Sunteți pe pagina 1din 3

Sfântul Efrem Sirianul are un cuvânt piln de paradox şi realism în acelaşi timp, atunci

când afirmă: „Moartea omului începe în pântec şi se termină în mormânt”


(Comentariu la Evanghelie [Diatessaron], în Imnele Paresimilor, Azimelor, Rastignirii
si Invierii, Editura Deisis, Sibiu, p. 64.). Dacă ar fi să-l completăm peste timp, am
putea spune pe aceeaşi logică: „Viaţa începe în mormânt şi nu se mai termină
niciodată”.

Paradoxul cuvintelor Sfântului Efrem constau în aceea că, de cele mai multe ori, deşi
vii (biologic), constatăm că suntem morţi (spiritual Mt. 8, 22), iar realismul lor e dat
de faptul că, din păcate, nu cunoaştem o altă variantă a vieţii, iar cea pe care o
trăim, în loc să ne apropie de miezul vieţii, cu fiecare zi trecută, ne apropie de
mormânt.

Cu toate acestea, moartea are Taina ei. O taină mare cât toată viaţa noastră, cât
viaţa lumii întregi, cât viaţa lui Dumnezeu întrupat, care moare pentru ca noi să
trăim. Şi pentru că e taină, nimeni nu o poate desluşi, nici cuprinde, nici înţelege şi,
desigur, nici anula. Numai gândul la taina morţii clatină cursul vieţii, cât despre
prezenţa ei, este înconjurată de tăcere.

Dar tocmai prin tăcere ne grăieşte taina morţii. Faptul ei este înfricoşător..., pare că
înghite în ea întreaga viaţă. Dar, pentru că nu se poate legitima în vreun fel, pentru
că nu atinge decât partea dinafară a existenţei, pentru că cuprinde doar ochii pe care
ni-i închide, dar nu ne poate lua amintirea, pentru că ne-astupă doar glasul, dar nu
ne fură visul, de aceea, gândim că Taina morţii este dincolo de ceea ce se vede.

Plecând de la realitatea pentru care moartea a fost lăsată în lume: să pună capăt
păcatului (Rm. 6, 23), în mod firesc, intuim că prezenţa ei, pare un rău, care, de
fapt, ne face mai mult bine. Părintele John Behr, comentând cuvintele Sfântului
Ignatie Teoforul, care, atunci când mergea spre martiriu, spune creştinilor din Efes:
„Merg să devin Om”, găseşte că moartea este un mare câştig, şi de aceea, ar trebui
să ne învecinăm cu ea şi să ne-o îmblânzim, fără nicio ezitare, întrucât chipul nostru
de om autentic, abia după mormânt se descoperă deplin.

Aşadar, taina morţii ascunde în sine Taina Învierii. Nu ne-am fi putut bucura de
Înviere, dacă n-am muri. După cum, nu l-am fi avut pe Hristos Înviat, dacă n-ar fi
murit real. Astfel, dacă în cursul vieţii, omul poate ignora pe Dumnezeu, în taina
morţii sigur se întâlneşte cu El. Braţele morţii, strâng în ele clipele vremelniciei
omului şi le predă, pe loc, în braţele milostivirii Domnului. Strânsurile morţii sfarmă
orice urmă de viaţă în trup, dar scapă „printre degete” nemuritorul suflet. Puterea
morţii, care cuprindea orice om, care a păcătuit, a fost zădărnicită, atunci când
amăgindu-se a înghiţit Viaţa, pe Hristos Omul-Dumnezeu: „În mormân Viaţă pus ai
fost Hristoase”, cântă Biserica la începutul Prohodului Domnului.

În taina morţii, Mântuitorul Hristos Îşi pecetluieşte lucrarea mântuitoare. Călcând cu


moartea Sa, moartea noastră, Taina vieţii izvorăşte din mormânt. Astfel, ceea ce
părea că înghite definitiv viaţa se preschimbă, prin Hristos, „într-un pântec ce naşte
la o nouă viaţă”. Mormântul, pântec al morţii, devine prin Hristos, zămislitor de viaţă,
leagăn al nemuririi. Mormântul lui Hristos, prin Înviere, îşi întinde laturile peste toată
creaţia, peste tot adâncul iadului, peste toată lumea îngerilor, fiecăruia în chip
deosebit şi tuturor laolaltă, împărtăşindu-le viaţă: omului spre înnoire, iadului spre
libertate, îngerilor spre mai multă bucurie.

Taina Morţii şi Învierii, Taina mântuirii noastre, începută mai înaite de veacuri, se
arată oamenilor în toată concentrarea şi extinderea ei prin Hristos. Fiul lui Dumnezeu
este „mielul înjunghiat de la întemeierea lumii” (I Ptr. 1, 19-20), dar este şi
preaslăvit înainte de veacuri (Apc. 6, 1-2). Hristos nu devine Mântuitor la un moment
dat (ca un fel de plan B al creaţiei, după John Behr), ci tot ceea ce era de la început,
ca Dumnezeu, se arată lumii întregi „la plinirea vremii” (Gal. 4, 4). Înţelegem astfel,
că doar pe jertfa lui Hristos sunt aşezate definitiv temeliile lumii şi ale întregii creaţii,
iar prin moartea şi învierea Lui, prinde belşug de viaţă, se diversifică, creşte şi se
înnoieşte calitativ continuu. Aceste însemne dumnezeieşti ale creaţiei, rămân
ascunse şi netransparente din cauza păcatului adamic, cu toate acumulările lui peste
timp. Cu toate acestea, Hristos prin întrupare, moarte şi înviere, se face un fel de
centru dinamic aşezat în interiorul umanităţii, de unde restaurează şi activează fără
întrerupere, darurile dumnezeieşti ascunse sub păcat.

În acest fel, jertfa lui Hristos devine temelia de reconectare a omului la Dumnezeu,
singura cale de unire fără amestecare a omenescului cu dumnezeiescul şi semnul
distinctiv care autentifică calităţile iubirii adevărate. În acelaşi timp, Învierea
Mântuitorului dublează calitativ jertfa Sa, o extinde şi o permanentizează fără
echivoc, prin Duhul Sfânt. Mai clar, prin Înviere, Mântuitorul Hristos desăvârşeşte
lucrarea divino-umană, făcându-o de necontestat. Duhul Învierii este cel care
activează şi potenţează realitatea dumnezeiască a omenităţii Mântuitorului Hristos,
dincolo de toate argumnetele şi soluţiile contestatare ale oamenilor. Viaţa se impune
ca viaţă prin Înviere. Adevărul prin Înviere se pecetluieşte peste sistemul autoritar
politico-religios. Frica şi îndoiala se risipesc. Credinţa se întăreşte. Tot ceea ce părea
a fi slăbiciune capătă putere (I Co. 1, 25) şi tot ceea ce era pe punctul de a se
ascunde sub lespedea rece a mormântului, devine biruitor.

Învierea nu se opreşte doar la Fiul lui Dumnezeu întrupat. El nu avea nevoie de


Înviere pentru că moartea nu Îl putea ţine, neavând păcat. El se ascunde, ca un
Dumnezeu, sub „veşmântul” firii omeneşti şi moare, ca să-i poată nimici acesteia
puterea. Aşadar, Învierea are loc pentru noi oamenii. Pentru firea omenească, pentru
noi toţi, Hristos a Înviat, făcându-Se, după Sfântul Pavel, începătură învierii noastre
(I Co. 15, 20). Acolo unde păcatul şi moartea pusese stăpânire, prin firea umană, era
nevoie de înviere. Şi nu doar învierea din morţi – stare de care orice om se va
bucura la Parusia Domnului (I Co. 15, 51) –, ci mai ales, actul învierii prin credinţă,
este garanţia învierii noastre fericite, la a doua venire a lui Hristos (Apc. 20, 6).

Prin urmare, Învierea nu este doar o nădejde, ci un fapt trăibil în viaţa tuturor
creştinilor necopleşiţi de tirania morţii. Dar, ceea ce trebuie să ne preocupe mai mult
decât învierea din morţi, este învierea noastră din păcat.

Hristos Înviat din morţi ne scapă din stăpânirea păcatului. El este garanţia că păcatul
are sfârşit. El transfigurează materialitatea coruptă a trupului, fără să o distrugă sau
să o anuleze. De aceea, trupul va învia (Iezechiel 37). Cât priveşte sufletul, păcatul
are putere asupra lui, doar dacă omul trăieşte despărţit de Hristos. Însă, în omul în
care Hristos este primit, păcatul este şters (I In. 2, 2). I se ia toată puterea, Învierea
lui Hristos făcând viu sufletul care trăieşte unit cu El. Astfel, omul simte această
putere a Învierii lucrătoare înlăuntrul său, iar prin aceasta câştigă un plus de viaţă,
ce depăşeşte cu mult simplele necesităţi cotidiene.Este o stare de încredere şi de
comuniune, de mulţumire şi de bucurie, firescă, neostentativă, tainică şi delicată,
care clatină în om toate fricile neantului. Bineînţeles, nu fără căderi şi descurajări,
sau fără clipe de iad simţit pe viu, dar, prin toate acestea, cu o responsabilitate
aparte, cu un tonus special, bine orientat spre o ţintă şi un scop precis şi cu
încredinţarea permanentă, că în toate este purtat de braţele milostive a unui
Dumnezeu jertfit şi înviat pentru el.

Moartea şi Învierea, Taina lor, devin cele două repere de reorientare a noastră spre
cer. Spre adevărata noastră patrie (Evr. 13, 14), unde suntem aşteptaţi şi doriţi cu
mare dor. Cel puţin cu dorul şi graba cu care Hristos S-a grăbit spre Patimă, Moarte
şi Înviere (Lc. 22, 15).

Noi, cei de azi, trăim într-o cultură a morţii cuafate şi a învierii mimate artificial. Prin
diverse efecte artificiale, dar mai ales, prin concursul nostru tacit de acceptare a lor,
moartea şi învierea se vor scoase în afara preocupărilor cotidiene (sau, cel puţin,
mitizate îndeajuns de bine, pentru a nu mai fi crezute).

Astfel, moartea cuafată (fie şi numai prin pudrarea excesivă a trupurilor decedate) îşi
pierde mult din taină, din puterea binefăcătoare pe care o are asupra conştiinţei
omului, ce trăieşte fără sens şi la întâmplare. Omul neînvecinat cu moartea uită că
existenţa pe pământ este cel mai mic segment al vieţii care i s-a dăruit. Uită că
realitatea morţii ne defineşte conştiinţa terestră cu scopul de a ne pregăti de o nouă
naştere: naşterea prin moarte în cer.

De asemenea, relativizarea Învierii, prin practici magice sau oculte, susţinute


puternic de efecte cineaste, seacă tot mai mult viaţa omului de elan, de noutate, de
bucurie, de sens. Viaţa fără înviere înscrie pe om într-o ciclicitate de gesturi amorfe,
într-o banalitate şi plictiseală, care oricum survin, chiar dacă sunt suscitate peste
măsură de „fachirii învierii”: fantasmele TV-ului şi ale internetului.

Peste toate, să nu pierdem esenţialul: cine nu învaţă să învie, nu va şti nici să


moară. Iar cine nu ştie să moară, nu va cunoaşte taina Învierii.

(Gheorghe Butuc)