Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul

CULTUL MORȚILOR

CATEHEZĂ PROTOPOPIAT
 CUPRINS

1. Argument ………………………………………………………..…….…….….….….3
2. Rugăciunile pentru cei adormiți …...…………………..………..….……..…..…… 3
3. Folosul pomenirilor celor adormiți ...………………………….……….…..…..…….4
4. Comuniunea în rugăciune dintre cei vii și cei adormiți ………….…………...……..5
5. Parastasele și pomenirile …………………...…………………………...…..…..….….6
6. Înțelesul și folosul parastaselor …………………………………………….…….…....9
7. Pomenirile generale de peste an ……………………………………...….…...………13
8. Încheiere ……………………………………………………………………………… 14
9. Bibliografie…………………………………………….………………...….…...……...15

1
 1. Argument
Anul 2021 a fost proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca „An omagial
al pastorației românilor din afara României”, dar şi „Anul comemorativ al celor adormiți în
Domnul”. De asemenea, în anul 2021, se va pune în evidență, prin acțiuni, lucrări și
simpozioane, valoarea liturgică și culturală a cimitirelor. Diaspora românească este una
dintre cele mai numeroase, ocupând în prezent locul cinci la nivel internaţional. În decursul
a aproximativ 15 ani, între 2000-2001 şi 2015-2016, numărul emigranţilor români a crescut
cu 2,3 milioane, emigrarea fiind motivul principal al declinului populaţiei din ţara noastră.
În aceste condiţii, cele mai noi proiecte catehetice demarate de Patriarhia Română au avut în
vedere diaspora românească. În anii trecuți a fost implementat un proiect pilot în Episcopia
Italiei, care a asigurat formarea specifică a persoanelor implicate în desfășurarea activităților
catehetice, cu scopul dezvoltării deprinderilor de lucru cu copiii și tinerii în cadrul Școlii de
Duminică. Proiectul a fost demarat şi în Episcopia Spaniei şi Portugaliei.

2. Rugăciunile pentru cei adormiți

Moartea unei persoane dragi este unul dintre cele mai neplăcute evenimente din viața
noastră la care ne este dat să asistăm. Cu toate acestea, nu stă în puterea noastră să facem
ceva pentru ca acea persoană dragă nouă să mai rămână printre cei vii. Putem, însă, să
facem ceva după trecerea acesteia în neființă, pentru ca să-i fie iertate păcatele săvârșite în
timpul vieții, iar sufletul ei să-și găsească liniștea. Putem să ne rugăm. Pomenirea celor
adormiți în Domnul este un act de credință ortodoxă, întrucât ea se bazează pe credința că
sufletul omului este nemuritor și poate fi făcut prin rugăciunea pentru cei adormiţi. Prin
rugăciunea pentru cei adormiți, noi păstrăm legătura cu sufletele celor care au trecut la
Domnul şi în acelaşi timp cerem ca ei să se odihnească sau sufletul lor să găsească pace şi
odihnă, în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi. Cei adormiți ştiu ce facem pentru ei şi simt
când îi pomenim cu dragoste, punem lumânări şi flori pe mormânt şi sărutăm sfânta cruce
de cu nădejdea învierii celei de obşte. Avem datoria morală și spirituală să-i pomenim în
rugăciunea pntru cei adormiți, pe cei trecuţi la Domnul şi mai ales să arătăm semne de iubire
duhovnicească faţă de cei care au rămas îndoliaţi. Rugăciunea pentru cei adormiţi,
pomenirea celor adormiți şi comuniunea sfinţilor sunt binefacere spirituală pentru sufletele
acestora, dar şi consolare pentru familiile lor îndoliate. Când ne rugăm pentru cei adormiți
în Domnul arătăm că îi iubim și după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea
noastră. Pomenirea celor adormiți în Domnul este un act de speranță. Lumânările pe care le
aprindem pe morminte sunt lumânările credinței și ale nădejdii creștine că sufletul omului
este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus
Hristos.

2
 3. Folosul pomenirilor celor adormiți
Cultul morţilor are o însemnătate deosebită în credinţa ortodoxă, iar Sfânta Tradiţie ne dă
nenumărate exemple despre folosul şi importanţa lui, dar are şi un fundament biblic. La
evreii din perioada vechi-testamentară, credinţa în nemurirea sufletului şi cultul morţilor au
jucat un rol de seamă. Cu toate că textele Vechiului Testament nu sunt totdeauna clare în
aceasta privinţă, ele oferă, totuşi, suficiente dovezi despre grija pe care poporul ales a avut-o
pentru morţii săi, prin pomenirea cu respect a numelor celor, prin rugăciunile şi jertfele
aduse pentru ei în diferite împrejurări. Astfel, îl vedem pe regele David şi pe poporul care
era cu el, că au plâns şi s-au tânguit, şi au postit până seara după Saul şi după Ionatan, după
poporul Domnului şi după casa lui Israel, care căzuse de sabie (II Regi I, 12). Recunoscând
folosul rugăciunii pentru cei morţi, Tobit îl îndeamnă pe fiul său: „Fii darnic cu pâinea şi cu
vinul la mormântul celor drepţi!” (Tobit 4, 17). De existenţa vieţii de dincolo de mormânt,
precum şi de necesitatea de a veni în ajutorul celor morţi, era pe deplin convins şi Isus fiul
lui Sirah, care dă sfaturi de a se face milostenie nu numai pentru cei vii, ci şi pentru cei
răposaţi: „Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia
ta”, (Sir. 7, 35). Aceste două texte arată faptul că milostenia pentru cei morţi era o practică
întâlnită în rândul evreilor, fiind plasată în rândul faptelor bune. În creştinism, rolul acordat
sufletului, în învăţătura de credinţă şi în viaţa religioasă, a făcut ca grija pentru cei morţi să
devină una dintre componentele de frunte ale pietăţii creştine şi să se exprime în forme din
ce în ce mai bogate şi mai variate. Prin venirea în lume a Domnului Hristos, El a înfiinţat
Biserica Sa, din care fac parte toţi creştinii, atât cei vii, cât şi cei morţi: „Că dacă trăim,
pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci și dacă trăim, și dacă
murim, ai domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să
stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 8-9).Iubirea este temeiul rugăciunii, în
general, şi al rugăciunii pentru cei morţi, în special. Grija izvorîtă din iubire, a celor vii
pentru starea sufletelor pe care le iubesc, dar care sunt despărţite de ei prin moarte,
determină, în mod natural, rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul. Chiar dacă în Noul
Testament nu se spune în mod direct să ne rugam pentru cei morţi, întrucât ni se spune că
avem datoria de a ne ruga pentru toţi oamenii, înseamnă că avem datoria de a ne ruga şi
pentru cei răposaţi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Timotei, ne spune:
„Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi
oamenii” (1 Timotei 2, 1). Sfânta Tradiţie ne întăreşte faptul că obiceiul de a se face
rugăciuni pentru cei morţi datează de la Sfinţii Apostoli. Prima Biserica creştină a fost
Biserica din Ierusalim, al cărei Episcop a fost Sfântul Apostol Iacob. În Liturghia sa, Sfântul
Iacob se ruga atât pentru cei vii cît şi pentru cei morţi, cu aceste cuvinte: „Doamne,
Dumnezeul duhurilor şi al trupurilor, adu-ţi aminte de toţi drepţii de care ne-am adus aminte
şi de (cei) care nu ne-am adus aminte, de la Abel până în ziua cea de astăzi”. Biserica
Ortodoxă a rînduit în slujbele sale, unele date de pomenire celor adormiţi de obşte, care au
adormit întru nădejdea învierii cele veşnice. Sîmbată 7 noiembrie Biserica Ortodoxă a
rînduit să se facă pomenirea celot adormiţi. Pomenirea din această zi, este cunoscută şi sub
denumirea de Moşii de toamnă. Sîmbăta e ziua în care Mîntuitorul a stat în mormînt cu
trupul, iar cu sufletul S-a pogorît la iad, ca să elibereze pe toţi drepţii adormiţi. Biserica a
rînduit ziua sîmbetei pentru cei adormiţi pentru că aceasta premerge duminicii-ziua Învierii.
În acestă zi de Moşi se săvărşeşte Sfînta Liturghie unde preotul la proscomidie scoate
merinde pentru toţi cei adormiţi fiecare după numele lor. „Odihneşte, Doamne, sufletele
adormiţilor robilor Tăi: părinţi ale tuturor rudeniilor, prieteni şi dreptmăritorilor creştini
şi le iartă lor toate greşalile cele de voie şi fără de voie, dăruieşte lor Împărăţia Cerească
şi împărtăşirea bunătăţilor Tale celor veşnice.Amin!”.
3
 4. Comuniunea în rugăciune dintre cei vii și cei adormiți

Deși comentariile despre moarte nu sunt comode pentru omul contemporan, existând o
oarecare aversiune față de această temă, totuși, moartea este o realitate de necontestat întâlnită la tot
pasul. Percepția ei devine mai concretă atunci când cineva apropiat părăsește această lume. În
această situație, cei din familia îndoliată ajung în Biserică, lăcaș de mângâiere, de ușurare a
suferințelor, de speranță pentru cei vii, dar și pentru cei adormiți. Din perspectiva Sfintei Scripturi,
moartea apare ca efect al neascultării omului de Dumnezeu: „Din toți pomii Raiului poți să
mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca
vei muri!” (Facere 2, 17). Moartea a fost sufletească, prin alterarea relației omului cu Dumnezeu,
dar și trupească, în plan biologic, prin despărțirea sufletului de trup. Tragismul morții vine din
faptul că acest fenomen nu aparține firii umane (Dumnezeu n-a creat moartea), ea intră în firea
umană, devenindu-i „firească”, de o asemenea manieră încât este cel mai sigur fenomen care se
întâmplă în viața fiecărui om. În pofida acestei realități, Moartea și Învierea Mântuitorului Iisus
Hristos aduc un sens cu totul diferit existenței umane. Până la acest moment crucial al istoriei
omenirii, moartea și iadul erau implacabile, așa cum ne spune Psalmistul: „Nu morții te vor lăuda pe
Tine, Doamne, nici toți cei ce se coboară în iad” (Psalmul 113, 17). Prin Moartea Sa, Hristos a
omorât moartea, a omorât păcatul și a surpat puterea diavolului. Iar prin Învierea Sa, Împărăția
cerurilor s-a deschis: „…Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine va fi viu, chiar de va muri”
(Ioan 11, 25). Astfel, moartea, ne spune părintele Stăniloae, capătă o valoare pozitivă: Hristos ne
trece la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Învățătura Bisericii Ortodoxe ne spune că după moartea
unui om, sufletul său trece prin judecata particulară. Aici i se stabilește în funcție de faptele sale un
loc temporar, la bine sau la rău, până la judecata universală. După acest ultim act al istoriei
mântuirii neamului omenesc, unii vor merge cu Hristos în Împărăția Lui, iar alții se vor despărți de
El. Această decizie va fi veșnică. În acest răstimp dintre judecata particulară și judecata universală,
sufletele cunoscuților care au răposat au nevoie de ajutorul nostru. De ce? Ei nu mai pot face nimic
pentru mântuirea lor, au ieșit din planul vieții pământești unde pocăința și faptele bune au valoare
eternă. În plus, nu toți oamenii care mor ajung în Rai, de aceea sufletele lor devin dependente de
dragostea noastră. În Tradiția Bisericii noastre a rămas consacrată sâmbăta ca zi de pomenire a celor
adormiți, deoarece în această zi Mântuitorul S-a coborât la iad și a izbăvit sufletele celor adormiți
din veacuri care îl așteptau pe Izbăvitorul, pe Mesia. În mod special, două dintre sâmbetele anului
bisericesc sunt consacrate în toate Bisericile Ortodoxe pomenirii generale a morților: sâmbăta
dinaintea Înfricoșătoarei Judecăți (lăsatului sec de carne) și sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului
Sfânt (Sâmbăta Rusaliilor). Amândouă poartă în popor denumirea de Moșii (de iarnă, respectiv de
vară), pentru că facem pomenirea părinților, moșilor și strămoșilor noștri plecați la Domnul. De
asemenea, la fiecare Sfântă Liturghie cei vii și cei adormiți sunt așezați pe Sfântul Disc, în jurul
Sfântului Agneț (care se transformă în timpul slujbei în Sfântul Trup al Domnului Hristos) alături
de Maica Domnului și de cetele sfinților. Este, poate, cea mai frumoasă dovadă de iubire pentru cei
dragi plecați dintre noi, de a-i aduce permanent înaintea lui Dumnezeu spre a fi binecuvântați,
ușurați de păcate, iertați și mântuiți. Părinții Bisericii sfătuiesc ca în fiecare zi în decursul celor
patruzeci de zile din momentul morții, familia și cunoscuții să-și concentreze atenția pe trei
segmente: 1. Rugăciune personală. Facem câte o rugăciune pentru cel adormit (rugăciuni scurte sau,
dacă timpul ne permite, un paraclis sau acatist); 2. Milostenie. De asemenea, trebuie oferit câte
ceva, cât de puțin, celor în nevoi care se pot folosi de milostenia noastră; 3. Rugăciunea Bisericii
(pomenirea celor adormiți la Sfânta Liturghie). Aș aminti aici un fapt minunat din viața Sfântului
Nicolae Planas, din Grecia, trăitor în secolul al XVIII-lea, care acorda o atenție foarte mare
pomenirii celor adormiți la Sfânta Liturghie. Pomenea atât de mult încât, chiar dacă foile se
îngălbeneau de vreme, nu renunța la a pomeni. Într-o noapte, una din maici a visat că obștea
mănăstirii se îndrepta împreună cu Sfântul Nicolae spre stadionul din Atena. Când s-au deschis
porțile stadionului, arhiplin ca pentru un mare spectacol, toți oamenii s-au ridicat în picioare, au
început să aplaude și să strige cu bucurie către părintele. Părintele Nicolae, mirat, a întrebat: Pe cine

4
ovaționează aceștia? Un tânăr din preajma lor a răspuns: Pe sfinția voastră! Sunt cei care au fost
scoși din iad, în urma pomenirilor pe care le-ați făcut!
5. Parastasele și pomenirile

Potrivit învăţăturii şi credinţei creştine, viaţa omului nu se sfârşeşte o dată cu moartea

trupului, iar sufletul îşi continuă existenţa şi dincolo de hotarele vieţii pământeşti. Din acest
motiv, nu dăm uitării pe cei adormiţi nici după înmormântarea lor, ci îi pomenim pururi, ne
rugăm şi mijlocim pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor. Cât timp suntem în viaţă
putem să facem toate pentru sufletele noastre: să priveghem, să postim, să ne rugăm
continuu etc. Imediat ce murim, însă, nu mai putem face nimic pentru acestea. Însă dacă
cineva vorbeşte lui Dumnezeu despre cei răposaţi, îl va auzi Dumnezeu, îi va asculta
rugăciunea. Cu alte cuvinte în faţa lui Dumnezeu este utilă şi folositoare „mijlocirea”. Când
cei dragi nouă pleacă din lumea aceasta, lasă în urma lor o rugăminte, care sună mai degrabă
a poruncă: „…vă rog pe toţi şi cu stăruinţă cer vouă să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-
Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să
mă aşeze unde este lumina vieţii” (Slava de la Slujba înmormântării). Aşadar, cei adormiţi
doresc să ne pese totdeauna de ei. Întotdeauna să facem ceva pentru sufletele lor. Slujba care
se face pentru cei răposaţi se numeşte parastas (din greceste parastasis = a sta în rând cu
cineva, a sta alături de cineva, a mijloci pentru cineva) şi înseamnă rugăciune de mijlocire la
Dumnezeu pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi. Creştinii nu-şi uită morţii
după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor.
Soroacele de pomenire individuală a morţilor în Biserica Ortodoxă sunt următoarele:
√ La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei
Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului a treia zi;
√ La 9 zile după moarte, “ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete
îngereşti şi în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a
făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri“;
√ La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc
la 40 de zile după Înviere, “pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer“;
√ La trei, şase şi nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi;
√ La un an, după exemplul creştinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morţii
martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo.
√ În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile
ale creaţiei.
Spre a nu greşi în privinţa pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia
legătura în prealabil cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun
acord, data şi ora săvârşirii pomenirii. De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a
săptămânii, ci mai ales marţea, joia şi sâmbăta. La aceste zile de pomenire individuală a
celor răposaţi, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morţilor, şi anume: sâmbăta
dinaintea duminicii lăsatului de sec de carne sau a Înfricoşatei judecăţi, numită şi Moşii de
iarnă, sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care tradiţia a
adaugat şi Moşii de toamnă (între 26 octombrie şi 8 noiembrie), sâmbetele Postului Mare,
Paştele blajinilor (luni după Duminica Tomei) şi Joia Înălţării, în special pentru eroi, ca şi
ziua hramului bisericii. Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt
momente de vie şi profundă comuniune cu cei răposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate,
căci prin aceasta întreţinem vii cultul morţilor şi pomenirea lor.În acelaşi timp, pomenirea
5
morţilor este un moment de reflecţie şi pentru fiecare dintre noi. Fără îndoială, moartea este
cel mai sigur şi totodată cutremurător eveniment din viaţa noastră. Fireşte, ar trebui să o
avem în vedere şi să ne facem probleme. Nimeni nu a semnat un contract cu viaţa
pământească pentru prelungirea acesteia. Prin gândul la moarte, gravat adânc în sufletul
nostru, vom fi mai îndreptaţi şi mai realişti. Putem deveni alţi oameni. Mai buni!
Întotdeauna slujba de pomenire a morţilor este precedată de Sfânta şi Dumnezeiasca
Liturghie care se săvârşeşte în sfânta biserică. Pentru slujba parastasului orice creştin aduce
o colivă, colac sau prescură, vin, lumânări, tămâie şi cărbuni. Coliva, făcută din grâu fiert,
îndulcită cu miere sau cu zahăr, închipuie însuşi trupul celui/celor răposaţi, dar are şi o
semnificaţie duhovnicească deosebită, fiind un simbol al învierii trupului, pentru că după
cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în
pământ şi să putrezească, tot aşa trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru
ca să învieze întru nestricăciune. Dulciurile care intră în compoziţia colivei reprezintă
dulceaţa vieţii celei veşnice pe care ne dorim şi pentru care ne rugăm să o dobândească cei
adormiţi. Pe colivă se aşază Sfânta Cruce şi se ornează în chip frumos (de obicei cu
bombonele colorate, care închipuie frumuseţea faptelor bune pe care răposatul/răposata le-a
lasat ca mărturie în lumea aceasta). Colacul sau prescurile sunt de obicei frumos împletite şi
poartă pe ele simboluri liturgice (sfânta cruce). Pe acestea (colivă, colaci) se aşază o
lumânare aprinsă. Lumânarea este semnul şi chipul trecerii noastre prin viaţă. Aşa cum arde
şi se consumă lumânarea, aşa arde şi se consumă viaţa noastră. Lumânarea este şi un frumos
simbol al omului bun: lumânarea, pentru a oferi lumină trebuie ca, încet-încet, să se
consume. La fel şi creştinii (cărora Iisus le-a spus “Voi sunteţi lumina lumii!“), pentru a fi
lumină pentru cei din jur, pentru a fi coerenţi şi a-şi trăi corect credinţa, trebuie să se
jertfească, să ofere ceva din ei, să se consume în fiecare zi câte puţin. Lumânarea se mai
aseamănă nouă oamenilor şi prin fragilitatea sa: se rupe atât de uşor, se sfărâmă, şi totuşi
oferă ceea ce nu poate oferi nici piatra, nici apa, nici pământul: flacără, pentru a fi lumină şi
căldură lumii. Vinul, care se toarnă cruciş pe colivă (trupul celui răposat), semnifică
aromatele cu care a fost uns trupul Domnului. De asemenea, se obişnuieşte să se ofere un
prosop (de la gr. prósopon = persoană). El se oferă pentru a ne aduce aminte de persoana în
numele căreia s-a dat pentru a o pomeni. Prin milostenie se mângâie sufletele celor adormiţi.
„Mila curăţă toate păcatele!” (Tobit 12,9). Cu siguranţă trebuie să miluim pe cel care are
nevoie de milostenie: pe înfometat, pe cel gol, pe cel însetat. Când un semen de-al nostru
este miluit, se alină şi se bucură. Şi dacă se roagă pentru cei răposaţi, rugăciunea lui are o
mare putere (de aceea se şi spune când primim ceva de pomană: Dumnezeu să-l ierte! sau
Bogdaproste!). Cine dă de mâncare celui flămând, de băut celui însetat, de îmbrăcat celui
gol, acoperiş celui străin, slujeşte Domnului, întrucât Domnul se identifică cu toţi cei aflaţi
în categoriile menţionate mai sus. Cine merge la cel bolnav şi la cel din închisoare, la
Domnul merge. Şi în Sfânta Scriptură stă scris: „Cel ce are milă de sărman împrumută
Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde 19,17).

Nu se fac parastase în următoarele zile şi perioade din cursul anului:

a) Duminicile de peste an, pentru că duminica, amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, iar
nu de întristare;
b) În cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului. Chiar dacă în unele
biserici se fac parastase duminica, cel puţin în duminicile Penticostarului, adică în cele
dintre Paşti şi Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca
bucuria Praznicului cel mare al Învierii;

6
c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor;
d) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei;
e) La praznicele împărăteşti sau la sărbători mari;
f) În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi,
vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obişnuită sau deplină.
√ Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind
cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată,
cel puţin la 40 de zile, la un an şi la şapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după
Sfânta Liturghie;
√ La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie şi nici recomandat să se
adauge “la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, şapte ani, mort fără lumânare etc.“.
Cărţile de cult nu prevăd aşa ceva şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca şi
când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba;
√ La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă
celelalte, se pregătesc o icoană şi un colac. Din colac preotul va scoate părticica pe care o va
aşeza apoi pe icoană şi din care va împărţi spre gustare rudelor răposatului;
√ Referitor la darurile care se dau de pomană, se obişnuieşte ca, la 40 de zile şi la un an, să
se dea diferite lucruri şi, mai ales, îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic, dar nu
ne opreşte nimeni să dăm oricând şi orice pentru cel răposat. Există obiceiul îndătinat să se
împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare, precum şi linguri sau furculiţe:
şase, douăsprezece, douăzecişipatru. Rânduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această
privinţă şi fiecare poate da cât crede de cuviinţă, numărul acestora neavând nicio influenţă
asupra stării sufleteşti a celui răposat;
√ După oficierea slujbei şi binecuvântarea ofrandelor de mâncare şi băutură, cei prezenţi
sunt datori să mănânce cu bună-cuviinţă şi cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu se
vorbeşte fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă, nici nu se bea
întocmai ca la nuntă. În loc de “noroc!” sau altă urare, atunci când se gustă din pahar, se
zice “Dumnezeu să-l/s-o ierte!“, iar când se primeşte un vas, îmbrăcăminte etc. de pomană,
nu se zice „mulţumesc!“, ci “Dumnezeu să primească!“

6. Înțelesul și folosul parastaselor

O, rude si prieteni ai celui răposat! Faceți pentru el ceea ce-i este de trebuință și vă stă
tuturor în putere! Nu vă cheltuiți banii cu împodobirea pe dinafară a sicriului și a
mormântului, ci cheltuiți-i spre ajutorarea celor aflați în nevoi, întru pomenirea celui drag,
care a răposat, cheltuiți-i cu lucrarea Bisericii, care se poate îngriji de sufletul lui. Toți avem
de urmat aceeași cale: și noi vom avea trebuință, odată, să fim pomeniți în rugăciuni! Să fim
deci noi înșine milostivi cu cel răposat. Nu trebuie mare pompă în timpul slujbei, dar
negreșit înmormântarea trebuie săvârșită în întregime, fără omisiuni; nu te gândi la tine sau
la confortul tău, ci gândește-te la cel răposat, de care te desparți pentru totdeauna.”
Sfântul Apostol Pavel zice: “Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voiesc să fiţi în neştiinţă
ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a
înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu
El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până
la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru că Însuşi Domnul, întru

7
poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei
morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi,
împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu
Domnul. De aceea, mângâiaţi-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte.” (I Tesaloniceni 4, 13).
Tâlcuind cuvântul Sf. Apostol Pavel, Pr. Ilie Cleopa spune într-una dintre predicile sale:
“Noi credem că Iisus a murit şi a înviat. Şi, la fel credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru
Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi, împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Căci dacă
am murit împreună cu Hristos, credem că vom vieţui împreună cu El (Romani 6, 8; I
Corinteni 15, 49). Cât despre cei morţi în credinţa în Iisus Hristos, ei nu sunt morţi ci
adormiţi, aşa cum adevereşte Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură, care zice: Hristos a înviat
din morţi, fiind începătura învierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20)..”- Predică la
Duminica a XXIV-a după Rusalii despre cei adormiţi în Hristos. Așadar, Biserica îi numeşte
pe cei trecuţi în viaţa de dincolo „adormiţi". Biserica nu vorbește despre trecere într-o stare
de nefiinţă, ci de trecere dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă. “In neființă nu
trece nimeni, pentru că neființa este neant, neantul este neant în sine, este nimic, nu este un
mediu care să primească pe cineva din alt mediu. Iată deci o expresie cu desăvârșire
agramată care se moștenește și în zilele noastre. Obișnuit spunem că cineva a trecut în viața
de dincolo sau în viața de veci, care este un alt mod de existență. ” - Vrednicul de pomenire
Mitropolit Bartolomeu Anania.
Mântuitorul, când ajunge în casa lui Iair a cărui fiica de numai 12 ani murise, spune: „Nu
plângeţi; n-a murit, ci doarme" (Luca: 8,52). Pe credinţa în nemurirea sufletului, în vieţuirea
lui după despărţirea de trup, precum şi în Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos se
întemeiază ceea ce numim în Biserica Ortodoxă cultul morţilor, grija pe care o poartă cei vii
de a-i avea în rugăciunile lor pe cei mutaţi la Domnul. Grija și dragostea pentru cei adormiți
se exprimă prin rugăciunile înălţate către Dumnezeu pentru aceştia, în cadrul Sfintei
Liturghii și a Slujbei Parastasului. “Liturghia, parastasele, ecteniile pentru morți,
milosteniile, faptele bune, metaniile, rugăciunile și căința, formula: „Dumnezeu să-i ierte!“,
toate acestea merg sus, la acele suflete, și ele se folosesc. Prin urmare, aceasta este cea mai
mare milostenie neștiută de mulți. Fă o Sfânta Liturghie, și vei face milostenie la sute de
suflete, care se vor ușura și se vor odihni acolo, în lumea cealaltă.” – Avva. Efrem
Filotheiul 
Un moment deosebit al anului liturgic în care îi pomenim pe cei adormiți este Postul
Sfintelor Paști. În fiecare dintre cele șapte sâmbete ale Postului Mare, Biserica a rânduit
Slujba Sfintei Liturghii urmată de cea a parastasului. “Rugăciunea pentru cei morți este
expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei
pe care noi îi pomenim și facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne
întâlnim cu ei în Hristos, Care este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruință
asupra înstrăinării și lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferență între cei vii și cei
morți. El este Viața și această Viață este lumina omului.” - Pr. Alexander Schmemann,
“Postul cel Mare“
A participa la aceste slujbe cu pomelnic și prinoase pentru sufletul celor trecuți la Domnul
se mai numește în popor și a purta sâmbetele, și este o faptă de milostenie sufletească. “Şi
precum în această viaţă, dacă cineva este prieten cu împăratul poate mijloci şi ajuta un
vinovat, tot astfel şi cel care este prieten cu Dumnezeu poate mijloci la El prin rugăciunea sa
şi astfel să mute pe morţii vinovaţi dintr-o “temniţă” în alta mai bună, dintr-o “celulă” în alta
mai bună. Aşa cum îi uşurăm pe cei întemniţaţi cu sucuri răcoritoare etc., pe care le ducem
atunci când îi cercetăm, tot astfel şi pe morţi îi uşurăm prin rugăciunile şi milosteniile pe
care le facem pentru sufletele lor. Rugăciunile credincioşilor pentru cei adormiţi şi

8
parastasele sunt ultima posibilitate pe care le-o dă Dumnezeu celor răposaţi pentru a fi
ajutaţi înainte de a se face Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutaţi cu nimic…
De aceea şi Biserica noastră are rânduiala parastaselor. Parastasele sunt cel mai bun avocat
pentru sufletele celor adormiţi. Au puterea să scoată un suflet chiar şi din iad.” – Pr. Paisie
Aghioritul
Totuși, felul în care punem în practică buna noastră intenție, ne poate duce în ispită și păcat.
Când accentul cade pe cantitatea și felurimea mâncărurilor oferite ca pomană, când căutăm
să fim mai presus decât rudele și vecinii prin cheltuiala pentru parastas, când găsim mai
important un obicei local decât o rânduială a Bisericii, riscăm ca pomana noastră să nu fie
bine-primită de Dumnezeu.
Sunt, de exemplu, zone din țară unde este de neconceput ca de la parastas să lipsească
coliva. Simbol al morții și al învierii prin exemplul bobului de grâu care trebuie mai întâi să
putrezească pentru a da rod și a se înmulți, coliva este binecuvântată de preot și oferită spre
veșnică pomenire la parastas. Dar sunt și zone geografice, în Ardeal de exemplu, unde
coliva este rar întâlnită. O posibilă explicație ar fi aceea că românii ortodocși au fost mult
prigoniți de Imperiul Austro-Ungar, mergându-se până la impunerea catolicismului și greco-
catolicismului în multe zone, iar ortodocșii nu au putut să înrădăcineze obiceiuri cunoscute
mai mult în Moldova și Muntenia. În prezent, în Ardeal, coliva este înlocuită cu un
castronaș cu miez de nucă (ingredient de bază al colivei). “Grâul are semnificaţia lui, căci
spune Scriptura: “Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune”. În lume sunt
unii care se îngreuiază să fiarbă puţin grâu şi duc la biserică stafide, covrigi, colaci, ca să
facă preoţii parastas. Dar în Sfântul Munte vezi nişte bătrânei, sărmanii, care la fiecare
Sfântă Liturghie fac colivă pentru morţi şi pentru Sfântul pe care îl prăznuiesc pentru a
primi binecuvântarea lui.” – Cuv. Paisie Aghioritul, “Viața de familie”
În Moldova și părți ale Munteniei, există obiceiul ca pentru sufletul celui adormit să se dea
de pomană un set complet de haine, dar și cele necesare într-o casă: pat, masă, scaune,
veselă etc. Mai mult, la termene dese și respectate cu strictețe, sunt alte obiceiuri: pomenirea
la mormânt, unde se așterne o față de masă și se oferă un număr fix de colaci în formă de
cruce, și un alt număr de colaci de formă rotundă.  Se mai dau de pomană "peste groapă", o
plapuma (sau o pătură), perne, o căldare cu apă, o găina vie etc. Toate acestea nu au
încărcătura religioasă în sine, ci țin de o cutumă locală. Cu alte cuvinte, dacă în alte zone
geografice aceste obiceiuri nu se practică, nu înseamnă că sufletul celui adormit nu este
miluit cum se cuvine. Din păcate, aceste datini răzlețe sunt păstrate cu convingerea că așa
trebuie, așa e bine, doar așa sufletul este mântuit. Aceasta este o încredințare greșită. Sigur,
forma de cruce, sau cea rotundă dată colacilor, respectă o simbolistică religioasă, iar ținerea
acestor obiceiuri nu este rea în sine, de aceea preoții nici nu refuză oficierea unor astfel de
slujbe. Dar a judeca pe aproapele nostru care e mai sărman sau mai puțin informat cu privire
la aceste datini locale că nu face la fel ca noi, a ne mândri cu felul în care organizăm noi
parastasul și a ne compara cu ceilalți plusând cantitativ, este cu siguranță păcat al slavei
deșarte și mândriei.
O persoană din Moldova care participă la un parastas în Ardeal sau invers, are numeroase
motive să fie uimită și contrariată. De fapt, rugăciunea pentru dezlegarea de păcate a celui
adormit este cea care contează cel mai mult în fața lui Dumnezeu, iar ea este aceeași oriunde
în spațiul ortodox românesc. Să nu ne împiedicăm de detalii și de gura lumii. Să nu
renunțăm și să nu amânăm pomenirea morților de teamă că neavând destui bani, nu putem
oferi și noi zeci de colaci, lumânări și mese bogate. “Milostenia nu se face doar cu lucruri
materiale, ci mai mult cu lucruri duhovnicești. V-ați gândit vreodată să vă rugați pentru
sufletele care sunt sub osânda lui Dumnezeu? Pentru aceste suflete cine se va ruga? În

9
aceasta constă cea mai mare milostenie! Aceasta este milostenia cea mai înaltă, pe care
poate s-o ofere creștinul.” - Sf. Efrem Filotheiul
Să vedem în pomană cu adevărat șansa de a oferi ceva de folos unor suflete chinuite și
sărmane, nu de etalare a posibilităților noastre financiare. Să chemăm la masa parastasului
mai întâi pe cei flămânzi, singuri și bolnavi, să nu îi uităm pe afară până când sfârșesc
oaspeții de seamă. Biserica este deseori judecată că investește în construcția de noi lăcașuri
de cult în timp ce ar putea cheltui mai mult pentru săraci și bolnavi. Dar noi, când ne vine
rândul să facem o faptă bună, ce alegem mai întâi? Pe cel sărac căruia să îi facem cu
adevărat bucurie, sau ținerea unui obicei local de a cumpăra zeci și sute de vase (cratițe,
farfurii, pahare, tacâmuri) pe care le oferim unor persoane care oricum nu au nevoie de ele?
Rânduielile bisericești nu prevăd nimic în privința numărului și cantității prinoaselor și
fiecare poate da cât crede de cuviință. Trebuie păstrată însă măsura în tot ceea ce
întreprindem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat, decât
de mese îmbelșugate. Să dăm de pomană orfanilor, văduvelor, bătrânilor singuri și bolnavi,
persoanelor cu handicap și dizabilități, străinilor, celor care într-adevăr au nevoie și vor
primi cu recunoștință darul.
Familia celui răposat trebuie să se îngrijească să fie o atmosferă duhovnicească și meditativă
la masa parastasului. Nu se va exagera cu servirea vinului, nu se va vorbi tare și nu îi va fi
nimănui îngăduit să bea peste măsură. Un obicei greșit este și cel de a vărsa o picătură de
vin din pahar în amintirea celui decedat. Tot familiei îi revine responsabilitatea de a se
informa asupra perioadei liturgice în care se află Biserica la săvârșirea parastasului. În zilele
de post, mâncarea de la parastas trebuie să fie de post, chiar dacă cel trecut la Domnul nu
postea și prefera mâncarea de dulce. Ba, cu atât mai mult, am îndrăzni să spunem. Postirea
unită cu rugăciunea celor rămași, îi pot ajuta dincolo de mormânt. "Împărăția lui Dumnezeu
- spune Sfântul Apostol Pavel - nu este mâncare și băutura" (Romani 14, 17). Nimic din
ceea ce oferim ca ofrandă materială nu ajunge la cel adormit, acesta nu mai mănâncă și nu
mai bea în viața de dincolo, de vreme ce s-a despărțit de trup. Ceea ce ajunge al cel adormit,
este mila lui Dumnezeu care vede dragostea, dărnicia și discernământul cu care oferim cele
materiale spre pomenire.
Un alt aspect demn de semnalat este acela al lumânărilor folosite la parastas. Ele sunt o
jertfă care pre-închipuie lumina Învierii și viața veșnică, drept care trebuie să fie curate. Se
va evita cumpărarea lumânărilor din afara bisericilor, deoarece în majoritatea cazurilor
fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se
deșeuri petrolifere și diverși înlocuitori care prin ardere provoacă fum înecăcios și toxic. Pe
lângă afumarea picturii bisericești, lumânările de proastă calitate picură pete de ceară greu
de eliminat de pe covoarele și aleile bisericii.
“Când se întâmplă să fie mai mulți răposați în biserică, în același timp, nu refuza dacă
cineva propune ca slujba să se săvârșească pentru toți la un loc. Căci este chiar mai bine ca o
înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulți răposați în același timp: rugăciunea
tuturor celor adunați acolo va fi mult mai vie decât dacă s-ar sluji de mai multe ori, succesiv,
în mare grabă, cu neatenție și cât mai pe scurt, pentru fiecare separat; pentru că fiecare
cuvânt al rugăciunilor pentru cel răposat este ca un strop de apă dat unui om însetat. Să ne
îngrijim de cei care au plecat în lumea de dincolo înaintea noastră, ca să putem face pentru
ei tot ce ne stă în puteri, având în minte că Fericiți sunt cei milostivi, că aceia se vor
milui!”–Pr. Serafim Rose, “Sufletul după moarte”
Învățătura Pr. Rose este aplicabilă și în cazul parastasului la diferite termene de la trecerea
la Domnul. Parastasul nu trebuie să fie mereu individual, căci Dumnezeu nu judecă precum
noi, oamenii, preferențial și exclusivist. Dimpotrivă, comuniunea în rugăciune și împreună

10
suferința pentru pierderea celor dragi sunt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu. Unii cred în
mod greșit că până la parastasul de 40 de zile nu este bine să se mai facă nicio pomenire.
Dacă înaintea celor 40 de zile se întâmplă să fie o Sâmbătă a Morților cu parastas de obște la
biserică, aceste familii aleg să nu participe. Ele privează sufletul celui adormit de dezlegări
și ușurare în viața de apoi. La fel se întâmplă când familia crede că și-a făcut datoria
creștinească față de cel răposat pomenindu-l o dată în fiecare an, la o dată apropiată de cea a
morții. Aceste familii, în mod greșit,  nu consideră necesar să participe și la alte pomeniri de
obște rânduite de Biserică. Un alt caz care vădește ancorarea întru cele formale, este
insistența unor familii de a face parastas individual pentru cei adormiți chiar într-o astfel de
Sâmbătă a Morților, dar la o altă oră, separat de parastasul obștesc.
Sfântul Ioan Gură de Aur detaliază sensul milosteniei şi al rugăciunilor făcute pentru cei
adormiţi: "Cum şi în ce mod îi putem ajuta? Să ne rugăm pentru cei morţi, punând şi pe alţii
să se roage şi dând milostenii pentru sufletele lor. Căci nu degeaba s-a rânduit de către
Apostoli ca să se facă pomenirea la Sfintele şi înfricoşătoarele Taine pentru cei mutaţi de la
noi; au ştiut ei că mult folos vor avea, mult ajutor vor căpăta. Pentru că atunci întregul popor
stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu când clerul întreg se roagă, când înfricoşata Taină
stă de faţă, apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu rugându-L pentru ei?"
Parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morţi este viaţa noastră
petrecută cu luare aminte, nevoinţa pe care o facem pentru a ne tăia neputinţele şi a ne
curăţa sufletul. Pentru că dezlipirea noastră de lucrurile materiale şi de patimile sufleteşti, pe
lângă faptul că ne pricinuieşte nouă uşurare, are ca rezultat şi uşurarea sufletelor celor
adormiţi din tot neamul nostru. Cei adormiţi se bucură atunci când un urmaş de-al lor se află
lângă Dumnezeu. Dacă noi nu suntem într-o stare duhovnicească bună, atunci suferă părinţii
noştri adormiţi, moşii şi strămoşii şi tot neamul nostru. „Uită-te ce nepot am făcut!" spun ei
şi se mâhnesc. Dacă însă suntem într-o stare duhovnicească bună, se bucură pentru că şi ei
au contribuit la naşterea noastră, iar Dumnezeu într-un anumit fel este obligat să-i ajute.
Adică ceea ce va da bucurie celor adormiţi este străduinţa noastră de a bineplăcea lui
Dumnezeu, astfel încât să-i întâlnim în Rai şi astfel să trăim cu toţii împreună în viaţa cea
veşnică. Prin urmare merită osteneala să lovim în omul nostru cel vechi ca să se facă nou,
astfel încât să nu se vatăme nici pe sine, nici pe ceilalţi oameni, ci să se ajute atât pe sine
însuşi, cât şi pe ceilalţi, fie ei vii sau morţi. – Cuv. Paisie Aghioritul, Viața de familie
“Tot ceea ce facem pentru aproapele nostru vom primi de la Dumnezeu. Dacă vom ierta, El
ne va ierta, daca vom iubi, El ne va iubi, daca vom fi milostivi si El ne va fi milostiv. Dacă
nu-l osândim pe om, nici Dumnezeu nu ne va osândi. Toate se vor întâmpla la fel. Ceea ce
vom dărui vom și primi înapoi!”- Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovnicești

7. Pomenirile generale de peste an

Se face pomenire la 3 zile dupa moarte (care coincide cu ziua înmormântăriii), în cistea
Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului a treia zi.
Se face pomenire la 9 zile după moarte, „ca răposatul să se învrednicească de părtaşia cu
cele 9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe
cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştrii”.
Se face pomenire la 40 de zile (sau sase saptamani), in amintirea Inaltarii la cer a
Domnului, care a avut loc la 40 de zile dupa Inviere, „pentru ca tot asa sa se inalte si
sufletul raposatului la cer”.
Se face pomenire la trei, sase si noua luni, in cinstea Sfintei Treimi.

11
 Se face pomenire la un an, dupa exemplul crestinilor din vechime care in fiecare an
praznuiau ziua mortii martirilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata de dincolo.
Se face pomenire în fiecare an, pana la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala
amintind de cele 7 zile ale creatiei.
În cursul anului, sâmbăta este zi generală de pomenire a morţilor. Practica are la baza
credinta ca sambata, Iisus Hristos a stat in mormant cu trupul, iar cu sufletul s-a pogorat la
iad pentru a dezlega si scoate de acolo pe cei adormiti inainte de venirea Sa. Dintre
sambetele unui an bisericesc, doua sunt randuite special pomenirii generale a mortilor:
sambata dinaintea duminicii lasatului sec de carne si sambata dinaintea Pogorarii Sf. Duh.
Aceste sambete se numesc si Mosi, prima de iarna, iar a doua de vara, fiindca in ele
pomenim pe mosii si stramosii nostri, pe toti cei raposati din neamurile noastre. La slujba de
parastas se foloseste coliva, paine sub forma de colac sau prescura si vin. Coliva este simbol
al trupului celui raposat, iar leganarea si tinerea de coliva in timpul cantarii „Veşnica
pomenire” este expresia legaturii sau comuniunii sufletesti cu cel decedat pentru care ne
rugam. Coliva se face din grau pentru ca bobul de grau este dat de Iisus Hristos si de Sf.
Apostoli ca simbol al invierii mortilor. Dulciurile si ingredientele cu care se amesteca graul
simbolizeaza virtutile celui raposat si ale sfintilor pe care noi ii invocam in rugaciune si
langa care dorim sa ajunga cei rapsati. Painea, colacul sau prescura fiind facute tot din grau,
au, in general, aceleasi simboluri. Vinul din care se varsa crucis peste mormant sau pe locul
unde se savarseste parastasul, ca si peste coliva. Vinul este simbol al aromelor sau
miresmelor ca si al balsamului cu care a fost uns trupul lui Hristos dupa moarte. Cunoscand
cele spune pana aici sa ne rugam cu incredere si speranta, ca Bunul Dumnezeu va asculta
rugaciunile noastre, şi ii va odihni in pace pe cei raposati (adormiti) ai nostri, in nadejdea
Învierii.

8. Încheiere

Biserica Ortodoxa ne învaţă că moartea este despărţirea sufletului de trup. Sfânta

Scriptură arată că atunci când „omul merge la locaşul său de veci”, trupul trebuie „să se
întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul sa se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat”
(Eclesiastul 12, 5-7). Toţi oamenii părăsim această viaţă într-o zi şi ne prezentăm înaintea
lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar legătura celor morţi cu
cei vii nu încetează, ci ea se menţine prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru
sufletele celor adormiţi, păstrând comuniunea de iubire şi nădăjduind în învierea tuturor la
sfârşitul veacurilor. Moartea este despărţirea sufletului de trup; odată această despărţire
săvărşita, trupul este dat pământului şi putrezeşte.

12
 9. Bibliografie

1. Biblia sau Sfâ nta Scriptură , tipă rită cu binecuvâ ntarea Sf. Sinod al B.O.R., E.I.B.M.B.O.R.,
București, 2018.
2. ARIÈ S, Philippe, Omul în fața morții, trad. rom. de Andrei Niculescu, Ed. Meridiane, vol.
I și vol. II, București, 1996.
3. BRANIȘ TE, Pr. prof. dr. Ene, Liturgica Specială, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1985.
4. Învă ță tura de Credință Creștină Ortodoxă , E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1992.
5. Sfâ ntul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. VII, Mâ ngâ ierea celor îndurerați (despre
moarte, doliu, parastase), Editura Egumenița,
6. LARCHET, Jean-Claude, Tradiţia Ortodoxă despre viaţa de după moarte, Editura Sofia,
2006.
7. LARCHET, Jean-Claude, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, Ed. Sophia, trad. rom.
de Marinela Bojin, București, 2004

13
8. SAVA, preot, Viorel, Nădejdea învierii și a vieții veșnice reflectată în rugăciunile pentru
cei adormiți, în: Analele Ș tiințifice ale Universită ții Al. I. Cuza Iași, tom. V, Teologie, Iași,
1999-2000, pp. 75-84.
9. STANCIU, Pr., Vasile, Teologia imnelor din slujba înmormântării, în vol. Sensul vieții, al
suferinței și al morții, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, pp. 179-191.
10. STĂ NILOAE, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, E.I.B.M.B.O.R,
București, 2000, pp. 216-224.
11. UNGUREANU, Mihail Adeodatus, Ritualul ortodox al înmormântării pe înțelesul tuturor.
Necesitatea, însemnătatea și folosul pomenirilor pentru cei adormiți, Ed. Adeodatus, Iași,
2012.

Reviste Teologice

1. Cultul morților, în Mitropolia Ardealului, 7-8/ 1970.

2. BERBENȚ EA, Pr., Iota, Obiceiuri vechi și “intruse” la înmormântare, în “Mitropolia
Banatului”, XXXVII (1987), nr. 4.
3. CONSTANTINESCU, Ion, Rugăciunile pentru cei morți, în „Glasul Bisericii”, XXXIV
(1975), nr. 7-8, pp. 749-762.
4. DRĂ GUȘIN, preot, Valeriu, Rugăciunile pentru cei adormiți, în lumina Sfintei Scripturi, în
„Ortodoxia”, nr. 4 (1986), 66-81.
5. HRIȚ CU, Arhim., Adrian, Rînduiala Panaghiei, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul
XLVIII, nr. 3-4, 1972.
6. IVAN, Iorgu, Biserica nu admite arderea morților, în „Biserica Ortodoxă Româ nă ”, 1937,
nr. 7- 10.
7. † KALLINIKOS, K., Grija față de morți în creștinism, în „Vestitorul Bisericesc”, Atena,
(IV), 1914.
8. MIHĂ ILĂ , Alexandru, Concepția despre moarte și grija față de cei adormiți în Vechiul
Testament, în „Studii Teologice”, nr. 3, 2012.
9. MAXIM, drd., Nicolae, Riturile de înmormântare pe teritoriul țării noastre din cele mai
vechi timpuri până la apariția creștinismului, în „Studii Teologice”, nr. 3-4/ 1967.
10. MIHOC, preot, Vasile, II Macabei 12, 39-46, temei al rugăciunilor Bisericii pentru cei
adormiți, în „Ortodoxia”, 1985, nr. 3, pp. 516-521.
11. MIRCEA, preot, Ioan, Cultul morților în Biserica Ortodoxă după Sfânta Scriptura și
Sfânta Tradiție, în „Ortodoxia”, 1985, nr. 3, pp. 59-71.
12. NEAGA, preot, Nicolae, Incinerarea și înmormântarea în lumina Sfintei Scripturi”, în
„Teologie și viață ”, I (LXVII) (1991), nr. 4-8.
13. NECULA, preot, Nicolae, Rugăciunile pentru cei adormiți, în „Îndrumă tor Bisericesc”,
Buză u, 1983, pp. 36-48.
14. PANTELIMON, P., Cultul morților, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, 1927, nr. 4.
15. PASCHIA, Gheorghe, Rugăciunile pentru morți în scrierile Sfinților Părinți, în epitafurile
antice și cele contemporane, în „Mitropolia Banatului”, 1987, nr. 1, pp. 119-136.
16. SIMION, preot, Radu,Temeiul rugăciunilor Bisericii pentru cei adormiți, în „Mitropolia
Ardealului”, nr. 1-2 (1977), pp.. 125-135.
17. SEMEN, preot, Petre, Despre înmormântare. Rugăciunile pentru cei morți, lumânările,
prescurile și grâul, în „Îndrumă tor Bisericesc”, Craiova, 1984, pp. 128-139.

14
18. STAN, preot, Alexandru, Temeiuri doctrinare ale rugăciunilor pentru cei răposați”, în
„Studii Teologice”, 1987, nr. 4, pp. 210-224.
19. STRUGARIU, Constantin, Grija pentru cei morți în cultul și spiritualitatea ortodoxă, în
“Biserica Ortodoxă Româ nă ”, 1983, nr. 9-10, pp. 679-691.
12. TEȘ U, preot, Ioan C., Taina morții în spiritualitatea ortodoxă, în „Teologie și Viață ”, nr.
5-8, 2010.

15