„Stăpânul viei” și „lucrătorii cei buni”

Predică la Duminica a 13-a după Rusalii –Pilda lucrătorilor răi

(Matei 21, 33-44)
Iubiți frați și iubite surori,
Evanghelia de astăzi ne istoriseşte despre stăpânul unei vii care şi-a trimis slujitorii să ceară
lucrătorilor săi partea de recoltă ce i se cuvenea. Aceştia i-au prigonit şi i-au ucis pe trimişii stăpânului
şi chiar pe fiul lui. Stăpânul s-a supărat şi a dat via sa altor lucrători, care să-i aducă roadele la vremea
potrivită (Mt. 21, 41). Via, adică lumea sădită de sădită de Stăpânul ei, adică de Dumnezeu, nu a fost
lăsată la întâmplare, nu a fost părăsită de El. Dimpotrivă, de la început lumea a fost ținută sub pronia
divină; căci după ce a sădit-o Dumnezeu, “a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn
de pază și a dat-o lucrătorilor iar el s-a dus departe“ (Mt. 21, 33). Vedeți grija lui Dumnezeu pentru
lume? A sădit-o cu propriile Sale mâini, făcând pe om după chipul și asemănarea Sa; a îngrădit-o cu
gard împotriva hoților, adică a îngrădit lumea cu poruncile și învățăturile celor două Legi a Vechiului
și a Noului Testament, cu canoane și Sinoade ecumenice care apară unitatea și adevărul dreptei
credințe. Apoi, în mijlocul viei, Domnul „a săpat teasc”, adică a făcut altarul de jertfă, pe care se
aduce, prin Hristos, jertfa liturgică pentru mântuirea întregii lumi. Ba, mai mult, Dumnezeu „a clădit
un turn de pază și a dat via lucrătorilor, iar El S-a dus departe”. Turnul de pază este Biserica
întemeiată de Iisus Hristos ca un turn de veghe și apărare împotriva diavolilor, a sectelor și a tuturor
smintelilor și păcatelor care ucid sufletele noastre. Deci, când toate acestea au fost săvârșite,
adică lumea a fost răscumpărată și Biserica întemeiată, Domnul nostru Iisus Hristos a încredințat via
Sa, adică lumea, Bisericii și Evanghelia „lucrătorilor”, adică Apostolilor, episcopilor preoților și
mărturisitorilor creștini. Ei sunt lucrătorii viei lui Hristos. Lor li s-a încredințat întreaga operă de
propovăduire a Evangheliei, de slujire a Bisericii, săvârșirea Sfintei Liturghii, învățătura și apărarea
credinței ortodoxe, sfințirea oamenilor prin harul Duhului Sfânt, revărsat prin lucrarea celor șapte
Sfinte Taine, paza viei prin împlinirea poruncilor evanghelice și aducerea roadelor la vreme. Iar
roadele viei sunt sufletele mântuite prin lucrarea faptelor bune. Slujitorii Bisericii sunt lucrătorii
Evangheliei, adică împreună lucrători cu Hristos, cu îngerii, cu Apostolii și cu toți sfinții la mântuirea
și înnoirea lumii. Noi, creştinii, suntem și noi împreună-lucrătorii cu ei. Stăpânul nostru Hristos
a plecat la cer de unde va reveni să ceară roadele credinţei noastre concretizate în fapte creştineşti.
Noi, care prin Botez am primit numele lui Hristos şi ne-am îmbrăcat întru El (Gal. 3, 27), suntem
chemaţi să trăim conform Evangheliei pentru ca la sfârşitul vieţii să putem da roadele purtării noastre
creştineşti. Există atâţia aşa-numiţi creştini care au auzit de lucrarea lui Hristos, de moartea şi de
Învierea Lui, dar care nu au trăit nici pocăinţa, nici întoarcerea adevărată la Dumnezeu. O simplă
alipire de unele orânduieli creştine nu are valoare înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să primeşti prin
credinţă lucrătoare pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, adică să vieţuieşti în El şi să umbli în
El (I Cor. 1, 30; Col. 2, 6). Numai aşa poţi fi împăcat cu Dumnezeu şi astfel, poţi să ai viaţă veşnică.
Calitatea de creştin ne obligă să împlinim poruncile Evangheliei în viaţa de fiecare zi. Ori, noi
uităm adesea cine suntem. Ce puţin se gândesc oamenii la lucrul acesta, mergând cu paşi repezi spre o
judecată inevitabilă! Nu numai că ei au păcătuit, dar au trecut cu atâta indiferenţă peste dragostea pe
care Mântuitorul nostru a arătat-o prin Cruce, prin moarte şi prin Înviere şi nu imită această dragoste în
relaţiile lor zilnice cu Dumnezeu şi cu semenii. Ceea ce naşii au declarat în numele şi în locul nostru la
Botez, anume că se leapădă de Satana şi se unesc cu Hristos, trebuie să fie o permanentă şi
responsabilă angajare a noastră, personală, concretizată prin cultivarea virtuţilor creştine. Calitatea de
„cetăţean” al Împărăţiei cerurilor (Filip. 3, 20), primită prin Botez, se validează printr-o „credinţă
lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6), adică prin fapta cea bună.
Stăpânul nu a rămas lângă lucrători viei din pildă să-i supravegheze din aproape, ci îi
supraveghea din depărtare, ca şi când nu-i mai vedea. Prin aceasta Evanghelia ne arată cât de mult
respectă Dumnezeu libertatea noastră de acţiune. El ne dăruieşte libertate, ca noi în mod liber să
împlinim voia Lui, să alegem între a fi credincioşi şi recunoscători sau a fi necredincioşi şi
nerecunoscători. Să alegem între a fi lucrători cinstiţi şi buni, sau lucrători vicleni şi răi. Aceasta este
semnificaţia cuvintelor: „Iar el s-a dus departe” (Mt. 21, 33). Însă această libertate pe care stăpânul
viei o acordă lucrătorilor viei nu este o indiferenţă din partea stăpânului viei; plecarea lui departe nu
înseamnă nepăsare în privinţa modului cum este lucrată via şi în privinţa timpului când ea trebuie să
aducă roade. De aceea, stăpânul viei trimite, periodic, oameni ai săi ca să vadă cum lucrează lucrătorii
din vie şi dacă via este roditoare sau neroditoare. Plecarea departe mai are şi înţelesul de îndelungă
răbdare a lui Dumnezeu, Care nu pedepseşte pe om imediat după ce a săvârşit păcatul, ci, prin diferite
mijloace, voieşte să-l întoarcă din calea păcatului, pe calea împlinirii poruncilor Sale.
Odată cu moartea pe Cruce a Fiului, Dumnezeu-Tatăl nu a hotărât să distrugă„via”, ci, prin
jertfa izbăvitoare a Răscumpărătorului, a dat-o „neamurilor”,adică altor popoare, dar nu oricum, ci
renăscută prin sacrificiul lui Hristos Dumnezeu, altoită pe tulpina sănătoasă, neatinsă de păcat a ființei
Sale. Aceasta tulpină viguroasă a dat o sumedenie de mlădițe aducătoare de rod îmbelșugat, începând
cu Sfinții apostoli și continuând cu mulțimea martirilor, ierarhilor,cuvioșilor, mărturisitorilor între care
se află și Părintele Iosif și înaintașii Oastei, și, desigur, cu poporul cel credincios. „Via” nouă, ce ne
primește pe toți prin Taina Botezului, este via în care Domnul ne cheamă pe fiecare dintre noi să
lucrăm. Mi se pare firesc să ne întrebăm: oare ne arătăm noi lucrători buni sau răi, precum cei de
odinioară?
Din aceasta pildă mai reținem că atunci când cei răi nu împlinesc lucrarea la care au fost
chemați, Dumnezeu cheamă pe alți oameni la lucrare, deoarece planul Său de mântuire a lumii nu
poate fi zădărnicit, ci împlinit. Astfel, Împărăția lui Dumnezeu, după ce s-a luat de la iudei, a fost data
celor care au crezut în Domnul. Evanghelia ne arată că este un privilegiu să fii chemat la împlinirea
acestui plan, dar dacă nu răspundem chemării lui Dumnezeu , să luăm aminte că El cheamă la slujire
pe alții mai vrednici decât noi. Așadar, pe de o parte, să ne bucurăm de darul chemării noastre la o
lucrare sfântă a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, să ne cutremurăm de marea răspundere pe care o
avem pentru lucrarea sfântă și mântuitoare la care am fost chemați. Este Să nu lenevim în lucrarea
noastră, deoarece vom da seama de modul în care am înmulțit darurile și ne-am îngrijit de semeni.
În concluzie, înțelegem că Evanghelia de astăzi cheamă pe toți slujitorii Bisericii lui Hristos să
cultive ,,Via Domnului” cu multă responsabilitate, atât cu fapta, cât și cu cuvântul . Putem fi păstori
buni sau păstori răi, dascăli buni sau dascăli răi,exemple bune sau rele, putem lucra pentru zidirea
sufletească a noastră și a celor din jurul sau putem fi nepăsători. Fiecare dintre noi va răspunde în fața
lui Dumnezeu, „Stăpânul viei”, potrivit roadelor duhovnicești pe care le oferim Lui prin lucrarea
noastră luminată și ajutată de harul Său. Dacă toate acestea le împlinim cu sârguinţă, atunci suntem,
într-adevăr, harnici lucrători în via Domnului şi astfel, ne învrednicim de răsplată şi slavă cerească. Nu
ne îndoim de aceasta, fiindcă Mântuitorul nostru ne asigură că „Împărăţia lui Dumnezeu se va da
neamului care va face roadele ei” (Mt. 21, 43). Amin.