„Aceasta este viața veșnică, Să te cunoască pe Tine singurul

Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care l-ai trimis” Ioan

17,3
Dăm Slavă lui Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit a
ajunge a ne ruga împreună în această duminică, a 7 a după Paști,
intitulată după rânduiala Sfinților Părinți, Duminica Rugăciunii lui
Iisus sau Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic.
Privită în sens panoramic, pericopa evanghelică a
duminicii de astăzi identifică un două elemente comune al celor
două eveniment și anume, unitatea și veșnicia. Ceea ce este cu
totul interesant este faptul că referatul evanghelic nu descrie nici o
minune săvârşită de Mântuitorul și nici vreo încredinţare a Învierii
Sale. Evanghelia de azi este o învăţătură transmisă peste milenii
prin intermediul unei rugăciuni: Rugăciunea lui Iisus din
Ghetsimani, iar una dintre temele centrale ale acesteia, unitatea și
veșnicia, vine să-l lămurească pe om că doar cunoașterea
adevărată este legătura desăvârșirii și că aceasta nu trebuie să stea
sub semnul diseminării continue sau a analizei secvențiale sau a
teoriei. Cunoașterea lui Dumnezeu se trăiește printr-un dialog
permanent, nealterat de concluzii și definiții.
Cunoașterea despre care vorbește pericopa evanghelică
este, de fapt, viața veșnică, adică, apropierea până la starea față
către față cu Dumnezeu cel Unul în ființă și întreit în Persoane.
Cunoașterea unității trinitare are în centru
Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos, ca în El şi prin El,
fiecare să avem accesul la Tatăl prin Duhul Sfânt. Taina în sine nu
a fost descoperită Sfinţilor Apostoli decât după Pogorârea
Sfântului Duh.
Iubiți credincioși,
Aparent, aceasta este o duminică tristă, cu Mântuitorul
înălţat la ceruri şi fără Duhul Sfânt pogorât. Teologia aşteptării
umane înclină mai mult spre un apofatism eshatologic decât spre o
cunoaştere pozitiv-afirmativă. Pregustată încă de pe pământ, prin
Sfintele Taine, viaţa veşnică continuă să se poziţioneze între deja
şi nu încă. Între Hristos înviat şi înălţat şi Duhul încă nepogorât.
Dar întristarea aşteptării de azi se va preface în bucurie rusalină.
Era nevoie sau de folos ca Mântuitorul să şadă înviat de-a dreapta
Tatălui, ca firea Sa umană să parcurgă ultima etapă a
îndumnezeirii Sale, să devină mediu deplin transparent Duhului
Sfânt, care se pogoară prin aceasta în lume făcându-L pe Hristos
prezent, real şi personal în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor.
Această putere, de a sta în legătură de comuniune cu Dumnezeu-
Treimea, ne este dată de către Fiul lui Dumnezeu făcut Om, şi în
care Se odihneşte Sfântul Duh, Duh care ne este trimis la Rusalii,
în Biserică, şi care, făcându-ne părtaşi firii îndumnezeite a lui
Hristos, ne face fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Mântuitorului. Duhul
unităţii este Duhul Adevărului, Duhul înfierii noastre.
Iubiți frați întru Hristos Domul,
În cuprinsul Evangheliei de azi, îl vedem pe Mântuitorul
cu ochii ridicați la cer, rugându-Se pentru Sine şi pentru ucenicii
Săi. Din această rugăciune rezultă că Domnul a primit putere peste
omenirea păcătoasă. Puterea pe care a primit-o de la Tatăl este
folosită de Fiul ca să dea viaţă veşnică tuturor celor ce I-au fost
încredinţaţi. Mântuitorul sfinţeşte prin cuvântul Evangheliei şi prin
harul Sfintelor Taine, umplând sufletele oamenilor cu
binecuvântările Sale dumnezeieşti. Pe toţi ne cheamă la Împărăţie
şi slavă, la moştenirea cerului. Ţinta măreaţă pe care ne-o pune
înainte este viaţa veşnică. De aici se vede limpede valoarea făpturii
omeneşti, înzestrată cu suflet nemuritor, care a fost răscumpărat cu
preţul sângelui dumnezeiesc. În această privinţă, Sfântul Ioan
Iacob spune: „De-aş fi lipsit de toate în lume,/Nimica n-am a
pierde eu,/Căci toate nu-s aşa de scumpe/Ca tine, suflete al meu”.
Dacă nu credem în viaţa de veci, atunci să știm măcar că
viaţa omenească nu valorează nici măcar un dolar. Unui om de
ştiinţă american i-a venit, într-o zi, ideea să socotească părţile
materiei din care este făcut corpul omenesc. El a obţinut următorul
rezultat: cu apa din corp s-ar putea spăla o batistă de buzunar; cu
fierul din sânge s-ar putea face şapte cuie de potcovit un cal; cu
calciul din oase s-ar putea înălbi peretele unei odăi. Mai este în om
cărbune, cu care s-ar putea prepara 65 de creioane. Se mai găseşte
în trup fosfor necesar pentru o cutie de chibrituri sau cât încape
într-o lingură de bucătărie. Or, toate aceste lucruri, socotite la
preţul curent, nu costă nici măcar un dolar, ci doar 93 de cenţi.
Ce jalnică ar fi fiinţa omenească dacă la atâta s-ar reduce valoarea
ei! Însă Domnul nostru ne învaţă că lumea toată, cu toate bogăţiile
ei, nu valorează cât un suflet nemuritor: „Căci ce-i foloseşte
omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”
Se povesteşte despre un rege al perşilor că a chemat, odată, la
curte trei bărbaţi înţelepţi pe care i-a întrebat care este cea mai
mare nenorocire a vieţii omului. Primul a răspuns că boala. Al
doilea că bătrâneţea. Ultimul, după câteva clipe de gândire, zise:
„Eu consider că cea mai mare nenorocire este să-ţi dai seama pe
patul morţii că ai păgubit mântuirea sufletului”.
Noi toţi ne încredinţăm vieţile, în această viaţă pământească, unor
deziderate care pot fi: banii, plăcerile, poziţia socială ş.a. Dar
orice, în afară de Dumnezeu, ne dezamăgeşte și nu aduce fericire.
Un om spunea odată: „De ce mi-ar păsa de Dumnezeu şi de
Biserică? Biserica este bună pentru aceia care o iubesc, dar pentru
mine sunt numai două lucruri care contează în viaţă: ocupaţia şi
familia mea”. Un prieten îl întreabă: „Nu te-ai oprit vreodată să
gândeşti că într-o zi tu le vei pierde pe amândouă? Atunci ce vei
avea?”. Omul răspunde: „Niciodată n-am gândit la asta, în acest
chip”. Aceasta e greşeala pe care o fac robii celor pământeşti.
Sfântul Evanghelist Ioan afirmă: „Lumea trece şi pofta ei, dar cel
ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”. Cel mai puternic în
viaţă este cel ce se predă Atotputernicului Domn, asemenea
profetului David, care zice: „Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea.
Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu.
 Să stăm bine şi să luăm aminte: viaţa veşnică este viaţa
noastră personală şi după moarte, viaţă căreia îi sunt destinaţi toţi
oamenii şi pe care ne-o promite Mântuitorul. Fiecare îşi
construiește viaţa cea veşnică, prin strădanie proprie, în viaţa
pământească. Nu trebuie să uităm nici o clipă că între viaţa
pământească şi viaţa veşnică există o relaţie directă. Eternitatea, în
toată măreţia ei, o dobândesc nu cei ce fug de viaţa de aici, ci aceia
care îşi valorifică aptitudinile lor morale şi profesionale.
Moştenitorii vieţii veşnice sunt toţi cei ce se sârguiesc şi luptă
pentru un ideal înalt, cei ce fac pe pământ muncă ziditoare, care nu
se lasă împiedicaţi de obstacole şi sunt gata de orice jertfă pentru
realizarea a tot ceea ce înalţă, edifică şi înnobilează pe oameni.
Noi, creştinii, suntem cetăţeni ai două lumi. Noi suntem,
toţi, în acelaşi timp, cetăţeni ai pământului şi cetăţeni ai cerului,
precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Voi nu mai sunteţi străini şi
locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi
casnici ai lui Dumnezeu”. Noi suntem în această lume, dar nu
aparţinem ei. Noi suntem pelerini, trecem prin lume, cetăţenia
noastră aici fiind doar temporară. Tot ceea ce facem în această
lume afectează cetăţenia noastră în cealaltă lume. Chiar și un pahar
de apă oferit în numele lui Hristos, va avea răsplata lui în ceruri,
ne spune Iisus. În persoana fiecărui om pe care-l miluim şi-l
ajutăm, stă ascuns Hristos. Drumul adevărat al nădejdii spre viaţa
veşnică trece prin calea cea îngustă a muncii perseverente şi
jertfelnice pentru triumful ideilor mari, pentru izbăvirea semenilor
de strâmtorări şi pentru schimbarea în bine a fizionomiei lumii
întregi.
Să-L rugăm pe Dumnezeu să binecuvânteze viaţa noastră
cu pace sfântă, cu rugăciune, cu sfinţenie şi cu petrecere
bineplăcută Lui, ca să vieţuim în credinţă dreaptă, în dragoste
nefăţarnică şi sinceră în recunoştinţă şi preţuire, ca gustând din
veșnicia ce ne așteaptă să rostim ca și Mântuitorul în rugăciunea
din grădina Ghetsimani: Să fim cu toţii una în slăvirea Tatălui, şi
Fiului şi Duhului Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită,
acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin!