De la moarte la nemurire

de Pr. Iosif Vatopedinul

Cel mai cutremurător şi mai plin de veselie eveniment pentru omenire a fost Învierea lui Hristos.
Prin Învierea Sa, Dumnezeu-Omul Hristos l-a învrednicit pe om să biruiască moartea, diavolul şi
păcatul. Oricine Îl primeşte pe Hristos cel înviat intră în comuniune cu El personal, existenţial şi încă din
viaţa aceasta are pregustarea “începutului Învierii viitoare”.
„Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va
îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde-ţi
este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?»” (I Cor. 15, 54-55). Oamenii L-au
condamnat la moarte pe Dumnezeu-Omul, ascultând de poruncile diavolului. Dumnezeu-Omul, însă,
prin Învierea Sa a răsplătit acestora dăruindu-le nemurirea. Prin moartea Sa pe Cruce, Domnul nostru a
osândit şi a nimicit moartea. Învierea Sa a izvorât nemurirea şi acum, şi în veşnicie, copleşindu-l pe om
şi întreaga lume. Cea mai mare minune a dumnezeieştii iconomii este Învierea lui Hristos. Prin aceasta,
firea omenească a fost condusă definitiv şi irevocabil către nemurire, stârnind teamă morţii însăşi.
Înainte de Învierea lui Hristos, moartea era a doua fire a omului. Toţi socoteam moartea ca pe
ceva firesc. Prin Învierea lui Hristos, toate s-au schimbat. Oricine trăieşte cu credinţa în Hristos cel
Înviat biruieşte moartea. Nu moare, ci doar îşi scoate veşmântul trupului, pentru a-l purta din nou
nestricăcios în ziua celei de a Doua Veniri. Înainte de întruparea Domnului nostru, era firesc ca oamenii
să fie supuşi stricăciunii. După Venirea şi Învierea Sa, firească a devenit pentru ei nemurirea.
Ce fire, ce stihie, ce fiinţă nu va mărturisi pe Hristos drept Singurul Dumnezeu, drept Cel
Atotstăpânitor? Unde nu-şi întinsese moartea puterea ei stricăcioasă şi domnia ei nimicitoare? Fiecare
fiinţă de pe pământ era victimă vrednică de milă a acestui tiran nemilos. Domnul prin Învierea Sa a
devenit eliberatorul şi mântuitorul oricărei victime a morţii.
O, dumnezeiască Înviere, cea mai mare minune, minunea minunilor! Te-ai făcut pricina de
căpătâi şi motivul întemeierii şi prelungirii creştinismului de-a lungul veacurilor! „Neamuri, seminţii şi
limbi”, răspundeţi mie, cum ar îndrăzni cineva să creadă, să devină creştin, dacă Învierea Domnului nu
ar fi realitate, dacă Învierea nu ar fi dovedită şi sigură? Da, Învierea Cuvântului Dumnezeu-Om este cea
care a atras şi atrage neîncetat şi schimbă pe cei muritori întru nemurire şi înviere veşnică. „Singurul
lucru nou sub soare” nu este altul decât Domnul nostru înviat şi Învierea Lui cea purtătoare de lumină.
Pentru aceasta, ucenicii cei mai înainte temători au devenit mari mărturisitori şi binevestitori, cei
neştiutori de carte au devenit înţelepţi, cei slabi, puternici şi încă aceşti prunci au dobândit cuget
bărbătesc şi s-au făcut mucenici ai dumnezeieştii Învieri în toată lumea şi au pus temeliile Bisericii.
Întreaga istorie a creştinismului se recapitulează în Învierea Domnului nostru. Prin Înviere creştinismul
devine din temporal, atemporal, trece de la prezent la veşnicie, atingând „plinătatea” atunci când vor fi
„toate şi întru toţi Hristos” (Col. 3, 11). Învierea lui Hristos nu ne-a izbăvit doar de ameninţarea morţii
şi a stricăciunii. Ne-a învăţat şi întreaga artă a luptei duhovniceşti împotriva uneltirilor diavolului, dar şi
împotriva vieţii omului vechi, „al trupului morţii” (vezi Romani 7, 24).
Dumnezeu Cuvântul întrupat, care păşea printre noi, „a început a face şi a învăţa” (Fapte 1, 1),
ne-a predat cu precizie matematică căile legilor duhovniceşti, tainele războiului nevăzut, ne-a arătat
toate adâncurile întunecate ale satanei, aşa încât, împreună cu Pavel să putem spune: „căci gândurile
lui [ale satanei] nu ne sunt necunoscute” (II Cor. 2, 11). Când omul se luptă împotriva păcatului şi a
patimilor, îşi vădeşte credinţa în Învierea lui Hristos, în nemurire, în viaţa veşnică. Cine nu se luptă
împotriva vieţii „omului vechi” îşi dovedeşte nefolositoare credinţa, nu face parte deci din întregul
celor mântuiţi. Dacă prin credinţa în Hristos nu ajunge omul la dumnezeieştile făgăduinţe, atunci de ce
mai crede? Credinţa neclintită se vădeşte la toţi cei care se luptă. Aceştia au în sinea lor simţământul
că înfrâng păcatul şi moartea şi slăvesc în mădularele lor pe Domnul nostru înviat şi deplin stăpânitor,
pentru că într-adevăr Hristos „cu moartea a biruit moartea”. Cel care luptă şi se nevoieşte astfel
împotriva stării de păcătoşenie şi se dovedeşte biruitor prin Harul lui Hristos, acesta este martorul cel
mai vrednic de crezare că Domnul nostru Dumnezeu-Omul a înviat, a înmuiat boldul morţii şi într-
adevăr a biruit moartea pe toate câmpurile de luptă.
Pe măsură ce sufletul se îndepărtează de păcat, pe atât se ţine departe de moarte. Acolo unde se
lucrează faptele păcătoase există şi moartea. Iar dragostea şi dorul puternic de Dumnezeu se arată în
dispoziţia omului de a păcătui sau nu. Cu cât mai uşor păcătuieşte omul, cu atât şi este mai muritor.
Omul, asediat de porniri iraţionale şi simţiri căzute, se află cufundat în păcat prin fapte şi lumina
Învierii nu îl călăuzeşte la legile dreptăţii. Creştinismul nu este altceva decât chemarea la lupta pe viaţă
şi pe moarte împotriva diavolului şi a morţii până la biruinţa finală. Fiecare păcat este o trădare, fiecare
patimă, o abandonare a luptei şi fiecare răutate, o înfrângere.
În viața omului, cel mai mare chin şi cea mai înfricoşătoare cruzime este moartea, câtă vreme
eliberarea din puterea morţii este mântuirea. Această mântuire a dăruit-o neamului nostru Biruitorul
morţii, Hristos Dumnezeu-Omul înviat. Prin Învierea Sa s-a descoperit toată taina mântuirii noastre,
adică nemurirea şi viaţa veşnică a trupului şi a sufletului. Celor care se întreabă cum e cu putinţă acest
lucru, răspundem: prin povățuire duhovnicească şi prin silința personală de a duce o viaţă
dumnezeiesc-omenească. Prin viaţa cea nouă în şi prin „Domnul nostru înviat”. Prin pilda Lui, Domnul
nostru Dumnezeu şi Omul ne-a predat practic calea prin care omul îşi asigură nemurirea şi viaţa
veşnică. Însă pentru a se împlini aceasta şi pentru a învia împreună cu Hristos, trebuie mai întâi să
murim împreună cu El şi să trăim viaţa Lui ca viaţa noastră. Dacă izbutim acest lucru, atunci în ziua
Învierii vom putea şi noi să spunem – aşa cum cântă Biserica noastră la Canonul Învierii din ziua
Paştelui – „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai
înviat”.
Concluzia tuturor celor patru Evanghelii, pe care se întemeiază Biserica noastră, este Învierea
Dumnezeu-Omului Hristos. Şi prin salutul Bisericii „Hristos a înviat!”, care pricinuiește bucurie întregii
lumi, şi prin răspunsul „Adevărat a înviat!”, dat din rărunchii doritori de Hristos ai tuturor
credincioşilor, se dă încredinţarea cea mai sigură a biruinței universale, care a avut loc şi care s-a auzit
în tot universul lumilor sensibile şi inteligibile. Oare, însă, nu sunt şi eu un martor, şi tu, şi fiecare
credincios dintre cei care vor primi acest adevăr, de la primii ucenici „până la sfârşitul lumii”?
Fără îndoială, creştinismul se sprijină pe faptul Învierii lui Hristos. Evenimentul central, care
singur poate să tâlcuiască toate cuvintele şi minunile Domnului nostru din toată iconomia Sa de
mântuire a lumii, nu poate fi altul decât Învierea cea purtătoare de lumină. Doar prin Învierea Sa,
Dumnezeu-Omul Hristos a tâlcuit prorociile şi simbolurile care Îl înainte-vesteau, la fel şi toate
cuvintele Sale, şi minunile, pentru că mai presus de toate minunile şi dovezile este propria Lui Înviere.
Preadulcele cuvânt al Domnului, că „cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi oricine
trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 26), s-a împlinit prin dumnezeiasca Sa Înviere. Şi
încă ceva; fără învierea Domnului nostru nu se explică nici biruinţele drepţilor „celor din veac”, mai
ales ale ucenicilor şi apostolilor Săi, ale mucenicilor, ale mărturisitorilor, ale nevoitorilor, ale eroilor în
Hristos care prin Harul dumnezeieştii Sale Învieri „au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au
stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în
război (Evrei 11, 33-34). În general, care au biruit „începătoriile şi stăpâniile [întunericului]” (Coloseni
2, 15) şi au călcat în picioare această moarte.
Răsplata tuturor acestora s-a făcut Învierea Domnului nostru şi până la sfârşitul veacului aceasta
va fi simbolul şi aşteptarea tuturor generaţiilor. Preadulcele nostru Domn Iisus, ca Dumnezeu-Omul
întrupat, va rămâne singura fiinţă de sub cer şi mai presus de cer, care l-a învrednicit pe omul încătuşat
în “valea plângerii” să biruiască moartea, pe diavol şi păcatul şi să devină fericit, şi nemuritor, şi părtaş
al veşnicei Sale Împărăţii. De aceea, în ce priveşte firea noastră omenească, Domnul nostru înviat “S-a
făcut tuturor toate”. A devenit Cel Frumos, Bun, Adevărat, Preaiubit, De-bucurie-dătător, Dumnezeisc,
Înţelept, Veşnic; singura noastră dragoste şi bucurie, tot ce avem noi mai bun, toată viaţa noastră,
toată aşteptarea şi odihna noastră.