UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA ”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”

IAȘI

-Lucrare de seminar-

Învățătura creștină despre Învierea obștească

Coordonator: Student:

Prof. dr. V. Cristescu Apopei Sabin-Alexandru

Anul III , Teologie Pastorală

1
 Invierea Domnului Iisus Hristos este un fapt istoric, este o evidenta istorica, este un
eveniment unic in istoria omenirii. De altfel, Invierea Domnului este si dogma fundamentala a
crestinismului, iar crestinismul nu este o filosofie, o ideologie, nu este o religie oarecare, ci
viata traita in Hristos Domnul. Prin Iisus Hristos, Fiul Sau, Dumnezeu s-a coborat in mijlocul
oamenilor pentru a-i pregati si a-i ridica cu El in Patria Cereasca.

Faptul învierii Mântuitorului ne-a dat încredințarea neclintită că și noi vom învia cu
trupul la obșteasca înviere (I Cor. 15 – 20); această încredințare ne-a fost împărtășită și în
cuvintele: „Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață
veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoiˮ (Ioan 6, 40); de aici înțelegem că viața noastră
nu se sfârșește odată cu moartea trupului, ci ea continuă, sufletul fiind nemuritor; la obșteasca
înviere sufletul se va uni cu trupul care va fi un „trup duhovnicescˮ (I Cor. 15, 44); dacă la
obșteasca înviere toate trupurile vor învia, nu toate trupurile se vor împărtăși de slava lui
Dumnezeu; credința cea dreaptă, faptele de milostenie, viața de sfințenie chezășuiesc învierea
spre viața veșnică întru fericire (Ioan 5, 29).

În limbajul Sfintei Scripturi și cel al slujbelor pentru cei morți, moartea noastră cu
trupul se numește adormire, iar trezirea din acest somn se numește înviere.

La obșteasca înviere, nu numai omul ci și întreaga creație a lui Dumnezeu, cerul și

pământul se vor împărtăși de veșmântul duhovnicesc, de o înnorire, după cum spune
Mântuitorul în Sfânta Sa Evanghelie (Mat. 19, 28); atunci va fi „cer nou și pământ nouˮ, după
cum citim în Cartea Apocalipsa (21, 1).

Prefacerea lumii se află în strânsă şi indiscutabilă legătură cu învierea cea de obşte.

Nu se pot concepe una fără alta. Amândouă se vor petrece odată şi vor fi cauzate de aceeaşi
Parusie. Înţelegerea acestei legături vine din aceea că urmarea păcatului originar a fost
resimţită nu numai de om, ci şi de întreaga creaţie.

Învierea noastră cu sufletul se petrece mai întâi în Taina Botezului, în care suntem
iertaţi de păcatul strămoşesc, iar apoi în Taina Spovedaniei. Botezul este Sfânta Taină care,
prin întreita afundare în apa cristelniţei, preînchipuie moartea, îngroparea, petrecerea celor trei
zile în mormânt şi apoi Învierea Mântuitorului.

2
 „Dumnezeu a creat lumea cu intenţia etern-iubitoare de a o duce la desăvârşire. Prin
urmare, ea este menită să se transfigureze până la plenitudinea existenţială în care «Dumnezeu
să fie totul în toate» (1 Corinteni 15, 28). Sfârşitul lumii, încheierea modului de existenţă
istorică a lumii se impune logic şi datorită faptului că lumea materială, având un început, va
trebui să cunoască şi un sfârşit, într-o formă oarecare. Sfârşitul lumii nu înseamnă nimicirea
creaţiei, că toate au ieşit din mâna lui Dumnezeu. Sfârşitul lumii va fi, de fapt, o transformare
masivă, existenţială, o preschimbare a lumii”1

Ultimul moment, înainte de Înfricoşătoarea Judecată, va fi învierea tuturor morţilor:

„Trâmbiţând arhanghelul Tău cu trâmbiţa cea de apoi, spre scularea în viaţă a tuturor,
Hristoase”2. Învăţătura despre învierea morţilor este temelia credinţei noastre, aşa cum ne
arată Sfântul Apostol Pavel: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea
noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15, 14).

Referitor la acest eveniment minunat, al învierii celor adormiţi la a Doua Venire a

Domnului, în pericopa evanghelică de la slujba înmormântării, Mântuitorul ne spune: „Nu vă
miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui; şi vor ieşi
cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii”
(Ioan 5, 28-29). Şi iarăşi „Iisus le-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar
dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

Însă trâmbiţa care se va auzi nu anunţă lumii numai apariţia biruitoare a lui Hristos,
ci ea este şi o chemare a celor morţi spre a învia; este semnul de biruinţă asupra morţii.
Apologeţii creştini, Sfinţii Părinţi şi teologii au apărat dintotdeauna dogma învierii morţilor,
ea necesitând din partea credincioşilor o credinţă puternică, pentru că ea este un act al
Atotputerniciei lui Dumnezeu, asemănător cu fenomenul creaţiei din nimic. Sfântul Apostol
Pavel spune că „Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui
Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi” (1 Tesaloniceni 4,
16), adică cei care au crezut în Evanghelie, ca şi cei care, fiind sub lege, au nădăjduit întru
aşteptarea Mântuitorului, îndreptându-se prin aceasta înaintea lui Dumnezeu.

1
Pr. dr. George Remete, Dogmatica ortodoxă, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2000, p. 361.
2
Triodul, care cuprinde slujbele bisericeşti de la Duminica Vameşului şi Fariseului până la Sfânta Înviere,
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000, p. 31 – Sâmbăta
Lăsatului sec de carne, la Utrenie, Canonul, Cântarea a 6-a, glasul al VIII-lea, Stihira a IV-a.

3
 Prin expresia „cei morţi” se cuprind şi acei care, după moarte, până la Parusie, sunt
în comuniune cu Hristos. Morţii cei drepţi vor învia întâi, urmând imediat şi cei nedrepţi, cei
necredincioşi şi păcătoşi3. „Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna
pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini”
(Matei 24, 31). „Va răsuna trâmbiţa şi morţii ca dintr-un somn se vor scula, dorind să ia viaţă
cerească”4.

Înţelesul acestor cuvinte este acela că :

„nu îngerii vor suna trâmbiţele, ci numai una singură va suna, cea a lui Dumnezeu,
glasul Fiului lui Dumnezeu; atunci va veni ceasul hotărât de la începutul veacurilor, ceasul
Atotputerniciei lui Dumnezeu, al învierii trupurilor a toată omenirea; atunci, la sunetul acelei
trâmbiţe, când va sosi acel ceas ultim al Universului, îngerii vor fi trimişi de Domnul Iisus
Hristos şi atunci se va vedea lucrarea neînţeleasă de spiritul omenesc a Atotputerniciei lui
Dumnezeu: învierea morţilor. Toţi cei care au adormit pe pământ, fără nicio abatere, vor învia
pentru judecata generală. La sunetul trâmbiţei vor învia drepţii şi păcătoşii, fericiţii şi
osândiţii; toţi vor învia, indiferent de ce boală vor fi fost loviţi: înecaţi, arşi, sfâşiaţi de fiarele
sălbatice şi de păsări, ucişi de criminali, sinucigaşii, toţi cei care s-au născut şi au murit de la
Adam şi până la ceasul judecăţii. Toţi vor învia, având aceeaşi vârstă şi aceeaşi stare, cu
singura deosebire a faptelor vieţii lor pământeşti. Sufletele îşi vor îmbrăca din nou trupurilor
lor, acum înviate, pentru a nu le mai părăsi niciodată. Aceste suflete unite cu trupul lor pentru
veşnicie se vor înfăţişa la judecată şi vor intra în starea de fericire sau de osândă”5.

„Ca o floare se veştejeşte şi ca un vis trece şi se destramă tot omul; dar când trâmbiţa
va suna iarăşi, morţii, ca dintr-un cutremur, toţi se vor scula în întâmpinarea Ta, Hristoase
Dumnezeule”6. Învierea morţilor va fi generală şi va cuprinde pe toţi. „Căci, precum în Adam
toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 15, 22).

3
Ion Constantinescu, „A doua venire a Domnului Hristos (Parusia) şi unele înţelegeri greşite în legătură cu ea”,
Glasul Bisericii, XXXV (1976), 3-4, p. 340.
4
Molitfelnicul, care cuprinde slujbe, rânduieli şi rugăciuni săvârşite de preot la diferite trebuinţe din viaţa
creştinilor, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002, p. 296 –
Rânduiala înmormântării preoţilor şi a diaconilor de mir, după Laude, alte stihiri idiomele, Stihira a II-a, glasul al
VIII-lea.
5
Mitrofan de Konevets, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, vol. II, Bucureşti, Editura
Anastasia, 1996, pp. 186-187.
6
Penticostarul…, p. 310 – Sâmbătă, în săptămâna a şaptea după Paşti, la Utrenie, la Laude, Slavă..., glasul al II-
lea.

4
 Mărturisirea credinţei în Învierea lui Iisus Hristos este, pentru creştini, expresia unei
convingeri că acest eveniment unic este întru totul adevărat, deoarece Iisus, Fiul lui
Dumnezeu, S-a întrupat şi a murit din iubire pentru creatura Sa. Învierea reprezintă acea
garanţie din partea Celui care singur poate asigura nemurirea, adică garanţia de a şti că eu voi
exista prin Cineva, Care este în permanenţă viu.

Relatările nou-testamentare referitoare la Înviere ne ajută să înţelegem că viaţa

Domnului Iisus Hristos, după Înviere, nu se mai desfăşoară potrivit legilor interne ale istoriei
biologice, ci în afară de acestea şi mai presus de ele. După Înviere, Hristos nu Şi-a reluat
aceeaşi viaţă pe care o avusese înainte de moarte, ci El a înviat la o viaţă definitivă şi
permanentă, o viaţă care nu mai este condiţionată de legile chimice şi biologice şi care, din
acest motiv, este în afară de orice influenţă a morţii.

Prin Patimile, Moartea şi Învierea Sa, El a intrat în eternitatea pe care o dă iubirea. Şi

în prezent, în lumea morţii noastre, Iisus poate fi recunoscut prin iubirea Sa, care învinge
moartea şi prin care pune bazele unei lumi noi, alta decât cea existentă până la El, o lume a
iubirii şi a înfrăţirii tuturor.

Dar şi acum, ca şi „în vremea aceea”, ne este foarte greu să înţelegem în toată
deplinătatea sa Învierea lui Hristos, descrisă de evanghelişti. Dacă pentru primii creştini
stăruinţa în învăţătura Apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciune
reprezenta mijlocul cel mai sigur pentru întâlnirea şi unirea lor cu Domnul cel Înviat,
istorisirea dialogului de pe drumul Emausului ne îngăduie să înţelegem că întâlnirea noastră
cu El este posibilă, transpunândune cu mintea nu numai în timpul istoric al Învierii, ci şi în
prezent, situândune pe un plan spiritual al trăirii noastre în Hristos, pentru a călători împreună
şi pentru a ne uni cu El la masa euharistică a Emausului Bisericii universale, din trecut şi din
prezent7.

7
Chesarie Gheorghescu, „Învierea lui Hristos – viaţa noastră”, Mitropolia Olteniei, LVII (2005), 1-4, pp. 42, 46,
47.

5
 „A morţilor înviere prin moarte Te-ai făcut, că tăria morţii a lipsit, împreunându-se
cu viaţa cea veşnică, cu Dumnezeu Cel ce S-a întrupat, Carele stăpâneşte toate” 8. „Cu palma
cea începătoare de viaţă, pe cei morţi din încuietorile cele întunecoase, Dătătorul de viaţă
înviindu-i pe toţi, Hristos Dumnezeu, înviere a dăruit frământăturii omeneşti, că este
Mântuitorul tuturor, Învierea şi Viaţa şi Dumnezeu a toate”9.

Trăind pe acest plan spiritual, El ne oferă totodată o teologie a învierii şi o teologie

liturgică. Avem posibilitatea de a întâlni pe Dumnezeu Cel Înviat atât în cuvânt, cât şi în
Sfintele Taine. În acelaşi timp, Sfânta Liturghie, fiind întemeiată pe taina Jertfei şi a Învierii
lui Hristos, deci pe misterul pascal, poate şi trebuie să fie înţeleasă ca o prezenţă continuă a
Domnului în viaţa noastră, ca un mijloc de cercetare permanentă din partea Sa, Care ne
însoţeşte pe calea vieţii, Care ne poate aprinde inimile împietrite, Care ne poate deschide ochii
cei întunecaţi pentru a-L cunoaşte, prin harul Învierii şi prin Sfintele Taine10.

„Ci ne dă nouă până la suflarea cea mai de pe urmă să primim cu vrednicie părticica
Sfintelor Tale Taine, ca merinde pe calea vieţii veşnice şi spre răspuns bineprimit la
înfricoşătorul scaun de judecată al Hristosului Tău”11.

El călătoreşte şi acum cu noi, toată viaţa, până la moarte, şi trece cu noi prin moarte,
aşteptându-ne în scaunul de judecată, unde ne va întâmpina pentru a ne da ceea ce noi ne-am
rânduit din viaţa pământească. Are puterea de a ne face să-L cunoaştem şi să ne bucurăm de
prezenţa Sa. „Taina tainelor se pune înaintea sfinţilor; că, precum adormind nu au simţit, aşa
şi acum, sculându-se, s-au spăimântat, că ceea ce s-a săvârşit s-a făcut încredinţare pentru
învierea morţilor; pentru ca, aceasta cunoscând, să astupe gurile celor ce se leapădă de dânsa,
cu credinţă preamărind pe mucenici”12.

8
Octoihul Mare, care cuprinde slujba Învierii pe opt glasuri, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti,
1952, p. 287 – Glasul al IV-lea, Duminică dimineaţă, alt Canon al Crucii cu al Învierii, Stihira
a II-a.
9
Octoihul Mare…, p. 473 – Glasul al VI-lea, Duminică dimineaţă, Canonul Învierii, Condac.
10
C. Gheorghescu, „Învierea lui Hristos...”, pp. 47-48.
11
Liturghierul, care cuprinde dumnezeieştile liturghii ale sfinţilor noştri părinţi: Ioan Gură de Aur, Vasile cel
Mare şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, precum şi rânduiala Vecerniei, Utreniei, Dumnezeieştii
Proscomidii, Liturghiei cu arhiereu etc., Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1995, pp. 228-229 – Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea în taină la ectenia „Pe toţi
sfinţii pomenindu-i...”.
12
Mineiul pe August, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 2003, p. 49 – Ziua a patra, la Vecernie, la Doamne, strigat-am..., Stihirile sfinţilor, Stihira
a III-a, glasul al IV-lea.

6
 Toţi cei ce mor şi care vor învia la Judecata obştească au posibilitatea să cunoască cât
de rezonabilă este credinţa întemeiată pe acea Iubire care a biruit moartea şi a dat viaţă celor
din morminte. Iubirea lui Hristos pentru oameni este dovedită de moartea Sa pe Cruce, care
ne-a ridicat din „împărăţia întunericului” (Coloseni 1, 13) şi ne-a adus lumina, viaţa şi
nemurirea (2 Timotei 1, 10). Hristos S-a jertfit pentru noi şi în această jertfă s-a concentrat
iubirea supremă a lui Dumnezeu faţă de noi (Galateni 2, 20).

Crucea este momentul culminant al iubirii şi al dăruirii totale. Crucea luminată de

Înviere Îl aşază în adevărata Sa strălucire. Smerenia şi ascultarea până la moarte ale Fiului lui
Dumnezeu ca om întrupat a desfiinţat neascultarea şi mândria protopărinţilor. Originea Sa
divină, sfinţenia vieţii Acestui Arhiereu au dat valoare infinită morţii Sale pe Cruce. Jertfa lui
Hristos este unică şi irepetabilă. Această jertfă conferă creaţiei o altă ordine a existenţei.
Hristos ne introduce cu El în veacul învierii13.

„Răstignindu-Te Tu, Hristoase, lumina s-a întunecat, pământul s-a cutremurat şi

mulţi morţi s-au ridicat din morminte, de frica puterii Tale.” 14 „Cu giulgiuri înfăşurând Iosif
trupul Tău, Hristoase, în mormântul cel nou Te-a pus pe Tine, mântuirea noastră; dar pe cei
morţi, ca un Dumnezeu, i-ai înviat”15.

Însă moartea şi Învierea lui Hristos nu sunt fapte izolate, ci au legătură intimă cu
viaţa, pe care o pătrund şi o transfigurează. Umanitatea lui Iisus Hristos devine focarul din
care iradiază în formă accesibilă nouă infinitatea vieţii divine, ajunge un mijloc de
comunicare al energiilor dumnezeieşti spre noi. Moartea şi Învierea Mântuitorului devin fapte
ale vieţii noastre religios-morale, prin participarea fiecăruia dintre noi la moartea şi Învierea
lui Hristos. Aceste două acte de iubire sublimă au adus făpturii iertare, înnoire şi viaţă
veşnică, devenind izvorul vieţii noastre veşnice, începătură şi temei al învierii viitoare.
Biruinţa asupra morţii este oferită în dar de către Mântuitorul Hristos tuturor celor ce cred în
El (1 Corinteni 15, 57).

Învierea Sa este certitudinea învierii noastre (1 Corinteni 15, 20, 25; 1 Tesaloniceni
4, 14), deoarece a fost câştigată de El în numele nostru, al tuturor, pentru ca toţi cei ce credem
13
Dumitru Viezuianu, „Moartea şi Învierea Mântuitorului după Epistolele pauline”, Studii Teologice, XXIX
(1977), 9-10, pp. 661-663.
14
Penticostarul…, p. 95 – Duminica a treia după Paşti, a Sfintelor femei mironosiţe şi a Dreptului Iosif, la
Utrenie, Canoanele, Canonul Mironosiţelor – alcătuire a lui Andrei Criteanul, Cântarea a 3-a, Stihira a IV-a,
glasul al IV-lea.
15
Penticostarul…, p. 94 – Duminica a treia după Paşti, a Sfintelor femei mironosiţe şi a Dreptului Iosif, la
Utrenie, Canoanele, Canonul Mironosiţelor – alcătuire a lui Andrei Criteanul, Cântarea 1, Stihira a VII-a, glasul
al IV-lea.

7
şi trăim după voia Lui să ne bucurăm pe deplin de darul învierii şi al vieţii 16. „Pecetluit fiind
mormântul, din mormânt viaţă ai răsărit, Hristoase Dumnezeule; şi uşile fiind încuiate,
înaintea Ucenicilor ai venit, Învierea tuturor, Duh drept printr-înşii înnoindu-ne nouă, după
mare mila Ta”17.

Învierea noastră este în strânsă dependenţă de Învierea lui Hristos; Învierea

Domnului învederează şi precede învierea credincioşilor, ea fiind premisa şi garanţia învierii
morţilor: „Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat” (1 Corinteni 15, 13, 16).

Despre învierea morţilor se poate vorbi sub două aspecte, şi anume: învierea morţilor
privită ca act cosmic şi învierea morţilor, ca act al voii divine, care va avea loc la sfârşitul
veacurilor. Învierea morţilor este un act al voii divine, părtaşi ai învierii şi vieţii veşnice fiind
cei ce cred în Fiul. „Vedeţi, vedeţi, că Eu sunt Dumnezeul vostru, Care cu dreaptă judecată
am întărit hotarele vieţii; Cel ce primesc din stricăciune întru nestricăciune pe toţi cei adormiţi
întru nădejdea învierii celei veşnice”18.

Domnul Hristos a afirmat în mod clar că morţii vor învia la Parusia Sa, căci,
coborându-Se din cer Mântuitorul, la glasul arhanghelului şi în sunetul trâmbiţelor, cei morţi
vor învia şi, împreună cu cei vii care se vor afla atunci şi care se vor schimba într-o clipită, se
vor ridica în văzduh şi Îl vor întâmpina pe Domnul 19. „O, înfricoşătoarea Ta a doua venire,
Doamne! Că venind în chipul fulgerului pe pământ, vei învia toată zidirea spre a fi judecată.
Atunci pe cei ce au vieţuit Ţie cu credinţă învredniceşte-i să fie împreună cu Tine,
întâmpinându-Te”20.

Întâmpinarea Domnului în văzduh de către cei drepţi ne arată că Domnul S-a pogorât
din cer ca să apuce pe cei drepţi, iar învierea morţilor şi transformarea celor vii vor avea loc

16
D. Viezuianu, „Moartea şi Învierea Mântuitorului...”, p. 669.
17
Penticostarul…, p. 56 – Duminica Antipasha (a Tomii), în care prăznuim atingerea coastei
Domnului de către Sfântul Apostol Toma, la Vecernia Mică, troparul, glasul al VII-lea.
18
Triodul…, p. 28 – Sâmbăta Lăsatului sec de carne, la Utrenie, Canonul, glasul al VIII-lea,
Cântarea a 2-a, Stihira a II-a.
19
I. Constantinescu, „A doua venire a Domnului Hristos...”, p. 340.
20
Triodul…, p. 29 – Sâmbăta Lăsatului sec de carne, la Utrenie, Canonul, glasul al VIII-lea,
Cântarea a 2-a, Stihira a V-a.

8
nu pe pământ, ci în văzduh. Văzduhul este o regiune aflată imediat deasupra pământului, care
va servi ca loc de întâlnire cu Domnul, dar un loc de petrecere definitivă21.

Învierea va fi generală: vor învia atât trupurile celor drepţi, cât şi trupurile celor
păcătoşi, devenind şi ele veşnice, dar nu spre fericire. Învierea trupurilor celor păcătoşi este
postulată de nevoia judecării omului în integritatea fiinţei sale 22. „Fără de veste Judecătorul va
veni şi faptele fiecăruia se vor descoperi; deci, cu frică să grăim în miezul nopţii: Sfânt, Sfânt,
Sfânt eşti Dumnezeul nostru; pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”23.

Învierea nu este reconstituirea unor elemente materiale amorfe, ci este reprezentarea

chipului şi asemănării lui Dumnezeu în om. Dacă acest chip a fost întunecat prin necredinţă şi
perseverare în rău, în distrugere, pregătind însuşi omul calea neantului, învierea de apoi va
avea loc spre osândă veşnică pentru păcătoşi, iar învierea drepţilor va fi ca strălucirea
soarelui.

Învierea va fi reală şi fiecare îşi va vedea faptele sale bune sau rele în slava sau
goliciunea lor. Trupul va fi duhovnicesc, adică materia transformată, iar vederea va fi ca în
vis. Reconstituirea şi învierea vor fi pentru toţi, indiferent de starea lor, în vederea judecăţii.
Învierea va fi atemporală, fiindcă aparţine lui Dumnezeu, Cel ce nu poate fi încadrat în timp24.

Într-o zi, toată această lume stricăcioasă va apune şi va răsări veşnica Împărăţie a
Cerurilor, în care sufletele celor mântuiţi, unite cu trupurile lor înviate, vor locui, nemuritoare
şi nestricăcioase, împreună cu Hristos, pe veci. Atunci, bucuria şi slava nedeplină pe care
sufletele le cunosc acum în ceruri vor fi înlocuite cu deplinătatea bucuriei noii creaţii, pentru
care a fost făcut omul. Dar cei care nu au acceptat mântuirea pe care Hristos a venit să o
dăruiască oamenilor se vor chinui veşnic – împreună cu trupurile lor înviate – în iad25.

Sfântul Ioan Damaschin, în Dogmatica sa, înfăţişează foarte bine învierea morţilor,
astfel:
21
I. Constantinescu, „A doua venire a Domnului Hristos...”, p. 341.
22
Gheorghe Nicolae, „Învăţătura despre învierea morţilor în Catehezele Sfântului Chiril al
Ierusalimului”, Studii Teologice, XIX (1967), 9-10, pp. 637-638.
23
Triodul…, pp. 691-692 – Cântări Treimice pe opt glasuri, glasul al III-lea, Şi acum....
24
Petre I. David, „A doua venire a Domnului (Parusia)”, Ortodoxia, XXXVI (1984), 1, pp. 107-108
25
Serafim Rose, Sufletul după moarte, traducere de Dana Cocargeanu, București, Editura Sophia, 2007, pp. 217-
218.

9
 „Credem şi în învierea morţilor. Căci în adevăr va fi, va fi învierea morţilor. Iar când
spunem înviere, spunem învierea trupurilor, deoarece învierea este starea de-a doua a celui
căzut. Sufletele însă, pentru că sunt nemuritoare, cum vor învia? Dacă moartea se defineşte ca
o despărţire a sufletului şi a trupului şi ca a doua stare a vieţuitoarei care s-a descompus şi a
căzut. Prin urmare, însuşi corpul coruptibil şi descompus, însuşi va învia, incoruptibil.
Sufletele se vor uni cu trupurile, iar acestea vor fi nestricăcioase, pentru că vor dezbrăca
stricăciunea. Astfel, ne vom apropia de înfricoşatul scaun de judecată al lui Hristos. Diavolul,
demonii lui, omul lui, adică antihrist, cei necredincioşi şi cei păcătoşi vor fi predaţi focului
veşnic, iar cei care au făcut fapte bune cu îngerii vor străluci ca soarele, spre viaţa veşnică”26.

La glasul Domnului, sufletele tuturor oamenilor morţi se vor uni din nou cu trupurile
lor şi toţi, atât drepţii, cât şi păcătoşii, vor învia întru nestricăciune. „Nu vă miraţi de aceasta;
căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui; şi vor ieşi cei ce au făcut cele
bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29).

Teologia răsăriteană a insistat asupra învierii trupurilor şi pentru a păstra unitatea

fiinţei umane în dualitatea trup-suflet, aceasta contra ideii de eternitate şi de necesitate a
materiei, în starea de creatură. De aceea, teologia vorbeşte despre moartea fizică, corporală,
care nu înseamnă dispariţia persoanei, ci dezagregarea şi împrăştierea materiei părţii
corporale, căci şi trupul, sfinţit prin botez şi hrănit cu pâinea vieţii, este consacrat lui
Dumnezeu şi aparţine lui Hristos. El este sămânţa care trebuie să moară, pentru ca fiinţa
umană să îmbrace o stare nouă, de transfigurare. Tocmai de aceea, Biserica Ortodoxă,
considerând trupul ca parte integrantă a persoanei, nu practică incinerarea, care înseamnă o
negare a învierii trupurilor, dar nicidecum un proces de împiedicare a învierii. În actul învierii,
sufletul şi trupul sunt reunite pentru eternitate într-o umanitate eshatologică, pătrunsă de
energia duhului nestricăcios27.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune:

26
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001, pp. 246, 251.
27
Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, (Didaskalos), Bucureşti, Editura România Creştină,
1999, p. 204.

10
 „Dar chiar când va fi reînnoită, zidirea nu va fi iarăşi cum a fost adusă de Dumnezeu
la existenţă, la început; să nu fie! Căci se seamănă trup sufletesc (1 Corinteni 15, 44), cum s-a
spus, şi nu se ridică un trup cum era al primului om creat înainte de neascultare, adică material
şi sensibil şi schimbăcios, având lipsă de hrană materială, ci se scoală trup întreg, înduhovnicit
şi neschimbăcios, cum era al Stăpânului şi Dumnezeului nostru după Înviere, adică al Celui
de-al doilea Adam şi al Celui întâi-născut din morţi, deci cu mult deosebit de acela. În acelaşi
fel, întreaga zidire se va face, la un semn al lui Dumnezeu, nu cum a fost creată, materială şi
supusă simţurilor, ci va fi prefăcută, la naşterea din nou, într-o locuinţă nematerială şi
duhovnicească, mai presus de toată simţirea”28.

„Hristos a înviat, dezlegând din legături pe Adam cel întâi zidit şi sfărâmând tăria
iadului. Îndrăzniţi, toţi morţii, că s-a omorât moartea, s-a prădat şi iadul împreună cu ea şi a
luat împărăţia Hristos, Cel ce S-a răstignit şi a înviat. Acesta ne-a dăruit nestricăciunea
trupului; Acesta ne va scula pe noi şi ne va dărui învierea, şi de slava aceea ne va învrednici,
cu veselie, pe toţi câţi cu credinţă neabătută au crezut întrÎnsul, cu căldură”29.

Prin urmare, „învierea este refacerea firii, în aşa fel că întrece starea ei din paradis.
Superioritatea aceasta constă în neschimbabilitatea universală a tuturor, în special în negrăita
îndumnezeire după har a sfinţilor”30 (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Dimensiunea eshatologică a Bisericii, cuprinsă în toate cărţile ei de cult, nu

desemnează o virtualitate, ci exprimă o realitate, aceea a experienţei lui „deja, dar nu încă”;
este realitatea şi actualitatea eshatologismului liturgic, în care cele ce au fost cândva sau cele
care vor veni şi se vor împlini se petrec deja pe tărâmul sacralităţii ecleziale şi misionare, în
sărbătorescul astăzi, existent în multe dintre alcătuirile imnografice ale cărţilor noastre de cult:

28
Sf. Simeon Noul Teolog, „Întâia cuvântare morală”, în: Filocalia, vol. VI, traducere de Pr. prof.
dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1977, p. 139.
29
Triodul…, p. 37 – Sâmbăta Lăsatului sec de carne, la Utrenie, la Laude, Stihira a IV-a, glasul
al VIII-lea
30
Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie”, (PG 90), în: Filocalia, vol. III,
traducere de Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ediţie electronică, Apologeticum, 2005, p. 283.

11
 „Astăzi ne-a sosit nouă tuturor vreme de praznic [...] Astăzi, harul Sfântului Duh, în
chip de porumbel, peste ape se pogoară [...] Astăzi, Împărăţia Cerurilor am dobândit, iar
Împărăţia Domnului nu va avea sfârşit”31.

„Astăzi, Hristos, moartea călcând, a înviat, precum a zis, şi bucurie lumii a dăruit; ca
toţi, glăsuind cântarea, aşa să zicem: Izvorule al vieţii, Lumina cea neapropiată, Atotputernice
Mântuitorule, miluieşte-ne pe noi!”32.

31
Molitfelnic…, pp. 683-684 – Slujba Aghiasmei Mari, Rugăciunea alcătuită de Sofronie,
patriarhul Ierusalimului.
32
Penticostarul…, p. 267 – Duminica a şaptea după Paşti – a celor trei sute optsprezece Părinţi
de la Sfântul întâiul Sobor din Niceea (325), la Vecernia Mare, la Doamne, strigat-am…, Stihirile
Învierii, Stihira a III-a, glasul al VI-lea.

12
 Bibliografie

1. Glasul Bisericii , Revista oficială a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei Anul LXXI

(2012), nr. 1-6 (ianuarie-Iunie), Învierea morţilor, dovadă de iubire a lui Dumnezeu
faţă de oameni în gândirea imnografilor creştini ,Preot asist. dr. Cosmin Santi, p.
203-213.
2. Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie”, (PG 90), în: Filocalia, vol. III,
traducere de Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ediţie electronică, Apologeticum, 2005.
3. Triodul.
4. Sf. Simeon Noul Teolog, „Întâia cuvântare morală”, în: Filocalia, vol. VI, traducere
de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române.
5. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, (Didaskalos), Bucureşti,
Editura România Creştină, 1999.
6. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.
7. Petre I. David, „A doua venire a Domnului (Parusia)”, Ortodoxia, XXXVI (1984)
8. Serafim Rose, Sufletul după moarte, traducere de Dana Cocargeanu, București
Editura Sophia, 2007.
9. Gheorghe Nicolae, „Învăţătura despre învierea morţilor în Catehezele Sfântului
Chiril al Ierusalimului”, Studii Teologice, XIX (1967).
10. Dumitru Viezuianu, „Moartea şi Învierea Mântuitorului după Epistolele pauline”,
Studii Teologice, XXIX (1977).
11. Penticostarul.
12. Mineiul pe August, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 2003.
13. Liturghierul, care cuprinde dumnezeieştile liturghii ale sfinţilor noştri părinţi: Ioan
Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, precum şi
rânduiala Vecerniei, Utreniei, Dumnezeieştii Proscomidii, Liturghiei cu arhiereu etc.,
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1995.
14. Octoihul Mare, care cuprinde slujba Învierii pe opt glasuri, Bucureşti, Tipografia
cărţilor bisericeşti, 1952.
15. Chesarie Gheorghescu, „Învierea lui Hristos – viaţa noastră”, Mitropolia Olteniei,
LVII (2005).
16. Ion Constantinescu, „A doua venire a Domnului Hristos (Parusia) şi unele înţelegeri
greşite în legătură cu ea”, Glasul Bisericii, XXXV (1976).
17. Molitfelnicul, care cuprinde slujbe, rânduieli şi rugăciuni săvârşite de preot la diferite
trebuinţe din viaţa creştinilor, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 2002.

13
18. Mitrofan de Konevets, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, vol. II,
Bucureşti, Editura Anastasia, 1996.
19. Pr. dr. George Remete, Dogmatica ortodoxă, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2000.
20. Triodul, care cuprinde slujbele bisericeşti de la Duminica Vameşului şi Fariseului
până la Sfânta Înviere, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 2000.

14