Dan-Dumitru ANASTASESCU

PORTRETE DE IERARHI OLTENI

 I. MITROPOLIA SEVERINULUI

I. 1. Scurt istoric al Mitropoliei Severinului

În anul 1370, în urma demersurilor făcute de voievodul Vladislav (1364-1377) pe lângă
Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, în spațiul cuprins între Carpați și Dunăre, Țara
Românească, s-a mai înființat o mitropolie, pe lângă cea deja existentă1, și anume Mitropolia
Severinului2.
În ceea ce privește motivul înființării acestei mitropolii, trebuie să avem în vedere
acțiunea prozelitistă catolică în părțile Țării Românești și ale Vidinului, între 1365-1369,
acțiune inițiată, în primul rând, de către papa Urban V și de regele Ungariei, Ludovic cel
Mare. Un pericol pentru Ortodoxia românească din aceste părți este dat de sprijinul doamnei
Clara, a doua soție a lui Nicolae Alexandru Basarab, acordat catolicilor care doreau
înființarea unui scaun episcopal la Argeș, după ce inițiaseră reînființarea episcopiei catolice a
Milcoviei. În această perioadă întâlnim și câțiva episcopi catolici de Severin, dar nu
cunoaștem dacă titularii acestor scaune episcopale au stat în cetățile reședință sau au rămas în
continuare în Ungaria, fiindcă majoritatea erau de origine maghiară3.
Un alt motiv privind înființarea acestei mitropolii este dat de înmulțirea populației țării,
precum și extinderea ei prin înglobarea Amlașului, Făgărașului și a Banatului de Severin;
aceste lucruri fiind confirmate chiar de actul sinodal emis în octombrie 1370: ”poporul acelei
țări s-a întâmplat să fie mult; ba aproape nenumărat, nemaifiind de ajuns un singur arhiereu
la un atât de mare popor, ca să-l poată cerceta duhovnicește și să-l învețe cele de suflet
folositoare și mântuitoare”4.
Unii istorici bisericești5, vorbind despre motivele înființării Mitropoliei Severinului,
amintesc și de unele interese: în primul rând este vorba de dorința patriarhului ecumenic de al
păstra pe bătrânul mitropolit Iachint în scaunul Ungrovlahiei, iar pe de altă parte este dorința
voievodului Vladislav și a poporului de a avea un mitropolit mai tânăr care să răspundă
problemelor duhovnicești a păstoriților săi.
În ceea ce privește întinderea teritorială a noii mitropolii, putem cerceta titulaturile pe
care le-au purtat cei doi mitropoliți ai acesteia, cum este cazul mitropolitului Antim ”al unei
părți din Ungrovlahia, adică al unei jumătăți”, sau cazul urmașului lui Antim, Atanasie,
mitropolit ”al Severinului” ”sau dinspre Severin”, iar eparhia păstorită se numea ”a
Ungrovlahiei de către Severin”. Din aceste titulaturi și denumiri, putem ajunge la concluzia
că Mitropolia Severinului se întindea peste ținuturile cuprinse în dreapta Oltului, adică
Oltenia de astăzi.
Referitor la reședința mitropoliei, titulaturile de mai sus au determinat pe unii istorici să
considere că sediul mitropolitan s-ar fi aflat în Severin. Există însă o serie de dezavantaje care

1
Este vorba de Mitropolia Ungrovlahiei înființată în 1359, în timpul voievodului Nicolae Alexandru, fiul lui
Basarab I, primul chiriarh al acesteia fiind Iachint.
2
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. I, Ed. Trinitas, Iași, 2004, p. 238
3
Ibidem, p. 239
4
Ion Donat, Reședințele celei de-a doua Mitropolii a Țării Românești, în rev. ”Arhivele Olteniei”, An XIV (1935),
Nr. 77-78, p. 67
5
Este vorba de Pr. Acad. Dr. Mircea Păcurariu și Nicolae Dobrescu.
au făcut pe alți cercetători mai noi ai Bisericii să considere că Severinul nu a fost nici pe
departe un loc potrivit pentru o reședință mitropolitană, acestea sunt: poziționarea geografică
dezavantajoasă, situându-se la granița a patru țări (Bulgaria, Ungaria, Serbia și Țara
Românească), distanța foarte mare față de scaunul domnesc, ocuparea și colonizarea acestuia,
între 1375-1376 și 1383-1384, de către maghiari în Banat al Severinului, părăsirea Mânăstirii
Vodița de către Sf. Nicodim cel Sfințit etc.6
Date fiind motivele de mai sus, istoricii fixează ipoteza că Mitropolia Severinului își
avea reședința la Râmnic, lucru întărit apoi și de denumirea episcopiei din acest teritoriu:
Episcopia Râmnicului - Noului Severin7.
După anul 1403, nu mai avem date despre Mitropolia Severinului, fapt ce a determinat
pe majoritatea istoricilor să considere că aceasta s-a desfiinţat. Aşadar, prima ipoteză este că
mitropolia s-a desfiinţat chiar în 1403, odată cu caterisirea lui Atanasie sau odată cu moartea
acestuia. În locul său, sinodul patriarhal nu va mai fi ales pe nimeni, poate ca o pedeapsă
pentru faptul că ierarhul acestor locuri se ridicase împotriva patriarhului ecumenic şi a
împăratului bizantin. Cea de-a doua ipoteză sugerează că mitropolia s-a desfiinţat în jurul
anului 1419, odată cu ocuparea Banatului Severinului de către regatul maghiar catolic. În
acest caz, ea trebuie să fi continuat să existe atâta timp cât Banatul Severinului a continuat să
facă parte din Ţara Românească. Cea mai probabilă este o a treia ipoteză, anume aceea a
mutării scaunului mitropolitan de la Severin spre alte locuri mai ferite, mitropolia Severinului
continuând probabil să existe modest, dar să existe şi după 1419. Ea îşi va fi mutat sediul la
Tismana, la Cozia şi mai apoi la Strehaia. Aşa cum aminteam şi mai sus, tradiţia ne spune că
scaunul băniei româneşti de la Severin s-a mutat după ocuparea acestor teritorii de către
unguri într-o zonă aflată sub stăpânire românească, mai precis la Strehaia8. În aceste condiţii
pare posibil ca Strehaia să fi fost pentru un timp şi sediul vechii mitropolii a Severinului, căci
ştim că autoritatea bisericească urma autoritatea politică, iar pe o veche pisanie de la
mănăstirea Strehaia scria: ”Aciastă sfăntă mănăstire Strehaia ce au fost mai înainte vreme şi
episcopie, unde să cinsteşte şi să prăznuieşte hramul sfintei de viaţă făcătoarei şi
nedespărţitei Troiţe,- fost-au zidită din temelia ei de prea bunul creştin, răposatul Domn Eu
Matei Basarab Voevod şi au închinat-o lui Dumnezeu a fi mănăstire de sfinţi părinţi
călugări. Iar după ani mulţi ai pristăvirii sale, când au fost în zilele bunului creştin şi
luminatului Domn Io Grigorie-Voevod, în domnia mării sale, la anul 1673, socotitu-s-au
dinpreună cu toţi cinstiţii sfetnicii mării sale şi au tocmit şi au aşezat această sfântă
mănăstire a fi Episcopie a Ţării Româneşti, pentrucă mai dinainte vreme au fost iarăşi
episcopie aici, ci fiind surpată mult de puterea varvarilor, s-au mutat scaunul al Râmnic”9.
Aşadar, chiar dacă astăzi nu cunoaştem numele nici unui mitropolit care să fi rezidat la
Strehaia, este posibil ca, pentru o scurtă perioadă de timp, în secolul al XV-lea, sediul vechii
mitropolii a Severinului să fi fost aşezat aici. Datorită prigonirilor varvarilor turci, ea se va fi
desfiinţat pentru a fi reînfiinţată din nou, la începutul veacului al XVI-lea, la Râmnic (de
această dată ca episcopie). La obiecţia că dacă lucrurile s-ar fi petrecut aşa, mitropolia trebuia
să se fi mutat spre sfârşitul secolului al XV-lea, odată cu mutarea băniei, la Craiova se poate
răspunde simplu: până la mutarea sediului băniei de la Strehaia la Craiova, mitropolia se
desfiinţase datorită presiunilor şi persecuţiilor turceşti10. Plecând de la aceste ipoteze, rămâne

6
Ion Donat, Reședințele celei de-a doua . . ., p. 70
7
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii . . ., p. 240
8
Pr. D. Bălașa, De la Mitropolia Severinului la Mitropolia Olteniei, , în rev. ”Mitropolia Olteniei”, An. XXII (1970),
Nr. 5-6, p. 343
9
10
Pr. D. Bălașa, De la Mitropolia Severinului . . ., p. 344
ca cercetările viitoare să stabilească data şi împrejurările exacte în care Mitropolia
Severinului şi-a încheiat existenţa.

I. 2. Mitropolitul Antim Critopol sau Critopulos

Antim Critopol sau, pe numele de mirean, Daniil Critopol, era probabil grec de origine,
fiind întâlnit pentru prima dată în vara anului 1370, când ocupa funcția de dicheofilax, adică
avocat sau jurist al Patriarhiei Ecumenice, fiind trimis în Țara Românească pentru a cerceta
pe mitropolitul Iachint, care nu mai participase la ședințele Sinodului de la Constantinopol,
patriarhul Filotei (1364-1376), bănuindu-l că s-ar gândi la o rupere a sa de Patriarhia
Ecumenică, deci la o autonomie a Bisericii pe care o păstorea11.
Venind în Țara Românească, Daniil Critopol l-a găsit pe mitropolitul Iachint bătrân și
bolnav, cuprins de ”o covârșitoare slăbiciune trupească”, fiind ”slăbit cu totul și fără
putere”12. Toate aceste lucruri, dar și mai multe, bătrânul mitropolit i le scrie patriarhului
ecumenic, adăugând că domnul țării și boierii au trimis pe dicheofilaxul Daniil ”ca să fie
sfințit, dăruit și binecuvântat ca arhiereu a toată Ungrovlahia”, din cuprinsul scrisorii
rezultând și faptul că mitropolitul Iachint, din cauza neputințelor trupești, dorea să se retragă
din scaunul mitropolitan13.
Scrisoarea mitropolitului Iachint a fost primită cu bunăvoință de patriarh și de Sinodul
său, însă rezultatele au fost altele, adică, mitropolitul Iachint a fost menținut în scaunul
mitropolitan, iar pentru Daniil Critopol s-a luat decizia înființării celui de-al doilea scaun
mitropolitan al Țării Românești, adică Mitropolia Severinului14.
Noul ales a fost tuns în monahism sub numele de Antim și hirotonit în treapta arhieriei
la Constantinopol la scurt timp. În hotărârea sinodală din octombrie 1370, se menționa faptul
că Antim purta titulatura de ”mitropolit al unei părți din Ungrovlahia, adică al unei
jumătăți”, cealaltă parte având în continuare pe bătrânul Iachint. Din acest moment, Antim va
primi și rangul onorific de locțiitor al scaunului din Melitene (Eski Malatya, Armenia),
obținând astfel o întâietate canonică față de Iachint al Ungrovlahiei.
În timpul arhipăstorii sale la Severin, mitropolitul Antim a participat, în perioada 1379-
1380, la ședințele Sinodului Patriarhiei Ecumenice. Tot în această perioadă, și-a desfășurat
activitatea, probabil sub ascultarea lui Antim, Sf. Nicodim cel Sfințit, egumenul Mânăstirii
Tismana și reorganizatorul vieții mânăstirești în aceste părți ale Ortodoxiei.
În această perioadă, s-a terminat de înălțat Mânăstirea Vodița II și s-a construit
Mânăstirea Tismana (în 1378)15, Mitropolitul Antim este și cel care a dăruit Mânăstirii
Tismana o bederniță și un epitrahil, piese de o valoare deosebită, lucrate cu fir de aur și de
argint16, păstrate până în ziua de azi17.

11
Niculae M. Popescu, Antim Critopol, în rev. ”Biserica Ortodoxă Română”, An LXIV (1946), Nr. 1-2, p. 53
12
Ibidem, p. 53
13
Pr. D. Bălașa, De la Mitropolia Severinului . . ., p. 336
14
Ibidem, p. 337
15
Pr. Niculae Șerbănescu, Legăturile bisericești, cultural și politice între români și sârbi, în rev. ”Mitropolia
Olteniei”, An XV (1963), Nr. 5-6, p. 307
16
Ana Maria Musicescu, Broderia medievală românească, Ed. Meridiane, București, 1969, p. 8
17
Ion Radu Mircea, Câteva observațiuni asupra unor broderii românești de la mânăstirile Dionisiu și Tismana, în
rev. ”Mitropolia Olteniei”, An XI (1959), Nr. 7-8, p. 435
 Despre activitatea cât a păstorit la Severin nu se mai cunosc alte lucruri, dar un act din
perioada anilor 1379-1380, emis de Patriarhia Ecumenică, amintesc de ”smeritul mitropolit
al Ungrovlahiei, Antim”, iar peste puțin timp, mitropolitul Antim este întâlnit cu titlul
onorific de ”locțiitor al scaunului mitropolitan din Nicomidia”, fiind al șaptelea ierarh,
conform ordinii canonice, între membrii Sinodului Ecumenic18. Aceste titulaturi atestă faptul
că Antim fusese ales mitropolit al Ungrovlahiei în locul mitropolitului grec Hariton, fostul
egumen al Mânăstirii Cutlumuș din Sf. Munte Athos, care fusese instalat în Țara Românească
în august 1372, după moartea regretatului mitropolit Iachint19.
Mitropolitul Antim a purtat corespondență cu patriarhul Eftimie al Târnovei (1375-
1393), prin care patriarhul îl sfătuia să nu accepte a treia sau a patra căsătorie, iar a doua doar
cu un anume canon. De asemenea, discutau pe marginea unei probleme comune, anume
erezia bogomililor, care se extindeau și spre nord de Dunăre, dar și despre încercările de
expansiune ale maghiarilor în sudul Dunării și în Țara Românească20.
Prin anii 1388-1389, mitropolitul Antim s-a îmbolnăvit grav pe când era la
Constantinopol, renunțând la arhierie și luând schisma mare sub numele de Timotei. Cu toate
acestea, însănătoșindu-se repede și fiind în deplinătatea puterilor fizice și intelectuale,
Sinodul Patriarhiei Ecumenice, în ședința din 15 februarie 1389, i-a permis lui Antim ”să
aibă arhieria ca și mai înainte”, chiar dacă acest lucru era privit de unii drept necanonic. În
același an, Antim era amintit împreună ”celălalt al Ungrovlahiei, Atanasie”, deci succesorul
lui Antim în scaunul mitropolitan de la Severin era Atanasie21.
La 8 ianuarie 1392, într-un hrisov emis de voievodul Mircea cel Bătrân pentru
Mânăstirea Cozia, Antim, alături de ”mitropolitul Severinului, Atanasie”, apare în fruntea
divanului domnesc. Tot în această perioadă, mitropolitul Antim este cel care a întâmpinat,
împreună cu Mircea cel Bătrân, moaștele Sf. Mc. Filofteia, așezată mai apoi în Biserica
Mitropolitană de la Argeș22.
În prima jumătate a secolului al XV-lea, scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei este
ocupat tot de Antim, fiind menționat ca acel ”prea sfințit mitropolit al Ungrovlahiei, prea
cinstit și exarh a toată Ungaria și al Plaiurilor”. În mai 1401, patriarhul ecumenic Matei I
(1397-1410) îi scria lui Antim, rugându-l să-l primească în eparhia sa pe preotul moldovean
Isidor, hirotonit de Iosif al Moldovei, pe atunci nerecunoscut de Patriarhia Ecumenică, fapt
pentru care în oprește de a mai sluji cele sfinte pe respectivul cleric. În ceea ce privește
conflictul dintre Patriarhia Ecumenică și Moldova, Antim se arată susținător al celei dintâi,
arătându-se astfel supunerea, devotamentul și dragostea pe care o purta față de aceasta23.
După aproape peste trei decenii de arhipăstorie în Țara Românească, ca mitropolit de
Severin, iar apoi al Ungrovlahiei, Antim va muri după anul 140124, fiind înhumat în jurul
vechii Biserici Mitropolitane din Argeș.

18
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii . . ., p. 238
19
Ibidem, p. 242
20
Niculae Șerbănescu, Mitropolia Severinului. Șase sute de ani de la înființare, în rev. ”Biserica Ortodoxă
Română”, An LXXXVIII (1970), Nr. 11-12, p. 1193
21
Ibidem
22
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii . . ., pp. 242-243
23
Ibidem, p. 243
24
După această dată nu mai este întâlnit în niciun document sau hrisov al vremii.
 I. 3. Mitropolitul Atanasie
După alegerea și instalarea mitropolitului Antim la Argeș, succesorul său în scaunul
mitropolitan de la Severin este Atanasie. Acesta era tot grec de origine, trimis în Țara
Românească de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol25.
În ianuarie 1387, Atanasie era consemnat ca mitropolit de Perga, iar în februarie 1389,
ca mitropolit de Attalia (sudul Dunării), ca mai apoi, în iulie 1389, semnează cu titulatura de
”celălalt al Ungrovlahiei, Atanasie”26. După anul 1389, din cauza bătrâneții și înrăutățirii
stării de sănătate, Antim îl va trimite la ședințele Sinodului Patriarhiei Ecumenice doar pe
Atanasie, fapt întărit și de pomelnicul Mitropoliei Ungrovlahiei care-l trece pe Atanasie
imediat după Antim. La 8 ianuarie 1392 apare în hrisovul dat de Mircea cel Bătrân Mânăstirii
Cozia. În actele sinodale din 1402-1403, mitropolitul Atanasie va semna, fie ca ”smeritul
mitropolit al Ungrovlahiei”, fie ca ”al Ungrovlahiei dinspre Severin”, fie ca ”al părții
Ungrovlahiei dinspre Severin”27.
În ciuda bunei sale păstoriri la Severin și, implicit, în Țara Românească, mitropolitul
Atanasie a avut neșansa de a se împotrivi hotărârilor luate de patriarhului ecumenic Matei I,
dar și de împăratului Manuil II Paleologul (1391-1425), alăturându-se astfel mitropolitului
Macarie al Ancyrei28.
După anul 1403, mitropolitul Atanasie nu mai este consemnat prin niciun document,
făcându-i pe unii istorici să creadă că ori s-a stins din viață, ori a fost caterisit din cauza
nesupunerii lui. Tot, din cauza atitudinii sale față de patriarhul ecumenic, n-a fost trecut în
scaunul mitropolitan de la Argeș după moartea mitropolitului Antim29.
Astfel, după Atanasie nu se mai cunoaște numele vreunui mitropolit al Severinului, în
cele din urmă acest scaun mitropolitan încetându-și existența.

25
Pr. D. Bălașa, De la Mitropolia Severinului . . ., p. 337
26
Ibidem, p. 338
27
Ibidem, p. 339
28
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii . . ., p. 243
29
Ibidem, p. 244
 II. EPISCOPIA RÂMNICULUI - NOULUI SEVERIN

II. 1. Scurt istoric al episcopiei

Pentru îndreptarea vieții bisericești din Țara Românească, voievodul Radu cel Mare
(1495-1508) l-a adus în țară pe Sfântul Ierarh Nifon, fostul patriarh al Constantinopolului. În
anul 1503, într-un sinod întrunit la Târgoviște, Sfântul Nifon a luat mai multe hotărâri privind
organizarea bisericească, înființând astfel două episcopii și hirotonind pentru acestea doi
episcopi30. Una dintre cele două episcopii a fost Episcopia Râmnicului, care se întindea pe
teritoriul fostei Mitropolii a Severinului, precum reiese din documentele ulterioare și din
cronica lui Gheorghe Șincai, publicată în 181131.

Noua episcopie, numită și a Noului Severin, și-a stabilit reședința în orașul Râmnic, la
Biserica Sfântul Nicolae, ctitorită cel mai probabil de voievodul Dan I (1384-1386), fratele
lui Mircea cel Bătrân32.

Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, s-a încercat mutarea reședinței episcopale la

Craiova, unde se afla și conducerea politică a Olteniei, dar nu s-a reușit. În anul 1847, însă,
arzând în întregime reședința episcopală din Râmnic, aceasta a fost mutată la Craiova. Drept
catedrală episcopală a fost aleasă Biserica Sfântul Dumitru33.

Reședința episcopală a rămas la Craiova până în anul 1856, când Sfântul Ierarh Calinic
de la Cernica a readus-o în Râmnicu-Vâlcea, după ce mai înainte a reparat și reconstruit în
întregime vechiul ansamblu episcopal. Sub acest sfânt ierarh, Episcopia Râmnicului și orașul
de reședință, Râmnicu Vâlcea, au avut parte de o dezvoltare culturală și administrativă fără
precedent34.

În anul 1939 a fost înfiinţată Mitropolia Olteniei, iar în anul 1946 Arhiepiscopia
Craiovei, ambele cu reşedinţa la Craiova. Între anii 1946-1949, Episcopia Râmnicului a
rămas cu jurisdicţia teritorială asupra judeţelor Vâlcea şi Romanaţi35.

În anul 1949, Episcopia Râmnicului Noul-Severin s-a unit cu Episcopia Argeşului, sub
numele de Episcopia Râmnicului şi Argeşului, sub conducerea Preasfinţitul Părinte Episcop
Iosif Gafton (1949-1984)36. Reședința a rămas la Râmnicu Vâlcea, iar vreme de 51 de ani
jurisdicția teritorială a noii episcopii s-a întins peste judeţele Vâlcea, Argeş, Olt şi o parte din
Teleorman.

În anul 1990, odată cu reînfiinţarea Episcopiei Argeşului şi Muscelului, cu reședința la

Curtea de Argeș, Episcopia Râmnicului a rămas în jurisdicție cu judeţele Vâlcea şi Olt, iar
din 1 februarie 2008, odată cu înființarea Episcopie Slatinei și Romanaților, Episcopia
Râmnicului a rămas în jurisdicţie doar cu judeţul Vâlcea.

30
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii . . ., p. 405
31
Pr. D. Bălașa, De la Mitropolia Severinului . . ., p. 343
32
Ibidem
33
Ibidem, p. 345
34
Ibidem
35
Ibidem, p. 351
36
 La 18 iunie 2009, Sfântul Sinod a hotărât ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul
de arhiepiscopie, iar chiriarhul său de atunci, Preasfințitul Episcop Gherasim Cristea, și toți
succesori săi canonici, primind titulatura de arhiepiscopi.

II. 2. Episcopul Maxim Brankovici

Mai mulți istorici bisericești consideră faptul că primul episcop al Episcopiei de
Râmnic ar fi fost Maxim Brankovici, hirotonit de patriarhul Nifon, iar peste doi ani ridicat la
rangul de mitropolit al Ungrovlahiei, însă acesta nu apare trecut în pomelnicele episcopiei.
Se pare că Maxim Brankovici era de neam sârb, ca fiu al despotului Ștefan Brankovici
și a soției acestuia, Anghelina, de origine albaneză. Acesta s-a născut în 1461 sau 1462 în
Italia, primind la botez numele de Gheorghe, după bunicul său, Gheorghe Brankovici,
bucurându-se de o valoroasă educație survenită în urma originii sale nobiliare. Din cauza
faptului că Serbia căzuse sub stăpânirea turcilor otomani, tânărul Gheorghe împreună cu
fratele său Ioan, au fost nevoiți să ia drumul pribegiei în Ungaria, participând astfel la unele
lupte împotriva turcilor. Datorită actelor sale de vitejie, regele Ungariei, Matia Corvin a dorit
să-l căsătorească pe tânărul Gheorghe Brankovici cu o rudă a sa, Isabela, dar aceasta a refuzat
deoarece nu vroia să treacă la confesiunea creștin-ortodoxă.
În anul 1495, datorită înclinaților sale pentru viața pustnicească, Gheorghe Brankovici,
a primit tunderea în monahism la Mânăstirea Kupinici din Sirmium, primind numele Maxim,
iar după o perioadă scurtă de timp, acesta a fost hirotonit preot de către mitropolitul Calevit
de Sofia. O altă mărturie despre Maxim Brankovici este datată din anul 1496, când împreună
cu mama și fratele său fac o danie unei mânăstiri din Muntele Athos, simțindu-se astfel
atragerea pe care acesta o avea către viața sihăstrească.