Vesmintele liturgice - origine si semnificatie

Originea si semnificatia simbolico-mistica a vesmintelor liturgice

Utilitatea si importanta lor in cult

Intotdeauna, in toate locurile si epocile istorice, aspectul exterior si tinuta vestimentara a

reprezentat criteriul dupa care s-a carcterizat personalitatea omului, gradul de cultura si
civilizatie, conditia sociala, dispozitia sufleteasca, demnitatea, decenta, preferintele,
bunele moravuri si atitudinea fata de semeni si fata de superiori.
Tinuta exterioara a atras respectul, veneratia sau dispretul celor din jur, a designat sexele
omenesti si a facut distinctie intre diferitele categorii de oameni prin stralucirea,
frumusetea si aspectul ei placut, curat si ingrijit. Oamenii si-au adaptat imbracamintea in
functie de necesitatile practice ale vietii, acomodand-o in raport cu starea sufleteasca, cu
conditiile climaterice, cu mediul social si nu in ultimul rand cu rolul, misiunea si profesia
lor in lume si cu imprejurarile festive si solemne ale vietii. Intr-un fel se prezinta
imbracamintea omului in momentele sarbatoresti de natura imbucuratoare si altfel se
prezinta ea in clipele de intristare sau la ceremoniile funebre unde predomina culoarea
cernita. Si in fata superiorilor, omul s-a simtit nevoit sa se infatiseze intr-o tinuta
vestimentara impecabila, sobra si frumos impodobita pentru a-si manifesta in acest sens,
buna cuviinta, stima si respectul fata de mai marii sai. Daca in fata dregatorilor si
conducatorilor lumesti se impune o tinuta corespunzatoare, cu atat mai mult in fata lui
Dumnezeu. De aceea, cand participam la sfintele slujbe si intram in sfantul locas al
Stapanului si Ziditorului nostru se cuvine sa purtam cuvenita "haina de nunta" (Matei
XXII, 11-12), adica sa ne prezentam intr-o tinuta demna de sublimitatea si maiestatea
sacerdotiului divin, bine stiind ca "serviciul divin al Bisericii este tip al celei mai inalte
serviri a Mijlocitorului nostru Iisus Hristos sau mai bine zis o continuare a acestei
serviri".
Din acest motiv, Biserica a legiuit, inca din vechime, ca sfintitii slujitori sa se
infatisezeinaintea lui Dumnezeu in vesminte deosebite de cele obisnuite, findca "in
timpul slujbei ei inchipuiesc pe cerestii slujitori ai lui Dumnezeu-Omul". Pentru ca
indeplinesc o misiune atat de sfanta si de nobila si pentru a fi desemnati si recunoscuti ca
ministrii ai lui Dumnezeu si iconomi ai tainelor ceresti (I Cor. IV, 1),sfintele canoane si
legiuri bisericesti au statornicit cu slujitorii bisericesti sa poarte chiar si in viata de toate
zilele costumul clerical, deosebit de cel al laicilor atat prin forma sau croiala cat si prin
culoare. Dispozitia canonului 27 al Sinodului VII Ecumenic prevede ca acei slujitori care
nu poarta permanent uniforma clericala regulamentara sa se afuriseasca pe o saptamana,
adica sa se suspende 7 zile de la savarsirea celor sfinte. "Vesmintele cu care se imbraca
persoanele bisericesti (in afara sfintelor slujbe) se cuvine a fi lungi si cat cu putinta
intunecate, pentru ca lungimea inchipuie buna cuviinta, iar intunecimea (culoarea neagra
sau cenusie) este icoana smereniei".
1

Vesmintele liturgice propriu-zise pe care le poarta sfintitii slujitori in timpul oficieri

serviciilor divine se deosebesc radical de vestimentatia obisnuita (neagra) prin forma lor
impunatoare si ornamentata, prin frumusetea culorii si calitatea materialului. "Preotii
cand sunt imbracati cu podoaba Preotiei arata ca sunt slugi si ostasi ai imparatului si
marelui Arhiereu Iisus Hristos" se spune in vechile noastre pravile. Odajdiile sfinte
intregesc cadrul ceremonial, fastul si stralucirea cultului. Ele sporesc duhul evlaviei,
inspira credinciosilor respect fata de sfintitii slujitori si creeaza o atmosfera sarbatoreasca
proprie savarsirii serviciului divin, iar prin lucratura artistica si forma lor estetica si
impunatoare indeplinesc o functie simbolica ca si celelalte obiecte de cult intrebuintate
in ritul liturgic si sacramental.
Aceste obiecte sfintite capata semnificatie nu prin ele insele, ci prin simbolismul pe care
il reprezinta, fiind raportate analogic la diferite fapte si evenimente din istoria sfanta a
mantuirii. "Tot serviciul divin nu este decat reprezentarea iconomiei divine a operei de
mantuire a oamenilor savarsita de Domnul nostru Iisus Hristos". Toate cuvintele, actele
si obiectele liturgice care intra in componenta cultului divin public alBisericii
noastre Ortodoxe au un inteles figurat, tipologic sau simbolic. Simbolul in cult "este orice
forma liturgica prin care, in virtutea raportului de analogie, se indica si se inseamna o
idee religioasa, un har dumnezeiesc, ceva spiritual". Cultul extern este oglinda in care ni
se infatiseaza adevarurile din ordinea supranaturala intr-o forma vazuta, mai usor
perceptibila de mintea si simtirea noastra.
In formele concrete pe care le ia religia subiectiva in afara, se invedereaza intregul
caracter si adevarata ei valoare spirituala. "Inchinarea in duh si in adevar" (Ioan IV, 24),
proprie religiei crestine intemeiata de Mantuitorul, presupune si o inchinare exprimata in
forme noi de cult, adaptate la specificul acestei religii. Aceasta inchinare este strabatuta
de convingerea ca intr-o forma de cult nu trebuie sa vedem decat "o idee religioasa
teoretica revarsata in cadrul ei concret de aplicare". In acest sens, vesmintele sacre,
intrucat fac parte integranta din cult, trebuie socotite ca o forma de manifestare fireasca si
obligatorie a inchinarii noastre si bineinteles, un mijloc de concretizare a unor simboluri
sau a unor invataturi dogmatice. "Vesmintele arhiereilorsi ale preotilor ne aduc aminte de
insusi Domnul si de lucrarea mantuirii noastre, mai ales cea din timpul mantuitoarelor
Lui patimi, de aceea si vesmintele se raporteaza la chipul umilit si injosit al Mantuitorului
din timpul sfintelor patimi, iar vesmintele diaconilor infatiseaza tipul slujirii ingeresti".
Fiindca sunt raportate la slujirea arhiereasca a Mantuitorului, sfintele vesminte sunt
impodobite in exterior cu chipul crucii, semnul impacarii si al izbavirii noastre din pacat,
caci prin cruce s-a infaptuit mantuirea lumii. Vesmintele diaconilor, care inchipuie
simbolic pe ingeri, sunt de culoare deschisa, fiindca ingerii s-au infatisat in vesminte albe
la mormantul Domnului (Matei XXVIII, 3; Marcu XVI, 5; Luca XXIV, 4). Vesmintele
purtate de sfintitii slujitori in perioada Postului Mare si in Saptamana Sfintelor
Patimi sunt de culoare neagra "aratand prin aceasta intristarea cu care se imbracase
intreaga natura in timpul rastignirii Lui".
Originea si vechimea vesmintelor liturgice

Potrivit marturiilor biblice si patristice, vesmintele liturgice intrebuintate astazi inBiserica

noastra provin din epoca apostolica, ca o continuare a vesmintelor Vechiului
Testament pe care le purtau arhiereii, preotii si levitii la serviciul divin de la Cortul
marturiei si apoi la templul din Ierusalim, conform randuielilor prescrise de Dumnezeu
lui Moise. Dumnezeu insusi, vorbind cu Moise i-a poruncit sa-l aseze pe Aaron arhiereu
al iudeilor, iar pe fiii lui ca preoti, randuind si vesmintele lor corespunzatoare cu care
acestia trebuiau sa se imbrace la slujbele aducerii jertfelor. "Sa aduci pe Aaron si pe fiii
lui la intrarea cortului adunarii si sa-i speli cu apa. Si luand vesmintele sfinte, sa imbraci
pe Aaron, fratele tau, cu hitonul si cu meilul, cu efodul si cu hosenul si sa-l incingi peste
efod; sa-i pui pe cap mitra, iar la mitra sa prinzi diadema sfinteniei. Apoi sa iei untdelemn
de ungere si sa-i torni pe cap si sa-l ungi. Dupa aceea sa aduci si pe fiii lui si sa-i imbraci
cu hitoane; sa-i incingi cu braie si sa le pui turbanele; si-Mi vor fi preoti pe veac. Asa vei
sfinti tu pe Aaron si pe fiii lui" (les. XXIX, 4-9).
Insa, preotia Vechiului Testament a fost numai umbra sau pre-inchipuirea preotieiNoului
Testament (Evr. IX, 10-14, X, 1) sau a preotiei lui Hristos. Aceasta preotie harica a fost
instituita de Mantuitorul nostru Iisus Hristos, prin Sfintii Sai Apostoli, pentru a-I continua
in lume dumnezeiasca Sa slujire si lucrare mantuitoare si pentru ca din roadele operei
Sale rascumparatoare sa beneficieze tot neamul crestinesc (Ioan XV, 16).
Daca serviciul dumnezeiesc din Vechiul Testament covarsea prin stralucirea si
solemnitatea sa toate serviciile lumesti din acel timp, cu atat mai mult, serviciul divin
al Bisericii crestine, intemeiat de Mantuitorul Hristos, trebuia sa-l depaseasca pe cel
dintai prin maretie, splendoare si frumusete artistica. "Infricosatoare si cu totul
cutremuratoare erau si preotia si slujba adusa lui Dumnezeu in timpul legii vechi, inainte
de venirea harului... Dar daca te uiti la preotia si slujba adusa lui Dumnezeu acum, in
timpul harului, vei vedea ca cele infricosatoare si cele cu totul cutremuratoare ale legii
vechi sunt mici si ca in aceasta privinta sunt adevarate cele spuse de Pavel despre legea
veche, aceasta, cu toata slava ei, era fara de slava, fata de legea noua din pricina slavei
covarsitoare a acesteia" (II Cor. III, 10) spune un mare parinte al Bisericii.
Prin urmare, vesmintele liturgice din cultul Legii celei Noi, trebuiau sa se deosebeasca
radical de cele specifice cultului Legii Vechi, acestea din urma fiind preinchipuirea celor
dintai, asa dupa cum jertfele de la tempul iudaic prefigurau marea jertfa a Fiului lui
Dumnezeu de pe Golgota, reinnoita si actualizata astazi in chip nesangeros in jertfa
liturgica sau jert-ta euharistica a Sfintei Liturghii. Din aceasta cauza, toate vesmintele
preotesti sunt confectionate din materiale scumpe, stralucitoare si impodobite cu
semnul Sfintei Cruci (Efes. II, 16) care este marturia concreta a jertfei, a biruintei asupra
mortii si a pacatului si totodata cinstea si lauda noastra a crestinilor (Gal. VI, 14). Un alt
temei al utilizarii vesmintelor liturgice in cultul divin al Bisericii crestine il constituie
natura si demnitatea sacerdotiului divin. Preotii sunt slujitorii Dumnezeului Celui Prea
inalt si ei servesc cele sfinte in numele si cu puterea lui Hristos, izvorul preotiei harice. Ei
nu se pot apropia de Dumnezeu decat intr-o dispozitie sufleteasca corespunzatoare cu
inaltimea sacerdotiului divin si cu vesminte special adaptate, ca sa fie in concordanta cu
aceasta dispozitie si cu importanta misiunii lor sacre.
Desi este incontestabila originea apostolica a vesminelor liturgice, totusi nu avem
suficiente argumente despre existenta lor in primele trei secole, datorita persecutiilor
dezlantuite de imparatii pagani impotriva crestinilor care au cauzat mari pierderi si
3

deservicii Bisericii: prigonirea clericilor, distrugerea sfintelor locasuri, arderea cartilor de

cult, instrainarea si profanarea obiectelor liturgice etc.
Mantuitorul nostru Iisus Hristos nu a dat Apostolilor nici o porunca expresa cu privire la
vesminte, ci dimpotriva, a recomandat acestora simplitatea imbracamintei (Matei X, 10;
Marcu VI, 9). Temeiul teologic al intrebuintarii vesmintelor preotesti ramane tot Vechiul
Testament. Ele au intrat in uzul si practica de cult a Noului Testament cu o noua
semnificatie, raportata la viata si activitatea Mantuitorului, care asa dupa cum stim, n-a
venit sa strice Legea, ci sa o implineasca (Matei V, 17). Oricum, nu incape indoiala ca in
epoca primara a Bisericii crestine, clericii se prezentau in fata sfantului altar invesmantati
in haine de sarbatoare a caror forma a ramas necunoscuta. Acese haine se crede ca erau
albe sau de culoare deschisa, simbolul nevinovatiei crestinilor si aveau forma unei tunici
lungi, iar pe deasupra o mantie greceasca numita felon sau palium. Culoarea alba se pare
ca s-a intrebuintat la vesmintele liturgice pana prin secolul IX, cand a inceput sa se
introduca treptat si alte culori.
Cea mai veche mentiune despre existenta vesmintelor sacerdotale in veacul apostolic o
intalnim in mesajul pe care Sfantul Apostol Pavel il transmite ucenicului sau Timotei, in
care il roaga sa-i aduca felonul pe care l-a lasat in Troia. "Cand vei veni adu-mi felonul
pe care l-am lasat in Troada, la Carp, precum si cartile mai ales pergamentele" (II Tim.
IV, 13). De asemenea, un felon al Sfantului Apostol Pavel s-a aflat in Antiohia, iar
despre Sfantul Grigorie Dialogul ni se spune ca avea cu sine o haina preoteasca a
Sfantului Evanghelist Ioan, dupa cum istoriceste Diaconul Ioan in cartea a 23-a a vietii
acestui sfant ierarh la cap. 59.
Incepand cu secolul IV, marturiile scrise despre folosirea vesmintelor sfinte la serviciul
divin sunt tot mai numeroase, ceea ce dovedeste ca ele au intrat frecvent in uzul liturgic.
Astfel, in cuvantarea tinuta cu ocazia sfintirii unei biserici din Tir, episcopul Eusebiu al
Cezareei se adreseaza astfel slujitorilor participanti la acessta festivitate: "O! voi
iubitorilor de Dumnezeu preoti imbracati in odajdiile cele sfinte, impodobiti cu cununa
cereasca a maririi, unsi cu ungerea cea dumnezeiasca, purtand imbracamintea preoteasca
a Duhului Sfant".... Dar un text si mai evident care atesta intrebuintarea vesmintelor
sacerdotale pentru savarsirea cultului il gasim in predica ocazionala a Sfantului
Grigorie de Nazianz rostita cu ocazia hirotonirii sale in treapta de episcop. Cu acest
prilej, sfantul s-a adresat astfel catre episcopul sfmtitor: "Acum ma ungi, sfinte parinte,
ma imbraci cu haina lunga si pui pe capul meu cununa".
Istoricul Sozomen ne spune ca vrajmasii Sfantului Ioan Gura de Aur, dupa ce acesta
fusese depus din scaun, au intrat in noapea de Pasti in biserica si "au maltratat pepreoti si
pe diaconi si i-au scos afara, desi acestia erau imbracati in vesminte sacerdotale". O alta
informatie ne-o ofera episcopul Teodoret al Cirului care spune caimparatul Constantin cel
Mare a cumparat vesminte scumpe pentru biserica invieriizidita de el in Ierusalim si a
poruncit episcopului Macarie sa le poarte la sarbatoareaBotezului Domnului.
Din cele expuse pana acum, putem conchide, ca in primele veacuri crestine, sfintitii
slujitori savarseau serviciul divin imbracati in haine deosebite, consacrate numai in
scopul oficierii slujbelor bisericesti. Acestea erau curate, erau haine de sarbatoare, in
genere de culoare alba.
Unele din aceste vesminte erau confectionate dupa modelul celor din Vechiul Testament,
iar altele erau lucrate in concordanta cu intrebuintarea lor in cult si cu intelesul lor tainic
4

(simbolic) care li s-a atribuit in decursul timpului de catre cei mai autorizati interpreti ai
cultului. Semnul distinctiv prin care se deosebesc aceste vesminte de hainele obisnuite
era chipul Sfintei Cruci brodat sau zugravit pe ele. Cu timpul, o data cu dezvoltarea
treptata a serviciului divin si vesmintele liturgice incep sa se diversifice si sa devina mai
impodobite, pentru a atrage prin fastul si solemnitatea cultului pe cei inca neconvertiti la
crestinism. Asistam prin urmare, la un proces de adaptare, fixare si diferentiere a
vesmintelor liturgice in conformitate cu functiunile cultice ale celor trei trepte ale
clerului.
Acest proces s-a desfasurat lent si poate fi periodizat astfel: prima epoca cuprinde
inceputurile crestinismului si se extinde pana la sfarsitul secolului al IV-lea; a doua epoca
se intinde pana in secolul al IX-lea, a treia epoca, pana in secolul al XV-lea, cand avem si
primele mentiuni mai detaliate asupra vesmintelor liturgice; a patra epoca se intinde din
secolul al XV-lea pana in prezent. Abia in secolul IV se clarifica notiunea de vesminte cu
caracter pur sacramental, distincte de imbracamintea obisnuita folosita numai in
cultul divin si sfintite printr-un ritual deosebit. Acest fast este confirmat si de Fericitul
Ieronim care spune ca "religia dumnezeiasca are un vesmant in sfintele slujbe si altul in
relatiile de toate zilele".
Pana in secolul IV intalnim numai trei categorii de vesminte si anume: tunica, stiharul si
felonul; incepand din secolul IV intalnim orarul dia-conesc, mentionat in canoanele 22 si
23 ale sinodului local din Laodiceea si omoforul arhieresc pomenit pentru prima data cu
ocazia lucrarilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325) cand Sfantul Ierarh Nicolae,
dupa ce il infruntase si il palmuise pe ereticul Arie, i se luasera insignele arhieresti:
Evanghelia si omoforul, iar dupa scurt timp, insusi Mantuitorul siMaica Domnului i le-au
daruit printr-o minune neobisnuita. In secolul VIII in comentariul liturgic al
Sfantului Gherman, Patriarhul Consantinopolului, gasim precizate urmatoarele vesminte:
stihar si orar pentru diacon; stihar, epitrahil, brau si felonjpentru preoti, si stihar, brau,
epitrahil, felon si omo-for pentru arhierei. In opera liturgica a Sfantului Simeon al
Tesalonicului (sec. XV) gasim specificate vesminte noi cum ar fi: manecute pentru preoti
si arhierei si celelalte distinctii specifice treptei arhieresti si anume: sacosul sau
polistavrosul, bedernita, mantia, toiagul, crucea pectorala si engolpionul. In privinta
culorii vesmintelor, la inceput predomina culoarea alba ca simbol al curatiei si al
sfinteniei slujitorilor si totodata a cinstei cu care erau investiti acestia, precum si a
bucuriei spirituale si a luminii darului Sfantului Duh. Mai tarziu insa, incepand din sec.
IV inainte, au inceput sa fie adoptate si alte culori: cea rosie, simbolizand sangele varsat
de Mantuitorul si de sfintii martiri care si-au dat viata pentru credinta si cea neagra sau
purpurie specifica zilelor de post si slujbelor funebre, simbolizand cainta si intristarea.
Culoarea verde este simbolul nadejdii in dobandirea fericirii vesnice pe care am castigato prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos si darul Sfantului Duh.
In cultul Bisericii Ortodoxe exista trei categorii de vesminte liturgice corespunzatoare
celor trei trepte ierarhice.
a) Pentru treapta de diacon avem aceste vesminte: stiharul, manecutele si orarul.
b) Pentru cea de preot: stiharul, epitrahilul, braul, manecutele si felonul sau sfita.
5

c) Pentru cea de arhiereu: stiharul, epitrahilul, braul, manecutele, bedernita sau

epigonatul, sacosul si omoforul. La savarsirea serviciilor liturgice arhiereul mai poarta si
cateva insigne cum ar fi: mantia, crucea, engolpionul, mitra, toiagul arhieresc, dicherul si
tricherul.
Vesmintele diaconesti
Cel dintai vesmant sacerdotal comun celor trei trepte clericale este stiharul. Acesta este
un vesmant lung, cu maneci largi care acopera tot corpul de la grumaz pana la picioare,
asemanator tunicilor greco-romane si vesmintelor preotesti din Vechiul Testament. Dupa
constructie, el corespunde tunicii lui Aaron, pentru care motiv si Biserica crestina l-a
insusit de timpuriu in cultul ei. La inceput se confectiona din lana si era de culoare alba,
insemnand curatia si nevinovatia vietii si bucuria spirituala a persoanelor sfintite.
Denumirea de stihar deriva de la verbul grecesc crtiza) care inseamna a umbla cu tact si
cu masura, "pentru ca stiharul fiind lung, pana la pamant, ca si tunica lui Aaron, face ca
persoana invesmantata cu dansul, sa umble regulat in timpul serviciului divin si nu cum
s-ar intampla". In cultul divin, stiharul nu se foloseste decat la oficierea Sfintei Liturghii,
cu exceptia stiharului diaconesc, care trebuie imbracat ori de cate ori acesta slujeste si
este mai gros si mai ornamental decat cel preotesc.
In primele veacuri crestine, stiharul se confectiona dintr-un material alb, din care motiv
se mai numea si alba. Astazi se confectioneaza mai ales din material de culoare galbena
sau rosie, simbolizand sangele Domnului varsat pe cruce pentru mantuirea noastra.
"Stiharul alb inchipuie stralucirea dumnezeiestii lumini, iar raurile (care impodobesc
materia stiharului) inchipuie sangele si apa care au curs din dumnezeiasca coasta a
Domnului". Unii liturgisti sustin ca stiharul trebuie confectioant din "materie alba
stralucitoare, sau din panza de in inalbita pentru ca el reprezinta mai intai de toate
giulgiul cel curat, cu care s-a infasurat Dumnezeiescul trup al Mantuitorului cand s-a pus
in mormant".
Dupa Sfantul Simeon al Tesalonicului, "stiharul alb inseamna lumina lui Dumnezeu si
curatia", adica, pe de o parte, simbolizeaza "lumina cea stralucitoare a Dumnezeirii lui
Hristos, care s-a vazut la slavita Sa schimbare la fata pe muntele Taborului si a facut
hainele Lui albe ca lumina", iar pe de alta parte curatia vietii sacerdotale, asa cum reiese
din continutul rugaciunii pe care o rostesc slujitorii in momentul imbracarii: "Bucura-seva sufletul meu intru Domnul ca m-a imbracat cu vesmantul mantuirii si cu haina veseliei
m-a impodobit" (Isaia LXI, 10). Textul rugaciunii exprima nu atat sensul de imbracare,
cat mai ales acela de acoperire cu podoaba nevinovatiei si curatiei vietii pentru momentul
sublim al slujirii sale.
Cand il raportam la functiunea diaconului in cult, stiharul reprezinta stralucirea si curatia
spirituala a ingerilor, fiindca in oficiul lor liturgic diaconii inchipuie pe ingerii care s-au
aratat in vesminte albe stralucitoare la invierea Domnului (Luca XXIV, 4) si in momentul
inaltarii Sale la cer (Matei XXVII, 2).
La preoti, "stiharul alb arata felul de viata stralucita a preotului", iar la arhierei semnifica
"imbracamintea cea luminata a nestricaciunii si a sfinteniei, curatia si luminarea lui Iisus
6

si stralucirea si curatia ingerilor". Daca este de culoare alba inseamna lumina lui
Dumnezeu si curatia vietii lui Iisus pe care trebuie sa o imite slujitorul, iar daca este de
culoare rosie, simbolizeaza "patima cuvantului Care S-a intrupat si si-a varsat sangele
pentru noi".
Al doilea vesmant liturgic specific numai diaconilor este orarul. El are forma unei fasii
lungi de stofa brodata cu ornamente (cruci, ingeri, floricele), care se poarta pe umarul
stang, atarnand in fata si in spate, peste stihar. Cea mai veche marturie despre
intrebuintarea orarului in cult o intalnim in canoanele 22 si 23 ale sinodului din
Laodiceea (364), in care se specifica ca acest vesmant este distinctiv si exclusiv
diaconilor si ca ipodiaconilor, anagnostilor (citetilor) si psaltilor nu le este ingaduit sa-l
poarte.
Materialul din care se confectiona se pare ca era din panza de in. In prezent, el are de
obicei culoarea stiharului diaconesc si se confectioneaza din aceeasi stofa ca si stiharul.
Cat priveste originea si semnificatia simbolica, i s-au dat mai multe interpretari,
derivate fiecare in parte din etimologia cuvantului. Dupa unii, denumirea de orar ar
proveni de la termenul latinesc os, oris, care inseamna gura, fiindca "la inceputul
crestinismului, orarul era o fasie de stofa, pe care diaconul o tinea pe umar cand
impartasea pe crestini si cu ea stergea pe fiecare din cei cuminecati".
Dupa unii canonisti ortodocsi, cum ar fi Teodor Balsamon si Matei Vlastare, denumirea
orarului ar deriva de la verbul grecesc opdco (a vedea, a observa), pentru ca cei ce poarta
orarul trebuie sa fie cu luare aminte la cele ce se intampla in sfantul locas si la
savarsirea Sfintelor Taine. Cea mai plauzibila explicatie acceptata in unanimitate de
aproape toti liturgistii, este aceea ca termenul de orar provine de la verbul latinesc oro,
orare (a se ruga), fiindca prin acest vesmant se dadea semnalul inceperii rugaciunii
obstesti, credinciosii fiind atentionati in acest moment, prin ridicarea in sus a orarului
tinut de catre diaconi cu cele trei degete ale mainii drepte.
Practica aceasta este preluata din cultul Vechiului Testament, unde mai marele sinagogii,
dupa ce citea cateva fragmente din Lege, din profeti sau din psalmi, ridica in sus o bucata
de panza, stand in pozitie verticala pe un loc inalt, pentru ca poporul, avertizat prin acest
semn, sa exclame de fiecare data cuvantul: "Amin". Cu acest scop a fost introdus orarul
in Biserica crestina. El a reprezentat la inceput acea panza subtire, alba, ingusta si lunga,
pe care o purtau diaconii in mana pentru a da semnalul la rugaciune si pentru a atrage
atentia sfintitilor slujitori asupra momentelor importante ce urmau sa decurga in
randuiala lucrarilor si slujbelor sfinte din cadrul serviciului divin public.
Reprezentand o distinctie a treptei ierarhice a diaconiei, "orarul inchipuie darul si
puterea care s-a dat diaconilor de a face rugaciunile ecteniilor".
Dupa opinia celor mai autorizati specialisti, orarul este pus in analogie cu chipul si
slujirea ingerilor care zboara neincetat in jurul tronului ceresc, slujind Domnului. "Dupa
parerea Sfantului Ioan Gura de Aur si a altor Parinti ai Bisericii, orarul la diaconi se
aseamana cu aripile ingerilor si inseamna pregatirea slujitorului la implinirea voii lui
Dumnezeu". Acelasi lucru il spune si Sfantul Simeon al Tesalonicului, referindu-se la
7

forma si simbolismul orarului. El afirma ca "orarul arata firea cea nevazuta a ingerilor si
atarnand pe umeri insemneaza aripi; pe el este scris intreit sfanta cantare a ingerilor
(Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot...)".
In timpul Sfintei Liturghii, inainte de ecfonisul "Sa luam aminte Sfintele Sfintilor",
diaconii isi incruciseaza orarul inchipuind pe serafimii cei cu cate sase aripi care "cu
doua aripi isi acopera fetele lor, cu doua picioarele, iar cu doua zburand, striga: Sfant,
Sfant, Sfant"... Reprezentand simbolic pe heruvimi si pe serafimi, care se apropie cu
teama si cu sfintenie de tronul lui Dumnezeu, diaconii arata si ei la randul lor, ca se
apropie de momentul solemn al impartasirii cu inima smerita si neprihanita, cu curatie si
sfiala, cu temere de cele sfinte si cu sufletele patrunse de semnificatia adanca a Tainelor
celor sfinte, asemenea ingerilor maririi care slujesc cu frica si cu cutremur inaintea
scaunului Celui Preainalt.
Sfantul Gherman al Constantinopolului afirma ca "orarul arata smerenia lui Hristos pe
care a dovedit-o la spalarea picioarelor Ucenicilor".
Din categoria vesmintelor comune celor trei trepte ierarhice mai fac parte si manecutele.
Ele se prezinta ca doua mansete cu care slujitorul strange marginea manecilor stiharului
pentru a usura flexibilitatea mainilor. Neavand un corespondent intre vesmintele
slujitorului din Vechiul Testament, manecutele au fost introduse destul de tarziu in cultul
crestin, mai mult din motive de ordin practic, pentru a nu-i stanjeni pe slujitori in
indeplinirea actiunilor rituale in timpul Sfintei Liturghii.
In legatura cu originea lor, cei mai multi specialisti inclin sa creada ca ele au evoluat din
garniturile sau benzile de broderie cu care erau impodobite manecile stiharului, in special
al arhiereilor. Cu timpul, aceste garnituri s-au detasat de manecile stiharului, capatand o
forma distincta si devenind un vesmant independent de acesta, avand aspectul unor
mansete care servesc la strangera marginilor stiharului, iar la diaconi a reverendei.
Acesita din urma le imbraca numai cand participa la oficierea Sfintei Liturghii. Faptul ca
diaconii nu prezinta manecutele, spre a fi binecuvantate de catre preot sau arhiereu, odata
cu stiharul si orarul este un indiciu ca ele sunt de origine mai noua, iar in perioada cand
nu se generalizase inca la toti slujitorii, nici Liturghierele nu prescrisesera indrumari si
rugaciuni speciale pentru ele. Cea dintai mentiune despre existenta si folosirea
manecutelor in forma si denumirea de azi o avem din anul 1054, in scrisoarea
patriarhului Petru al Antiohiei catre patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului, in
care se precizeaza ca dreptul de a purta manecute le revine numai arhiereilor, iar preotilor
si egumenilor nu le este ingaduit sa le poarte.
Abia dupa anul 1400 s-a permis sa fie folosite si de preoti, iar incepand din sec. al XVIlea si de diaconi.
Cat priveste semnificatia simbolica, manecutele inseamna puterea lui Dumnezeu care
intareste pe cei ce savarsesc cele sfinte asa cum reiese din rugaciunea ce se rostese la
imbracarea cu manecuta dreapta: "Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslavit intru tarie, mana
Ta cea dreapta a sfaramat pe vrajmasi si cu multimea slavei Tale ai zdrobit pe cei
potrivnici".
8

Unii talcuitori ai cultului spun ca manecutele ne amintesc de legaturile cu care au fost

legate preacuratele maini ale Domnului nostru Iisus Hristos in timpul sfintelor Sale
patimi cand a fost purtat in procesiune de la Ana la Caiafa si la curtea judecatorului Pilat,
iar "snururile (cu care se strang ele la maneci) simbolizeaza sangele care a curs din coasta
lui Hristos de pe Cruce".
Ambele semnificatii simbolice le intalnim si in opera liturgica a Sfantului Simeon al
Tesalonicului care spune astfel: "Manecutele inchipuiesc lucrarea lui Dumnezeu cea
atotfacatoare... si legaturile mainilor Mantuitorului cu care legat fiind, a fost dus la Pilat".
Din cele relatate pana aici, rezulta ca invesmantarea sacra constituie un moment solemn
in cadrul cultului divin public ortodox si acest ritual reflecta cat se poate de fidel raportul
existent intre harul sfintitor transmis prin Taina Hirotoniei si formele concrete de
manifestare ale cultului. De aici deriva si grija deosebita fata de vesmant in sine si
pregatirea corespunzatoare pentru momentul invesmantarii, ca forma de cult.
De fiecare data cand se invesmanteaza, diaconul trebuie sa aiba in minte si in sufletsensul
adanc si semnificatia simbolica a slujirii sale, care este asemenea celei ingeresti, iar
sfintele vesminte care il acopera reprezinta podoaba curatiei harului.
Vesmintele preotesti
Cealalta treapta clericala, preotia, este o dregatorie mai inalta, o misiune mai grea si plina
de raspundere, preotul fiind mijlocitor intre Dumnezeu si oameni, administrator al harului
divin, luminator si povatuitor al credinciosilor pe calea mantuirii. De aceea si starea lui
sufleteasca trebuie sa fie in concordanta cu inaltimea sacerdotiului sau, pentru ca in
oficiul de liturghisitor, preotul imbracat in vesmantul luminos al bucuriei nu mai vorbeste
omeneste, ci dumnezeieste: "Daca vorbeste cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui
Dumnezeu; daca slujeste cineva, slujba lui sa fie ca din puterea pe care o da Dumnezeu,
pentru ca in toate Dumnezeu sa Se slaveasca prin Iisus Hristos, Caruia ii este slava si
stapanirea in vecii vecilor" (I Petru IV, 11).
Insasi vesmintele liturgice cu care este impodobit dau preotului maretie, demnitate,
prestanta si creeaza acea stare de spirit care il transpune in ordinea sacrului si il introduce
in sfera realitatii dumnezeiesti. Vesmintele preotesti sunt in numar de cinci: Stiharul,
manecutele, epitrahilul, braul si felonul sau sfita si sunt in stransa legatura cu functia
harismatica a preotului, adica cu rolul sau de organ sfintitor al vietii credinciosilor.
"Preotul se imbraca cu cinci vesminte, fiind si el desavarsit si ca unul ce are dar lucrator
de sfintire, caci cinci sunt desavarsitele simtiri ale trupului si cinci puteri ale sufletului pe
care si preotul le sfinteste, botezand si sfintind pe om".
Vesmantul cel mai important al slujirii preotesti este epitrahilul. Fara epitrahil nici preotul
si nici arhiereul nu pot savarsi nici un serviciu religios. Denumirea sa deriva de la doua
cuvinte grecesti care explica modul folosirii lui in cult. Cu acest vesmant binecuvinteaza
preotul casele enoriasilor cu ocazia molitfei posturilor de peste an si sub poala lui mii de
credinciosi si-au gasit alinarea si linistea constiintei cand si-au descarcat sufletul de
povara pacatelor in scaunul sfant al spovedaniei. La origine, epitrahilul a provenit din
9

orarul diaconesc trecut peste grumaz si atarnand in jos, cu ambele capete ale acestuia.
Talcuind actul liturgic al hirotoniei diaconului in treapta de preot, Sfantul Simeon al
Tesalonicului spune ca episcopul hirotonisitor ia in acel moment orarul de pe umarul
stang si il pune pe umarul drept in jurul grumazului pentru ca in felul acesta, ambele
capete ale orarului sa vina in fata si sa formeze un epitrahil, "ceea ce face ca cel hirotonit
sa fie ca intr-un jug". Orarul transformat acum in epitrahil arata semnul preotiei depline,
care confera noului hirotonit calitatea siputerea de a savarsi Sfintele Taine. Unii
liturghisti afirma ca, "provenienta epitrahilului preotesc din orarul diaconesc arata ca de
la preot nu se va lua darul diaconiei si ca el, in lipsa diaconului, indeplineste si functiunea
aceastuia", iar altii sustin ca "epi-trahilul tine locul punerii mainilor apostolilor pe
capetele credinciosilor, prin care acestia luau Duhul Sfant, de unde vine si uzul de a pune
epi-trahilul pe cap, cand se face pentru ei vreo rugaciune".
El simbolizeaza, "jugul cel dulce al lui Hristos pe care il poarta preotul pe amandoua
umere" potrivit poruncii Mantuitorului (Matei XI, 29).
Insemnatatea simbolica a epitrahilului se mai desprinde si din rugaciunea ce se rosteste la
imbracarea lui: "Binecuvantat este Dumnezeu Cel ce varsa harul Sau peste preotii Sai..."
Potrivit acestei formule, epitrahilul simbolizeaza "darul cel de sus", darul Duhului Sfant
revarsat asupra preotului pentru a-l invrednici sa slujeasca cele sfinte in Biserica lui
Hristos. Toate aceste semnificatii sunt redate si de Sfintii Parintiin comentariile lor. Dupa
Sfantul Simeon al Tesalonicului "epitrahilul inseamna darul cel de sus care se pogoara pe
cap, ca mirul, precum zice David, care se pogoara pe marginea vesmintelor.
El inseamna si jugul cel bun al lui Hristos, iar precum zic unii inseamna pe Hristoscand il
trageau la patima purtandu-Si Crucea pe umeri, ca si preotul s-a invrednicit a lucra
Tainele patimii". Dupa Sfantul Gherman al Constantinopolului, epitrahilul inchipuie
funia cu care a fost legat Mantuitorul in noaptea arestarii Sale. "Partea dreapta a
epitrahilului ne infatiseaza trestia pe care I-au dat-o batjocoritorii in mana dreapta lui
Hristos, iar partea cea stanga simbolizeaza povara Crucii purtata pe umerii Lui".
Pentru arhierei, cel mai semnificativ vesmant nu este epitrahilul, ci omoforul pe care-1
pune deasupra epitrahilului cand participa la anumite slujbe bisericesti, in afara Sfintei
Liturghii. Peste stihar si epitrahil, preotul si arhiereul se incing cu braul, o fasie de stofa
ingusta prelungita la capete cu doua panglici, cu ajutorul carora slujitorii isi strang
stiharul imprejurul corpului ca sa fie mai comozi si mai indemanatici in indeplinirea
lucrarilor sfinte.
Braul il gasim in intrebuintare si la popoarele antice, in special la cele orientale care
purtau vesminte lungi si largi. Originea lui urca pana in epoca Vechiului Testament,
avand corespondent intre vesmintele sacerdotale de la cortul sfant, cingatoarea lui Aaron
pe care o purta la piept spre a insemna demnitatea si curatia slujirii (les. XXVII, 6, 14,
39). Referindu-se la activitatea mesianica, profetul Isaia ii da o interpretare simbolica si
tipologica acestui vesmant: "Dreptatea va fi ca o cingatoare pentru rarunchii Lui si
credinciosia ca un brau peste coapsele Lui" (Isaia XI, 5). in viziunea Sfantului Ioan
Evanghelistul, descrisa in Apocalipsa (I, 13), "Fiul Omului era imbracat in vesmant lung
pana la picioare si incins pe sub san cu brau de aur".
10

Ca vesmant liturgic, braul a fost introdus in cultul crestin incepand cu secolul V si i s-au
atribuit in timp o multitudine de sensuri simbolice. Mai intai de toate, el reprezinta
simbolul puterii divine care intareste pe slujitor in savarsirea actelor de cult si a
tuturor lucrarilor sfintitoare asa cum reiese din rugaciunea pe care o rosteste atunci cand
acesta se incinge cu el: "Binecuvantat este Dumnezeu, Cel ce ma incinge cu putere si a
facut fara prihana calea mea, Cel ce intocmeste picioarele mele ca ale cerbului si peste
cele inalte ma pune" (Ps. XVII, 35-36). El mai inchipuie taria si virtutea preotului,
precum si curatia trupului si sfintirea lui. "Braul este buna frumusete a lui Hristos, care
este incins cu puterea Dumnezeirii", dupa cum spune Sfantul Simeon al Tesalonicului:
"Braul inchipuie puterea cea de la Dumnezeu ce I s-a dat (arhiereului si preotului) pe
mijlocul sau" si totodata "lucrul de slujire, ca cel ce slujeste se incinge si de asemenea,
mai arata si curatia care se afla la rarunchi si la vintre". In concluzie, asa cum spune si
Sfantul Gherman patriarhulConstantinopolului, "braul pe care il incinge preotul
infatiseaza buna-cuviinta cu care Hristos, imparatind Si-a incins puterea mareata a
Dumnezeirii", iar dupa unii liturgisti, "el mai inseamna si slujirea lui Hristos care S-a
incins cu fota spre a sluji ucenicilor Sai", cand le-a spalat picioarele la Cina cea de Taina
(I Ioan XII, 4-5).
Al treilea vesmant liturgic specific numai preotilor este felonul sau sfita. Acesta
aminteste de mantaua sau pelerina pe care o purta Mantuitorul si Sfintii Apostoli si care
la evrei si in lumea greco-romana era in uz general ca un supravesmant iara maneci care
acoperea tot corpul, cunoscut sub numele de asa-zisa toga antica. Disparand cu vremea
din vestimentatia zilnica, felonul s-a pastrat numai intre vesmintele liturgice ale
slujitorilor bisericesti. Nu se stie exact timpul in care felonul a fost scos din uzul profan si
a devenit vesmant consacrat sfintilor slujitori. Este posibil ca acest proces sa se fi
desfasurat lent si nu in mod uniform peste tot. in perioada dintre secolul V si pana in
secolul XV, felonul era un vesmant comun atat preotilor cat si arhiereilor de toate gradele
(episcopi, mitropoliti, patriarhi).
Incepand cu secolul XI, feloanele apar ornamentate cu cruci. Dupa marturia Sfantului
Simeon al Tesalonicului, felonul epis-copilor era impodobit cu o cruce, iar cel al
mitropolitilor si al patriarhilor cu mai multe cruci, primind denumirea de polistavros. In
reprezentarile picturale de la biserica Sfantul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeszidita
in secolul XIV apar zugraviti episcopi imbracati cu astfel de feloane.
La inceput, culoarea felonului a fost alba, insemnand "curatia, sfintenia si imbracarea
dumnezeiestii slave, caci Dumnezeu este lumina si se imbraca cu lumina ca si cu un
vesmant". Neavand maneci el mai inchipuie si hlamida rosie cu care a fost imbracat
Mantuitorul in curtea lui Pilat in semn de batjocura (Matei XXVII, 38), iar pentru ca
acopera tot corpul simbolizeaza puterea cea atotcuprinzatoare si atotpurtatoare de grija a
lui Dumnezeu, cu care El imbraca si pe preoti ca slujitori ai Sai.
Ca si celelalte vesminte preotesti si felonul are o insemnatate simbolica raportata cu
precadere la patimile, moartea si invierea Mantuitorului. El inchipuie patimile
Mantuitorului, Care prin suferintele Sale a indeplinit dreptatea vesnica eliberand pe
oameni din robia pacatului si a mortii. "Faptul ca preotii umbla deschisi cu feloanele
arata ca si Hristos, pornind spre rastignirea pe Cruce, tot asa isi purta Crucea Sa", spune
11

un mare interpret al Liturghiei Ortodoxe. De aceea, pe spatele felonului se brodeaza sau

se aplica, de regula o cruce inflorata, incadrata intr-un cerc sau intr-un chenar.
Felonul simbolizeaza harul, puterea, dreptatea si sfintenia lui Dumnezeu asa cum reiese
din formula pe care o rosteste preotul slujitor in momentul imbracarii cu el: "Preotii Tai,
Doamne, se vor imbraca intru dreptate si cuviosii Tai, intru bucurie, se vor bucura,
totdeauna..." (Ps. CXXXI, 9). El mai inseamna si haina lunga a botezului, purtata de
neofiti, adica a celor de curand botezati care au fost renascuti "prin apa si prin duh" (Ioan
III, 5) la viata cea noua in Hristos, caci dupa liturghistii mai noi, "felonul este icoana
vietii, adica: a intruparii, a patimii si a invierii Domnului nostru Iisus Hristos (momente)
ce se pomenesc si se innoiesc la Sfanta Liturghie. Bucuria invierii se inchipuie prin
campul alb al felonului, intruparea se arata prin semnul Vitleemului la poale, iar patima si
moartea lui Iisus Hristos se inchipuie prin crucea de la spate".
Frumusetea si importanta simbolismului liturgic al sfintelor vesminte ne dezvaluie
sublimitatea si maretia misiunii sacerdotale de care preotul trebuie sa fie patruns si
sensibilizat pana in adancul constiintei sale. Din respect si evlavie fata de cele sfinte el
trebuie sa se prezinte in sfantul altar intr-o tinuta vestimentara demna, decenta si
cuviincioasa, imbracat in odajdii curate, integre si ingrijite, iar cat priveste oficierea
slujbelor, este dator sa le savarseasca dupa toata randuiala, calm, linistit, degajat, cu
inima sincera si iubitoare, cu fata senina si duh umilit, partcipand efectiv la ele cu toata
fiinta si traind momentul sacru cu toata intensitatea si caldura sufletului, incat fiecare
clipa de rugaciune sa constituie pentru el si pentru credinciosii sai o treapta de inaltare
spirituala spre piscurile cele mai inalte ale trairii duhovnicesti.
Vesmintele si insignele arhieresti
Vesmintele liturgice ale arhiereului se deosebesc de cele ale preotului si ale diaconului
prin forma si marimea lor caracteristica, prin calitatea deosebita a materialului si mai ales
prin frumusetea si podoaba lor exterioara impunatoare, aspecte ce denota stralucirea si
superioritatea demnitatii arhieresti.
In calitate de urmas direct al Sfintilor Apostoli, arhiereul exercita toate functiunile
liturgice din cult, iar liturghisirea sa reprezinta chipul cel mai inalt al slujirii noastre
cultice. Din acest motiv, el este protosul adunarii liturgice atat in momentul cand slujeste
in sobor de preoti si diaconi, cat si atunci cand sta asezat in strana arhiereasca, in ambele
cazuri, rezervan-du-i-se anumite ecfonise si formule liturgice de binecuvantare proprii,
cum ar fi "Pace tuturor", "Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui
Dumnezeu Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti", "Si sa fie milele
Marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toti" etc.
Slujirea liturgica a arhiereului in biserica in mijlocul clerului si a credinciosilor pe care ii
pastoreste reflecta chipul celei mai inalte slujiri a Mantuitorului nostru Iisus
Hristos"arhiereul cel vesnic" (Evr. IX, 14) si ilustreaza complexitatea marii sale raspundri
spirituale de parinte sufletesc, detinator al harului preotiei in gradul cel mai inalt.
Avand plenitudinea harului sfintitor, arhiereul are dreptul de a purta toate vesmintele
liturgice existente in cultul ortodox, afara de orarul diaconesc pe care il poarta totusi,
preinchipuit sub forma dubla a epitrahilului. Felonul preotesc este inlocuit de sacos, care,
12

impreuna cu omoforul au devenit vesmintele sacerdotale specifice treptei arhiresti. Deci,

in total, asa cum precizeaza si Sfantul Simeon al Tesalonicului, vesmintele arhiereului
sunt sapte la numar, preinchipuind cele sapte daruri ale Sfantului Duh si el le enumera in
ordinea urmatoare: stiharul, epitrahilul, braul, bedernita, manecutele, sacosul
(polistravosul) si omoforul. "Toate impreuna insumeaza umanitatea lui Hristos si cele ce
sunt ale omenirii; fiecare in parte avand insemnatatea sa".
Pe langa vesmintele propriu-zise, arhiereul mai foloseste in slujirea sa si alte vesminte,
cum ar fi mantia si mitra, precum si unele distinctii, insigne sau ornate corespunzatoare
treptei arhieresti si anume: engolpionul, crucea pectorala, carja, dichero-tricherele si
vulturul (potnoja).
Sacosul este un vesmant lat in forma de sac, cu maneci scurte si largi, pe care arhiereii il
imbraca peste stihar, dupa ce si-au pus pe ei epitrahilul, manecutele si braul. in Biserica
primara nu a existat acest vesmant si arhiereii oficiau serviciile divine imbracati numai in
felon, care asa cum am mentionat anterior, a fost introdus in cult mai de timpuriu. Despre
originea acestui vesmant nu prea avem date suficiente si precise. Majoritatea liturgistilor
sustin ca la inceput, sacosul a fost un vesmant imparatesc cunoscut sub numele de
dalmatica, fiindca a fost imprumutat de imparatii romani de la dalmati si ei il purtau
numai in ziua consacrarii lor si la anumite ceremonii publice. Era de culoare alba,
infrumusetat cu broderii de aur si de purpura. Dupa opinia altor liturghisti, imparatii
crestini imbracau acest vesmant in semn de pocainta, pentru a-si exprima umilinta lor
inaintea imparatului imparatilor. Asa se explica faptul de ce aceasta uniforma
imparateasca a fost introdusa asa de repede in randul vesmintelor sfinte. In semn de
pretuire si cinstire deosebita, imparatii bizantini au daruit acest vesmant patriarhilor de
Constantinopol, iar acestia la randul lor, il imbracau numai la cele trei mari sarbatori ale
anului: Nasterea Domnului, invierea si Cincizecimea, fapt atestat documentar ca practica
generala, incepand cu sec. al XII-lea.
Dupa alte marturii, chiar imparatul Constantin cel Mare i-ar fi daruit episcopului Macarie
al Ierusalimului un sacos, in semn de veneratie iar mai tarziu, Sfantul Ioan Gura de Aur,
arhiepiscopul Constantinopolului il adopta in mod definitiv ca vesmant liturgic, fiindca il
incomoda felonul fara maneci atunci cand predica. Incepand cu secolul VI, sacosul a
inceput sa fie purtat si de Silvestru, papa Romei si de patriarhul Alexandriei iar in secolul
al IX-lea i s-a modificat putin forma, desfacandu-i-se marginile laterale si adaugandu-i-se
in ambele parti clopotei de aur, dupa imitatia vesmantului arhieresc (meilul) din Vechiul
Testament (Ies. XXVIII, 31-35 si XXXIX, 25-26). In secolul XIII sacosul incepe sa fie
purtat si de exarhi, adica de arhiepiscopii care isi aveau resedinta in cele mai
reprezentative si mai importante centre urbane ale Imperului bizantin (Corint, Tesalonic,
Heracleea, Cezareea, Efes) iar in secolele urmatoare (XIV-XV) li se ingaduie si
mitropolitilor sa-l poarte si abia din secolul XVIII devine vesmant general valabil pentru
toti arhiereii.
Intr-un Sbornic tiparit de mitropolitul Gheorghe (al Moldovei), la Iasi in 1723, se spune
ca in trecerea sa prin Moldova, in timpul domniei lui Alexandru cel Bun (pe la anul
1434), imparatul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul i-a darut lui Iosif Musat,
primulmitropolit al Moldovei "o mitra si cel dintai sacos, in locul felonului intrebuintat
pana atunci".
13

Sacosul este simbolul umilintei si al caintei care trebuie sa caracterizeze comportamentul

si tinuta morala a arhiereului, pentru ca ori de cate ori savarseste Sfanta Liturghie
imbracat cu acest vesmant "sa nu se mandreasca cu inalta sa slujire, ci sa-si aduca
aminte de injosirea si umilinta Mantuitorului", pe care il reprezinta in chip tainic. Sacosul
ne aminteste deci, ca si felonui, de hlamida mohorata, cu care a fost imbracat Mantuitorul
in semn de batjocura in timpul Sfintelor Sale Patimi, iar dupa altii, el inchipuie camasa
lui Hristos, tesuta in intregime dintr-o bucata, asupra careia rastignitorii au tras sortii spre
a nu fi sfasiata, simbolizand in acest sens, Biserica Crestina a carei conducere spirituala
si purtare de grija o iau arhiereii asupra lor. Din acest motiv si sacosul nu este croit din
bucati, ci din intreg asa cum Biserica lui Hristos este una si intreaga de la o margine la
cealalta a pamantului. Clopoteii cu care se incheie cele doua parti laterale ale sacosului
simbolizeaza cuvantul lui Dumnezeu, care trebuie sa iasa din gura episcopului, iar
numarul lor (cate sase in fiecare parte) reprezinta glasul propovaduirii celor 12 Apostoli
care au raspandit cuvantul Sfintei Evanghelii in toata lumea.
Cel mai important vesmant arhieresc este Omoforul. Omoforul nu este numai un vesman
liturgic propriu-zis, ci si o distinctie a demnitatii episcopale. Nu ne putem imagina un
arhiereu slujind fara omoforul asezat pe grumaz. El este unul dintre cele mai vehci
vesminte arhieresti, fiind atestat in cult inca din primele veacuri crestine. Potrivit
traditiei, Maica Domnului ar fi facut cu propria ei mana un omofor lui Lazar din Betania,
pe care Mantuitorul il inviase din morti si care, mai tarziu, ajunsese episcop al Ciprului,
iar Sfantul Iacob, fratele Domnului si primul episcop al Ierusalimului,savarsea
sfintele slujbe purtand pe grumaz un omofor. Prima atestare documentara despre
intrebuintarea omoforului in cultul divin o avem din sec. al IV-lea. Sfantul Grigorie de
Nazianz lasa, prin testament, diaconului Eutropiu 13 omofoare, iar putin mai tarziu pe la
inceputul sec. V, Isidor Pelusiotul, in Epistola 136, mentioneaza faptul ca acest vesmant
constituie semnul distinctiv al episcopului, prin care acesta se deosebea de presbiter.
Cat priveste originea omoforului s-au emis doua ipoteze, ambele verosimile daca le
ancoram in contextul epocilor istorice si a traditiilor locale create in Orient si in
Occident. Cei mai multi specialisti sustin ca omoforul ar reprezenta o continuare a
efodului, adica a acelui vesmant purtat de arhiereii Legii Vechiului Testament in timpul
slujirii lor la Cortul Sfant si la templu (Ies. XXVIII, 4, 6-7 si XXXIX, 2-4) si "asa cum
arhiereul Vechiului Testament imbracand efodul se arata ca mijlocitor si sacrificator al
intregului Israel asa si arhiereul Noului Testament, imbracandu-se in omofor se face
mijlocitor pentru toata lumea".
Dupa alti liturgisti, omoforul, "inchipuie si hitonul cel cu pietre scumpe pe care Aaron il
pune la piept, legandu-l peste umeri cu doua chio-turi". Altii considera omoforul un
vesmant similar cu pallium-ul latin, atat in ce priveste originea cat si functiunea liturgica.
Acest vesmant era o distinctie acordata de imparatii romani (in sec. V)episcopilor
Romei si consta dintr-o fasie de stofa de lana alba, lunga si ingusta, cu cruci negre, rosii
sau albastre asezata pe umeri, ale carei capete atarnau unul in fata, iar altul la spate. In
Apus, acest vesmant il purtau numai papii, ca o distinctie onorifica, apoi treptat, el a fost
daruit altor ierarhi mai de seama, arhiepiscopi si episcopi desemnati direct de papi.
Astazi, acest pallium este purtat de papi, primati, arhiepiscopi si anumiti episcopi
privilegiati, insa toti il primesc de la Roma.
14

Dupa alti liturgisti, omoforul n-a fost initial o manta de felul palliumului, ci a fost o
esarfa de forma omoforului profan grecesc, pe care arhiereul il imbraca la slujbe in semn
de cinstire, ca sa se distinga de ceilalti clerici.
In Orient, omoforul a devenit inca din sec. V inainte, un vesmant propriu pentru toti
arhiereii, si nu ca o distinctie pentru cei privilegiati. in practica veche a sec. VI-VII, se
obisnuia ca la numirea in scaun a unui episcop, mitropolit sau patriarh, sa i se
incredinteze omoforul, ca simbol al demnitatii episcopale, iar cand unui episcop i se lua
omoforul, acest act insemna de fapt depunerea lui din treapta.
Incepand din a doua jumatate a secolului al XVII-lea, din cauza greutatii in imbracare,
unii ierarhi au renuntat la omoforul mare (cel vechi) si au inceput sa foloseasca un
omofor nou, mai mic si mai comod la imbracat si dezbracat in timpul Sfintei Liturghii. Si
unul si altul se confectioneaza din lana sau din matase brodata cu fir de argint sau din aur,
iar la mijloc (in dreptul gatului arhiereului) se brodeaza sau se aplica o iconita in forma
de medalion cu chipul Mantuitorului. Omoforul mare se imbraca si se foloseste numai la
inceputul Sfintei Liturghii pana la Apostol, apoi este dezbracat si inlocuit cu omoforul
mic.
La imbracarea omoforului, diaconul rosteste urmatoarea rugaciune: "Pe umeri ai luat
Hristoase, firea noastra cea ratacita si inaltandu-Te ai adus-o pe ea lui Dumnezeu-Tatal".
Asa cum enunta insusi textul acestei formule, omoforul simbolizeaza "oaia cea pierduta,
pe care Mantuitorul a luat-o pe umerii Sai ca s-o mantuiasca" (Luca XV, 4-5). in sens
larg, el inchipuie omenirea cea cazuta prin pacat pe care Fiul lui Dumnezeu a
rascumparat-o prin jertfa Sa de pe Cruce, asa cum afirma Sfantul Simeon al
Tesalonicului. "Omoforul pe care il infasura arhiereul pe umeri inseamna mantuirea si
chemarea oii celei ratacite, care suntem noi oamenii, al caror chip l-a luat Mantuitorul,
intru care a si patimit cu crucea, mantuindu-ne pe noi".
El mai inseamna si asumarea firii noastre umane de catre Mantuitorul la intrupare, dupa
cum marturiseste acelasi sfant parinte: "Omoforul simbolizeaza singura intrupare a lui
Dumnezeu-Cuvantul, caci pe noi, oaia cea pierduta afland-o, a purtat-o pe umeri,
imbracandu-Se intru toata firea omeneasca, unind-o cu Sine si indumnezeind-o pe
dansa". Intrucat este impodobit cu cruci, el mai inchipuie si "puterea crucii Domnului"
fiindca cei ce voiesc sa traiasca cucernic in Hristos isi iau crucea pe umeri "adica
suferinta, caci Crucea este simbol al suferintei", spune un sfant parinte. Deci, omoforul
"mai inseamna crucea, pe care Mantuitorul Hristos a purtat-o pe umeri, mergand spre
patima cea mantuitoare iar arhiereul (imbracat in omofor) inchipuie pe Hristos si arata ca
urmeaza dupa El, purtand crucea, adica suferind pentru Hristos si Evanghelia Lui".
Arhiereul imbracat in omofor in timpul serviciului divin il reprezinta pe Mantuitorul
Hristos, iar cand il ia de pe umeri in anumite momente ale Sfintei Liturghii, cum ar fi de
pilda in timpul citirii Sfintei Evanghelii, el se considera slujitor al Domnului iar Domnul
este prezent, ca si cum ar fi de fata, vorbind prin glasul Evangheliei Sale. "Purtarea
15

omoforului pe mana de catre diacon, cand cadeste in timpul citirii Apostolului, inseamna
mergerea Mantuitorului impreuna cu Apostolii in toate orasele pentru a predica
multimilor" (Marcu I, 35-39).
Epigonatul sau bedernita este un vesmant liturgic in forma de romb, care se leaga cu un
snur dupa gat, atarnand pe genunchiul drept, de la care fapt i s-a atribuit si denumirea.
Celalalt termen, de bedernita, este de origine slava si inseamna marama sau servet.
Ambele cuvinte ne duc cu gandul la vechimea si utilitatea lui in cult. Majoritatea
liturgistilor afirma ca acest vesmant a intrat in uz de prin sec. VI si ca ar deriva dintr-un
stergar pe care il folosea episcopul la spalarea picioarelor conslujitorilor in Joia cea Mare,
dupa exemplul Mantuitorului.
Acest vesmant serveste numai ca o podoaba la lucrarea celor sfinte si simbolizeaza "sabia
spirituala, adica cuvantul lui Dumnezeu cu care trebuie sa fie inarmat neincetat pastorul".
Cu aceasta "sabie a Duhului" (Efes. VI, 17) arhiereul trebuie sa taie si sa respinga
invataturile gresite ale ereticilor si ale credinciosilor neascultatori, care nu se supun
autoritatii Bisericii, de aceea, epigonatul se leaga de brau, cum isi incing ostasii sabia.
Unii liturgisti vad in acest vesmant simbolul servetului cu care s-a sters Pilat pe maini
zicand: "nevinovat sunt de sangele acestui om", iar alti interpreti inspirandu-se din textul
formulei pentru imbracarea epigonatului (..."incordeaza si bine sporeste si stapaneste
intru adevar, blandete si dreptate") spun ca mai simbolizeaza "biruinta asupra mortii si
invierea Mantuitorului". Avand brodata pe el icoana invierii, acest vesmant "arata
puterea, biruinta si scularea lui Hristos, pe care le-a savarsit prin curatie si neprihanire" si
fiindca "se asaza la brau ca o arma, inchipuie Crucea, iar pentru ca are inscrisa pe el
invierea, arata puterea asupra mortii prin biruinta invierii lui Hristos".
Fiind mai mult o insigna decat un vesmant propriu-zis, epigonatul se acorda de catre
eiscop si preotilor distinsi care se evidentiaza in activitatea pastoral-misionara si
administrativ-gospodareasca si in special celor care se ostenesc in cuvant si in
propovaduirea invataturii (I Tim. V, 17).
Engolpionul este o insigna arhiereasca, de forma unei iconite rotunde facute din email,
aur sau argint care infatiseaza chipul Mantuitorului sau al Maicii Domnului cu pruncul in
brate. Ierarhul poarta aceasta icoana la piept pentru a-si aduce aminte ca trebuie sa aiba
permanent pe lisus Hristos in inima sa si a se incredinta mijlocirii si ocrotirii Sfintei
Fecioare Maria. Deci, el simbolizeaza pecetea si marturia credintei "cea din inima" si este
purtat de arhiereu atat la cultul divin, cat si in afara serviciilor religioase, ca o distinctie a
gradului ierarhic si ca un semn caracteristic al ierarhilor de rit bizantin, deoarce este
specific numai Bisericilor Ortodoxe.
Cat priveste originea, cei mai multi liturgisti inclina sa creada ca engolpionul este o
imitare a hosenului sau pectoralului arhiereilor din Legea Veche in care se pastrau
pietrele sortilor sfinte "Urim " si "Tumim " (les. XXVIII, 4, 15-30 si XXXIX, 8-10) adica
"aratarea si adevarul" pe care le purtau arhiereii Vechiului Testament la piept, pentru a
consulta prin ele vointa lui Dumnezeu. Acest obicei s-a transmis din Biserica LegiiVechi
si in Biserica crestina, prin Sfintii Apstoli si urmasii acestora in succesiune harica,
16

deoarece sortii sfinti preinchipuiau in mod simbolic pe Mantuitorul si pe Maica

Domnului. "Adevarul" prefigura chipul Mantuitorului "calea, adevarul si viata" (Ioan
XIV, 6) iar "aratarea" preinchipuia pe Sfanta Fecioara Maria, care a aratat in lume acest
adevar prin nasterea sa cea mai presus de fire.
Dupa altii, originea engolpionului rezida in acele mici "relicvarii", cutiute in care se
pastrau particele din sfinte moaste ori lucruri sfinte (relicve) si erau purtate la piept de
catre staretii de manastiri si mai apoi de catre ierarhi. Un astfel de relicvar (numit
engolpion) a trimis la 811, patriarhul Constantinopolului Nichifor Marturisitorul Papei
Leon III; el avea forma unei cutiute de aur, cu ornamente pretioase, care continea o
bucata din lemnul Sfintei Cruci.
"Engolpionul inseamna arvuna Bisericii lui Hristos si prin darea engolpionului se
inchipuie legatura arhiereului cu Biserica". Patriarhul, spre a se deosebi de mitropoliti si
de ceilalti episcopi si arhierei, poarta doua engolpioane.
Crucea pectorala pe care o poarta ierarhii pe piept ca o insigna a demnitatii arhieresti
reprezinta ca si engolpionul un semn al marturisirii lui Hristos. Ea mai semnifica si
spiritul de jertfa de care trebuie sa fie insufletit arhiereul, ca unul ce este indatorat sa
apere si sa raspandeasca dreapta credinta cu pretul mortii martirice. Crucea pectorala mai
simbolizeaza "Crucea lui Hristos si biruinta cu care biruim, ne intarim, ne povatuim, ne
pastram, ne invatam si ne tragem la Hristos, omorand poftele, gonind pe vrajmasul si
pazindu-ne de pretutindeni". Ea ne mai aduce aminte si de cuvintele Sfantului
Apostol Pavel: "Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda, decat numai in crucea Domnului nostru
Iisus Hristos" (Gal. VI, 14).
Arhiereul poate purta crucea nu numai la serviciul divin, ci in orice imprejurare. Cand o
asaza pe piept in vederea slujirii, rosteste urmatoarele cuvinte din Sfanta Evanghelie:
"Zis-a Domnul: Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si
sa-Mi urmeze Mie" (Marcu VIII, 34), aratand prin aceste cuvinte ca raspunderea
pastorala si misiunea sa sacerdotala cer sacrificiu, renuntare si daruire jertfelnica pentru
slujirea apostolatului evanghelic si triumful binelui moral in lume.
Dupa incetarea persecutiilor, cand cultul crestin se putea desfasura in deplina libertate,
aproape toti crestinii isi impodobeau piepturile lor cu semnul sfintei cruci, iar incepand
cu secolul al V-lea, dreptul de a purta crucea a fost acordat ca un privilegiu numai
persoanelor sacerdotale distinse, in semn de aleasa pretuire si recompensa pentru
stradanii si merite deosebite, ea este incredintata spre purtare de catre episcop,
arhimandritilor si iconomilor stavrofori, ca o distinctie bisericeasca.
Mitra este acoperamantul capului folosita de arhierei in timpul serviciului liturgic, avand
de obicei forma coroanei sau diademei imparatesti. Denumirea provine de la termenul
grecesc (xitpd, ccq, care inseamna legatura, invelitoare la cap, turban. in primele veacuri
crestine, mitra nu era decat o simpla banda de metal care impodobea capul, asemenea
coroanelor imparatilor sau a tablitelor de aur pe care le purtau pe frunte arhiereii
Vechiului Testament in timpul serviciilor religioase de la Cortul Marturiei si de la templu
(Ies. XXVIII, 4, 37, 39 si XXXIX, 28) si pe care erau scrise cuvintele: "sfintenia
Domnului", pentru a ilustra marirea si autoritatea data de Dumnezeu slujitorilor Sfantului
Sau jertfelnic.
17

Potrivit marturiilor istorice si patristice, Sfantul Apostol loan si Sfantul Iacob, fratele
Domnului si primul episcop al Ierusalimului si-ar fi impodobit capul cu o astfel de
cununa, sub forma unei foite de aur pusa pe frunte, in timpul oficierii serviciului divin.
La inceput, in primele secole, o purta numai papa Romei si patriarhul Alexandriei.
Cu timpul, mitra s-a departat putin cate putin de forma si simplitatea ei primitiva si
incepand din secolul al Vl-lea, patriarhii Constantinopolului au impodobit-o cu cusaturi
frumoase si cu iconite lucrate cu maiestrie dupa modelul coroanei imparatilor bizantini.
La inceput a fost purtata numai de patriarhi, apoi, cu timpul, incepand cu secolul al
XVIII-lea, au inceput sa o poarte toti episcopii, iar ca distinctie onorifica s-a ingaduit sa
fie purtata si de unii arhimandriti si chiar protopopi. Purtata de arhiereu, ea inseamna
"puterea spirituala asupra credinciosilor" si totodata semnul demnitatii imparatesti a
Mantuitorului, precum si al vredniciei primite de arhiereu de la Hristos, ca savarsitor
principal al celor sfinte si al tainelor Lui.
Dupa majoritatea liturgistilor mitra simbolizeaza cununa de spini care a fost pusa pe
capul Mantuitorului in timpul Sfintelor Sale patimi (Matei XXVII, 29) si mahrama cu
care a fost acoperit capul Lui la punerea Sa in mormant, fiindca "toate instrumentele de
injosire, de tortura si de umilinta ale patimilor lui Hristos au devenit ornamentele cele
mai stralucite si mai glorioase si odoarele cele mai de cinste ale Bisericii lui Hristos".
Mantia este un vesmant lung si larg, fara maneci, ca o pelerina bogata de culoare
purpurie si lunga la spate pe care arhiereii o imbraca numai in cadrul slujbelor bisericesti
la care nu imbraca stiharul si sacosul, cum ar fi de ex.: la Vecernie si Litie (Priveghere),
la sfintirea apei, la Sfantul Maslu, la slujba Sfintei Cununii si la diferitele procesiuni. La
origine, ea a fost un supra-vesmant de ceremonie pe care imparatii bizantini il imbracau
la incoronarea lor in scaun sau la anumite solemnitati. Cu vremea, ei l-au acordat
patriarhilor, ca semn distinctiv, spre a-i deosebi de ceilalti arhierei. Chiar Sfantul Simeon
al Tesalonicului ne relateaza ca pe vremea lui, la inceputul secolului al XV-lea, imparatul
insusi trimitea celui ales patriarh, mantia si engolpionul, in semn de aleasa cinstire si
pretuire.
Nefiind un vesmant liturgic propriu-zis, Sfantul Simeon al Tesalonicului n-o socoteste
intre cele sapte vesminte ale arhiereului dupa numarul celor 7 Sfinte Taine, pentru care
fapt, la imbracarea ei, nu se rosteste nici o formula liturgica. Totusi, datorita faptului ca a
fost adoptata de arhierei la oficierea serviciilor divine, ea a devenit un vesmant cultual,
simbolizand simplitatea calugareasca si "viata inaripata, spre imitarea ingerilor si a
chipului ingeresc", cum spune un mare talcuitor al cultului. Aceasta analogie si
interpretare i-a facut pe cei mai multi specialisti sa sustina ca mantia arhiereasca deriva
din cea calugareasca, deoarece ierarhii se recruteaza din randurile monahilor.
Tinand cont de conditiile impuse de can. 2 al Sinodului VII Ecumenic privitoare
laalegerea episcopilor si la insusirea temeinica de catre ei a invataturii de credinta,
Sfantul Simeon al Tesalonicului spune ca "mantia inchipuie darul lui Dumnezeu
purtator de grija, cuprinzator si acoperitor, pentru ca cuprinde si acopera trupul", iar
"raurile", adica dungile lunguiete in forma de valuri care brazdeaza de sus pana jos toata
suprafata mantiei, inchipuie raurile de apa vie de care vorbeste Mantuitorul (Ioan VII,
38), adica "invataturile cele felurite ce izvorasc necontenit din cele doua Legi, cea veche
si cea noua, legi simbolizate de cele patru tablite de materie colorata: cele de sus
18

inchipuind tablele Legii Vechi, iar cele de jos, unite intre ele printr-un lantisor de aur,
inchipuind cele doua Testamente ale Sfintei Scripturi, unite intre ele prin Iisus Hristos,
din care izvorasc raurile de viata ale dumnezeiestilor Evanghelii, adica invataturile ce
trebuie sa purceada din mintea si gura arhiereului. Deci, mantia insemneaza puterea si
plenitudinea demnitatii arhieresti.
Carja, toiagul sau paterita este un fel de baston lung pana la 2 metri, avand in partea de
sus doi serpi cu gurile deschise si cu privirea unul spre celalalt, peste care se suprapune
un glob, surmontat de o mica cruce. Pe manerul toiagului se infasoara o mahrama cusuta
cu fir, pentru podoaba si pentru ca sa fie mai lesne de purtat.
Ierarhii poarta carja ori de cate ori slujesc, iar la inmanarea ei, diaconul rosteste
cuvintele: "Toiagul puterii Tale ti-l va trimite Domnul din Sion" (Ps. CIX, 2), aratand ca
arhiereului ii este incredintata puterea de a pastori Biserica. Deci, carja este simbolul
autoritatii pastorale care i se da arhiereului in semn ca este dator sa pastoreasca turma cea
cuvantatoare, dupa modelul lui Moise si Aaron care purtau toiege, semne vazute ale
demnitatii si puterii lor de a conduce poporul evreu (les. VII, 20; VIII, 16-17). Ea mai
simbolizeaza si toiagul lui Aaron care a odraslit in chip minunat (Numerii XVII, 8; Evr.
X, 4), iar cei doi serpi de la capatul de sus al carjei inchipuie intelepciunea pastorului de
suflete (Matei X, 16) reflectata in "puterea de a povatui si pedepsi pe cei neplecati si a
aduna la sine pe cei departati".
Globuletul cu cruce dintre capetele serpilor simbolizeaza globul pamantesc si ne arata ca
arhiereul pastoreste turma in numele si cu puterea lui Hristos, Care a sfaramat pe Cruce
capetele nevazutilor balauri. De aceea, carja, in intregimea ei, "simbolizeaza si Crucea lui
Hristos si biruinta cu care biruim, ne intarim, ne povatuim, ne pastram, ne invatam si ne
tragem la Hristos, omorand poftele, gonind pe vrajmasul si pazindu-ne de pretutindeni",
iar dupa alte marturii, ea aminteste si trestia in care a fost pus buretele de la Patimi (Matei
XXVII, 48) si condeiul de trestie cu care Domnul a scris mantuirea neamului omenesc.
Dichero-tricherele sunt doua sfesnice, unul cu doua brate si altul cu trei brate, in care se
asaza lumanari si cu care arhiereul binecuvinteaza pe credinciosi in timpul serviciului
divin. Ele inchipuie lumina invataturii evanghelice. Cele doua lumanari ale dicherului
simbolizeaza cele doua firi ale Mantuitorului, iar cele trei ale tricherului simbolizeaza
cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Aceste faclii mai semnifica si stralucirea harului
Sfantului Duh care se transmite preotilor si tuturor credinciosilor prin intermediul
arhiereului, precum si "luminata viata ingereasca, dumnezeiasca, curata si luminata a
barbatilor sfinti", care au indeplinit porunca Mantuitorului: "Asa salumineze
lumina voastra inaintea oamenilor, ca vazand faptele voastre cele bune, sa slaveasca pe
Tatal vostru Cel din ceruri" (Matei V, 16).
Luminile acestor sfesnice sunt un indiciu sugestiv al rolului pastoral, sacerdotal si
didactic al arhiereului. Ca unul ce il reprezinta in chip tainic pe Mantuitorul, infaptuind in
numele Sau lucrarea Sa simtitoare si mantuitoare, arhiereul trebuie sa urmeze intru totul
modelul ideal si divin de viata al Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a fi cu adevarat
"lumina lumii" si "sarea pamantului" (Matei V, 13-14).
Acest lucru il simbolizeaza si chipul vulturului brodat pe potnoja rotunda din mijlocul
naosului unde sta asezat arhiereul la anumite momente, in timpul sfintelor slujbe. El
inseamna inaltimea si sublimitatea demnitatii arhieresti; precum vulturul se inalta in zbor
19

mai sus decat toate zburatoarele, tot asa si viata sa pilduitoare trebuie sa se ridice
deasupra pastoritilor sai, la inaltimea de la care trebuie sa vada ca vulturul, tot ceea ce se
petrece jos, in cuprinsul eparhiei sale, spre a cultiva si promova binele moral, adevarul,
dreptatea si sfintenia.
Din cele expuse pana aici, reiese cat se poate de evidenta concluzia ca vesmintele
liturgice, in cultul divin public ortodox, au valoare nu numai prin necesitatea si utilitatea
lor practica si sacerdotala, ci mai ales prin simbolismul pe care il infatiseaza, fiindca toate
actele si obiectele de cult nu sunt altceva decat mijloace intuitive si sensibile de
comunicare a adevarurilor dumnezeiesti din ordinea supranaturala. Ele sunt oglinda care
ne descopera realitatea spirituala invizibila a Bisericii lui Hristos.
In sens propriu, simbolul ritual este reprezentarea sensibila a adevarurilor si
sentimentelor religioase in forme concrete determinate de Biserica, cum ar fi: actele
liturgice, materia cultica, obiectele de cult si cuvantul sau graiul ca forma de expresie
a adevarurilor revelate. Toate acestea imbinate la un loc alcatuiesc, structura ritualului
cultic sau a ceremoniilor religioase prin care se exprima si se reprezinta intregul continut
al religiei crestine. Mai mult decat atat, simbolul liturgic este mijlocul cel mai potrivit de
manifestare exterioara a dimensiunilor spirituale, a trairilor si simtirilor launtrice, care
nu-si pot gasi o forma revelatoare de exprimare si receptare mai adecvata decat prin
intermediul actelor si formelor de cult.
Pe aceasta filiera, insasi tinuta si atitudinea liturgica este fundamental simbolica. in mod
cert, cel dintai simbol in cadrul serviciului divin este slujitorul insusi in toata
complexitatea sa psiho-fizica, cu mimica, gesturile, expresia fetei, ondulatiile vocii si nu
in ultimul rand cu vestimentatia sa liturgica, sobra, decenta si ingrijita. Invesmantat in
toate odajdiile sfinte si in toate ornatele treptei respective, slujitorul bisericesc devine un
simbol. Daca este episcop il reprezinta pe Mantuitorul Hristos, daca este preot il
reprezinta pe unul din cei 12 Apostoli, iar daca este diacon inchipuie pe unul din cei 7
diaconi.
Prin sensibilitatea si caldura inimii, prin patosul cuvantului, prin executia artistica a
miscarilor si actelor de cult si, mai ales, prin evlavia si emotia mistica pe care o traieste in
clipele rugaciunii, slujitorul arata ca se transpune si se identifica cu slujirea sa, iar sfintele
vesminte dezvaluie deopotriva semnificatia si idealul acestei slujiri si in felul acesta,
simbolul ni se reveleaza in toata stralucirea si naturaletea sa ca o "intrupare a
supranaturalului in forma sensibila", pentru a zugravi imaginea reala si sensibila a
Bisericii ceresti in toata maretia, plinatatea si unicitatea ei.

Ce sunt culionul i camilafca?

20

Prin natura misiunii lor, aceea de slujitori ai lui Dumnezeu, clericii se deosebesc de
ceilali oameni i prin mbrcminte. Urmnd exemplul Mntuitorului, al crui slujitori
sunt, ca i pe cel al Sfinilor Apostoli ai cror urmai sunt, clericii poart, n viaa de toate
zilele haina preoeasc tipic, numit Reverend, confecionat din stof de culoare
nchis, n general, iar pentru sezonul de var, din culori potrivite. Nu sunt ngduite
culorile stridente. Singurul care poart haine de culoare alb este, n tradiia Bisericii
Ortodoxe Romne, patriarhul. Culoarea hainelor preoeti obinuite nu are nici o
semnificaie.
Un costum preoesc complet presupune, pe lng reverend i bru de culoare neagr, o
hain care se poart peste reverend, cunoscut cu numele de ras sau giubea, croit cu
mneci mai largi. n vechime, preoii ortodoci purtau, asemenea clugrilor, culion,
adic acel acopermnt al capului, de form cilindric, mai lat spre partea de sus.
Purtarea costumului preoesc este o obligaie canonic stabilit de Sfinii Prini foarte de
timpuriu. n Biserica Ortodox, spre deosebire de cea Protestant sau Catolic, costumul
preoesc este totdeauna numai sub forma unei robe lungi pn la pmnt. Costumul
preoesc este acelai i obligatoriu pentru toate treptele clerului: episcopi, preoi i
diaconi, ca i pentru cei din lumea monahal. La calugri, arhierei sau episcopi peste
potcap se poart un acopermnt negru de forma voalului, care atrn pe spate,
numit camilafc.
La costumul preoesc obinuit, se adaug unele ornate speciale care sunt semnul
distinciilor preoeti pentru merite deosebite, sau al unor trepte administrative.
Distinciile preoeti sunt: sachelar, iconom i iconom stavrofor. Sachelarul poart bru
albastru, iconomul acelai bru, dar adaug la slujb un semn distinctiv sub form de
romb, prins pe oldul drept, numit bederni. Iconomul stavrofor adaug la acestea
crucea purtat pe piept ca un pandantiv, stavrofor nsemnnd purttor de cruce. Cea ma
nalt distincie este crucea patriarhal.
Treptele administraiei bisericeti sunt: protopopul sau protoiereul, adic primul ntre
preoii unei circumscripii bisericeti alctuite din mai multe parohii, i preoi,
inspectoratul bisericesc, consilierii i vicarii eparhiali i consilierii patriarhali. Toi acetia
sunt preoi i poart ca semn distinctiv crucea i brie roii sau viinii. Consilierii
patriarhali i vicarii pot purta brie mov sau ciclamen.
Distinciile clugreti sunt: sincel, protosincel i arhimandrit sau iegumen.
Arhimandritul poart cruce. Conductorul unei mnstiri este stareul.

21

Spre deosebire de acetia, episcopul poart engolpion, adic o iconi oval pe piept,
atrnat de un lan, camilafc i baston. Mitropolitul adaug cruce la camilafc i pe
piept. Patriarhul poart un engolpion, dou cruci, cruce la camilafc i toate hainele albe.
Ct privete brul, toi arhiereii l pot purta de culoare roie, mov sau ciclamen.
ALT VARIANT
Vemintele preoeti, felurile i simbolistica culorilor (Canoanele Sfinilor Prini)

2012. -Uniforma preoeasc ca orice uniform colar sau militar este

un simbol al misiunii bisericeti prin care se predica ideea de Dumnezeu, att n slujb
ct i n legturile sociale. Acolo unde cuvntul este neputincios, uniforma completeaz
prin aducerea aminte a celor ce o vd, cum c Dumnezeu este slujit de acel cleric
indiferent dac ei cinstesc sau nu pe Dumnezeu (Rom. c. 9 si 10). Ea este o predic
tcut. Ea aduce aminte clericului n orice vreme chiar i n uitarea de sine c el este
slujitorul Domnului. Pentru cel ce o poart cu vrednicie ea este o lumin de pe Tabor
(Matei 17, 1-13) cel ce o poarta cu nevrednicie are parte de cele spuse de Domnul,
smochinului celui neroditor: "S nu mai fie n tine rod n veci" (Matei 21,19) -V.
Sminteala.
2013. -"Nimeni dintre cei ce se numr n cler s nu se mbrace n haina nepotrivit
tagmei sale, nici cand sta n ora, nici pe cale mergnd, ci s ntrebuineze mbrcmintea
care este destinat pentru cei ce se numr n cler. Iar dac vreunul ar face aa ceva s se
afuriseasc
pe
o
sptmn".
-VI
ec.
27
(VII
ec.
16).
2014. -"Imbrcmintea clugrului este asemenea locuitorului din pustie i Boteztorului
Ioan, c era mbrcmintea lui de pr de cmil i brul de curea prin mijlocul lui, care
era de haine de jale, iar mantaua i ntinderea ei arta i nchipuiete aripile ngerilor, c
chipul clugrilor se cheam chip ngeresc; iar cureaua, adica brul care strnge trupul
nchipuiete moartea patimilor cu postul i cu rugciunea i zice c stau vitejete i
ncini vrtos mpotriva patimilor i mpotriva dracilor, deci brul acela trebuie s-l aib
clugrii de pr, iar unii l fac din curea". -ILT, 120.
2015. -Iar camilafca inchipuieste stapanirea de slava desarta pe care o arunca inapoi si
lepadarea de lumea pe care a parasit-o si calugarul nu mai are nimic altceva si nici nu se
mai amesteca in lucrurile lumesti; iar cele doua aripioare ale camilafcei care vin dinainte,
acelea inchipuiesc ca alta nadejde n-au fara nadejdea lui Dumnezeu ca sa-i pazeasca pe
dansii, si-si lasa la Dumnezeu hotarul vietii lor cum am zice: "in mainile Tale randuiala
mea si catre Tine ridica-voi sufletul meu, ca a Ta suflare este". -ILT 120.
22

2016. -"Cel ce a fost imbracat odata de episcop cu imbracamintea neagra cu scopul de a

intra in cler, nu-l mai poate dezbraca deoarece a facut declaratia publica de a se consacra
lui Dumnezeu si nu mai poate anula fagaduinta facuta lui Dumnezeu si sa batjocoreasca
starea sfanta ca femeile de la teatru". -Balsamon-Sfim. Atan. II, p. 617.
2017. -"Lumina este treapta si haina preotiei, dar numai daca are si sufletul impreuna
stralucind inlauntru prin curatie. Daca se intineaza de neatentie, iar constiinta care
marturiseste despre uratenie este dispretuita, lumina se face intuneric si pricina a
intunericului si a focului vesnic, de nu cumva parasind aceasta cale prapastioasa pe
amandoua partile, ne abatem pe alta care sa ne duca prin virtute si smerenie, fara
primejdie la imparatia lui Dumnezeu". -Filoc. IV.
Ce fel de veminte are ortodoxia?
Veminte ne-liturgice
* Anteriul (var. antereu) sau sutana sau reverenda sau caftanul: un vemnt lung, ajustat
pe corp, purtat pe dedesubt, dar fr nasturi n fa, precum cel roman. [1]
* Rasa: Vemnt lung, larg purtat pe deasupra. [2].
* Crucea pectoral:
o n Ortodoxia slav, n general, crucea pectoral[3] este nsemnul distinctiv al preotului;
majoritatea preoilor, n special din tradiia ruseasc, poart o cruce simpl, de culoare
argintie (cel mai adesea dintr-un aliaj de cupru i cositor); crucile de aur cu pietre
preioase sunt conferite clericilor ca distincii speciale ; cea mai nalt distinc ie care
poate fi acordat unui preot este dreptul de a purta i o a doua cruce pectoral.
o n practica greceasc, crucea pectoral se acord doar atunci cnd preotul este nl at la
rangul de iconom, i nu se face distincie ntre diferitele tipuri de cruce purtate.
o n practica romneasc, crucea este o distincie dat de episcop unei preot nlat la
rangul de "stavrofor" (purttor de cruce).
* Scufia sau fesul: un acopermnt pentru cap, cu marginile moi; poate fi conic (stil
rusesc) [4] sau plat (stilul grecesc). n Biserica Ortodox Romn, preo ii poart doar
scufia. [5].
* Potcapul ("camilafca"): un fel de plrie tare; poate fi cilindric, cu o margine conic
aplatizat n vrf (dup stilul grecesc - purtat de preoii cstori i) [6] sau plat, cu o
margine mai mare n partea de sus (stilul rusesc) [7], ori pur i simplu cilindric i plat
n partea de sus (stilul srbesc). n tradiia romneasc, preoii cstori i nu se disting de
ceilali prin vemintele purtate.
Not: Unele din aceste veminte pot fi purtate n cursul slujbelor bisericeti.
Veminte liturgice
Pentru diacon:
* Stihar: este o hain lung pn la pmnt, amintind de vemntul purtat la Botez;
pentru diaconi, stiharul este de regul fcut dintr-un brocart bogat ornamentat [17].
* Orarul: este o fie de pnz, purtat peste umrul stng; n practica slav, diaconii pot
primi dublul orar (un orar mai lung) ca o distincie aparte, care este purtat peste umrul
stng, apoi nfurat n jurul pieptului i adus napoi n fa peste umrul stng; n
practica greceasc i romneasc, toi diaconii poart orarul dublu.
23

* Mnecue: un fel de manete care se leag cu ireturi; diaconul le poart pe sub stihar
[18].
Pentru preot:
* Cruce pectoral (dac are binecuvntare s o poarte);
* Stihar: stiharul preoesc este, de regul, alb, i dintr-un material mai uor dect cel al
diaconului, eventual cu marginile brodate;
* Mnecue: ca i ale diaconilor, numai c preotul le poart peste stihar;
* Epitrahil sau patrafir: vemntul preoesc prin excelen, purtat n jurul gtului [19];
* Bru: curea de pnz purtat peste epitrahil [20];
* Felon: un vemnt larg, de form conic, fr mneci, purtat peste toate celelalte
veminte, mai scurt n fa, pentru a facilita micrile preotului;
* Bedernia sau nabedernia: aparine tradiiei slave; este alctuit dintr-o bucat de
estur ntrit, purtat pe partea stng, (dac preotul a primit i epigonation-ul,
bedernia este purtat pe partea stng); aceasta este purtat ca o distincie special (nu de
toi preoii);
* Epigonatul: asemntoare cu nabedernia, este n form de diamant i este ntotdeauna
purtat pe partea dreapt, trecut peste umrul stng; este tot o distinc ie specific a
clerului; n practica bizantin, indica preoii care aveau hirotesia de duhovnici. n tradi ia
romneasc, epigonatul i bedernia sunt sinonime.
Pentru episcop:
* Crucea pectoral
* Stiharul: precum cel al preotului;
* Mnecuele: precum cele ale preotului;
* Epitrahil: precum cel al preotului;
* Bru: precum cel al preotului;
* Sacosul: n locul felonului, episcopul poart sacosul, un vemnt mai strns pe corp, cu
mneci largi[21];
* Epigonatul sau bedernia: este purtat de toi episcopii [22];
* Mitr: ca o coroan pe care o poart episcopii pe cap n timpul sfintelor slujbe [23];
* Panaghia sau Engolpionul - medalion, de regul cu o reprezentare a Maicii Domnului
inndu-L n brae pe Pruncul Iisus [24]. Unii episcopi (ntre care ntistttorii
Bisericilor autocefale) pot purta i un al doilea engolpion; Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Romne poart dou engolpioane i o cruce pectoral [25].
* Omofor: considerat a fi cel mai important dintre vemintele episcopale, omoforul este
o fie larg de estur purtat de episcop n jurul umerilor [26];
* Mantia: are forma unei pelerine care se ncheie la gt i la picioare; episcopul o poart
la intrarea solemn n biseric, nainte de Sfnta Liturghie.
Urmtoarele obiecte nu sunt propriu-zis veminte, ns sunt folosite de episcop n timpul
slujbelor:
* Vulturul este un covora pe care este reprezentat un vultur cu un singur cap deasupra
unei ceti; n timpul slujbelor, episcopul st pe acest covora [27].
* Crja episcopal (sau toiagul): poate fi n form de T, cu braele ndoite i avnd n
vrf o cruce, sau n forma a doi erpi ncolcii, tot cu o cruce n vrf[28].
24

Culori liturgice
Culorile liturgice sunt culorile folosite la veminte, la acopermintele de la altar,
proscomidiar, analog, tetrapod i alte obiecte liturgice din biseric n contextul slujbelor
dumnezeieti. Culorile pot s aib un simbolism specific unor perioade/timpuri liturgice
sau unor srbtori.
Trebuie fcut distincia ntre culorile vemintelor liturgice ale clerului i cele ale
mbrcminii lor de fiecare zi (anteriul i rasa) care, cu puine excepii, rmn
neschimbate de-a lungul anului bisericesc.
Culorile vemintelor liturgice
Tipicul nu aduce informaii cu privire la regulile de urmat cu privire la culorile
vemintelor clerului, menionnd doar necesitatea de a folosi veminte de culori nchise
dau deschise, dup caz. Aceasta este practica bizantin veche, pstrat n Bisericile de
tradiie greceasc i ea d regula minimal de urmat n materie de veminte liturgice.
n tradiia slav (ndeosebi ruseasc) a fost elaborat n timp, posibil sub influena
occidental, o schem coloristic destul de complex, care va fi prezentat n cele ce
urmeaz. n zilele noastre, muli membri ai clerului care urmeaz practica bizantin au
preluat i ei reglementarea din practica slav.
n tradiia liturgic a Bisericii Ortodoxe Romne se mpletesc elemente din tradiia slav
i cea greceasc, la care se adaug obiceiurile locale. n privina acestora din urm,
tradiia local a fost structurat i n funcie de dotrile materiale mai puin bogate.
Strmoii notri purtau ce veminte aveau, nedispunnd de multe rnduri de veminte, iar
pentru cei din zilele noastre alegerile lor de atunci (legate de motivele amintite) au
devenit tradiie. De altfel, ntruct regulile prezentate mai jos nu sunt absolut obligatorii,
muli slujitori poart vemintele pe care ei nii le prefer, fr s in seama de
recomandri. Pe de alt parte, n continuare, puini sunt cei care i permit un numr mare
de seturi de veminte liturgice complete.
Cea mai respectat surs care cuprinde descrirea schemei coloristice pentru vemintele
liturgice n conformitate cu practica ruseasc este Nastol'naya Kniga Sviashchennosluzhitelia (Carte de precepte pentru slujitorii bisericeti din cinul preoesc) a lui
Bulgakov, pe care o vom urma i n cele de mai jos.
Principii generale
n Biserica Ortodox sunt folosite n principal ase culori liturgice: alb, verde, purpuriu
(vineiu), rou, albastru i auriu. Recent au nceput a se folosi i veminte de culoare
neagr. n unele locuri mai sunt folosite i culorile portocaliu stacojiu i ruginiu.
Alegerea culorilor vemintelor liturgice se face n funcie de semnificaia fiecrei culori.
Astfel, albul reprezint puritatea luminii harului lui Dumnezeu; verde, culoarea vieii, a
Sfntului Duh i a lemnului Sfintei Cruci; purpuriu, pentru patima Domnului Iisus
Hristos; rou nchis pentru sngele lui Hristos i pentru sngele martirilor; albastru pentru
Maica Domnului; auriu pentru bogaia darurilor Sfntului Duh i rou deschis pentru
flacra intens a Oastei Duhovniceti. Negru este n mod tradiional culoarea morii i a
doliului n Apus, spre deosebire de Rsrit unde albul este culoarea Adormirii (cci
Ortodoxia accentueaz nvierea Domnului, nu greutatea i chinul patimilor i morii
Domnului). n Rusia, rou este culoarea bucuriei, strlucirii i frumuseii. Nici una dintre
acestea nu este scris n anumite reguli sau canoane i, n mod evident, multiplele culori
25

au semnificaii diferite pentru variile popoare, astfel c i folosirea lor poate fi diferit de
la caz la caz.

Practica ruseasc
Pentru Biserica Ortodox, mai ales cea Rus i cele influenate de tradiia ei, culorile
predominante pentru diferitele srbtori sunt urmtoarele:
1. La Praznicele Mntuitorului, la Sfinii Profei, la Sfinii Apostoli i la Sfinii
Ierarhi: auriu i galben de toate nuanele;
2. La Praznicele Maicii Domnului, la Puterile cele fr de trup (ngeri) i la Sfintele
Fecioare: albastru deschis (bleu) i alb;
3. La Praznicele Sfintei Cruci: purpuriu i rou nchis;
4. La Sfinii Mucenici: rou (n Sfnta i Marea Joi se poart veminte liturgice de
culoarea rou nchis chiar dac biserica este nvemntat n negru, iar masa Sfntului
Altar se mpodobete n alb, ca semn de aducere aminte a feei de mas folosit la Cina
cea de Tain.)
5. La Sfinii Cuvioi, Ascei i Nebuni pentru Hristos: verde (De asemenea Intrarea
Domnului n Ierusalim, Pogorrea Sfntului Duh i Sfnta Treime sunt celebrate tot
n veminte verzi de toate nuanele.)
6. n Posturi: albastru nchis, purpuriu, verde nchis, rou nchis ori sngeriu i negru.
n Postul Sfintelor Patimi, vemintele folosite se obinuiete a fi cele negre. Smbetele i
la srbtorile mari din Postul Mare vemintele sunt negre, dar cu ornamente aurii i de
alte culori.
7. nmormntrile se svresc n veminte albe.
Precizri suplimentare
n afar de aceste reguli generale, exist mai ales n practica ruseasc, n cadrul creia
exist o mare diversitate, i unele particulariti legate de folosirea culorilor vemintelor
liturgice.
Alb
Albul [1] este purtat la Praznicele Botezului Domnului (Epifaniei, Teofaniei sau Artrii
lui Dumnezeu), Schimbrii la Fa i nvierii Domnului i pn la odovania lor. n
antichitatea cretin la Epifanie se prznuia i Naterea Domnului, ns dup separarea
celor dou srbtori, de Crciun se poart alb i din a doua zi de Crciun pn la
Boboteaz se poart auriu.
n tradiia rus, vemintele bisericii i ale clerului se schimb n alb la cntarea
Prochimenului din Liturghia Sfintei i Marii Zi a Smbetei (adic nainte de citirea din
Apostol, n.t.). Albul este purtat pn la Utrenia Duminicii nvierii, cnd sunt schimbate
cu cele rou deschis pn la odovania praznicului.
n unele locuri din Rusia, albul este purtat de la nlarea Domnului pn la Pogorrea
Sfntului Duh, iar n alte locuri se obinuiete a se purta culoarea aurie.
26

n zona carpato-rus (Ucraina de Vest), de la Pati pn la nlare, precum i la

nmormntri se poart numai alb.
Verde
Verdele este purtat n unele pri la nlarea Sfintei Cruci. n zona carpato-rus verdele
se poart de la Rusalii la Sfinii Apostoli Petru i Pavel, precum i n Duminica Intrrii
Domnului n Ierusalim. n unele locuri se poart verde pentru prznuirile proorocilor i
ngerilor.
Auriu
Auriul (uneori nlocuit cu simplul galben) este obinuit a se purta cnd nu este specificat
nici o alt culoare. n unele tradiii locale auriul este purtat n toate smbetele, mai puin
cele n care este precizat albul, inclusiv duminicile n perioadele de post.
Rou
Rou nchis ori stacojiu este purtat n Postul Sfinilor Apostoli Petru i Pavel, la Crciun,
la nlarea Sfintei Cruci i la praznicele Sfinilor Mucenici.
Rou deschis este purtat la praznicele Sfinilor Apostoli Petru i Pavel, precum i la
Sfinii ngeri. La Moscova, n Athos i la Ierusalim rou deschis este folosit la Pati i la
Crciun.
Albastru
Albastru este purtat la praznicele Maicii Domnului, la ntmpinarea Domnului, la BunaVestire i, uneori, n Vinerea Acatistului din a cincea sptmn a Postului Mare. n zona
carpato-rus, albastrul este purtat din prima zi a Postului Adormirii Maicii Domnului
pn la nlarea Sfintei Cruci i chiar pn la nceputul Postului Crciunului.
Purpuriu
Purpuriu (vineiu)[7] este purtat n smbetele i duminicile din Postul Mare. n unele
pri purpuriul este purtat n zilele de rnd ale Postului Mare, iar auriul se folosete n
smbetele i duminicile acestuia.
Portocaliu
Portocaliul (ruginiu)[8] este purtat pe alocuri n Postul Sfinilor Apostoli, iar n altele de
la Sfinii Apostoli pn la Schimbarea la Fa.
Negru
n Biserica Primar nu se purtau veminte negre, dei clerul monahal purta sutane negre.
n acele vremuri tot clerul purta veminte stacojii (rou sngeriu, grena).
n Rusia s-au purtat prima dat veminte negre la nmormntarea arului Petru al II-lea
(1821). De atunci s-a rspndit purtarea culorii negre [9] la nmormntri i n Postul
Mare,
ca
n
tradiia
romano-catolic.
n Ucraina Occidental, n fostele parohii greco-catolice, n cursul sptmnii, la
nmormntri i la parastase, precum i la Liturghie se purtau veminte negre, dup
obiceiul romano-catolic, dar acest lucru nu mai este universal valabil.
Observaii
Unde se poate, toate acopermintele din biseric, inclusiv dvera i chiar sticla candelelor
se schimb n funcie de culoarea vemintelor sfiniilor slujitori.
n tradiia greceasc se obinuiete ns ca dvera i sticla candelelor s rmn tot timpul
roii, n amintirea surprii catapetesmei Templului din Ierusalim la moartea Mntuitorului
pe Cruce i a oulor aduse, potrivit tradiiei, de soia lui Poniu Pilat la Cruce, care s-au
nroit cnd asupra lor a curs Cinstitul Snge al Domnului Hristos. Totodat c purpuriul,
27

roul nchis intens este i culoarea imperial, motiv pentru care este folosit la dvera
Sfintelor Ui (pe unde intra i mpratul Bizanului spre a se mprti).
Dup cum se vede, aceste practici sunt foarte variate. ns mcar acolo unde sunt dotrile
de rigoare sau unde exist posibiliti materiale mai bune, este de preferat s se
urmreasc i semnificaia duhovniceasc a culorilor n purtarea vemintelor, mai ales a
celor liturgice.
Culorile vemintelor neliturgice
mbrcmintea neliturgic a preoilor de mir este alctuit din anteriu (sutan, reverend)
i ras. Deosebirea dintre ele este c rasa se ncheie chiar pe mijloc i are deschizturi
largi la mneci; ea se poart peste reverend, care este mai strns pe corp.
n tradiia rus, pentru c monahii poart mbrcminte neliturgic de culoare nchis (de
obicei neagr, bleumarin sau maro nchis), iar clerul mirean poart de obicei reverende de
culori deschise, cele dou categorii sunt cunoscute, oarecum inexact, drept clerul negru i
clerul alb.
n Rusia, nainte de Revoluia din 1917, acest plan vestimentar era valabil pentru ambele
sutane sau veminte neliturgice. De asemenea, culoarea marginii mnecii rasei semnifica
rangul preotului.
n Rusia modern, clerul folosete culoarea neagr pentru ras i culori diverse pentru
reverend, nemaipurtndu-se culori potrivite rangului administrativ.
Totui, deoarece clerul comunitilor ruseti din diaspora - mai ales din America - nu a
fost afectat de Revoluia din 1917, acesta, n marea sa majoritate, continu tradiia
purtrii de veminte de culorilor diferite.
Practica purtrii sau vemintelor neliturgice de diverse culori vine din vremea stpnirii
turceti. Imamii musulmani i revervaser dreptul de a purta culorile alb sau negru,
considernd c umilesc astfel clerul cretin, silit astfel s poarte culori mai strlucitoare
(pentru a se deosebi de acetia n.t.)
Dup ce Biserica Ortodox a scpat de sub constrngerile stpnirii turceti, clerul
ortodox din fostele teritorii otomane a renunat s mai poarte sutane de diverse culori;
aceast tradiie a fost ns continuat de clerul rus.
Dar i clerul ortodox de alte tradiii, mai ales cel grec, poart sutane de culori diverse
(mai ales deschise) n zonele cu climat tropical, ecuatorial i mediteranean. Cremul, griul
i glbuiul, ca i bronzul pal (bej i auriu pal chiar, n.t.) sunt cele mai populare. De
asemenea, reverenda de culoare bleu o ntlnim la clerul de pretutindeni.
Peste reverend este potrivit s se poarte un bru sau curea (mai ales c se pot gsi i
cingtori cu nsemne cretine, n.t.). n tradiia greac, aceast curea este o panglic, un
iret, un cordon sau o funie ce mprejmuiete talia. n tradiia srb i romn aceste brie
semnific rangul preotului (distinciile i/sau funciile administrative). n Biserica Rus
acest bru este ales mpodobit (arhiepiscopul Ioan Garklavs de Chicago purta prin 1991
unul chiar brodat cu trandafiri.)
Purtarea sutanelor (a reverendei i a rasei) este proprie episcopilor, preoilor, diaconilor,
monahilor i monahiilor. Permisiunea de a purta sutane se acord i seminaritilor (i
studenilor teologi, n.t.), frailor de mnstire, ipodiaconilor i citeilor (respectiv
dasclilor sau cantorilor azi, n.t.).

28

n ceea ce privete sutanele, Tipiconul (http://www.romarch.org/arhiva/Tipic.html) nu

precizeaz nimic mai mult dect c ele pot fi deschise sau nchise la culoare, aa c
tradiia local este singurul standard.
Diaconul (Canoanele Sfinilor Prini)

602. - Diaconii sunt ajutorii episcopului i ai preoilor (F. Ap. 6, 1-7). Ei ingrijeau de
sraci, predicau cuvntul Domnului, la nevoie botezau (F. Ap. 8, 5-10), ajutau la slujbele
bisericeti, duceau Sf. mprtanie la cei nchii sau bolnavi (Const, Ap. II, 57; VIII,
13;). Ei sunt supui episcopului i preotului i fr nvoirea lor nu pot lucra absolut nimic
n biseric (Sf. Ignatie Teof. Ep. c. Nag. 2, 6). Cnd lipsete preotul din biseric i se face
slujba, diaconul poate s zic doar: Pentru rugciunile Sfinilor Prinilor... (V. datoriile
pstorilor)
603. -A venit la cunotina Sfntului Sinod c, n oarecare inuturi i orae, diaconilor sau
prezbiterilor euharistia, dei nici canoanele i nici obiceiul n-au prednisit ca cei ce n-au
putere de a aduce sfnta jertf, sa dea trupul lui Hristos celor ce liturghisesc. Ba mai
mult, diaconii se impartasesc inaintea episcopilor. Deci, toate aceste abuzuri trebuie sa
inceteze si diaconii sa ramana la indatoririle lor, recunoscand ca ei sunt slujitori ai
episcopului si mai mici decat presbiterii. Deci sa primeasca euharistia potrivit randuielii,
dupa presbiteri, din mana episcopului sau a presbiterului. Nu se ingaduie diaconilor nici
sa stea cu prezbiterii, fiind contrar canoanelor si randuielilor. Iar, daca vreunul, n-ar voi
sa se supuna nici dupa aceste hotarari, sa inceteze din slujba diaconiei". - l ec. 18.
604. -"Deoarece, am aflat - ca la unele biserici se gasesc diaconi care ocupa dregatorii
bisericesti si din aceasta cauza, unii dintre ei, fiind stapaniti de mandrie si obraznicie sed
inaintea prezbiterilor. Am hotarat ca diaconul, chiar daca ar avea vreo demnitate sau
dregatorie bisericeasca, sa nu stea inaintea prezbiterului, afara de imprejurarea cand ar
reprezenta pe patriarhul sau mitropolitul sau, fiind trimis in alta cetate pentru vreo
pricina, caci atunci i se va da cinstea ca si celui ce-i tine locul. Daca vreunul ar mai
indrazni in chip despotic sa mai procedeze asa, acela sa se scoata din treapta sa si sa se
randuiasca a fi ultimul dintre diaconi in biserica sa, caci Domnul ne invata sa nu cautam
sederile mai sus, dupa invataturile Sfintei Evanghelii, (Luca 14, 8-11 citat intreg). Toate
acestea se vor respecta si de celelalte trepte ierarhice, fiindca stim ca dregatoriile
duhovnicesti sunt superioare celor lumesti". -VI ec. 7.
605. -"In Faptele Apostolilor ni se spune ca, Apostolii au pus sapte diaconi, iar Sinodul
de la Neocezareea ne arata lamurit, ca diaconii, potrivit canonului (15), trebuie sa fie
sapte, oricat de mare ar fi cetatea. Noi, comparand ideea parintilor cu cele spuse de
29

Apostoli, am gasit ca la dansii nu a fost vorba despre barbati, care servesc tainelor, ca si
despre serviciul necesar la mese, in cartea Faptelor (Apost. 6,1-6... citat).
Acestea talmacindu-le invatatorul bisericii Ioan Gura de Aur, astfel graieste: "Este
vrednic de admirat cum de nu s-a dezbinat multimea pentru alegerea barbatilor, si cum de
nu au fost osanditi Apostolii din partea lor? Trebuie sa se stie ce fel de dregatorie aveau
acestia (diaconii) si ce fe de hirotonie au primit; oare pe cea a diaconului? Dar aceasta nu
era in biserica. Pentru serviciul de presbiteri? Dar nu exista nici episcop, ci numai
Apostoli; din ceea ce socotesc ca nici numele diaconilor, nici al presbiterilor nu era bine
inteles si lamurit. -Deci, conform acestora declaram si noi, ca potrivit invataturii de mai
sus, mentionatii sapte diaconi sa nu se considere slujitori ai tainelor, ci ca acestia, au fost
acei carora li s-a incredintat ingrijirea generala a celor adunati atunci; acesti (diaconi), ne
ofera prin aceasta, pilda de iubire de oameni si de purtare de grija a celor lipsiti", -VI ec.
16.
606. -"Potrivit canoanelor, diaconii trebuie sa fie sapte, oricat de mare ar fi cetatea".
(Despre aceasta, te vei incredinta din cartea Faptelor. -Neocez. 15.
607. -"Nu se cade ca diaconul sa sada inaintea presbiterului, ci sa stea numai cand ii da el
voie. De asemenea si diaconii sa fie cinstiti de ceilalti slujitori bisericesti si de toti clericii
inferiori". (Const. Ap. II, 57). -Laod. 20.
Diaconul este al treilea i cel mai mic grad al ordinelor mari ale clerului din Biserica
Ortodox, fiind dup episcop i preot. Cuvntul diacon (n grecete )
nseamn servitor i iniial se referea la o persoan care servea la mese. atentie, este
diferita fata de articol
Diaconia
Diaconul este ajutorul preotului i episcopului n slujbele bisericii i i ajut la svrirea
tainelor. Totui, un diacon nu poate svri slujbele de unul singur.
Cu binecuvntarea preotului sau a episcopului care slujete, diaconul conduce
comunitatea prezent n rugciunile colective i citete din Sfnta Scriptur n timpul
slujbelor. De asemenea, el este responsabil de amenjrile necesare n timpul slujirilor
publice i i atenioneaz pe oameni la momentele necesare.
n plus, diaconul mai poate realiza i alte sarcini legate de viaa Bisericii, din cnd n
cnd cu binecuvntarea i sub ndrumarea preotului sau episcopului su.
Un diacon poate primi binecuvntare de la episcopul sau preotul su paroh s mpart
Sfnta Euharistie credincioilor, fie din al doilea potir la Sfnta Liturghie obinuit unde
slujete un preot fie la slujba numit obednia care se slujete atunci cnd preotul este
absent. Cu toate acestea, n niciunul din cazuri, diaconul nu sfinete Sfintele Daruri de
unul singur.
Rangurile diaconilor
Din punct de vedere al Tainelor, toi diaconii sunt egali ntre ei. Cu toate acestea, ei au
rangul i slujesc n funcie de vechimea de la hirotonire.
La fel ca n cazul episcopilor i preoilor, exist diferite ranguri administrative printre
diaconi. Un diacon n vrst al unei catedrale sau al unei biserici importante poate primi
titlul de protodiacon i pretinde prioritate atunci cnd slujete mpreun cu ali diaconi.
30

Diaconul ef numit pe lng persoana unui episcop este numit arhidiacon. Un diacon care
este i monah este numit ierodiacon.
Etichet
La ocaziile oficiale (de exemplu, n antetul unei scrisori sau cnd este prezentat un
vorbitor), adresarea politicoas ctre un diacon se face cu formula "Cuviosul Diacon
[Ioan]." Diacon este adesea abreviat Dcn. sau Dn.
n situaii obinuite, de exemplu conversaii uzuale, este adecvat s se fac referire la un
diacon cu formula "Diaconul [Ioan]." Este de notat c n anumite tradiii se obinuiete ca
diaconii s fie apelai cu formula "Printe"-de exemplu, "Printe Diacon [Ioan]" sau chiar
"Printe [Ioan]."
Diaconii nu pot binecuvnta, de aceea este inadecvat s ceri binecuvntarea unui diacon
i s-i srui mna. Binecuvntrile sunt date doar de preoi i episcopi, astfel nct aceste
exprimri ale cinstei le sunt rezervate.
Vemintele diaconilor
Vemintele diaconilor sunt stihar, orar i mnecue.
Toate trei nivelele clerului superior poart stihar. Stiharul este o tunic cu mneci lungi
care atinge pmntul. Ea i amintete purttorului c harul Duhului Sfnt l acoper ca i
cu o hain a mntuirii i bucuriei. Pentru diaconi, stiharul are mneci largi i este
confecionat dintr-un material mai greu dect n cazul preoilor i episcopilor, care i
mbrac stiharul pe sub alte veminte.
A doua pies a vemintelor diaconului este orarul. Orarul este o fie ngust de material
pe care diaconii o nfar n jurul corpului i care se termin n fa dup ce trece peste
umrul drept. El reprezint harul Duhului Sfnt care l unge pe diacon la hirotonire ca
uleiul. Este vemntul principal al diaconului iar fr el nu poate sluji. Atunci cnd
diaconul conduce rugciunea poporului sau cnd le cere atenia, diaconul ine un capt al
orarului su n mna dreapt ridicat. Epitrahilul preoesc i omoforul episcopului sunt
modele specializate de orar.
A treia pies a vemintelor diaconului sunt mnecuele. Acestea sunt manete care sunt
mbrcate peste ncheieturile minii, legate cu un iret lung. Aceast pies este purtat i
de episcop i de preot. Ea are rolul practic de a ine legate mnecile hainelor de pe
dedesubt n timpul slujbelor pentru a nu-l ncurca pe purttor. De asemenea, i amintesc
purttorului c el nu slujete prin propria lui putere ci cu ajutorul lui Dumnezeu.
nainte ca diaconul s poat mbrca vreun vemnt, el trebuie ca mai nti s primeasc
binecuvntarea episcopului sau preotului cu care slujete.

31

Cstoria clericului (Canoanele Sfintilor Prini)

399. - Cstoria clericului este socotit legal numai o singur dat nainte de hirotonie,
cu o fecioar evlavioas. Cei ce au gnd s se hirotoniseasc, ntruct pentru ei cstoria
este o prob de foc, sunt datori de la nceput, s-i pun nainte toate posibilitile de
viitor: poate el s fie la nlimea chemrii de preot, conducndu-se pe sine, pe soie i pe
copii, precum i biseric cu care v lega o alt cununie i mai superioar? n caz de
vduvie cu copii, va putea el s rmn la nlimea castitii pentru Domnul i pentru
misiunea bisericii, i n acelai timp, s-i gospodareasc i copiii? Dac, contiina i va
rspunde cu sinceritate evlavioas da, s se hirotoniseasc, iar de nu, s se ocupe cu
altceva n via. Toate justificrile unor oameni care cer recstorirea, nu sunt dect
oameni cu contiina adormit (Rom. 11, 8), lipsii de focul cel sfnt al apostolatului
(Luca 24, 32), avnd o inim uscat fa de trirea duhovniceasc, care socotesc preoia
ca pe o funciune oarecare aductoare de ctig, dar nu ca pe o misiune apostolic, cci
altfel ar rsuna n inima lor cele spuse la (I Regi 2,29; 8,3; Ier. 6,13-14; Osea. 4, 7-11).
Pentru orice cleric, cstoria a doua este preacurvie i curvarii mpria lui Dumnezeu
nu o vor vedea (l Cor. 6,9-10; Gal. 5,19-21; lifes. s, 3-5). "Episcop, preot sau diacon, s
se aeze numai aceia care s-au cstorit numai o singur dat (1 Tim. 3,2 si 12; Tit. l, 6),
fie c le triesc soiile, fie c au murit. Iar dup hirotonie, s nu le mai fie ngduit a se
cstori, fiind celibatari, iar dac au soii, n vduvie s nu ia pe altele, ci s se
mulumeasc cu aceea pe care au avut-o cnd s-au hirotonit". - Const. Ap. VII, 17.400. -Dintre cei ce au primit hirotonia fr a fi astorii, fiind celibatari, apoi vrand sa se
insoare, se ingaduie numai citetilor si cantaretilor". -Apost. 26.401. -"Deoarece si dreptcredinciosul imparat (desi este mirean), a vorbit catre acest sfant
si ecumenic sinod, ca cei ce se numara in cler si impart altora cele sfinte sa fie curati, si
slujitori evlaviosi si vrednici de jertfa cea inteleapta a marelui Dumnezeu, care este El
insusi si jertfa si arhiereu si sa curatim cele spurcate care s-au lipit de dansii prin
casatoriile cele nelegiuite. Apoi, delegatiile bisericii romanilor, au propus ca sa se aplice
canoanele cu prea multa strictete. Delegatii acestei cetati imparatesti (Bizantul), au cerut
sa aplice canoanele mai umanitar si cu mai multa ingaduinta. Noi am impreunat
amandoua propunerile, in chip parinteste si cu iubire de Dumnezeu, ca sa nu dam prilej
ca ingaduinta sa duca la slabiciune si nici strictetea sa nu fie prea aspra, mai ales ca
pacatele s-au intins asupra multor barbati din cauza nestiintei canoanelor". - "Toti
impreuna am hotarat ca preotii care s-au casatorit de doua ori si au cazut sub robia
pacatului pana la a cincisprezecea zi a lunii trecute ianuarie, din indicatorul al patrulea
trecut anul 6199 (691) si n-au voit sa se curete de aceasta nelegiuire, sa fie supusi
canonicestii caterisiri". "Cu privire la preotii care au cazut in acest pacat al casatoriei a
doua, dar care inainte de aceasta hotarare a noastra au cunoscut folosul si au inlaturat
acest pacat si s-au despartit de aceasta nunta nelegiuita si straina de adevarata casatorie;
32

s-au cu privire la cei ce le-au murit sotiile luate in a doua casatorie, sau cu privire la cei
ce au cautat sa se indrepte si sa se intelepteasca indata (afland aceasta hotarare), parasind
nelegiuirea de mai inainte, fie ca sunt presbiteri sau diaconi, sfantul sinod a hotarit ca
acestia sa inceteze de la orice slujba sau lucrare preoteasca si sa fie canonisiti pentru o
vreme hotarata. Acestia au nevoie sa se impartaseasca numai de cinstea numelui si a starii
intre preoti, multumindu-se ca pot sedea inaintea altor mireni, rugandu-se Domnului si
plangand ca sa li se ierte nelegiuirea cea facuta din nestiinta. Ei nu pot sa binecuvanteze
pe altul, intrucat sunt datori sa-si vindece propriile lor rani. -Iar, cei ce s-au casatorit o
singura data cu o femeie vaduva, precum si cei ce dupa ce s-au impreunat cu o singura
casatorie ilegala (de inrudire), adica presbiterii, diaconii si ipodiaconii sa se opreasca de
la slujba pentru scurt timp si sa fie canonisiti si apoi, exceptional, sa fie repusi in slujbele,
treptelor lor (fiindca au pacatuit din nestiinta canoanelor), dar sa nu se mai promoveze la
o alta treapta mai inalta, fireste, dupa ce s-a despartit de insotirea lor nelegiuita". -"Toate
acestea le hotaram cu privire la cei ce au fost, aflati in sus aratatele pacate numai pana la
15 ianuarie, dupa cum s-a spus, din indicatorul 4 (691) si numai cu privire la cei
hirotoniti deja. Pentru viitor, hotaram si reinnoim canoanele (Ap. 17,18), care dispun, ca
cel ce s-a impreunat cu doua nunti dupa botez, sau a avut tiitoare, sa nu poata fi episcop,
prezbiter, diacon sau orice altceva dintre cei ce fac parte din catalogul ieraticesc. De
asemenea si cei ce au luat vaduva ori lepadata de altul, ori desfranata, ori sclava, ori din
cele de la teatru, sa nu poata fi episcop (acum vaduv) presbiter, diacon sau altceva din
catalogul ieraticesc". -VI ec. 3.402." -"Toti cei ce au fost hirotonisiti diaconi, (pana acum
la 314) daca mai inainte de hirotonie au marturisit si au sustinut ca ei trebuie sa se
insoare, fiindca nu pot ramane celibatari, acestia insurandu-se dupa aceasta, in chip
exceptional, sa ramana in slujba pentru ca li s-a dat lor voie de catre episcop. Dar, daca
unii au tainuit in gandul lor cu viclesug si astfel au fost hirotonisiti cu conditia ca sa
ramana celibatari, dar dupa aceia ei s-au insurat, sa inceteze din slujba diaconiei".
-Ancira 10.
403. -"Dupa cum s-a zis in canoanele apostolesti, ca dintre cei ce au intrat in cler
necasatoriti, numai citetii si cantaretii se pot casatori si noi, pazind aceasta, hotaram ca de
acum incolo, nici ipodiaconul, nici diaconul, nici presbiterul, dupa ce s-a hirotonit, nici
de cum nu are voie sa intre in legatura de casatorie. Iar daca va indrazni sa faca cineva
aceasta, sa se cateriseasca. Dar daca ar voi vreunul dintre cei ce intra in cler, sa-ti ia
femeia prin casatorie, legala, sa faca aceasta inainte de hirotonia sa ca ipodiacon, sau
diacon, sau presbiter". -VI ec.6.
404, -"Preotul, care din nestiinta s-a incurcat in casatorie ilegala, sa aiba dreptul de a
purta haina si numele de cleric potrivit cu cele spuse de canoane, iar de celelalte lucrari
ale preotiei sa fie oprit, fiindca destul i s-a iertat unuia ca acestuia. Cel ce trebuie sa-si
vindece ranile sale, nu trebuie sa binecuvanleze pe altii, caci binecuvantarea este
impartasirea cu sfintenie, iar cel ce nu are nu o poate da altuia". - "Asadar, sa nu
binecuvanteze nici in public, nici in particular, nici sa dea sfanta impartasanie altora, nici
sa mai faca vreo alta slujba, ci multumindu-se cu sederea in randul clericilor, sa se roage
Domnului ca sa-i ierte pacatul facut din nestiinta. Si desigur ca aceasta favoare o va avea,
dupa ce s-a despartit de casatoria nelegiuita si sa nu mai aiba legaturi, cu femeia pentru
care a fost lipsit de danii de a mai sluji". -VI ec.
33

405. -"In privinta presbiterului, care din nestiinta s-a alunecat in casatorie nelegiuita, am
hotarat cele ce trebuia: Sa aiba parte de o impreuna sedere (cu ceilalti presbiteri) dar, de
la celelalte lucrari sfintite sa fie oprit, caci destula ii este acestuia iertarea. Iar, cel ce este
dator a purta grija de ranile sale, este nevrednic sa binecuvanteze pe altul, caci
binecuvantarea este impartasire de sfintenie, iar cel ce nu are aceasta, din cauza greselii
facuta din nestiinta, cum o va da altuia? (loan 9,31). Deci, nici in public si nici indeosebi,
sa nu binecuvanteze si nici sa dea altora trupul lui Hristos, nici sa mai faca vreo alta
slujba bisericeasca, ci sa se multumeasca cu intaietalea sederii (intre preoti) si sa se roage
de altii spre a mijloci catre Domnul, ca sa i se ierte lui pacatul facut din nestiinta
canoanelor". - Sf. Vasile 27.
Curvia clericilor

541. -"Curvia clericului este un pcat grav, fiindc persoana preotului ca om, trebuie s
fie floarea evlaviei cretine, alesul Domnului, lumina lumii prin nvtura i sarea
pmntului printr-o nalt inut moral" (Matei 5,12-14). n legea lui Moise, de
asemenea, s-au oprit astfel de pcate pentru preoi" "S nu-i ia de soie o curv, sau o
femeie necinstit, sau lsat de brbat, cci ei sunt sfini. S fie socotit sfnt, fiindc el
aduce jertfa Dumnezeului tu... Dac fiic unui preot va curvi, necinstete pe tatl su i
s fie ars n foc" (Lcv.2i, 7-9). Mai trziu preoii s-au dedat la pcate grele, dar pedeapsa
Domnului trebuia s vin peste ei i peste popor: "Preoii calc legea mea i mi
pngresc lucrurile mele sfinte. Nu fac nicio deosebire ntre ce este sfnt i ce nu este
sfnt, nici nu mai nva pe oameni s fac deosebire ntre ce este necurat i ce este curat.
Se deprteaz de la poruncile Mele i Eu sunt defimat ntru slujba lor" (Iez, 22, 26;
Osea. 6, 9; Ier. 8,11; 13,10).
542, -"Episcopul, prezbiterul sau diaconul, prinzndu-s n curvie, n jurmnt nedrept
sau furt, s se cateriseasc (de la altar) dar, s nu se afuriseasc (ca cretin) cci spune
Scriptura: "Nu vei pedepsi de dou ori pe om pentru aceeai fapt" (Numeri 1, 9).
Asemenea i ceilali clerici (anagnoti, cntrei, s.ai). -Apost. 25.
543. -"Daca vreun episcop, prezbiter sau diacon, ipodiacon, anagnost sau psalt, sau
portar, ar preacurvi cu femeia afierosita lui Dumnezeu (calugarita), sa se cateriseasca, ca
cel ce a stricat mireasa lui Hristos, iar de va fi mirean, sa se afuriseasca". -VI ec. 4.
544. -"Femeia vreunui mirean care a preacurvit, de se va vadi, unul ca acela (desi
nevinovat), nu mai poate fi hirotonisit. Iar, daca dupa hirotonie va preacurvi, este dator sa
o lase. Iar, de va vietui mai departe cu ea, nu mai poate sluji cele sfinte". -Neocez.8,
34

545. -"Preotul, care a pacatuit trupeste mai inainte de a se hirotonisi si dupa ce a fost
hirotonisit, isi va marturisi de voie pacatul, sa nu mai liturghiseasca ramanand numai
celelalte slujbe pentru ravna evlaviei sale. Ca multi zic ca hirotonia iarta celelalte pacate
(dar nu si al curviei). Dar daca el insusi nu va putea fi dovedit, atunci el insusi ramane la
judecata constiintei sale". -Neocez. 9.
546. -"De asemenea si diaconul de va cadea in acelasi pacat al curviei, sa ramana in
treapta slujitorului (cantaretului bisericesc)". -Neocez. 10.
547. -"Diaconul care a curvit dupa diaconie, va fi lepadat de la diaconie. Fiind degradat
in randul mirenilor nu se va opri de la impartasanie, caci este un vechi canon (Apost. 25),
in care se spune ca cei cazuti din vreo treapta, sa se supuna numai la o singura pedeapsa,
dupa cum socotesc cei batrani, uimind acelei legi care zice ca nu vei pedepsi de doua ori
pentru acelasi pacat" (Numeri l, 9). Socot ca este si alt motiv: "Mirenii, care au fost
afurisiti se primesc iarasi intre credinciosi la locul de unde au cazut. Iar diaconului, i se
da pedeapsa caterisirii definitive odata pentru intotdeauna. Deci, fiindca nu i se mai da
iarasi diaconie, in aceasta caterisire consta toata pedeapsa lui, asa cum este aratata in
asezamintele bisericii. - Pentru mantuirea personala, cea mai sigura vindecare este
indepartarea de pacat. Drept aceea, cel ce pentru placerile trupului a cazut din har (F. Ap.
l, 25; Gal. 5, 4; Ev. 12, 25), iar prin sfaramarea inimii si prin tot felul de nevointe s-a
indepartat de acele placeri, care l-au facut nevrednic si care l-au dus la ruina sufleteasca,
va da dovada de vindecarea sa" (Matei 26, 75; F. Ap. 8, 22, 24; II Tim. 2, 25-26). Deci,
noi trebuie sa tinem socoteala de amandoua situatiile si de indatoririle respectarii (i Regi
2, 22) legilor canonice si de indatoririle obiceiului ingaduitor. Clericii care nu se mentin
intru desavarsire, printr-o tinuta morala, sa-si capete mantuirea dupa chipul predanisit de
viata obsteasca a mirenilor" Sf. Vasile 3.
548. -"Diaconita care a curvit cu un necredincios, poate fi primita la impartasire, numai
dupa ce se va pocai timp de sapte ani, daca in acest timp ea traieste in deplina curatenie.
Iar, paganul care s-a facut crestin, voind sa ia in casatorie pe acea diaconita, dar
savarseste iarasi pacatele paganatatii anterioare, el este un apostat moral. Asadar, noi nu
mai ingaduim ca trupul diaconitei caterisite sa fie dat intrebuintarii trupesti, (adica sa se
mai casatoreasca), fiind sfintit. -Sf. Vasile 44.
549 -"Diaconul care-si va spurca buzele sarutand o femeie, apoi marturisindu-se de
aceasta, se va opri de la Liturghie pentru o vreme, dar i se va ingadui sa se impartaseasca
cu cele sfinte la rand cu ceilalti diaconi; la fel si preotul. Iar de se va dovedi ca a pacatuit
mai mult pana la curvie, in orice fel de trepta ar fi, se va caterisi. Sfantul Vasile 70.
550. -"Fiindca Ierax acuza pe un oarecare (preot) ca s-a facut vinovat de curvie si deci,
este nevrednic de a fi cleric, insa episcopul Apolos a afirmat ca atunci nu s-a prezentat ca
martor contra lui nimeni, sa se cerceteze acest caz. Daca se va arata vreun martor vrednic
de credinta si se va dovedi vinovatia, ca martori vrednici de credinta, sa se scoata din
biserica, (cateriseasca) (C. 3), iar de este vrednic de preotie si se va dovedi curat, sa
ramana in cler". -Teofil 9.
551. -"Canonul al treizecilea al lui Vasile cel Mare hotaraste ca clericul, cel ce curveste sa
se cateriseasca, dar sa nu se si afuriseasca", -l Post. 18.
552. -"Daca sotia preotului sau diaconului ar face preacurvie, se canoniseste trei ani, cu
conditia ca sa manance uscat dupa ceasul al noualea din zi si sa faca zilnic cate trei sute
de metanii. Una ca aceasta se canoniseste mai greu decat alte preacurve, ca omoara
35

duhovniceste pe barbatii lor, facandu-se prin acest fel de pacat, pricina caterisirii din
preotie. Iar sotii lor, daca voiesc sa le mai aiba de sotii, sa se cateriseasca din preotie. Iar
daca voiesc sa aiba preotia, trebuie sa se desparta de ele ,-mai inainte de a se impreuna cu
ele dupa ce au preacurvit, potrivit cu canonul al optulea al sinodului din Neocezareea". -I.
Post. 62.
553. -"Preotul de va curvi sau preacurvi, sau sodomie facand sau cu dobitoace sau cu
pasari pacatuind sau cu femeia lui curvind peste fire, sau cu vraji umbland, sa nu mai fie
preot, canonul al 81-lea al marelui Vasile". -Molitfelnic.
554. -"Preotul de va cadea cu o muiere, afara de a lui, numai sa se paraseasca de preotie
si sa fie in pocanie". PBG, 35.
Caterisirea preoilor(Canoanele Sfinilor Prini)

306. -"Caterisirea este ridicarea darului Sf. Duh, dat unui brbat prin taina hirotoniei din
pricina nevredniciei omeneti a purttorului acestui dar, constatat prin judecata fcut de
conducerea canonic a bisericii, conform cu legile scripturistice i canonice. Prin
caterisire se ridic omului, care poart hirotonia, numai dreptul de a o exercita n snul
bisericii, ns pecetea hirotoniei rmne asupra omului primitor ca un fapt care nu se mai
poate despri de fiina lui. Iuda a fost apostol, i ca apostol a rmas s fie judecat; i
clericul, cleric rmne, dar pentru nevrednicia ntrebuinrii apostolatului, i se zice i lui
ca i lui Iuda: Mai bine nu s-ar fi nscut (Matei 24, 24; Ioan 13, 27). n ziua judecii nu i
se va zice c a fost cleric, ci: Nu mie mi-ai slujit (Matei 7, 22-23). Deci, pentru sinea
primitorului, hirotonia nu se poate sterge cu toat rspunderea ei, dar lucrurile ei fa de
obtea bisericii, desvrit se anuleaz prin caterisirea canonic fiind conform cu legea
Domnului (Matei 7,15-16; 24, F. Ap. 20,29). "Mai bine ar fi fost pentru ei s nu fi
cunoscut calea Domnului, dect dup ce au cunoscut-o, s se lepede de sfintele porunci
date lor" (II Petru 2,1- 22).
307. - Se aplic caterisirea canonic pentru urmtoarele pcate:
a). Invataturi contra adevarurilor de credinta dogmatica, contra carora, insusi Domnul
Iisus, apostolii si toti sfintii, parinti au luptat cu tarie, aparand adevarurile revelate, cu
pretul vietii lor. (V. Dogmele).36

b). Trateaza, sub diferite forme, adevarurile de credinta, sub inselaciunea milostivirii, a
ingaduintei condamnabile (Apoc. 2, 4-5; 3, 15-19) si a neglijentei misionare (Apost.
3,29,45,46,47,49,58,62, IV ec. 2; VI ec. 3, 6; I-II, 2; Apoc 21, 8; 22,15).
c). Nu se ingrijeste de viata morala si duhovniceasca a pastoritilor, el insusi traind in
nepasare si imoralitate provocand sminteala si pierzarea pentru multi (Apost. 5,25;
27,42,44,58,62; I ec. 10; 17; IV ec. 22; VI ec. 3, 4, 6, 12, 10,13, 23, 50; I-II, 16; Galat. 5,
19; I Cor. 3, 3; 6. 9-10; Efes. 3, 3-6; Iacob 3,14-15).
d). Pacate liturgice (Ap. 46, 47,49; 50,56; VI ec. 31,32,50,55, 59; VII ce. 7, 10; I-II,
10,12; Ant. 10).
e). Rigorism anticanonic exagerat pentru sine si pentru pastoriti contra legilor Domnului
dat oamenilor in chip firesc prin natura si revelatie, (Ap. 32,52,66,68,84. I-II, 13,14; Am.
13).
f). Neascultarea anarhica si perseverenta contra adevarului (Apost. 31;55, 84; IV ec. 10,
VI, 7; VII ec. 10; Ant. 1 5, I-II 13,14,15).
308. - Se numeste caterisire provizorie sau vremelnica de la slujba pe un timp limitat, din
cauza unor greseli care nu duc la caderea din har (Gal. 5, 4; VI ec. 21), si prin care
clericul este supus pocaintei si indreptarii ca apoi, sa revina iarasi la slujba rangului sau.
Aceasta se mai numeste si afurisire sau excomunicare clericala, de la slujbele sfantului
altar, insa el ca un crestin are dreptul de a se impartasi ca mirean (Apost.
5,12,13,25,32,36,45,48,59, 64; IV ec. 20; VI ec. 36; Sard. 14; Cart. 11, 133).
309. - Caterisirea pronuntata de judecata bisericeasca eterodoxa asupra vreunui cleric
ortodox, nu are nici-o valoare (III ec. 3.). Clericul caterisit dupa legile canonice este
coborat in randul mirenilor si nu mai are putere de a mai face niciun fel de slujba (Cart.
27, 28; Nicolae 8). Cel ce va indrazni sa mai slujeasca acum va fi supus si afurisirii ca un
mirean (Ap. 28; Ani. 4): Clericul caterisit definitiv pentru pacate grele, in caz de
pocainta, nu i se mai poate ridica caterisirea, dar i se poate ingadui sa poarte numai haina
clericala (V. ec. 3, 6, 21). Clericul necaterisit, care se roaga cu cel caterisit, se cateriseste
si el impreuna cu cel deja caterisit ca si complice in idei si fapte (Apost. 11, 45; Ant. 14).
(V.Tovarasia la rau).
310. -"Daca vreun episcop sau preot sau diacon, fiind caterisit pe dreptate (statornicita
judiciar) si pentru greseli evidente, va indrazni sa se atinga de slujbele odinioara
incredintate lui, sa se cateriseasca definitiv si fara apel de la biserica". -Apost. 28.311. -"Despre Maxim filozof cinic, care a facut tulburare in Constantinopol (ca simoniac
uzurpator de hirotonie, de scaut si tulburator vanitos si pervers) se hotaraste, ca el n-are
hirotonie valabila si nici nu poate fi episcop, iar cei hirotonisiti de el in orice treapta a
clerului vor fi, sunt si raman fara har. Toate slujbele pe care el le-a facut sau le-a ordonat
sunt nule", -lI ec.4.312. -A retrograda pe episcop (preot sau diacon) din treapta de preot (diacon), se cheama
dezbracare de cele sfinte, o ierosilie (ca cel ce a fost chemat de Dumnezeu). Insa, daca
din vreo pricina dreapta episcopul a fost indepartat de slujba episcopala, alunci el nu este
vrednic sa detina nici locul de preot (diacon). Dar daca vreun episcop a fost inlaturat pe
nedrept de slujba sa, atunci el trebuie sa-si reia demnitatea sa de episcop". -IV ec. 29).
313. -"Cei ce s-au facut vinovati de incalcari canonice, si din aceasta cauza a fost
pedepsit cu caterisirea definitiva si continua si au fost coborati iarasi in starea laicilor,
daca de buna voie au revenit la pocainta si au lepadat pacatul, pentru care au cazut din
37

har, si s-au instrainat de acelea cu desavarsire sa se tunda in chipul clerului (adica sa

poarte uniforma cu cinste de cleric); iar de nu va alege aceasta de buna voie (sa se
pocaiasca sincer), sa poarte parul ca si laicii (adica n-au dreptul nici sa poarte parul si
uniforma clericala), ca unii ce pretuiesc mai mult cele lumesti decat viata cea
duhovniceasca", -VI ec. 21.314. -"Daca vreun episcop caterisit de sinod sau presbiter sau diacon ar indrazni sa
lucreze ceva din cele liturgice incredintate lor odinioara, atat episcopul cat si presbiterul
si diaconul sa nu mai aiba vreo nadejde, ca la alt sinod vor putea sa se mai apere si sa-si
recapete reintegrarea. Si cei ce sunt pacatosi in complicitate cu ei sa fie lepadati din
biserica, mai ales daca ei au stiut de hotararea caterisirii data mai inainte".-Antioh. 4.315. -"Sfantul si ecumenicul sinod a hotarat ca acei clerici ori mireni ori episcopi din
Italia, care petrec in Asia sau Europa sau Libia (si) au fost pusi sub legatura, sau caterisire
sau anatematisire de catre prea sfintitul Papa Ioan, unii ca acestia sa fie pusi si de catre
Folie prea sfintitul patriarh al Constantinopolului sub aceeasi hotarare de pedeapsa, adica
sa fie ori caterisiti, ori anatematisiti ori afurisiti. Dar si acei clerici, sau laici sau cei din
tagma arhiereasca, sau ierahiceasca, din care oricare parohie pe care Fotie, prea sfintitul
nostru patriarh, ii va pune sub afurisire, sau caterisire sau anatematisire, sa-i aiba pe ei si
prea sfintitul Papa Ioan si sfanta lui Dumnezeu Biserica a romanilor supusa lui, sub
aceeasi sentinta a pedepsei, si sa nu se schimbe ceva nici din prerogativele cuvenite prea
sfintitului scaun al bisericii romanilor, nici din totalitatea prerogativelor intaiului sezator
al ei, nici acum, nici in viitor", -Sf.. Sofia 1.
316. - "Canoanele (Apost. 25, 30; I ec. 2) au hotarat, fara deosebire, aceeasi pedeapsa
pentru clericii cazuti in pacate de moarte (c. 32) adica sa fie caterisiti, fie ca sunt in
ierarhia superioara a hirotoniei, fie ca sunt clerici inferiori". (Sf.Vasile 51. VI ec 3, 6, 26).
317. -"Preotul care va fi caterisit pentru vinovatii canonice sau se va lasa de preotie de
voia sa, fiind mustrat de constiinta sa, mai poate da binecuvantare zicand: "Binecuvantat
este Dumnezeul nostru..." sau "Hristos adevaratul nostru Dumnezeu..." sau "sa cadeasca
sau sa se impartaseasca in sfantul altar?. Raspuns: "Nu. Nimic din toate acestea nu se
cuvine a lucra, nici pe altele a le face, ci va fi randuit la un loc cu mirenii", -st. Nicolae
8.318.- Caterisirea definitiva se oficiaza de episcop in chipul urmator: "Dupa ce s-a citit in
public sentinta data de tribunalul spiritual, arhiereul care o executa, dezbraca pe cel
condamnat, de felonul si epitrahilul, cu care era imbracat zicand: Tu, care astazi pentru
ultima oara, te numesti preot al Dumnezeului ceresc, de aici inainte vei fi despoiat de
darul preotiei, pe care l-ai avut pana acum si pierzi darul preotesc, cu care te-ai impodobit
si bucurat pana acum in societatea omeneasca...". Dupa aceea striga: "Nevrednic este!"
apoi ii tunde cu foarfeca barba in partea dreapta si stanga, precum si parul din cap in trei
locuri zicand: "Nevrednic este!". -(Milas, Canoanele Voi. I, part. II, p. 377.
319. -"Cel caterisit, daca mai slujeste, isi sporeste mai mult nevrednicia. Cei ce primesc
slujba celui caterisit cu buna stiinta, devin osanditi ca si el, si deci, se afurisesc pe termen
limitat sau nelimitat. Cei ce o primesc din nestiinta sau constangere, se canonisesc cu
chibzuiala. Se pare ca botezul facut de preotii caterisit se poate recunoaste ca si cel facut
de mirean; insa taina hirotoniei facuta de arhiereu caterisit, nu poate fi recunoscuta,
fiindca episcopul caterisit este arhiereu numai pentru raspunderea sufletului sau, dar
pentru misiunea bisericii este mirean, iar cel ce a primit o astfel de hirotonie, cu deplina
38

cunostinta de cauza, nu numai ca este hirotonisit, dar el pierde si dreptul mireanului

obisnuit de a mai putea fi hirotonisit, fiind socotit ca un talhar de cele sfinte, fiindca prin
acest furtisag viclean, el s-a aratat si dovedit pe deplin nevrednic de a fi cleric". (II ecum.
4; Apoc. 3,13-20)
Recstorirea Preoilor (Canoanele Sfinilor Prini)

1672. -Recstorirea preoilor a fost strict interzis chiar de la nceput: "Episcop, preot
sau diacon s se hirotoniseasc numai acela care s-a cstorit o singur dat" (Tim. 3, 212; Tit. l, 6), fie c le triesc soiile, fie c le-au murit. ns dup hirotonie nu le mai este
ngduit s se mai cstoreasc, dac sunt necstorii sau dac au soii s se mpreuneze
cu altele, ci s se mulumeasc cu aceea pe care a avut-o cnd a fost hirotonisit. Servitorii
(paraclisierii), cntreii, anagnotii i portarii poruncim ca s fie cstorii o singur
dat, iar dac au intrat n cler mai nainte de cstorie, le ngduim s se cstoreasc
dac doresc aceasta ca nu cumva pctuind s fie pedepsii. ns poruncim ca nimeni
dintre clerici s nu ia soie desfrnat, servitoare din cas, vduva, pe cea lsat de brbat
cum zice legea. Diaconia s se faca o fecioar neprihanit (I Tim. 5,9), dac nu, poate s
fie i o vduv, care s-a cstorit o singur dat, credincioas i cinstit". -Const. Ap. VI,
17.
1673. -Crestinul care pricepe idealul preotiei si slujeste viata crestina si o traieste, cand el
citeste unele brosuri ale unor clerici cazuti launtric din har, chiar daca dupa forma
juridica sunt in har, ramane surprins de josnicia copilareasca a pretinselor dovezi prin
care ei justifica casatoria a doua. Iata cum rezuma Origen ( + 254) traditia de el mostenita
si consemnata mai tarziu de sfintii parinti in canoane:"... Nu se vor incununa si nu vor
avea parte de imparatia lui Dumnezeu ereticii care combat casatoria mirenilor, dupa cum
si in Biserica vazuta, opreste de la slujbele si treptele ierarhice, silit nu numai curvia si
preacurvia, dar si a doua casatorie intrucat nici episcopul, nici preotul, nici diaconul nu se
pot casatori a doua oara". -Origen, Luca, Omilia 18.
1674. -In toata istoria Bisericii se cunoaste o singura exceptie in sec. IV, de a se casatori
dupa hirotonie numai diaconii prea tineri, in conditiile indicate la Ancira 10, care
exceptie, abia a fost tolerata numai atunci, local in eparhiile Andrei ca o fapta a
trecutului, iar mai apoi, a fost suprimata ca fiind contrara canonului apost. 26, etc, ca si in
canonul S. VI ec. 3,6 de mai tarziu in care se interzicea recasatorirea nu numai a
diaconului, ci si a ipodiaconului. Orice fel de argumentare de natura sociala, familiala,
gospodareasca, etc. pentru sustinerea recasatoririi preotilor este glasul pacatului din
omenescul ordinar, pus in slujba pacatului. De aceea, orice candidat la hirotonie trebuie
sa se cerceteze bine pe sine, daca este in stare sa traiasca si sa duca cu demnitate inalta
misiune a preotiei sub toate loviturile soartei, ajutat cu grija si metodic de duhovnici in
39

toata perioada pregatirii sale si pana la hirotonie. Si cand li se da adeverinta de hirotonie

sa fie reala ca rezultat al cunoasterii din copilarie a candidatului, caci altfel se va face
partas la pacatele lui trecute si viitoare (I Tim. 5, 22; Ps. 49,14-23). V. Hirotonia.
1675. -"Prezbiterul care se va casatori dupa hirotonie sa se scoata din treapta sa,
caterisindu-se (VI ec. 3, 6; Ancira 19). Cel ce va face curvie sau preacurvie sa fie exclus
cu desavarsire din cler si sa se canoniseasca" (I ec. II) -Neocez. I.
1676. -"Concubinajul clericilor hirotonisii dupa canoane (celibatari sau vaduvi) niciodata
nu poate fi aprobata ca o adevarata casatorie, ci in tot chipul trebuie sa se rupa incercarea
lor de a se mai casatori pentru demnitatea lor bisericeasca si pentru a nu se da prilej
ereticilor sa ne defaime, cum ca noi atragem pe oameni la noi, prin faptul ca le ingaduim
sa pacatuiasca nepedepsiti". - Sf. Vasile 6 (V. Curvia cleric. Concubinajul).
1677. -"Sa se cerceteze cu privire la prezbiterul Vist din Ereva si daca a silit vreo femeie
despartita de barbatul ei fiind viu, sa nu-i fie iertat a mai fi prezbiter, intrucat nici ca
mirean nu i se cade a mai fi in adunarea crestina, caci Biserica obisnuieste pe unii ca
acestia a-i afurisi. Insa aceasta nu-i atrage osanda episcopului Apolo, daca din nestiinta la hirotonisit. Sfantul Sinod porunceste sa fie scosi din cler toti cei ce se dovedesc a fi
nevrednici dupa hirotonie din pricina pacatelor lor". -Teofil 3.
1678. -"Iar in privinta lui Panuf, cel care s-a asezat diacon in Lico, trebuie sa se
cerceteze. Si de s-ar dovedi cum ca fiind el numai catehumen a primit in comuniune de
nunta pe nepoata sa de frate, iar dupa botez a fost inaintat in cler, sa ramana in cler numai
daca a murit acea femeie si daca dupa botez nu s-a mai impreunat cu dansa. Iar daca dupa
botez, credincios fiind, a primit in comuniune de nunta pe nepoata sa de frate, sa fie
instrainat din cler (caterisit) dar aceasta imprejurare nu-i atrage episcopului Apolo osanda
daca din necunostinta l-a hirotonit pe el". -Teofil 5.
1679. -"Sa se cerceteze despre Iacod daca citet fiind, s-a facut vinovat de curvie si apoi a
fost inlaturat deprezbiteri, iar mai tarziu (cine stie prin ce imprejurari) a fost hirotonisit,
numai dupa ce se va face cercetarea amanuntita sa se scoata din cler, iar nu numai pe
temeiul banuielii, denuntidui si defaimarii. De nu va fi vinovat sa ramana in cler, caci nu
se cade a se tine seama de clevetirile cele desarte". -Teofil 6 (V. Hirotonia).
1680. -"Prezbiterul Macim (spovedindu-se la mine) a spus ca din necunoasterea
canoanelor s-a casatorit nelegiuit. Intrucat el este tulburat ca nu este primit in Biserica (la
impartasirea ca mirean), a fagaduit ca se va desparti de femeia care si ea doreste aceasta.
Deci (tu Agaton) daca te vei convinge ca fac aceasta prin invoiala si fara viclesug, fiind
statornicita canonisirea pe zece ani, tu sa randuiesti ca ei sa stea pe un timp, la un loc cu
catehumenii. Iar in caz ca ei vor umbla cu viclesug si socoti ca trebuie a li se aplica alta
canonisire mai aspra, fa cum te va lumina Dumnezeu, fiind calauzit intotdeauna de
dreapta socoteala, caci el fiind in eparhia ta, poti mai bine sa stii toate cele de folos".
-Teofil 13.

40

Patericul despre preoie!

n timpurile de demult, clugrii duceau o via linitit n singurtate; de aceea n

paterice sunt amintii foarte rar preoii-clugri. Acum ns n mnstire s-au nmulit
preoii-clugri, pentru ndeplinirea slujbelor dumnezeieti, aa nct ei tnjesc dup
linitea de alt dat. n legtur cu aceast problem, eu am purtat discuii nenumrate cu
prini iscusii i am auzit de la ei urmtoarele: monahii retrai n linitire i singurtate
primeau mngiere pentru sufletele lor, zicnd rugciunea lui Iisus cu mintea n inim,
sub ndrumarea nemijlocit a nvtorilor lor, pentru c muli dintre ei, exersndu-se n
aceast rugciune n singurtate, din nepricepere, cdeau n cursele diavolului, uneori
mbolnvindu-se fr leac. Clugrii care se afl n preoie, nu se expun unor asemenea
ispite pentru c sfinirea prin Sfintele Taine ale lui Hristos este lucrtoare i i apr pe
cei care le primesc cu credin. Aceiai clugri mi spuneau c rsplata druit de
Dumnezeu clugrului care cu vrednicie se afl n preoie este de negrit. De aceea, m
sftuiau prinii, s nu ne mhnim c nu petrecem n linitire ca ceilali pustnici, ci s-I
dm slav Domnului c ne-a nvrednicit de preoie. Scopul este unul i acelai:
desvrirea duhovniceasc. Aceia i cldeau suiuri n inimile lor, voi v zidii n
Bisericile Domnului. Ei mergeau din putere n putere, din puterea faptelor n puterea
vederii duhovniceti. Dar i vou vi-i dat s parcurgei acelai urcu, trecnd de la puterea
credinei la puterea vederii nelepte. Scris este: Merge-vor din putere n putere, artaSe-va Dumnezeului dumnezeilor n Sion" (Ps. 83,8). La acetia Sionul este n inim, la
voi n Biseric pe Sfnta Mas. Aici, n timpul slujirii, cu un ochi nelept vezi ntreaga
Sfnt Treime: Pe Tatl Care primete Sfintele Daruri, pe Fiul Care Se aduce i pe
Sfntul Duh care este Smitorul mpreun-lucrtorul i Svritorul lor.
Aa c, prietene, cnd te afli n faa Sfintei Mese la Liturghie, caut s nu-i zboare
mintea n nouri, cutndu-l pe Dumnezeu. El e n faa ta i va fi n veci. De o aa vedere
dumnezeiasc te vei nvrednici cnd, curndu-i mintea de tot ce este pmntesc, vei
tri pe pmnt viaa din ceruri. Iat ie, printe-clugr, rsplata ce i se cuvine aici, pe
pmnt; despre cea viitoare, judec singur.

41

Preoia - sublimitate i jertf a misiunii apostolice

Preoia, ca sfnt slujire, este aleas i nalt att prin temeiul su dumnezeiesc, ct i
prin lucrarea ei apostoleasc. Preoia este slujirea aleas i nalt din pricina temeiului ei
dumnezeiesc, fiindc acest temei este nsui Domnul nostru Iisus Hristos, Care a devenit
Mare Arhiereu, fiind un arhiereu din Dumnezeu "dup rnduiala lui Melchisedec" (Ev. 8,
12) i Care a stat n ceruri de-a dreapta Tronului slavei ca liturghisitor al celor sfinte i al
cortului adevratei mrturii, pe care le-a ntemeiat Dumnezeu i nu omul. (Sf. Nectarie de
Eghina, "Despre preoie", editura Sophia, Bucureti, 2008, p. 9.)
Preoia este o rnduial tainic, dar simitoare, avnd putere duhovniceasc, artndu-l pe
preot, ca organ al Duhului Sfnt, mistagog i liturghisitor al dumnezeietilor ierurgii, prin
preoie un om din rndul oamenilor, chemat prin harul divin i voina proprie, svrind
pentru oameni, cele ctre Dumnezeu.
Referitor la temeiurile preoiei n Biseric, aceast tain i are nceputul de la pogorrea
Duhului Sfnt peste ucenicii i apostolii Mntuitorului Iisus Hristos, acetia neavnd
vrednicia slujirii preoeti sacramentale pn la acel moment cnd Duhul Sfnt i
prohirisete" sau desvrete ca preoi n sensul de sacerdoi. Era aadar necesar
pogorrea, ca s fie uni prin Duhul Sfnt (F.A 2, 2-6).
Dei prin Cina cea de Tain s-a instituit Taina Sf. Euharistii, nici textul biblic, nici prinii
apostolici sau Sfinii Prini nu mrturisesc c frngerea pinii" s-ar fi svrit de
ucenici i apostoli, pn dup evenimentul pogorrii Duhului Sfnt, ceea ce ne
ndreptete s mrturisim c numai prin darul preoiei, mprtit n chip minunat de
milostivirea divin la Cincizecime, preoia primete odat cu definirea ei caracterul de
iconomie a Tainelor lui Hristos.
Ierarhia bisericeasc a primit n timp valenele cunoscute astzi, odat cu propovduirea
cretinismului la toate neamurile, unde apostolii au lsat urmai i slujitori ai tainei
tainelor ce aveau s fie gustate i simite n tot pmntul. Pentru svrirea lucrrii de
sfinire, de propovduire i de pstorire a credincioilor, dup porunca Mntuitorului
Iisus Hristos, Apostolii au rnduit pe preoi, adic pe slujitorii bisericii din cele trei trepte
ale ierarhiei: episcopi, preoi i diaconi. Potrivit cu harul dumnezeiesc primit de fiecare la
hirotonie, ei continu n lume nsi lucrarea de mntuire svrit de Iisus ca Arhiereu,
Profet i mprat. (Patriarh Iustin Moisescu, Patriarhul Iustin-OPERA
INTEGRAL-"Ierarhia bisericeasc n epoca apostolic", editura Anastasia 2002, p.9)
Scriitorii crilor Noului Testament arat limpede c slujitorii din cele trei trepte
bisericeti ale preoiei i-au nceput lucrarea lor n diferite obti de credincioi nc din
primele zile ale bisericii. Scurt vreme dup ziua Cincizecimii, ierarhia bisericeasc se
nfieaz deplin constituit, cci dac pentru ascultarea adevrului despre Iisus i
svrirea de rugciuni credincioii se puteau aduna n curtea Templului, n jurul
42

Apostolilor, ns pentru cuminecare i agap freasc, precum i pentru celelalte acte de

seam ale cultului religios al cretinilor n epoca apostolic, era nevoie de slujba preoilor
i a diaconilor n bisericile rnduite n casele ncptoare ale unor credincioi (F.A 2; 42,
26).
Potrivit rnduielilor liturgice, poporul lui Dumnezeu este structurat ierarhic i nu poate fi
conceput fr o asemenea ierarhizare, dar el nu e mprit n dou, ci structurat n
episcopi, preoi-diaconi, ipodiaconi, citei, laici botezai catehumeni, Biserica veche,
cunoscnd nc i alte diferenieri. Nu n schema mpririi n dou, n preoi i laici, ci n
principiul structurrii poporului lui Dumnezeu, n care mprirea n cler i laici este ntradevr cea mai important (dar nu unica) i are locul i monahismul.
n Biserica Ortodox exist o relaie cu totul special ntre drept i harism. Ea nu
recunoate preoiei un har sacramental-desprins de drept". Astfel, hirotonia episcopului
nu este conferit n mod absolut, ci concret, adic pentru un anumit scaun episcopal, la
schimbarea eparhiei un episcop nefiind hirotonit din nou, la fel petrecndu-se i n cazul
preoilor i a diaconilor. ( Karl Christian Felmy, "Dogmatica experienei eclesialennoirea teologiei ortodoxe contemporane", editura Deisis, Sibiu, 1999, p.296.)
Lucrarea unificatoare a lui Hristos se exprim prin aceea c preoii ca ntemeietori ai
comunitilor locale sunt adui la unitate ntr-un centru vzut, care este episcopul.
Episcopul are o responsabilitate deosebit pentru propovduire, pstrarea nvturii de
credin i supravegherea svririi corecte a Tainelor de ctre preoi n eparhia sa. ( Valer
Bel, "Unitatea bisericii n teologia contemporan", editura Limes, Cluj-Napoca, 2003,
p.204)
innd seama de acestea, n fiecare parohie-comunitate este un om al tuturor oamenilor,
chemat fie ca martor, fie ca sftuitor sau ca reprezentant n toate actele cele mai solemne
ale vieii, care ia pe om de la snul mamei sale i nu-l las dect la mormnt, care
binecuvinteaz ori sfinete leagnul, nunta, patul morii i sicriul; un om pe care
copilaii se obinuiesc a-l iubi, a-l venera i a se teme firete de el; pe care chiar
necunoscuii l numesc printe; la picioarele cruia cretinii merg i depun mrturisirile
lor cele mai intime; un om care prin starea lui este mngietorul tuturor nenoricirilor
sufletelor i ale trupurilor; mijlocitor obligat ntre bogie i srcie, care vede i pe cel
srac i pe cel bogat btnd la ua sa, rnd pe rnd; cel bogat pentru a-i lsa milostenia n
ascuns, cel srac pentru a o primi fr a se ruina, care nefiind de nici o treapt social,
ine deopotriv la toate clasele: la clasele de jos prin modestia i simplitatea vieii; la
clasele nalte prin educaia, tiina i nlimea sentimentelor, ce inspir i recomand o
religie a iubirii de oameni; n fine, un om, care tie toate, care are dreptul de a spune toate
i al crui cuvnt cade de sus asupra inteligenelor i asupra inimilor cu autoritatea unei
misiuni dumnezeieti. Acest om este preotul." (Pr. Prof. Petre Vintilescu, "Preotul n faa
chemrii salede pstor al sufletelor", Bucureti, 1935, p. 65-66.)
Sublim, sfnt, nfricoat i plin de rspunderi este aceast nalt misiune a preoiei
pentru c este slujirea lui Hristos, puterea i izvorul preoiei harice. Mntuitorul Iisus
Hristos a instituit taina preoiei i a ncredinat-o oamenilor care pstoresc, s aprind n
sufletele pstoriilor si cldura iubirii de Dumnezeu i flacra luminii harului celui
mntuitor care mistuie i curete ntinciunea pcatelor i alung nvlirea patimilor
celor potrivinice.
43

n lucrarea Despre preoie" Sf. Grigorie de Nazianz spunea c: preoia urmrete s

ntraripeze sufletul, s-l smulg din lume, s-l dea lui Dumnezeu, s-l fac s pzeasc
chipul lui Dumnezeu, dac nu l-a pierdut; dac e n primejdie s-l piard, s-i arate calea
ca s i-l pstreze; iar dac i l-a stricat, s-l aduc din nou la starea cea dinti. Preoia
urmrete s fac s locuiasc, prin Duhul Sfnt, Hristos n inimile oamenilor. i n
sfrit, scopul cel mai de seam al preoiei este s-l fac Dumnezeu i prta fericirii celei
de sus, pe cel ce aparine cetei de sus, pe om." (Sf. Grigorie de Nazianz, "Despre preoie",
trad. De Pr. Dumitru Fecioru, Bucureti, 1987, p.170.)
Fiecare om i poart sarcina sa el nsui, ns sarcina preoiei o poart cu fiecare preot n
parte nsui Domnul nostru Iisus Hristos cel ce a fgduit c va fi cu noi pn la sfritul
veacurilor" (Mt. 28, 20). Tocmai acest fapt nal misiunea preoiei mai presus de orice
demnitate i slujire omeneasc, fiindc preotul nu lucreaz i nu administreaz cele sfinte
numai cu puterea i capacitatea sa de om, ci cu cuvntul, cu inima i cu puterea lui
Hristos.
Aceast putere haric cu care Dumnezeu a investit pe aleii si, are drept scop s
mijloceasc revrsarea asupra noastr a darurilor dumnezeieti necesare mntuirii i
sfinirii sufletelor noastre, cci prin lucrarea preoiei, Mntuitorul Iisus a lsat sarcina
preoilor grija mntuirii sufletului omenesc, rscumprat cu preul scumpului Su Snge.
n aceast art a zidirii sufleteti a credincioilor, const toat greutatea i sublimul
preoiei cretine, cci, parafrazndu-l pe Sf. Grigorie Teologul, preoia nu este aa de grea
prin faptul c trebuie unde observi s vindeci purtrile oamenilor, patimile lor, viaa lor,
voina lor, alte asemenea acestora din om, ci prin faptul c prin preoie preotul trebuie s
izgoneasc din suflet i din trup tot ce este animalic i slbatic i s pun n loc,
statornicind deopotriv n inim, tot ce este blnd i plcut lui Dumnezeu.
Acestea i fcea pe Sfinii Prini s se sfiasc n faa primirii vredniciei de preot, iar n
anumite situaii aproape c nu cutezau s o primeasc.
Chiar Sfinii Trei Ierarhi s-au temut de aceast vrednicie, socotindu-se nevrednici de
aceast chemare, dei erau curai ca ngerii. Sfiala Sfinilor Prini de a primii acest mare
dar "care pe cele neputinciose le vindec i pe cele cu lips le mplinete"
("Arhieraticon", Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne,
Bucureti, 1993, p.47 ) a fcut nc din cele mai vechi timpuri ca preoia s ndemne
candidatul la responsabilizare i transfigurare din toate punctele de vedere, ca plecnd din
interiorul sufletului" harul Duhului Sfnt s nmiresmeze sufletul ru mirositor al
pcatului.
Referindu-se la aceast sfial a slujirii Sfintelor Taine, Sfntul Ioan Gur de Aur, n
alctuirea liturgic a rugciunii din timpul cntrii heruvimice al Sf. Liturghii mrturisea
odinioar, iar noi mrturisim astzi i pn la sfritul veacurilor c: Nimeni din cei
legai cu pofte i cu desftri trupeti nu este vrednic s vin, s se apropie sau s-i
slujeasc ie, mprate al slavei; cci a sluji ie este lucru mare i nfricotor chiar
pentru puterile cele de cereti", artnd prin sublimitatea teologiei sale ct de mare i
minunat este darul preoiei, pe care trebuie s-l primim, s-l pstrm i nu n ultimul rnd
s-l privim cu sfiala sfineniei i a dragostei cretine. Preoia este poarta care se deschide
prin mijlocirea Sf. Duh oamenilor pentru ntmpinarea noastr n bucuria legii harului,
primit prin jertf de Snge dumnezeiesc, jertf care nu se termin niciodat i poart
care nu se nchide pentru nimeni din cei dezlegai de pofte i de desftri trupeti.
44

Acelai mare dascl al lumii i ierarh continu n rugciunea tainic a cntrii

heruvimice, pentru a ntrii dogma tainei preoiei n faa ereziilor care zguduiau biserica
vremurilor i care clatin uneori i biserica inimii noastre, zicnd: Dar totui, pentru
iubirea Ta de oameni cea negrit i nemsurat, fr mutare i fr schimbare Te-ai fcut
om i Arhiereu (mare preot) al nostru /.../ i nvrednicete-m, cu puterea Sfntului Tu
duh, pe mine, cel ce sunt mbrcat cu harul preoiei, s stau naintea sfintei Tale mese
acesteia i s jertfesc Sfntul i Preacuratul Tu Trup i scumpul Tu Snge". Iat deci c
Mntuitorul Iisus, fcndu-se om s-a fcut i mare Arhiereu, hirotonind" prin puterea
Sfntului Su Duh pe cei ce prin aceasta MBRAC harul preoiei, ca s stea (s
locuiasc sau s se nvredniceasc a locui venic) naintea sfintei Sale mese (a ospului
celui venic, care nu se sfrete niciodat) i s jertfeasc Trupul i Sngele Tainic i
adevevrat n acelai timp a arhi-hirotonitorului" su prin excelen.
Aceasta este taina preoiei tlcuit cu atta pricepere de Sfinii Prini n general i n
mod special de Ierarhii Sfini care au alctui textele liturgice definitorii pentru preoie,
unite n buchetul dumnezeietii Liturghii rsritene.
Preoia este asemenea chipului Bisericii celei adevrate: adic un factor biblic, tradiional
i dinamic. Preoia este biblic pentru c i are temeiuri biblice zmislite n Legea Veche,
nscute i plinite prin har i jertf n Legea cea Nou, n chip trinitar i plenar.
Preoia este tradiional pentru c s-a pstrat i transmis n chip vzut prin succesiune
apostolic n Duhul Sfnt, primind confirmarea veridicitii i a autenticitii a tuturor
generaiilor de pn acum i pn la sfritul veacurilor.
Preoia a fost, este i va fi dinamic pentru c ntotdeauna a mplinit, mplinete i va
mplini setea de har i binecuvntare sfinitoare a bisericii celei vii. Mai mult dect att
preoia prin unealta sa, adic prin preot, ntotdeauna a deservit poporului prin toate
aspectele existenei sale; i cnd spunem aceasta ne referim la funciile pe care le-a avut,
le are i le va avea preoia n toate dimensiunile existenei umane. Prin preoie hristic
oamenii au primit, primesc i vor primi iertarea de la Dumnezeu; prin preoia hristic
oamenii au primit binecuvntare, mngiere, alinare i vindecare de la Dumnezeu. Prin
preoia hristic oamenii dintotdeauna s-au unit sfidnd dezbinarea demonic. Prin preoia
hristic oamenii s-au dedicat n totalitate lui Dumnezeu, devenind monahi, iar mai apoi
sfini ai lui Dumnezeu i modele de via pentru alii asemenea lor. Prin preoia hristic
oamenilor li s-au deschis ochii moralitii cretine, nvnd s ierte pentru a fi iertai i
pentru a se putea unii cu Ziditorul, Mntuitorul i Sfinitorul. Prin preoia hristic
oamenii au nvat c a face bine, nseamn a primi binele cel mai presus de lume. Prin
preoia hristic a luat fiin filantropia cretin, care la ora actual domin sfera
filantropiei mondiale i nu se va sfri niciodat. Iat, deci un imn al dinamicii preoiei,
care mpotriva tgduitorilor acestei lumi nu va cdea niciodat pentru c este dat n dar
de Marele Arhiereu, Iisus Hristos Mntuitorul, ntiul i venicul preot.
Preoia ofer marele prilej al transfigurrii prin vocaie, rugciune, har i permanentizare
a pstrrii tainei ndestulrii din ospul duhovnicesc al Sf. Liturghii. Frumeseea preoiei
este mereu actual i la fel de proaspt i nmiresmat asemenea dragostei celei dinti
pentru Dumnezeu, focul purificator al preoiei putnd arde cu mistuire sufletul celui care
o primete ntru nevrednicia desfrnrii sufleteti. Preotul este o prescur pentru
cuminectur, este pomul care poate rodi sau usca i arunca n foc. Prescura pentru
cuminectur, avnd pecete, chip i consisten devine Trup i Snge a Celui Care a
45

zmislit-o, iar prescura nepecetluit este aruncat la o parte i ngropat n pmnt,

asemenea trupului pieritor (Arhimandrit Teofil Tia, "Elemente de pastoral misionar
pentru o societate pos-ideologici", Editura Reontregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 161.). La
fel i preoia nepreuit devine o dram venic i osnd pentru cel care primindu-o nu o
preuiete i i ntineaz sufetul, n care ea slluiete, fcndu-o o preoie care i
rnete primitorul i Druitorul.
Mntuitorul Iisus spune apostolilor i ucenicilor c sunt sarea pmntului i lumina lumii.
Prin sare i lumin totul se simte i se vede. Omul nevztor se clatin i sufer, la fel ca
cel care nu se poate bucura de gustul mncrii. Aceasta dorete a arta i Mntuitorul
apostolilor i ucenicilor i tuturor urmailor lor, i anume c prin preoie i propovduire
au misiunea de a da lumii gustul Euharistiei i de a arta lumina dezlegrii de pcate.
Concluzionnd putem admite, fr s greim c preoia, asemenea praznicelor mprteti
srbtorite de Biserica Ortodox, nu reprezint o un act comemorativ, un fapt stocat ntrun interval istoric, neciclic sau static, ci este o tain, la fel ca celelalte taine ale Bisericii,
prezent astzi i n fiecare zi din nou n marea tain, dar i realitate a vieii noastre: taina
cretintii.
Bibliografie
1.Sf. Scriptur sau Biblia, Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romne, Bucureti, 1995;
2.Arhieraticon, Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne,
Bucureti, 1993;
3.Sf. Nectarie de Eghina, Despre preoie, editura Sophia, Bucureti, 2008;
4.Arhimandrit Teofil Tia, Elemente de pastoral misionar pentru o societate posideologici, Editura Reontregirea, Alba-Iulia, 2003;
5.Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul n faa chemrii sale de pstor al sufletelor, Bucureti,
1935;
6.Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoie, trad. De Pr. Dumitru Fecioru, Bucureti,
1987
;
7.Patriarh Iustin Moisescu, Patriarhul Iustin-OPERA INTEGRAL-Ierarhia bisericeasc
n epoca apostolic, editura Anastasia 2002;
8.Karl Christian Felmy, Dogmatica experienei eclesiale-nnoirea teologiei ortodoxe
contemporane, editura Deisis, Sibiu, 1999;
9.Valer Bel, Unitatea bisericii n teologia contemporan, editura Limes, Cluj-Napoca,
2003;
10.Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiie i nnoire n slujirea liturgic vol.3, Editura
Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne, Bucureti 2004.
46

Scrisoare ctre preotul cretin ortodox!

Prea Iubite Frate Preot! M gndeam de mult tare s-i scriu. Aveam s-i spun multe, mai
ales c i eu sunt preot i mpreun slujitor cu tine. ineam s-i spun despre Drumul
Crucii, despre bucuriile i suferinele tale, nu c nu le-ai ti, vai, departe de mine gndul
acesta. Dar, ziceam eu poate le-ai uitat, poate doreai s i le aminteti, cu att mai mult cu
ct eu nu le voi spune de la mine ci de acolo, din Sfnta Sfintelor, din Biblie i din Sfinii
Prini. Ei sunt etalonul nostru.
Multe mi se amestecau prin cap, multe voiau s rbufneasc n afar, dar atunci cnd mam aezat s scriu mi-am dat seama c despre preoie nu sunt primul care vreau s
vorbesc. Anume de asta mi este uor s-i scriu.
tiu ct de mult suferi i tiu ct de mult iubeti. tiu c suferi mult pentru pcatele fiilor
ti duhovniceti, tiu c suferi mult pentru pcatele ce le revars astzi diavolul asupra
lumii i te gndeti c, de unele dintre acestea nici Sfinii Prini nu ne-au prentmpinat
i nu ne-au dat medicamentul necesar. tiu c suferi mult i pentru judecata pe care i-o
fac unii fii, uitnd c Judecata este dat Fiului, Domnului ceresc i uitnd c, Acesta ne-a
avertizat s nu judecm pentru a nu fi judeci. Tu frate preot, nu te supra pe ei, nu c
durerea din suflet ce te macin n urma brfelor ar putea fi att de uor tears. Totui, nui judeca i tu prea aspru pe ei. Roagte pentru ca Dumnezeul nostru s-i scoat din nou la
Lumina Adevrului. S le ierte pcatele lor cele multe i s nu uite mpratul i de noi. i
aduci aminte ce ne spune acelai Nemuritor mprat despre dragostea care trebuie s ne
macine sufletele noastre n drumul slujirii noastre?
Secretul biruinei noastre asupra tuturor nevoilor i greutilor din viaa noastr st n
iubire! Dar ntr-aa o iubire, similar cu cea a Fiului, adic iubire pn la moarte. Nu uita
niciodat preaiubite frate c: Pstorul cel bun i pune viaa pentru oile sale" (Ioan 10,
11), iar dac mi vei spune c unele oi rtcite nu sunt ale tale, apoi citete-l mai departe
pe Apostolul Dragostei, la versetul 16 i vezi ce zice Mntuitorul nostru: Am i alte oi,
care sunt din staulul acesta. i pe acelea trebuie s le aduc, i vor auzi glasul Meu i va fi
o turm i un pstor!" Vezi ce rspuns frumos ai primit? Iar n continuarea ideii mele de
mai sus vin i cuvintele printelui Ioan Buga, care spunea c: Preotul, pentru a fi un bun
47

pstor trebuie s iubeasc pe cei ncredinai lui spre mntuire, aa cum Hristos ne-a iubit
i ne-a dat viaa Sa pentru noi, ca un adevrat pstor. Slujitorul care nu arde de pasiunea
slujirii sale nu poate s aprind n ceilali flacra iubirii de Dumnezeu. Ceea ce nu fierbe
la focul dragostei se lncezete, se stric i aduce dup sine boal i moarte." i dac mai
adugm la cele puse mai sus i avertismentul apocaliptic: tiu c ai nume i c trieti,
dar eti mort", sau: fiindc eti cldicel, nici fierbinte i nici rece, am s te vrs din gura
mea"(Apocalipsa 3,1;6) sau i mai stranic: Blestemat s fie tot cel ce face lucrul
Domnului cu nepsare", cred c fiecare dintre noi ar fi cazul s stea puin i s mediteze
asupra slujirii sale. S nu cread nimeni c viaa unui preot este un colac, totdeauna cald
i o srmlu, ce vine de la un praznic sau un botez. Noi suntem cei care trebuie n
primul rnd s-i nclzim pe toi cu focul dragostei lui Hristos i atunci cnd cineva vine
s-i mulumeasc, i atunci cnd vine greaua ncercare i momentul dificil, care nu va
lipsi niciodat, iar pe alocuri s fii gata chiar de ai pune viaa pentru oile tale, deoarece
adevratul preot i iubete pe pstoriii si pn la moarte, cunoscnd c: iubirea e ca
moartea i marea nu o poate stinge".
Preoia noastr frate are attea nlimi, attea adncimi, attea taine, nct cu foarte
mult greutate s-ar putea scrie i descrie dup cuviin. Este ntocmai ca un munte care-i
nal cu maestate vrful spre ceruri, dincolo de nori. Careva ncearc s se care pe el.
Unii ajung de cunosc vile i adncimile de la poalele lui, alii ajung pn la jumtate,
alii se car pe nlimile care fac coroan piscului celui mai nalt, alii reuesc de a se
urca pn unde fruntea muntelui se ngeamn uneori cu norii; alii, rari, rari de tot ating
piscul cel mare.
Tu printe - zice Pr. D. Feceoru - ia aminte deoarece eti pe cel mai nalt pisc. Ia aminte
i ferete-te! Eti nconjurat de ispite. Te bat furtuni mari. tii doar c piscurile cele mai
nalte sunt cele mai bntuite de furtuni. Acolo, pe piscul ameitor de nalt pe care te afli
sufl vntul cel mai puternic. Acolo, tunetele se slobozesc chiar n preajma ta. Acolo este
ghea i zpad, cnd la poalele muntelui nfloresc crinii, nfloresc trandafirii. Eti pe loc
sublim, dar tocmai de aceea ia aminte, ferete-te! Svrete Sfnta Slujb cu toat
curia trupeasc i sufleteasc. F-i pravila cerut de rnduiala Bisericii, citete
rugciunile pentru Sfnta mprtanie. Nu le citi numai pentru ca s le citeti, ci pentru
ca s-i nali sufletul ctre Dumnezeu, ca s te pocieti. Cnd te rogi, cere cu
ndrzneal ceea ce i doreti de la Domnul Slavei i crede c ai i primit deja ceea ce
ceri, dar nici de cum nu uita s mulumeti, ca s nu fii i tu unul dintre cei nou leproi
din Evanghelie. mpac-te cu toat lumea; mpac-te cu cel cu care slujeti la acelai
altar. Mrturisete pcatele svrite duhovnicului. Nu svri pcate de moarte. Nu fi
trufa, nu fi iubitor de argint, nu curvi, nu te mnia, nu fi lacom, nu pizmui, nu cleveti, nu
te lenevi spre fapte bune. Ferete-te de beie i de mbuibare. Postete, roag-te i f
milostenii. Dar fle pe toate fr frie. i doar astfel apropiete de Sfnta Mas, pe
48

piscul cel nalt al preoiei, pentru al primi n minile tale pe Dumnezeul cel viu, pe Cel ce
ine universul n palme. Iar Sfntul Ioan Gur de Aur continu: Sufletul preotului trebuie
s fie mai curat dect nsi razele soarelui, pentru c Duhul cel Sfnt s nu-l prseasc
niciodat i ca s poat spune oricand - Iat de acum nu mai triesc eu, ci Hristos triete
n mine(Gal. 2.20)".
n tine printe, poate fi aflat tot ceea ce este necesar pentru sufletul care nfometeaz i
nseteaz dup adevrul venic n aceast via, i care nfometeaz i nseteaz dup
nemurirea divin i viaa venic. Dac credina i dragostea desvrit este ceea de care
au nevoie cretinii notri, n tine ei trebuie s o afle din abunden, iar tu le vei hrni
sufletul cu hran care nu-i va mai nfometa niciodat. Dac au nevoie de dragoste,
adevr, credincioie, ndejde, umilin, smerenie, pocin, rugciune sau oricare alt
virtute sau nevoin, n tine ei trebuie s o afle, iar tu la rndui, n Vieile Sfinilor i n
Sfnta Scriptur vei afla un numr infinit de sfini dascli pentru orice fel de nevoin
ascetic i vei dobndi ajutor haric pentru orice fel de virtute, necesar ie i cretinilor
ti. Dac te afli tu sau turma ta cumva n vreo ispit, Vieile Sfinilor i Sfnta Scriptur
ne va ajuta s-o biruim i acum i totdeauna...
Auzi frate preot ce zice Sfntul Ignatie Brenceaninov: Plang pentru tine toat ziua;
plng pentru tine toat noaptea. Plnsul meu nu preuiete mare lucru. Se ntampl ns o
mare plngere, al crei pre nu poate fi de nimic egalat: plng ngerii, plng chipurile
mucenicilor i parinilor din ceata pustnicilor, plng toi vieuitorii cerurilor, nicicum nui ogoiesc plnsul. Se uit din cer cu luare-aminte i cu dragoste spre pmnt, se bucur
de faptele bune ale oamenilor i ale tale, se ntristeaz de pacatele lor i mai ales de ale
tale. L-ai intristat pe nsui Cel ce te-a facut din nimic i te-a rscumprat cu scump
sngele Su. Ce folos ai de sngele meu de m cobor n stricciune?", griete El ctre
toi greiii, ctre cei care vieuiesc n pcat. Atotsfntul, neatins de stricciune, se
coboar n stricciune, dndu-se cretinilor mbrcai n Hristos i care l au n ei pe
Hristos, atunci cand se ating de ntinciunea nelegiurilor"? Nou ne zice frate preot.
Pentru noi plnge acest clugr... Mai ales pentru noi care l primim n palmele noastre pe
El, pe mpratul Iubirii....
n fine, te rog mult de tot, s nu fii pop. Te rog s fii Preot, dup cum zice Scriptura:
Preot n veac, dup rnduiala lui Melchisedec..." (Evrei 6; 20), iar eu zic, s fii Printe.
Zic aceasta pentru c preotul este un printe care nate la botez, din ap i din Duh Sfnt,
un printe pentru c tu i hrneti fii ti duhovnicete, prin Taina Pocinei. Tu eti cel
care faci ca legtura s fie nentrerupt dintre ei i Tatl Cersc, prin rugciunile tale de zi
cu zi.

49

S nu crezi frate preot c vreau s te nvinuiesc de ceva. Dup cum am spus-o i mai sus
i eu sunt preot. i eu sunt n aceeai barc cu tine i poate c pe alocuri, am scris mai
mult pentru mine dect pentru tine, ca s am i eu o mustrare. Dar dac te gseti i tu
printre aceste rnduri, dac i pentru tine plnge Hristos, fii bun de te corecteaz, ca s te
mntuieti tu i cei ce i-au fost ncredinai de Iubirea Domnului nostru Iisus Hristos.

Cuviosul Paisie despre Preoii fr reverend

Prin anul 1972 se discuta subiectul schimbrii mbrcmintei preoeti i civa preoi de
mir voiau s ia binecuvntare de la Stare ca s nu mai poarte reverenda. Unul din ei l-a
vizitat pe Stare i a nceput s-i spun: "Nu reasa l face pe preot. Mai de preferat ar fi ca
unii preoi s umble fr reas pentru c astfel se pot apropia mai uor de lume" i alte
neghiobii asemntoare. Stareul nu a reuit s-l conving. La sfrit i-a spus: "Vino
mine i-i voi rspunde".
n acea noapte Stareul a fcut rugciune, iar dimineaa, cnd a venit preotul, i-a artat un
mslin pe care l decojise intenionat. A lsat n vrf cteva crengue retezate, fcndu-l s
semene oarecum cu preoii fr reverend care au numai puina barb. Atunci Stareul l-a
ntrebat: "i place copacul aa cum este decojit? Aa sunt i preoii fr reas". Preotul a
fost convins i a plecat mulumind Stareului care, printr-o plild simpl, l-a fcut s
lepede concepiile lui lumeti.
Deasupra trunchiului de maslin decojit, Staretul a incrustat cu cutitul urmatoarele
cuvinte: "Copacii si-au aruncat imbracamintea lor, dar vom vedea ce pricopseala vor
face..." si "Preotul fara rasa nu este de rasa".
Fireste, copacul, dupa aceea, s-a uscat, dar el a ramas o pilda pentru folosul multora. Dar
mai ales Staretul, prin acest mod sugestiv, a contribuit la zadarnicirea acestor tendinte
antitraditionale.
Dupa mai multi ani, un candidat la preotie l-a intrebat pe Staret: "Care este motivul
pentru care preotii trebuie sa poarte reverenda?" Staretul i-a raspuns: "Exista multe
50

motive. Dar si numai faptul ca toti oamenii evlaviosi se bucura atunci cand il vad pe
preotul lor purtand reverenda este un motiv suficient".
Cuvnt despre preoie

O, minune preaslavit! O, putere negrit! O, nfricotoare tain a preoiei! Spiritual i

sfnt, cinstit i fr de prihan, pe care Hristos, cnd a venit, a druit-o celor vrednici.
Cad i m rog cu lacrimi i suspine, ca s m oglindesc n aceast comoar a preoiei. C
este o comoar pentru cei ce o pzesc cu vrednicie i cuvioie; este pvaza strlucitoare i
neasemuit; este turn neclintit, zid de nedrmat; este temelie tare, care de pe pmnt se
nal pn la bolta cereasc. Dar ce spun, frailor? Preoia este atrnat de bolile cele
mai nalte ale cerului; intr fr de mpiedicare n nsei cerurile cerurilor i merge
strlucit i lesnicios prin mijlocul ngerilor i al puterilor celor netrupeti. Dar pentru ce
spun prin mijlocul puterilor celor de sus? St de vorba cu nsui Stpnul ngerilor, cu
Ziditorul i Dttorul de lumin. i, numai ce voiete, ca ndat i primete, cu mult
ndrznire, cererile pe care I le face.
Nu ncetez, frailor, a cnta i a slvi treapta vredniciei pe care Treimea a dat-o fiilor lui
Adam, prin care lumea s-a mntuit i zidirea s-a luminat; prin care munii i pdurile,
dealurile i vile s-au umplut de vieuirea luminoas i cinstit a neamului celui fericit,
adic al monahilor, aa precum a spus Isaia cel cu preastrlucit glas: "din vrfurile
munilor vor da glasurile lor" (Isaia 42, 11) oamenii spre slavoslovie; prin care i frdelegea de pe pmnt s-a ridicat; prin care i cumptarea pe pamnt se slluiete; prin
care diavolul cznd s-a nimicit, destrblaii au ajuns povuitori ai dreptii, iar cei
frdelege, buni i credincioi; prin care stpnirea morii s-a surpat, iadul i-a pierdut
puterea, blestemul lui Adam s-a dezlegat, iar Mirele cel ceresc s-a pregtit; prin care firea
omeneasc se schimb n puterea celor fr de trupuri.
Ce s spun sau ce s laud? Darul treptei preotesti depaseste si gandul si cuvantul. Si,
dupa cum socot, aceasta este aceea de care, spaimantandu-se Pavel, o arata atuncea cand
spune: "O, adancul bogatiei si intelepciunii si cunoasterii lui Dumnezeu! Ca nepatrunse
sunt judecatile Lui si de negasit urma cailor Lui " (Rom. 11, 33). Preotia zboara de pe
pamant la cer, ducand lui Dumnezeu cu foarte mare graba cererile noastre. Preotia
mijloceste pentru robi pe langa Stapan.
Sa fim cu foarte mare luare-aminte, fratilor, la cuvintele acestea tainice si infricosatoare,
ca fara cinstirea preotiei nu se da iertare de pacate. Luati aminte, fratilor, voi, in care
straluceste lumina invataturilor, voi, cei indragostiti de buna credinta!
Dar ce inteles au cuvintele pe care le-am spus mai inainte despre taina preotiei ? Mladita
vitei de vie si bobul de grau si preotia sunt strans unite unele de altele. Mladita de vie si
bobul de grau sunt slujnice, iar preotia, stapana. Cand se aduna impreuna acestea trei ca
sa se salasluiasca deasupra comorilor, atunci fiecare din ele aduce imparatului, intru buna
mireasma, puterea propriilor lor roade: mladita vitei de vie aduce sangele, bobul de grau
51

aduce painea, iar preotia, cu buna indraznire, zboara de pe pamant la cer, ca sa contemple
pe Cel nevazut; si inchinandu-se inaintea inaltului scaun, stand, se roaga Stapanului
pentru robi, purtand cu ea lacrimile si suspinele celor impreuna robi si le duce
Stapanului; duce de asemeni si ruga si cainta lor si cere pentru ei de la prea milostivul
imparat iertare si mila, ca sa vina Duhul-Mangaietorul si sa sfinteasca darurile cele puse
inainte aici, pe pamant. Iar cand sunt aduse tainele cele infricosatoare si pline de
nemurire de preotul care face rugaciuni pentru toti, atunci sufletele se apropie si prin
sfintele taine primesc curatire de intinaciuni. Vedeti, iubitorilor de Dumnezeu, ca cele
doua -vita de vie si bobul de grau - nu lucreaza pe pamant daca nu vine hotararea cea
cereasca si sfinteste darurile ?
Ai vazut, omule, stralucitoare facere de minunii ? Ai vazut cum treapta sfanta a preotiei
curateste cu lesnire intinaciunile sufletelor ? Binecuvantat fie Mantuitorul, Care a randuit
pe pamant acest prea stralucit si curatitor dar, Care a luminat cu har pe preoti ca sa
lumineze ca niste luminatori in lume !
Poporul cel mai inainte de noi a primit corn purtator de untdelemn (1 Regi 16, 1, 13),
care aducea spor; iar noi, nevrednicii robi ai Celui binecuvantat, n-am primit nici corn,
nici untdelemn, ci pe insusi Cel ce este Cap, pe Cel inalt si infricosator, Care s-a pogorat
din cer si ne-a daruit, prin punerea mainilor, Duhul Sau Care a venit ca foc peste apostoli
(Fapte 2, 3). O, putere negraita, care ai fost invrednicita sa locuiesti in noi prin punerea
mainilor preotilor ! O, ce mare treapta este infricosatoarea preotie! Fericit este cel care
vietuieste in ea curat si nepatat ! Petru, cel numit Chefa (Ioan 1, 42), cel care a fost prins
in mreaja pe tarmul lacului (Matei 4, 18-20), de care a dat marturie Marele Pastor,
zicandu-i: "Pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea" (Matei 16, 18), prin preotie a primit
si cheile cerurilor (Matei 16, 19). La fel Pavel, cel altadata prigonitor (Fapte 22, 4; 26, 11;
1 Cor. 15, 9; Gal. 1, 13; Filip. 3, 6), dupa ce a fost invrednicit de harul preotiei, a
strabatut ca un intraripat intreaga lume, predicand invierea din morti.
Sa ne intoarcem la Abel cel drept, care a fost preot la inceputul creatiei, si sa aflam de la
el ca dintru inceput aducea ca preot jertfa sa lui Dumnezeu. Nu s-a pogorat, oare, foc din
cer si a mistuit jertfa lui ? Iar cand aducea lui Dumnezeu pargile sale (Fac. 4, 4), precum
zice Scriptura, "a cautat Dumnezeu la jertfa lui Abel, iar la a lui Cain n-a binevoit" (Fac.
4, 4-5). Si iarasi Noe, cel mantuit in corabie, cand a incetat apa si s-a asezat corabia pe
muntele Ararat (Fac. 8, 4), a primit iarasi indata aceasta preotie si a adus, cu inima curata,
lui Dumnezeu jertfa intru miros de buna mireasma (Fac. 8, 19-20). De aceea a si facut
Dumnezeu legamant cu el sa nu mai aduca potop pe pamant; si i-a dat binecuvantarea sa
creasca si sa se inmulteasca (Fac. 9, 7-17). Ai vazut facerea de minuni a preotiei ? Ai
vazut pe cel dintai preot, pe Abel, intru cea dintai creatie, ca Dumnezeu a pogorat foc din
cer pe pamant peste jertfa lui cea fara de prihana ? Ai vazut iarasi pe Noe, pe cinstitul
preot, intru cea de a doua creatie, ca Dumnezeu a facut legamant cu el ? De preotie a fost
invrednicit sa aiba parte si Avraam, si a adus lui Dumnezeu jertfa pe Isaac; si-a jertfit
propria sa inima (Fac. 22, 1-12). In jertfa aceea Dumnezeu arata taina mare, nasterea
Domnului, in copacelul cel stufos (Fac. 22, 13), cresterea intr-o clipeala si binecuvantarea
cu care Dumnezeu l-a binecuvantat pe Avraam: Jntru samanta ta se vor binecuvanta toate
neamurile" (Fac. 22, 18). De preotie a fost invrednicit si Moise cand s-a suit in Muntele
Sinai la Dumnezeu si a primit de la El legea (les. 19, 3). De aceea si fata lui era plina de
slava, ca se vedea mai stralucitoare decat soarele (les. 34, 35). La fel si Aaron a fost
52

invrednicit de preotie (les. 28, 27; Lev. 8, 1-12), fiind mijlocitor catre Dumnezeu pentru
pacatele poporului. "Moise si Aaron intre preotii Lui" (Ps. 98, 6), spune Scriptura. La fel
si Finees cu atotcinstita preotie a oprit moartea din poporul acela (Num. 25, 11). Iar Ilie,
iarasi, fiind imbracat cu preotia, a fost auzit in foc si a injunghiat pe preotii rusinii (3
Regi
18,
38-40).
Sa invatam, deci, din acestea, fratilor, ca mare, peste masura de mare, este vrednicia
preotiei. Slava Unuia-Nascut! Slava Singurului Bun, Care a dat preotia apostolilor Sai,
prin noul si sfantul Lui Testament, ca si ei sa ne arate pilda prin punerea mainilor lor
peste cei vrednici.
Cu totii, dar, sa cinstim cu inima curata, cu totii sa fericim pe cei care au treapta cinstitei
preotii, cunoscand ca daca cineva iubeste pe prietenul imparatului, pe acela cu mult mai
mult il iubeste imparatul. Sa iubim, dar, pe preotii lui Dumnezeu, pentru ca sunt prieteni
ai lui Dumnezeu si mijlocesc pentru noi si pentru lume. Cinsteste pe preoti, implinind
porunca lui Hris-tos, care spune: "Cel care primeste cu bucurie prooroc in nume de
prooroc, plata de prooroc va lua" (Matei 10, 41). Iara daca nu stii de este vrednic sau
nevrednic de treapta preotiei cel ce se intampla a fi preot, tu, pentru porunca lui Hristos,
nu-l dispretui. Dupa cum aurul cel stralucitor nu se vatama cand este amestecat cu tina si
nici margaritarul cel luminos nu-si schimba lumina daca-l pui langa materii necurate, tot
asa nici preotia nu se intineaza cu ceva, chiar daca e nevrednic cel care e preot. Daca
cineva a fost invrednicit sa ajunga la aceasta vrednicie si va umbla in ea cu vrednicie si
fara de prihana, aduce asupra lui viata si cununa nestricacioasa; iar daca cineva
indrazneste sa intre cu nevrednicie in aceasta treapta, aduce asupra lui intunericul cel mai
dinafara (Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30) si osanda fara mila.
Alta pilda iti dau, o, omule, ca sa nu indraznesti, intru mandria ta, sa iei cu nevrednicie
treapta preotiei; ca Dumnezeu Cel curat nu cauta cu bunavointa spre cei car e se
hirotonesc manati de mandrie. Afla ce au patit ticalosii aceia care s-au impotrivit
odinioara lui Moise si lui Aaron, care au indraznit cu nerusinare si obraznicie sa tamaieze
lui Dumnezeu. Nu i-a mistuit, oare, pe toti foc din cer pentru ca au indraznit la o treapta
mai presus de ei? (Num. 16, 1-25). Iarasi si Mariam, proorocita lui Dumnezeu, a defaimat
pe Moise, pentru preotia lui, numai cu un cuvant neinsemnat (Num. 12, 2); si Dumnezeu
Cel Preainalt, pentru o ocara ca aceasta, a hotarat sa se umple toata de lepra (Num. 12,
10) si sa fie scoasa sapte zile afara din tabara (Num. 12, 14).
Si acum, fratilor, traiti preotia in curatie, imitand pe Moise, pe Aaron si pe Eleazar (Num.
27, 2). Uitati-va la preotii acestia binecredinciosi, ca au nimicit cu preotia taberile
dusmanilor. Moise, avand preotia, a ridicat mainile catre Dumnezeu si a ranit pe Amalec
cu rana nevindecata (Ies. 17, 8-13). Cu preotia fiind si Avraam incins, a biruit pe imparati
(Fac. 14, 14-15). Melchisedec, avand preotia, a binecuvantat pe Avraam cel ales, cu
binecuvantare deosebita (Fac. 14, 18-20).
Ai fost invrednicit, frate, sa primesti treapta preotiei ? Ai sarguinta, ca sa placi Celui ce
te-a primit in armata Lui ! Slujeste-I Lui cu curatie, cu dreptate, cu intelepciune
duhovniceasca si cu feciorie stralucita. Fii ravnitor ca Ilie, purtator de grija ca Ieremia,
cuminte ca Iosif, curat ca Isus al lui Navi, iubitor de straini ca Avraam, iubitor de saraci
ca Iov, plin de dragoste ca David si bland ca Moise. Pe cel ratacit calauzeste-l, pe cel
schiop sprijina-l, pe cel cazut ridica-l, pe cel bolnav ajuta-l si fa toate cate sunt asemenea.
53

Eu ma spaimantez, iubitilor, de cele ce obisnuiesc unii a le indrazni si de cele pe care le

incearca unii, cu nerusinare si cu obraznicie, ca sa puna mana pe preotie, fara sa fie
chemati de harul lui Hristos. Nu-si dau seama, ticalosii, ca foc si moarte gramadesc
asupra lor.
Nu-ti spun, omule, sa nu primesti cu obraznicie numai preotia, dar nici de vreunul din
vasele preacinstitei slujiri sa nu te atingi ! Ai citit ce a patit Uza (2 Regi 6, 3-8), pentru ca
s-a atins de chivotul lui Dumnezeu ! Adu-ti aminte totdeauna, frate iubite, de acest cuvant
dumnezeiesc al Celui Preainalt, rostit prin profetul Isaia: "Spre cine voi cauta fara numai
spre cel bland, smerit, linistit, care tremura de cuvintele Mele" (Isaia 66, 2). Adu-ti
aminte pururea de porunca aceasta, ca sa castigi comoara gandul cel bland, ca sa poti asa
sa te sui la Ierusalimul cel de sus, sa aduci jertfe spirituale imparatului si lui Dumnezeu
pe jertfelnicul cel de sus, unde se impletesc cununile nestrica-ciunii. Si acolo, inaintea
ingerilor, te va incununa Hristos cu cununa nemuririi si impreuna cu cetele cele de sus
vei canta Sfintei Treimi imn de biruinta, in vecii vecilor. Amin

54