UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ

LUCRARE DE SEMINAR
LA DISCIPLINA

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

PR. ASIST. DR. LUCIAN COSTEA

STUDENT:

LUPȘAN N. ANDREI-CĂTĂLIN

Anul II, Grupa a II-a

CONSTANȚA

2021
 UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ

Iisus Hristos Arhiereu Veșnic, după

Epistola Către Evrei

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

PR. ASIST. DR. LUCIAN COSTEA

STUDENT:

LUPȘAN N.ANDREI-CĂTĂLIN

Anul II, Grupa a II-a

CONSTANȚA

2021
 Slujirea arhierească a lui Iisus Hristos constă în jertfa de Sine, in suferinţele
îndurate de El de la întrupare până la moartea pe cruce, şi îndeosebi moartea pe cruce pentru
noi şi pentru a noastră Mântuire, înlăturând vina şi condamnarea omului şi restabilind
comuniunea între Dumnezeu şi om, pentru că Dumnezeu în înţelepciunea Sa, conciliind
dreptatea şi iubirea, aşa a hotărît Mântuirea omului: prin întruparea şi jertfa Fiului Său.

Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu Se „întrupează deci cu scopul auto-jertfirii”1. Şi

faptul că Se face întru toate asemenea nouă, şi la înfăţişare orn adevărat (Filipeni 2, 7) este o
jertfă pentru măreţia Lui, şi apoi pătimirea, moartea pe cruce a Celui fără de prihană şi
mijlocirea necontenită între noi şi Tatăl sînt acţiuni ale Arhiereului Hristos.

Moartea pe cruce a Mântuitorului, jertfa adevărată pentru păcatele omului,

constituie miezul slujirii arhiereşti a Mântuitorului şi este adeverită prin profeţiile mesianice,
prin cuvintele Mântuitorului însuşi şi ale apostolilor, prin simbolurile şi mărturisirile de
credinţă şi prin glasul sfinţilor părinţi. Astfel, profetul Isaia, vorbind despre Mesia care avea
să vină, spune: “Acesta a luat asupra Sa durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a
împovărat. Şi noi II socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu... El a fost pedepsit
pentru Mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi am fost vindecaţi... Chinuit a fost, dar S-
a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa? ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de
glas înaintea celui ce o tunde, aşa nu Şi-a deschis gura Sa... Luatu-s-a de pe păMânt viaţa
Lui. Pentru fărădelegile poporului Meu S-a adus spre moarte” (Isaia, 53, 4—8).

Sfântul Ioan Botezătorul, văzând pe Hristos cum vine spre el ca să Se boteze,

exclamă: “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan l, 29). Jertfa
Mântuitorului a fost prefigurată prin diferite jertfe ale Vechiului Testament, îndeosebi prin
jertfa împăcării adusă de arhiereu. Mântuitorul Hristos însuşi vorbeşte despre jertfa Sa: “Fiul
Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea viaţa răscumpărare
pentru mulţi” (Matei 20, 28).

Sfânta Scriptură îl numeşte pe Hristos „Arhiereu după rânduiala lui

Melchisedec” (Psalmul 109, 4; Evrei 6, 20). Spre deosebire de preoţia lui Aaron, preoţia sau
arhieria lui Hrislos este fără sfîrşit, adică o preoţie veşnică (Evrei 7, 24), universală, adică
pentru tot neamul omenesc, şi sublimă: “Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: Sfânt,
fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile” (Evrei 7,
26). Jertfa Lui a străbătut cerurile, fiind adusă Tatălui pentru noi şi împreună cu noi cei
cuprinşi în umanitatea Sa: “Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe
Iisus Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată

1
M. Costa de Beauregard – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p.
53
suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de
păcat” (Evrei 4, 14 şi 15).

În alte locuri ale Sfintei Scripturi se scoate în relief ascultarea Mântuitorului până
la moartea pe cruce (Filipeni 2, 8; Romani 5, 19); alteori, iubirea Lui faţă de lume, ca temei al
Patimilor şi morţii Sale (Gal.,1. 4; 2, 20; I Cor., 15, 3, 4); alteori, caracterul ispăşitor al jertfei
de pe cruce, Hristos făcându-Se “blestem pentru noi”, ca să răscumpere lumea din blestemul
legii, aducând “jertfă de împăcare” şi dindu-Şi sîngele ca “preţ de răscumpărare” (Gal., 3, 13;
Romani 3, 25; II Cor., 5, 21; I Petru, 2. 21, 24 f I Ioan 2, 1).

Hristos este adevăratul Arhiereu sau, mai exact, Arhiereul prin excelenţă, Care Se
aduce pe Sine însuşi jertfă Tatălui, din iubire faţă de noi, ca să ne împace cu Dumnezeu,
slobozindu-ne din robia păcatului şi a morţii (Ioan 3, 16 şi 17) şi dându-ne viaţa veşnică. Iar
Jertfa Sa este jertfa supremă.

Părinţii Bisericii explică şi ei moartea Domnului prin nemărginita Sa iubire faţă

de oameni (Origen, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ambrozie, Sfântul Grigorie cel Mare).
Unii dintre ei pun moartea pe cruce a Domnului în legătură cu dreptatea lui Dumnezeu,
văzând în moartea Mântuitorului o jertfă substitutivă pentru ştergerea vinei păcatului (Sfântul
Irineu, Sfântul Atanasie cel Mare)2.

Crucea ca lucrare trinitară

Slujirea arhierească a Mântuitorului culminează cu jertfa Sa de pe Cruce. Aceasta

nu este însă o lucrare la care participă doar Fiul ca persoană treimică ci Crucea este o lucrare
a întregii Sfinte treimi.

Conform mărturiei Noului Testament, am putea spune că în ziua sfântă a jertfei se

realizează o dramatică succesiune de "predări" care toate duc la JERTFĂ 3. Prima dintre
acestea constă în trădarea lui Iuda, prietenul ce îl predă pe Iisus duşmanilor (Marcu 14, 10).

Sinedriul, păzitor şi reprezentant al Legii, Îl predă la rândul său pe „hulitor”

reprezentantului Cezarului: "Dis-de-dimineaţă, după ce au ţinut sfat, arhiereii, împreună cu
bătrânii şi cărturarii şi tot Sinedriul, Iegându-1 pe Iisus, 1-au dus şi 1-au predat lui Pilat"
(Marcu 15, 1). Acesta, deşi convins de nevinovăţia Prizonierului - "Ce rău a făcut?" (Marcu
15, 14) - a cedat presiunii mulţimii, aţâţată de conducători (cf 15,11): "Pe Iisus, după ce a
fost biciuit, l-a predat să fie răstignit" (Marcu 15, 15). Părăsit de toţi ucenicii, Iisus îşi trăieşte

2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, coord., op.cit., p. 347
3
Bruno Forte, Esenţa creştinismului, (traducere în limba română) Ed. ARCB, Buc. 2004, p. 55
singur chenoza până la sfârşit: însă dacă totul s-ar opri aici, moartea Sa ar fi una între atâtea
morţi nedrepte în istorie, în care un nevinovat îşi dă duhul în faţa nedreptăţii lumii.
Comunitatea care se naşte - marcată de experienţa pascală - ştie că nu este aşa: din această
cauză, ea ne vorbeşte de încă trei predări tainice.

Prima este aceea prin care Fiul se dă pe sine însuşi: a exprimat-o cu claritate
Sfântul Apostol Pavel: "Viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa Fiului lui
Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine" (Galateni 2, 20).

Fiul se dă Dumnezeului şi Tatălui său din iubire pentru noi: prin această dăruire,
Răstignitul ia asupră-şi povara durerii şi a păcatului trecut, prezent şi viitor al lumii, intră
până la capăt în exilul din Dumnezeu pentru a-şi asuma acest exil al păcătoşilor în jertfa şi în
împăcarea pascală4. "Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-se blestem
pentru noi, fiindcă este scris: “Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” - pentru ca
binecuvântarea lui Avraam să treacă asupra neamurilor în Hristos Iisus iar noi să primim,
prin credinţă, făgăduinţa Duhului" (Galateni 3, 13).

Dăruirii de sine a Fiului îi corespunde dăruirea lui de către Tatăl: "Fiul Omului va
fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide" (Marcu 9, 31). Nu oamenii în mâinile cărora va fi
dat îl vor preda, şi nici nu se va preda El însuşi, întrucât verbul e la pasiv. Cel care îl va preda
va fi Dumnezeu, Tatăl său, care "nu l-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi"
(Rom 8, 32). In această predare în care Tatăl dă pe propriul Fiu pentru noi se dezvăluie
profunzimea iubirii sale pentru oameni: "In aceasta este iubirea, nu în faptul că noi am iubit
pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru
păcatele noastre" (7 In 4, 10). Şi Tatăl, în ceasul crucii, jertfindu-şi propriul Fiu, judecă
gravitatea păcatului lumii, dar arată şi măreţia iubirii Sale milostive pentru noi. Crucea
dezvăluie faptul că "Dumnezeu (Tatăl) este iubire" (l In 4, 8-16).

Crucea este istoria iubirii lui Dumnezeu pentru lume: o iubire ce nu se supune
suferinţei, ci o alege5. În timp ce mentalitatea greco-latină concepe doar o suferinţă pasivă,
suportată şi deci nedesăvârşită, teoretizând din această cauză impasibilitatea divină,
Dumnezeul creştin revelează o durere activă, aleasă în mod liber, desăvârşită cu desăvârşirea
iubirii: nu este un Dumnezeu exterior suferinţei lumii, spectator nepăsător al acesteia în
nemişcata sa perfecţiune. Dumnezeul cel Viu îşi asumă şi trăieşte suferinţa făpturilor sale în
modul cel mai intens, ca suferinţă activă, dar şi ofrandă din care izvorăşte viaţa cea nouă a
lumii.

4
Arhim. Benedict Ghiuş, Faptul Răscumpărării în ciclul Sfintelor Patimi, în Rev. „ST”, seria a II-a, an XXII
(1970), nr. 9-10, p. 667
5
Bruno Forte, op. cit., p. 55
 Lucrare a Fiului, lucrare a Tatălui, crucea nu e deloc mai puţin lucrare a Duhului 6.
Fără încredinţarea Duhului, crucea nu ar apărea în toată profunzimea sa de eveniment trinitar
şi mântuitor. Prezenţa Duhului Sfânt, prezenţă determinantă în slujirea mesianică a lui Iisus şi
decisivă şi în evenimentul pascal, constituie - alături de lucrarea Tatălui şi a Fiului - un
element intrinsec şi constitutiv al acestuia7.

Acest lucru e cât se poate de evident în evenimentul învierii. După cum

recunoaşte, de exemplu, Apostolul Pavel în Epistola către Romani, Iisus este “rânduit Fiu al
Iui Dumnezeu cu putere, potrivit Duhului sfinţeniei prin învierea din morţi” (Romani 1, 3-4).

Revărsarea escatologică a Duhului asupra lui Mesia, atestată în evenimentul

Botezului şi permanentizată de-a lungul întregii slujiri mesianice a lui Iisus, ajunge la
plinătate în evenimentul pascal8.

Dar lucrarea Duhului Sfânt este cât se poale de prezentă şi în Fiul. Nu numai
pentru că - aşa cum o recunoaşte Epistola către Evrei - Iisus se oferă ca jertfă Tatălui pe cruce
prin “Duhul cel veşnic” (cf. 9, 14), ci şi pentru că, primind plinătatea Duhului prin înviere, la
rândul Său o revarsă asupra omenirii.

Duhul Sfânt, făgăduit prin profeţi pentru zilele de pe urmă întregii comunităţi
mesianice, este revărsat prin Fiul răstignit şi înviat. După cum atestă şi cuvântarea Sfântului
Petru din Faptele Apostolilor, într-una dintre primele vestiri ale învierii, coborârea Duhului
Sfânt este “câştigată” prin moartea pe cruce a lui Iisus şi se înfăptuieşte prin El: “Pe acest
Iisus Dumnezeu l-a înviat. Deci, înălţat fiind la dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl
pe Duhul Sfânt, pe care îl făgăduise, l-a revărsat, după cum vedeţi şi auziţi” (Fapt. Ap. 2, 32-
33). Şi pentru Sfântul Apostol Ioan “Duhul Sfânt nu fusese încă dat pentru că Iisus nu fusese
încă preamărit” (7, 39). Pe cruce El dăruieşte Duhul făgăduit (Ioan 19, 30): apa care ţâşneşte
din coasta lui Hristos răstignit.

Astfel, Iisus cel răstignit şi înviat “dăruieşte Duhul fără măsură” (Ioan 3, 34),
făcând să izvorască “din inima Sa râuri de apă vie” (Ioan 7, 38). Totul este confirmat de
episodul în care Hristos cel înviat suflă asupra apostolilor zicându-le: “Luaţi Duh Sfânt” (Ioan
20, 21).

I. 4. Iisus Hristos ca împărat – slujirea arhierească

6
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR,
Bucureşti 1994, p. 114
7
Pr. Prof. Isidor Mărtincă, Dumnezeu Unul şi Întreit, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti 2004, p. 113
8
Pr. Prof. Isidor Mărtincă, op. cit., p. 113
 Iisus Hristos nu a exercitat şi nu exercită numai chemarea de învaţător-prooroc şi
slujirea de arhiereu-jertfă, ci şi pe cea de împărat. El nu a învăţat şi nu a proorocit numai
împărăţia cerurilor, ca fiind comuniunea unei uniri desavirşite cu Dumnezeu prin însăşi
persoana Sa; şi nu a adus jertfă lui Dumnezeu-Tatăl numai trupul Său sfinţit, realizând
această comuniune în persoana Sa şi atrăgând şi pe ceilalţi oameni în ea prin participarea lor
la jertfa Sa, ci îi şi conduce cu putere spre participarea la acea împărăţie.

Prin chemarea profetică şi prin slujirea arhierească, Iisus Hristos îşi manifestă mai
mult starea de chenoză, de umilinţă profundă pentru Mântuirea noastră, slava Sa neapărând
decât ochilor spiritului. Dar El trebuia sa arate şi măreţia şi puterea corespunzătoare
însuşirilor Sale de Dumnezeu şi Mintuitor al lumii9 “Căruia tot genunchiul să se plece, al
celor cereşti şî al celor păMânteşti şi al celor de dedesubt, şi să mărturisească toată limba
că Dumnezeu este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatal” (Filipeni 2, 10—11).

Demnitatea de împărat nu este numai cea pe care o are El ca Dumnezeu de la

crearea lumii şi pe care a exercitat-o şi în timpul vieţii Sale în trup, ci este demnitatea
împărătească pe care a primit-o şi ca om10 (Filipeni 2, 9-10). Hristos însuşi afirmă în faţa lui
Pilat că este împărat (Ioan 18, 36—37; Matei 27, 11; Marcu 15, 2; Luca 23, 3).

Dar demnitatea de împărat Hristos nu o avea despărţită de slujirea de învăţător şi

de cea de arhiereu. Puterea Lui s-a exercitat şi în stăpânirea elementelor naturii şi în
înfrîngerea duhurilor rele care îî ispiteau prin afectele ireproşabile. Ea s-a exercitat chiar şi în
primirea morţii (Matei 27, 45, 51—53), şi de aceea este o continuitate între jertfă şi înviere.
Puterea Lui se manifestă şi în actele de învăţător, căci vorbea cu putere dumnezeiască (Luca
4, 22), “învăţa ca unul care are putere şi nu ca învăţătorii lor” (Matei 7, 29), vindecând în
acelaşi timp pe cei bolnavi (Matei 8, 3, 10—13, 15, 17, 27;9, 12—13, 18, 22, 25). Ea se
manifestă în actele de arhiereu când Se aduce pe Sine însuşi jertfă supremă Tatălui (Matei 27,
45, 51—53).

Puterea Lui s-a manifestat înainte de înviere nu numai ca o putere simţită în

suflete de cei care s-au apropiat de El şi în poruncile pe care le dădea referitor la întemeierea
Bisericii şi la viaţa pe care trebuie s-o ducă cei ce vor crede în El, ci şi ca o putere asupra
vieţii şi a morţii. El “ceartă” vîntul şi marea şi acestea se potolesc, iar oamenii, miraţi do
aceasta, exclamă: “Cine este Acesta, că şi vîntul şi marea îl ascultă ?” (Matei 8, 27).

Sfinţii Părinţi au explicat această ascultare, ca şi spaima de care au fost cuprinse

stihiile la moartea Domnului, prin referinţa lor faţă de Stăpânul creator şi susţinător al lor. Se

9
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, coord., op.cit., p. 350
10
Pr. Drd. Vasile M. Neagu, Kenoza lui Hristos şi aspectul kenotic al Bisericii, în Rev. „ST”, seria a II-a, an XXXIII
(1981), nr. 1-2, p. 29
poate vedea în aceste fenomene extraordinare legătura între Cuvântul creator şi cuvintele Lui,
sau ecourile lor create, întruchipate în lucruri.

Ele îşi urmează cursul lor câtă vreme Cuvântul creator şi susţinător îşi menţine
aceste "cuvinte" sau "raţiuni" ale Sale referitoare la ele, ca temeiuri ale desfăşurării naturale a
ecourilor lor plasticizate11. Dar când Cuvântul susţinător, devenit şi om, Care stă într-o
legătură specială şi cu chipurile plasticizate ale raţiunilor lor divine - şi ale Lui, se află în
suferinţă, ele se resimt şi se înspăimântă. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte atunci oamenilor
şi altfel, făcând cunoscută şi în acest mod dependenţa ţesăturii raţionale a lucrurilor de El, ca
Raţiunea personală suprema, devenită şi raţiune personală umană a lor.

Puterea exercitată de Hristos asupra celor ce îl ascultau, precum şi asupra noastră

a tuturor, nu este numai o putere a slavei dumnezeieşti, ci şi o putere a iubirii care se
conciliază cu chenoza Lui12.

Demnitatea de împărat a Mântuitorului este afirmată chiar de numele de împărat

care I s-a dat Lui în profeţiile mesianice, de către unii dintre contemporanii Lui şi a afirmat-o
Hristos însuşi. Astfel, în profeţiile Vechiului Testament, Mesia este înfăţişat ca împărat care
stă pe tronul lui David în veac, judecind şi făcând dreptate ca împărat şi mântuitor, stăpân
până la marginile pamântului şi împărtăşind bunuri dumnezeieşti pentru toate neamurile
(Psalmul 2, 8; Ieremia 23, 5—6; Zaharia 9, 9—10). În Noul Testament, îngerul vestind
naşterea Mântuitorului îl anunţă ca împărat veşnic (Luca l, 33), magii de la Răsărit îi aduc
daruri ca unui Dumnezeu şi împărat (Matei 2, 2, 11) iar la intrarea triumfală în Ierusalim este
aclamat ca împărat (Ioan 12, 13); Hristos Se mărturiseşte pe Sine ca împărat în faţa lui Pilat
(Matei 27, 11), arătând însă că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36).

Sfântul Apostol Pavel îl numeşte pe Hristos “împăratul împăraţilor şi Domnul

domnilor” (I Timotei 6, 15). Această demnitate Şi-o descoperă Hristos însuşi apostolilor după
înviere: “Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe păMânt Drept aceea, mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să
păzească toate câte Eu v-am poruncit vouă. Şi iată Eu sînt cu voi în toate zilele până la
sfîrşitul veacurilor” (Matei 28, 18—20).

Sfântul Ioan Damaschin, vorbind de coborîrea la iad a Mântuitorului, zice:

“Sufletul îndumnezeit se coboară în iad, ca după cum celor de pe pământ a răsărit soarele
dreptăţii (Mal,, 3, 20), tot astfel să strălucească lumină şi celor de sub pământ şi care stau în
întuneric şi în umbra morţii (Isaia, 9, 12), ca după cum a binevestit pacea celor de pe
pământ, slobozenie celor robiţi, vedere orbilor (Isaia, 61, l; Luca 4, 18) şi celor care au

11
Sfântul Maxim Mărturisitorul apud John Meyendorff, Teologia Bizantină, (traducere în limba română),
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BOR , Buc. 1996, p. 213
12
Pr. Drd. Vasile M. Neagu, op. cit., p. 29
crezut a devenit pricina mântuirii veşnice, iar celor care n-au crezut, mustrare a necredinţei,
tot astfel şi celor din iad. Pentru ca Lui să I se plece tot genunchiul, al celor cereşti, al celor
pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10). Şi astfel a slobozit pe cei legaţi din veci şi
iarăşi a revenit din morţi deschizându-ne calea către înviere13”.

Învierea Sa din morţi este cel mai mare act al demnităţii Sale de împărat şi
punctul culminant al acesteia, urmând însă Crucii. Dar slava la care este ridicat Hristos prin
învierea Sa din morţi nu o ţine pentru Sine, ci o revarsă peste noi, căci pentru noi a primit-o
ca om, El fiind Dumnezeu. Puterea ce o dă celorlalţi consta în primul rând în a învinge
păcatul, aşa cum puterea Lui pe pământ a fost în primul rând în a ţine în frîu afectele
ireproşabile, ca să nu devină păcate. Acelaşi lucru l-a făcut şi prin suportarea morţii,
manifestând puterea Sa dumnezeiască asupra acesteia.

Învierii îi urmează alte două acte ale demnităţii Sale de împărat: înălţarea Sa la
cer întru slavă de-a dreapta Tatălui (Luca 24, 50—51; Fapte, 1,9; Filipeni 2, 9) şi Judecata
universală sau obştească de la sfîrşitul veacurilor (Matei 25, 31—46; Apoc., 14).

Învierea este actul prin excelenţă al lui Iisus Hristos împărat, fără să excludem
acţiunea Tatălui şi Duhului în învierea lui Hristos din morţi. Atribuirea alternativă a actului
învierii în textele scripturistice când Tatălui, când Fiului arată o împreună-lucrare a Lor, care
include

Domnul însuşi recunoaşte în faţa lui Pilat că e împărat (Ioan 18, 37; Matei 27, 11;
Marcu 15, 2; Luca 23, 3). Propriu-zis, ea nu e despărţită de slujirea de învăţător şi de cea de
Arhiereu. Puterea Lui s-a exercitat şi în suportarea durerii şi în înfrângerea duhurilor rele
care-L ispiteau prin afectele de plăcere şi durere. Ea s-a exercitat chiar şi în primirea morţii, şi
de aceea e un fel de continuitate între Jertfă şi înviere14.

Dacă a putut săvârşi acte de putere asupra naturii şi bolilor prin trup, aceasta se
datoreşte şi curâţiei trupului Sau. Teologia raţionalistă protestantă necunoscând această zonă
spirituală declară minunile Iui Hristos închipuiri mitologice15. Puterea Lui se manifestă deci şi
prin actele de învăţător şi de Arhiereu. Chiar moartea, deşi este un act al Arhieriei Sale, prin
modul cum a suportat-o şi a învins-o ţine şi de puterea Lui împărătească, în special despre
puterea manifestată în învăţătura Sa se spune în Evanghelie: "Căci învăţa ca unul care are
putere, şi nu ca învăţătorii lor" (Matei 7, 29). De aci se vede că Iisus a avut şi ca om puterea
împărătească înainte de înviere.

13
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, (trad. în limba română de Pr. Prof. Dumitru Fecioru), Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti 2001, p. 107
14
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, coord., op.cit., p. 351
15
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 103
 In orice caz puterea exercitată asupra sufletelor nu era numai o putere a măririi
Sale dumnezeieşti, ci şi o putere a iubirii care se concilia cu kenoza Lui. El o exercita în
acelaşi timp prin adevărul propovăduit şi prin jertfa prin care de asemenea se manifesta
iubirea Lui, care le vestea împărăţia lui Dumnezeu ca împărăţia iubirii. De aceea El câştiga
inimile prin bucuria lor de a se angaja pe drumul iubirii, sub conducerea şi puterea dată de El.
Recunoscând în faţa lui Pilat că e împărat, Iisus declară că împărăţia Lui nu e din lumea
aceasta, adică asemenea împărăţiilor din lumea aceasta. Iar precizând şi mai rnult aceasta,
zice: "Eu spre aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul. Oricine
purcede din adevăr, ascultă glasul Meu" (Ioan 18, 37).

Dar la puterea împărătească deplină e ridicat Hristos prin învierea Lui, ca ea să Se

manifeste şi în înălţarea, în şederea de-a dreapta Tatălui, în conducerea operei de mântuire, în
venirea întru slava şi la judecata de obşte 16. Dar şi slava la care e ridicat nu o ţine numai
pentru El, ci o răspândeşte peste noi, căci pentru noi a primit-o. Puterea ce o dă celorlalţi
consta în primul rând în a învinge păcatul, aşa cum şi puterea Lui pe pământ a constat în
primul rând în a ţine în frâu afectele ireproşabile, ca să nu devină păcate, fapt pe care 1-a
făcut şi prin primirea morţii.

16
Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, (traducere în limba română), Ed. Bizantină, Bucureşti 1996, p. 72