Cel care împlinește porunca iubirii se apropie de Dumnezeu, de

izvorul vieții, precum ne asigură Sf. Evanghelist Ioan: “Noi știm că ne-
am strămutat din moarte a viață, pentru că iubim pe frați; cine nu
iubește pe fratele său, rămâne în moarte” (I Ioan III, 14)… Să trăim
deci după dreptarul cel negreșelnic al poruncilor lui Dumnezeu, adică
în iubire, pace și bună înțelegere cu toți oamenii, muncind cu tragere
de inimă, iubind dreptatea și adevărul, făcând numai binele și ferindu-
ne de rău, luptând pentru tot ce face viața omului mai bună, mai
curată, mai înțeleaptă, mai fericită.

“Iată, am pus înaintea voastră calea vieții și calea morții… Alege viața, ca să
trăiești tu și urmașii tăi… (Deut. XXX,19)”

“Plâng și mă tânguiesc când mă gândesc la moarte”, așa începe una din cântările
slujbei înmormântării. Într-adevăr, ideea și gândul morții ne întristează și ne
înspăimântă, căci moartea este opusul vieții, adică al bunului cel mai de preț pe
care Dumnezeu l-a dăruit omului. Viața pământească a fiecăruia dintre noi
constituie însă doar o clipă în noianul veșniciei dinainte de ea și de
după ea.

Moartea este o lege generală căreia se supune tot ceea ce este viu, în afară de
Dumnezeu, Care, singur, este deasupra timpului, este nemuritor, fără început și
fără sfârșit, El fiind izvorul vieții înseși. Viața și moartea sunt nedezlipite una de
alta, ca cele două fețe ale unei monede. Moartea este reversul inexorabil al vieții.
Ca tot ceea ce este în natură, omul se naște, trăiește și după aceea moare. De toate
ne putem îndoi, dar de faptul că toți vom muri nu ne putem îndoi. Mai curând sau
mai târziu acesta este sfârșitul inevitabil ce ne așteaptă pe fiecare. “Care este omul
care să trăiască și să nu cunoască moartea?”, se întreabă psalmistul (Ps.
LXXXVIII, 48). Fiecare clipă trăită este un pas în plus spre termenul fatal și
ireversibil al vieții, care este moartea. “Este rânduit oamenilor să moară odată și
apoi vine judecata” (Evrei IX, 27).

Dar făcutu-ne-a, oare, Dumnezeu ori ne-a osândit ca să fim pe vecie hrană
viermilor din morminte? Fără îndoială că nu! Spiritele cele mai alese ale omenirii
nu s-au împăcat niciodată cu idee că suntem meniți putrejunii și pieirii în neant.
“Moartea nu poate fi punctul final și fatal al vieții”, spunea cunoscutul teolog și
pastor elvețian Frank Thomas. Însăși fuga noastră de moarte, dorința de a ne
prelungi cât mai mult viața este o dovadă că nu suntem făcuți pentru moarte, ci
pentru viață și nemurire, pe care o dorim atâta. “Simțim și experimentăm că
noi suntem creați pentru veșnicie”, zicea și ilustrul filosof Spinoza. Trebuie
să existe viață viitoare; fără suportul credinței și speranței într-o altă viață,
întreaga existență a omului ar fi ori o cumplită tragedie, ori o glumă absurdă a
hazardului (E. Renan).

Dar, mai presus de toate, adevărul revelat, depozitat în Sfânta Scriptură, ne

încredințează că moartea nu aparține ființei omenești de la zidirea ei, ci este
urmarea păcatului. “Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor
vii” (Înțelepciunea lui Solomon I, 32 și Luca XX, 38). Dumnezeu a zidit pe om
spre nestricăciune, făcându-l spre chipul ființei Sale, Care este viață și
izvor al vieții. Dar din păcatul neascultării de porunca lui Dumnezeu, primii
oameni au fost pedepsiți cu moartea (Facere II, 17), fiind izgoniți din rai, în
mijlocul căruia era tocmai pomul vieții, al nemuririi (Facere III 22, 24). Căci ce
însemna, de fapt, izgonirea din rai? – Alungarea de lângă Dumnezeu, de lângă
izvorul vieții, coborârea în moarte. Păcatul a întinat puritatea primilor oameni și a
știrbit desăvârșirea cu care Dumnezeu înzestrase atât pe om, cât și natura, la
creație, când toate cele ce făcuse Dumnezeu “erau bune foarte” (Facere I, 31); el a
tulburat echilibrul și armonia primordială a firii create, a introdus în lume
dezordinea și urâțenia, iar în viața omului răutatea și egoismul, cu tot cortegiul lor
de consecințe morale, necazuri, boli, suferințe și dureri, care macină și secătuiesc
pe încetul puterea de viață a omului, aducându-i moartea fizică. Precum spune Sf.
Apostol Pavel, “printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, iar
moartea a trecut la toți oamenii, prin acela în care toți au păcătuit” (adică prin
Adam), (Rom. V, 12).

O slabă credință și nădejde într-o altă existență, de după moarte, nutreau și

drepții de dinainte de venirea Mântuitorului, care se exprimau astfel prin glasul
psalmistului: “Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al tău
să vadă stricăciunea” (Ps. XV, 10. Cp. și Fapte II, 31). Uneori credința aceasta
exploda în accente puternice. De adevărat imn al bucuriei, ca, de exemplu, la
proorocul Isaia: “Morții tăi vor trăi și trupurile lor vor învia! Deșteptați-vă,
cântați de bucurie, voi cei ce sălășluiți în pulbere! Căci rana ta este rouă de
lumină și din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia XXVI, 19).

Dar ceea ce era pe atunci abia o slabă întrezărire, a devenit o certitudine prin
venirea Mântuitorului în lume. Căci “întru El era viața” (Ioan I, 4) și El a venit în
lume “ pentru ca lumea viață să aibă și mai mult să aibă” și pentru ca “tot cel ce
crede întru Dânsul să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan III, 15, 16). Cu
puterea Sa dumnezeiască, în trupul omenesc cel nesupus morții pentru că era fără
de păcat, El a biruit moartea. A înviat pe fiica lui Iair,sculând-o de pe patul morții;
a înviat pe fiul văduvei din Nain, întorcându-l de pe calea mormântului; a înviat
apoi pe prietenul Său Lazăr din Betnia, cel mort de patru zile, scoțându-l din
putreziciunea mormântului și redându-l vieții; în cele din urmă a înviat El Însuși
din mormânt, biruind cu moartea Sa pe moarte, făcându-Se pe Sine “pârgă sau
începătură a învierii celor adormiți” (i Cor. XV, 20) și deschizând oamenilor
muritori porțile învierii din morți și ale nemuririi celei de după moarte. Prin
Învierea Sa, “Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi din moarte la viață și de pe
pământ la cer” (Penticostar, Cântările învierii). “Căci de vreme ce printr-un om a
venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Și precum întru Adam toți
mor, așa și întru Hristos toți vor învia. Căci vrăjmașul cel de pe urmă care va fi
nimicit va fi moartea” (I Cor. XV, 21-22). Pentru ca, “așa precum păcatul a
stăpânit spre moarte, tot astfel să stăpânească Harul, prin dreptate spre viață
veșnică, prin Iisus Hristos Domnul nostru” (Rom. V, 21).

Privită astfel prin prisma concepției creștine, însăși ideea morții devine mai puțin
îngrozitoare, iar viața capătă consistență și valoare, prin lupta pentru dobândirea
vieții de veci. Moartea nu mai este pentru creștin abisul și neantul
înfricoșător, în care se prăbușesc toate vietățile, toate visele și toate
nădejdile noastre, ci este punte obligatorie către o nouă existență, un
ogor în care trupurile noastre, putrezind, rodesc crinul nemuririi spre
unirea de taină cu Hristos, “Dumnezeul sufletelor și al trupurilor, Carele a
călcat moartea și a dăruit viață lumii Sale…”, precum auzim într-una din
rugăciunile citite de preot la slujba înmormântării. Putem deci spune că într-unele
din frumoasele imne și rugăciuni ale Bisericii la slujba Învierii: “Nu mă mai tem
acum de întoarcerea în pământ, Stăpâne Hristoase, că Tu, prin marea
milostivire, m-ai ridicat pe mine, cel uitat, din pământ la înălțimea
nestricăciunii, cu Învierea Ta” (Penticostar).

Dar în lumina Învierii lui Hristos vedem mai lămurit și calea pe care noi,
muritorii, putem birui moartea și dobândi viața veșnică. În ce fel? Prin lupta
continuă contra păcatului, care este pricina suferinței și a morții. Astfel, cea dintâi
condiție pentru izbăvirea de moarte este să rămânem totdeauna alături de Iisus,
adică să credem cu tărie în El, Care este biruitorul morții și izvorul vieții și al
nemuririi, precum Însuși a spus: “Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine
va fi viu, chiar dacă va muri” (Ioan XI, 23-25). Și, “pentru aceasta a murit și a
înviat Hristos, ca să aibă stăpânire și peste morți și peste vii” (Rom. XIV, 9).
Atunci când copila lui Iair murise, Iisus a căutat să trezească mai întâi în tatăl
copilei nădejdea și credința că El poate să o readucă la viață: “Crede numai, și
(copila) se va mântui” (Luca VIII, 50). Credința tatălui era deci o condiție a
reînvierii fiicei sale. De aceea spun teologii că “credința este n noi sămânța și
începutul vieții veșnice” (Toma d′Aquino). Sămânța aceasta, care este o garanție a
nemuririi, o sădește Hristos în noi încă de la Botezul nostru, prin care ne
îngropăm împreună cu El în moarte, pentru a învia împreună cu El spre viața
veșnică: “Au nu știți că toți câți ne-am botezat în Hristos, credem că vom și viețui
împreună cu El, știind că Hristos, după ce a înviat din morți nu mai moare, căci
moartea nu mai are stăpânire peste El” (Rom. VI, 3-5, 8-9). De aceea creștinul
adevărat crede cu tărie că, “îngropați fiind împreună cu El prin botez, cu El am și
înviat prin credința în puterea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți”
(Col. II, 12).

Iată de ce este atât de necesar Botezul copiilor noștri. Prin Botez, Hristos
sădește în noi sămânța și arvuna nemuririi; fără Botez sufletul
rămâne lipsit de puterea și harul lui Dumnezeu, deci în neputință de a
câștiga viața veșnică. Dar o chezășie și mai sigură împotriva
stricăciunii morții este Sfântul trup și Sânge al Domnului, care ni se
dau prin Taina Sfintei Împărtășanii, căci ele sunt izvor de viață și de
nemurire: “Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din
pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața
lumii este trupul Meu… Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă nu veți mânca trupul
Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce
mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în
ziua cea de apoi… Precum M-a triis pe Mine Tatăl cel viu și Eu viez pentru Tatăl,
și cel ce Mă mănâncă pe Mine, va trăi prin Mine…” (Ioan VI, 47-57). De aceea,
când preotul dă Sfânta Împărtășanie credincioșilor spune: “Se împărtășește robul
(roaba) lui Dumnezeu X… spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.
Înțelegem, deci, de ce este atât de trebuitoare pentru noi creștinii împărtășirea cu
Sfintele Taine, care sunt un izvor de sănătate, de putere, de luptă împotriva
morții, după ce ne-am curățit de păcate prin taina Spovedaniei. De aici grija pe
care o avem toți ca cei dragi ai noștri să nu plece în veșnicie neîmpărtășiți, “fără
grijanie”, adică fără această “merinde a vieții veșnice” și “chezășie a nemuririi”,
grijă despre care ne amintesc Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, prin
hotărârea din al 13-lea canon al acestui sfânt sinod: “Iar pentru cei ce pleacă (din
viață), să se păzească și acum vechea lege canonicească, adică dacă moare cineva,
să nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urmă și cea mai de trebuință…”(cp. și
can.5 al Sf. Grigorie de Nissa, Can. 7 al sinodului din Cartagina și Can. 9 al Sf.
Nichifor Mărturisitorul).

Pe lângă acestea, nemurirea sufletului și viața veșnică se asigură prin ascultarea

cuvântului lui Iisus, adică prin împlinirea poruncilor Lui. “Amin, amin, grăiesc
vouă: Cel ce ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis pe Mine, are
viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață” (Ioan V,
28). Noi știm că Dumnezeu este iubire (Ioan IV, 8) și izvor al vieții, iar iubirea de
Dumnezeu și de oameni este “plinirea Legii” și semnul distinctiv al adevăraților
ucenici ai lui Iisus (cp. Ioan XIII, 35 și Rom. XIII, 8), pentru că din ea izvorăsc
toate virtuțile și toate faptele cele bune; de aceea, cel care împlinește porunca
iubirii se apropie de Dumnezeu, de izvorul vieții, precum ne asigură Sf.
Evanghelist Ioan: “Noi știm că ne-am strămutat din moarte a viață, pentru că
iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” (I Ioan III, 14).

Dacă viața este bunul cel mai de preț pe care Dumnezeu l-a dăruit omului,
chivernisirea sau întrebuințarea ei, adică modul în care o trăim implică o gravă
răspundere. Ea este, pentru fiecare dintre noi, unică și nerepetabilă. De aceea, cel
mai mare păcat față de viață și de Creatorul ei este să ți-o irosești în zadar. Ce trist
este să mori fără să lași în urma ta nicio amintire, nicio urmă și nici un regret în
gândul și sufletul celor ce rămân după tine. Asistăm astăzi, mai ales în rândul
tineretului, la o explozie formidabilă și fără precedent a setei de viață, la o exaltare
a bucuriei de a trăi, de a gusta pe deplin toate înlesnirile, plăcerile și satisfacțiile
pe care viața ni le poate oferi în condițiile imensului progres tehnic și industrial de
care beneficiază omul contemporan. Creștinismul nu osândește această bucurie de
a trăi; ea devine însă condamnabilă când se reduce la o simplă goană după
plăcerile carnale, la risipirea puterilor noastre fizice și sufletești în noroiul
păcatelor de tot felul. Nimic mai adevărat decât că o viață avem, cum zic unii; dar
viața aceasta reprezintă un talant, un tezaur care ni s-a încredințat de către
Ziditorul lumii nu pentru ca să-l cheltuim nebunește în trândăvie, în fapte
necugetate și rele, în petreceri deșănțate, în minciună și în tot felul de fărădelegi,
ci ca să ne asigurăm veșnicia prin buna lui neguțătorie (vezi pilda talanților, Matei
XXV, 14-30 și Luca XIX, 12-26); să trăim deci după dreptarul cel negreșelnic al
poruncilor lui Dumnezeu, adică în iubire, pace și bună înțelegere cu toți oamenii,
muncind cu tragere de inimă, iubind dreptatea și adevărul, făcând numai binele și
ferindu-ne de rău, luptând pentru tot ce face viața omului mai bună, mai curată,
mai înțeleaptă, mai fericită. Căci dacă după moarte trupul nostru cel pieritor se
desface în țarină, din care a fost zidit (cp. Facere III, 19), sufletul, care este
nemuritor, supraviețuiește, trecând într-o altă viață, care însă nu mai e aceeași
pentru toți; pentru unii ea va fi lumină și bucurie veșnică, pentru alții întuneric și
osândă veșnică (Cp. Daniel XII, 2-3 și Matei XXv, 31-46), iar aceasta atârnă de
felul cum își va fi trăit fiecare viața de aici. Viața trăită în păcat este o viață
pierdută, căci, precum am văzut, păcatul duce la moarte, moartea este plata sau
urmarea păcatului (Rom. VI, 23), căci, păcatul, odată înfăptuit, duce la moarte
(Iacov I, 15). De aceea spune Scriptura că “viața nebunului este mai rea decât
moartea” (Iisus Sirah XXII, 19). Cei netrebnici și mișei sunt “morți” înainte de a
muri cu adevărat; și numai cei netrebnici în viață se tem de moarte. “Moartea
păcătosului este cumplită” (Ps. XXXIV, 20), deoarece pentru el veșnicia de după
moarte nu înseamnă bucurie și desfătare, ci judecată și osândă, regret amar,
suferință și chinuri veșnice.

Cu totul altfel privește, așteaptă și întâmpină moartea adevăratul creștin; cel ce a

murit pentru păcat înainte de a muri cu trupul, acela nu va putrezi după moarte
(Jakob Bohme). Cel ce și-a făcut pe deplin datoria față de Dumnezeu, față de
oameni și față de propriul său suflet nu are de ce să se teamă de moarte. El este
pregătit pentru ea; unul ca acela și-a asigurat și recunoștința și neuitarea de la
oameni aici pe pământ, dar și răsplata vieții celei veșnice din ceruri, după moarte.
Marele geniu care a fost Leonardo da vinci obișnuia să spună, către sfârșitul vieții
sale agitate, că, precum p zi de muncă îți asigură o noapte cu somn bun, tot așa o
viață plină se încheie cu un sfârșit senin. Mai ales pentru ce ce cred, moartea nu
mai este risipire în neant, izvor de teamă și groază, ci doar pragul sau puntea de
trecere spre o altă existență, de unde a fugit toată durerea, întristarea și
suspinarea; iar mormântul nu mai aeste locul de putrezire și neființă, ci patul pe
care “așteptăm învierea morților și viața veacului ce va să fie”, precum mărturisim
la sfârșitul Simboului de credință. Pentru cei ce cred în Hristos, moartea este un
somn; ei nu mor, ci numai adorm în Domnul, iar trecerea lor din viață este tot atât
de ușoară ca și trecerea de la starea de trezvie la cea e somn. De aceea zicea
Mântuitorul celor ce plângeau pe fiica moartă a lui Iair: “Nu plângeți, n-a murit,
ci doarme” (Ioan XI, 11). Și tot așa se exprimă și Sf. Apostol Pavel, când scrie
tesalonicenilor, frământați de destinul sufletului omenesc după moarte: “Fraților,
nu vreau să nu știți voi despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați, ca ceilalți
care n-au nădejde… ” vezi I Tes. IV, 13-17). Este întristare și jale; la căpătâiul lor
plângem adesea propria noastră moarte, de care ne aducem aminte atunci și de
care ne dăm seama că nu vom scăpa nici noi. Durerea aceasta se ușurează însă la
gândul că pe toți ne așteaptă la sfârșitul veacurilor învierea cea de obște, despre
care ne vorbește atât de frumos Sf. Apostol Pavel în partea din epistola lui citată
mai înainte, care se citește și acum la Apostolul din slujba înmormântării; după
cea de a doua venire a Domnului și judecata universală, ne spune el aici, cei drepți
“vor fi pururi cu Domnul”. De aceea, cei ce și-au făcut datoria în viață nu se tem
de moarte, ci o așteaptă cu seninătate, în liniște și cu încredere, știind că “ scumpă
este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Lui” (Ps. CXV, 6) și că “sufletele
drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și chinul nu se va atinge de ele” (Sirah III,
1). Cine Îl are pe Hristos prin botez. Prin împărtășirea deasă cu Sfintele Taine și
prin împlinirea poruncilor Lui, nu se teme de moarte, căci El este învierea și viața
și odihna sufletelor celor adormiți.

Viața pământească a creștinului, începută cu Hristos prin Botez, se sfârșește tot cu

El prin “Grijania” din clipa supremă, pentru a se prelungi în ceruri lângă El,
alături de drepții și de sfinții cei bineplăcuți Lui și de fecioarele cele înțelepte, care
L-au întâmpinat cu candelele aprinse și pline de uleiul înmiresmat al faptelor
bune. La capătul vieții fiecărui bun creștin așteaptă Hristos, biruitorul morții,
Care ne spune: “Nu vă temeți! Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă, și cel ce sunt
viu. Am fost mort, și iată, sunt viu în vecii vecilor, și am cheile vieții și ale
iadului” (Apoc. I, 17-18). Credința în nemurirea sufletului și în viața viitoare
constituie unul dintre adevărurile fundamentale ale creștinismului și este cea mai
puternică pârghie de rezistență, care ne ajută să birui necazurile, greutățile și
suferințele vieții, precum glăsuiește poetul: “Credința-n zilele de-apoi/ E singura
tărie-n noi” (G. Coșbuc, Moartea lui Fulger).

Iată pentru ce Biserica ne îndeamnă să cerem lui Dumnezeu, între altele, un

“sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, fără de rușine, în pace și răspuns bun
la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos”. Să ne trăim, așadar, viața și să ne
bucurăm de ea, căci pentru aceasta ne-a dăruit-o Dumnezeu, dar să nu uităm că
suntem muritori și că “nu avem aici cetate stătătoare, ci așteptăm pe aceea ce va
să fie” (Evrei XIII, 14). Să facem din viața noastră anticameră a cerului și talant
înmulțit prin munca și prin vrednicia noastră spre întinderea împărăției lui
Dumnezeu pe pământ. Știind că viața pământească este de fapt pregătire pentru
moarte și doar o clipă de veșnicie, se cuvine să trăim așa ca și cum fiecare zi a
vieții noastre ar fi cea de pe urmă (Marc Aureliu); atunci nu vom mai păcătui și nu
ne vom mai teme de moarte și nici de judecată, căci, după cuvântul Sfântului
Apostol Pavel, “de ne vom judeca noi singuri, nu vom mai fi judecați” (I Cor. XI,
31-32). Și oricât de neașteptat ar veni sfârșitul nostru, el nu ne va mai surprinde,
ci ne va găsi pregătiți, deoarece plecăm din viață cu credința neclintită că
“Dumnezeu Care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi, prin puterea Sa” (I
cor. VI, 14). Ca niște fii buni ai lui Dumnezeu, vom închide atunci ochii, împăcați
și netemători, zicând, ca și Mântuitorul pe Cruce: “Părinte, în mâinile Tale
încredințez duhul Meu!” (Luca XXIII, 46).