă la care a fost şi aşezat episcop în Efes.
Făcând parte dintr-o familie din elita socială a oraşului în care s-a născut,
Timotei s-a bucurat de o educaţie deosebită din toate punctele de vedere. Din
informaţiile Sfântului Apostol Pavel aflăm că, tânărul Timotei a manifestat încă
din copilărie o profundă înclinaţie spre studiu. Chiar înainte de a fi fost chemat
de către Sfântul Apostol Pavel în rândul colaboratorilor săi, Timotei s-a bucurat
de o apreciere substanţială din partea celor apropiaţi, dar şi de o bună pregătire
intelectuală. De o însemnătate fundamentală pentru viitorul său rol pe care avea
să îl ocupe în Biserică, este însă conţinutul scripturistic al instrucţiei primite de
acesta într-o familie în care străluceau prin credinţă şi dragostea lor faţă de
Dumnezeu, mama sa, Eunice, şi bunica sa Loida.
Este ştiut faptul că, la evrei instrucţia începea foarte devreme şi încă de la
o vârstă fragedă, orice copil trebuia să înceapă încă din tinereţe să citească Tora
şi alte învăţături cuprinse în celelalte cărţi ale Vechiului Testament. Pregătirea
lui Timotei în ceea ce priveşte Sfânta Scriptură a Vechiului Testament era
definitivată încă din timpul primei călătorii misionare. La fel ca şi Pavel,
Timotei ştia că Legea este bună doar dacă cineva se foloseşte de ea potrivit
Legii.
După toate probabilităţile, Timotei a luat contact cu Sfântul Apostol Pavel
în timpul primei călătorii misionare, în jurul anului 45. Familia lui Timotei se
presupune că i-a purtat de grijă Apostolului neamurilor, după ce acesta a căzut
victimă iudaizanţilor din Listra şi Iconiu.
Conform unei practici personale, Apostolul neamurilor îşi căuta adepţi în
rândurile creştinilor. Aşa a procedat şi cu Ioan Marcu, aşa va proceda şi cu
Timotei. Alegerea lui Timotei ca şi însoţitor al Sfântului Apostol Pavel, s-a
produs în momentul în care Ioan Marcu a dat dovadă de slăbiciune în misiunea
la care a fost chemat. Având nevoie de ajutor, Apostolul neamurilor a cerut
creştinilor din Listra să îi recomande un posibil ucenic. Găsind bune
8
recomandări despre Timotei şi totodată cunoscându-i familia, Apostolul

neamurilor l-a ales pe acesta, propunându-i să îl însoţească în viitoarele sale
călătorii misionare.
De altfel, Sfântul Apostol Pavel, în momentul când i-a făcut lui Timotei
această propunere, s-a bazat şi pe dorinţa lui acerbă de a deveni misionar
creştin. Constatându-i calităţile, Apostolul neamurilor începe să îi pregătească
lui Timotei un viitor strălucit pe tărâm religios. Însă, mai rămânea de rezolvat o
problemă delicată, cea a circumciziunii.
Născut dintr-o mamă iudee, Timotei nu fusese circumcis din pricina
faptului că tatăl său era grec. Pentru a-l putea urma îndeaproape pe Pavel, adică,
a avea posibilitatea să intre în sinagogi, Timotei avea nevoie să fie circumcis.
Însă, exista un impediment, deoarece cu puţin timp înainte, avusese loc Sinodul
de la Ierusalim, unde printre altele, se luase hotărârea în deplină armonie că
tăierea împrejur nu este obligatorie pentru creştini (cf. F. Ap. 15, 10), ori
Sfântul Apostol Pavel era printre cei care s-au ridicat împotriva obligativităţii
circumciziei pentru creştini. Pus într-o situaţie inoportună, Sfântul Apostol
Pavel era nevoit să recurgă la un tertip, care să îi ofere posibilitatea să îl taie
împrejur pe Timotei cu scopul ca acesta să poată intra în sinagoga iudeilor.
Circumciderea devenea, astfel, un element important în biografia lui
Timotei, având în vedere legăturile dintre Biserică şi sinagogă, într-o epocă în
care relaţiile dintre acestea erau destul de complicate. Cu toate acestea, în baza
faptului că, pe linie maternă, Timotei era iudeu, Sfântul Apostol Pavel îl
circumcide, iar în situaţia respectivă, Timotei a fost un câştig pentru Biserică şi
pentru succesul lucrării sale misionare.
Odată săvârşită şi această practică, Timotei putea să intre fără nici o
reţinere şi nici un impediment în grupul misionarilor care îl însoţeau pe Sfântul
Apostol Pavel. Încadrarea lui Timotei în acest grup echivala pentru el cu
atingerea uneia dintre cele mai înalte şi mai râvnite poziţii în Biserică, pentru că
astfel, el are posibilitatea de a se instrui din punct de vedere creştin, fiind în
permanenţă în contact cu Apostolul neamurilor. Avid în a asimila cât mai multă
învăţătură creştină, Timotei profită din plin de această situaţie, fapt pentru care
el va fi şi numit „adevărat fiu întru credinţă” (cf. I Timotei 1, 2) al Sfântului
Apostol Pavel, care îl va încuraja în permanenţă îndemnându-l să rămână fidel
învăţăturilor pe care le-a primit (cf. I Timotei 3, 14). În aceste împrejurări va
deprinde Timotei „dreptarul cuvintelor sănătoase” pe care le-a auzit de la
Apostolul neamurilor cu mulţi martori şi pe care la rându-i va trebui şi el să le
încredinţeze celor care vor fi destoinici să le înveţe.
Cu alte cuvinte, în anturajul Sfântului Apostol Pavel se va forma Timotei
ca misionar şi predicator creştin şi ca viitor episcop al Bisericii. Formarea lui
Timotei ca şi slujitor bisericesc va fi cu atât mai completă, cu cât cu mici
intermitenţe el a fost în permanenţă în anturajul Sfântului Apostol Pavel.
Se pune întrebarea când a fost hirotonit Timotei ca şi diacon şi preot? În
legătură cu această problemă, părerile sunt împărţite. Ştim că în cuprinsul
9
Epistolelor pastorale se vorbeşte despre hirotonirea lui Timotei (vezi I Timotei

4, 14 şi II Timotei 1, 6). Din aceste versete scripturistice deducem că, acolo, se
vorbeşte despre împărtăşirea harului diaconiei sau al preoţiei. Concluzionăm că
hirotonirea lui Timotei ca şi diacon şi preot, de către Sfântul Apostol Pavel, nu s-
a putut petrece într-un interval de timp mai potrivit, decât în primele zile de
când acesta a fost promovat ca însoţitor al marelui Apostol al neamurilor.
După primirea harului preoţiei, Timotei îi va deveni şi mai util Sfântului
Apostol Pavel în slujirea Evangheliei lui Hristos. Timp de aproape douăzeci de
ani, Sfântul Apostol Pavel şi Timotei s-au aflat împreună sau au colaborat
îndeaproape, înfruntând pericole şi grele încercări, care au făcut ca legăturile lor
de misionari creştini să devină inseparabile (cf. II Timotei 1, 3-4).
Timotei îşi începe ucenicia pe lângă Sfântul Apostol Pavel, în vara anului
50, când Apostolul neamurilor propovăduia Cuvântul lui Dumnezeu chiar în
oraşul său natal, Listra. Din acel moment, Timotei îi va fi aproape în toate
împrejurările, suferinţele şi pericolele pe care ei le vor întâlni în calitate de
misionari creştini. Parcurgând cu succes primul itinerar în calitatea de misionar,
Timotei îi oferă Sfântului Apostol Pavel posibilitatea să îşi formuleze o imagine
despre ceea ce era şi ar putea fi tânărul Timotei.
Îl va însoţi pe Sfântul Apostol Pavel şi în cursul celei de a treia călătorii
misionare, prilej cu care, el va dobândi învăţătură şi experienţă în misiunea care
îi va fi încredinţată în curând. De altfel, pregătirea lui Timotei în vederea
împlinirii unor înalte responsabilităţi în Biserică, a început încă din momentul
primirii lui în rândul însoţitorilor Sfântului Apostol Pavel. În aceeaşi situaţie se
aflau fireşte şi ceilalţi colaboratori, însă, dintre toţi, doar doi au devenit
episcopi, adică, numai acestora le încredinţase Biserici spre păstorire, pe când
pe ceilalţi îi purta încă cu dânsul.
Vorbind despre alegerea lui Timotei ca şi episcop al Efesului, Sfântul Ioan
Gură de Aur precizează: „că atât de mari erau meritele acestui bărbat, încât
nici tinereţea lui nu l-a împiedicat să devină episcop... căci atunci când există
virtute, toate celelalte sunt de prisos şi nimic nu poate constitui o piedică”.
Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că existau câteva condiţii şi prevederi,
pentru candidaţii la hirotonia întru preot şi episcop. Rezultă de aici că şi Timotei
a fost supus acestor prevederi. Însuşirile de care Timotei a dat dovadă înainte de
a fi hirotonit ea şi episcop, au fost constatate, mai cu seamă, de către Sfântul
Apostol Pavel de-a lungul considerabilei perioade de timp în care l-a cunoscut
îndeaproape pe Timotei. Îndeplinirea acestor condiţii au fost sine qua-non
(neapărat necesare, indispensabile) în alegerea lui Timotei ca episcop.
 Cea dintâi condiţie de admitere a unui creştin la hirotonie se referă fără
îndoială la purtarea morală a acestuia (cf. I Timotei 3, 2-3). Timotei a făcut
această dovadă cu prisosinţă, deoarece el s-a dovedit a fi fără prihană,
cuviincios, veghetor şi înţelept, blând, paşnic şi neiubitor de arginţi.
 O altă trăsătură definitorie a unui slujitor al lui Hristos, era credinţa
puternică, sinceră şi autentică în Dumnezeu şi în Evanghelia Sa. În această
10
privinţă, Timotei era un model demn de urmat. O altă însuşire deosebit de

importantă a slujitorului bisericesc, era aceea de a fi destoinic să înveţe pe alţii
(cf I Timotei 3, 2). Şi această însuşire era îndeplinită de către Timotei, el fiind
cunoscut ca fiind un asiduu practicant al citirii Sfintei Scripturi pe care o
studiase în familie încă din copilărie. Pentru Timotei, lectura Sfintei Scripturi
era o îndeletnicire zilnică (cf. I Timotei 4, 13) şi constituia un mijloc de
înţelepţire spre mântuire şi spre descoperirea credinţei cea întru Hristos Iisus.
Descriindu-i toate aceste calităţi, nu rămânem surprinşi de faptul că i-a
fost încredinţată spre păstorire Biserica şi comunitatea din Efes.
Hirotonirea lui Timotei ca şi episcop a fost săvârşită de un sobor din care
au făcut parte mai marii preoţilor şi cârmuitorii bisericeşti cei mai importanţi
din epoca apostolică. Hirotonirea de către acest sobor presupunea mai întâi
analiza şi acceptarea candidatului, după care, în cadrul unei slujbe religioase
festive, se oficia hirotonirea candidatului, tradiţie care se va păstra de-a lungul
întregii istorii a Bisericii creştine.
Unii teologi catolici şi protestanţi contemporani au pus la îndoială,
înscăunarea lui Timotei ca şi episcop în Efes, afirmând că, mai întâi, atât Timotei
cât şi Tit la Creta au avut doar funcţii temporare. Această afirmaţie este forţată
şi eronată deoarece întregul cuprins al Epistolelor pastorale face referire dintru
început la calitatea de episcopi pe care au avut-o atât Timotei cât şi Tit încă
dintru început.
Din cuprinsul Epistolelor, constatăm că autorul îi instruieşte pe destinatari
asupra ivirii unor evenimente care se vor produce în timp, acest fapt dovedind
continuitatea şi permanenta lucrarea a lui Timotei în calitatea sa de episcop.
Atribuţiile lui Timotei au fost dintotdeauna atribuţii similare cu cele ale
unui episcop, dacă avem în vedere faptul că el a hirotonit preoţi (I Timotei 5,
22), îi educă şi îi răsplăteşte pe cei care se ostenesc cu propovăduirea cuvântului
lui Dumnezeu (cf. I Timotei 5, 17-21), toate aceste lucrări fiind specifice
calităţii de episcop.
Din cuprinsul Epistolei, mai constatăm că Apostolul Pavel se adresează
lui Timotei transmiţându-i anumite îndatoriri caracteristice misiunii de a cârmui
Biserica (cf. I Timotei 4, 13; 6, 12). Între acestea, Apostolul neamurilor îl
avertizează şi despre organizarea, îndrumarea şi asigurarea ordinii cultului divin
public, scriindu-i amănunţit despre cele necesare pentru o bună desfăşurare a
slujbelor bisericeşti. De asemenea, îi atrage atenţia şi în ceea ce priveşte
săvârşirea de rugăciuni pentru toţi oamenii, indiferent dacă sunt credincioşi sau
nu şi totodată pentru cârmuitorii cetăţii. Rugăciunile Bisericii pentru toţi
oamenii aveau ca scop plasarea acesteia în societatea şi în epoca în care îşi
desfăşura activitatea, definindu-o ca ziditoare de suflete în scopul creării unui
climat general de ordine şi linişte socială (cf. I Timotei 2, 2).
 Sfântul Apostol Pavel îl avertizează pe Timotei, spunându-i că în calitatea
sa de episcop, el nu trebuie să omită să le poarte de grijă femeilor care nu au
niciun sprijin şi în special văduvelor. Apostolul neamurilor încearcă să
11
reglementeze această delicată problemă, din experienţa sa misionară Sfântul

Pavel ştiind că această problemă a generat multe discuţii.
 În accepţiunea sa, episcopul trebuia să se bucure de o neştirbită
autoritate înaintea întregii comunităţi. Cuvintele lui trebuiau să aibă putere (cf.
I Timotei 3, 4), viaţa lui trebuia să fie exemplară (cf. I Timotei 4, 12-16), iar
deciziile sale nepărtinitoare (I Timotei 5, 21-22). În raporturile cu diversele
categorii de credincioşi, el trebuia să se poarte ca un fiu faţă de cei mai în
vârstă şi ca un frate faţă de cei mai tineri (cf. I Timotei 5, 1-2), ţinând cont de
faptul că învăţătura propovăduită de el se baza pe iubire (cf. I Timotei 1, 5). El
trebuia să evite cearta căutând să fie blând şi cu tact în direcţia îndreptării
celor care se aflau în păcat.
Prin aceste atribuţii trasate atât de clar, Sfântul Apostol Pavel indică
treapta pe care o ocupa Timotei în ierarhia bisericească, adică aceea de episcop.
În fond, existenţa treptei episcopatului în Biserică este atestată chiar în Epistola
întâia către Timotei (cf. I Timotei 3, 1-2). Includerea acestor caracteristici clare
a misiunii de episcop au o semnificaţie aparte, pentru că, ele vin să demonstreze
faptul că Timotei se afla într-o înaltă dregătorie bisericească la Efes, iar
răspunderea sa era totală în ceea ce priveşte rânduiala membrilor ierarhiei
bisericeşti.
Cât priveşte jurisdicţia lui Timotei ca episcop, aceasta se extindea, în
primul rând, asupra Bisericii din Efes (cf. I Timotei 1, 3), dar este aproape sigur
că autoritatea sa de episcop se extindea şi asupra Bisericilor din împrejurimi,
deoarece este ştiut faptul că Efesul era cel mai important centru al activităţii
misionare din Asia Mică. Apoi, este ştiut faptul că, în timpul cât Sfântul Apostol
Pavel a propovăduit Evanghelia în perioada şederii sale la Efes, a propovăduit
tuturor celor care locuiau în Asia, atât iudei cât şi elini (cf. F. Ap. 19, 10). Era
cunoscut faptul că Timotei era apropiat nu doar creştinilor, ci şi celorlalte
neamuri şi avea legături strânse nu doar cu slujitorii bisericeşti din Efes, ci şi cu
creştinii şi slujitorii acestora din localităţile învecinate. De aceea, nu este lipsită
de temei afirmaţia că Timotei „era întâistătător al Bisericii din cetatea Efesului,
dar şi al Bisericilor din celelalte părţi ale Asiei”.
În legătură cu slujirea episcopală a lui Timotei, ştim că acesta a rămas în
calitatea de episcop până la sfârşitul vieţii, în acest sens, cea dintâi dovadă este
Epistola a doua pe care Sfântul Apostol Pavel i-o adresează din cetatea Romei,
prin care îl cheamă la sine pentru scurtă vreme spre a-i fi de ajutor şi mângâiere,
în încercările grele prin care el trecea. Este ştiut faptul că, în timpul în care
Apostolul neamurilor îi scrie cea de-a doua Epistolă lui Timotei, acesta îşi
pregătea martiriul. Şi în cea de-a doua Epistolă pe care i-o adresează, Sfântul
Apostol Pavel îl descrie pe Timotei ca episcop al Bisericii din Efes, menţionând
că lucrarea sa în această calitate se va desfăşura pe termen nelimitat (cf. II
Timotei 2, 2). Este demn de remarcat că presimţindu-şi sfârşitul aproape,
Apostolul neamurilor leagă acest greu moment din viaţa sa de îndrumarea pe
care i-o dă lui Timotei, de a se ridica la înălţimea chemării prin îndeplinirea
12
exemplară a îndatoririlor sale de episcop al Efesului: „Tu fii treaz în toate,

suferă răul, slujba ta fă-o deplin! Fiindcă eu, de acum mă jertfesc, iar vremea
despărţirii mele s-a apropiat” (cf. II Timotei 4, 6-7).
În aceste momente grele, când şi-a simţit sfârşitul aproape, Sfântul
Apostol Pavel îi reaminteşte lui Timotei îndatoririle sale, chemându-l să le
îndeplinească în mod deplin şi pentru totdeauna în Biserica Efesului, unde a fost
rânduit ca episcop. În sensul acestui autentic testament spiritual al Apostolului
neamurilor, aşa cum este considerată Epistola întâia către Timotei, aceste
cuvinte constituie o adevărată reinvestire a lui Timotei ca şi episcop al Efesului.
Potrivit tradiţiei bisericeşti, Timotei a rămas ca episcop la Efes, până la
sfârşitul său martiric, care s-a produs în timpul lui Domiţian, fiind ucis cu
măciuca în cursul unor serbări păgâneşti, motivul fiind acela că el, în calitatea
de episcop s-a opus cruzimii şi orgiilor la care s-au dedat participanţii la aceste
serbări. Osemintele lui au fost duse şi aşezate în Biserica Sfinţii Apostoli din
Constantinopol, împreună cu cele ale Sfântului Apostol Andrei şi ale Sfântului
Evanghelist Luca.
 Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte ca apostol şi mucenic la data de 22
ianuarie.
În ceea ce priveşte originea lui Tit, ştim că era fiu al unui grec, deci de
origine elină, care s-a convertit la creştinism în urma predicii Sfântului Apostol
Pavel. Deşi l-a însoţit pe Apostolul neamurilor în multe din acţiunile sale de
propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu, el nu a fost supus practicii
circumciziunii, aşa cum s-a întâmplat cu Timotei.
Numele lui Tit, remarcabil prin frumuseţea şi scurtimea lui este întâlnit în
patru din epistolele Sfântului Apostol Pavel (Galateni 2, 1; 3; II Corinteni 2, 13;
7: 6, 13, 14; II Timotei 4, 10; Tit 1, 4) aici incluzându-o şi pe cea a cărui
destinatar el este. Vlăstar ales al primei generaţii creştine Tit a stat în anturajul
marelui Pavel pentru a putea asimila cât mai curând şi cât mai mult din
frumuseţea învăţăturilor creştine, implicându-se apoi în lupta pentru
consolidarea şi răspândirea creştinismului în lumea elino-romană.
Analizând cu atenţie expresia „adevăratul fiu întru credinţă” (cf. Tit 1,
4), putem presupune că Tit a fost convertit la adevărata credinţă chiar de Pavel.
Sfântul Ioan Gură de Aur indică nu fără ezitare faptul că Tit ar fi originar din
cetatea Corintului, acolo l-ar fi întâlnit pe Pavel. După mărturia din Epistola
către Galateni 2, 1 putem conchide că aderarea lui Tit la credinţa creştină s-ar fi
întâmplat între primele două călătorii misionare ale Sfântului Apostol Pavel, mai
precis între anii 48-5l. Afirmăm aceasta deoarece în itinerarul celei de a doua
călătorii misionare Tit primeşte de la Pavel misiunea de a vizita unele cetăţi pe
care le încreştinase.
Datorită devotamentului şi zelului de care a dat dovadă, Tit câştigă
încrederea lui Pavel, iar în timpul celei de a treia călătorii misionare el este
trimis din Efes la Corint pentru a face ordine în tânăra comunitate de acolo.
Dovedindu-se un fidel susţinător al credinţei creştine, Pavel îi mai încredinţează
13
şi alte misiuni, motiv pentru care mai semnalăm prezenţa lui Tit şi în Filipi
(Macedonia) şi în Ierusalim, pentru a aduna ajutoare, dar şi în Corint.
Cu toate că misiunile încredinţate nu au fost deloc uşoare, Tit s-a achitat
cu succes de acestea, motiv pentru care Pavel i-a încredinţat conducerea
Bisericii din Creta şi din împrejurimi. Deşi s-a implicat cu succes în misiunea
de cârmuire a Bisericii din Creta, Tit a continuat să îl ajute pe Apostolul
neamurilor în momentele de cumpănă ale vieţii acestuia. I-a fost aproape atunci
când Pavel era captiv pentru a doua oară, neezitând să facă drumuri lungi pentru
a-i putea fi aproape, chiar dacă nu pentru mult timp.
Tradiţia bisericească ne informează că Tit a păstorit Biserica din Creta
până la venerabila vârstă de 94 de ani. Sfântul Ignatie al Antiohiei şi Fericitul
Ieronim aduc elogii acurateţii vieţii lui Tit, remarcând anii petrecuţi în
statornicia credinţei creştine şi în nesmintita neprihănire a trupului.
 Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la data de 25 August a fiecărui an.
14

Studiul Noului Testament Tematică Pentru Examen Licență

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studiul Noului Testament Tematică Pentru Examen Licență

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

~ Studiul Noului Testament (Tematică examen licență) ~

Introducere generală. Canonul Noului Testament.

INTRODUCERE GENERALĂ. CANONUL NOULUI TESTAMENT.

Sfânta Scriptură, ca mijloc sau cale de transmitere a Revelaţiei divine

a. Canonul Noului Testament în sec. I (Părinții Apostolici)

b. Canonul Noului Testament în sec. II (apologeții)

c. Canonul Noului Testament în sec. III

d. Canonul Noului Testament în sec. IV

 În scopul rezolvării definitive a problemei canonului Noului Testament,

Inspirația cărților Noului Testament

SFINTELE EVANGHELII. PREDICA DE PE MUNTE. INSTITUIREA

Genul literar al Evangheliilor

lui Mesia, rostirea de „a stăpâni pamântul” în gura Mântuitorului, are înțelesul

2.2. Rugăciunea domnească „Tatăl nostru”

7. A șaptea cerere „și ne izbăvește de cel viclean”. Prin această cerere ne

3. Cuvântarea Eshatologică (Mt. 24-25)

4. Instituirea Sfintei Euharistii

Primul este rugăciunea rostită asupra pâinii și vinului, prefacerea

A DOUA CĂLĂTORIE MISIONARĂ A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

Scopul celei de a doua călătorii misionare

Itinerarul celei de a doua călătorii misionare

La Corint, Pavel a propovăduit în fiecare sâmbătă reuşind să

Aspectele pozitive și negative ale celei de a doua călătorii misionare

EPISTOLA I CĂTRE CORINTENI A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

Întemeierea Bisericii din Corint

Sfântul Apostol Pavel ajunge în Corint în cursul celei de a doua călătorii

învăţătura Evangheliei trebuie să îi aibă în vedere şi pe păgâni nu doar pe iudei,

păgânilor. Datorită faptului că, Corintul era un oraş cosmopolit, comunitatea

b. Limba şi stilul Epistolei

c. Scopul scrierii Epistolei

d. Locul şi timpul scrierii Epistolei

Epistola întâia către Corinteni este citată de către Clement Romanul,

g. Integritatea, unitatea şi textul Epistolei

Cuprinsul Epistolei întâia către Corinteni

Prologul Epistolei (I Corinteni 1, 1-9)

În Prologul Epistolei, Pavel îşi prezintă calitatea sa de Apostol al lui Iisus

Partea I, a Epistolei (I Corinteni 1, 10- 6, 20)

Partea a II-a, a Epistolei (I Corinteni 7, 1- 15, 58)

B. Învăţături morale şi liturgice

INTRODUCERE GENERALĂ LA EPISTOLELE PASTORALE

a. Caracteristicile Epistolelor pastorale

creştine, precum şi purtarea de grijă a Bisericii încredinţate spre păstorire (cf.

Când Sfântul Apostol Pavel stabileşte condiţiile de admitere a creştinilor

b. Autorul Epistolelor pastorale

Cei care se opun negării autenticităţi acestor Epistole, le fixează data

c. Autenticitatea Epistolelor pastorale

contrariul concluziilor criticii protestante precum şi argumente favorabile

Mărturii interne privind autenticitatea Epistolelor pastorale

Cu toate că Epistolele pastorale formează parte integrantă a Epistolelor

d. Motivaţia şi scopul scrierii Epistolelor pastorale

Pavel îi oferă un supliment de instrucţiuni prin intermediul celor două epistole

În calitate de episcopi, Timotei şi Tit erau îndatoraţi să supravegheze

e. Timotei şi Tit ca şi destinatari ai Epistolelor pastorale

Destinatarii epistolelor la care ne referim sunt desemnaţi de către Sfântul

evreică convertită la creştinism, fiind caracterizată de către Sfântul Evanghelist

recomandări despre Timotei şi totodată cunoscându-i familia, Apostolul

Epistolelor pastorale se vorbeşte despre hirotonirea lui Timotei (vezi I Timotei

privinţă, Timotei era un model demn de urmat. O altă însuşire deosebit de

reglementeze această delicată problemă, din experienţa sa misionară Sfântul

exemplară a îndatoririlor sale de episcop al Efesului: „Tu fii treaz în toate,

S-ar putea să vă placă și