Epitrahilul si celelalte vesminte preotesti

Epitrahilul sau patrafirul, n riturile cretine, cel mai important vemnt liturgic, purtat de preot i episcop n timpul slujbelor, n form de earf a crei extremiti atrn n jos pe piept. Epitrahiul este indispensabil oricrei slujiri preoeti.

Cuvntul romnesc vine de la denumirea greceasc , de la (epi traxhlu = "pe grumaz"). n limba latin se cheam stola, termen mprumutat vocabularului vestimentar laic. n englez se face diferena ntre stole, "epitrahil colorat", i scarf "epitrahil negru".

Pentru Sfnta Liturghie, se poart peste stihar, iar peste epitrahil se mbrac felonul. Asa precum face la mbrcarea oricaruia din celelalte veminte liturgice, preotul i arhiereul binecuvinteaz epitrahilul, srutnd apoi semnul crucii din partea lui de sus, mai nainte de a-l aeza pe dup grumaz, cu recitarea rugciunii respective din Liturghier: "Binecuvantat este Dumnezeu cel ce vars harul Su peste preoii Si, ca mirul pe cap, ce se coboar pe barb, pe barba lui Aaron, ce se pogoar pe marginea vemintelor lui" (Ps. 132, 2-3).

Epitrahil cu broderie geometrica si cruce.

Epitrahilul se poarta mereu cand preotul slujeste. Se imbraca peste stihar si se incinge cu braul cand se slujeste Sfanta Liturghie sau se poarta direct peste reverenda cand se slujeste vecernia, sau alte slujbe mai mici , rugaciuni sau ierurgii .

O scurta prezentare a vesmintelor preotesti.

Stiharul (gr. ) este un vemnt liturgic, lung i ngust, cu mneci largi i strns pe gt. Nu trebuie confundat stih, stihir, stihoavn - termeni din imnografie. Purtat pe dedesubt de ctre episcopi i preoi, este fcut, de obicei, dintr-un material alb sau auriu. Purtat ca vemnt pe deasupra de ctre diaconi i subdiaconi, este, de obicei, mult mai decorat i poate reflecta culoarea zilei. Este despicat pe lateral dar prile sunt prinse cu butoni sau nasturi. n unele tradiii liturgice, stiharul purtat de diacon se numete dalmatikon, n concordan cu terminologia folosit de Biserica primar n secolul al IV-lea, la introducerea sa. Purtat ca vemnt de deasupra de ctre acolit, de obicei, are o cruce brodat sau aplicat n mijlocul spatelui, ntre omoplai. n timpul rnduielii de pregtire pentru Sfnta Liturghie, preotul ia stiharul, binecuvnteaz crucea de pe spate i spune: "Binecuvntat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum i pururea i n vecii vecilor. Amin." i mbrcnd vemntul spune: "Bucura-se-va sufletul meu ntru Domnul, c m-a mbrcat n vemntul mntuirii i cu haina veseliei m-a mpodobit; ca unui mire mi-a pus cunun i ca pe o mireas m-a mpodobit cu podoab." (Isaia 61:10) Vemntul latin echivalent cu stiharul este numit "alb". La fel, este un vemnt lung purtat de episcop sau preot pe sub "chasuble" care la rndul lui este echivalent cu felonul rsritean. Albul poate fi simplu sau decorat cu broderii sau cu dantel, dar este n majoritatea cazurilor alb.

Manecutele sau rucavitele Manecutele sunt proprii atat preotului cat si arhiereului, cu deosebirea ca acestia le pun peste capatul manecilor stiharului, strangandu-le cu ele, spre a nu fi stingheriti in lucrarile sfinte, iar nu ca diaconii, peste mansetele reverendei si deci pe sub manecile stiharului. Este de observat totusi ca originea acestui obiect al costumului liturgic este mai obscura decat a celorlalte vesminte sacerdotale. Caci, fara indoiala, nu se poate admite ca manecutele ar deriva din acel stergar purtat pe mana, numit mappa, cum presupun unii autori apuseni si chiar rasariteni, precum nici din manusile pe care le purtau imparatii cand intrau in altar pentru a primi Sfanta Euharistie. Cert este ca manecutele au constituit la inceput unul din articolele exclusiv ale costumului imparatilor bizantini. Acestia au acordat si patriarhilor, ca o distinctie, dreptul de a le purta, favoare care s-a extins mai in urma si la episcopi. Membrii inaltei ierarhii le-au trecut mai tarziu si demnitarilor bisericesti, iar cu timpul manecutele au ajuns comune preotilor, precum si arhidiaconilor. Pana in veacul al XV-lea, diaconii inca nu ajunsesera sa se foloseasca de rucavite, caci Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, nu le mentioneaza in scrierile sale decat intre vesmintele arhiereului si preotului . El se exprima categoric chiar : "Diaconul are stihar si orar". Ulterior, poate prin veacul al XVII-lea, ele s-au generalizat la toti diaconii. Asa precum rezulta din spiritul textelor ce se recita la punerea lor (les. 15, 6 si Ps. 118, 73), manecutele simbolizeaza in general puterea intaritoare data de Dumnezeu liturghisitorilor de a savarsi toate cele ale serviciului divin. Epitrahilul originea lui este aceeasi ca si a orarului. Schimbarea orarului in epitrahil la preot si arhiereu, prin trecerea lui si peste umarul drept, spre a-l purta astfel pe dupa gat, iar nu numai pe umarul stang, ca diaconul, este marcarea puterii in plus, acordata prin hirotonie ultimelor doua trepte ierarhice, de a savarsi Sfintele Taine si celelalte ierurgii. Epitrahilul este un vesmant liturgic absolut indispensabil preotului si arhiereului la orice serviciu religios. La unele din acestea, preotul il insoteste si de felon, iar arhiereul de omofor, asa precum este stabilita randuiala bisericeasca pentru fiecare, in Evhologhiu. Simbolismul epitrahilului urmeaza directiile indicate de Sfantul Gherman I, patriarhul Constantinopolului, si de Simion, arhiepiscopul Tesalonicului. Pornind pe de o parte de la faptul ca epitrahilul este purtat pe dupa grumaz, i se atribuie semnificatia jugului (sarcinii) - slujirea pana lajertfa. In sfarsit, sensul cel mai corespunzator deriva din insasi intrebuintarea epitrahilului, si anume ca el simbolizeaza harul coborat de sus asupra preotului si puterea dobandita astfel de a-l comunica credinciosilor prin Sfintele Taine si alte ierurgii, de unde a si intrat in practica obiceiul de a-l pune pe capul crestinilor la anumite servicii, asa precum odinioara Sfintii Apostoli isi puneau mainile pe capetele lor. Acest sens este, de altfel, in concordanta cu rugaciunea ce se rosteste de preot si de arhiereu la punerea epitrahilului : "Binecuvantat este Dumnezeu cel ce varsa harul Sau peste preotii Sai, ca mirul pe cap, ce se coboara pe barba, pe barba lui Aaron, ce se pogoara pe marginea vesmintelor lui" (Ps. 132, 2-3) .

Asa precum face la imbracarea oricaruia din celelalte vesminte liturgice, preotul si arhiereul binecuvinteaza epitrahilul, sarutand apoi semnul crucii din partea lui de sus, mai inainte de a-l aseza pe dupa grumaz, cu recitarea rugaciunii respective din Liturghier.

Braul - este o fasie sau un cordon, preotul si episcopul isi fixeaza cu el stiharul si epitrahilul, in jurul mijlocului. Folosirea braului a aparut din necesitatea practica de a se asigura prin el comoditatea in miscari, in cursul lucrarilor. In cursul istoriei, braul se gaseste mentionat de mai multe ori, dar inainte de veacul al IX-lea, aceste date se refera atat la cingatoarea din costumul profan sau zilnic cat si la cea din costumul monahilor, asa precum se constata in regulile lui Ioan Casian si in cele ale Sfantului Benedict. Pe temeiul functiei de sustinere pe care o indeplineste in general braul sau cingatoarea, acesta a capatat in erminia liturgica o aplicare morala, fiind privit ca simbol al infranarii si stapanirii simturilor. Cu alte cuvinte, braul inchipuie puterea data de Mantuitorul preotilor ca sa invinga poftele trupesti, spre a sluji in stare de curatie Sfanta Liturghie. Braul arata, zice Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, "si lucrarea de slujire, caci cel ce slujeste se incinge" si "inchipuieste... puterea cea data preotului de la Dumnezeu peste mijlocul lui", asa precum insusi liturghisitorul marturiseste prin rugaciunea pe care o rosteste atunci cand se incinge : "Binecuvantat este Dumnezeu Cel ce ma incinge cu putere si a facut fara prihana calea mea, Cel ce intocmeste picioarele mele ca ale cerbului si peste cele inalte ma pune" (Ps. 17, 35-36). Dupa ce s-au incins cu braul, preotii carora li s-au acordat de chiriarhul lor ranguri onorifice (in Biserica Ortodoxa Romana, incepand cu cel de sachelar) pentru merite deosebite pastorale. Bedernita sau epigonatiul - aceasta este o bucata rombica de stofa pretioasa, aplicata pe un carton imbracat, iar in mijloc avand o cruce ori chiar o icoana brodata sau pictata. Epigonatiul se poarta in partea dreapta, atarnat cu un snur fie pe dupa gat, fie de brau in asa fel ca sa bata peste genunchi. Se intelege deci ca epigonatiul nu este propriu-zis un vesmant, ci un semn distinctiv, care face parte de fapt din costumul arhieresc, fiind acordat, precum am spus, numai anumitor preoti. In ceea ce priveste originea, parerile inclina in general sa vada in epigonatiu o transformare a vechii mappa, adica a acelei batiste sau stergar ce se purta pe bratul stang in costumul de gala greco-roman.. El pare sa fi fost deci un stergar pe care episcopii Bisericii de Rasarit il purtau la brau in partea dreapta, folosindu-se de el cu ocazia spalarii picioarelor in Joia Mare, la stergerea picioarelor, in amintirea acestui act de smerenie indeplinit de Mantuitorul la ultima Cina cu ucenicii Sai. Incetand cu vremea aceasta practica, panza respectiva s-a transformat, desigur, intro podoaba sau insigna decorativa a arhiereului, luand forma rombica de astazi. Bedernita a capatat, precum era si firesc, si o semnificatie simbolica, intemeiata, s-ar putea spune, pe pozitia, locul si felul in care este purtata. in rezumat, ea este privita ca un simbol de putere si de autoritate, dar indeosebi inchipuind "sabia spirituala, care este cuvantul lui Dumnezeu" (Efes, 6, 17), cu care arhiereul si preotul trebuie sa fie intrarmati pentru biruinta imparatiei lui Dumnezeu, prin adevar, blandete si dreptate. De altfel, sensul este confirmat de insusi textul rugaciunii ce se

recita la punerea epigonatiului : "incinge sabia ta peste coapsa ta, cu podoaba si frumusetea ta" (Ps. 44, 4-6). Felonul. El este un vesmant lung si fara maneci, ca un fel de pelerina. Nu este greu sa se recunoasca originea felonului sacerdotal in paenula romana sau in felonul de la greci. Impreuna cu stiharul, felonul este unul din cele mai vechi vesminte liturgice, mai ales ca el facea parte din costumul clericilor in viata din afara, precum se vede din Epistola a doua catre Timotei (4, 13) si din alte scrieri de mai tarziu. Se admite insa ca felonul a capatat o consacrare exclusiv liturgica, dupa ce Biserica a intrat in epoca de libertate. In Biserica Ortodoxa nu exista un rit strict al culorilor formulat oficial, ca in Biserica RomanoCatolica, unde sunt admise cinci culori liturgice (alb, rosu, verde, violet si negru). Preotii care au rangul de iconom-stavrofor isi pun dupa aceea pe dupa gat, crucea, care este un semn de distinctie acordat de episcop pentru vrednicia lor. Crucea pectorala este de fapt o concesie episcopala, deoarece purtarea ei constituie in chip obisnuit un privilegiu al arhiereului. Imbracarea preotului pentru Sfanta Liturghie se incheie propriu-zis prin punerea felonului. Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, spune ca imbracarea arhiereului in sfintele vesminte inseamna sfanta intrupare a Mantuitorului.