Proiect de dezvoltare a centrelor catehetice parohiale în Arhiepiscopia Craiovei

„Cuvântul adevărului” (II Tim. 2, 15)

Nr. 12
CATEHEZĂ DESPRE VIAŢA VIITOARE
(material pentru preoți)

Pregătirea aperceptivă:
Ce ne spune Simbolul de credinţă în ultimele sale două articole? (Ne spune:
„Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”). Ce înseamnă
aceasta dacă ne gândim la creaţie? (Că aşa cum creaţia are un început, tot astfel
va avea şi un scop al desăvârşirii, după dreptatea lui Dumnezeu).
Anunțarea temei:
Evenimentele care urmează după moartea fiecăruia dintre noi se petrec în
viaţa viitoare, la care ne vom referi în cele ce urmează.
Tratarea:
Învăţătura despre viaţa de dincolo de mormânt şi toate cele ce se vor
întâmpla după a doua venire a Domnului se numeşte „eshatologie”, de la cuvântul
grecesc „eshatos“, care înseamnă „cele de pe urmă“. Iar „cele din urmă” ale vieţii
încep odată cu moartea fiecăruia şi se decid definitiv în urma celei de a doua
veniri a Domnului şi a judecăţii universale.
Să le vedem pe rând potrivit modului în care Mântuitorul însuşi, precum şi
Sfinţii Apostoli ni le-au descoperit.
1. Viaţa viitoare începe odată cu moartea. Vedem şi ştim cu toţii că moartea
este încetarea vieţii de pe pământ, odată cu despărţirea trupului de suflet. Potrivit
învăţăturii Sfintei Scripturi, ea a apărut ca „răsplată a păcatului” (Romani 6, 23).
Iar odată cu despărţirea sufletului de trup, fiind nemuritor, sufletul se întoarce la
Dumnezeu care l-a creat, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost făcut:
„Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ precum a fost, iar sufletul să se întoarcă
la Dumnezeu care l-a dat” (Ecleziasticul 12, 7; Geneza 3, 19). Odată cu păcatul
primului om, moartea s-a întipărit în aşa măsură în firea omenească, încât putem
spune că a devenit un destin uman, după cum vedem cu toţii şi după cum ne spune
Apostolul: „Pentru aceea, aşa cum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin
păcat moartea, aşa moartea a trecut la toţi oamenii prin cel în care toţi au
păcătuit” (Romani 5, 12). Dar, arată Apostolul în continuare: „ precum prin
greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa prin îndreptarea unuia a
venit îndreptăţirea vieţii pentru toţi oamenii” (Romani 5, 18). Aşadar, „călcând
cu moartea pe moarte”, „Hristos a înviat din morţi şi s-a făcut începătura celor
adormiţi. Căci deoarece moartea a venit prin om, prin om şi învierea morţilor;
căci precum toţi mor în Adam, aşa toţi vor fi făcuţi vii în Hristos ” (I Corinteni 15,
20-22). În felul acesta, moartea apare ca un laborator al învierii, o transformare
„a stricăciunii întru nestricăciune a slăbiciunii întru putere, a firescului dominat
de păcat, întru duhovnicesc aflat în strălucire veşnică ” (I Corinteni 15, 42-44).
Privită ca o aşteptare a învierii, moartea trupească este socotită adormire, sau

1
Proiect de dezvoltare a centrelor catehetice parohiale în Arhiepiscopia Craiovei
„Cuvântul adevărului” (II Tim. 2, 15)
odihnă, iar cei morţi trupeşte se numesc „adormiţi întru Domnul”, iar cuvântul
„cimitir”, defineşte tocmai locul de odihnă. în acelaşi timp, însă, moartea este şi
piatră de hotar care închide uşa harului, încât după moarte nimeni nu poate face
nimic pentru mântuirea proprie.
2. Din pilda bogatului şi săracului Lazăr vedem foarte limpede că imediat
după moarte, bogatul a fost dus în iad, iar Lazăr în rai (Luca 16, 21). Si dacă
imediat după moarte vom fi repartizaţi în iad sau în rai, această repartizare se face
în urma unei judecăţi. Această judecată se referă numai la sufletul nemuritor,
fiindcă aşa cum am văzut, trupul despărţindu-se de suflet, se va descompune în
pământul din care a fost creat. Si cum fiecare suflet în parte va fi judecat, spunem
că această judecată se numeşte judecata particulară. Apostolul spune că „ toţi
trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele
ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5, 10). Judecata particulară va
fi făcută atât de către Mântuitorul, cât şi de conştiinţa fiecăruia, având în vedere
credinţa şi faptele săvârşite în viaţa pământească.
3. Starea sufletelor după judecata particulară va fi fericită în rai, sau de
nefericire, în iad. Înainte de a se despărţi de Sfinţii Apostoli, Mântuitorul le-a
făgăduit că le va găti un loc şi îi va lua la Sine în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan
14, 2-3). Raiul este locul comuniunii veşnice cu Hristos cel înviat şi înălţat la cer,
şi prin Hristos cu Dumnezeu Tatăl, cu îngerii şi cu cereştile puteri, ca şi cu toţi
drepţii şi sfinţii. Fericirea comuniunii veşnice cu Hristos are un caracter spiritual
ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, oricât de meşteşugite ar fi acestea, datorită
faptului că noi trăind în trup material, nu am avut experienţa ei, şi nu am putut
face analogie sau asemănare cu ceea ce noi simţim şi numim fericire. Indicând
faptul că ele sunt deasupra posibilităţii noastre de percepţie, Apostolul spune că
„cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-a
ridicat, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El ” (I Corinteni 2,
9).
Pentru a ne face totuşi o imagine a fericirii veşnice, să ne amintim de scena
schimbării la faţă a Domnului, când cei trei Apostoli aflându-se în comuniunea
slavei lui Hristos, au uitat cu totul că mai trăiesc pe pământ. De aici şi exclamaţia
Sfântului Apostol Petru: „Bine este nouă să fim aici! De voieşti să facem aici trei
colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una” (Matei 17, 4). Pe ei s-au uitat...
Aceasta este bucuria regăsirii sufletului în Dumnezeu... Si niciodată Apostolii nu
ar mai fi părăsit acel loc şi parcă ar fi vrut ca şi timpul să nu-şi depene mersul...
În contrast cu raiul, iadul este o depărtare de la faţa lui Dum nezeu (Matei 7,
23). Pentru a înţelege realitatea lui spirituală, Mântuitorul ne oferă imagini
diferite pe care noi le putem vedea şi simţi. El este un loc de chinuri, un cuptor de
foc (Matei 13, 42-50), foc nestins (Matei 3, 12), plânsul şi scrâşnirea dinţilor
(Matei 20, 13), iezerul de foc (Apoc. 19, 20), întunericul cel mai dinafară (Matei
8, 12). Tălmăcind aceste imagini, ne putem da seama că viaţa în iad, lipsită total
de iubirea şi pacea lui Dumnezeu, ca şi de lumina lui Hristos, se află într-un
întuneric şi într-o tulburătoare nelinişte, zbucium şi durere.

2
Proiect de dezvoltare a centrelor catehetice parohiale în Arhiepiscopia Craiovei
„Cuvântul adevărului” (II Tim. 2, 15)
Cei aflaţi în iad nu se mai pot mântui prin propriile lor puteri, întrucât am
văzut că moartea este uşa care se închide şi nu mai poate exista nici un fel de
căinţă pentru păcate. Rugăciunile Bisericii însă ne pot veni în ajutor. Fericitul
Augustin arată că „sufletele credincioşilor care au murit nu sunt despărţite de
Biserică... ele sunt madulare ale lui Hristos”. între Biserica luptătoare de pe
pământ şi cea triumfătoare din cer există o legătură şi unitate dată de faptul că ele
alcătuiesc Trupul lui Hristos. Dacă în această viaţă îndemnurile de a ne ruga unii
pentru alţii sunt cu insistenţă adresate credincioşilor de către Sfinţii Apostoli,
„fiindcă mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului ” (Iacob 5, 16), tot astfel
de rugăciuni stăruitoare pot fi adresate Părintelui ceresc şi pentru cei adormiţi,
Mântuitorul asigurându-ne că „orice veţi cere în numele Meu, aceea voi face, ca
să se proslăvească Tatăl în Fiul. De veţi cere ceva în numele Meu eu voi face ”
(Ioan 14, 13-14). Cât de accentuată era practica rugăciunii pentru cei adormiţi, la
primii creştini, vedem din mărturia Sfântului Apostol Pavel care se referă la
practicarea Botezului de către creştinii aflaţi în viaţă, pentru cei adormiţi... (I
Corinteni 15, 29).
4. Întrucât judecata particulară este nedeplină, va urma la sfârşitul
veacurilor judecata obştească, numită şi judecata din urmă, sau de apoi. Ea este
precedată de a doua venire a Domnului, numită parusia Domnului. Nu ştim când
va veni, Mântuitorul spunând că „nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Flui,
ci numai Tatăl” (Matei 24, 36; 11 Tes. 5, 2-3; II Petru 3, 10).
5. Cu foarte puţin timp înainte de parusia Domnului va avea loc învierea
celor morţi, iar cei care vor fi găsiţi vii îşi vor schimba trupurile întru
nestricăciune. „Deodată — spune Apostolul — într-o clipită de ochi, la trâmbiţa
cea de apoi, morţii vor învia nestricăcioşi şi noi ne vom schimba, căci trebuie ca
acest trup stricăcios să se îmbrace întru nestricăciune şi acest trup muritor să se
îmbrace întru nemurire” (I Corinteni 15, 5253, vezi şi II Tesaloniceni 4, 16-17).
Învierea trupurilor celor adormiţi este posibilă din partea lui Dumnezeu, care tot
din pământ l-a creat la început pe om. Apoi, transformarea întru nestricăciune
prin moarte este un fenomen natural şi necesar, pe care Apostolul îl remarcă şi în
firea înconjurătoare: „Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă, dacă nu moare. Şi ceea
ce semeni nu este trupul care va fi, ci numai grăuntele gol poate da grâu, sau de
altceva din celelalte... Aşa şi învierea morţilor... se seamănă întru stricăciune,
învie întru nestricăciune, învie întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup
duhovnicesc” (I Cor. 15, 36-44). Aşadar, trupul cel înviat va fi acelaşi pe care îl
avem noi acum, întrucât am văzut că cei găsiţi vii rămân în trupurile lor; şi
fiindcă în acest trup am săvârşit cele bune şi cele rele. Deci se cuvine ca el să se
bucure de fericire sau de osândă. Dar aşa cum încă în această viaţă trupul nostru
se schimbă în funcţie de vârstă, el se va transforma şi în viaţa veşnică, după cum
ne arată Apostolul. Adică, va fi nestricăcios, întru slavă, plin de puteri
duhovniceşti, cereşti. Trupurile vor fi lipsite deci de trebuinţele materiale, de
plăceri, de pofte, ca şi de durerile pe care le-am avut înainte de moarte în viaţa
pământească . „Vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer: nici se însoară, nici se

3
Proiect de dezvoltare a centrelor catehetice parohiale în Arhiepiscopia Craiovei
„Cuvântul adevărului” (II Tim. 2, 15)
mărită” (Matei 22, 30). Trupul duhovnicesc se va îndumnezei împreună cu
sufletul. „Vom înceta de a mai lucra virtuţile — spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul — dar nu vom înceta de a simţi în noi lucrându-se îndumnezeirea
după har, ca o răsplată pentru ele. Căci lucrarea îndumnezeirii în noi fiind mai
presus de fire, e fără de hotar”.
6. Dacă la judecata particulară participă şi conştiinţa omului, la judecata
obştească singurul judecător va fi Mântuitorul. Ea va avea caracter solemn şi
faptele fiecăruia vor fi date la iveală, în văzul şi auzul tuturor, cu evidenţierea
efectului lor pozitiv şi negativ pe care l-au avut asupra semenilor. Mântuitorul ne
prezintă magnificul tablou al judecăţii obşteşti (Matei 25, 34 46) cu alegerea celor
buni de cei răi cu repartizarea la dreapta sau la stânga şi cu rostirea sentinţei
finale şi definitive, ca o binecuvântare pentru cei mântuiţi şi ca un blestem pentru
cei osândiţi. Starea de fericire în care se vor afla cei mântuiţi nu va fi pentru toţi
la fel. „Fiecare îşi va lua plata după osteneala sa” (I Corinteni 3, 8). Mântuitorul
a arătat că „în casa Tatălui meu mai multe lăcaşuri sunt” (Ioan 14, 2). E vorba de
mai multe trepte ale fericirii, în funcţie de desăvârşirea duhovnicească din această
viaţă. Dar desăvârşirea duhovnicească în veşnicie va progresa mereu, niciodată nu
se va mai sfârşi, fiind atrasă de asemănarea desăvârşirii lui Dumnezeu cea fără
limită.
7. Apoi această lume va fi transformată într-un cer nou şi pământ nou,
„întru care locuieşte dreptatea“ (II Petru 3, 13), deoarece aşa cum făptura a fost
părtaşă stricăciunii odată cu căderea omului în păcat, tot astfel „ şi făptura se va
izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui
Dumnezeu” (Romani 8, 21), „Şi Dumnezeu va fi totul în toate” (I Corinteni 15,
28).
Recapitularea:
După învăţătura creştină moartea nu mai este privită cu teamă. Ea
reprezintă o transformare necesară din stricăciune în nestricăciune, asemenea
bobului de grâu, care pentru a rodi viaţa trebuie să treacă prin stricăciunea morţii.
După despărţirea trupului de suflet, acesta fiind nemuritor, ce se întâmplă cu el?
(Va fi judecat particular). De cine? (De Mântuitorul şi de pro pria conştiinţă, care
şi ea este un judecător dat sufletului de către Dumnezeu). Care va fi soarta lui
după judecata particulară? (Va fi ori în fericirea comuniunii cu Dumnezeu, ori în
osândă. Adică, ori în rai, ori în iad). Se poate ajuta sufletul pe sine după moarte?
(Nu se poate ajuta). Dar cum poate fi totuşi ajutat? (Prin rugăciunea Bisericii, dat
fiind faptul că şi cei adormiţi rămân până la judecata obştească membri ai
Trupului Domnului, adică ai Bisericii). Parusia sau a doua venire a Domnului de
ce eveniment va fi precedată? (De învierea trupurilor celor adormiţi şi
întâmpinarea Domnului prin schimbarea lor, asemenea şi celor ce vor fi găsiţi în
viaţă). Va fi o diferenţă de timp între învierea celor adormiţi şi parusie?
(Apostolul spune că diferenţa de timp va fi neglijabil de mică, „ cât o clipită din
ochi”). Judecata din urmă ce caracter are? (Dacă prima judecată are un caracter
particular şi provizoriu, cea de a doua va avea un caracter obştesc şi definitiv,

4
Proiect de dezvoltare a centrelor catehetice parohiale în Arhiepiscopia Craiovei
„Cuvântul adevărului” (II Tim. 2, 15)
adică va fi judecat fiecare în faţa tuturor şi faptele vor fi spuse pe faţă. Dacă la
judecata particulară participă şi constiinţa, cea obştească este făcută numai de
către Mântuitorul). Care va fi hotărârea judecăţii obşteşti? (Repartizarea
definitivă spre fericire sau spre osândă a tuturor oamenilor, după faptele pe care
le-au făcut). Care va fi soarta acestei lumi după judecata obştească? (Se va înnoi
întru nestricăciune, potrivit dreptăţii lui Dumnezeu, care va fi „ totul în toate”).
Asocierea:
Cu toate că viaţa viitoare, care începe după moarte are aspecte pe care noi
nu le întâlnim în această viaţă, ea este totuşi în strânsă legătură şi dependenţă cu
această viaţă şi în acelaşi timp este anticipată încă din această viaţă.
Vorbind despre criteriul după care vom fi judecaţi şi repartizaţi spre
fericire sau osândă veşnică, am văzut că faptele bune sau faptele rele săvârşite în
această viaţă vor fi acuzatorii sau apărătorii noştri.
Pe de altă parte, după modul în care reuşim să ne desăvârşim în virtute în
această viaţă, anticipăm bucuriile duhovniceşti ale comuniunii cu Dumnezeu din
viaţa viitoare. în felul acesta viaţa viitoare apare ca o continuare firească şi
desăvârşită a vieţii de aici. Sfinţii prin viaţa lor s-au ridicat şi au gustat din
dulceaţa şi bucuria vieţii viitoare, şi acest fapt i-a determinat tot mai mult în
strădania săvârşirii faptelor bune, şi le-a întărit puterile de creştere în virtute.
Generalizare:
De aici vedem că viaţa viitoare anticipată încă în această viaţă începe cu
moartea, se continuă cu judecata particulară, şi cu repartizarea provizorie spre
fericire sau osândă, iar odată cu a doua venire a Domnului are loc învierea
morţilor spre judecata universală, dreaptă şi definitivă, urmată de un cer nou şi
pământ nou, când Dumnezeu va fi „totul în toate”.
Aplicarea:
Acordând cuvenita importanţă continuei pregătiri a credincio şilor pentru
viaţa viitoare, Biserica a introdus pericopa „ Dreptei judecăţi” tocmai înaintea
postului Sfintelor Patimi, spre a atrage credincioşilor luare aminte că prin Jertfa
Domnului am primit harul iertării şi împăcării cu Dumnezeu, iar faptele noastre
bune vor rămâne cu noi în ziua judecăţii.
Biserica ne îndeamnă ca permanent să priveghem, având în atenţie
mântuirea sufletului, iar faptele noastre să fie pe măsură ca oricând să putem da
„răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos“.
Dumnezeu să ne îndrume spre cunoaşterea dreptei credinţe şi spre mântuire,
Amin!