Credința în înviere și viața veșnică

In articolele 11 si 12 din Simbolul Credinței ni se arată învățătură Sfintei Biserici despre

«învierea morților si viața veacului ce va să fie». Ea ne încredințează că trupurile celor morți vor învia;
nu poate fi vorba despre o înviere a sufletelor, căci sufletele sunt nemuritoare.
Moartea este încetarea vieții pământești a trupului, adică despărțirea sufletului nemuritor de
trupul cel muritor, cum lămurit citim în Sfânta Scriptură, că trupul «ca pulberea să se întoarcă în
pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat» (Eclesiastul XII, 7), ca să-si
primească răsplata pentru faptele sale.
Pricina morții este păcatul săvârșit de protopărinții noștri, Adam si Eva. Căci «precum printr-un
om a intrat păcatul in lume si prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, prin acela în
care toți au păcătuit» (Rom. V. 12).
Ceasul morții nu ne este cunoscut. Si aceasta pentru ca să fim totdeauna pregătiți de moarte, sa
fim în orice clipă împăcați cu semenii noștri si cu Dumnezeu; să priveghem, totdeauna gata fiind de
călătorie spre patria cerească. «Luați aminte ne grăiește Domnul privegheați si vă rugați, că nu știți
când va fi acea vreme» (Marcu XIII, 33) ; să nu ne lenevim la gândul că moartea este departe, dar nici
să nu ne îngrozim la gândul că ea este aproape.
Dar nu este numai moarte, ci este si înviere. Dacă moartea este despărțirea sufletului de trup,
învierea este unirea din nou a sufletului cu trupul cu care a viețuit pe pământ. învierea se face prin
atotputernicia lui Dumnezeu, care face trupurile iarăși vii, împreunându-le cu sufletele lor. De acum însă
trupurile înviate nu vor mai fi întocmai cum sunt cele de pe pământ, ci vor fi duhovnicești si
nemuritoare, asemănătoare trupului Domnului de după învierea Sa. Acest lucru ni-l spune sfântul
apostol Pavel: «Așa este... învierea morților : se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru
nestricăciune ; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă ; se seamănă întru slăbiciune, înviază
întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este si trup
duhovnicesc» (1 Cor. XV, 42-44). «Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune
si acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în
nestricăciune si acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris :
Moartea a fost înghițită de biruință» (1 Cor. XV, 53-54). Lucrul acesta este cu putință la Dumnezeu.
Căci după cum El a putut să facă trupul omului din pământ, tot așa poate si pe cel risipit în pământ să-l
adune, să-l înnoiască si să-l învieze. Si o sămânță, ca să încolțească si să rodească, trebuie mai întâi să
moară, să putrezească în pământ (1 Cor. XV, 35-45). Așa si omul credincios, ca să ajungă la viața cea
veșnică, trebuie să treacă mai întâi prin moarte.
La sfârșitul veacurilor, toți cei care au murit vor învia. Iar aceia care în vremea învierii oștești se
vor găsi în această viată pământească, vor fi si ei schimbați într-o clipă, ca si cum ar fi trecut prin
moarte, încât si trupurile lor vor deveni duhovnicești si nemuritoare, ca ale celor înviați: «Nu toți vom
muri, dar toți ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița
va suna si morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba", ne învață apostolul (lCor.XV,51-52).
Dar pentru ce vor învia trupurile? Pentru că omul a fost creat în dubla sa structură, materială si
spirituală, trup si suflet, si în această dublă structură, să dea seama în fata judecății; iar după aceea să fie
așezate în rai la fericirea veșnica sau în iad la osânda veșnică, deoarece în viața pământească sufletul
împreună cu trupul, deci omul întreg, a săvârșit si cele bune si cele rele, si cele spre mântuire ca si cele
spre osândă.
Îndată după despărțirea lui de trup, sufletul omului este supus Dreptei judecăți a lui Dumnezeu,
în fata căreia trebuie să dea socoteală, de viața de pe pământ. Judecata aceasta care se face fiecărui
suflet în parte se numește judecata particulară si ea se deosebește de judecata cea de obște sau universală
care se face tuturor oamenilor, odată, la sfârșitul lumii si după învierea cea de obște a trupurilor.
Realitatea judecății particulare este subliniată de Mântuitorul prin pilda bogatului nemilostiv si a
săracului Lazăr (Luca XVI, 19-31) si prin răspunsul dat tâlharului pe cruce : «Astăzi vei fi cu Mine în
rai» (Luca XXIII, 43), precum si de sfântul apostol Pavel când zice : «Rânduit este oamenilor odată să
moară, iar după aceea judecata» (Evrei IX, 27); si prin locurile în care își exprimă dorința de a muri
pentru a petrece cu Domnul (2 Cor. V, 6-8; Fil. I, 21). Judecata particulară, ca si cea de obște o face
Mântuitorul : «Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului» (Ioan V, 22).
Prin judecata particulară se cercetează starea generală în care iese omul din viața pământească si
dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, este dus de duhurile
necurate la chinuri. Fericirea la care sunt duși cei găsiți vrednici se numește «sânul lui Avraam» (Luca
XVI, 22), sau «Rai» (Luca XXIII, 43), iar chinurile la care sunt supuși necredincioșii si păcătoșii se
numesc «iad» (Luca XVI, 22). Dar nici fericirea si nici osânda nu sunt depline pană la judecata
obștească, judecata cea de apoi, când vor îi iarăși unite cu trupurile. Până la acea judecată, adică în
vremea cât sufletele sunt fără trupuri, ele nu pot face nimic pentru a-si schimba starea în mai bine (Ioan
IX, 4). Numai cei râmași în viața aceasta pot să dobândească de la Dumnezeu ușurarea osândei
sufletelor celor morți. Si aceasta, prin rugăciune si milostenie intru pomenirea morților si mai ales prin
pomenirea acestora la Sfânta Liturghie.
Conform Matei 25 judecata ține cont de legea dragostei, cum zice apostolul Pavel în I Corinteni
13 că dragostea nu cade niciodată, deci nici la înfricoșata judecată. De aceea va fi mare surpriză în ziua
judecății, fiindcă se vor descoperii cuvintele, faptele. Cum va face Dumnezeu aceasta e în puterea lui, El
a făcut lumea, ne-a făcut și pe noi, de aceea nu e mare lucru pentru Dumnezeu să vadă într-o clipă viața
noastră cu multele ei detalii.
Prin urmare, tot ce am făcut, gânduri, cuvinte și fapte, sunt stocate undeva. Cele rele se șterg prin
Sfânta Spovedanie, așa cum elevul șterge cu burele răspunsurile greșite la tablă și scrie pe cel corect. De
această corectare ține nota 10 dată de profesor. De îndreptarea vieții noastre ține răspunsul la dreapta
judecată.
Locul în care sunt rânduite sufletele celor drepți este raiul, iar locul în care sunt rânduite sufletele
celor nedrepți este iadul. Nu există un loc sau o stare intermediară între rai si iad, numit purgatoriu, cum
învață Biserica Romano-Catolică, căci Mântuitorul Hristos nu a vorbit niciodată despre un asemenea
loc. Dogmă specifică doctrinei catolice, purgatoriul este un loc de purificare morală, în care sufletele
care nu sunt complet curate din cauză că n-au satisfăcut pentru păcatele iertate, fie ca au murit cu păcate
ușoare, se purifică prin pedepsele pe oare le suferă aici si devin apte să intre in Cer după un anumit
stagiu de suferințe.
De o îmbunătățire a situației celor plecați de aici se poate vorbi, caci starea de fericire sau de
osândă primită la judecata particulara este ne deplină pană la judecata obșteasca. Sfinții apostoli si
Biserica au rânduit ca cei vii să facă rugăciuni milostenie pentru cei morți. «Căci în veacul de acum se
poate face si lucra ceva, iar in cel viitor se leagă toate puterile de lucru ale sufletului si nu se poate
face ceva bun spre ridicarea păcatelor» Așadar , «nu fără rost au rânduit apostolii sa se aducă
înfricoșătoarea Jertfa pentru pomenirea celor adormiți. Știm ca mult le folosește si multa binefacere le
aduce celor morți. Când credincioșii (obștea) si preoții stau cu mâinile întinse in fata cu
înfricoșătoarea Jertfa, cum nu vor îndupleca pe Dumnezeu pentru cei adormiți? Dar aceasta numai
pentru cei plecați in credința.» (Sfântul Ioan Gura de Aur)
Sfantul Maxim Mărturisitorul ne spune că toate au fost create pentru Înviere, toate făpturile sunt
chemate să treacă prin Cruce sau prin iubirea ca dăruire de sine spre a muri existenței egoiste, închisă în
sine, și a se înălţa in planul existenței comunitare, după modelul Sfintei Treimi. Evanghelia din sâmbăta
lui Lazăr contribuie și ca la înțelesul acestei devenirii, spirituale pentru că prevestește Învierea
Domnului, dar și preînchipuirea învierii de obşte a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos.
De fapt prăznuim învierea lui Lazăr ca pe o adeverire a învierii de obște a oamenilor, cântând cu
toată nădejdea troparul: „Învierea cea de obște mai înainte de patima Ta adeverind-o, pe Lazăr din
morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta, şi noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând,
Tie, Biruitorului morții, strigăm: Osana, Celui dintru înălțime, binecuvântat cel ce vine întru numele
Domnului".
Învierea lui Lazăr arată că Hristos, Care a săvârşit această minune prin dumnezeirea Sa, poate să
îi învieze pe oameni în ziua pe care El o va face. Părintele Hierotheos ne face atenți că, în timpul vieții
Sale pe pământ, Mântuitorul a săvârşit trei învieri din morți asupra unor oameni care se aflau în diferite
momente de la moarte. Prima a fost învierea fiicei lui Iair, imediat după ce aceasta murise, a doua a fost
învierea fiului văduvei din Nain, care s-a făcut în ceasul când mortul era dus spre groapă, iar a treia a
fost învierea lui Lazăr, săvârşită în cea de-a patra zi de la moarte. Hristos l-a înviat pe Lazăr în a patra zi
ca să ne arate că învierea de obşte se va face din cele patru elemente din care este alcătuit trupul
omenesc.
In legătură cu Judecata obștească sau universală este învățătura despre învierea morților si despre
viața de veci. Cei care au făcut cel bune aici pe pământ așteaptă cu bucurie viața de veci, caci pentru cei
care îl iubesc pe Dumnezeu în viața aceasta si îi păzesc poruncile, făcând binele, viața aceea va fi intru
totul fericita. Fericirea le va fi nesfârșită si neînchipuit de mare. Caci «cele ce ochiul n-a văzut si
urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea lea gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe
El» (1 Cor II 9) Aceasta negrăita fericire va consta mai ales in unirea in Duh cu Dumnezeu, in a-L vedea
pe Dumnezeu fată către fată», în viețuirea slăvita si veșnică împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu
sfinții îngeri si cu toți sfinții Bisericii.
Această fericire a drepților se va deosebi însă după vrednicia pe care ei au câștigat-o prin faptele
lor cele bune, cum lămurit ne învață sfanțul apostol Pavel: «Alta este strălucirea soarelui si alta
strălucirea lunii si alta strălucirea stelelor. Caci stea de stea se deosebește in strălucire» .(1 Cor. XV
41)
În schimb viața de veci a celor răi va fi întru totul nefericita. Iadul e este ca o temniță, căci viața
lor este lipsită de vederea fetei lui Dumnezeu, de lumina si fericirea împreunate cu aceasta vedere, o
viată de nesfârșite chinuri.
Să cugetăm cu atenție si cu răgaz la cele arătate aici căci prin aceasta ne putem feri de păcate si
ne putem depărta de patimi; putem păzi curăția sufletului si trupului nostru, ducând astfel o viața
bineplăcută lui Dumnezeu si mult folositoare semelor noștri. Pe urma unei asemenea viețuiri putem
nădăjdui în câștigarea mântuirii noastre.
 Rugăciunea pentru cei adormiți în Domnul
Biserica învaţă că oamenii care au murit cu păcate uşoare nespovedite, sau cei care s-au pocăit şi
au murit împăcaţi cu Dumnezeu şi cu nădejdea mântuirii, chiar dacă după judecata particulară au fost
trimişi în iad, nu sunt cu totul pierduţi, ci, prin rugăciuni şi fapte de milostenie făcute pentru sufletele
lor, Bunul Dumnezeu poate să-i ierte pe aceştia şi să-i scoată din chinurile iadului.
După moartea omului, doar trupul lui se întoarce în pământ, căci sufletul, fiind de la Dumnezeu,
se întoarce la El (Eccl. 12, 7). Acolo, sufletul omului este conştient, păstrându-şi toate însuşirile cu care
a fost înzestrat de Dumnezeu.
La judecata particulară, sentinţa pronunţată, adică câştigarea raiului sau alungarea în iad, nu este
definitivă, starea sufletelor putându-se schimba, în sensul că cele din iad, prin rugăciunile şi milostenia
celor vii, pot fi duse în rai. Acest lucru este posibil prin faptul că Biserica, Trupul lui Hristos, nu-i
cuprinde doar pe cei de pe pământ, ci şi pe cei adormiţi, între aceştia fiind o neîncetată legătură, Biserica
luptătoare rugându-se pentru Biserica triumfătoare şi invers: Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi
dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem (Rom. 14,
8).
Rugăciunea Bisericii este cu atât mai mult ascultată de Dumnezeu (Mc. 11, 24), întrucât în
rugăciunea ei se adaugă şi mijlocirile sfinţilor şi îngerilor din cer, în frunte cu Preasfânta Fecioara
Măria.
Practica aceasta a Bisericii se argumentează atât pe dovezi scripturistice, dar şi ale Sfinţilor
Părinţi. Astfel, în Vechiul Testament, citim că Iuda Macabeul hotărăşte să se aducă jertfe pentru iertarea
păcatelor iudeilor care au murit în lupta contra duşmanilor, iar mai înainte de aceasta s-au închinat
idolilor (II Mac. 12, 43-46). Iar în Noul Testament aflăm că: toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă,
veţi primi (Mt. 21, 22). Sfântul Chiril al Ierusalimului (sec. IV) spunea: Noi ne rugăm... pentru toţi cei
mutaţi mai înainte de noi, crezând că le este foarte de folos sufletelor pentru care se face rugăciunea...,
iar Tertulian (sec. II-III), asemenea: Noi facem rugăciuni pentru cei morţi în fiecare an în ziua morţii
lor.
Ierurgiile de după înmormântare
Grija noastră pentru cei morţi se arată prin rugăciunile şi slujbele rânduite de Biserică pentru
pomenirea lor după înmormântare. Trebuie să pomenim întotdeauna pe cei morţi şi să ne rugăm pentru
ei, atât în rugăciunile noastre personale de fiecare zi, cât şi prin slujbele şi rânduielile aşezate de
Biserică pentru aceasta, la soroacele sau datele rânduite. Soroacele de pomenire şi rugăciune pentru
morţi sunt următoarele:
La trei zile după moarte, când se face slujbă în cinstea Sfintei Treimi şi în amintirea învierii celei
de a treia zi a Mântuitorului, Care S-a făcut pârgă învierii celor adormiţi;
La 9 zile după moarte, pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete
îngereşti şi în amintirea ceasului al IX-lea, când Mântuitorul pe cruce a făgăduit tâlharului raiul, pe care
ne rugăm ca şi morţii să-1 dobândească;
La 40 de zile după moarte, în amintirea înălţării la cer a Mântuitorului Hristos, pentru ca sufletul
celui adormit să se înalţe şi el la cer. Se fac apoi pomeniri la 3, 6, 9 luni şi la un an după moarte, în
cinstea şi slava Sfintei Treimi şi după obiceiul vechi al creştinilor care în fiecare an se adunau la
mormintele mucenicilor, socotind ziua morţii lor ca ziua de naştere a lor pentru viaţa de dincolo. După 7
ani se socoteşte că trupul s-a dezlegat cu totul de cele pământeşti. în mănăstiri, este obiceiul ca după
acest soroc, osemintele să fie adunate şi să fie depuse în criptă sau osuar. Termenul de 7 ani, când se
face ultima pomenire, simbolizează cele 7 zile ale facerii lumii.
 Slujba care se face pentru pomenirea şi iertarea morţilor după înmormântare se numeşte parastas,
care înseamnă „a se înfăţişa înaintea cuiva", „a mijloci" - deci este o rugăciune de mijlocire pentru
morţi. Ca rânduială de slujbă, parastasul este o prescurtare a slujbei înmormântării. Partea principală o
alcătuiesc rugăciunile de dezlegare şi de iertare, citite de preot, urmate apoi de cântarea „Veşnica
pomenire". Parastasul se oficiază în biserică, după slujba Sfintei Liturghii şi apoi se merge la mormânt
cu colivă, lumânări şi vin, din care se toarnă peste mormântul celui răposat {Coliva făcută din mii de
boabe de grâu fiert simbolizează unirea tainică dintre toţi membrii Bisericii. Boabele de grâu înseamnă
şi credinţa omului în nemurire şi înviere: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să dea rod trebuie
îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa, trupul omenesc se îngroapă şi trebuie să
putrezească pentru a învia apoi în nestricăciune (In. 12,24; I Cor. 15,37 şi 42); Vinul, format din mii de
bobite simbolizează aceeaşi unitate; Lumânările reprezintă lumina credinţei şi a faptelor bune de care
are nevoie cel răposat pentru a se uni cu Hristosj.
O altă rânduială a slujbei parastasului este panihida, care se oficiază atât în răstimpul dintre
moartea şi înmormântarea cuiva, cât şi după înmormântare, la diferite răstimpuri de la moarte, iar în
mănăstiri se face în fiecare vineri seara sau sâmbătă dimineaţa pentru pomenirea de obşte a tuturor
morţilor. Se mai obişnuieşte să se facă pentru morţi şi „Sărindarul", care înseamnă 40 de pomeniri la 40
de liturghii consecutive.
Biserica Ortodoxă Română îşi cinsteşte eroii neamului în ziua înălţării Domnului, aceştia fiind
pomeniţi ca adevăraţi mucenici ce s-au jertfit pentru ţară şi credinţa lor. Pentru toţi cei adormiţi întru
Domnul, Biserica noastră a stabilit zile de pomenire şi în zilele de sâmbătă numite în popor „sâmbetele
moşilor" (de toamnă, de iarnă). în zilele de sâmbătă din Postul Mare, cu excepţia sâmbetei dinaintea
învierii Domnului, Biserica şi creştinii pomenesc pe toţi cei adormiţi şi se roagă lui Dumnezeu pentru a
fi milostiv cu ei. Slujbele de pomenire, rugăciunile pentru cei morţi, milosteniile făcute în numele lor
fac parte din datoria fiecărui creştin faţă de înaintaşi şi faţă de cei dragi care au murit şi au nevoie de
rugăciunile celor vii de pe pământ, pentru mântuire şi odihnă veşnică.
Liturghierele româneşti şi slave aşează, după ectenia întreită, ectenia morţilor preluată din slujba
panihidei. Aşezarea ecteniei morţilor după ectenia întreită şi ca o prelungire a acesteia este justificată de
sensul ecteniei întreite de rugăciune a Bisericii pentru nevoile fiecăruia, inclusiv ale celor mutaţi de la
noi. Ectenia morţilor este o cerere stăruitoare, izvorâtă din dragoste, ca mila lui Dumnezeu să se reverse
şi asupra celor adormiţi. Rostirea ecteniei morţilor nu este obligatorie la fiecare Sfântă Liturghie ci,
potrivit indicaţiilor din Liturghier, numai atunci când se face pomenirea morţilor.
Sâmbata este ziua pomenirii morţilor
Potrivit tradiţiei ortodoxe sâmbăta, ziua a şaptea, ziua în care creaţia este recunoscută drept
„bună foarte”, ziua lumii acesteia, este, în acelaşi timp, zi de sărbătoare şi zi a morţii. „Este o
sărbătoare deoarece lumea aceasta şi timpul ei ne spun că Hristos a învins moartea şi a instaurat
Împărăţia Sa, deoarece Întruparea, moartea şi Învierea Sa reprezintă plinirea creaţiei întru care
Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. Este ziua morţii deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit iar
mântuirea, plinirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt, în veacul ce va să fie. Toate
sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două sâmbete importante: aceea a învierii lui
Lazar (ajunul Floriilor n.n.), care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea
învierii celei de obşte şi Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui când moartea însăşi a fost schimbată şi a
devenit puntea către viaţa nouă a noii creaţii”. Sâmbăta este, pentru toate acestea, ziua pomenirii
morţilor în nădejdea învierii. În mod special, în câteva sâmbete de peste an se face pomenirea generală a
morţilor şi anume în sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne (moşii de iarnă), sâmbăta
dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (moşii de vară), prima sâmbătă din luna noiembrie (moşii
de toamnă).
 În secolul al XVIII, la Sfântul Munte Athos s-a iscat o puternică controversă pe tema zilelor când
se face pomenirea morţilor. Gruparea tradiţionalistă a „colivarilor” (numiţi astfel ironic de către
adversari), având ca exponenţi de frunte pe Macarie al Corintului (1731-1805) şi pe Sfântul Nicodim
Aghioritul (1749-1809), susţinea respectarea riguroasă a tradiţiei Bisericii potrivit căreia pomenirea
morţilor se face numai sâmbăta. Adversarii lor erau adepţii obiceiului creat în timp potrivit căruia
pomenirile morţilor se pot face în orice zi a săptămânii, chiar şi duminica. Raspunsul Patriarhiei
ecumenice la această dispută a fost că „cei ce săvârşesc pomenirea celor adormiţi sâmbăta fac bine, iar
cei care o săvârşesc duminica nu sunt vrednici de osândă (...) cum de altfel e obiceiul şi în bisericile
din cetăţi, şi anume de a savârşi pomenirea morţilor duminica din pricina adunărilor creştinilor ce se
strâng atunci”. După cum reiese şi din acest răspuns, din punct de vedere liturgic, sâmbăta este cea mai
potrivită zi pentru săvârşirea pomenirii morţilor. Dar, din raţiuni păstorale, în special la parohii, această
pomenire se poate face şi duminica, ziua în care întreaga comunitate este adunată şi ne putem ruga cu
toţii pentru cei adormiţi care sunt împreună mădulare cu noi ale Trupului lui Hristos, Biserica (cu
condiţia ca la parastas să rămână întreaga comunitate).
În concluzie, la Liturghie ectenia morţilor se pune sâmbăta, iar în duminici şi sărbători, atunci
când sunt parastase, preotul poate să o pună sau nu.
Tâlcuirea ecteniei morţilor
Ectenia morţilor începe cu invocarea şi mărturisirea milei lui Dumnezeu după modelul psalmului
50, repetând una din cererile ecteniei întreite: Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta,
rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte. Ne rugăm ca marea milă a lui Dumnezeu să se reverse asupra
noastră, a tuturor mădularelor Bisericii, vii şi adormiţi. Când spunem „noi” ne rugăm pentru iertarea
păcatelor noastre, a celor prezenţi în biserică, pentru ca rugăciunea noastră să capete putere. Dar,
spunând „noi” îi includem şi pe cei adormiţi, de care nu suntem despărţiţi total ci cu care suntem uniţi în
Hristos. Asupra lor se va concentra de acum rugăciunea noastră:
Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu (N) şi pentru ca să
se ierte lor toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie. Sufletul omului nu-şi poate găsi odihnă decât
în Dumnezeu. Păcatul săvârşit cu voie sau fără de voie ne desparte de Dumnezeu împiedicându-ne să
intrăm în comuniune cu El. Ruptura produsă de păcat în noi devine mult mai apăsătoare după moarte
când, în lumina lui Hristos, ne înţelegem păcatele ca eşecuri existenţiale, ca trădări ale menirii noastre
de a fi chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi de a înainta într-o comuniune tot mai deplină cu El. De
aceea ne rugăm pentru iertarea păcatelor celor adormiţi, ca astfel ei să găsească odihnă în Dumnezeu.
Ca Domnul Dumnezeu să aşeze sufletele lor unde drepţii se odihnesc. Mila lui Dumnezeu,
Împărăţia Cerului şi iertarea păcatelor lor, de la Hristos, Împăratul Cel fără de moarte şi Dumnezeul
nostru, să cerem. Comuniunea cu Dumnezeu înseamnă comuniunea cu toţi sfinţii care şi-au găsit
odihna în El, înseamnă împărtăşirea de mila lui Dumnezeu şi intrarea în Împărăţia Sa şi are ca condiţie
iertarea păcatelor. Odihna pe care o cerem pentru cei adormiţi nu este o stare negativă, de inactivitate, ci
o bucurie de Împărăţia cerurilor, care e comuniunea tuturor şi e plină de toate bunătăţile spirituale.
Odihna aceasta e viaţă, o viaţă în care gustăm, simţim, ne asimilăm toate bunătăţile spirituale care se
revarsă din Dumnezeu şi din comuniunea cu semenii cu care suntem uniţi în Dumnezeu. Toate acestea
caracterizează odihna în „sânul lui Avraam” iar „sânul lui Avraam”, ca strămoş al lui Hristos ca om, e
Hristos însuşi, spune Sfântul Atanasie. De aceea rugăciunea noastră se îndreaptă spre Hristos pe care-L
mărturisim Împărat şi Dumnezeu al nostru. El nu este un împărat obişnuit ci, ca Cel ce a învins moartea,
este Împărat fără de moarte şi Dumnezeu.
Ectenia continuă cu o rugăciune rostită de către preot: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul -
Rugăciunea debutează cu o mărturisire biblică despre Dumnezeul nostru preluată din Vechiul Testament
(Numeri 16, 22 şi 27, 16). Termenul de „trup” este folosit aici în sensul fiinţei umane depline, trup şi
suflet, sens pe care îl regăsim şi atunci când se spune că „Cuvântul trup s-a facut” (Ioan 1, 14) şi că
Duhul Lui se pogoară „peste tot trupul” (F.A. 2, 17; Ioil 2, 28) la Cincizecime. Dumnezeul duhurilor şi
a tot trupul este Dumnezeul îngerilor şi al oamenilor, Dumnezeul celor aflaţi în trup şi al celor adormiţi.
Care ai călcat moartea şi pre diavolul ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale - Prin Întruparea,
Patima şi Învierea Sa, Fiul Lui Dumnezeu a călcat moartea şi a surpat stăpânirea diavolului dăruind
viaţă lumii. Pentru aceasta îndrăznim să ne rugăm în continuare pentru odihna sufletelor celor adormiţi,
arătând valoarea unică a fiecăruia prin pomenirea lui nominală.
Însuţi Doamne, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi (N), în loc luminat, în loc cu
verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. - Locul luminat în
care ne rugăm să-şi găsească odihnă este Împărăţia lui Dumnezeu, Ierusalimul cel de sus care „nu are
trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este
Mielul” (Apocalipsa 21, 23). Locul de verdeaţă este pomul vieţii care creşte lângă râul vieţii făcând rod
de douăsprezece ori pe an şi ale cărui frunze sunt spre tămăduirea neamurilor (Apocalipsa 22, 1-2).
Textul face trimitere de asemenea la imaginea păstorului celui bun care îşi paşte turma la loc de
verdeaţă (Psalmul 22). Împărăţia lui Dumnezeu pe care o cerem pentru cei adormiţi este locul adevăratei
odihne proorocit de Isaia (Isaia 51, 11) de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinul: „ Şi va
şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor
mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21, 4).
Şi iartă lor, ca un Dumnezeu bun şi Iubitor de oameni, toată greşala ce au săvârşit cu
cuvântul, cu lucrul sau cu gândul. - Pentru a putea dobândi odihna cea veşnică sufletele au nevoie de
iertarea păcatelor săvârşite în viaţă cu cuvântul (Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor
rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii - Matei 12, 36), cu lucrul sau cu gândul (Eu însă vă spun
vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui - Matei 5, 28).
Că nu este om care să fie viu şi să nu greşească. Numai Tu Singur eşti fără de păcat;
dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău adevărul - Cu conştiinţa păcătoşeniei noastre (Dacă
zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi - I Ioan 1, 8) venim
înaintea celui singur fără de păcat (Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? - Ioan 8, 46) care este Însuşi
Adevărul (Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa - Ioan 14, 6).
Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormiţilor robilor Tăi (N), Hristoase, Dumnezeul
nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi
Bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor - Hristos este viaţa şi
învierea noastră, „locul luminat”, „locul de verdeaţă”, „locul de odihnă” pentru că este unit după fiinţă
cu Tatăl cel fără de început şi cu Duhul de viaţă făcător.
Întru fericita adormire, veşnică odihnă dă, Doamne, sufletelor adormiţilor robilor Tăi, celor
ce s-au pomenit acum, şi le fă lor veşnică pomenire. În final cerem veşnica pomenire a celor adormiţi
căci „a pomeni pe cineva înseamnă a trimite spre acela un curent de viaţă. Iar a-l pomeni neîncetat
înseamnă a trimite spre el un curent neîntrerupt şi veşnic de viaţă. A pomeni în veci înseamnă deci a ţine
veşnic în viaţă pe cel pomenit”. Suntem datori să ţinem în noi pomenirea celor dragi, a înaintaşilor
noştri, a fraţilor noştri întru Hristos, în dorinţa de a-i întâlni pe toţi în Împărăţia lui Dumnezeu. „Cerând
lui Dumnezeu pomenirea veşnică a unor persoane arătăm nu numai valoarea eternă a acelor persoane
şi voinţa noastră de iubire netrecătoare a lor, ci şi răspunderea noastră pentru eternitatea lor fericită;
afirmăm că şi de noi depinde eternitatea lor fericită”.