Viața

Sfântului Mucenic Haralambie,

Ocrotitorul împotriva bolilor
Selecția și adaptarea textelor de Ciprian Voicilă

Notă editorială
În ultimul timp auzim tot mai des despre înmulțirea bolilor în rândul oamenilor.
Astăzi, proliferează atât cele trupești, cât și cele sufletești, psihice.
În învățătura noastră ortodoxă, boala este, întotdeauna, consecința păcatelor. Dar
Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola către romani că acolo „unde s-a înmulțit
păcatul, a prisosit harul” lui Dumnezeu (Romani, 5, 20).
Cum se manifestă astăzi acest har? Prin mulțimea sfinților tămăduitori pe care
Dumnezeu ni-i trimite în dar spre însănătoșire, dar și pentru reorientarea întregii
noastre vieți spre Domnul nostru Iisus Hristos, fără de care nu putem face nimic (Ioan
15, 5).
Sfântul Mucenic Haralambie este unul dintre sfinții taumaturgi cunoscuți și
recunoscuți încă din vechime în sânul poporului român. Putem spune că cel puțin trei
sute de ani din viața poporului nostru, evlavia românilor față de Sfântul Haralambie s-
a împletit cu suferința grea de care românii niciodată nu au dus lipsă. Boala
contagioasă (ciuma mai cu seamă), sărăcia, foametea, pericolul reprezentat de
cotropitori au fost tot atâtea ocazii ca speranțele sufletului românesc să se îndrepte,
uneori cu disperare, ultimativ, spre Sfântul Mucenic Haralambie.
De aceea, am considerat că o carte – care să cuprindă viața sfântului, așa cum a fost
consemnată de memoria tradiției Bisericii, credințele și obiceiurile românilor legate
de Sfântul Haralambie, istoria icoanelor sale pictate pe lemn sau pe sticlă, minunile
din trecut, dar și din contemporaneitate – este binevenită și îi va fi de folos cititorului,
sub ambele aspecte ale vieții sale sufletești: duhovnicesc și cultural.
În încheiere, îi îndemnăm pe cititorii acestei cărți, care au trăit minuni mijlocite de
Sfântul Mucenic Haralambie să le scrie și să le trimită pe adresa:
Str. Bahluiului nr. 1, Sector 1, București, 011281 sau pe adresa
editura@meteorpress.ro
Bunul Dumnezeu și Sfântul Haralambie să vă răsplătească străduința!
Ciprian Voicilă

Troparul Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie

(Glasul al-IV-lea)
Arătatu-te-ai, înțeleptule Haralambie, ca un stâlp neclintit al Bisericii lui Hristos, și ca
un sfeșnic pururea luminos al lumii, strălucit-ai în lume prin mucenicie, fericite, și ai
risipit întunecimea idolilor. Drept aceea, roagă-te lui Hristos cu îndrăzneală, să ne
mântuiască pe noi.
Condacul Sfântului Haralambie
(glasul al-IV-lea)
Alesule din ceata arhiereilor, mare mucenice Haralambie, dorind a-ți aduce cântări de
laudă, simțindu-ne nevrednici și cu împuținarea graiului omenesc, tu, care porți nume
întocmai cu darul dat de la Preaputernicul Dumnezeu, a fi luminător de bucurie,
luminează-mi cugetul și dă putere graiurilor noastre ca întru bucurie să-ți cântăm ție:
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Astăzi Biserica prăznuieşte cu taină, îmbrăcându-se ca într-o haină nouă de porfiră

şi vison în sângele purtătorului de biruinţă Haralambie; că pe el, crescându-l cu
evlavie, l-a adus lui Hristos jertfă fără prihană, primită şi bineplăcută. Pentru
aceasta, Hristoase Dumnezeule, Cel ce ai sfinţit pe acest biruitor al celor nelegiuiţi,
încununându-l şi mărindu-l, trimite şi nouă, pentru rugăciunile lui, mare milă.
(Stihiră din Vecernia Mică)

I.Viața Sfințitului Mucenic Haralambie1

Sfântul Mucenic Haralambie a viețuit în cetatea Magneziei, în Asia (actuala Turcie),
pe vremea când la Roma împărățea păgânul Septimiu Sever (193-211d.Hr.). Era
cunoscut în tot ținutul acela pentru credința sa tare și pentru râvna cu care îl
propovăduia pe Hristos, el fiind ales de Dumnezeu episcop în Magnezia. Sfințitul
Haralambie le spunea tuturor celor care însetau după cuvintele vieții veșnice:
-Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci și pe apostoli cu puterea Duhului
Sfânt, ca toți oamenii, prin propovăduirea lor cea sfântă, să se înțelepțească și să
meargă neabătuți pe calea dreptății. Sever, împăratul vostru, a născocit prigoniri
cumplite ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsuflețiți și să dea sufletele la moarte.
Dar Iisus Hristos, Împăratul meu, ne-a trimis, prin prooroci și apostoli, cuvintele vieții
cerești prin care vrăjmașii se izgonesc, șarpele se calcă, necredința se preface în
credință, iar nălucirea diavolească piere și astfel se zdrobește cu o cumplită zdrobire
toată puterea vrăjmașului. Să credem, dar, mai mult cuvintelor care ne arată căile
vieții veșnice, decât să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzarea.
Dregătorul cetății, Luchian, nemaiputând să suporte râvna cu care Sfântul Haralambie
îl propovăduia pe Hristos, a dat poruncă ostașilor să îl prindă și să îl aducă înaintea sa,
pentru a-l judeca. Toate acestea s-au petrecut în anul 202 d.Hr.

1
După Proloagele, diortosite și îmbogățite de arhim. dr. Benedict Ghiuș, vol. I, Editura Bunavestire,
Bacău, 1999, p. 494; Viețile Sfinților pe luna februarie, vol. VI, Editura Episcopiei Romanului și
Hușilor, 1992.
Bătrânul episcop a fost adus înaintea lui Luchian, unde a mărturisit cu mult curaj pe
Domnul nostru Iisus Hristos. Auzind cuvintele pline de îndrăzneală ale sfântului,
Luchian, ighemonul2 cetății Magnezia, i-a grăit acestuia:
- Gura ta scoate cuvinte lipsite de socoteală, din prisosința inimii tale, nealegând
binele de rău. Dar să nu crezi în sinea ta că pentru cuvintele acestea nu vei fi chinuit.
Ascultă sfatul nostru: alege-ți o socoteală mai sănătoasă și apoi jertfește zeilor ca să
nu te supunem chinurilor, pe care niciodată până acum nu le-ai cunoscut.
Episcopul Magneziei le-a răspuns pe dată:
- Eu am îmbătrânit, mi-am sfârșit viața vremelnică și nu vreau să trec cu vederea
bunătățile nevăzute care acum îmi sunt aproape.
Atunci judecătorii săi s-au umplut de mânie și i-au poruncit:
-Bătrânule rău, jertfește zeilor!
Dar plăcutul lui Dumnezeu Haralambie i-a răspuns cu multă îndrăzneală judelui care
îl silea să calce porunca dumnezeiască:
-Fiilor, nu jertfesc diavolilor fiindcă diavolii pe care îi cinstiți voi se cutremură de
semnul Crucii.
Pentru răspunsul aceasta, dregătorul Luchian a dat poruncă să fie dezbrăcat și supus la
chinuri.
Doi ostași l-au spânzurat și i-au jupuit cu unghii de fier întregul trup, tăindu-i fâșii
întregi de piele, de la cap la picioare. Deși tot trupul îi era o rană, Sfântul Episcop
Haralambie le grăia prigonitorilor săi:
-Vă mulțumesc, vouă, fraților, pentru că strujind 3 trupul meu cel vechi și bătrân, m-ați
înnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea nouă a suferințelor pentru Hristos.
Auzind aceste dumnezeiești cuvinte, cei doi ostași au fost cuprinși de o frică mare și
s-au întors împotriva guvernatorului Luchian, zicându-i:
-Necinstea pe care i-ați făcut-o acestui om s-a prefăcut în cinste. Nu cumva Hristos
însuși a luat înfățișarea acestui bărbat bătrân și a venit să cerceteze Asia pentru a-I
întoarce la El pe locuitorii săi? Fiindcă trupul său i-a fost strujit cu unghii de fier, dar
acelea s-au topit precum ceara și trupul i-a rămas nevătămat.
Atunci ighemonul Luchian a fost iarăși cuprins de mânie și i-a înfruntat pe ostași:
-Slujitorilor răi și zăbavnici în împlinirea poruncii! În loc să faceți ceea ce vi s-a
poruncit, voi îl apărați pe cel care a fost condamnat la chinuri!
Așadar, mulțimea oamenilor strânși să vadă cum va fi pedepsit plăcutul lui
Dumnezeu, Haralambie, a luat aminte la răbdarea cu care mucenicul Haralambie a
suportat chinurile și la necurmatele sale rugăciuni pentru izbăvirea asupritorilor săi.
Drept urmare, mai mulți bărbați și femei au lepădat credința idolească și au crezut în
Iisus Hristos. Primii dintre ei au fost chiar ostașii care îl chinuiseră pe Sfântul
Haralambie și care l-au mărturisit pe Hristos și au preamărit puterea Sa. Numele lor
erau Porfirie și Vaptos.
Luchian, dregătorul, i-a judecat și pe ei, supunându-i mai apoi la chinuri, iar la sfârșit
a dat poruncă slujbașilor săi să li se taie capetele cu sabia. La fel, trei femei care au
privit la patimile de care s-a învrednicit Sfântul Haralambie, au crezut în Domnul
nostru Iisus Hristos, l-au preamărit pe mucenicul Său și s-au bucurat de cununa
muceniciei, ighemonul dând poruncă să li se taie și lor capetele.
Luchian îl avea ca ajutor pe Luchie, care a fost și el de față la judecata sfântului.
Luchie, văzând că Sfântul Haralambie a înmulțit în popor credința creștină, s-a ridicat,

2
Ighemón, ighemóni, s.m. (înv.) stăpân; domn, domnitor, ocârmuitor, guvernator, dregător.
3
Struji, strujesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A curăța pene, ramuri, știuleți de porumb etc. de părțile
nefolositoare, smulgându-le și îndepărtându-le; a smulge anumite părți folositoare pentru a le
utiliza. 2. A ciopli un material cu cuțitul, cu dalta, cu rindeaua; a prelucra la strung, a strunji. 
a pus mâna pe instrumentele de tortură și a început să-l chinuiască pe Sfântul
Haralambie, strujindu-i tot trupul.
Dintr-odată, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a petrecut o minune: lui Luchie i
s-au rupt mâinile de la coate ca și când ar fi fost retezate de sabie, și s-au lipit de
trupul sfântului. Luchie a căzut, fără mâini, la pământ și a început să strige:
-Acesta este fermecător! Ajută-mă, ighemoane!
Luchian a alergat spre locul unde era mucenicit Sfântul Haralambie și l-a scuipat pe
mucenicul lui Hristos în față, dar pe dată capul ighemonului i s-a răsucit la spate.
Luând aminte la pedeapsa venită de la Dumnezeu asupra prigonitorilor sfântului,
locuitorii cetății Magnezia au fost cuprinși de frică mare și au început să îl roage pe
mucenic:
-Lasă mânia și contenește pedeapsa dumnezeiască, fiindcă îți este poruncit să nu
răsplătești răul cu rău.
Sfântul Haralambie a răspuns astfel rugăminților mulțimii:
- Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleșug pe limba
mea. Hristos Dumnezeu i-a pedepsit pe începătorii cei fără de lege. El ne va dărui
nouă viața veșnică și pe păgâni îi va pierde.
Atunci poporul adunat a început să implore cerurile:
- Nu ne pierde pe noi, cei care Ți-am greșit Ție, Doamne! Iartă-ne, Dumnezeule! I-ai
pedepsit pe boierii noștri ca să ne aduci pe noi la lumină și să ne învrednicești de viața
cea veșnică.
Mulți oameni au devenit atunci creștini, iar Luchie a grăit către Sfântul Haralambie:
-Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, milostiv fii mie căci mă doare peste
măsură! Mâinile mele te îngreuiază, atârnate fiind de trupul tău. Pune-le la locul lor,
ca să scapi de greutate, iar eu să mă izbăvesc de durere. Dacă tu vei face aceasta, și eu
voi crede în Dumnezeul tău.
Auzind una ca aceasta, Sfântul Haralambie I s-a rugat Domnului:
-Îți mulțumim, Stăpâne, Care totdeauna ne păzești și Care ai venit în trup! Învățătorul
meu, ia aminte spre smerenia celor ferecați și dezleagă pedepsele acestor judecători.
Vindecă-mă și pe mine, martorul tău!
Un glas din înaltul cerului i-a răspuns sfântului, grăindu-i:
-Bucură-te, Haralambie, luminător al pământului, strălucitor al cerului, părtașul
îngerilor, cel ce viețuiești împreună cu proorocii și ești prieten al apostolilor și oștean
vrednic al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale. Cuvântul tău să le fie spre lecuire
bolnavilor.
Atunci s-au tămăduit pe dată Luchie și dregătorul Luchian. Luchie, căzând la
picioarele sfântului, i-a cerut să-l boteze. A primit botezul, iar dregătorul Luchian a
contenit o vreme prigoana îndreptată împotriva creștinilor.
La o vreme, Luchian i s-a înfățișat împăratului Septimiu Sever, care se afla în
Antiohia Pisidiei, și l-a informat despre cele petrecute în cetatea Magneziei. Îi spuse
așa:
-Arătatu-s-a un om din adunarea galileenilor care pe toți îi întoarce de la credința în
zei, iar pe cei bolnavi îi vindecă. Luchie s-a tămăduit și a crezut în Hristos și eu
însumi m-am însănătoșit și m-am înfățișat împărăției tale să îți mărturisesc toate
acestea.
Aprinzându-se de mânie, împăratul Sever a strigat în fața lui:
-O, zeilor veșnici, care ați fost necinstiți de necredincioși, de ce s-a întărit pe pământ
grăirea mincinoșilor?
Și îndată împăratul a poruncit unei oștiri de trei sute de soldați să îl prindă pe Sfântul
Haralambie, să-l rănească și să-l aducă din cetatea Magneziei la Antiohia.
Ostașii au pus mâna pe Sfântul Haralambie, l-au chinuit bătându-i piroane din fier pe
tot trupul, i-au împletit barba, asemeni unei funii, și îl trăgeau de ea, așa petrecându-l
până în Antiohia.
Când l-a văzut împăratul, a dat poruncă să îi fie înfipte în piept trei țepușe lungi și să
fie aduse lemne, să se aprindă focul și să fie ars mucenicul lui Hristos. Dar sfântul a
ieșit nevătămat din foc. Atunci Sever a dat poruncă nouă:
-Să contenească tortura, să fie dezlegat omul acesta și să fie adus ca să-mi răspundă la
întrebări.
Sfântul Haralambie a fost, deci, adus în fața sa, iar împăratul i-a grăit:
-În această zi, vorbind cu împăratul sciților, m-am mâniat pe tine și te-am necinstit.
Dar tu, pentru că ai răbdat chinurile, vei fi cinstit de noi. Te rog să îmi răspunzi la ce
te voi întreba. Mulți ani ai?
Sfântul Haralambie i-a răspuns împăratului:
-Am petrecut mulți ani în viața aceasta deșartă fiindcă am trăit o sută treisprezece ani.
Împăratul a continuat să îl întrebe:
- Cum de ai trăit atâția ani și nu i-ai cunoscut pe dumnezeii cei fără de moarte?
Sfântul rosti următoarele:
-Viețuind ani mulți și câștigând multă înțelegere L-am cunoscut pe Hristos
Dumnezeu, Unul adevărat, și am crezut într-Însul.
Sever a continuat:
- Tu ai avut femeie sau nu?
Mucenicul lui Hristos i-a răspuns:
- Am avut-o însoțitoare pe cereasca Fecioară, adică împărăția Hristosului meu, dar pe
pământ nu am cunoscut femeie. Împăratul îl întrebă iarăși:
-Tu știi să înviezi morții?
Sfântul Haralambie îi răspunse lui:
-Acest lucru nu stă în puterea omenească, ci numai într-a lui Hristos.
Atunci Sever dădu poruncă să fie adus un îndrăcit care de treizeci și cinci de ani era
chinuit de diavolul. Demonul îl ducea cu sila prin munți și locuri pustii și îl arunca
prin crăpăturile pământului, prin bălți și păduri, căutând să îl piardă.
Cum a simțit diavolul din acel om buna mireasmă a sfințeniei, care izvora din toată
ființa lui Haralambie, a început să strige:
- Mă rog ție, rob al lui Dumnezeu, nu mă chinui înainte de vreme. Poruncește-mi cu
cuvântul și voi ieși. Și, dacă vei vrea, îți voi spune cum am intrat în acest om. Sfântul
Haralambie îi porunci să mărturisească toate și pe dată diavolul a început să spună:
-Acest om a vrut să îl fure pe aproapele său. Așa că și-a zis în mintea sa: Dacă nu îl
voi ucide pe moștenitor, nu o să pot să-i iau moștenirea. Și-a ucis mai întâi aproapele,
apoi a plecat să îi răpească bunătățile. Găsindu-l într-acel loc, am intrat în el și de
treizeci și cinci de ani locuiesc în trupul său.
Sfântul Haralambie i-a poruncit demonului:
-Ieși din acest om și să nu-l mai vatămi! Duhul cel necurat a ieșit de îndată, iar omul
s-a făcut sănătos. Văzând minunea, împăratul Sever a grăit:
-Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor!
După trei zile, în împărăția lui Sever a murit un om. Împăratul a poruncit să fie adus
mortul în fața sa și i-a spus Sfântului Haralambie:
- Roagă-te Dumnezeului tău să învieze mortul acesta.
Sfântul s-a rugat, iar Domnul a înviat pe cel mort. Fiind uimiți foarte de această mare
minune, mulți oameni au crezut în Iisus Hristos.
Dar eparhul4 Crisp, care se afla în vizită la Sever, a schimbat gândul său cel bun,
grăindu-i:
-Acest om este un vrăjitor. El face minuni cu ajutorul farmecelor. Să îl pierzi pe el de
pe pământ!
Atunci Sever i-a poruncit Sfântului Haralambie:
-Dacă vrei să scapi de mâinile ucigașilor, Haralambie, jertfește idolilor!
Sfântul i-a răspuns împăratului:
-Muncile îmi folosesc mult, fiindcă cu cât trupul meu este zdrobit în bătăi, cu atât mai
mult se bucură în mine duhul meu.
Auzind aceste îndrăznețe cuvinte, Sever s-a mâniat și le-a poruncit slugilor să îl bată
pe mucenic cu pietre peste gură. Prigonitorii săi îi cereau:
- Supune-te împăratului ca să nu pieri în deșert.
Împăratul le-a poruncit ostașilor să ia făclii aprinse și să îi ardă barba și fața. Slugile i-
au aprins sfântului barba, dar un foc mare a ieșit din barba sa și a ars șaptezeci de
păgâni care erau de față la chinurile sale.
Tradiția Bisericii, Sfânta Predanie, spune că Galina, fiica împăratului, aflând de
curajul cu care Sfântul Haralambie a răbdat caznele la care a fost supus, a crezut în
vestea cea bună adusă de Domnul nostru Iisus Hristos și a primit botezul creștinesc.
După Sfântul Cuvios Simeon Metafrastul, această întoarcere a inimii Galinei spre
Domnul nostru Iisus Hristos s-a petrecut după cum urmează. Galina i s-a înfățișat
tatălui ei și l-a întrebat:
-Tată, de ce îl chinui pe dreptul acesta? De ce te ridici cu mânie tiranică asupra slugii
lui Hristos? Tată, ascultă glasul meu și așa cum te-ai sârguit la cele rele, fii
sârguincios și în cele bune, fiindcă cine seamănă răul, rău va secera și cel ce seamănă
întru bună credință, va secera roadele cele bune.
Dar împăratul Sever nu a ascultat sfaturile cele de suflet folositoare ale fiicei sale, s-a
îndârjit și mai mult și i-a poruncit și ei cu mânie:
-Jertfește zeilor, Galino!
Fiica s-a i-a spus fără teamă:
-Tată, o să fac ceea ce dorești.
Împăratul s-a bucurat și a dat poruncă să fie dezlegat Sfântul Haralambie fiindcă,
gândea el, Galina va aduce jertfe zeilor.
Sfântul Haralambie a fost adus înaintea împăratului, iar acesta i s-a adresat:
-Fiica mea, Galina, s-a întors, iată, de la credința ta la a noastră și vrea să jertfească
zeilor. Vino și tu, Haralambie, împreună cu ea în capiștea 5 zeilor și fă ceea ce dorim
noi. În acest timp, mucenicul Haralambie tăcea, iar împăratul a început să creadă în
sinea sa că se va învoi și el.
Mai apoi, Galina a pătruns în capiștea idolească a lui Dia și Apolon și le-a spus
paznicilor templului:
- Am venit să cer iertare zeilor pentru că i-am mâniat, crezând în Iisus Hristos.
Aceștia au început să-i implore pe zei:
-Puternice Apolon, mare Dia, făcători ai cerului, domni ai domnilor, miluiți-o pe
Galina doamna pentru Sever împăratul!
Galina i-a întrebat pe slujitorii capiștei idolești:
- Pe cine să îl surp mai întâi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?
Ei i-au răspuns, înfricoșându-se:
-Să nu îi faci nici unuia niciun rău, ca nu cumva să se mânie, să clatine cerul și să
răstoarne pământul.
4
Eparh, s. m. - 1. titlu de prefect în Bizanț; 2. conducător, șef al unei eparhii.
5
Capiște, capiști, s. f. (Înv.) - templu sau altar dedicat zeităților antice.
Pe dată, fiica împăratului a pus mâna pe idolul Dia și i-a spus lui:
- Dacă tu ești zeu, cum nu ai înțeles că am venit să te răstorn? Și l-a dărâmat. Idolul a
căzut pe pământ și s-a spart în trei bucăți. L-a luat apoi pe Apolon și i-a spus:
-Și tu, satană, să cazi la pământ și să te faci praf. Galina a luat la rând idolii și i-a
sfârâmat unul câte unul. Atunci slujitorii au alergat la împăratul și au început să i se
plângă în cor:
-Stăpâne, s-a năruit nădejdea noastră! Acum soarele se va stinge, lumea o să piară
fiindcă au pierit zeii. Apoi i-au povestit cum Galina a sfărâmat statuile zeilor.
Împăratul a poruncit ca în acea noapte cincizeci de meșteri să refacă statuile, să îi
repună pe idoli în capiște și să împrăștie vestea că zeii au înviat din morți, așa cum
creștinii spun că Hristos, Dumnezeul lor, a înviat din morți. Slugile împăratului au
îndeplinit în acea noapte porunca, iar a doua zi i s-au înfățișat Galinei și i-au spus:
-Stăpână, vino la capiște să vezi cum au înviat zeii.
-Au înviat zeii? s-a mirat fericita Galina. Voi merge îndată să îi văd.
A intrat în capiște, a văzut idolii proaspăt ciopliți și a spus:
-Mare minune am văzut!
Slujitorii capiștei i-au întărit cuvintele:
- Într-adevăr, mare minune! Fiindcă ieri au fost batjocoriți și acum strălucesc în mai
mare cinste și slavă.
Atunci Galina le-a zis:
-Mai lesne îmi este să îi răstorn pe zeii cei noi decât pe cei vechi.
S-a dus, așadar, la idolul Dia și i-a spus:
-Ție îți zic, Dia, cel înviat din morți, du-te iarăși la cei morți! Apoi a luat iarăși idolii
unul câte unul și i-a zdrobit de pământ.
Slujitorii lui Sever din nou s-au dus la împărat, plini de mânie, și i-au povestit cum
Galina a sfărâmat idolii cei noi. Sever a comandat să îi fie adusă înainte Galina și,
când aceasta i s-a înfățișat, a întrebat-o:
-De ce ai sfârâmat idolii?
Galina i-a răspuns tatălui său:
-Fiindcă voi vă înșelați numindu-i zei, iar ei nu sunt decât o materie lipsită de suflare.
Nemulțumit foarte de cuviintele Galinei, împăratul i-a poruncit:
-Să jertfești idolilor, sămânță necurată ce ești!
Fericita Galina, primind putere de la Duhul Sfânt, l-a înfruntat pe împărat cu multă
îndrăzneală:
- Am jertfit acum așa cum am știut (adică distrugându-le statuile). Dacă dorești, voi
jertfi la fel și celorlalți zei ai tăi.
În cele din urmă, Sfântul Haralambie a fost condamnat la moarte prin sabie. Când a
aflat sentința, fericitul Haralambie s-a umplut de bucurie și a început să cânte din
psalmii regelui David: „Milă și judecată voi cânta Ție, Doamne; cânta-voi și voi
înțelege în cale fără prihană, când vei veni către mine”.
Când a ajuns la locul în care avea să se învrednicească de cununa muceniciei, a înălțat
la cer următoarea rugăciune:
- Îți mulțumesc, Ție, Doamne Dumnezeule, că ești milostiv și îndurat. Tu ai ucis pe
vrăjmași, ai sfărâmat iadul și durerile morții le-ai dezlegat. Pomenește-mă, Doamne,
Dumnezeul meu, întru împărăția Ta.
Și îndată s-au deschis cerurile și L-a văzut pe Dumnezeu coborându-se cu mulțime de
îngeri și așezându-se pe un tron de smarald. Domnul i-a vorbit mucenicului:
-Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele meu. Cere de
la Mine ce voiești, iar eu îți voi da ție.
Sfântul Haralambie a răspuns Domnului:
-Mare taină m-ai învrednicit să văd, Doamne: înfricoșata Ta slavă. Doamne, dacă îți
este plăcut Ție, te rog să slăvești numele Tău așa încât acolo unde vor fi puse
moaștele mele și va fi cinstită pomenirea mea, să nu se arate foametea sau aerul
stricăcios care fac să se piardă roadele pământului. În acel loc să domnească pacea,
oamenii să fie sănătoși cu trupul, să fie mântuite sufletele lor și să viețuiască în
bunăstare: grâul și vinul să le fie din destul, dobitoacele lor să se înmulțească spre
folosul stăpânilor lor.
Doamne, iartă-le oamenilor păcatele, căci ei sunt trup și sânge, și dăruiește-le
îmbelșugare ca să te preamărească pe Tine, Dătătorul bunătăților.
Dumnezeul meu, revarsă peste lume darul tău și îi izbăvește de boala ciumei.
După ce a ascultat rugăciunea dreptului său, Domnul a încuviințat:
-Fie după cererea ta, viteazul meu ostaș.
Apoi Dumnezeu s-a înălțat la cer, însoțit de îngerii săi, și a luat cu sine și sufletul
mucenicului Haralambie.
În acest chip, Sfântul Haralambie a trecut la Domnul, bucurându-se de cununa
muceniciei, înmulțind ceata sfinților.
Ostașii care îl păzeau pe sfânt s-au dus la împăratul Septimiu Sever și i-au dat de știre
despre slava de care s-a bucurat Haralambie la sfârșitul vieții. I-au înfățișat lui cum i
s-a arătat Dumnezeu pătimitorului și cum i-a fost luat sufletul, fără tăiere de sabie, și
cum oștenii au văzut sufletul său sfânt înălțându-se la cer.
Auzind aceste minuni, Sever a fost cuprins de frică și de mare mirare.
Fiica sa, Galina, i-a cerut împăratului trupul mucenicului. L-a luat, l-a acoperit cu
pânză curată, l-a uns cu aromate și mir de mare preț și l-a așezat într-o raclă de aur.

Moaștele Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie

„Ca un luminător te-ai arătat de la răsărit şi ai luminat pe credincioşi cu razele
minunilor tale, Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie. Drept aceea cinstim
dumnezeieştile tale moaşte” (cântare la Utrenie)

Moaștele sale sunt cinstite și astăzi de creștinii-ortodocși din întreaga lume. Capul
sfântului se găsește la Mănăstirea „Sfântul Ștefan”, în Meteora. În anul 1398, domnul
ungro-vlah Ioan Vladislav donează acestei mănăstiri o bucată din lemnul Sfintei
Cruci, câteva părticele din moaștele Sfântului Ioan Botezătorul și terenuri din Țara
Românească. Nepotul său, vornicul Dragumar, mijlocește pentru ca cinstitul cap al
Sfântului Haralambie să ajungă la această mănăstire.
Mâna stângă a sfântului se găsește tot în Grecia, la Mănăstirea Mega Spileo.
În România, părticele din moaștele sale se găsesc la Catedrala Episcopală din Galați,
la biserica vechii catedrale a Episcopiei din Slobozia, la biserica Mănăstirii
Miclăușeni (Iași), la mănăstirile Căldărușani, Țigănești (Ilfov), Turnu, Ghighiu,
„Sfânta Treime”, Parepa, Zamfira, Suzana (Prahova), Sihăstria, Văratec, Secu
(Neamț), Râșca (Suceava), Bogdana (Bacău), Ciolanu, Rătești (Buzău), Cârcea (Dolj),
Lupșa (Alba), Horezu (Vâlcea), Slănic (Argeș), Brâncoveni (Olt), Viforâta (județul
Dâmbovița), în schiturile „Sfântul Ioan Rusul” (comuna Slobozia, județul Giurgiu) și
„Sfânta Maria Cricov” (Jercălăi) și la bisericile „Sfinții Arhangheli” (din Fotăchești,
Videle – Teleorman), „Buna Vestire-Grecească” (din Tulcea) și la Biserica
Memorială „Mihai Viteazul” (din Alba Iulia).
În București, credincioșii se pot închina la moaștele Sfântului Mucenic Haralambie,
aflate în bisericile Delea Veche, „Sfinții Arhangheli” (Oțetari; aici se găsește o
falangă dintr-un deget al sfântului), Manu Cavafu, „Sfântul Dumitru” (Poștă),
„Sfântul Stelian” (Lucaci), la Schitul Darvari, la Mănăstirea Mihai Vodă și la
Mănăstirea Stavropoleos, dar și la Capela Ortodoxă „Sfântul Mina” din incinta
Institutului de Medicină Legală București.

Dat-ai robilor Tăi pe slujitorul Tău, Doamne, pe slăvitul Haralambie, vindecare fără
de greşeală a multor feluri de boli şi mângâiere în nenorociri şi în întristări şi mare
surpător al înşelăciunii. Pentru aceasta slăvim iconomia Ta cea iubitoare de oameni,
mult îndurate Doamne şi Mântuitorul sufletelor noastre.
(Stihiră din Vecernia Mare)
II. Minuni contemporane săvârșite de Sfântul Sfințit Haralambie6
Credincioșii din Grecia îl consideră pe Sfântul Haralambie, ca și cei din România,
protector împotriva tuturor bolilor infecțioase și vindecător al lor.
De aceea, când în anumite regiuni se declanșau epidemiile de ciumă sau de alte boli
transmisibile, preoții scoteau sfântul cap al mucenicului, din Mănăstirea „Sfântul
Ștefan” de la Meteora, sau părticele din sfintele sale moaște, făceau rugăciuni de obște
– împreună cu toți credincioșii care viețuiau în zona respectivă – și epidemiile
încetau.
Astfel, în anul 1882, în nord-vestul Greciei, în Epiros, oamenii mureau pe capete
datorită epidemiei de ciumă care se extindea cu repeziciune. Pentru a pune capăt
acestui flagel, Molossos, un creștin care avea multă evlavie la Sfântul Haralambie, a
adus în acea regiune năpăstuită cinstitul cap al Sfântului Haralambie. Creștinii din
Epiros i s-au rugat cu multă evalvie sfântului să mijlocească la Dumnezeu pentru
sufletele lor și ciuma a contenit de-îndată.

Sfântul Haralambie salvează orașul Filiatrá

În anul 1943, în timpul ocupației germane din Grecia, comandamentul militar german
din orașul Tripoli i-a comandat guvernatorului german Kondau să incendieze, cu
ajutorul luptătorilor săi din rezistență, orașul Filiatrá, din Peloponez. Ar fi trebuit să
ucidă notabilitățile locale și să aresteze 15000 de locuitori ai orașului și, ulterior, să îi
deporteze în Germania, de unde nu ar mai fi avut cum să se întoarcă acasă. Kondau le-
a ordonat soldaților ca a doua zi, la ora șase, să se îndrepte spre oraș și să pună în
aplicare instrucțiunile primite.
Arhimandritul Theodoros Kotsakis, care era predicator al Mitropoliei din Tripoli, dar
se născuse în Filiatrá, vrând să preîntâmpine dezastrul, a luat cu sine o persoană care
știa limba germană și s-a dus în Tripoli, la locuința comandantului german. Cum
aștepta el pe hol în audiență, din biroul comandantului au început să răzbată înjurături
și strigăte. O femeie de origine elenă, care se nimerise chiar atunci prin preajmă, îi
sugeră să plece degrabă, ca să nu fie și el executat de nemți.
6
După Arhim. Haralambos D. Vasilopoulos, Viețile Sfinților: Sfântul Haralambie, Editura Presa
Ortodoxă. Mărturiile despre aceste minuni apar și pe internet, la adresa
https://www.pemptousia.ro/2014/02/minuni-contemporane-ale-sfantului-sfintit-mucenic-haralambie-
din-magnesia/
Arhimandritul a ascultat sfatul grecoaicei, a plecat, dar i-a pus în gardă pe locuitorii
orașului Tripoli și i-a îndemnat pe toți să i se roage Sfântului Haralambie, care era
patronul orașului Filiatrá, să îi scape de acel cumplit necaz care se abătuse asupra lor.
Sfântul Haralambie a răspuns rugăciunilor și i s-a arătat în vis, noaptea,
comandantului german Kondau. În vis, sfântul era exact așa cum îl știm din icoane: un
bătrân impunător, îmbrăcat în veșmintele arhierești, purtând o barbă albă și lungă.
Sfântul ierarh al lui Hristos i se adresă ofițerului, cu blândețe:
-Fiul meu, ascultă-mă: să nu execuți ordinul pe care l-ai primit!
Atât de veridic a fost visul, încât ofițerul a rămas profund impresionat. S-a trezit
pentru un timp, dar a adormit din nou, gândindu-se că totuși o să execute ordinul pe
care îl primise. Sfântul Haralambie i s-a arătat și a doua oară și i-a spus:
-Fă ce ți-am spus! Să nu execuți ordinul. Să nu te temi, voi avea grijă nu fii pedepsit.
Kondau s-a trezit iarăși, gândindu-se la ceea ce îi spusese Sfântul Haralambie. Îi era
peste puteri să nu execute ordinul: dacă ar fi dat dovadă de insubordonare, nemții l-ar
fi împușcat. A adormit pentru a treia oară și iarăși i s-a arătat în vis Sfântul
Haralambie și i-a zis:
- Ți-am spus să nu te temi! Voi avea grijă să nu fii pedepsit. Te voi păzi pe tine și pe
oamenii tăi și o să vă întoarceți cu bine la casele voastre.
În aceeași noapte a mai avut un vis în care a văzut ce se va întâmpla dacă el va
executa ordinul primit: de el parcă se apropia o mulțime de arătări cu chip de femei,
care își izbeau pieptul cu pumnii, manifestându-și astfel năpasta care se abătuse
asupra lor. Femeile boceau și îi blestemau pe cei care le omorâseră copiii și nepoții.
Dintr-odată, toate aceste strigăte s-au prefăcut într-un nor care a început să urce spre
înaltul cerului. Dar visul a continuat: nori negri ieșeau din camera în care locuia
ofițerul, urcau spre cer și acopereau soarele, ca niște ființe vii și cuvântătoare. În
același timp, norii umbreau fețele soldaților germani. Unii dintre ei erau cuprinși de
groază, alții implorau ajutorul și își făceau cruce, alții căutau să se pitească în spatele
unor măslini.
Ofițerul Kondau s-a trezit înfricoșat. S-a gândit la cele visate și a văzut pentru câteva
clipe, în fața ochilor minții, proporțiile dezastrului pe care urma să-l provoace:
mulțime de oameni uciși, lăsați neîngropați, case vechi de veacuri, arse în doar câteva
clipe. Deși aceste imagini îl nelinișteau, din nou se gândi în sinea sa:
-Am spus că o să ard satul, îl voi arde.
Adormind din nou, Sfântul Haralambie i se înfățișă iarăși în vis, dar de această dată
avea o atitudine amenințătoare. I se adresă cu un glas poruncitor:
-Ai grijă! Orașul nu va fi ars. Locuitorii sunt nevinovați. Nu vor fi prinși. Auzi?
Trezindu-se, Kondau și-a venit cu greu în fire, a pus mâna pe telefon și a telefonat
comandantului german din Tripoli. Comandantul, la rândul său, se străduia să îi dea
ordinul, dar nici el nu reușea. În noaptea precedentă, Sfântul Haralambie i se arătase
în vis și comandantului din Tripoli, exact așa cum îl văzuse și ofițerul Kondau. În cele
din urmă, comandantul rosti de la celălalt capăt al firului:
-Scrieți: se anulează distrugerea orașului. Să veniți neapărat mâine la mine, la prânz.
În zorii acelei zile a fost anunțată revocarea deciziei nemților. Bucuria localnicilor a
fost de nedescris.
În acest timp, Kondau mergea de la o biserică la alta, vrând să-l descopere pe sfântul
care i se arătase în vis. Ajungând la Biserica Maicii Domnului, l-a recunoscut în
icoane pe Sfântul Haralambie. Înțelegând că visul a fost de la Dumnezeu, Kondau,
deși era necredincios, și-a făcut semnul crucii și a rostit câteva rugăciuni în limba
germană. Apoi a aflat de la preoții care se adunaseră în jurul său viața Sfântului
Haralambie: cum s-a bucurat de cununa muceniciei și cum a început să săvârșească
minuni, pentru a-i ajuta pe oameni, încă din timpul vieții sale.
După încheierea războiului, ofițerul german și oamenii din subordinea sa au revenit cu
bine la familiile lor, așa cum le promisese Sfântul Haralambie.
După doi ani de la încheierea războiului, Kondau a simțit nevoia să se întoarcă,
împreună de soția sa, în Filiatrá ca să participe la praznicul sfântului. Dar a ajuns o zi
mai târziu, după consumarea praznicului. Localnicii s-au umplut de bucurie la
revederea fostului ofițer și au continuat să îl prăznuiască, împreună, pe Sfântul
Haralambie și a doua zi.
În anii următori, Kondau a revenit de multe ori în Filiatrá, însoțit de familia și de
prietenii săi, pentru a-l sărbători și a i se închina la sfintele sale moaște.

Sfântul Haralambie îl vindecă pe Constantin Livadá

O altă minune contemporană, petrecută în Grecia, îl are în centrul ei pe Constantin
Livadá, de profesie funcționar public.
În luna ianuarie a anului 1931, Livada a fost internat într-un spital din Atena. Ficatul i
se inflamase și timp de patru săptămâni l-a chinut, zi și noapte, febra (care nu scădea
sub 39, 40 de grade), însoțită de dureri insuportabile.
În seara din ajunul praznicului Sfântului Haralambie, pe 9 februarie 1931, bolnavul –
aflat într-o stare de inconștiență, cauzată de febra foarte mare – a văzut cum intră la el
în salon un preot care purta o barbă lungă și avea o ținută impunătoare. Preotul s-a
apropiat de patul său, l-a mângâiat pe cap și i-a spus:
-Nu te teme. Mâine vei pe deplin sănătos. Ești un om bun.
Când preotul a ieșit din salon, Livadá a întrebat-o pe monahia Evanthia, care îl
îngrijea, fiind asistentă medicală, cine era preotul care îl vizitase. Monahia i-a
răspuns:
-Nu am văzut niciun preot.
Bolnavul i-a povestit maicii vedenia. Impresionată de cele auzite, maica s-a însemnat
cu semnul sfintei crucii și i-a spus:
-Mâine este Sfântul Haralambie și o să te faci sănătos.
Apoi Livadá a adormit, cufundându-se într-un somn profund. Febra a început să îi
scadă încă din timpul nopții. Când s-a trezit a doua zi, febra îl părăsise și nu mai acuza
dureri la ficat. Se simțea foarte bine. În acceași zi l-au examinat, în vederea stabilirii
datei la care ar fi trebuit să fie operat, doctorul N. Alivizátos și patologul Andréas. În
urma analizelor făcute, au constatat că ficatul era normal. Inflamația ficatului și
chistul hidatic se retrăseseră.
Medicii, uimiți, au aflat de la maica Evanthia minunata întâmplare petrecută în
noaptea precedentă. I-au arătat bolnavului o icoană cu Sfântul Haralambie, iar acesta
l-a recunoscut în ea pe binefăcătorul său.
Medicii au exclamat:
-Sus mâinile, jos cuțitele! În această seară, în spitalul nostru s-a petrecut o minune a
Sfântului Haralambie.
După câțiva ani, Constantin Livadá a aflat că în Grecia credincioșii îl consideră pe
Sfântul Mucenic Haralambie tămăduitor al bolilor infecțioase.
Cum l-a vindecat Sfântul Haralambie pe părintele Iacov Tsalikis (1920-1991),
starețul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului David din Evvia7
În copilăria sa, părintele Iacov a răcit atât de tare încât a căzut la pat, având o dispnee
puternică și o insuportabilă durere, situată în partea stângă a toracelui. Pe vremea
aceea, nu aveau un doctor în sat, așa că singura scăpare era la Dumnezeu și la sfinții
săi.
Famila micuțului Iacov avea o iconiță făcătoare de minuni, din argint, pe care era
zugrăvit Sfântul Haralambie. De șase sute de ani, iconița era transmisă în familie, din
generație în generație. Mama lui Iacov s-a rugat stăruitor Sfântului Haralambie și a
făcut multe metanii în fața iconiței sale, implorându-l să îi vindece copilașul.
Părintele avea să mărturisească mai târziu: „La un moment dat, am văzut o mână de
preot, de la încheietură în jos, cum trecu peste capul meu și coborî spre piept, la locul
care mă durea. Acolo mi-a făcut semnul crucii și m-a mângâiat. Îndată mi-a trecut
durerea și dispneea și m-am făcut bine”.
Mai târziu, micuțul i-a povestit mamei sale:
– Mamă, am văzut o mână de preot care m-a însemnat cu semnul crucii, m-a mângâiat
și m-am făcut bine. Toate au trecut atât de aproape! Am văzut mâna, încât am văzut și
părul de pe ea!
Mama îi spuse:
–Copile, Sfântul Haralambie a fost acela care a venit și te-a vindecat! Să-ți aduci
aminte totdeauna de ziua de astăzi, fiindcă „mort ai fost și ai înviat”.
Micuțul Iacov a fost vindecat de Sfântul Haralambie chiar în ziua în care credincioșii
din Grecia îl prăznuiau pe Sfântul Apostol Toma.

Sfântul Mucenic Haralambie i se arată Cuviosului Arsenie Capadocianul8

Într-un an, înaintea praznicului Sfântului Mucenic Haralambie, Cuviosul Arsenie,
însoțit de ajutorul său, Prodromos, s-a dus să privegheze în bisericuța Panaghia din
Kanți.
Ajungând cu slujba la troparele care se cântă la Laude, Cuviosul Arsenie a ieșit din
altar pentru a-l ajuta și el pe Prodromos, cu cântarea. Cum cântau ei împreună,
Prodromos a văzut în strana cealaltă un bătrân care avea părul alb, precum zăpada, și
care stătea aplecat, sprijinindu-se într-un toiag.
Prodromos, de emoție, cuprins fiind și de un sentiment de evlavie, a început să
tremure. Cuviosul Arsenie l-a întrebat, văzându-l că tremură, dacă îi este frig.
Prodromos a negat și l-a îndemnat să se uite spre strana de lângă ei, unde stătea
bătrânul cu părul ca neaua. Cuviosul Arsenie i s-a adresat atunci bătrânului, în limba
turcă, îndemnându-l să cânte cu ei la strană. Bătrânul le-a făcut semn că continue
cântarea la strană fără el și, pentru că Prodromos nu se putea concentra la cântare,
privirile fiindu-i atrase irezistibil de înfățișarea bătrânului, acesta s-a retras ca să nu îi
tulbure. Dar, când să iasă din bisericuță, bătrânul s-a făcut, dintr-odată, nevăzut în
cristelnița cu agheasmă.

7
Mărturia a apărut în numărul 2 (49)/2013 al revistei „Familia ortodoxă”.

8
După Monahia Teotekni, Sinaxarul Sfântului Haralambie, Editura Egumenița, 2013, pp.151-152 și
Cuviosul Paisie Aghioritul, Sfântul Arsenie Capadocianul, Editura Evanghelismos, București, 2006.
La sfârșitul slujbei, Cuviosul Arsenie i-a mărturisit lui Prodromos că bătrânul care i-a
vizitat a fost nimeni altul decât Sfântul Mucenic Haralambie.
După ce s-a încheiat Sfânta Liturghie, Prodromos a dat de știre grecilor care locuiau
în satul din apropierea bisericuței, împărtășindu-le și lor minunea pe care o trăiseră cu
o noapte înainte. Aceștia au venit într-un suflet la biserică și au luat, cu multă evlavie,
agheasmă din cristelniță.
După această arătare minunată, Cuviosul Arsenie Capadocianul a stat patruzeci de zile
închis în chilia sa, aducând rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu și Sfântului
Haralambie pentru dumnezeiasca cercetare.

Minunea săvârșită de Sfântul Haralambie cu părintele Justin Pârvu9

Părintele Justin Pârvu s-a născut chiar în ziua în care este sărbătorit Sfântul Mucenic
Haralambie, pe 10 februarie 1919.
Ieșind din închisoare, părintele a revenit în satul său natal, Poiana Largului din județul
Neamț. Fiind fost deținut politic, nimeni nu îl angaja. Mai târziu, părintele a reușit să
se angajeze ca muncitor în construcția șoselelor.
Datorită lipsurilor îndurate în temnițele comuniste și a muncii istovitoare pe care
trebuia să o presteze, după o vreme, părintele s-a îmbolnăvit atât de tare, încât abia
mai putea urca treptele.
Apropiindu-se ziua de prăznuire a Sfântului Haralambie, părintele Justin a făcut, în
ajun, priveghere în cinstea acestuia. În timp ce îi citea acatistul înaintea icoanei,
părintele a simțit prezența concretă a sfințitului mucenic. În acea noapte, ațipind,
părintele a văzut-o în vis pe mama sa – care trecuse la Domnul – cum îl binecuvânta
pe cap.
Când s-a trezit a doua zi, s-a simțit din nou sănătos și plin de putere. În acea noapte,
părintele Justin a fost tămăduit de toate bolile pe care le contactase în urma anilor de
temniță grea.

III. Reprezentarea iconografică a Sfântului Mucenic Haralambie

În spațiul spiritualității creștin-ortodoxe, Sfințitul Haralambie, episcopul Magneziei și

izbăvitorul de ciumă, este pictat pe zidurile bisericilor ca un bătrân având barbă albă,
lungă și ascuțită, despicată în două10.

Caracteristicile icoanei țărănești

În afara spațiului eclezial, în tradiția poporului român întâlnim foarte multe icoane,
realizate de meșterii țărani pe lemn sau pe sticlă, care îl au în centrul lor pe Sfântul
Mare Mucenic Haralambie.

9
Mărturie postată pe internet la adresa http://www.atitudini.com/2011/02/92-de-ani-sub-ocrotirea-
celui-mai-bogat-in-ani-mucenic-sfantul-haralambie-intru-multi-ani-parinte-sa-ajungeti-macar-la-
varsta-sf-haralambie-minunea-savarsita-de-sfantul-haralambie-cu-parintele-j/

10
După Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sophia, București, 2000, pp. 153, 197.
Pictorul Horia Bernea, întemeietorul Muzeului Țăranului Român, sublinia într-un
articol caracteristicile icoanei țărănești. Pentru el, icoana poate fi definită prin două
atribute esențiale: „prin frustețe și putere sugestivă”11.
În icoana țărănească autohtonă, susține Horia Bernea, se regăsesc mai multe
influențe: în principal, cea a artei paleocreștine, influența icoanei bizantine și aceea a
icoanei ruse, dar și influența imaginii religioase de sorginte catolică: „Prima ar fi
probabil aceea mai carnală și mai ilustrativă a artei paleocreștine; aceasta va fi poate o
constantă profundă a expresiei icoanei țărănești, potrivindu-se prin firescul ei cu
spiritul nesofisticat, subtil dar lipsit de complicații teologice, al sufletului creștin
țărănesc. (…)Există, desigur, influența icoanei bizantine, a picturii de mare clasă de
pe zidurile bisericilor mari și ale mănăstirilor, a centrelor de iconari călugări.
(…)Putem vorbi de o influență a icoanei ruse, de o trăire cu icoana rusă în multe case
din Moldova și Valahia începând cu secolul XVIII. Există o boare de influență a
picturii medievale central-europene (germane, să zicem), a picturii catolice
postrenascentiste, baroce chiar, în Banat și estul Transilvaniei și, peste toate și
deasupra tuturor, influența dulcegei expresii de imagine religioasă cultivată de catolici
în ultimele secole, straniu amestec de atmosferă galantă și de operetă vieneză”12
În pofida tuturor influențelor pe care le-a suferit, icoana țărănească își păstrează un
specific al ei, care provine din „matricea stilistică” – spațio-temporală, a poporului
român, din specificul nostru carpatin, care se reflectă inclusiv în viața cotidiană a
țăranului – și dintr-o anumită simplitate a privirii: „Icoana țăranului român – ceea ce
s-a păstrat, deci imagini din ultimele două secole – este conformă cu locul, cu spațiul
gospodăriei țărănești, cu costumul și cu tot ceea ce a produs satul nostru; o simplitate
și un rafinament greu de imaginat, un aer lipsit de ambiguități stilistice”.
În ultimă instanță, scrie Horia Bernea, toată iconografia țăranului român are ca punct
de plecare o credință puternică și mai ales concretă, organică, în întruparea Fiului lui
Dumnezeu și în existența sfinților Săi: în cazul omului tradițional „e vorba de o trăire
asemănătoare, de un rol asemănător dat imaginii (implicit al rugăciunii!) ce are ca
miez întruparea în sensul cel mai organic al cuvântului… Ei (țăranii) nu văd pe Fiul
lui Dumnezeu, pe Maica Domnului sau pe sfinți ca pe niște abstracțiuni, ci ca fiu,
mamă, călăreți războinici sau bătrâni înțelepți… Cu aureolă!”

Scurt istoric al icoanei țărănești românești

În satul românesc de altădată, sticla fiind destul de rară, icoana pe sticlă era și ea o
raritate. Putem vorbi de existența unei tradiții a picturii pe sticlă a icoanelor abia în
Transilvania secolului al XVIII-lea. Pictura pe sticlă va atinge un grad maxim de
dezvoltare și de difuziune în secolul XIX.
Primele centre de icoane pe sticlă au apărut la Nicula. Această îndeletnicire are, aici, o
minune la origine. În anul 1699, icoana Maicii Domnului Hodighitria (care se traduce
ad litteram, „Cea care arată Calea”, Maica Domnului Îndrumătoarea sau
Călăuzitoarea) a început să plângă. A plâns douăzeci și șase de zile încontinuu.
Icoana a fost pictată de preotul Luca din Iclod în 1681.
Credincioșii care au venit aici în pelerinaj, ca să i se închine, doreau să plece acasă cu
o copie a ei. Niște meșteri țărani au reprodus pe sticlă icoana făcătoare de minuni a
Maicii Domnului Călăuzitoarea și, astfel, au apărut primele icoane pe sticlă în spațiul
cultural românesc.
11
Horia Bernea, Icoane românești pe lemn, în Transilvania – Revistă de cultură, Nr. 3-4/1994, pp.123-
124.
12
Ibid.
Între sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, icoanele pe sticlă au pătruns
în casele țăranilor. Spre sfârșitul secolului XIX ele ajung în biserici, dar și în
locuințele orășenilor. Tot în această perioadă, meșterii iconari devin artiști, și unii
dintre ei încep să își pună semnătura pe ele. În secolul XIX, icoana pe sticlă pătrunde
și în nordul Moldovei.
Cele mai cunoscute centre de icoane pe sticlă au fost la Nicula, Gherla, Maramureș,
Laz, Lancrăm, în Șcheii Brașovului, Mărginimea Sibiului, în Banat și Țara Oltului.

Sfinți pictați în icoana țărănească românească

În icoana pe sticlă, cel mai des o vedem pe Maica Domnului - Maica Domnului
Hodighitria, Maica Domnului Eleusa (Îndrumătoarea), Blacherniotissa (Maica
Domnului purtându-L pe Domnul nostru Iisus Hristos Prunc, într-un medalion, la
piept), dar și scene reprezentative din viața Mântuitorului, precum și a diverșilor
sfinți: sfinți protectori ai casei (cum este Sfântul Mucenic Gheorghe), sfinți care îi
păzesc pe oameni de boli și pericole (Sfântul Haralambie, Sfinții Arhangheli Mihail și
Gavriil), sfinți ocrotitori ai anotimpurilor (Sfântul Gheorghe poartă de grijă
primăverii, Sfântul Ilie verii, Sfântul Dumitru toamnei, Sfântul Nicolae iernii).
Sfinții din icoanele țărănești protejează și anumite categorii umane: Sfântul Nicolae se
îngrijește de înzestrarea fetelor sărace, Sfântul Stelian poartă de grijă copiilor, Sfântul
Nicolae îi apără de diverse primejdii inopinate pe aceia care călătoresc pe mare,
Sfântul Mina îi apără pe drumeți de hoți.

Sfântul Haralambie închipuit în spiritualitatea ortodoxă românească și greacă

În icoana țărănească, pictată pe diverse materialități – fie pe sticlă, fie pe lemn –

Sfântul Haralambie este îmbrăcat în haine arhierești și ține legată Ciuma cu lanțul.
Ciuma îi stă, de multe ori, sub picioare – imagine care exprimă credințele și legendele
românești, pe care le-am expus în capitolele dedicate lor.
Creștinii ortodocși din Grecia îl consideră și ei pe Sfântul Mucenic Haralambie mare
protector al oamenilor împotriva ciumei și a altor boli infecțioase (ați descoperit mai
multe amănunte despre cultul dedicat în Grecia sfântului din capitolul consacrat
minunilor sale). Și în icoanele grecești Sfântul Haralambie calcă Ciuma în picioare,
iar Ciuma are fizionomia unei femei hidoase. Din gura ei iese fum.
În Grecia, Sfântul Haralambie este socotit ocrotitorul tuturor animalelor. Odinioară,
plugarii greci ieșeau în ajunul praznicului Sfântului Haralambie și așezau în locuințele
lor o lumânare de dimensiuni mari, făcută din ceară curată, pe care o lăsau să ardă
toată noaptea, ca prinos de mulțumire pentru ajutorul pe care îl primiseră de la Sfântul
Haralambie. Cine îndeplinea acest ritual credea că va avea boii sănătoși în tot cursul
anului, boii pentru un plugar având o importanță vitală.
Tot în Grecia, Sfântul Haralambie este considerat patronul orașului Preveza. De ziua
lui, localnicii atârnă de icoana sa diverse prinoase, printre care o cămașă din pânză,
care a fost țesută de femeile credincioase într-o singură zi.
Acest obicei trimite mult în trecut, când niște țărani greci, salvați de la moarte în
timpul unei epidemii de ciumă, îi duc, drept mulțumire, Sfântului Haralambie o
cămașă țesută din bumbac și cusută într-o singură zi.
IV. Câteva credințe și obiceiuri ale poporului român legate de Sfântul
Haralambie
Românii i-au dat Sfântului Haralambie felurite nume: i se mai spune și Haralam,
Aralam, Aralampie, Aralambie. Creștinii ortodocși de pe întregul teritoriu al țării
noastre îl serbează, an de an, la aceeași dată, pe 10 februarie.
În paginile următoare vom consemna cele mai importante credințe și practici rituale
prilejuite de sărbătoarea Sfântului Mucenic Haralambie.
*În vechime, străbunii noștri credeau că Sfântul Haralambie are o putere și o înrâurire
deosebite asupra Morții, a Holerei, Lungoarei13 și mai cu seamă asupra Ciumei.
*Erau încredințați, deopotrivă, că Sfântul Haralambie este stăpânul și purtătorul
tuturor bolilor.
*De aceea, ziua sa de prăznuire era ținută de majoritatea românilor. În această sfântă
zi – la fel de sfântă ca duminica – țăranii nu lucrau nimic și posteau pentru sănătatea
lor, a familiei și a animalelor din gospodărie.
*Acela care îi serbează ziua este păzit de Sfântul Haralambie de toate bolile, în tot
cursul anului.
*Omul care nu ține ziua Sfântului Haralambie, care muncește și mănâncă de frupt (de
dulce), se va îmbolnăvi peste an.
*Sfântul Haralambie trimite ciuma asupra oamenilor haini, care l-au supărat prin
purtarea lor rea, lipsită de bună cuviință.
*În Moldova, țăranii îi serbau ziua pentru a fi ocrotiți de Sfântul Haralambie în mod
expres împotriva ciumei.
*În Moldova, Muntenia și Bucovina mulți români duc de ziua sfântului, la biserică,
mere, colaci, colivă pentru sufletele celor adormiți. Alții dau câte un pomelnic la
Sfânta Liturghie pentru ca preotul să se roage să fie sănătoși pe parcursul întregului
an, iar Sfântul Haralambie să îi ocrotească de mulțimea bolilor.
*Prin Bucovina și Moldova, după încheierea Sfintei Liturghii, românii fac praznice
acasă sau la biserică pentru pomenirea sufletelor celor adormiți, în special pentru
aceia care poartă numele Haralambie sau Haralampie. Dau de pomană și pentru aceia
care au avut un sfârșit năpraznic. În biserică, credincioșii îl roagă pe Sfântul
Haralambie să mijlocească la Dumnezeu pentru ei și să-i ferească de toate primejdiile.
*În unele ținuturi din România, creștinii roagă preotul să le facă agheasmă, să le
sfințească apa pe care în zilele următoare o vor bea și se vor spăla cu ea, având
credința că, prin harul dumnezeiesc, se vor vindeca de boli. Țăranii le dădeau și
vitelor din ogradă să bea din sfânta agheasmă și stropeau cu ea grajdurile și pivnițele
caselor, iar ceea ce rămânea aruncau în fântâni, sfințindu-le.
*Prin Bucovina, cu agheasma care se face la sfânta biserică în ziua Sfântului
Haralambie se stropesc și pomii din grădină și curechiul (varza) pentru a fi ocrotite de
omizi și viermi.

13
Lungoare sau lingoare – febră tifoidă .
*În Muntenia, odinioară, țăranii credeau că praznicul Sfântului Haralambie este cea
mai mare sărbătoare a pomilor, așa că în această zi ungeau toți pomii din grădină cu
colivă sfințită, proaspăt adusă de la sfânta biserică.
*Tot în Muntenia, gospodarii fac o colivă în ziua Sfântului Haralambie, pe care
preotul o sfințește la biserică și din care le vor da să mănânce păsărilor din ogradă,
când se vor îmbolnăvi, pentru a le feri de moarte. Alții duc la biserică grăunțe de grâu
nefiert, pe care preotul le slujește. Când se întorc acasă, le dau vitelor și păsărilor din
curte pentru a nu se îmbolnăvi de vărsat (bubat, cum era cunoscută această boală în
popor).
*În trecut, în Bucovina româncele făceau un colăcel, îl coceau înainte să răsară
soarele, singur în cuptor. Când era gata copt, îl scoteau și îl rupeau în patru bucăți,
apoi aruncau câte o bucată în cele patru puncte cardinale – la răsărit, la apus, la
miazăzi, la miazănoapte – având credința că în acest fel hrănesc toate gujuliile 14 din
lume.
*Se zice că dacă plouă în ziua de Sfântul Haralambie, va ploua negreșit patruzeci de
zile încontinuu.
*Țăranii din Moldova și Muntenia cred că Sfântul Haralambie este ocrotitorul vitelor
și ajută turmele să sporească, păzindu-le, în același timp, de boli.
*În Bucovina, românii cred că Sfântul Haralambie a fost încă de la începutul vieții
sale păstor și de aceea a trebuit să se îngrijească să le sporească turmelor numărul.
*În ziua în care este sărbătorit Sfântul Haralambie nu este bine să înjugi boii.
*Când Moartea nu ascultă de Sfântul Haralambie, el o pedepsește călcând-o în
picioare. Această credință stă la baza reprezentării sale iconografice în care sfântul
ține ciuma în lanț și o calcă sub picioare.
*În Moldova se crede că Sfântul Haralambie ține toate bolile legate în lanț, iar pe
Ciumă o ține sub picioarele sale. El sloboade Ciuma pe pământ numai atunci când
vede că sufletele oamenilor s-au înrăit și s-au înmulțit fărădelegile.
*Este bine să ții ziua Sfântului Haralambie, postind și nelucrând, ca să nu suferi de
durere de măsele în tot cursul anului.
*Odinioară se credea că omul care a murit de praznicul Sfântului Haralambie și-a dat
duhul pentru că l-a mâniat pe sfântul prin purtarea sa nesăbuită, nu a cinstit ziua
sfântului sau nu a păzit poruncile lui Dumnezeu.

V. Legende românești despre Sfântul Haralambie15

Îngerii refac trupul Sfântului Mucenic Haralambie
(Din Bucovina)

14
Gujulíe și gugĭulíe – insectă, gânganie.
15
După Sim. Fl. Marian, „Sărbătorile la români”, I, Editura Fundației Culturale Române, 1994,
pp.190-193.
Apropiindu-se de sfârșitul vieții sale pământești, Sfântul Haralambie străbătea lumea
încoace și încolo, tămăduindu-i pe toți oamenii bolnavi pe care îi întâlnea în cale.
Colindând el tot pământul, într-o bună zi poposi în țara păgânilor. Nici nu prinse bine
de veste împăratul acelei țări că Sfântul Haralambie a pătruns în ținuturile sale, că
acesta îi și porunci unei slugi credincioase să îi ceară sfântului să vie la el.
Sluga a pornit în căutarea sfântului și nu după multă vreme s-a întors la împăratul său,
însoțit fiind de Sfântul Haralambie. Împăratul l-a întrebat care îi este numele, iar
sfântul i-a răspuns că îl cheamă Haralambie și că este trimis de Dumnezeu să îi
vindece pe oamenii bolnavi, cu puterea dumnezeiască ce sălășluiește în el.
Necredincios fiind, împăratul nu a crezut cele auzite: îndoindu-se în sinea lui că
Haralambie ar fi trimisul Domnului, împăratul îl învinui că ar fi un fermecător, îi
porunci să se lepede de credința creștină și îi ceru să intre în legea păgânească. Iar de
nu va voi, va fi pedepsit cu moartea. Sfântul Haralambie îi răspunse împăratului că
mai curând alege să moară decât să își lepede legea sa creștinească.
Auzind una ca aceasta, împăratul le porunci ostașilor să îl lege cu lanțuri grele și să-l
supună la chinuri până ce își va da duhul. Ostașii l-au legat pe Sfântul Haralambie cu
lanțuri, i-au înfipt în piele cârligele de fier, au prins de ele o pereche de boi și,
îndemnând boii să tragă de ele, l-au despuiat de piele pe sfânt, iar mai apoi l-au
azvârlit în temniță.
Împăratul cel păgân și nemilostiv avea o fiică. Luând aminte la purtarea nedreaptă și
crudă a tatălui ei, fata îi spuse:
-Nu îți este milă, tată, de acest preot? Îl muncești mai tare decât l-au muncit
necredincioșii pe Hristos!
Nemulțumit de îndrăzneala fiicei sale, împăratul se aprinse de mânie și o mustră,
grăindu-i:
-Dacă ții cu acest fermecător, nu mai ești vrednică să te numești fiica mea! Pleacă de
la mine! De astăzi înainte să nu te mai văd câte zile voi mai trăi!
- Văd că nu îmi mai rămâne altceva de făcut, îi răspunse fata și începu să plângă
amarnic de se cutremura cămașa pe ea. Apoi își luă câteva lucruri într-o boccea și
părăsi chiar în acea zi casa tatălui său.
Luă drumul Stavorului, unde trăi până la sfârșitul vieții, sfințindu-se pe sine.
Cum a aflat de plecarea fiicei sale, împăratul s-a mâniat și mai tare. A trimis o oștire
de zece mii de ostași, cu porunca să îl scoată din temniță pe Sfântul Haralambie și să
îl supună la chinuri, tăindu-l mărunțel, până ce nu va mai rămâne nimic din trupul său.
Mai de voie, mai de nevoie ostașii se supuseră și porniră fără zăbavă la drum, ajunseră
la închisoarea unde zăcea Sfântul Haralambie, îl scoaseră din temniță și îl întrebară
încă o dată:
-Vrei să te lepezi de legea creștinească și să intri în legea noastră, păgânească?
Datorită chinurilor indurate, Sfântul Haralambie era mai mult mort decât viu. Abia
mai putea sta în picioare din cauza durerii care se sălășluise în trupul său. Cu toate
acestea, sfântul găsi puterea să nu se lepede de credința sa creștină.
Văzând ostașii că își pierd vremea, fără să poată să-l înduplece pe sfânt să treacă în
legea lor păgânească, i-au sfărâmat trupul, iar la sfârșit i-au așezat carnea într-o
grămadă. Întorcându-se la palat, i-au dat de știre împăratului despre isprava pe care o
săvârșiseră.
Spre dimineață, împăratul mai trimise o ceată de ostași ca să vadă ce s-a întâmplat cu
grămada de carne: dacă Haralambie era chiar un sfânt? Nu cumva înviase?
Ostașii s-au așternut la drum și, când au ajuns în locul în care a fost chinuit plăcutul
lui Dumnezeu Haralambie, au rămas muți de uimire de ceea ce le-au văzut ochii:
împrejurul grămezii de carne era o lumină așa de mare cum nu mai văzuseră până
atunci și o ceată de îngeri îi refăcea trupul: luau carnea lui Haralambie și o așezau
bucățică lângă bucățică, ciolănel lângă ciolănel, vinișoară lângă vinișoară. După ce l-
au întocmit din nou, făcându-l iarăși om, așa cum a fost la început, îngerii l-au condus
la Dumnezeu, în cer.
Cum l-a văzut pe mucenicul său, Haralambie, Dumnezeu i-a grăit îndată:
-Dar știu că ai tras o sfântă de muncă pentru legea mea! Spune-mi ce vrei să-ți
dăruiesc pentru chinurile pe care le-ai suferit cu atâta vitejie?
Sfântul Haralambie îi răspunse:
-Nu doresc nimic altceva decât ca omul care va ține ziua mea, postind, care nu va
mânca nimic în această zi, să fie păzit de orice boală. Să nu se apropie de dânsul nicio
boală.
Bunul Dumnezeu îi îndeplini voia și din acea zi oamenii care țin ziua Sfântului
Haralambie, ajunând și abținându-se de la muncă, sunt feriți de orice boală.

Cum i-a dat în stătânire Dumnezeu ciuma Sfântului Haralambie?

(Din Bucovina)
Se zice că întreaga existență a Sfântului Haralambie s-a scurs în chinuri și munci greu
de îndurat. Acestea s-au înmulțit la bătrânețe.
Dumnezeu Cel Drept, vrând să-l răsplătească, l-a chemat la Sine și i-a spus să îi ceară
ceva în schimbul chinurilor pătimite pentru numele Lui. Și orice îi va cere, El îi va
dărui.
Sfântul Haralambie l-a rugat pe Dumnezeu să îi îngăduie un răgaz ca să coboare pe
pământ și să-i întrebe pe oameni ce ar trebui să ceară de la El. Și ce îi vor zice
oamenii să ceară, aceea îi va cere și el lui Dumnezeu.
Coborându-se din cer pe pământ, în mijlocul oamenilor, sfântul i-a întrebat ce dar ar
trebui să ceară de la Dumnezeu. Pământenii l-au rugat să îi ceară Atotputernicului ca
Ciuma, care îi nimicea în acele vremuri, să stea sub mâna și stăpânirea Sfântului
Haralambie. Sfântul a făcut cale întoarsă la Dumnezeu și L-a înștiințat ce vor oamenii.
L-a rugat, așadar, să îi dea Ciuma în stăpânire.Domnul s-a supus și i-a îndeplinit voia,
dându-i Ciuma pe mână.
Sfântul Haralambie s-a bucurat foarte, a pus mâna pe Ciumă, a legat-o cu un lanț din
fier de grumaz și de la acea întâmplare până în zilele noastre el ține Ciuma înlănțuită.
Doar atunci când oamenii uită să îi țină ziua, când nu postesc și lucrează, sfântul
sloboade ciuma pe pământ. Ciuma atâta așteaptă: cum se vede liberă, zboară –
înaripată fiind – la oamenii care nu i-au ținut ziua Sfântului Haralambie și îi omoară
cu sabia cea lată pe care o poartă tot timpul asupra ei.

Sfântul Haralambie înlănțuie Ciuma

În vremea când Sfântul Arhanghel Mihail o călăuzea pe Maica Domnului, arătându-I
raiul și iadul, Sfântul Haralambie s-a întâlnit cu Ciuma, care pustia pământul
prăpădind multe vieți omenești.
Ciuma era groaznică la înfățișare: avea cap de om, coarne de bou și coadă de șarpe,
iar în vârful cozii avea un ghimpe mare cu care îi înțepa pe oameni, umplându-i de
boală.
Numai ce îl văzu Ciuma pe Sfântul Haralambie și se și repezi la el, vrând să-l
înghimpe și să-l ucidă. Dar Sfântul Haralambie s-a ferit, a prins-o și a legat-o cu un
lanț greu de fier și a început să o bată și să o chinuie până ce a ostenit.
Sfântul Haralambie ține ciuma legată și în ziua de astăzi pentru ca ea să nu mai
înghimpe pe nimeni și să nu-i mai umple pe bieții oameni de boală. Pământenii
prăznuiesc ziua Sfântului Haralambie ținând post și nelucrând pentru ca sfântul să nu
încuviințeze Ciumei să se atingă de ei.

Cum îi păzește Sfântul Haralambie pe oameni de Ciumă?

Se zice că atunci când i-a plămădit pe sfinți, Dumnezeu i-a dat fiecăruia o anumită
putere. Sfântului Haralambie, care de la început era sihastru, i-a dat puterea să
stăpânească peste Ciumă, poruncindu-i ca atunci când o va vedea că omoară prea
multe făpturi omenești, să o oprească.
Din ziua în care a primit în dar puterea asupra Ciumei, Sfântul Haralambie nu o mai
lasă nesupravegheată: când simte că Ciuma vrea să ajungă la un om nevinovat ca să-i
curme zilele, sfântul fuge după ea, o prinde, o leagă cu un lanț de grumaz și o bate
până când se satură. În cele din urmă, îi poruncește să îl elibereze pe omul pe care
intenționase să-l ucidă. Doar atunci Sfântul Haralambie o sloboade pe ciumă din lanț.

Sfântul Haralambie pedepsește nedreptatea înfăptuită de Moarte

În timpul vieții Sfântului Haralambie, Moartea îi cosea cu coasa ei veninoasă pe mulți
oameni. Aproape că nu mai rămăseseră oameni pe pământ. Și pentru că Moartea își
dădea în petec, luând mai multe vieți decât îi poruncise Dumnezeu, Atotțiitorul îl
trimise pe Sfântul Haralambie să o prindă și să o oprească din a mai lua cu silnicie
sufletele oamenilor.
Sfântul Haralambie se supuse voii lui Dumnezeu, plecă în căutarea ei, o prinse și o
legă strâns pe Moarte, cu un lanț de fier. Și astăzi sfântul o ține legată și nu o sloboade
în lume fiindcă dacă ar slobozi-o, ea îndată ar cosi cu coasa – de care nu se desparte
niciodată – pe toți oamenii care viețuiesc pe pământ.

Sfântul Haralambie, mocan (cioban) la oi

(Din Moldova)
Încă din junețea sa, Sfântul Haralambie era mocan la oi. Odată s-a îmbolnăvit. A
zăcut el cât a zăcut, până când, într-o bună zi, a trecut pe lângă coliba lui un vraci
renumit. Vraciul l-a tămăduit pe Sfântul Haralambie, iar acesta l-a rugat să îi îngăduie
să devină ucenicul său ca să învețe de la el cum să alunge bolile omenești.
Haralambie a învățat vreme de trei ani încheiați toate leacurile pe care le cunoștea
vraciul și s-a făcut un doctor foarte cercetat de oameni. El îi tămăduia mai ales pe cei
nevoiași, fără să le ceară bani. Doctor fără de arginți fiind, oamenii au căpătat evlavie
la el și s-a făcut cunoscut ca sfânt până în zilele noastre.

Sfântul Haralambie ține „ciumile” de păr

Se zice că odată Ciuma i-a secerat lui Haralambie întreaga familie. Pentru că nu a
reușit să își vindece familia, Haralambie a căzut în deznădejde și i-a venit gândul să
își curme viața. Dar Bunul Dumnezeu S-a milostivit de el, l-a luat luat la cer și i-a dat
o ascultare: să poarte de grijă „ciumilor”.
Din acea zi, sfântul ține „ciumile” de păr, ca să nu-și facă de cap. Atunci când scapă
din strânsoare și se răspândesc prin lume, Sfântul Haralambie le înhață iarăși de păr.

Sfântul Haralambie, stăpânul bolilor

Odată Dumnezeu le-a împărțit sfinților câte o sarcină, dându-i fiecăruia slujba care i
se cuvenea. Domnul a dorit să îi dea și Sfântului Haralambie o slujbă, dar acesta a
întârziat la întâlnire.
Dumnezeu căzu pe gânduri, se gândi ce se gândi și îi dărui o cățelușă, care era legată
de grumaz cu un lanț din aur, și îi mai dădu putere asupra tuturor bolilor. Din acea zi,
Sfântul Haralambie a devenit stăpânul și purtătorul bolilor, a „boalelor”, cum le
numeau străbunii noștri.

Cum a băgat Sfântul Haralambie Ciuma într-o nucă16

(Din Muntenia)
Ciuma pustia pământul, ucigând mulțime de oameni. Înfricoșați foarte, oamenii l-au
rugat pe Sfântul Haralambie să îi izbăvească de Ciumă.
După trei zile, dintr-odată s-a ivit sfântul sub chipul unui flăcău frumos care a prins
Ciuma și a băgat-o într-o nucă și a purtat-o în sân timp de trei ani și șase luni. Ciuma
se tot ruga de el să o sloboade. În cele din urmă, sfântul i-a ascultat rugămințile și i-a
dat drumul, dar i-a pus o condiție: trei ani de zile Ciuma trebuie să se hrănească numai
cu rădăcini, alți trei ani trebuie să mănânce numai ghindă, iar trei ani doar pădure
tânără.
La sfârșit, sfântul a legat-o cu un lanț la marginea unei ape, unde stă priponită până în
ziua de astăzi.

VI. Viziunea țăranului român despre boală, în general, și despre ciumă, în

special17
De unde vin bolile?

Omul arhaic avea credința că bolile provin din trei surse: 1. de la demoni – duhuri
necurate care pătrund în trpul omului și îl îmbolnăvesc; 2. de la un dușman care l-a
îmbolnăvit, prin farmecele pe care i le-a făcut; 3. boala îi este trimisă drept pedeapsă
de Dumnezeu. În opinia sa, cele mai multe boli erau provocate de duhurile rele.
16
După Tony Brill, Tipologia legendei populare românești, vol. 2 – Legenda mitologică, legenda
religioasă, legenda istorică, Editura Saeculum, București, 2006, pp. 210-211.

17
După I. Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat, Editura Polirom, Iași,
1999, pp. 129-170; Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Editura Saeculum I.O.,
București, 1997; Elena Niculiță Voronca, Datinele și credințele poporului român, vol.
1 și 2, Editura Polirom, Iași, 1998; Antoaneta Olteanu, Metamorfozele sacrului-
Dicționar de mitologie populară, Editura Paideia, București, 1998.
Această credință este foarte veche și o întâlnim la multe popoare. Babilonienii, spre
exemplu, credeau că demonul Ekimmu provoacă lingoarea, Urukku durerile de gât,
iar Galla le îmbolnăvește oamenilor picioarele, aducând la ei podagra și ologindu-i. În
Europa, grecii și romanii împărtășeau aceeași credință.
Aceeași mentalitate, în privința bolilor, întâlnim și în cultura creștină. De pildă,
Fericitul Augustin scria: „Toate bolile creștinilor vin de la demoni” (De civitate Dei,
XXII, 22).
Această credință are un temei biblic: în Sfânta Scriptură sunt amintite mai multe
cazuri de bolnavi pe care Domnul nostru Iisus Hristos i-a vindecat, alungând duhurile
necurate din trupurile lor. De exemplu, la Marcu, I, 23-25 citim: „Și era în sinagoga
lor un om cu duh necurat și a strigat, grăind: „Iată, ce este nouă și ție, Iisuse
Nazarineanule? Ai venit să ne pierzi pre noi? Te știu pre tine cine ești, Sfântul lui
Dumnezeu!” Iar Iisus l-a certat pre el, grăind: Taci, și ieși dintr-însul!” Și l-a
scuturat pre el duhul cel necurat și strigând cu glas mare, a ieșit dintr-însul!”
La fel citim la Matei, VIII, 16: „Iar făcându-se seară, au adus lui pre mulți îndrăciți
și au scos duhurile numai cu cuvântul, și pre toți bolnavii i-a tămăduit”. Sau la Matei,
XII, 22: „Atunci au adus la dânsul pe un îndrăcit, orb și mut; și l-a tămăduit pre el,
încât orbul și mutul grăia și vedea”.
Despre îngerul căzut, diavolul, țăranul român credea că are fața neagră ca un Arap (de
aceea, aromânii îl numeau Arap), că este foarte urât (de unde și expresia: „este urât ca
dracul”); are ochii roșii, scânteietori și îi joacă mereu în cap; este șchiop (tot aromânii,
îl numeau, din acest motiv, Șchiopul, Șutlu); are coarne (de aici și unele nume care i
se dau: Cornea sau Încornoratul), are coadă (această trăsătură a creat expresia:
„dracul și-a vârât coada între ei”), aripi de liliac și copite de capră. Pe cap poartă o
tichie (de aceea, în vechime, i se mai spunea Tichiuță sau Chitiuță).
Țăranii credeau că diavolul se ține scai de om pentru că vrea să îi piardă sufletul, să îl
ducă cu el în iad. Îi atribuiau puterea de a intra în corpul omenesc pentru a-i face rău
sau a-i stârni o patimă, de exemplu furia (despre omul înfuriat și astăzi se spune că
„are draci” sau că „e plin de draci”). De asemenea, țăranul român era convins că
demonul fuge de cruce și de tămâie, credință de la care provin și unele nume care i s-
au dat: Ucigă-l crucea, Bată-l crucea, Ucigă-l tămâia. Unele zicători exprimă aceeași
putere a crucii și a tămâiei împotriva demonilor. Se spunea: „Fă-ți crucea mare, că e
dracul bătrân” sau „a fugit ca dracul de tămâie”.
Țăranul român, având o mentalitate arhaică, credea în puterea unui cuvânt de a face
prezentă esența, energia acelui lucru sau acelei ființe pe care o desemnează. De aceea,
el se ferea să îi rostească numele: pomenirea numelui său echivala cu chemarea
demonului. Prin urmare, țăranii se refereau la el prin nume metaforice, eufemistice:
„Necuratul”, „Pârdalnicul”, „Cel cu coarne”, „Cornaciu”, „Spurcatul”,
„Împelițatul”, „Sărsăilă”, „Scaraoschi”, „Antihristul” ( sau Antihârțul), „Naiba”,
„Nefârtatul” (nefratele), „Ucigă-l întunerecul”, „Bată-l crucea”, „Ucigă-l crucea”,
„Ucigă-l toaca”, „Ucigă-l focul”, „Ducă-se pe pustii”, „Cel din baltă”, „Aghiuță”,
„Michiduță”, „Han-Tătar”, „Codea”, „Nodea”.18
Personificarea bolilor
În viziunea poporului român, orice boală are un demon care o provoacă. Sunt demoni
anonimi care preiau numele bolii respective. Demonul care aduce bubele poartă
18
În volumele despre viața și învățătura Sfântului Paisie Aghioritul, cuviosul se
referă, în aceeași manieră de gândire, la diavol, numindu-l Tangalachi, adică Aghiuță.
numele de „Bubă”, cel care produce otita („năjitul”) e denumit „Năjit”, acela care
provoacă pneumonia, producând „junghiurile” e cunoscut ca „Junghi” sau „Cuțit”.
Aceste nume demonice se regăsesc în descântece și au un rol utilitar bine definit:
descântătorul sau descântătoarea, rostind numele duhului respectiv, îl scoate afară din
trupul bolnavului.
Din descântecele românești aflăm și varietatea formelor sub care duhul necurat li se
înfățișa odinioară oamenilor: demonul putea să se arate ca animal domestic (pisică,
țap, cal, câine), pasăre sălbatică sau animal (bufniță, liliac, leu), dar se putea preface și
în zmeu.
În mentalitatea colectivă arhaică nu doar moartea este personificată, ci și bolile:
acestea au trăsături omenești și se manifestă la exterior ca oamenii.

Cum a păcălit un cioban Moartea, Ciuma și Holera?

Despre această concepție antropomorfică asupra bolilor stau mărturie câteva povești
culese din folclorul românesc. Vom rezuma aici pe una dintre ele, culeasă din județul
Tutova.
De mult, tare de demult, Ciuma, Holera și Moartea umblau toate împreună pe fața
pământului.
Într-o zi de primăvară, pe la miez de noapte, într-un țintirim (cimitir) și-au început ele
să vorbească despre un cioban care locuia la marginea satului și era stăpânul unor oi
mândre și al unor miei grași. Voinic și gras era și el, ciobanul, și era înalt cât un brad.
El le promisese celor trei surate câte un miel gras de pomană.
Holera a fost prima care s-a lăudat că o să-l facă pe cioban să îi dea mielul cel mai
bun. Porni, așadar, spre cioban și, într-un sfârșit, ajunse la el. Văzând baba cea urâtă
ca moartea poposindu-i în prag, cum îl privea cu ochi de holeră, ciobanul o întrebă:
-Ce vrei de la mine?
- Eu sunt holera și am venit ca să îmi dai mielul cel mai gras că de nu, cu mine o să ții
în cârd.
Ciobanul, însă, o respinse, zicându-i:
- Nu mă tem de holeră fiindcă am să mănânc usturoi și bucate piperate.
Atunci holera plecă de la el și se duse umblând prin munți și pe pustii. Întâlnindu-se
cu suratele sale, Ciuma și Moartea, le mărturisi cele pățite, apoi le părăsi și se tot
duse. Ciuma îi zise Morții, mândrindu-se:
- Lasă că mă duc eu și o să vezi cum o să-i vin de hac.
Ajunse pe la amiază la stâna ciobanului care, văzând o așa urâciune de babă, o întrebă
numaidecât:
-Ce vrei, babo?
-Am venit ca să îmi dai cel mai gras miel din turmă, că de nu o s-o ții cu mine în cârd!
Ciobanul o întrebă:
-Dar cine ești tu să poruncești ca într-o casă pustie? Nu vezi că eu sunt stăpân aici?
Baba cea slută îi răspunse:
-Eu sunt Ciuma. Dacă nu-mi vei da ce îți cer, atâta ți-i leacul!
-Mie nu-mi pasă de Ciumă, nici măcar atâta cât mi-a păsat de Holeră, îi zise ciobanul.
O să dau foc la toate gunoaiele, voi sta în fum și să vedem, apoi, dacă o să-mi poți
face ceva.
Când a auzit Ciuma una ca aceasta s-a dus tot o fugă la Moarte și i-a povestit pățania
cu ciobanul.
Atunci Moartea i-a zis Ciumei, cu multă mândrie:
-Lasă că mă voi duce eu. Dacă nu o să mi se închine nici mie și dacă nu o să-mi dea
mielul cel gras, o va păți cu mine.
Moartea a ajuns la casa ciobanului chiar când omul lua masa. Cum mânca el, văzu că
se apropie de el o dihanie numai oase, care purta și o coasă în mână.
-Cine ești și ce cauți aici, la mine? o întrebă.
- Eu mi-s Moartea. Am venit ca să îți cer un miel gras. Dacă nu o să mi-l dai, să te
pregătești să vii cu mine.
Ciobanul îi răspunse Morții:
-Ți-l dau, ți-l dau din toată inima! O să merg și cu dumneata să ți-l car acasă.
Ciobanul a luat un miel gras și s-a pornit să îl ducă acasă Morții. Dar locuința ei era la
mare depărtare. Când, într-un sfârșit, au ajuns acolo ciobanului nu mică îi fu mirarea
când văzu o mulțime de cuie bătute în casă și de fiecare cui atârna câte un ghem.
Unele gheme erau mari, altele mijlocii, iar altele mici de tot. Ciobanul o întrebă pe
Moarte:
-Ce sunt astea?
-Astea sunt gheme, care au pe ele firul vieții fiecărui om. Când se mântuie firul, se
sfârșește și traiul omului, iar eu mă duc să îi iau sufletul.
-Dar care e ghemul vieții mele? întrebă ciobanul.
-Acesta, i-l arătă Moartea.
Ciobanul își privi ghemul: era foarte mare. Când l-a văzut el așa mare, a înțeles că mai
are multe zile de trăit. Așa că și-a luat mielul în brațe și i-a zis Morții:
-Dacă mai am atâtea zile de trăit, lasă mielul la mine fiindcă am femeie, am copii și le
trebuie de mâncare. Mie nu are cine să-mi aducă de pomană. Eu trebuie să muncesc să
le astup gurile. Și s-a întors ciobanul cu mielul acasă.
Moartea, Ciuma și Holera s-au îndrăcit de ciudă că au fost păcălite de cioban.
Această legendă o întâlnim și în spiritualitatea poporului armean, cu mici schimbări:
în locul ghemelor, cele trei personaje malefice au un catastif în care sunt trecute
numele acelora care vor boli și vor muri. Ciobanul armean le roagă pe rând pe cele
trei să se uite în catastif ca să vadă dacă e trecut și numele lui acolo.
În Țările Române, mai ales în Muntenia și Moldova, ciuma a curmat multe vieți în
anii 1707, 1735, 1770, 1793 și 1795. Una dintre cele mai cumplite epidemii de ciumă
a avut loc în timpul domniei lui Grigore Ghica, în anul 1735. În Muntenia ciuma a
bântuit în secolul al XIX-lea, începând din anul 1813 – așa-numita „ciumă a lui
Caragea” – și a atins apogeul în 1814, când a pătruns și în Moldova, făcând multe
victime până în anul 1824, când a dispărut cu totul.
Țăranul român și-o imagina pe Ciumă astfel: „Are cap ca de om, coarne ca de bou, și
coadă ca de șarpe, în vârful căreia se află un ghimpe mare, cu care înghimpă oamenii
și-i umple de boală”19.
În alte locuri din România nu se vorbea de o singură ciumă ci de mai multe (la fel se
vorbește în legenda povestită la un capitol anterior, în care Sfântul Haralambie ține
„ciumile” de păr). „Ciumile” au copii pe care îi trag după ele în niște cărucioare.
Cosesc cu coasele cum cosesc oamenii la câmp. Câinii le simt prezența și latră la ele20.
La români, ciuma purta mai multe nume eufemistice: Buboasa, Alba, Maica Bătrână,
Maica Călătoarea, Mătăhala, Maica Bolilor, Boala Turcilor, Teleleica.
Pentru a proteja locuitorii unui sat de ciumă, în trecut, exista obiceiul ca femeile să îi
facă Ciumei o cămașă specială. Un țăran din comuna Șpring (județul Sibiu) spunea:
19
I. Aurel Candrea, ed. cit., p. 162.
20
Ibid.
„Când a fost ciuma la noi, s-au adunat într-o casă nouă văduve de au făcut ia Ciumei.
Au tors fuior și câlți, după aia au năvădit și au țesut și au tăiat pânza și au cusut o ie.
Când s-a făcut ziuă, două muieri au dus-o în capul satului și au pus-o într-un lemn, și
i-au pus o pălărie în cap. Dar dimineața n-au mai găsit-o acolo, că, bag-seamă, a venit
Ciuma și a luat-o”.
Țăranii credeau că în timp ce merge spre satul respectiv, fie Ciuma vede atârnată
cămașa și atunci se răzgândește: nu mai intră în satul acela. Fie ia cămașa, se
mulțumește cu ea și îi lasă pe săteni nevătămați.
În județul Dolj se croia așa-numita „cămașă de izbândă” care era folosită astfel de
întreaga comunitate sătească, atât împotriva ciumei, cât și a holerei: „Când e gata
cămașa, se duc doi, trei oameni în drum și într-un loc mai larg din mijlocul sau
marginea satului. Lumea vine după ei și, pe când unul ține cămașa strânsă de guler,
toți copiii, bărbații și femeile trec prin ea, ca să scape de ciumă sau holeră. Cămașa
trebuie toarsă, șesută și cusută într-o singură zi”21.
Poporul român credea că singurul care poate să stăpânească Ciuma este Sfântul
Mucenic Haralambie. Această credință, puternic înrădăcinată în sufletul poporului
nostru, și-a găsit expresia atât în legendele autohtone despre Sfântul Haralambie, cât
și în credințele și obiceiurile prilejuite de praznicul său, pe care le-am descris în
capitolele anterioare.

VII. Părinți ai Bisericii despre Sfântul Mucenic Haralambie

*Într-o omilie ținută în fața creștinilor ortodocși din Grecia, Mitropolitul Augustin de
Florina le spunea acestora22:
„Creștinii cetății Magnezia îl prețuiau pe Sfântul Haralambie pentru caracterul lui
curat, pentru marea lui credință și l-au ales preot. Lumea astăzi aude cuvântul „preot”
și nu-i dă nicio importanță. „Popă”, spune altul și copiii auzindu-i pe cei mari vorbind
despre preoți cu dispreț nu vor să devină preoți când se fac mari. Și preotul peste
câțiva ani va fi ceva rar. Despre această disprețuire față de preoție sunt vinovați,
desigur, și câțiva preoți nevrednici, care nu-și cinstesc sfânta misiune. Dar sfântul
Haralambie nu a fost unul din preoții obișnuiți; a fost preot care avea conștiința
misiunii sale. Liturghisea și plângea de emoție. Propovăduia cuvântul lui Dumnezeu
și făcea ca și cele mai reci inimi să se emoționeze și să-L iubească pe Hristos. Îi iubea
pe săraci și pe bolnavi și vizita casele creștinilor și îi sfătuia pe toți, mici și mari, să
rămână credincioși lui Hristos. Pe preotul Haralambie îi iubeau și îl prețuiau toți. Prin
cuvintele și prin viața lui era o puternică lumină, care lumina nu doar pe creștinii
cetății Magnezia, ci strălucirea lui ajungea chiar până foarte departe.
(…) Bătrân de 113 ani era Sfântul Haralambie, dar în acest trup bătrân exista o inimă
care nu îmbătrânise de timp, o inimă care era pururi tânără. Așa este: cel care crede în

21
I. Aurel Candrea, ed. cit., pp.166-167.

22
Cf. Ne vorbește Părintele Augustin, mitropolitul de 103 ani – Omilii ale Mitropolitului de Florina,
Părintele Augustin Kandiotis. Am preluat fragmentul de la adresa http://acvila30.ro/predica-la-
sfantul-haralambie-a-mitropolitului-augustin-de-florina/
Hristos, chiar și atunci când îmbătrânește, nu-și pierde entuziasmul. Este întotdeauna
tânăr.
(…) Sfântul nu se temea de moarte. În credință era stâncă. Nimic nu putea să-l clatine.
Cuvintele pe care i le spunea tiranul ca să se lepede de Hristos, l-au făcut pe Sfântul
Haralambie mai hotărât și mai viteaz. Neliniștea creștea înăuntrul său. Răspundea cu
îndrăzneală. Eu, zicea tiranului, de atâția ani Îl slujesc pe Hristos și nu m-am lepădat
de El niciodată. Și acum, la bătrânețile mele, când din clipă în clipă aștept moartea,
să mă lepăd de El? Niciodată! Moartea mă va aduce lângă Hristos.
Tiranul s-a mâniat din cale afară de eroica împotrivire a sfântului și a poruncit
groaznic martiriu; a poruncit să-l jupoaie pe Sfântul Haralambie de viu. Auzind
cineva de un astfel de martiriu i se ridică părul. Sfântul nu s-a îngrozit. Inima lui era
închinată lui Hristos și Hristos i-a dat putere să învingă această ispită și să triumfe.
Imediat ce soldații au început groaznicul martiriu, sfântul, prin calda lui rugăciune, a
făcut o minune și mâinile soldaților au înțepenit, iar tiranul s-a înfricoșat și sfântul a
ieșit din acest martiriu mai strălucit și cu mai mare putere propovăduia pe Hristos.
(…) Pentru a doua oară Sfântul Haralambie este judecat. Este judecat de însuși
împăratul. Dar și a doua oară își mărturisește credința. Împăratul se sălbăticește și
poruncește să-l chinuiască și, în sfârșit, să-l decapiteze. Sfântul a arătat atâta răbdare
în mucenicia sa, încât trei soldați din călăii săi, necredincioși până în acea clipă, au
refuzat să aducă la îndeplinire dispoziția împăratului și au strigat: Și noi suntem
creștini! Dar până și fiica lui, Galina, văzând minunea sfântului, a crezut în Hristos.
Încă și alții, închinători la idoli, bărbați și femei, împreună cu fiica împăratului, au
mărturisit credința lor și au primit mucenicia împreună cu sfântul”.

*Într-o predică ținută chiar de praznicul Sfântului Mare Mucenic Haralambie,

Părintele Ilie Cleopa remarca23: „(Sfântul Haralambie) a trăit pe pământ 113 ani și
este cel mai bătrân sfânt mucenic din câți prăznuiește Biserica lui Hristos. Vedeți că la
o vârstă atât de înaintată, el nu avea odihnă, nici nu se temea de acei păgâni tirani și
sălbatici, nici nu se ascundea de mânia lor? Ci stătea în mijlocul credincioșilor săi și îi
sfătuia, îi învăța dreapta credință, îi îmbărbăta, săvârșea Sfânta Liturghie și era gata
oricând să-și dea și viața pentru Hristos și pentru credința ortodoxă pe care o
mărturisea.
(…) Sfântul Mare Mucenic Haralambie și-a pus sufletul său pentru oile lui Hristos,
pentru credincioșii din orașul Magnezia, pe care îi păstorea și care ascultau de el, căci
era părintele lor sufletesc. Avea credință tare în Hristos, trăia îngerește pe pământ, în
feciorie, în post și în neîncetată rugăciune. De aceea avea și darul înainte-vederii și al
facerii de minuni. Că cei care trăiesc ca sfinții pe pământ, se învrednicesc de mari
daruri de la Dumnezeu, nu se tem de moarte, nici de cei ce ucid trupul, iar în cer
petrec împreună cu îngerii întru slava lui Dumnezeu.
Așa a fost Sfântul Haralambie, păstor adevărat, slujitor devotat al Bisericii, puternic în
faptă și în cuvânt, plin de bărbăție și foarte milostiv cu oamenii. Ați văzut cum s-a
rugat la sfârșit lui Dumnezeu, ca cei ce îl vor cinsti să fie izbăviți de foamete, de
secetă, de primejdii și de ciumă, adică de boli fără leac! De aceea și sfintele lui moaște
se păstrează în biserici cu mare evlavie și este cinstit în toate țările creștine”.

23
Arhimandrit Cleopa Ilie – Predici la praznice împărătești și la sfinți de peste an, Editura Episcopiei
Romanului,1996, Fragment preluat de la adresa
http://paginiortodoxe2.tripod.com/predici_cleopa_sfinti/predica_sf_haralambie.html.
VIII. Rugăciunea către Sfântul Mucenic Haralambie pentru însănătoșirea celor
bolnavi
Sfinte Mucenice Haralambie, primeşte această rugăciune pe care cu umilinţă ți-o
aducem şi ne izbăveşte din toate necazurile!
Deşi suntem bolnavi și nevrednici milostivirii tale pentru păcatele noastre cele multe
şi grele pe care le săvârşim în tot timpul vieţii noastre şi în tot ceasul, totuşi,
cunoscând bunătatea ta cea mare pe care ai arătat-o celor ce te cinstesc şi celor ce se
pocăiesc cu credinţă întru numele Domnului, îndrăznim cu umilinţă să mărturisim
înaintea ta că am greşit.
Fii mijlocitorul nostru către preaputernicul Dumnezeu pentru iertarea păcatelor
noastre, pentru izbăvirea noastră de toate bolile şi de toate primejdiile şi pentru
întărirea noastră în credinţa cea adevărată. Amin!

ANEXA 1

ANEXA 1. Numele HARALAMBIE – etimologie și variante24

Haralambie (masc.) – nume augural de origine greacă , compus din substantivul

grec Kara, „bucurie, încâ ntare, entuziasm”, și radicalul –lamp (provenit de la
verbul lampo, „a lumina, a stră luci”).
Este un nume calendaristic creștin care a pă truns la noi prin intermediar slav. La
româ ni, întâ lnim urmă toarele forme vechi: Haramb, Arambie, Haralampie,
Haralap, Arampie, Alampie etc.
În calendarul creștin-ortodox există mai mulți sfinți cu numele de Haralambie25:

*Haralambie din Magnezia, mucenic (+ 202); sfâ nt că ruia i s-au tă iat picioarele –
28 ianuarie

*Haralambie, mucenic; s-a să vâ rșit prin foc – 31 mai

*Haralambie, mucenic; s-a să vâ rșit prin sabie – 17 septembrie

24
După Tatiana Petrache, Dicționar enciclopedic al numelor de botez – cu un tabel
alfabetic al Sfinților ortodocși, Editura Anastasia, București, 1998, p. 56.

25
Idem, p. 192.
*Haralambie, mucenic – 10 februarie

ANEXA 2
Câteva mănăstiri și biserici cu hramul Sfântului Haralambie
Mănăstiri
Stavropoleos (București; al treilea hram al mănăstirii)

Biserici
„Sfântul Haralambie” (București, Bălăneanu- Iancu Nou, ctitorită în anul 1827 de
boierul Bălăneanu)
„Sfântul Haralambie”(București, Belu)
„Sfântul Haralambie” (București, Flămânda)
„Sfântul Haralambie” (București, Poștă)

„Sfântul Haralambie” (Constanța)

„Sfântul Haralambie” (Biserica Harșu, Craiova)
„Sfântul Mucenic Haralambie” (Galați)
„Sfântul Haralambie” (Huși)
„Sfântul Haralambie” (Iași, ctitorită între anii 1799-1804; potrivit unei legende, ea a
fost construită datorită epidemiei de ciumă care năpădise Iașul în 1799; altă legendă
spune că ar fi fost ctitorită de Gheorghe Leondari din Ianina, de profesie militar, care
și-ar fi ucis fratele - al cărui nume era Haralambie- și în semn de pocăință a ridicat
biserica cu hramul Sfântului Haralambie)
„Sfântul Haralambie” (Grojdibodu, Olt, ctitorită în 1863)
„Sfântul Haralambie” (Mavrodolu, Pitești)
„Sfântul Haralambie” (Ploiești)
„Sfântul Haralambie” (a Spitalului de Psihiatrie Burdujeni, Suceava)
„Sfântul Haralambie” (Târgu Neamț)
„Sfântul Mucenic Haralambie” (Tulcea, Localitatea Greci)
„Sfântul Haralambie” (Tulcea, Tichilești, ridicată în 1938, în incinta spitalului de
aici, fosta leprozerie)
„Sfântul Haralambie” (Turnu Măgurele, construită între 1901-1905, este o copie a
Catedralei episcopale de la Curtea de Argeș, ea fiind construită după planul
arhitectului francez Andre Lecomte du Nouy)

ANEXA 3

Câteva personalități române care au purtat numele Sfântului

Haralambie
Haralambie Boroș (1924-2001) – regizor și actor român
Haralambie Botescu (1874-1917) – medic-erou, căzut pe front în timpul Primul
Război Mondial
Haralambie Corbu (n. 1930) – scriitor basarabean
Haralambie Grămescu (1926-2003) – poet, traducător
Haralambie Ionescu - gravor român (a gravat monede și medalii emise în timpul
regilor Carol al-II-lea și Mihai I)
Haralambie Polizu (1897-1991) – actor român
Haralambie Vasilache (1910-1962)- arhimandrit, mărturisitor al închisorilor, în
timpul regimului comunist
Haralamb Zincă (1923-2008) – scriitor

Cuprinsul
Notă introductivă

I.Viața Sfințitului Mucenic Haralambie

II. Minuni contemporane săvârșite de Sfântul Sfințit Haralambie

III. Reprezentarea iconografică a Sfântului Mucenic Haralambie

IV.Câteva credințe și obiceiuri ale poporului român legate de Sfântul Haralambie

V. Legende românești despre Sfântul Haralambie

VI. Viziunea țăranului român despre boală, în general, și despre ciumă, în special

VII. Părinți ai Bisericii despre Sfântul Mucenic Haralambie

VIII. Rugăciunea către Sfântul Mucenic Haralambie pentru însănătoșirea celor

bolnavi

ANEXA 1. Numele HARALAMBIE – etimologie și variante

ANEXA 2. Câteva mănăstiri și biserici cu hramul Sfântului Haralambie

ANEXA 3. Câteva personalități române care au purtat numele Sfântului Haralambie