Iisus Hristos-Mântuitorul lumii și al sufletului meu

Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos este prin excelență evenimentul din
istoria mântuirii care aduce cea mai mare bucurie în sufletele și în casele credincioșilor. Izvorul
bucuriei noastre este Însuși Dumnezeu, Care nu a îngăduit ca neamul omenesc să rămână
chinuit de diavol pentu totdeuna și ne-a trimis Mântuitor, chiar pe Fiul Său, făcut om, ca pe toți
cei ce suntem asemenea Lui după omenitate să ne ridice împreună cu El la ceruri. Coborârea lui
Dumnezeu pe pământ prin Fiul Său este manifestarea în plan văzut a iubirii milostive a lui
Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne învață că la baza întrupării Fiului lui Dumnezeu stă iubirea,
atributul principal al lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne învață în ziua Crăciunului că adevărații Săi fii trebuie să dea dovadă de
dragoste frățească și de smerenie: dragoste după modelul Său, care a binevoit a trimite în lume
pe Fiul, fără a se gândi numai la Sine și fără a păstra dragostea intratrinitară închisă în Sine, ci
deschizându-o spre oameni; iar smerenie, după modelul Fiului, Care, deși Dumnezeu după fire,
nu a refuzat să se facă și om, ci a coborât la făpturile căzute, asemenea robului, ca să-i ridice pe
toți împreună cu El la Împărăție. Bucuria Crăciunului are în primul rând un sens soteriologic,
pentru că vine în lume Mântuitorul lumii, care va scăpa omenirea de păcat. În al doilea rând,
bucuria este trăită de Crăciun ca o manifestare a dragostei între oamneni după modelul dat
nouă de Dumnezeu, iar această dragoste se exprimă mai ales prin gestul de a face daruri celor
dragi. Fiecare om joacă rolul de Moș Crăciun și este dator să joace acest rol deoarece făcând
aceasta imită pe Dumnezeu Tatăl, Care a făcut primul și cel mai mare Dar omenirii: Pruncul
Mântuitor. Astfel, Hristos devine darul veșnic făcut nouă de Dumnezeu, iar acest dar vine în
lume aducând multe alte daruri: iertarea păcatelor, biruirea morții, vindecarea bolnavilor,
învierea morților și nenumărate alte binefaceri despre care ne vorbesc sfinții Evangheliști. De
aceea, cu ocazia Crăciunului, înainte de a aștepta daruri, ar trebui ca noi să fim primii care
dăruim. Darul, ca manifestare a dragostei frățesti face ca starea noastră de bucurie să nu
rămână doar pentru sine, ci să se răspândească și la ceilalți. Bucuria deplină nu vine atunci
când mă bucur doar eu și altul este în lipsuri, ci când eu mă bucur și îi fac și pe alții să simtă
aceeași bucurie.Cu adevărat, Nașterea Domnului poate fi socotită sărbătoarea dragostei divine
și învingerea egoismului din sufletele noastre. Încă din momentul Nașterii Domnului, cosmosul
nu a rămas dator, ci a răspuns cu darurile sale la darul primit de la Dumnezeu: pământul a
oferit peștera, îngerii cântarea de bucurie, magii darurile, iar darul oferit lui Dumnezeu din
partea întregii umanități a fost Preasfânta Fecioară Maria, care va deveni prin harul Duhului
Sfânt: Născătoare de Dumnezeu, Maică și Fecioară.Bucuria Crăciunului se simte cel mai bine
în cadrul Sfintei Liturghii, pentru că Liturghia este slujba la care îngerii slujesc în chip nevăzut
cu preoții jertfa cea fără de sânge, iar ei au fost cei care au răspândit în lume bucuria nașterii
cântând primul colind „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni
bună voire” și au anunțat bucuria nașterii Domnului păstorilor din jurul Betleemului: „Iată vă
binevestesc vouă bucurie mare că vi s-a născut Mântuitor, care este Hristos Domnul.” Deci,
participarea la Liturghia din ziua praznicului înseamnă împărtășirea aceleiași bucurii pe care
îngerii au avut-o la Nașterea Pruncului Sfânt.Momente de bucurie oferă oamenii de Crăciun
prin vestirea Nașterii Domnului. Cei care colindă se aseamănă îngerilor și aduc bucurie în
casă. Așa se explică faptul că obiceiul colindatului a reușit să treacă în al treilea mileniu de
existență fără a-și pierde valoarea, pentru că fiecare an reprezintă un „astăzi” continuu, iar
pruncul Hristos se naște de fiecare dată, aduce mereu bucurie oamenilor și le reîmprospătează
nădejdea veșniciei.
Cu ocazia Crăciunului, toate familiile din lume au motiv de bucurie, mai ales cele
sărace. În casele sărace pătrunde mai bine speranța în ziua de Crăciun și își face loc credința
că Dumnezeu nu îi uită niciodată pe oameni, ci le poartă de grijă. Iisus s-a născut într-o familie
modestă, Iosif și Maria au rătăcit mult timp prin Betleem până să găsească loc de odihnă, însă
cu toate acestea Dumnezeu a binecuvântat această familie și au primit cel mai mare dar, dorit
de orice familie de pe pământ: un Prunc Dumnezeiesc, care va șterge păcatele lumii. Gândind la
acest lucru, în casele sărace nu ar trebui să fie urmă de tristețe în ziua Crăciunului, căci tuturor
Dumnezeu le poartă de grijă și va rândui în așa fel încât să se risipească durerea și întristarea
de pe fețele oamenilor când va socoti el că este mai de folos pentru mântuirea lor.
Din cele spuse până acum am înțeles că OMUL creștin trebuie să se călăuzească în viață
după legile morale. Acestea îi arată datoriile prin împlinirea cărora își poate întocmi viața
potrivit voii lui Dumnezeu și dobândi mântuirea sufletului.
Datoriile creștinului le-a arătat lămurit Mântuitorul în răspunsul dat unuia dintre
ispititorii Săi, care voia să cunoască cea mai mare poruncă din Lege, zicându-i: "Să iubești pe
Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău si cu tot cugetul tău. Aceasta este
marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca și aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine
insuți" (Matei 22, 37-39). Așadar, creștinul are datorii către Dumnezeu, către sine insuși și
către aproapele. Creștinul este dator să se străduiască să cunoască pe Dumnezeu și să
recunoască în El pe Creatorul, Binefăcătorul, Sfințitorul și Judecătorul sau și numai Lui să-I
slujească cu toate puterile sale. Aceasta o cere porunca întâi a Decalogului, precum și
Mântuitorul, prin cuvintele spuse cu prilejul ispitirii Lui de către diavol: "Piei, satano, căci scris
este: Domnului Dumnezeului tău să te inchini și Lui singur să-I slujești" (Matei 4, 10).
Creștinul slujește lui Dumnezeu prin insușirea și punerea în lucrare a celor trei virtuti
teologice: credința, nădejdea și dragostea, precum și prin împlinirea conștiincioasă a tuturor
actelor de cult, după rânduiala sfintei noastre Biserici Ortodoxe (rugăciunea, serbarea
Duminicii și a celorlalte zile de sărbătoare, cinstirea îngerilor, a sfinților, a sfintelor moaște, a
sfintelor icoane, a sfintelor cruci, respectarea persoanelor, locurilor, lucrurilor și numelor
sfințite de Dumnezeu, ținerea jurământului și postului, mărturisirea fără sfială și teamă a
învățăturii sfintei noastre Biserici Ortodoxe, după pilda Mântuitorului, a Sfinților Apostoli și a
Sfinților Mucenici). Pentru a putea face față așa cum se cuvine diferitelor trebuințe ale vieții și
pentru a-și îndeplini menirea sa morala, creștinul are nevoie de pregătire sufletească și
trupească. Această pregătire o au în vedere tocmai datoriile către sine însuși. Prin mijlocirea
lor, puterile și însușirile credinciosului, ajutate de harul sfințitor, înfloresc și rodesc binefăcător
în viață.
Datoriile către sine însuși sunt de două feluri: unele privesc întreaga ființă a
credinciosului, iar altele, fiecare parte alcătuitoare a ființei sale, adică sufletul și trupul.
Datoriile creștinului către întreaga sa ființă se cuprind în trei virtuți de seamă: cinstirea de sine,
dragostea de sine și smerenia.
După învățătura sfintei noastre Biserici, sufletul este creație dumnezeiască, chipul lui
Dumnezeu în om, partea spirituală și nemuritoare care-l deosebește pe om de orice altă făptură,
deci partea cea mai de preț a ființei sale. Din această cauză, datoriile către suflet sunt cele mai
sfinte pentru creștini. Ele se cuprind în grija de luminarea și întărirea puterilor sufletești cu care
l-a înzestrat Dumnezeu pe om spre a trăi viața pământească potrivit legilor morale și a dobândi
fericirea cerească. Puterile sufletești sunt: mintea, voința și simțămintele.
În urma păcatului strămoșesc, oamenii abătându-se de la legea lui Dumnezeu,
împărțirea bunurilor pământești de către ei nu s-a făcut niciodată cu dreptate. Unii, mai
puternici, asuprind pe semenii lor mai slabi, și-au adunat averi, socotindu-le ca proprietate a
lor deplină, iar alții, mai slabi, au rămas asupriți și în suferință. Creștinismul a adus și aici o
îndreptare. Pe de o parte, el nu condamnă bunăstarea materială. Averea poate fi câștigată prin
muncă stăruitoare și prin bună chivernisire și atunci ea este un drept firesc al fiecăruia, ca rod
al muncii cinstite, căci "Vrednic este lucrătorul de plata sa" (Luca 10, 7). Bogăția în sine nu este
ceva rău, după cum nici sărăcia nu este o virtute. Prin muncă proprie, cinstită, nimeni nu poate
aduna însă averi prea mari. De altă parte, bogăția cuprinde în sine o mare primejdie. Ea îl
leagă pe om prea mult de bunurile pământești trecătoare, îl face mândru, lacom, zgârcit,
împietrit la inima față de suferințele semenilor și fată de împlinirea poruncilor morale. În felul
acesta, bogăția poate fi o piedică în calea mântuirii, după cum spune Mântuitorul: "Mai lesne
este a trece camila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu."
(Matei 19, 24).
Prin Sfintele Taine Biserica primește în continuare haruri pentru mântuirea oamenilor.
Prin Sfintele Taine membri Bisericii se unesc în mod tainic cu Isus Hristos. Sfintele Taine sunt
razele prin care Dumnezeu revarsă harul Său asupra celui care le primește cu
credință.Harul,credința și faptele bune sunt de fapt cele trei aripi ale creștinismului folosite
pentru a mă uni cu Mântuitorul și pentru a atinge mântuirea pe deplin,resimțită de noi înșine și
de apropele.În spatele acestei lucrări se ascunde dorința mea tacită de a primi harul Său divin
și de a mă crea o legătură permanentă cu Hristos,în toate circumstanțele vieții lumești și celei
veșnice-în Împărăția Sa. De aceea,dorința mea se manifestă prin participarea la sfintele
slujbe,sfânta și dumnezeiască Liturghie pentru a atinge scopul universal de unire a sufletului,
pentru eternitate, cu Dumnezeu Atotțiitorul(Taine de inițiere – de intrare în viața creștină.
Acestea sunt: Botezul, Mirul și Euharistia.;Taine de vindecare – prin care Isus vindecă sufletele
și trupurile rănite de păcat și boală. Acestea sunt: Pocăința și Maslul.).
Unele Sfinte Taine imprimă o pecete de neșters, și de aceea pot fi primite o singură dată
în viață. Acestea sunt: Botezul, Mirul și Preoția.
 Pentru mine, sărbătoarea Nașterii Domnului nu are în vedere doar faptul istoric și
religios în sine, ci și nevoia ca odată la un an să primim cu sufletul descătușat din temnițele
cotidianului și să-L primim cu căldură pe Iisus-Mântuitorului lumii și al sufletului meu și
totodată al nostru,al tuturor creștinilor,care știu adevărata valoare a iubirii lui Hristos față de
creația Lui.
Cu ocazia marelui praznic al Nașterii Domnului să-L rugăm pe Dumnezeu să facă din
casa noastră peșteră, iar din sufletul nostru iesle în care să se nască Pruncul Sfânt, care cu
harul Preasfântului Duh să aducă bucurie și pace în casele noastre.