SUBIECTE - probă scrisă Religie

1. Dumnezeu se descoperă oamenilor. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

2. Crearea lumii
3. Hristos, Lumina lumii: Vindecarea orbului din naştere
4. Rugăciunea în viaţa creştinului
5. Sfânta Liturghie—întâlnirea cu Hristos
6. Legea cea nouă—Fericirile
7. Crezul—sinteza învăţăturii de credintă
8. Pilda semănătorului—primire şi împlinire a cuvântului lui Dumnezeu
9. Biserica, locaş de închinare
10.Răbdare şi încredere în Dumnezeu—Dreptul Iov

1.Dumnezeu se descoperă oamenilor.

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie
Toată făptura văzută şi nevăzută a fost creată de Dumnezeu din iubire. Omul, coroana întregii creaţii,
are menirea cea mai înaltă dintre toate făpturile: aceea de a sta într-o neîntreruptă legătură cu Creatorul
său, cu Părintele său Ceresc, pentru a-I cunoaşte voia şi a o împlini. Cunoscându-L pe Dumnezeu şi
Împlinindu-I voia, omul poate să ajungă la desăvârşire şi mântuire.
Dar cum putem să aflăm voia Făcătorului şi Ziditorului nostru?
Dumnezeu este Cel Care prin bunătatea, iubirea şi nemăsurata Sa purtare de grijă, ne dăruieşte toate
cele necesare spre a ne mântui. Altfel spus, El ni Se descoperă, ni Se revelează, ni Se arată, ni Se face
cunoscut pe Sine şi voia Sa.
Revelaţia divină sau descoperirea dumnezeiască este acţiunea prin care Dumnezeu se descoperă
oamenilor, adică le face cunoscută voia Lui, dorinţele şi poruncile Lui, pentru ca ei să-L adore cu
vrednicie, să-I împlinească voia şi, prin aceasta, să se mântuiască.
Revelaţia ajunge la oameni pe două căi: calea naturală şi calea supranaturală.
Revelaţia naturală
Prin revelaţie naturală înţelegem toate învăţăturile despre existenţa şi însuşirile lui Dumnezeu, pe
care le desprindem când privim cu luare-aminte la toată zidirea lui Dumnezeu. Aşa cum o creaţie literară
vorbeşte şi despre autorul ei, la fel şi ordinea, frumuseţea şi armonia din natură
mărturisesc un Făcător atotputernic, un Ziditor iscusit şi atotînţelept.
Fericitul Augustin spunea: „întreabă lumea, podoaba cerului, şi vezi dacă nu-ţi răspunde după
înţelegerea ei:« Dumnezeu ne-a creat!»".
Revelaţia supranaturală
 Revelaţia naturală nu ne este însă de ajuns pentru mântuire. De aceea, Dumnezeu vine să Se
descopere oamenilor direct prin Revelaţia supranaturală. Astfel, primim de la Dumnezeu adevăruri de
trebuinţă pentru mântuire pe care le înţelegem numai prin credinţă.
Revelaţia supranaturală a fost transmisă de Dumnezeu în mod direct sau prin aleşii Săi: îngeri,
prooroci, trimişi şi, deseori, a fost însoţită de semne şi minuni, arătând prin aceasta că toată creaţia îi
este supusă.
Dumnezeu S-a descoperit lui Adam şi Evei, patriarhilor, lui Moise, profeţilor, iar la plinirea vremii,
prin Mântuitorul nostru lisus Hristos, Fiul Său. Descoperirea divină, în persoana Domnului nostru lisus
Hristos este punctul cel mai înalt al Revelaţiei divine supranaturale, prin El refăcându-se relaţia dintre
om şi Creator
Revelaţia supranaturală s-a încheiat odată cu ultima scriere a Noului Testament.
Cele două forme ale Revelaţiei divine sunt într-o deplină unitate.
A. Sfânta Scriptură
Unde putem găsi comoara de adevăruri ce formează Revelaţia supranaturală pe care
Dumnezeu a dăruit-o pentru mântuirea oamenilor? Cum de nu s-a pierdut odată cu trecerea timpului
şi cum de noi, astăzi, ştim la fel de bine ca şi strămoşii noştri care e voia lui Dumnezeu şi cum să o
împlinim?
Revelaţia dumnezeiască supranaturală se găseşte în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Acestea sunt cele două moduri în care Revelaţia supranaturală a fost păstrata şi transmisă în
decursul veacurilor. Ambele sunt necesare pentru mântuirea sufletelor.
Sfânta Scriptură (Biblia sau Cuvântul lui Dumnezeu) este colecţia cărţilor sfinte scrise de
prooroci, apostoli şi de alţi oameni bineplăcuţi lui Dumnezeu, sub inspiraţia Duhului Sfânt.
Intervalul de timp în care a fost scrisă Sfânta Scriptură se întinde pe durata a 1500 de ani.
Sfânta Scriptură, cea mai de preţ comoară dăruită de Dumnezeu spre luminarea şi mântuirea
neamului omenesc, cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare şi evenimente istorice care au
fost scrise, păstrate şi transmise credincioşilor spre mântuirea lor.
Sfânta Scriptură este alcătuită din două părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament. Vechiul
Testament conţine Revelaţia făcută de la Adam până înainte de venirea Domnului nostru lisus
Hristos şi este format din 39 de cărţi canonice şi 14 cărţi şi fragmente numite „bune de citit",
întrucât conţin sfaturi folositoare pentru viaţă. Noul Testament conţine Revelaţia făcută de însuşi
Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de Sfinţii Apostoli, fiind format din 27 de cărţi canonice. Ambele
părţi ale Sfintei Scripturi sunt numite Testament pentru a arăta că Hristos vrea ca aceia care vor
crede în El să devină moştenitori ai împărăţiei cerurilor.
Momentul cel mai important al Vechiului Testament este legământul încheiat de Dumnezeu cu
poporul evreu pe Muntele Sinai. De aceea, Vechiul Testament se mai numeşte şi Legea Veche.
Cel mai însemnat moment al Noului Testament este legământul încheiat de Dumnezeu cu
întreaga omenire pe Crucea Golgotei, prin răstignirea Fiului Său. De aceea, Noul Testament se mai
numeşte Legea Nouă sau Legea Iubirii, Mântuitorul aşezând în centrul învăţăturii Sale datoria de a
iubi pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul şi cu toată fiinţa noastră, iar pe aproapele nostru a-
l iubi ca pe noi înşine.
Sfânta Scriptură, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, are o valoare unică şi nepieritoare şi de aceea
trebuie citită de orice om care doreşte să trăiască după voia lui Dumnezeu. Explicarea Sfintei
Scripturi w poate fi făcută de oricine, căci: „Nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după
socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut cu voia omului, ci oamenii cei sfinţi
ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt. "(2 Petru 1,20-21)
B. Sfânta Tradiţie
Sfânta Scriptură trebuie citită cu multă credinţă, cu smerenie, cu evlavie şi cu frică de
Dumnezeu. Pentru a ne fi de folos lectura Sfintei Scripturi, trebuie să aplicăm în viaţă ceea ce
citim. Sfânta Scriptură este pentru suflet ceea ce este mâncarea pentru trup. Nu poţi trăi fără
mâncare, dar ca să analizezi ceea ce mănânci, e nevoie de laborator, aparate, pregătire
profesională şi de cercetările altora. La fel se întâmplă şi în cazul Sfintei Scripturi. Citind-o,
ne hrănim sufletele. Ca s-o interpretăm însă, e nevoie de pregătire specială, de credinţă
lucrătoare, de interpretările Sfinţilor Părinţi, adică de Sfânta Tradiţie.
Prin Sfânta Tradiţie se înţelege totalitatea adevărurilor revelate care nu se cuprind în
Sfânta Scriptură, ci au fost transmise prin viu grai de către Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli,
unele fiind mai târziu consemnate în scris şi păstrate de Sfânta Biserică până în zilele noastre.
Domnul nostru lisus Hristos a predicat şi a răspândit Evanghelia prin viu grai, fără a lăsa
nimic scris. Iar Apostolii, mai ales prin viu grai, au dat învăţătura primită de la Hristos
primilor creştini. Ea s-a transmis din gură în gură până când o parte a fost aşternută în scris de
către Biserică în diferite monumente sau documente:
hotărârile formulate la Sinoadele Ecumenice recunoscute de Biserică;
viaţa bisericească oglindită în datinile, obiceiurile şi practicile sale;
cultul divin oglindit în cărţile de cult;
scrieri ale Sfinţilor Părinţi;
monumente de artă bisericească (inscripţii, arhitectură, pictură, sculptură, monumente
funerare etc);
mărturisiri de credinţă mai noi ale Bisericii etc.
În decursul timpului, Sfintei Tradiţii i s-au adăugat şi false tradiţii. Sfânta Biserică
promovează numai credinţa adevărată, care a fost crezută întotdeauna în Biserică (începând
cu Biserica veche), pretutindeni (în orice biserică ortodoxă din lume) şi de către toţi (a fost
consemnată de către toţi părinţii şi scriitorii bisericeşti la fel).
Între Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie există o legătură negrăit de strânsă. Ele au o
valoare egală, căci amândouă păstrează şi transmit Descoperirea dumnezeiască, fiind de
neapărată trebuinţă pentru mântuirea omului.

2.Crearea lumii
De fiecare dată când mergem la biserică pentru a lua parte la Sfânta Liturghie, mărturisim cu
voce tare, în Simbolul credinţei, credinţa noastră în Dumnezeu -Tatăl, „Făcătorul cerului şi al
pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor", în „Unul Domn lisus Hristos, [...] prin Care toate s-au
făcut" şi în „Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul". Aşadar, vedem limpede că cele trei Persoane
ale Sfintei Treimi au creat împreună lumea văzută şi cea nevăzută. Cum anume a participat la creaţie
fiecare din cele trei Persoane?
Biserica, pe temeiul Descoperirii dumnezeieşti, ne învaţă că Dumnezeu Tatăl a luat hotărârea
de a aduce la existenţă lumea şi tot El a făcut planul acestei minunate lucrări. Dumnezeu Fiul sau
Cuvântul a adus la îndeplinire planul Tatălui, iar Dumnezeu Duhul Sfânt a venit să dea viaţă, să
plinească şi să desăvârşească toate. Au luat parte la creaţie toate Persoanele Sfintei Treimi, dar
însuşirea specială de Creator revine numai Tatălui. Sfinţii Părinţi, la Sinodul I ecumenic, au precizat:
„Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor". însă pe
temeiul împreună-lucrării Persoanelor, de câte ori vorbim despre crearea lumii, spunem simplu că
Dumnezeu a creat lumea sau Dumnezeu este Creatorul.
Dumnezeu a creat toate cele văzute şi nevăzute din nimic, prin puterea cuvântului Său. în afară
de om, toate au fost aduse întru existenţă prin cuvintele rostite de Dumnezeu: „şi a zis Dumnezeu: să
fie...", aşa cum stă scris la începutul Sfintei Scripturi. Lumea este creată deodată cu timpul, iar
existenţa ei se raportează mereu la timp, neputând fi veşnică.
Motivul pentru care a creat Dumnezeu lumea este iubirea, bunătatea şi milostivirea Sa,
deoarece El a dorit să împărtăşească tuturor făpturilor bunătăţile Sale. Scopul întregii creaţii este acela
de a fi fericită şi de a-LsIăvi pe Dumnezeu.
Lumea a fost făcută în timp, după un anumit plan, într-o anumită succesiune. Sfânta Scriptură
ne spune că mai întâi a fost creată lumea nevăzută (înaintea celei văzute): „La început a făcut
Dumnezeu cerul şi pământul". Prin cuvântul cer trebuie să înţelegem lumea nevăzută a îngerilor.
Cuvântul pământ desemnează lumea minerală, vegetală şi animală care ne înconjoară.
Îngerii, fiinţe raţionale pe care noi nu le putem vedea cu ochii noştri fizici, dar care atât în Vechiul
Testament cât şi în Noul Testament şi-au manifestat şi îşi manifestă prezenţa şi lucrarea, sunt fiinţe
spirituale, fără trupuri materiale, duhuri, inferioare lui Dumnezeu, dar superioare omului. Ei au fost
creaţi de Dumnezeu pentru a fi slujitori şi vestitori ai voinţei Lui şi au fost înzestraţi cu libertate şi
voinţă proprie. Numărul îngerilor este foarte mare. După slujirea pe care o au, aceştia sunt împărţiţi în
nouă cete, grupate câte trei: serafimi, heruvimi, scaune / domnii, puteri, stăpânii / începătorii, arhangheli,
îngeri. Dintre îngeri, numiţi „cereştile şi netrupeştile puteri", o parte au căzut din pricina mândriei
nemăsurate şi au devenit îngeri răi (diavoli).
A urmat apoi crearea lumii văzute, care s-a desfăşurat vreme de şase zile. Nu ştim precis dacă
aceste zile despre care ne învaţă Sfânta Scriptură au fost zile propriu-zise sau ere geologice. Dumnezeu
ar fi putut să creeze lumea într-o fracţiune de secundă. Important este faptul că Dumnezeu a creat lumea
în timp, treptat, după o anumită ordine, zidirea întreagă dând mărturie despre înţelepciunea, măiestria şi
priceperea Ziditorului.
Dumnezeu a adus la existenţă lucrurile, de la formele cele mai simple, până la cele mai complexe:
lumea minerală, lumea vegetală, lumea animală şi apoi omul. Cununa creaţiei este omul. Dumnezeu l-a
binecuvântat pe om să stăpânească pământul, să se bucure şi să se folosească de toate cele create pentru
el.
Omul a fost creat însă printr-o lucrare directă şi o grijă deosebită a lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură
ne relatează acest eveniment, astfel: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească
toate ...";„... şi luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de
viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie ... Apoi Domnul a sădit o grădină în Eden şi a pus acolo pe omul care-l
zidise ...şi i-a zis Dumnezeu: nu e bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el... Atunci a
adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi dacă a adormit a luat una din coastele lui şi a
plinit locul ei cu carne; iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o ia
Adam" (Facere 1, 26; Facere 2, 7-8, 18, 21-22). Chipul lui Dumnezeu în om arată demnitatea care a dat-
o Creatorul acestuia. Omul are suflet înzestrat cu raţiune, voinţă liberă şi sentimente, adică este
persoană. Chipul este un dar oferit prin creaţie; la asemănarea cu Dumnezeu, omul ajunge prin
împlinirea voii Acestuia.
Mai întâi a creat Dumnezeu lumea şi apoi omul, căci lumea a fost făcută pentru om, iar omul
pentru Dumnezeu. Mai ales omul are menirea de a fi fericit şi de a-L slăvi pe Dumnezeu, Creatorul şi
Părintele său iubitor. Iar lumea nu poate fi înţeleasă fără om, aşa cum nici omul nu poate fi înţeles fără
lume.
În ziua a şaptea, Dumnezeu S-a odihnit de lucrurile Sale şi a văzut că toate cele create erau „bune
foarte". De atunci, El le poartă de grijă tuturor făpturilor Sale.

3.Hristos, Lumina lumii: Vindecarea orbului din naştere

“Și trecând Iisus, a văzut un om orb din naștere. Și ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: învăţătorule,
cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? lisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici
părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu... Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările
Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume,
Lumină a lumii sunt. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii
orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului [...]. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a
venit văzând. Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea
şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt.
Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte lisus a făcut tină şi a
uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-
mă, am văzut... Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că
prooroc este... Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu.
Noi ştim că Omul Acesta e păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că
fiind orb, acum văd... Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis
ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi
face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere.
De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: în păcate te-ai
născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. Şi a auzit lisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a
zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a
zis lisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a
închinat Lui. Şi a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care
văd să fie orbi. Şi au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, şi I-au zis: Oare i noi suntem
orbi? lisus Ie-a zis: Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul
rămâne asupra voastră." (In.9,1 -41)

Orbirea este de două feluri: trupească şi sufletească.

Dacă orbirea trupească este plină de suferinţe, cea sufletească este şi mai grea, pentru că ea
periclitează mântuirea, viaţa veşnică: „Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De
aceea păcatul rămâne asupra voastră" (In. 9,41). lisus ne avertizează că mult mai grea este orbirea
inimii din cauza căreia omul nu mai este capabil să perceapă binele din jurul lui. Tot El ne mai spune şi
că orbirea trupească nu este neapărat o urmare a greşelilor personale ale omului, nu se întâmplă
întotdeauna din vina lui, pe când orbirea spirituală presupune o decizie liberă împotriva Luminii,
împotriva Adevărului.

Orbul din naştere a primit de la Mântuitorul lisus Hristos nu nu lumina ochilor trupeşti, ci
el a fost luminat şi sufleteşte. Dovada o avem felul înţelept în care Ie-a vorbit celor care-l
ispiteau, fariseilor. Aşadar lisus nu vindecă numai ochiul, vederea fizică, ci El a venit ca să
luminez cu lumina Lui ochii inimii. A vedea cu inima, a vedea în sens spiritual înseamnă a
prevedea consecinţele acţiunilor tale, a te strădui să pricepi rosturile lucrurilor, a înţelege
sensul creştin al vieţii.
Cuvintele Mântuitorului: „Lumină a lumii sunt." (In.9,5) vor să arate că El a adus lumină
pe pământ în cele mai grele probleme ale vieţii noastre omeneşti. Mântuitorul ne cheamă cu
stăruinţă spre o viaţă luminoasă, la acceptarea luminii Sale, a Adevărului: „încă puţină vreme
Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce
umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi lumină, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai
Luminii" (loan 12,35-36).

4.Rugăciunea în viaţa creştinului

Dumnezeu este Tatăl nostru din ceruri, iar noi suntem fii Săi. De aceea, noi trebuie să
comunicăm cu El, să ne rugăm Lui, să-l cerem, să-l mulţumim şi să-L slăvim, ştiind că El ne aude şi ne
ajută.
Rugăciunea este convorbirea directă a omului cu Dumnezeu, Căruia îi destăinuie toate
problemele, gândurile şi dorinţele sale. Ea ne înnobilează, ne întăreşte, ne curăţă de păcate, ne
mântuieşte.
Chiar dacă Dumnezeu este Atotştiutor, ştiind ce nevoi avem fiecare dintre noi, rugăciunea tot
este necesară, pentru că Dumnezeu vrea să vadă că ne jertfim, că vrem să conlucrăm cu El la mântuirea
noastră.
 Rugăciunea poate fi făcută în particular, de fiecare credincios în parte, oricând şi oriunde, şi
public (Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, Cele 7 Laude şi ierurgiile). Rugăciunea publică se face în
anumite momente stabilite de Biserică, în locuri special amenajate, fie în biserici, fie în paraclise, fie în
casele credincioşilor, conducătorii ei fiind preoţii, prin care lucrează în mod nevăzut harul lui
Dumnezeu.
O adevărată rugăciune nu trebuie făcută doar cu buzele şi limba, ci şi cu mintea şi mai ales cu
inima. De asemenea, pentru a săvârşi o rugăciune corectă şi plăcută lui Dumnezeu, trebuie să ne
pregătim sufleteşte şi trupeşte. Căci dacă atunci când ne prezentăm în faţa unui om important ne aranjăm
pentru a-i face o impresie bună, cu atât mai mult trebuie să fim curaţi când ne aşezăm în faţa lui
Dumnezeu, împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor.
Pentru ca Dumnezeu să ne asculte cererile noastre, trebuie să avem o credinţă sinceră,
adevărată, să păzim poruncile Sale şi să stăruim în rugăciune.
Cunoscând puterea rugăciunii, diavolul încearcă, prin imaginaţie şi tot felul de închipuiri, să-l
îndepărteze pe om de la folosul şi scopul ei. De aceea, o mare luptă a noastră din vremea rugăciunii este
să nu ne imaginăm nimic, ci să se concentrăm la dialogul nostru cu Dumnezeu.
Pentru că noi nu ştim ce ne este cu adevărat de folos pentru mântuire, trebuie să lăsăm
totdeauna judecata şi hotărârea finală pe seama lui Dumnezeu. Şi dacă El nu ne îndeplineşte totdeauna
cererile, să respectăm hotărârea Sa, fiind siguri că lucrul cerut de noi nu ne era de folos pentru mântuire
sau chiar ne putea vătăma.

5.Sfânta Liturghie - întâlnirea cu Hristos

Cea mai aleasă şi mai înaltă slujbă prin care membrii Bisericii Îl cinstesc, Îl slăvesc şi Îi
mulţumesc lui Dumnezeu este Sfânta Liturghie.
Ea a fost întemeiată de însuşi Mântuitorul când, la Cina cea de Taină, a luat pâinea şi,
binecuvântând-o, a frânt-o şi Ie-a dat ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi, Acesta este trupul Meu";
apoi, luând paharul şi mulţumind, Ie-a dat, zicând: „Beţi dintru Acesta toţi, că Acesta este Sângele
Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă pentru iertarea păcatelor". La sfârşit însă, Ie-a
adăugat porunca: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea" (Luca 22,19-20). Aşadar, Sfinţii
Apostolii au primit împuternicirea de a săvârşi din nou această jertfă, spre aducerea aminte de
patimile şi de iubirea lui Hristos pentru oameni. Apostolii, la rândul lor, au transmis acest har
preoţilor şi arhiereilor, adică tuturor celor care au fost, sunt şi vor fi slujitori ai Bisericii, de atunci
şi până la sfârşitul veacurilor.
De aceea, Sfânta Liturghie este pentru noi cea mai scumpă slujbă la care putem participa, aici,
pe pământ: pentru că ea e o repetare, o reactualizare a jertfei prin care lisus Hristos ne-a dăruit
tuturor mântuirea. La fiecare Sfântă Liturghie, noi ne întâlnim cu Hristos în mod real, adică îl avem
pe Hristos printre noi sub forma pâinii şi vinului ce se transformă, în timpul cântării „Pe Tine Te
lăudăm", în Trupul şi în Sângele Său.
În timpul Sfintei Liturghii, credincioşii se sfinţesc prin împărtăşirea cu Cinstitul Trup şi Sânge
al Mântuitorului. La nici o altă slujbă omul nu-L poate primi pe Dumnezeu întreg şi viu, ca la
Sfânta Liturghie, pentru că nicăieri în altă parte nu poate gusta Sfânta împărtăşanie. De aceea, în
jurul Sfintei Liturghii se concentrează întregul cult divin ortodox.
Şi cum fără Sfânta împărtăşanie nimeni nu se poate mântui, oricâte fapte bune sau rugăciuni ar
face în viaţa sa, participarea la Sfânta Liturghie este nu doar un dar nepreţuit făcut de Dumnezeu
oamenilor, ci şi o datorie, pentru fiecare creştin, de a fi alături de Sfinţi şi Heruvimi, de Hristos şi
de Maica Domnului, care sunt prezenţi în Biserică.
Datorită sfinţeniei sale, Sfânta Liturghie nu se poate săvârşi decât în biserici, paraclise sau
 capele sfinţite. Foarte rar, cu binecuvântarea arhiereului, la hramuri sau la sfinţiri, se poate sluji în
afara bisericii, pe o masă cu sfânt antimis.
Prin ritualul ei, Sfânta Liturghie repetă şi simbolizează întreaga viaţă şi activitate a
Mântuitorului pe pământ: Naşterea, predicarea Evangheliei, Răstignirea, Punerea în mormânt etc,
iar momentul cel mai înalt al slujbei este prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângele
Mântuitorului (care este însoţită de rugăciunile tainice ale preotului, cunoscute sub numele de
Epicleză).
În cultul Bisericii noastre ortodoxe se slujesc trei Liturghii: a Sfântului Vasile cel Mare (doar
de 10 ori pe an), a Sfântului Grigorie Dialogul (doar în Postul Mare) şi a Sfântului loan Gură de
Aur (în tot restul anului şi de câteva ori în Postul Mare).
Sfânta Liturghie se săvârşeşte în mod obişnuit duminica şi de sărbători, dar la mănăstiri şi la
catedrale ea se săvârşeşte în fiecare zi (cu excepţia acelor zile numite aliturgice, în care nu se
slujeşte niciodată Sfânta Liturghie: vinerea Patimilor, luni şi marţi din prima săptămână a Postului
Mare etc).
Timpul slujirii Sfintei Liturghii este ceasul al lll-lea (sau ora 9), când Domnul a fost răstignit
pe Cruce şi când S-a pogorât Duhul Sfânt asupra Apostolilor.

6.Legea cea nouă - Fericirile

Într-una din zile, Mântuitorul, aflat pe un munte, a ţinut o predică mulţimilor. Această predică a
cuprins şi cele nouă „Fericiri", iar muntele s-a numit de atunci Muntele Fericirilor. Ca şi Decalogul
(Legea Vechiului Testament), ele constituie o lege morală adresată tuturor oamenilor. Decalogul
spune clar ceea ce nu trebuie să facă un credincios, iar „Fericirile" (Legea Noului Testament)
sugerează indirect ceea ce trebuie să facă un credincios pentru a câştiga plata în ceruri, ce virtuţi
trebuie să dobândească cei care doresc să intre în împărăţia Cerurilor.
lată care sunt „Fericirile" şi cum se tâlcuiesc ele:
1. Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor.
Mântuitorul îi fericeşte pe cei smeriţi - „săraci cu duhul" -, care se leapădă de păcatul mândriei şi
al îngâmfării şi care, conştienţi de lipsurile şi de imperfecţiunile de care suferă, se străduiesc să ajungă
la desăvârşirea morală.
Smerenia este virtutea pe care Mântuitorul ne cere să o dobândim pentru a câştiga împărăţia
Cerurilor.
2. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Plânsul este expresia exterioară a tristeţii sau a durerii omului sărac cu duhul (smerit) care,
conştient de lipsurile şi păcatele sale, se întristează că nu poate fi aşa cum doreşte Dumnezeu de la el
să fie. Răsplata pe care o va primi creştinul care trăieşte starea de pocăinţă este mângâierea în
împărăţia cerurilor, când cel rău va fi biruit, iar binele va triumfa.
3. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Mântuitorul recomandă blândeţea ca pe o virtute de preţ pentru
dobândirea fericirii veşnice şi ca o atitudine potrivită în relaţiile sociale. Cel mai bun exemplu de
blândeţe ne este oferit de Mântuitorul: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla
odihnă sufletelor voastre". (Matei 11,29)
Cei care dobândesc virtutea blândeţii trec peste toate nedreptăţile şi trăiesc mereu în armonie cu
semenii. Iar pământul pe care îl vor moşteni este un pământ nou, refăcut, după ce vor fi fost pedepsiţi
şi aruncaţi în iad cei răi.
4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Cei ce flămânzesc şi însetează după dreptate sunt adevăraţii creştini care trebuie să urmărească,
în întreaga viaţă, înfăptuirea dreptăţii şi a binelui. Acest bine se referă nu numai la virtutea dreptăţii
sociale, dar şi la o viaţă cucernică, sfântă. De această „sete" şi această „foame" au dat dovadă sfinţii,
martirii şi mucenicii primelor veacuri creştine care s-au săturat în parte în această viaţă şi în mod
deplin în viaţa viitoare, prin dobândirea desăvârşirii şi a bucuriilor veşnice.
5. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Milostenia izvorăşte din iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru şi se concretizează
în faptele milei trupeşti (ajutor material) şi faptele milei sufleteşti (ajutor moral) săvârşite faţă de cei
aflaţi în lipsuri şi suferinţe.
Ca să fie plăcute lui Dumnezeu, toate aceste fapte trebuie făcute din inimă, în taină. Mântuitorul
ne învaţă că prin faptele de milostenie^ întâlnim pe Dumnezeu însuşi: „Adevărat zic vouă: întrucât aţi
făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie mi-aţi făcut."(Matei 25,40).
Răsplata celor milostivi va fi milostenia Părintelui ceresc faţă de ei la judecata obştească.
6. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Curăţia inimii este una din cele mai importante virtuţi şi se dobândeşte prin trăirea unei vieţi fără de
păcat. Curaţi la inimă sunt cei care îl iubesc pe Dumnezeu şi sunt capabili să depună efort de voinţă şi
jertfă de rugăciune pentru alungarea ispitelor din inima lor, cei lipsiţi de vicleşug, iertători, buni şi
răbdători.
Aceştia sunt binecuvântaţi cu puterea de a-L vedea şi simţi pe Dumnezeu, încă din viaţa
pământească.
7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Făcătorii de pace sunt creştinii împăcaţi cu Dumnezeu prin pocăinţă, care nu fac păcate grele,
care sunt împăcaţi în gândurile şi cugetele lor şi trăiesc în pace şi bună înţelegere cu semenii lor. Ei se
vor numi fiii lui Dumnezeu întrucât vor fi părtaşi tuturor binefacerilor Părintelui ceresc.
8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este împărăţia cerurilor.
Prin dreptate se înţelege aici adevărata credinţă în Dumnezeu.
Mântuitorul îi fericeşte pe aceia care, de-a lungul veacurilor, sunt prigoniţi pentru stăruinţa lor în
dreptate şi sfinţenie. împărăţia cerurilor este răsplata propovăduitorilor Evangheliei şi învăţăturilor
Bisericii, a mărturisitorilor dreptei credinţe şi a luptătorilor împotriva nedreptăţilor şi relelor sociale.
9. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
Mântuitorul îi fericeşte pe cei care vor lucra poruncile Sale şi care vor suferi defăimări, prigoniri,
chinuri şi chiar moartea pentru Hristos.
Virtuţile cuprinse în aceste nouă „Fericiri" alcătuiesc o adevărată scară a desăvârşirii. Cei care se
străduiesc să le împlinească vor auzi glasul Mântuitorului:
„Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri."

7.Crezul – sinteza învățăturii de credință

Una dintre datoriile principale ale creştinului ortodox este de a cunoaşte cuprinsul credinţei sale.
învăţătura creştin-ortodoxă pe care avem datoria să o cunoaştem, ne-a dat-o Dumnezeu însuşi prin Fiul
Său, Domnul nostru lisus Hristos: „învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis"( Ioan 7,16).
Cât timp a fost pe pământ, lisus Hristos a propovăduit-o oamenilor, iar după înălţarea Sa la Cer şi
Pogorârea Sfântului Duh, Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor au răspândit-o în lumea întreagă.
în decursul timpului, s-a simţit nevoia ca învăţătura descoperită prin viu grai de Mântuitorul
Hristos să fie clar formulată şi păstrată, ca nimic să nu se piardă din cele ce ne-a lăsat El. La aceasta s-a
adăugat şi apariţia de învăţături greşite, erezii, care au răstălmăcit adevărata învăţătură de credinţă. De
aceea, la primele Sinoade Ecumenice, Sfânta Biserică, reprezentată de toţi episcopii săi, sub
supravegherea Duhului Sfânt, a formulat, pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, dreapta
credinţă.
Primul Sinod Ecumenic a avut loc în anul 325, la Niceea, iar al ll-lea Sinod Ecumenic a avut loc
în anul 381, la Constantinopol. La aceste două Sinoade ecumenice s-a stabilit şi s-a aşternut în scris
dreapta învăţătură despre: Sfânta Treime, Sfânta Biserică, Sfintele Taine, învierea morţilor şi viaţa
veşnică. Toate aceste învăţături au fost aşezate de Sfinţii Părinţii participanţi în douăsprezece articole
care, împreună, poartă numele de Simbolul credinţei sau Crezul.
începând de atunci, Biserica Ortodoxă a rostit Crezu/în forma sa originală, inspirată de
Dumnezeu, fără modificări, adaosuri sau eliminări.
Cuvântul „crez" vine din latinescul „credo"şi se traduce prin „eu cred", arătând prin aceasta că
fiecare credincios ce îl rosteşte mărturiseşte credinţa sa în tot ceea ce cuprinde Simbolul de Credinţă.
 8.Pilda semănătorului - primire şi împlinire a cuvântului lui Dumnezeu

Într-una din zile, Domnul nostru lisus Hristos Se afla pe malul mării şi învăţa poporul care venise
să-L asculte. Pentru a fi mai bine auzit de mulţimile de oameni care veneau neîncetat, lisus a intrat
într-o corabie, care s-a îndepărtat puţin de ţărm şi de pe mare vorbea poporului care şedea pe mal şi-L
asculta.
Ca să arate că învăţătura Sa rodeşte diferit în sufletele oamenilor care o primesc, Mântuitorul Ie-
a rostit următoarea pildă:

leşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una & căzut lângă drum şi a fost
călcată cu picioarele şi păsările cerului au i mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat,
pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a
căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. (Le. 8,5-8)

După plecarea mulţimilor, la rugămintea ucenicilor Săi şi a altor câţiva oameni care mai
rămăseseră în jurul Lui, lisus Ie-a explicat înţelesul profund al acestei pilde.
Semănătorul din pildă închipuie pe lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Seminţele sunt cuvintele
de învăţătură ale lui Dumnezeu, iar pământul în care se seamănă sunt oamenii. Seminţele au căzut pe
pământ în patru locuri diferite.
Drumul bătătorit, unde au căzut o parte din seminţe şi au fost mâncate de păsări, semnifică pe
acei oameni care aud cuvintele lui Dumnezeu, dar acestea sunt spulberate de gândurile rele venite de
la îngerii răi.
Locul pietros, unde plantele răsar dar se usucă repede din lipsă de umezeală, îi închipuie pe acei
oameni care primesc cu bucurie învăţăturile lui Dumnezeu şi se hotărăsc să le urmeze, dar neavând
voinţă suficientă, la cea dintâi ispită sau necaz, uită hotărârea luată.
Pământul cu spini, în care au căzut o parte din seminţe, îi reprezintă pe acei oameni care aud şi
primesc învăţăturile lui Dumnezeu, dar acestea nu rodesc în sufletele lor din cauza grijilor prea
multe, a plăcerilor lumeşti şi a diferitelor preocupări.
Pământul cel bun, care a dat multe roade, îi închipuie pe oamenii care aud, primesc şi urmează
în viaţa lor învăţăturile lui Dumnezeu. Ei fac să rodească faptele bune, după puterea lor, prin muncă,
răbdare şi stăruinţă.

9.Biserica, locaş de închinare

Pentru a se putea închina lui Dumnezeu şi a participa la sfintele slujbe, creştinii şi-au construit
locaşuri speciale de cult, numite biserici.
Văzută din lateral, clădirea bisericilor ortodoxe are formă de corabie, arătând prin aceasta că biserica
este singurul mijloc prin care noi putem străbate marea vieţii pentru a ajunge în împărăţia lui
Dumnezeu. Privită de sus, clădirea bisericii ortodoxe are formă de cruce, pentru că Domnul nostru
Iisus Hristos Şi-a întemeiat Biserica prin moartea Sa pe Cruce Deasupra bisericii se găseşte turla, care
este ca un deget ridicat spre cer, arătând că acest locaş este casa Tatălui nostru Care este în ceruri.
În vârful turlei se află crucea care arată iubirea Sfântă a lui Hristos, Care prin moartea Sa pe
Cruce a împăcat cerul cu pământul, deschizând oamenilor împărăţia cea cerească.
Bisericile sunt orientate cu altarul spre Răsărit, deoarece Răsăritul simbolizează lumina pe care a
adus-o Domnul nostru lisus Hristos prin venirea Sa în lume.
Interiorul bisericii este împărţit în trei părţi: pronaos, naos şi altar. Unele biserici au la intrare şi
pridvor.
 Pronaosul este prima încăpere în care intrăm după ce trecem pragul bisericii. Aici se săvârşesc
unele sfinte slujbe şi se păstrează cristelniţa.
Naosul este următoarea încăpere, după pronaos. Aici stau credincioşii când participă la sfintele
slujbe. în mijlocul naosului se află suspendat un policandru mare. Acesta simbolizează lumina divină
care se coboară din cer peste cei care participă la sfintele slujbe. De-a lungul pereţilor se află stranele
în care stau credincioşii în vârstă şi cei bolnavi. Acestea se termină cu stranele destinate cântăreţilor.
Altarul este partea cea mai sfântă a bisericii. Acest loc este despărţit de naos prin catapeteasmă
sau iconostash altar se săvârşesc cele mai importante sfinte slujbe. Aici intră slujitorii Bisericii.
În partea stângă a altarului se află proscomidiarul, locul în care sunt pregătite pâinea şi vinul
care vor fi sfinţite de preot în timpul Sfintei Liturghii şi transformate de Duhul Sfânt în Trupul şi
Sângele Domnului nostru lisus Hristos. La proscomidiar se află: Sfântul Potir, Sfântul Disc, Steluţa şi
Linguriţa, obiecte liturgice foarte importante.
În mijlocul altarului se află Sfânta Masă, obiectul cel mai sfânt din biserică. în timpul Sfintei
Liturghii, pâinea şi vinul puse pe Sfânta Masă se prefac, la rugăciunea preotului şi a întregii biserici,
în Trupul şi Sângele lui Hristos.
Domnul nostru lisus Hristos a numit locaşul Bisericii „Casa lui Dumnezeu" şi creştinii o cinstesc cu
multă dragoste.

10.Răbdare şi încredere în Dumnezeu –

Dreptul Iov
Ne întrebăm de multe ori, de ce suferă şi de ce este încercat prin necazuri şi suferinţe omul bun?
Unul dintre răspunsurile pe care ni le dă Dumnezeu la această întrebare îl găsim în Cartea lui Iov din
Vechiul Testament.
Era odată în ţinutul Uz un om pe care îl chema Iov şi acest om era pară prihană şi drept; se temea de
Dumnezeu şi se ferea de ce este rău... Şi într-o zi... a sosit un vestitor la Iov şi i-a spus: Boii erau la
arătură şi asinele păşteau pe lângă ei; atunci Sabeenii au năvălit asupra lor, au pus mâna pe vite, şi pe
robi i-au trecut prin ascuţişul săbiei... Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi a ars oile tale şi pe robii
tăi şi i-a mistuit.... Caldeii, împărţiţi în trei cete, au dat năvală peste cămilele tale şi le-au ridicat şi pe
robi i-au trecut prin ascuţişul săbiei... Feciorii tăi şi fetele tale mâncau şi beau vin în casa fratelui lor
mai mare, şi iată că un vânt puternic s-a stârnit dinspre pustiu şi a izbit în cele patru colţuri ale casei şi
casa s-a prăbuşit peste tineri şi ei au murit... Atunci Iov... a rostit: Gol am ieşit din pântecele mamei
mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului
binecuvântat! Şi întru toate acestea, Iov nu a păcătuit şi nu a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva
lui Dumnezeu... Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului şi a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile
picioarelor până în creştetul capului... Nevasta lui a zis către el: Blesteamă pe Dumnezeu şi mori! Dar
Iov i-a răspuns: Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele
rele? Şi în toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale... Şi Domnul I-a pus pe lov iarăși în
starea lui de la început... şi i-a întors îndoit tot ce avusese mai înainte. ..Şi Iov a mai trăit după aceea o
sută patruzeci de ani şi a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi, până la al j patrulea neam. Şi Iova murit
bătrân şi încărcat de zile.
(Iov U 1,14-22; 2,7-10; 42,10,16-17)
 Dreptul Iov, personajul istoric al cărţii din Vechiul Testament, este un model creştin de
comportament, în situaţii limită, de neîncetată răbdare şi de încredere în Dumnezeu.
Aflăm din Sfânta Scriptură că Iov era un om foarte bogat, cu frica lui Dumnezeu, care trăia într-o
cetate de la marginea deşertului Arabiei şi avea şapte fii şi trei fete. Diavolul, văzând credinţa lui, cere
voie lui Dumnezeu să-l ispitească pe acesta, cu scopul de a-l face pe Iov să-L hulească pe Dumnezeu.
De aceea, îi aduce lui Iov cele mai cumplite necazuri: pierderea averii, moartea robilor, moartea
copiilor, pierderea faimei, toate culminând cu o boală cumplită, lepra, care a durat mai mult de şapte
ani. Iov s-a revoltat, voind să înţeleagă voia Domnului, însă că nu numai că nu L-a hulit şi nu s-a
răsculat împotriva lui Dumnezeu, darnici nu şi-a pierdut încrederea în El, ci plin de credinţă şi
înţelepciune, a continuat să-şi suporte suferinţa, să nădăjduiască în Dumnezeu Cel milostiv, Care-i
dăduse totul, luându-i apoi totul, spre încercarea credinţei sale.

Văzând credinţa sa, Dumnezeu l-a ridicat pe Iov din neputinţa sa, redându-i demintatea,
sănătatea, averile, făcând apoi să i se nască alţi şapte fii şi trei fete în locul copiilor morţi.
Noi trebuie să înţelegem că în spatele suferinţei lui Iov se află raţiunea ascunsă a lui
Dumnezeu, care întotdeauna ştie ce face.
Iov a rămas peste veacuri ca exemplu desăvârşit de stăruinţă în credinţă, dincolo de toate
încercările şi necazurile vieţii. Evlavia pe care a arătat-o Iov şi faptul că el este până astăzi un
model de răbdare la încercările pe care Dumnezeu i Ie-a trimis, este un exemplu de urmat de
către orice creştin din toate veacurile.