Dumnezeu Judecatorul

Ca fenomen biologic moartea înseamnă despărțirea sufletului de trup, sufletul imaterial și

nemuritor, principiul vieții omenești se duce la Dumnezeu Cel Care l-a dat, iar trupul se întoarce
în pământul din care a fost făcut, descompunându-se în elementele din care a fost format. Acest
adevăr il gasim la Ecc 12,7 iar noi îl putem constata din experiența din fiecare zi: ,, Şi ca
pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a
dat”
Moartea care înseamnă sfârșitul vieții pământești nu e privită de către toți în același fel ea
îi îngrijorează dar nu îi înspăimânta pe oameni. Pentru cei ce cred că viața încetează deodată cu
moartea trupească este un fapt îngrozitor oamenii făcând totul pentru a ajunge cât mai târziu la
ea. Pentru cei grav bolnavi care îndură suferințe cumplite moartea înseamnă eliberare de aceea
cu rare excepții aceștia o doresc și nu se înspăimântă de ea. Alții care sunt legați de viața aceasta
dar se simt amenințați de primejdia morții din cauza unor grave maladii sunt în stare să se supună
la orice riscuri numai pentru ași prelungi viața amânând deznodământul (operații de transplant de
organe interne: inimă rinichi plămân și altele.)
Concepția creștină dă un alt sens vieții fiind considerată ușă spre o noua viață fiind privita
ca un eveniment firesc, universal și necesar, prin care trecem la comuniunea cu Dumnezeu.
Creștinii, privesc moartea ca pe un mijloc de trecere de la viața nedeplina și trecătoare la cea fără
de sfârșit, la plenitudinea vieții în comuniune cu Hristos. Certitudinea întâlnirii cu El ne-a dat o
prin învierea Sa din morți prin care S-a făcut ,,începătură învierii celor adormiți” (1 Co 15,20).
Învățătura bisericii noastre cu privire la moarte este următoarea: moartea este urmarea
păcatului strămoșesc deoarece, Adam, fiind creat de Dumnezeu nemuritor, în chipul virtual,
adică putea ajunge la nemurire dacă nu păcătuia. Porunca dată de Dumnezeu protopărinților
noștri a fost: ,, să nu mâncați din el, nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți”. (Fc 3,3); iar
Sfântul Apostol Pavel zice:,, căci precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat
moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii prin cel în care toți au păcătuit” (Rm 5,12), iar în
alt loc: ,, pentru că plata păcatului este moartea” (Rm 6,23).
Moartea înseamnă sfârșitul vieții pământești vremelnice, dar înseamnă și începutul vieții
veșnice, ea marcând limita ultimă, până când omul își poate pregăti mântuirea. Pentru cei ce au
trăit în această viață potrivit chemării Celui de sus, înseamnă dorința de a fi împreună cu Hristos,
după cum spune sfântul apostol pavel: ,, căci pentru mine viața este Hristos, iar moartea, un
câștig”. (Flp 1,21).
Deoarece nimeni nu-și cunoaște sfârșitul vieții sale pământești, creștinii sunt datori să
trăiască astfel încât în orice clipă ar veni moartea, să nu-i afle nepregătiți, deoarece după moarte
nimeni nu mai poate lucra la propria mântuire. Din pilda bogatului nemilostiv aflăm: ,, Mie Mi
se cade să lucrez lucrurile Celui Care M-a trimis până este ziua, căci vine noaptea când nimeni
nu poate să lucreze” (In, 9,4).
Sfinții Părinți ne dau mărturii în această privință, astfel Sfântul Clement Romanul zice ,,
să ne pocăim cât timp trăim pe pământ, căci noi nu suntem ca lutul în mâna olarului. Precum
olarul când face vasul, dacă acesta se îndoaie sau se sfărâmă în mâinile lui, îl poate reface, iar
dacă s-a grăbit, al pune în cuptorul ars, nu-l mai poate schimba, așa și noi, cât timp trăim în
această lume, trebuie să ne pocăim din toată inima de orice rău am făcut în trup, ca să primim
mântuirea de la Domnul cât încă mai avem timp de pocăință, caci după trecerea din această
lume nu se mai poate mărturisi sau pocăi nimeni”. Sfântul Ioan Gură de Aur: ,, viața de acum
este timpul faptelor, iar după moarte vine judecata și pedeapsa”.
Fiind de origine divină, sufletul este nemuritor. Această nemurire se datorează
indistructibilității substanței spirituale din care e făcut sufletul, căci Insuși Dumnezeu a voit ca
sufletul să fie nemuritor, pentru ca, prin suflet, omul să fie în legătură continuă cu Dumnezeu.
Sufletul, chiar după despărțirea de trup, își păstrează funcțiile sale: conștiința de sine, memoria,
gândirea, imaginația, stările de bucurie sau întristare, prin urmare, el cugetă, dorește, voiește, se
bucură sau se întristează, dar nu poate lucra la mântuirea sa.
Atât sufletele celor drepți, cât și ale celor păcătoși, după moarte duc o viață pe deplin
conștientă, aducându și aminte de toate cele trăite în viață, dându-și seama și mai deplin de
binele sau de răul făcut în timpul vieții pământești. Sufletele celor drepți au funcțiile spirituale
mai active si mai vii, amintirile lor sunt mai limpezi, iar cunoștințele mai clare și mai unitare,
având o viziune mai amplă și mai adâncă asupra realităților pe care le-au trăit sau de care au fost
preocupați în viața pământească. Viața spirituală a drepților se îmbogățește, judecând acum toate
lucrurile în perspectiva relației lor cu Dumnezeu și a vieții veșnice. În schimb, cei păcătoși, care
nu și-au exercitat funcțiile spirituale în viața pământească, ci au fost robi ai plăcerilor senzuale,
nu vor fi în stare să se ridice spre lumea spirituală, ci vor simți regrete că nu și-au pus în lucrare
funcțiile cu care au fost înzestrați de Dumnezeu.
Împotriva învățăturilor tradiționale ale bisericii cu privire la starea sufletelor după moarte
au existat mai multe invataturi gresite. Vigilantiu, poreclit Dormitantiu, pentru învățătura greșită,
nestorienii și socinienii, învățau că sufletele după moarte se află într-o stare de nesimțire, un fel
de somn adânc, sau că după despărțirea de trup mor fie mai târziu, e odată cu trupul. Sufletele
vor învia nu mai înainte de judecata universală, când, împreună cu trupurile, vor primi răsplată
sau pedeapsa veșnică. Origen și alți scriitori au considerat că după moarte sufletele desfășoară o
activitate asemănătoare celei de pe pământ, pășind spre perfecționare în mod treptat, aceasta
întâmplându-se chiar și cu diavolii, care în cele din urmă se vor purifica și vor deveni vrednice
de a petrece în nemijlocită apropiere de Dumnezeu, toți împărtășindu-se de fericirea veșnică.
Această învățătură numită apocatastază sau reabilitarea tuturor, origenistă, a fost condamnată de
biserică, deoarece ea face de prisos Intruparea și Jertfa Mântuitorului, denaturând sensul vieții
viitoare în creștinism.
Judecata particulară
Indată după moarte, fiecare suflet este supus judecății particulare. Această judecată este
necesară, deoarece răsplata sau pedeapsa pe care fiecare suflet o va primit după moarte, în
funcție de ceea ce a făcut aici pe pământ, trebuie să fie urmarea unei hotărâri date de Judecătorul
Cel Drept, chiar dacă nici răsplata, nici pedeapsa nu sunt depline sau definitive decât numai după
judecata universala.
 Sfântul Apostol Pavel zice: ,, și precum este rânduit oamenilor să moară, iar după
aceea urmează judecata...” (Evr 9,27); iar în alt loc zice ,, căci noi toți trebuie să ne înfățișăm
înaintea judecății lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut în trup, ori bine, ori rău ” (2
Co 5,10). Realitatea aceste judecăți rezulte și din parabola bogatului nemilostiv și a săracului
Lazar, de unde se poate vedea starea de fericire a săracului, ca și cea de nefericire a bogatului
care au urmat îndată după moartea lor.
Sfinții părinți de asemenea învață că după moarte urmează judecata particulară a
sufletului. Astfel, Fericitul Augustin zice: ,, de tot dreapta și mântuitoare este credința că
sufletele se judecă îndată după ce ies din trupuri, înainte de a se înfățișa la judecată, înaintea
căreia vor fi judecate împreună cu trupurile înviate”.
Autorul judecății particulare este Mântuitorul Iisus Hristos: ,, căci Tatal nu judecă pe
nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului” (In 5,22), de asemenea ,, și putere i-a dat Tatăl ca să
facă judecată, căci este Fiul Omului” (In 5,27). Această judecată este absolut dreaptă, deoarece,
Mântuitorul Iisus Hristos, cunoaște nu numai faptele, ci și gândurile ascunse pe care le-au avut în
viață cei care se înfățișează la judecată. Sentința pronunțată de Mântuitorul aduce fericirea sau
nefericirea celui judecat.
După judecata particulară, fericirea drepților constă în bucuria pe care le-o oferă
comuniunea cu Hristos, fiindcă în viață au viețuit după îndemnul și pilda Lui, iar nefericirea
celor păcătoși constă în lipsa lor de orice bucurie, din cauza îndepărtării de Dumnezeu în viața
pământească.
Criteriul după care se face judecata este străduința sau dezinteresul pe care le-a
manifestat în viață cel judecat, de a se apropia de Hristos, urmându-I exemplul și de a intra în
comuniune cu el. Astfel, tot ce a făcut omul în viață, tot ce și-a propus să facă, dar n-a făcut, tot
ce a gândit de bine sau de rău, va fi apreciat prin prisma acestui criteriu.
Cel dintâi martor la judecata particulară este propria conștiință deoarece conștiința celui
drept e liniștită și plină de speranță ne simțindu-se împovărat de păcate grele, în timp ce, cel
păcătos simte mustrări continue, ceea ce înseamnă pentru el o stare de chin. Spiritele rele,
demonii, nu sunt atât martori, pe cât sunt acuzatori, urmărind să agraveze starea celui judecat. Ei
sunt îndepărtați din jurul sufletului care și-a pus nadejdea în Hristos, de către îngerii buni, care îi
întăresc încrederea și dau curaj. Alături de îngeri sunt și sfinții, în frunte cu Maica Domnului,
precum și biserica de pe pământ, prin rugăciunile ei, ajutând la stabilirea soartei sufletului care
este judecat. Biserica se roagă și cere puterilor îngerești ca să așeze sufletul celui adormit în
corturile drepților ,, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ce viață fără de sfârșit”.
Unii părinți și scriitori bisericești, precum Efrem Sirul, Chiril al Alexandriei, dar și
alții, au încercat să arate modul în care se face judecata particulară prin învățătura vămilor
văzduhului. După despărțirea de trup, sufletul este dus la judecată, fiind însoțit de înger și
demoni. El trece prin vămi, unde este cercetat pentru faptele pe care le-a săvârșit. La fiecare
vamă el dă socoteală dacă a făcut sau nu anumite păcate. Dacă rezultatul cercetării e bun și trece
prin toate vămile, îngerii îl duc în rai, unde va fi părtaș fericirii veșnice. Dacă la vreuna dintre
vămi se va descoperi că a făcut anumite păcate grele duhurile rele îl iau și-l duc în iad. Atât
îngerii cât și demonii nu sunt doar însoțitori ci și acuzatori sau apărători: în timp ce îngerii îi iau
apărarea, demonii îl acuză, punându-i înainte și păcatele care i-au fost iertate prin pocainta. Cel
care ne judecă la aceste vami este Mântuitorul Iisus Hristos.
Această învățătură nu are caracter de dogmă, dar în parabola bogatului nemilostiv se
spune: ,, și a murit săracul și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam” (Lc 16,22), Iar în parabola
bogatului căruia i-a rodit țarina: ,, nebune, în această noapte se va lua sufletul tău de la tine...”
(Lc 12,20)
Starea sufletelor după moarte
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție vorbesc despre fericirea sau osânda veșnică. Sfântul
Ioan Gura de Aur descrie fericirea drepților, după judecata particulară, ca fiind viață
netulburată, locul unde nu mai este întristare, nici durere, nici boli și patimi, nici pricini de
păcate, unde nu mai este al meu și al tău. Cel drept e fericit fiindcă s-a urcat la cetatea lui
Dumnezeu, petrece cu drepții în cer, mutându-se la sărbătoarea îngerilor (Evr 12, 22-24). Aici
este o viață trăită într-o sărbătoare fără de sfârșit, loc de belșug de grâu, de orz, de fructe, e peste
tot numai rodul Duhului: iubire, blândețe, zeci de mii de îngeri, mii de arhangheli, cete de
proroci, adunări de drepți, iar în mijloc sta Impăratul, pe care cei de față îl văd neîncetat, pe cât e
cu putință fiecăruia, acesta împodobind lui cu strălucirea slavei Sale. (D. Staniloae)
Biserica romano-catolică a dezvoltat o concepție potrivit căreia fericirea pe care o
primesc sufletele celor drepți după judecata particulară este desăvârșită și deplină, rămânând
aceeași și la judecata universală. Nefericirea sufletelor întinate de păcate grele este un chin
deplin și va rămâne aceeași și după judecata universală. Totuși pentru cei ce au făcut pocăință
pentru păcate, dar nu au dat curs în timpul vieții pentru pedepse temporale, dar și pentru cei care
au păcate veniale (iertabile), dar pentru care nu au primit iertare, există purgatoriul, un foc
curățitor, din care sufletele după ce s-au curățit, intră la fericirea drepților, înainte de judecata
universală.
Soarta sufletului după judecata particulară nu poate fi definitivă, deoarece la această
judecată omul nu poate fi privit în ansamblu, dat fiind faptul că el este responsabil nu doar pentru
propriile fapte ci și pentru celor pe care i-a smintit, care l-au imitat cât timp el a trăit. Pentru o
sentință dreaptă și definitivă, trebuie luate în considerare și efectele pe care le-au produs faptele
sale la contemporani și la urmași. Acestea vor fi luate în considerare numai la judecata
universală.

Rai și iad
Pe temeiul celor cuprinse în Revelație, raiul este locul de fericire, iar iadul locul de
suferință și osândă. Raiul și iadul sunt 2 locuri și stări total deosebite, unul de fericire, iar altul de
pedeapsă, între care există o mare prăpastie, încât nimeni nu poate să treacă din rai în iad, sau din
iar în rai: ,, Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc
să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Lc 16, 26).
 Sfântul Ioan Damaschin vorbind despre chinurile iadului spune că focul de acolo care îi
arde pe cei păcătoși constă în pofta ce nu-și găsește materie pentru a fi satisfăcută, deci lipsa
celor materiale în stare să satisfacă poftele și să producă plăcerile. Cei drept insă, care poftesc
binele, îndreptându-și pofta și dorința numai după Dumnezeu se bucură și se împărtășesc de El în
măsura în care Il doresc. Sfântul Isaac Sirul susține că păcătoșii în gheena focului vor fi biciuiți
de flăcările iubirii. Cei care au păcătuit împotriva iubirii suportă o suferință mai mare decât cea
produsă de torturile cele mai înfricoșătoare, caci iubirea lucrează în 2 feluri: bucurie în cei fericiți
și suferinta în cei care sunt prinși.
Conform Revelației, dar și după cuvintele Sfinților Parinti, Înțelegem că drepții din rai
sunt liberi de orice necazuri, dureri și suferințe: ,, Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi
moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi” (Ap 21,4). Ei trăiesc
într-o stare de liniște și bucurie deplină, petrecând într-o continuă sărbătoarea.
În rai, drepții ajung în posesia unor bunuri spirituale care nu au analogie în lumea aceasta:
,, Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a
gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Co 2,9). Drepții trăiesc în comuniune cu Mântuitorul,
cu îngerii și cu sfinții. Este fericirea pe care numai comuniunea cu cei desăvârșiți o poate da, căci
sufletul își păstrează caracterul omenesc de ființă socială, neputând fi în izolare fericit, ci numai
într-o comuniune în care domnește iubirea, dreptatea, pacea și dăruirea.
Iadul sau gheena focului, foc nestins, focul cel veșnic, întunericul cel mai dinafară,
iezerul de foc, loc de chin, reprezintă locul depărtat de Dumnezeu prin care se arată suferințele
pe care le îndură cei de acolo. Aceste suferințe constau în depărtarea de Dumnezeu și lipsa de
comuniune cu El; lipsa de comuniune cu îngerii, sfinții și drepții; comuniunea cu duhurile rele și
cu sufletele oamenilor răi; mustrările de conștiință pe care le trăiesc; groaza de necunoscut din
lipsa oricărei lumi; plângerea și scrâșnirea dinților sau aruncarea în întunericul cel mai dinafară,
expresii ce arată dureri și suferințe insuportabile.
Sufletele drepților ajung în posesia bunurilor netrecătoare în comuniune cu Dumnezeu,
dar starea lor nu e identică, deoarece fiecare și-a răsplată după osteneala sa. În această privință,
Mărturisirea Ortodoxă spune: ,, fiindcă sufletele se muta din această lume nu tot cu aceeași
măsură a harului, apoi și după mutarea din lume nu se așază toți pe aceeași treaptă a fericirii”
(Mart. Ort, I, p.62). Mântuitorul spune: ,, în casa Tatălui Meu multe locașuri sunt” (In 14,2),
iar Sfântul Vasile cel Mare spune că ,, unii se vor odihni într-o stare perfectă și mai înaltă, iar
alții într-o stare mai redusă, dar toți se vor cinsti cu liniștea”.
Biserica învață că aceia care după judecata particulară se duc în iad, dar fără o atitudine
potrivnică față de Dumnezeu, ci o indiferență față de Acesta, prin căința din ultimile clipe ale
vieții pământești și prin rugăciunile bisericii, îngerilor, sfinților, drepților, vor avea posibilitatea
de a nu moșteni iadul etern.
Eshatologia Universala
Eshatologia cuprinde învățătura bisericii nu numai despre sfârșitul individual, ci și despre
evenimentele care se vor petrece la sfârșitul lunii: sfârșitul chipului lumii acesteia și noua ei
formă desăvârșită, care se vor petrece la a 2-a venire a Domnului sau Parusia, învierea obștească
a morților, schimbarea trupurilor celor vii și judecata universală, începerea vieții veșnică a
oamenilor în starea de fericire sau nefericire.
Timpul venirii Fiului Omului nu este cunoscut, căci nu a fost precizat, dar Mântuitorul a
atras atenția că trebuie să fim oricând pregătiți: ,, sfârşitul tuturor s-a apropiat; fiţi dar cu mintea
întreagă şi privegheaţi în rugăciuni.” (1 Ptr 4,7); ,,este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că
vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe
urmă.” (1 In 2, 18); ,, Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriem” (1
Tes 5,1); ,, Să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi - nici de vreun duh, nici
de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit” (2
Tes 2,1).
Există totuși semne ale parusiei precum: propovăduirea evangheliei la toate neamurile:
,, Și se va propovădui această Evanghelie a împărăției în toată lumea, spre mântuire la toate
neamurile și atunci va veni sfârșitul” (Mt 24,14). Aceasta nu înseamnă că Evanghelia va fi
primită de toate popoarele, nici că sfârșitul va veni îndată după propovăduirea ei. Esențialul este
ca la toate popoarele, indiferent de locul în care trăiesc și de mulțimea lor, să se fi vestit
Evanghelia prin propovăduitori, indiferent dacă a fost primită sau nu.
Ivirea de proroci mincinoși și căderea multora de la credință, înmulțirea
fărădelegilor între oameni: ,, mulți proroci se vor scula și vor amăgi pe mulți și din pricina
fărădelegii se va răci dragostea multora” (Mt 24, 11-12); ,, Că vor fi oameni iubitori de sine,
iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără
cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine,
Trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu,
Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia” (2
Tim 3, 2-5).
Venirea lui antihrist, acesta fiind adversarul sau dușmanul lui Hristos. Se referă fie la
dușmanii lui Hristos în general, fie la o persoană anume, diavolul, sau o unealtă a sa, un trimis al
satanei, pentru a-L combate pe Hristos, care va atrage pe mulți la rătăcire. Sfântul Apostol Ioan
zice:,, copii, este ceasul de pe urmă și precum ați auzit că vine antihrist, iar acum mulți
antihriști s-au arătat - de aici cunoaștem că este ceasul de pe urmă” (1 In 2,18), iar Sfantul
Apostol Pavel spune: ,, Să nu vă amăgească nimeni nici un chip...; că va veni întâi lepădarea de
credință și se va arăta omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul... Cel fără de lege, pe care
Domnul Iisus îl va ucide cu Duhul gurii Sale și îl va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar
venirea aceluia va fi lucrarea lui satan însoțit de tot felul de puteri și de semne și minuni
mincinoase” (2 Tes 2,3, 8-9).
Venirea pe pământ al lui Enoh și Ilie - Aceștia vor fi trimiși pentru al predica
oamenilor pe Hristos, vor fi răpuși și omorâti în lupta cu antihrist, dar după 3 zile și jumătate vor
învia, iar peste cei ce s-au bucurat de moartea lor va cădea frică mare. (cf Ap 11, 3-11)
 Multe si mari catastrofe în natură și între oameni - Semnele care vor trebui să se
întâmple nu vor veni de îndată, aceste semne fiind foamete, secetă, ciumă, cutremure de pământ,
întunecări de soare și de lună, războaie și vești de războaie (Mt 24,4; Lc 21, 9-19). Aceste
fenomene au existat totdeauna, dar acum se vor înmulți, prin ele Dumnezeu voind să arate că va
veni sfârșitul.
Convertirea poporului evreu la creștinism - unul dintre cele mai importante semne ale
parusiei, fiind profețit încă din vechiul testament: ,, După aceasta, fiii lui Israel se vor întoarce
la credinţă şi vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor, şi pe David, împăratul lor, iar la sfârşitul
zilelor celor de pe urmă se vor apropia cu înfricoşare de Domnul şi de bunătatea Lui.” (Osea
3,5). Sfantul Apostol Pavel spune: ,, Pentru că nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi taina
aceasta, ca să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi; că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte,
până ce va intra tot numărul neamurilor. Şi astfel întregul Israel se va mântui, precum este
scris: "Din Sion va veni Izbăvitorul şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov. Şi acesta este
legământul Meu cu ei, când voi ridica păcatele lor” (Rom 11, 25-27).
Arătarea pe cer a semnului Fiului Omului - acest semn este crucea, biruința asupra
morții: ,, atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului... Și vor vedea pe Fiul omului venind pe
norii cerului cu putere și slavă multă” (Mt 24, 30).
Ordinea acestor semne nu este cunoscută dar împlinirea lor rămâne indiciul că sfârșitul
este aproape. La parusie se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și la sunetul arhanghelului din
trâmbița lui Dumnezeu (1 Tes 3,16), precum și la glasul Fiului lui Dumnezeu (In 5,28), Domnul
Se va pogori din cer îmbrăcat în slavă și cu putere multă, înconjurat de îngerii Săi. (Mt 24,30).
Atunci se va produce prefacerea lumii sau schimbarea chipului acestei lumi (2 Ptr 3, 12-13),
învierea morților și schimbarea trupurilor celor vii. Domnul se va așeza pe scaunul de judecată,
fiind înconjurat de îngeri, apostoli și sfinți. (Mt 19,28; Lc 22,30; 1 Co 6,2).
Lumea se va preface cu iuțeală de fulger, din pământul transfigurat vor învia trupurile
morților, de aceea ziua în care se vor întâmpla acestea se numește „ ziua Domnului Iisus” (1 Co
5,5) sau ziua de apoi, ziua cea mare, ziua mântuirii, ziua veacului, ziua judecății, ziua mâniei și
arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu ( Rm 2,15).
Învierea morților
Invierea morților este unul dintre adevărurile fundamentale ale învățăturii creștine. Prin
înviere se înțelege revenirea la viața trupului, adică reconstituirea trupului din elementele care l-
au compus și revenirea lui la viață prin unirea cu sufletul său. Sufletul fiind nemuritor, nu are
nevoie de înviere, pe când trupul fiind supus stricăciunii îndată ce sufletul il părăsește, are nevoie
de înviere pentru a se prezenta la obsteasca judecată împreună cu sufletul. Învățătura bisericii
despre învierea morților se cuprinde în articolul 11 din simbolul credinței ,, aștept învierea
morților si viata veacului ce va sa fie”. Aceasta a fost profetita in VT: ,, Morţii Tăi vor trăi şi
trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci
roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia.” (Isaia 26, 19); „ Aşa
grăieşte Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi,
poporul Meu, din mormintele voastre..... Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi învia şi vă voi
aşeza în ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am zis aceasta şi am făcut ” (Iez 37, 12, 14). Si
Sfintii Apostoli dau marturie despre aceasta: ,, Având nădejde în Dumnezeu, pe care şi aceştia
înşişi o aşteaptă, că va să fie învierea morţilor: şi a drepţilor şi a nedrepţilor.” ( FA 24,15); ,,
dacă nu este înviere a morților, nici Hristos n-a înviat (1 Co 15,13), iar dacă Hristos n-a înviat,
atunci zadarnică este propovăduirea apostolilor, zadarnică și credința celor ce ascultă (1 Co
15,14); ,, Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul
Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia….căci vine ceasul când toţi cei din morminte
vor auzi glasul Lui, Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut
cele rele spre învierea osândirii.” ( In 5, 25, 28-29).
După învățătura bisericii, învierea morților va fi universală, căci vor învia deodată atât
drepții, cât și cei păcătoși. (FA 24,15). Trupurile înviate vor fi identice cu cele dinainte de
moarte, nu-și vor pierde ființa ci și-o vor schimba asemenea trupului Mântuitorului înviat.
Oamenii înviati se vor deosebii unii de alții după vârstă și gen, fără însă defecte corporale: ,, la
înviere oamenii nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu”
(Mt 22,30).
Trupurile fiind asemenea celui al Mântuitorului de după înviere, înseamnă că vor fi
nestricăcioase, nemuritoare, pline de putere, duhovnicești, cerești, îmbrăcate în slavă,
înfricoșătoare. (cf 1 Co 15,40-45).
Trupurile nestricăcioase nu vor mai fi supuse schimbării sau alterării, nici bolilor și nici
morții. Nu vor avea nevoie de hrană materială, fiind în afara oricăror trebuințe materiale, drepții
se vor bucura de o viață spirituală deplină, iar cei răi vor fi într-o continuă suferință.
Trupurile vor fi nemuritoare întrucât prin Invierea Sa, Mântuitorul a învins moartea
pentru totdeauna în propriul Său trup.
Trupurile vor fi pline de putere fără a suferi de vreo slăbiciune, putând a viețui în
deplină unitate și armonie cu sufletul.
Trupurile duhovnicești fiind pline de Duh, vor fi demne de a vedea fața lui Dumnezeu
și de a trăi în comuniune cu El, cu îngerii, cu sfinții și cu drepții, neavând nevoie de hrană,
îmbrăcăminte, sau de reproducere.
Trupurile cerești difere de cele pământești, prin materia transfigurată, pnevmatizata, cei
înviați nemaiavând pofte, dorințe și plăceri specifice trupurilor pământești. Sensibilitatea
trupurilor cerești se va îndrepta spre plăceri duhovnicești. Cei drepți se vor iubi cu o dragoste pur
spirituală, eliberați de pofte egoiste și senzuale.
Trupurile pline de slavă se va arăta în curățenia și sfințenia vieții de pe pământ, căci pe
pământ trupurile au fost acoperite de necinste: ,, atunci drepții vor străluci ca soarele în
împărăția Tatălui” (Mt 13,43).
 Trupurile celor înviați se vor deosebi prin desăvârșirea morală pe care au atins-o pe
pământ:,, alta este strălucirea soarelui, alta lunii, alta a stelelor, căci stea de stea se deosebește
în strălucire. Așa este și cu învierea morților” ( 1 Co 15, 41-42).
După după învierea morților cei păcătoși vor fi lipsiți de comuniune nu numai cu cei
drepți ci și între ei înșiși. Păcătoșii nu înviază pentru a-și primi pedeapsa pentru faptele lor, ci în
baza identității de natură între toți oamenii, înviind împreună cu cei drepți, dar asemenea acestora
își vor primi plata pentru faptele lor, înțelegând că au avut posibilitatea de a se mântui, dar au
folosit greșit libertatea lor.

Judecata universală
Judecata obsteasca va avea următoarele caracteristici: va fi universală, solemnă, dreaptă,
definitivă, supremă și înfricoșătoare.
Judecata va fi universală deoarece i se vor supune toți oamenii din toate timpurile și din
toate locurile. Se deosebește de cea particulară prin faptul că se vor descoperi consecințele pe
care le-au avut faptele noastre asupra altor oameni. La această judecată se vor supune și duhurile
necurate:,, Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu
legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată,” (2 Ptr 2,4). Pentru îngeri
judecata înseamnă o descoperire a planului dumnezeiesc cu privire la lume. Sfinții nu vor fi
judecători propriu zis, prezența lor la judecată va fi formală, apreciind pe cei ce au făcut binele și
întristându-se pentru cei ce au săvârșit răul: ,, Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-
a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.,” (In
5,24); ,, Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului
va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele
douăsprezece seminţii ale lui Israel.” ( Mt 19,28).
Judecata universală va fi solemnă, deoarece Mântuitorul șezând pe scaunul Măririi
Sale, înconjurat de îngeri, apostoli și sfinți, va reprezenta cea mai înaltă autoritate
judecătorească, în drept să hotărască soarta definitivă a tuturor. Înfățișarea și autoritatea
judecătorului sunt impunătoare și impresionante: ,, de fața lui a fugit tot pământul și tot cerul si
loc nu s-a aflat pentru ele” (Ap 20,11). Prorocul Daniel zice: ,, un râu de foc ce curge înaintea
Judecătorului” (Dn 9,10), iar psalmistul:,, Strălucit-au fulgerele Lui lumii și s-a clătinat
pământul.... Vestit-au cerurile dreptatea lui și-au văzut noroadele slava Lui” (Ps 96,4-6).
Judecata universală va fi publică adică se va face în fața tuturor. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spunea: ,, iar pe lângă aceștia toată zidirea cea cerească și cea pământească,
câtă e în îngeri și în puterile mai presus de îngeri și câte e în oameni, stă de față cu cutremur,
așteptând înfricoșata descoperire a judecății. De către toți aceștia se vor citi faptele noastre, ale
tuturor, și se va face dezgolirea celor ascunse, când toți își vor cunoaște reciproc păcatele, cum
își citește fiecare fara greșeală cartea conștiinței sale”.
 Judecata universală este dreaptă întrucât cel ce face judecata este Judecătorul cel
Drept, Acela Cunoaște nu numai faptele ci și cele mai ascunse gânduri ale oamenilor: ,,
Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.”
(Rm 2,16). Sentința va fi dreaptă, iar criteriul după care se va face judecata va fi împlinirea sau
neîmplinirea faptelor iubirii față de aproapele (Mt 25,35). Va fi dreaptă pentru că fiecare om va
fi judecat după legea pe care a cunoscut-o: păgânii legea morală naturală, evrei legea mozaică,
iar creștinii legea evanghelică.
Judecată universală va fi definitivă și veșnică împotriva ei, cel judecat nu va putea face
apel, rămânând valabilă pentru veșnicie, conștiința fiecăruia va înregistra dreptatea sentinței.
Judecata universală va fi supremă fiind făcută de Judecătorul Suprem avand ,, Toată
puterea în cer și pe pământ” (Mt 28,18).
Judecata universală va fi înfricoșătoare pentru îngeri pentru drepți și pentru cei
păcătoși. Pentru îngeri pentru că li se va descoperi planul lui Dumnezeu cu privire la lume,
așteptată de ei cu frică și cutremur; pentru cei drepți, fiindcă nimeni nu e sigur că poate da
răspuns bun, iar pentru cei păcătoși, fiindcă sunt conștienți de soarta ce îi așteaptă.
Judecata aceasta nu are nevoie de martori, de interogatorii, nu va cere dovezi, căci
Judecătorul cunoaște totul. Cei judecați își vor privi trecutul ca într-o oglindă sau ca într-o carte
deschisă, cunoscând astfel tot ce au făcut sau n-au făcut în viața pământească, acest trecut fiind
cunoscut de toți oamenii. Mântuitorul, dreptul Judecător, îi va despărți pe cei buni de cei răi, ,,
precum desparte păstorul oile de capre” (Mt 25,32), iar după pronunțarea sentinței, drepții vor
merge în fericirea veșnică, iar păcătoșii spre osânda veșnică. Locul judecății va fi pământul
transfigurat, iar prin judecata universală încetează împărăția harului și începe împărăția măririi
Fiului lui Dumnezeu, Căruia Tatăl I-a supus toate, iar Fiul Insusi Se va supune Celui ce I-a supus
toate ,, spre a fi Dumnezeu totul în toate” (1Co 15,28).
Sfârșitul lumii; cer nou și pământ nou
Dumnezeu a creat lumea, imprimându-i putința de a ajunge la desăvârșire; astfel că va
primi un alt chip decât cel al lumii căzute, pentru că la judecata obștească, să fie ridicată la
plenitudinea vieții, potrivit planului divin, pentru ca ,,Dumnezeu sa fie totul în toate” (1 Co
15,28).
După cum sfârșitul omului nu înseamnă nimicirea lui sau distrugerea totală a ființei sale,
ci începutul unei noi vieți, tot astfel va fi și cu lumea, ea va fi schimbată, transformată într-o
lume noua, în această creație urmând să domnească o deplină desăvârșire fizică și moral
spirituală: ,, am văzut un cer nou și un pământ nou. Căci cerul dintâi și pământul dintâi au
trecut, iar marea nu mai este”. (Ap 21,1); ,,Chipul lumii acesteia va trece” (1 Co 7,31); ,, atunci
cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile arzând se vor desface și pământul și lucrurile de pe el
vor arde cu totul” ( 2 Ptr 3,10). Sfântul Chiril al Ierusalimului spunea: ,, lumea aceasta se
sfârșește și lumea aceasta creată se înnoiește. Pe pământ s-au răspândit tot felul de păcate....
Pentru ca să nu rămână acest lăcaș minunat plin de fărădelegi, trece lumea aceasta, spre a se
arata alta mai bună”.
 Lumea reînnoită va fi o lume desăvârșită și incoruptibilă, cuprinzând bunătăți și
frumuseți nebănuite, despre care spune Sfântul Apostol Pavel: ,, ceea ce ochiul n-a văzut și
urechile n-au auzit și la inima omului nu s-a suit, acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce l iubesc
pe Dânsul” (1 Co 2,9). Frumusețea și măreția lumii vor fi neînchipuite, împărtășindu-se de
lumină dumnezeiască, va radia această lumină, îmbrăcând în ea pe cei ce vor locui. În această
lume noua va locui dreptatea, iar virtutea iubirii o va încorona. Nu vor mai exista privațiuni,
tensiuni, invidie și vrajbă între oameni, ci va fi pace și armonie desăvârșită, fiecare fiind în pace
cu sine însuși, cu semenii și cu Dumnezeu. Aceasta este pacea lui Dumnezeu ,, care covârșește
toată inima” (Flp 4,2).
Viața de veci
După judecata universala fericirea drepților și nefericirea păcătoșilor vor crește extensiv
și intensiv. Extensiv întrucât vor fi trăite împreună cu trupul și sufletul, iar intensiv deoarece vor
fi simțite într-o măsură mai mare decât simțea sufletul la judecata particulară.
Sfântul Grigorie de Nyssa spunea: ,, nici bunătățile promise celor ce au viețuit drept nu
sunt acelea care sa poata fi descrise prin cuvinte.... Nici viața de durere a celor păcătoși nu este
egală cu vreo suferință care întristează aici” , iar Sfantul Ioan Damaschin zicea: ,, După
înviere, timpul nu se va mai măsura în zile și nopți. Va fi mai degrabă o zi continuă, când
soarele dreptății va străluci peste cei drepți. Pentru cei păcătoși va fi o noapte adâncă fără de
sfârșit”.
Sfântul Grigorie de Nyssa Spunea că tendința celor drepți este realizarea unei uniri cât
mai depline cu Dumnezeu, aceasta neavând limite. Este vorba de un urcuș duhovnicesc
neîncetată a celor drepți (epectaza) care pentru ei este un motiv de continuă fericire. Aceasta
înseamnă că iubirea față de Dumnezeu care le copleșește ființa fără sfârșit, în lumea veșniciei.
Pentru cei păcătoși, va fi o veșnică existență nefericita, lipsită de comuniunea cu Dumnezeu și cu
oamenii, petrecând cu diavolii și cu cei ce îi slujesc. Sfantul Chiril al Alexandriei: ,, Drepții
dănțuiesc, păcătoșii sunt legați. Drepții cântă, păcătoșii se tânguiesc.... Drepții au cântarea,
păcătoșii prăpastia. Drepții în sânurile lui Avraam, păcătoșii în torentele de foc ale lui veliar.
Drepții în odihnă, păcătoșii în osândă. Drepții se răcoresc, păcătoșii ard. Drepții se veselesc,
păcătoșii se usucă de întristare. Drepții în cămara de nuntă, păcătoșii în haosul infinit. Drepții
în lumini, păcătoșii în mijlocul întunericului. Drepții mângâiați de Mângâietorul, păcătoșii
chinuiți de demoni. Drepții văd pururea fața lui Hristos, păcătoșii stau pururea în fața
diavolului.... Dreptii in cer, păcătoșii în abis”.