Duminica dinaintea Botezului Domnului (05.01.

2020)

Pericopa Sfintei Evanghelii de azi ne înfățișează pe Sfântul Ioan Botezătorul - cel mai mare
bărbat și profet născut din femeie predicând botezul pocăinței, pregătind calea Domnului, prin
îndemnul său, ce va rămâne peste veacuri, chemarea vieții creștinești: „Gătiți calea Domnului,
drepte faceți cărările Lui!”

În împrejurimile Iordanului, răsună glasul de chemare al aceluia ce s-a învrednicit a fi

Înaintemergător Fiului lui Dumnezeu: „Faceți roade vrednice de pocăință!”. Mesia, Fiul lui
Dumnezeu era așteptat de mii de ani.

Popoarele, prin ce aveau ele mai bun și mai de valoare au încercat să pregătească Calea
Dumnezeului întrupat. Marii filozofi ai antichității, ca și profeții Vechiului Testament, prin scrierile
lor inspirate, au pregătit inimile, mințile și sufletele oamenilor pentru primirea demnă, vrednică și
sărbătorească a Aceluia ce avea să aducă pe pământ pace, bună înțelegere și mântuirea între oameni.

Glasul ultimului și celui mai mare prooroc - în ajunul marelui eveniment al coborârii printre
noi a lui Mesia cel mult așteptat a răsunat puternic, de la o margine la cealaltă a lumii: „Gătiți calea
Domnului, drepte faceți cărările Lui!” „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor!”

„Calea Domnului” este calea vieții, este calea nouă și vie (Evrei 10, 20), este „calea adevărului”
(II Petru 2, 2), este „calea cea dreaptă” (II Petru 2, 15), este „calea dreptății” (II Petru 2, 21), este „calea păcii”

(Luca 1 7-9), (Romani 3, 17) și a mântuirii (Fapte 16, 17).

Calea morții, în schimb, este calea Satanei, a păcatului (Ps. 1, 16), a minciunii, a strâmbătății, a
nedreptății, a zavistiei, a războiului dintre frați și a tuturor păcatelor.

Un ucenic al Apostolilor scrie: „Calea vieții este aceasta: Întâi să iubești pe Dumnezeu,
care te-a creat; al doilea pe aproapele, ca pe tine însuți. Tot ce tu nu voiești să ți se întâmple, să nu
faci nici tu altuia. Drumul morții însă este acesta: mai întâi de toate este rău și plin de blestem,
omor, divorț, stricăciune, desfrâu, furt, idolatrie, vrăjitorie, otrăvire, răutate, deznădejde, lăcomie,
vorbire deșănțată, invidie, obrăznicie, semeție, dorință de laudă”.

Această cale din urmă, a morții, a venit Sfântul Ioan Botezătorul să o netezească și să o
curățe de spinii și ghimpii fărădelegilor, prin chemarea la pocăință adevărată și sinceră. Pocăința
înseamnă schimbarea fundamentală a orientării gândirii, simțirii și voinței dinspre păcat înspre
virtute. Înseamnă negarea egoismului și acceptarea slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor. Căința este
cerința fără de care nu poate fi formată și înfăptuită o viață nouă, o viață în acord cu cerințele
fundamentale ale firii umane și cu cele ale poruncilor lui Dumnezeu.

Împărăția cerurilor despre care vorbește proorocul este Mesia Însuși. Este împărăția Aceluia
care era pe punctul de a-și începe public activitatea menită să-i asigure stăpânirea spirituală asupra
credincioșilor, asupra întregii lumi.

În strânsă legătură cu chemarea la pocăință, Ioan administra botezul prin care cei ce-l
primeau se recunoșteau angajați pe calea schimbării fundamentale de orientare și viață. Botezul lui
Ioan nu conferă Harul Sfinților pentru că nu avusese încă loc jertfa Mântuitorului. Botezul lui Ioan
avea doar un caracter pregătitor.

1
 Când evanghelistul spune că Botezul lui Ioan era un „botez al pocăinței spre iertarea
păcatelor” (Marcu 1, 4), el vrea să spună că proorocul urmărea să determine pe ascultători la căință
pentru a le deschide astfel sufletele în vederea primirii lui Mesia, singurul care le putea da iertarea
păcatelor.

Căința înseamnă stingerea orgoliului, părerea de rău pentru păcatele săvârșite, hotărârea de
a trăi o viață plăcută lui Dumnezeu, fapte care asigură accesul liber la Hristos, dătătorul tuturor
harurilor.

Se cuvine să ne amintim apoi că Ioan Botezătorul însuși a făcut o clară distincție între
Botezul său și Botezul Mântuitorului. „Eu vă botez cu apă, iar cel ce va veni după mine vă va
boteza cu Duhul Sfânt și cu foc.” (Mat. 3, 11; Marcu 1, 8)

Botezul lui Ioan care, deși e mare prooroc, e totuși numai om, e un botez cu apă, adică e un
botez care simbolizează numai, Harul, fără să-l dea; Botezul lui Hristos însă, care e nu numai om ci
și Dumnezeu, simbolizează și în același timp dă Harul care, ca un foc purifică ființa primitorului.

Cei ce primeau botezul lui Ioan mărturiseau că sunt angajați în procesul căinței. Cei angajați
în căință se arătau prin însuși acest fapt doritori de primirea Mântuitorului, a Celui ce desăvârșea
căința prin acordarea Harului sfințitor.

Dar Ioan își pregătea ascultătorii și prin exemplul său personal, prin ținuta și
comportamentul său. Firește, proorocul înfățișa un chip care, oricui îl privea, îi lăsa impresia unui
om de neobișnuită tărie și măreție sufletească. Întreaga făptură a sfântului respira liniște, stăpânire
de sine, un calm deplin și radia puterea învăluitoare a aceluia deprins să trăiască în vecinătatea lui
Dumnezeu.

Într-o anumită măsură și înfățișarea aceasta fizică neobișnuită a sfântului a făcut dintr-însul
un centru de atracție pentru credincioși. Și mai mult a trezit curiozitatea și interesul credincioșilor
felul de a propovădui al proorocului.

Cuvântul său era blând dar energic; mustrător dar și încurajator; aspru dar și plin de căldură
și înțelegere; răscolitor dar și liniștitor și totdeauna subordonat unui înalt ideal, acela de a înlătura
din suflete prejudecăți religioase și obstacole de ordin moral, pe de o parte, iar pe de alta, de a le
deschide sufletul pentru primirea lui Mesia, pentru participarea la viața cea nouă care avea să
constituie conținutul epocii mesianice.

Dar ceea ce a determinat mai mult pe credincioși a fost exemplul său personal. Ioan predica
nu numai cu cuvântul, nu numai cu o parte a persoanei, ci cu întreaga sa ființă. El cerea
ascultătorilor căință. O făcea însă ca unul care-și trecuse propria făptură prin flacăra purificatoare a
căinței.

Întreaga sa activitate de propovăduire a botezului, căinței, precum și cea de nevoitor întru

împlinirea prescripțiilor Legii, Sfântul Ioan le-a desfășurat în strânsă legătură cu Mesia, cu Iisus
Hristos Domnul.

Ioan s-a străduit să-și formeze ascultătorii în așa fel ca ei să fie lămuriți că botezul și căința
propovăduită de el, n-au valoare decât în măsura în care conduc spre Mesia. Mesia avea să vină
după el și avea să se arate purtător al unor puteri infinit mai mari.

2
 Botezul lui Iisus va fi un Botez cu Duhul Sfânt și cu foc, va da în chip real iertarea păcatelor
și va turna în ființa primitorilor puterile necesare trăirii efective a unei vieți cu adevărat noi.
Totodată Mesia se va arăta și ca un purtător al puterii de judecată în temeiul căreia la vremea
potrivită El va face separarea între cei păcătoși și cei drepți; pentru ca pe unii să-i pedepsească, iar
pe alții să-i răsplătească. (Mat. 3, 12)

Poate niciodată cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul: „Gătiți Calea Domnului” n-au fost
mai actuale ca azi. Fiecare creștin trebuie să devină o biserică vie, înlăuntrul căreia sufletul,
asemenea unui preot oficiază, pe altarul inimii, luminat de candela credinței, slujbe sfinte lui
Dumnezeu.

În realitate însă cei mai mulți dintre creștinii de azi sunt ca niște peșteri reci, umede,
murdare și întunecoase, ca și peștera de la Betleem dinaintea nașterii Mântuitorul: „Nu este cel ce
face bunătate, nu este până la unu! Toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut.” (Irimia 7, 11)

Candela credinței în multe inimi s-a stins. Trăind o viață plină de întuneric fără bucuria lui
Hristos, oamenii zilelor noastre nu mai sunt capabili a înțelege sensul cuvintelor: iubire, milă, jertfă,
pace, armonie, lumină, cinste...

Predica Sfântului Ioan este o înaltă chemare către noi, către întreaga lume, către pocăință și
smerenie. Ea ne obligă să urmăm lui Hristos cu toată dăruirea și smerenia. Printr-o curată și sinceră
examinare a conștiinței, prin lacrimi de căință, prin post și rugăciune, prin fapte de milostenie, prin
vorbe alese „drese cu sare” (II Cor. 4, 6), prin slujire creștină și mai ales prin mărturisirea păcatelor și
prin Sfânta Împărtășanie vom găti, zi de zi, calea Domnului în inimile noastre.

Vom săvârși astfel opera de restaurare a omului din lăuntru (II Cor. 4, 16) și tainic al inimii; vom
reaprinde candela stinsă a credinței pe altarul profanat de simțiri și cugete deșarte. Vom împodobi
cu semnele biruinței - pe care ne-am „răstignit patimile și poftele” - și cu florile virtuților drumul lui
Iisus în templul restaurat al vieții noastre, în care nu noi, ci El va trăi, dând momentului trecător
caracter de veșnicie.

Când fiecare din noi va duce zi de zi lupta cea bună împotriva tuturor patimilor și răutăților,
luptă în care suntem angajați prin Sfântul Botez, numai atunci vocea profetului și a tuturor
predicatorilor Evangheliei nu va mai răsuna în pustiu.

Numai astfel patimile și răutățile vor amuți, iar omenirea dezmeticită și trezită la viață nouă
evanghelică, va fi vrednică de numele lui Iisus și va putea să înalțe alături de îngeri, imnuri de slavă
și biruință Celui ce prin nașterea, moartea și Învierea Sa, a adus între oameni bucuria, fericirea,
armonia și pacea eternă. Amin.