3.4.

Finalul vieții pământești: trecerea

„Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia
în ziua cea de apoi.” (Ioan 5, 54)
Eshatologia este partea finală a existenței creației sau existența eternă de după moarte.
Părintele Dumitru Stăniloae vorbește de trei etape ale creației: prima etapă este aceea de la
creație până la Hristos; a doua etapă este în Hristos sau determinată de Hristos până la
sfârșitul formei actuale a lumii; a treia etapă este cea care urmează după sfârșit. 1
Pe de altă parte, etapele existenței fiecărui om în parte sunt în funcție de credința în
care fiecare se află. Existența celor care nu au cunoscut pe Hristos se împarte în două etape:
cea de la începutul existenței lor (din momentul concepției) până la moarte și cea de după
moarte. Pentru cei care L-au cunoscut pe Hristos, existența are trei etape: cea de la începutul
existenței lor până la Botez, cea de la Botez până la moarte și cea de după moarte. Etapa
finală a existenței, cea veșnică, e fericită sau nefericită, după cum omul a primit pe Hristos sau
nu în timpul vieții în trup. Fericirea vieții veșnice constă în comuniunea cu Hristos cel înviat,
în dezvoltarea acestei comuniuni și în desăvârșirea ei. Existența veșnică nefericită se
datorează absenței comuniunii cu Hristos cel înviat. Toată viața pe pământ are rostul și își are
scopul în această etapă finală și eternă: după cum omul trăiește aici, așa îi va fi veșnicia.
Pentru această etapă finală, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a răstignit și a murit pe cruce, a
înviat și, de atunci, ne cheamă prin Sine, în Duhul, la Tatăl și rămâne în comuniune cu noi
dacă și noi conlucrăm în vederea comuniunii cu El. Pentru această desăvârșire finală în
Dumnezeu, a creat Dumnezeu lumea. Sensul vieții s-a împlinit în Hristos, întrucât El ne ă
posibilitatea ca, în comuniune cu El, să ajungem la desăvârșirea finală. Părintele Dumitru
Stăniloae spune că: „se poate afirma că numai Hristos Care a înviat ne dă siguranța obiectivă
despre viața viitoare și că numai comuniunea cu El, întrupat și înviat ca Om – comuniune cu
Persoana dumnezeiască eternă, întrupată pentru vecie ca om și înviată ca atare în relație
intimă veșnică cu noi – este o aomuniune care ne asigură ca persoane pentru veșnicie, deci
ne asigură o adevărată fericire eternă, conștientă și deplină”.2
Viața eternă de după moarte începe încă de aici, din viața pământească. Pentru cei
care-L primesc pe Hristos și trăiesc în comuniune cu El, viața veșnică fericită începe de aici
ca o arvună, căci ei se împărtășesc încă de pe acum de viața Învierii Lui, după cuvântul
Domnului Care spune: „Amin, amin zic vouă, că cel ce aude glasul Meu și crede Celui ce M-a

1
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxă, volumul 3, Editura IBMBOR, București, 1997, pp.
235-236;
2
Ibidem, p. 235;
trimis pe Mine are viață veșnică și la judecată nu vine, ci s-a mutat din moarte la viață” (Ioan
5, 24).
Dar și viața veșnică nefericită începe de aici pentru cei care nu Il primesc pe Hristos
cel înviat și care, prin acest refuz al lor, sunt lipsiți de comuniunea cu Binele Personal Absolut
și sunt, deci lipsiți de orice bine real, absență a carei grozăvie va fi sesizată, din nefericire,
abia după moarte.
După învățătura Bisericii Ortodoxe, moartea nu este altceva decât trecerea din viața
pământească la viața de dincolo de mormânt, unde cei ce sunt uniți în credință în Dumnezeu
pe pământ nu sunt despărțiți prin moarte, ca legătură spirituală, iar raporturile mutuale între
cei ce sunt în viață și acei ce au adormit întru Domnul nu pot fi întrerupte, ci dimpotrivă se
mențin ca între membrii unei singure împărății spirituale, Împărăția Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Legătura, unirea și comunicarea celor ce sunt în viață cu răposații au o expresie ce
dovedește menținerea legăturii spirituale, cât și a comunicării dintre ei. Mântuitorul Iisus
Hristos, unind pe credincioși prin legătura iubirii, ne-a descoperit și mijloacele de a ne păstra
legătura și comunicarea celor vii, celor adormiți. Alte mijloace sau lucrări văzute din partea
credincioșilor care sunt în viață sunt: viața lor creștină conformă cu învățătura Evangheliei,
milostenia și rugăciunea pentru cei adormiți.3
Cultul morţilor în Biserica Ortodoxă se mai numeşte şi grija pentru cei adormiţi,
exprimarea „pentru cei morţi” fiind improprie. De asemenea, „moartea” nu este nicidecum
trecere în neființă, ci doar sfârşitul vieții în trup, sufletul omului mutându-se din lumea văzută
în cea nevăzută.4
După căderea protopărinţilor noştri Adam şi Eva în păcat, moartea a pătruns în lume,
pentru că sufletele lor au pierdut inocența, încrederea și iubirea desăvârșită în Dumnezeu și,
drept urmare, s-au lipsit și de harul Său de-viață-dătător. În noua stare, căzută, omul duce o
existență trecătoare, căci trupul se degradează treptat și trebuie „să se întoarcă în pământ,
cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7).
Prin nașterea cu fire omenească din Fecioara Maria, Jertfa pe Cruce fără păcat și
Învierea din morți, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul Hristos, a înlăturat stăpânirea
fricii de moarte și a dăruit fiecărui om certitudinea iubirii depline a lui Dumnezeu față de noi
împreună cu puterea de a birui păcatul (moartea sufletească) în unire cu El. Astfel, cei care
rămân în dragostea Lui, ascultând de voia Sa, merg după această viață biologică să-L
cunoască precum este, în Împărăția Dreptății, Adevărului și Păcii.
3
Pr. Prof. dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, vol. 1, ediția a III-a, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați,
2002, p. 215;
4
*** Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1992, pp. 65-69;
 Dar, nu numai aceștia, cei drepți, ci toți oamenii vor învia (cu trupul) pentru a primi
răsplata faptelor lor. „Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni
15, 22).
Ținând cont că nu este om fără de păcat și în semn de iubire față de cei plecați dintre
noi, Biserica a rânduit slujbe speciale care se fac pentru ușurarea, lăsarea și iertarea păcatelor
pe care cei adormiți le-au săvârșit cu voie sau fără de voie.5
Însă nu doar după adormire, ci încă dinainte de acest moment, fiecare creștin este dator
să se pregătească pentru întâmpinarea lui Dumnezeu, Creatorul nostru. La fiecare Sfântă
Liturghie, slujitorii Bisericii ne îndeamnă să cerem de la Acesta: „sfârşit creştinesc vieţii
noastre: fără prihană, neînfruntat, cu pace...”, adică pacea cu toată lumea și conștiință curată,
împăcată.6
La aceasta, se adaugă grija şi datoria creştinească a celor sănătoși faţă de cei bolnavi
sau în vârstă: „Iar pentru cei ce pleacă (din viaţă), să se păzească şi acum legea veche şi
canonicească, încât dacă pleacă cineva, să nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urmă şi
cea mai trebuincioasă..” ( cel de-al 13-lea canon al Sfinților Părinţi de la Niceea – 325).7
Spovedania (mărturisirea păcatelor) sinceră și cu pocăință aduce celui pe moarte
iertarea păcatelor, liniştirea cugetului şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii pe care îi va fi
nedreptăţit, urât sau păgubit.
Sfânta Împărtăşanie ce se dă în ceasul morţii este numită şi grijanie - pregătirea/grija
cea mai de pe urmă a creştinului aici pe pământ, ea fiind arvună a vieţii veşnice şi chiezășia
învierii: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia
în ziua cea de apoi.” (Ioan 5, 54). Aceasta este merindea cea mai scumpă de care un creştin nu
trebuie să se lipsească.8
Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului (Sfânta Împărtăşanie) sunt pentru suflet cel mai
bun tovarăş, scut şi apărător la Tronul Judecăţii.
Mare păcat săvârsesc cei rămaşi, ce au grijă de cel ce se află în pragul morţii, dacă nu
fac cele necesare pentru a-l ajuta pe cel muribund să se poată spovedi şi împărtăşi. De aceea,
este o problemă deosebit de dramatică atunci când se pomenește la slujba de înmormântare a
unui creștin că a trecut din viață „negrijit şi nespovedit”.9
5
Pr. Prof. Ion Constantinescu, Rugăciunile pentru cei morți, în Glasul Bisericii, Anul XXXIV(1975), nr. 7-8, p.
749-762;
6
Ibidem;
7
https://antenasatelor.ro/lada-de-zestre/ldz/puterea-credintei/puterea-credintei/14645-sfarsitul-omului-
%E2%80%93-trecerea-la-cele-ve%C8%99nice-partea-i-a.html, accesat la data de 27.02.2023;
8
Ibidem;
9
Jean-Claude Larchet, Tradiția Ortodoxă despre viața de după moarte, traducere din limba franceză de Marinela
Bojin, Editura Sofia, București, 2006, pp. 272-273;
 Lumânarea pe care o ține în mână simbolizează călăuza sufletului, risipirea
întunericului morţii, închipuie pe Hristos şi Evanghelia Sa: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce Îmi
urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12). Creştinul
spovedit şi împărtăşit (grijit), pleacă din lume/din viaţa aceasta însoţit de Hristos Dumnezeul
nostru. Ea aminteşte şi de pilda celor zece fecioare care așteptau pe Mirele lor având
candelele gata să fie aprinse (Matei 25, 1-13).
Slujba înmormântării este rugăciunea solemnă prin care comunitatea credincioșilor
invocă mila divină pentru iertarea păcatelor celui adormit și pentru așezarea sufletului lui în
ceata drepților. Această ierurgie este, totodată, plină de simboluri văzute care preînchipuie
realitățile nevăzute la care cei prezenți sunt chemați să ia aminte pentru a se folosi sufletește.
Ea este precedată de pregătirile speciale ce se fac pentru cel trecut la Domnul.
Clopotele bisericii se trag pentru a vesti membrilor parohiei că unul dintre aceştia a
părăsit această lume şi îi îndeamnă pe creştini la rugăciune. „Pentru că noi toţi trebuie să ne
înfăţişăm înaintea Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori
bine, ori rău” (II Corinteni 5, 10)
Cântecul clopotelor aminteşte de glasul trâmbiţei prin care îngerul va vesti sfârşitul
lumii şi ridicarea din morminte la Înfricoşătoarea Judecată: „Şi va trimite pe îngerii Săi, cu
sunet mare de trâmbiţă” (Matei 24, 31).
Trupul celui răposat trebuie spălat, cu apă curată ce aminteşte de apa botezului şi
subliniază faptul că acesta a trăit creştineşte. Hainele curate închipuie veşmântul cel nou al
nestricăciunii şi prezenţa acestuia la Judecata de apoi: „Aşa este şi învierea morţilor: Se
seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune” (I Corinteni 15, 42).
Sfântul Dionisie Areopagitul şi Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază: „E drept că
trupul se destramă pe încetul, dar nu se nimiceşte, căci nimicirea e tocmai trecerea în
neexistenţă, câtă vreme destrămarea e numai o împrăştiere, adică o reîntoarcere a trupului la
stihiile pământene din care a fost luat. Iar ceea ce se află în această stare nu se pierde, cu
toate că aşa ceva trece dincolo de percepţia noastră simţuală”.10
Aşezarea în sicriu a trupului cât şi pânza albă ce acoperă trupul sunt necesare pentru
ocrotirea acestuia şi simbolizează acoperământul Celui Prea Înalt: „Cel ce locuieşte în
ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui.” (Psalmul
90, 1).11

10
Sfântul Dionise Arepoagitul, Despre numele divine. Teolgoia mistică, Editura Polirom, Iași, 2018, pp. 249-
251;
11
Ierom. Benedict Aghioritul, Parastasele și folosul lor, traducere din limba greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu,
Editura Evanghelismos, București, 2002, pp. 45-47;
 Aşezarea cu faţa spre răsărit a celui răposat, arată că de la Răsărit a venit Lumina cea
adevărată – Hristos Dumnezeul nostru şi tot cu faţa spre răsărit a stat creştinul la Sfânta Taină
a Botezului, dinspre răsărit va veni Mântuitorul la Judecata de apoi: „Căci precum fulgerul
iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.” (Matei 24,
26)12
Crucea sau icoana ce se pune pe pieptul celui răposat este scut şi armă împotriva
îngerilor celor răi, care caută să răpească sufletul şi arată că cel adormit şi-a dat duhul în
mâinile lui Hristos Dumnezeul nostru.13
Mâinile care stau încrucişate pe pieptul acestuia, dreapta peste stânga sunt simbol al
rugăciunii de iertare.14
Nu este potrivit să se aşeze bani pe pieptul celui răposat sau alte obiecte in buzunarele
acestuia, aceste daruri fiind fără folos sufletesc, îngreunând sufletul, făcându-i numai rău.
Lumânările ce ard împrejurul sicriului şi cele ce se dau celor ce participă la slujba de
înmormântare simbolizează rugăciunile celor rămași pentru cel adormit. Numai aprinzându-ne
lumina credinței unii altora și prin rugăciunea comună unită într-un gând și cu o inimă către
Dumnezeu, putem să ne mântuim.15
Astfel, nu moartea este sfârșitul vieții, ci viața este sfârșitul morții – dar, viața în
Hristos și cu Hristos! De ce, atunci, a mai îngăduit Dumnezeu moartea? La această întrebare
ne răspunde Cartea Facerii, în capitolul 3: Din cauza păcatului protopărinților noștri! Iar dacă
n-ar fi păcătuit ei, noi am fi fost astăzi, cu toții, nemuritori și cu trupul căci din Pomul Vieții
nu aveam interdicție să mâncăm în grădina Edenului, ci numai din Pomul cunoștinței binelui
și răului. Abia după cădere, văzând Domnul atracția omului spre păcat, în detrimentul
comuniunii cu El, i-a oprit acestuia accesul la Pomul vieții (Fac. 3, 21-24). Aceasta a făcut-o
pentru ca nu cumva să se înveșnicească el în starea aceea de păcat pe pământ. Vedem cu toții
cât rău există, și așa, în lume, în condițiile în care viața noastră este relativ scurtă. Vă
imaginați, însă, ce proporții ar fi căpătat răul, dacă am mai fi rămas și nemuritori?
Așa au înțeles creștinii „rațiunea” morții și în felul acesta s-au și împăcat cu ea,
privind-o:

• Nu ca pe răul suprem, ci ca pe un sfârșit al răului;

12
Ibidem;
13
Ibidem;
14
Ibidem;
15
Ibidem;
 • Nu ca pe catastrofa catastrofelor, ci ca pe un „accident” de parcurs, din cauza
păcatului strămoșesc;
• Nu ca neființă, ci ca pe o „trecere” la viața cea veșnică;
• Nu ca pe un sfârșit al vieții, ci ca pe un sfârșit al „morții” (adică, al păcatului; în
înțelesul de moarte sufletească – „cu moartea pe moarte călcând”) și ca pe o renaștere în
starea paradisiacă, de unde a căzut omul pe când încă putea rămâne nemuritor.16
Se știe despre marele filosof Friedrich Nietzsche că, în necredința sa, a ajuns până
acolo încât I-a proclamat „moartea” lui Dumnezeu. Așa a ajuns el autorul cunoscutei teze
„Dumnezeu a murit”, îmbrățișată cu atâta entuziasm de către iluminiști.
Atitudinea omului față de moarte exprimă unul dintre acele sen- timente ancestrale
care marchează profund o civilizație, dar și individualitatea fiecăruia. Spre exemplu, Istoria
religiilor ne oferă mărturii în legătură cu fiecare epocă despre preocuparea și despre atitudinea
omului în fața morții. Doar din această perspectivă a experienței religioase se poate vorbi
despre un răspuns la această mare și înfricoșătoare taină17: moartea. Mai ales dacă vorbim de
creștinism, unde această experiență are un profund caracter de pregătire nu pentru dispariția
fizică, ci pentru starea de fericire sau de chin din viața eternă. Odată cu creștinismul, și, în
special cu cultul martirilor, morții vor intra în orașele și satele din care fuseseră alungați de
secole. Inițial martirii au fost îngropați în necropole extraurbane, comune creștinilor și
păgânilor, însă locurile venerate ale martirilor au atras, la rândul lor, înmormântările. În astfel
de locuri au început să se construiască biserici și catedrale. Înmormântarea ad santos, adică
aproape de sfinți, pentru a obține protecția lor, a devenit motivul fundamental al
înmormântării morților în biserici sau în spațiul din jurul lor: cimitirul. 18 Scopul creației,
potrivit creștinismului oriental, este îndumnezeirea omului și a universului. Întreaga iconomie
a mântuirii, lucrarea mântuitoare a lui Hristos, acțiunea sfințitoare a Sfântului Duh au ca
scop să conducă omenirea căzută înapoi la starea pentru care a fost creată, spre plinătatea
îndumnezeirii. Potrivit Sfinților Părinți, numai la Parusie își vor vedea oamenii împlinirea
pentru care au fost creați, iar starea finală a multora va fi stabilită doar în momentul
Judecății Finale. Până la Înviere, sfinții înșiși, deși aproape de Hristos, se află într-o stare de
așteptare.

16
Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Editura Dunării de Jos, Galați,
1996, pp. 249-251;
17
Pr. Ioan C. Tetu, Taina morții în spiritualitatea ortodoxă, în Teologie și Viață, nr. 5-8, mai-august,
2010, pp. 6;
18
John Breck și alții, Ce este moartea?, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2006, pp. 51;
 După moarte, sufletul rămâne la fel de viu, la fel de conștient, la fel de activ ca în
timpul vieții pământești, deși într-un mod diferit. Cu toate acestea, omul/sufletul după
moarte nu mai poate face nimic pentru propria mântuire, nici măcar nu poate comunica cu cei
vii, și, astfel, orice evocare magică a morților, ca formă de comunicare me- dium-mistică și de
spiritism a fost condamnată atât de Cuvântul lui Dumnezeu în Vechiul Testament, cât și de
conștiința creștină de-a lun- gul secolelor: „Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul
sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, Nici
descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morții. Căci
urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, și pentru această urâciune îi
izgonește Domnul Dumnezeul tău de la fața ta“ (Deut. 18, 10).
Societatea modernă și post-modernă este marcată de respingerea culturală a morții.
Aceasta nu mai face parte din experiența reală, nu poate fi vizibilă, ascunzându-i-se toate
simbolurile și semnele, ante și post mortem.19
Astăzi, societatea răspunde la experiența actuală a morții cu criteriul calității vieții,20
potrivit căruia viața și moartea sunt demne atunci când indivizii își asumă pe deplin
gestionarea într-un mod direct și personal. Valoarea exprimată de societatea contemporană nu
mai este cea a sacralității vieții, care, ca absolut, este inviolabilă pentru individ și terți, ci cea a
calității care judecă viața potrivit criteriilor de cantita- te, eficiență, în funcție de principiul

proporționalității pentru a lua de- cizia cea mai bună în aplicarea îngrijirii bolnavului 16. În
acest context, modul de trăire este supus unei judecăți diferite și pozitive a legalității morale și
juridice, ca o consecință a evaluării calitative a vieții și, prin urmare, a relativizării valorii
vieții înseși.

Concluzii
Confruntat cu trauma morții, comportamentul uman a reacționat social cu riturile de

19
Antoine de Suroj, Despre lucrurile de pe urmă, trad. Pr. Constantin Jinga, Editura Sofia, București, 2021, p.
78;
20
Pr. Leontin PoPEscu, Bioetica și perspectiva creștină, Editura Istros, Brăila, 2009, p. 48;
doliu, care nu intenționează să înlăture moartea, ci, mai degrabă, să obțină o acceptare realistă
a acesteia și să promove- ze depășirea șocului, căutând sensul atât al morții, cât și al vieții care
continuă. Astfel, există o conștiință comunitară de a fi o comuniune a viilor și a morților;
relația cu morții continuă după moarte și există un sentiment al prezenței și acțiunii lor: prin
urmare, morții sunt în viață. Proscomidia și Sfânta Liturghie, Sâmbetele morților din
spiritualitatea ortodoxă, ca și Duminica Tuturor Sfinților, atât la ortodocși, cât și la catolici,
transformă frica de moarte într-o celebrare a tainei morții și a speranței în viața eternă: „Iar
dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morți, cum zic unii din- tre voi că nu este
înviere a morților? Dacă nu este înviere a morților, nici Hristos n-a înviat. Și dacă Hristos n-
a înviat, zadarnică este atunci propo- văduirea noastră, zadarnică este și credința voastră“
(1 Co 15, 12-14).
Trăirea ortodoxă, întemeiată pe revelație și pe mărturiile Sfinților Părinți, fie
occidentali, fie orientali, îl încredințează pe om că moartea nu este un fiasco, un eșec, ci
moartea este asemenea unei porți largi, prin care omul pășește într-o altă viață și într-o altă
lume, fericită sau tristă, pe măsura faptelor sale în lumea și în viața lumească. Nu este scuzat
nici acel soi de nerăbdare în pierderea celor dragi nouă – zice scriitorul bisericesc Tertulian –
căreia i se admite o oarecare parte de durere. Trebuie sa avem în vedere în primul rând
cuvintele Apostolului care zice: «Să nu vă întristați de adormirea cuiva, ca păgânii, care sunt
lipsiți de speranță». Și pe drept cuvânt. Pentru că aceia care credem în învierea lui Hristos
credem și în învierea noastră, a celor pentru care El a murit și a înviat. Deci, unde este
învierea morților, acolo lipsește durerea morții, lipsește și nerăbdarea durerii. De ce să fii
îndurerat dacă nu crezi că ai pierit? De ce să suporți cu nerăbdare că s-a dus pentru un timp
cel despre care crezi că se va întoarce? Ceea ce socoți moarte este plecare.
Propunerea creștină cu privire la victoria asupra stăpânirii morții apare din experiența
pascală, în care Dumnezeul vieții și iubitorul de viață unește omenirea până la punctul de a
supune stăpânirea dușmanului comun, dar depășind-o în învierea lui Hristos, care devine
arhetip pentru întreaga omenire (1 Co 15). Acest lucru îl spune magis- tral Sfântul Ioan Gură
de Aur în omilia sa împotriva celor ce se îmbată în Noaptea de Paști: „Domnul a înviat, și
împreună cu Sine a înviat și lumea; El a înviat, sfărâ- mând legăturile morții. Adam a greșit
și a murit, iar Hristos n-a greșit și totuși a murit. Acesta este lucru suprafiresc și minunat:
acela a greșit și a murit, iar Acesta n-a greșit și, de asemenea, a murit. Pentru ce? Pentru ca
cel ce a greșit și a murit să poată fi slobozit din legăturile morții prin Cel ce n-a greșit și a
murit”.