PRAC IC ND

REC NO IN A

- NOIEMBRIE 2021 -
 Practicând recunoștința

Prelegeri pentru săptămâna de consacrare în

isprăvnicie – noiembrie 2021

2021

1
2
 Introducere
Broșura pe care o aveți în față reprezintă un program realizat de Uniunea Română,
prin care își propune să aducă în atenția credincioșilor câteva chestiuni care țin de
domeniul isprăvniciei creștine.
Isprăvnicia constituie un subiect larg, care acoperă toate aspectele vieții, cu
precădere pe cel al credinței practice.

RECOMANDĂRI DE FOLOSIRE A MATERIALULUI

Mai întâi va fi prezentată povestirea pentru copii, apoi va urma predica. La finalul
broșurii veți găsi un program muzical ce poate fi folosit în biserici de Ziua Recunoștinței.

PERIOADA
Vă recomandăm să prezentați aceste predici în luna noiembrie, câte două în
fiecare Sabat.

3
 1. Înțelepciunea recunoștinței

„Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați ca să alcătuiți un singur trup, să
stăpânească în inimile voastre și fiți recunoscători.” (Coloseni 3:15)

În vremea noastră, în care primează interesul personal, iar societatea este

caracterizată de egoism și materialism, cum putem avea o inimă plină de recunoștință?
„Nimic nu este mai onorabil decât o inimă recunoscătoare”, spunea odinioară
Seneca, un filosof roman, care a trăit pe vremea Domnului Hristos. De atunci până astăzi,
în fiecare veac, oamenii au descoperit valoarea deosebită a recunoștinței. În secolul
trecut, un fotbalist englez, Albert Clarke, afirma că „trebuie să înțelegem că în viața de zi
cu zi, nu fericirea ne face recunoscători, ci recunoștința ne face fericiți.”
Cu alte cuvinte, recunoștința este avantajoasă pentru mine și pentru tine,
deoarece ea este adevărata sursă a fericirii și, în același timp, recunoștința este o
atitudine binefăcătoare. În mod obișnuit, prin recunoștință, sau gratitudine, înțelegem
atitudinea de recunoaștere a unei binefaceri primite (vezi DEX '98).
Cum apare această stare de dorit? Începutul recunoștinței este mulțumirea, dar
recunoștința este mai mult decât atât. Recunoștința este o mulțumire completă. Dacă
mulțumirea se exprimă în cuvinte, recunoștința se va vedea în fapte.
Cu o precizare importantă: adevărata recunoștință nu este încercarea de a răsplăti
un bine primit, ci tocmai înțelegerea faptului că niciodată binele primit nu va putea fi
recompensat îndeajuns. Ea este conștientizarea repetată a binelui primit, și nu încercarea
zadarnică de a stinge datoria.

MOTIVE DE RECUNOȘTINȚĂ
Este de dorit ca fiecare credincios să devină conștient că „orice ni se dă bun și
orice dar desăvârșit sunt de sus ... de la Tatăl luminilor” (Iacov 1:17). Așadar putem fi
recunoscători pentru părinți, familie, prieteni, cunoscuți și necunoscuți, vecini, pentru
urările primite și oferite, pentru privilegiul rugăciunii și pentru toate lecțiile de viață
primite.
Natura înconjurătoare este o altă sursă continuă de motive de recunoștință: razele
soarelui, pomii înfloriți, zborul și cântecul păsărilor. Niciodată nu o să-I putem răsplăti lui
Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat. Cu ce I-am plăti? Cu lucruri pe care tot El ni le-a oferit
deja? Dacă ar fi așa, am intra într-un ciclu nesfârșit de îndatorare. Însă harul Lui achită
datoriile, nu le mărește. Iar noi nu Îi mulțumim din obligație, ci pentru că este plăcerea

4
noastră să-I mulțumim, să ne exprimăm bucuria pentru ce ne-a dat, să-L lăudăm, să-I
aducem lauda și slava care I se cuvin.
Cei care cred în Isus Hristos au și mai multe motive de recunoștință. Merită cu
prisosință să reflectăm asupra binecuvântărilor zilnice. În Scriptură există sute de versete
despre laudă și mulțumire, ceea ce dovedește importanța subiectului.

ÎN VREMURI GRELE
Recunoștința autentică este înrădăcinată în conștiența permanentă a prezenței lui
Dumnezeu. David a experimentat-o și s-a rugat: „Dumnezeule, trebuie să împlinesc
juruințele pe care Ți le-am făcut; Îți voi aduce jertfe de mulțumire. Căci mi-ai izbăvit
sufletul de la moarte, mi-ai ferit picioarele de cădere ca să umblu înaintea lui Dumnezeu,
în lumina celor vii” (Psalmii 56:12-13).
În încercări necruțătoare, în vremuri de necaz și încercare, David a manifestat
recunoștință. De exemplu, Psalmul 6 este o plângere și o rugăciune înălțată atunci când
era copleșit de suferință fizic și emoțional, o rugăciune de a fi eliberat de această
suferință. În Psalmul 18, David Îl slăvește pe Dumnezeu și Îi mulțumește pentru eliberare
de dușmani. El se concentrează pe cine este Dumnezeu, precum și pe ceea ce a făcut El. O
zi a recunoștinței este văzută ca un eveniment printre neamuri și David proclamă măreția
Domnului printre națiuni.
În Psalmul 26, David caută ajutorul Domnului, încrezător în integritatea Sa, ca să
vestească mulțumiri și să povestească lucrările minunatele ale lui Dumnezeu, intervențiile
Sale minunate (vers. 7). În Noul Testament se citează adesea din Psalmul 69. David este
persecutat și strigă către Dumnezeu să-l vindece și să-i facă dreptate. El declară că va
lăuda numele Lui prin cântare și Îl va mări cu mulțumire (Psalmul 69:30).
Și în Noul Testament, Domnul Isus atrage atenția mulțimilor asupra faptului
nefericit că oamenii nu au obiceiul să-I mulțumească lui Dumnezeu și se complac în
indiferență. Leprosul samaritean I-a adus mulțumiri după ce a fost vindecat: „Unul din ei,
când s-a văzut vindecat, s-a întors slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la
pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era samaritean” (Luca 17:15-16). Dar Hristos
dorea mai mult decât atât. Întrebarea Lui, probabil rostită cu tristețe, „Oare n-au fost
curățiți toți cei zece? Dar ceilalți nouă unde sunt?” dovedește că Dumnezeu așteaptă să-I
aducem slavă pentru ceea ce face în viețile noastre.

BENEFICIILE ACTULUI RECUNOȘTINȚEI

De ce este bine să manifestăm mulțumire? În urma numeroaselor rezultate
pozitive, mulți consilieri și terapeuți recomandă scrierea unui jurnal personal, în care să
fie notate cât mai multe motive de recunoștință. Un cercetător american, Robert
Emmons, a studiat psihologia recunoștinței și explică efectele ei benefice asupra vieții

5
emoționale și sociale. Recunoștința are abilitatea de a vindeca și energiza. Când o
practicăm, relațiile cu ceilalți se îmbunătățesc vizibil și redobândim echilibrul emoțional.
Mai mult, recunoștința este cea mai înaltă formă de activitate mentală. G. K.
Chesterton, scriitor și gânditor englez, a spus că „mulțumirile sunt cea mai înaltă formă a
gândului și recunoștința este fericirea dublată de mirare... Oamenii înțelepți au ca
prioritate să manifeste recunoștința, pentru că ea este mentalitatea înțelepților.”

„UN LUCRU FRUMOS FAȚĂ DE MINE!”

(Marcu 14:1-9, Luca 7:36-50)
Poate că cel mai cunoscut exemplu de recunoștință se află în Noul Testament, în
legătură cu persoana Domnului Hristos. Isus și prietenii Săi au fost poftiți de Simon la un
ospăț special, o masă de exprimare a recunoștinței pentru faptul că Simon fusese
vindecat de lepră. Înconjurat de apropiați și invitați, Mântuitorul îi avea de o parte pe
Simon, cel vindecat de boala incurabilă, și de cealaltă parte pe Lazăr, cel înviat din morți.
Marta slujea la masă, în timp ce Maria Îl asculta pe Isus.
Atât cât a înțeles, Maria a simțit că trebuie să prețuiască momentul special și,
inspirată de Duhul Sfânt, a reușit să ofere peste veacuri unul dintre cele mai valoroase
modele de gratitudine.
„În mila Sa, Isus îi iertase păcatele, îl ridicase la viață pe fratele ei iubit și inima
Mariei era plină de recunoștință. Ea Îl auzise pe Isus vorbind despre moartea Lui apropiată
și, în iubirea și întristarea ei adâncă, dorise să-L onoreze. Cu mari sacrificii personale,
cumpărase un vas de alabastru «cu mir de nard de mare preț», cu care să-I ungă corpul.
Acum mulți spuneau că în curând El avea să fie încoronat ca rege. Durerea ei s-a
preschimbat în bucurie și era nerăbdătoare să fie ea cea dintâi care să dea onoare
Domnului ei” (Ellen White, Hristos, Lumina lumii, cap. 62, „La ospățul din casa lui Simon”).
Maria a adus vasul, l-a spart și a vărsat întregul conținut pe capul și picioarele lui
Isus, apoi a îngenuncheat plângând, a umezit picioarele Lui cu lacrimile ei și le-a șters cu
părul ei lung și despletit. Autorul evangheliei, Ioan, spune că s-a umplut casa de mirosul
de nard. Mișcările ei poate că nu ar fi fost observate, dar parfumul a făcut cunoscută
fapta ei tuturor celor de față.
Reacția participanților nu a întârziat: Risipă! Putea să ajute săracii! … „Ce rost
are...?” S-a și calculat imediat prețul vasului cu mir de nard curat: trei sute de dinari,
contravaloarea a trei sute de zile de muncă, aproximativ salariul pe un an de zile.
Maria se temea de reacția Martei și, de asemenea, se temea că va fi mustrată
pentru că a făcut lucruri extravagante. Însuși Învățătorul ar fi putut crede despre ea că
este nechibzuită. Fără să se apere sau să se scuze, era gata să se retragă, dar a auzit glasul
Domnului: „Lăsați-o în pace. De ce îi faceți supărare? Ea a făcut un lucru frumos față de
Mine... Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte pentru îngropare” (Marcu 14:6-
8).

6
 Lacrimi pe obraji, lacrimi de pocăință pentru ceea ce făcuse în trecut și de
recunoștință, deoarece Isus îi oferea iertarea. Lacrimi de bucurie, pentru că o viață nouă i
se deschisese în față și experimentase noul început, a doua șansă.
Picioarele Domnului, care nu fuseseră spălate de Simon, erau acum umezite de
lacrimile necontenite ale Mariei. Nu îndrăznea să ceară un prosop și, dintr-un impuls, și-a
desfăcut părul, chiar dacă faptul era o încălcare a etichetei vremii. A șters picioarele lui
Isus cu părul ei și le-a sărutat.

COMENTARIILE LUI ELLEN WHITE

Darul frumos mirositor, pe care Maria se gândise să-l împrăștie pe trupul mort al
Mântuitorului, a fost turnat pe trupul Lui viu. Iosif din Arimateea și Nicodim nu I-au adus
Domnului Hristos un dar de iubire cât a fost în viață. Cu lacrimi amare, ei au adus
miresmele și mirurile lor costisitoare pentru trupul Lui rece, inconștient.
Dar Maria, revărsându-și iubirea asupra Mântuitorului în timp ce El era conștient
de devoțiunea ei, L-a uns pentru înmormântare. Și, când a pătruns în întunericul marii Lui
încercări, El a luat cu Sine amintirea acelei fapte, o arvună din iubirea pe care urma să o
aibă pentru veșnicie de la cei mântuiți ai Lui (vezi Ellen White, lucrarea și capitolul
menționate anterior, din care se va citași în continuare).
Maria nu cunoștea deplina semnificație a actului ei din acea zi și nici nu putea
explica de ce a ales acea împrejurare pentru a-L unge pe Isus. Duhul Sfânt făcuse planul și
ea ascultase de îndemnurile Lui. „Inspirația nu Se pleacă să ofere lămuriri.”
Domnul Hristos a intervenit și a spus patru lucruri în favoarea femeii. În primul
rând a apreciat gestul – „a făcut un lucru frumos pentru Mine”. În al doilea rând, le-a spus
că, pe săraci, oamenii îi au întotdeauna lângă ei, dar pe El L-au avut doar puțin. Al treilea
aspect prezentat de Isus a fost: „ea Mi-a uns trupul pentru înmormântare”, iar al patrulea
este promisiunea că oriunde se va vesti Evanghelia, se va istorisi gestul acestei femei. Și
multe inimi urmau să fie binecuvântate prin acel act de recunoștință, care o deosebește
pe această Marie de celelalte Marii.
Gestul Mariei i-a mustrat și pe ucenici, pentru că și ei aveau mare nevoie să învețe
lecția de a exprima mulțumirea. În curând, aveau să fie lipsiți de prezența Mântuitorului și
să nu mai aibă posibilitatea de a-L aprecia. Prea târziu și-au dat seama că ar fi putut face
multe lucruri pentru ca Isus să simtă iubire și recunoștință din partea lor. „Mustrarea
aceasta au simțit-o foarte tare atunci când au luat de pe cruce trupul zdrobit al Domnului
lor.”
„Cuvintele spuse cu indignare: «Ce rost are risipa aceasta?» au adus cu putere în
fața lui Hristos sacrificiul cel mare care s-a făcut vreodată – darul Său personal ca ispășire
pentru o lume pierdută.
Domnul voia să fie atât de darnic față de familia omenească, încât să nu se poată
spune că El putea face mai mult. Dăruindu-L pe Isus, Dumnezeu a dat tot cerul. Din punct

7
de vedere omenesc, o jertfă ca aceasta era o risipă fără rost. Pentru felul omenesc de a
judeca, întregul Plan de Mântuire este o risipă de milă și de mijloace. Lepădarea de sine și
jertfa din toată inima ne întâmpină pretutindeni. Pe drept cuvânt, oștirea cerească
privește cu uimire la familia omenească, ce refuză să fie înălțată și îmbogățită prin iubirea
fără margini arătată în Hristos. Pe bună dreptate îngerii ar putea să strige: «Ce rost are
risipa aceasta?»
Dar ispășirea pentru o lume pierdută trebuia să fie totală, îmbelșugată
și desăvârșită. Dăruirea lui Hristos era îndestulătoare ca să ajungă la fiecare ființă creată
de Dumnezeu. Ea nu putea fi restrânsă, așa ca să nu întreacă numărul acelor care urmau
să primească Darul cel mare. Nu toți oamenii sunt mântuiți. Cu toate acestea, planul de
mântuire nu este o risipă, din cauză că nu rezolvă tot ce a fost plănuit la inițierea lui.
Trebuia să fie îndeajuns și încă să mai rămână” (Ibidem).l

RISIPEȘTE RECUNOȘTINȚĂ!
Iosif Țon a numit gestul Mariei „extravaganța iubirii”, adică risipă pentru Domnul
Isus, dăruind totul. Acolo oamenii și atitudinile lor au fost diferite, un Iuda, un Simon sau o
Marie.
Domnul Isus a avut răbdare cu fiecare, însă numai despre Maria a spus: „Păcatele
ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puțin iubește puțin.” Și
doar ei i-a adresat cuvintele: „Iertate îți sunt păcatele!”, „Credința ta, te-a mântuit; du-te
în pace!” (Luca 7:47,48,50)
Femeia aceasta nu și-a putut plăti iertarea primită, doar și-a exprimat respectul și
mulțumirea față de Acela i-a oferit iertare. Ea a trăit recunoștința.
Am întâlnit în acest caz doi oameni și două simboluri, pe Simon și pe Maria. Ei
reprezintă două categorii de oameni: recunoscătorii și nerecunoscătorii, înțelepții și cei
lipsiți de înțelepciune.
Te-ai oprit astăzi să-I mulțumești Domnului pentru ceea ce a făcut pentru tine?
Tu ce lucru frumos ai dori să faci pentru El?!
Viorel Răducan
Trezorier Conferința Oltenia

8
 2. Justețea recunoștinței

În unele țări occidentale, precum Marea Britanie, SUA sau Canada, există sărbători
prin care I se mulțumește lui Dumnezeu pentru recoltă. Sărbătoarea, cunoscută ca Ziua
Recunoștinței (Action de grâce, în franceză, sau Thanksgiving, în engleză) se celebrează în
a doua zi de luni din octombrie în Canada, iar în Statele Unite ale Americii în a patra zi de
joi din luna noiembrie.
Oare este de ajuns doar o zi a recunoștinței într-un an de 365 de zile? De ce doar
în două sau trei țări este dedicat un timp special pentru mulțumire? Suntem noi prea
departe de aceste teritorii pentru a ne „molipsi” de gratitudine? Nu cumva un ocean de
nepăsare ne desparte de Acela sau de aceia cărora le pasă de noi? Este această tristă
realitate doar o caracteristică a vremurilor noastre? Cu două milenii în urmă,
evanghelistul Luca a inserat în textul sacru cuvintele Mântuitorului: „Oare n-au fost
curățiți toţi cei zece? Dar ceilalți nouă unde sunt?” (Luca 17:17).
Unul din zece...? Procentul acesta ne oferă un prilej de reflecție, de introspecție.
Nouă zecimi de nerecunoscători? Din zece binecuvântări primite anul acesta să fi trecut
eu pe lângă nouă și să fi remarcat doar una pentru care i-am mulțumit Dătătorului? Nu
anihila glasul conștiinței! Întoarce-te, mulțumește, dă slavă lui Dumnezeu pentru viață,
pentru vindecare! Pe drumul dintre speranță, credință și vindecare te-ai îndepărtat prea
mult de Acela care te-a vindecat? Poate aștepți diagnosticul comisiei medicale: Vindecat!
Nu uita! Decizia specialiștilor se bazează adesea doar pe o examinare exterioară. „Domnul
nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la
inimă” (1 Samuel 16:7).
Ești preocupat mai degrabă de reintegrarea socială, familială? Te interesează
decizia preoților-medici pentru a avea documentul legal de reinserție socială, familială?
O radiografie cerească va scoate la iveală lipsa de recunoștință la dimensiuni
pandemice. Absența gratitudinii este de fapt virusul care ne infectează pe cei mai mulți
dintre noi cu efecte letale pe termen veșnic. Cum este posibil să primești darul sănătății și
să uiți de Dătătorul vieții? Diagnosticul corect pare a fi amnezie spirituală sau
nerecunoștință cronică? Un autor american de cărți de literatură motivațională, cunoscut
ca Zig Ziglar, face o afirmație interesantă despre păstrarea echilibrului între componenta
emoțională și cea spirituală: „Recunoștința este cea mai sănătoasă emoție umană. Cu cât
ești mai recunoscător pentru ceea ce ai, cu atât vei avea mai multe lucruri pentru care să
mulțumești ….”
Să fii recunoscător este o datorie creștină. Recunoștința față de Dumnezeu poate
fi asemănată cu un sol bun în care poate crește planta gingașă a păcii aceleia care întrece
orice pricepere (Filipeni 4:6,7). Gratitudinea înseamnă recunoașterea faptului că
Dumnezeu este Dătătorul oricărui dar bun și desăvârșit și călăuza creștinului la fiecare pas
al vieții. Deoarece Dumnezeu face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor

9
care Îl iubesc (Romani 8:28) și deoarece nimic nu este ascuns de ochii „Aceluia cu care
avem de a face” (Evrei 4:13), de ce să ne temem? Creștinul care își înalță astăzi glasul în
laudă, cândva se va alătura corurilor de laudă ale oamenilor mântuiți și îngerilor necăzuți.
Schimbarea direcției vieții dinspre domeniul material către domeniul relațional
trebuie să înceapă prin conștientizarea aspectelor deficitare. Ellen G. White face o
constatare și pune următoarea întrebare: „Pentru ce recunoștința noastră este atât de
mărginită? Ea e numai ca un mic val superficial prin comparație cu marea revărsare a
iubirii care curge spre noi de la Tatăl” (Mărturii, vol. 9, p. 59).
Lipsa unui țel în viață, tensiunile și absența unei viziuni legate de viitor ne
afectează personal, familial, social și spiritual. O autoare americană, Melody Beattle ne
prezintă un remediu foarte accesibil: „Recunoștința dă sens trecutului, aduce pace zilei de
azi și creează viziunea pentru mâine.”
O viziune de ansamblu a vieții va avea ca rezultat o schimbare de paradigmă.
Recunoștința te face să încetezi să mai iei viața ca pe un bun care-ți aparține. Asta
te ajută să vezi toate lucrurile bune pe care deja le ai în viața ta.
Dumnezeu ne-a oferit fiecăruia dintre noi miliarde de lucruri pe care nu le-am
cerut niciodată, nici nu le-am gândit sau comandat dinainte. Ai cerut doi rinichi? Sau
glande lacrimale care să asigure lubrifierea ochilor? Ai comandat cumva un strat de ozon
care să înconjoare planeta? Sinapse pentru creier? Nu. Dumnezeu ni le-a oferit ca dar. Fie
că recunoaștem existența miracolelor sau nu, ele se întâmplă în fiecare clipă, în existența
noastră și în afara ei. Ceea ce avem de făcut este să decidem ce atitudine adoptăm față de
minunile care ne înconjoară.
Albert Einstein, cel care a formulat teoria relativității, afirmă următoarele: „Există
doar două moduri de a-ți trăi viața: unul ca și cum nimic nu e un miracol, altul, ca și cum
totul e un miracol.”
Apariția vieții, legile care o susțin, toate mărturisesc despre dragostea lui
Dumnezeu, atât despre cea descoperită în lucrarea creațiunii, cât și despre cea
descoperită în sacrificiul răscumpărării.

PENTRU CE SĂ FIM RECUNOSCĂTORI?

Domnul Isus trăiește și încă mijlocește pentru noi. Pentru aceasta ar trebui să-I
aducem recunoștința inimilor noastre zilnic.
„Lăsați binecuvântările prețioase ale lui Dumnezeu să trezească recunoștința în
inimile voastre! Nu puteți număra binecuvântările lui Dumnezeu, iubirea şi bunătatea
care vă sunt arătate, pentru că sunt la fel de multe ca picăturile de ploaie”.
Un exemplu de exprimare a recunoștinței este cel al femeii prinse în adulter. Când
a fost adusă la Isus, ea și-a arătat recunoștința pentru îndurarea Sa iertătoare prin
devotament și printr-un gest de iubire jertfitoare de sine. Pentru această femeie
păcătoasă, lumea nu avusese decât dispreț și silă, însă Celui fără de păcat I-a fost milă de

10
slăbiciunea ei și i-a întins mâna în ajutor. Când fariseii ipocriți au acuzat-o, Isus a
îndemnat-o: „Du-te și să nu mai păcătuiești“ (Ioan 8:11).
Exprimați-vă recunoștința pentru binecuvântările pe care le aveți, arătați-vă
aprecierea pentru atențiile pe care le primiți! Păstrați-vă inima plină de făgăduințele
prețioase ale lui Dumnezeu, pentru a putea scoate din comoara adunată în ea cuvinte
care vor fi mângâiere și tărie pentru alții.
Pentru vestea cea bună a Evangheliei, pentru făgăduințele și asigurările ei, noi
trebuie să ne exprimăm recunoștința, căutând să le facem bine altora.
„Noi trebuie să ne exprimăm recunoștința față de El pentru că suntem acceptați ca
lucrători pentru a colabora cu Domnul Isus Hristos” (Lucrarea misionară medicală, p. 255).

CÂND SĂ FIM RECUNOSCĂTORI?

Să urmărim numai două citate revelatoare în acest sens:
„Deoarece Dumnezeu este întotdeauna și pretutindeni la lucru, făcând bine, nu
există niciun timp când inimilor celor care-L cinstesc pe Dumnezeu li se permite să fie
lipsite de practica recunoștinței care îmbogățește sufletul. În fiecare clipă este o altă
ocazie de a observa, accepta și aprecia cu recunoștință faptele minunate ale lui
Dumnezeu, care face minuni chiar în lucrurile obișnuite” spunea Sam Crabtree despre
„practica recunoștinței”.
Prin inspirație, Ellen G. White ne îndeamnă: „Dimineața, ziua la amiază și noaptea,
recunoștința ta să se înalțe către cer ca un parfum plăcut” (Divina vindecare, p. 253).

DE CE SĂ FIM RECUNOSCĂTORI?
Bunătatea manifestată de Dumnezeu prin faptul că ascultă rugăciunile noastre și
răspunde ne face să avem obligația serioasă de a ne exprima recunoștința pentru
favorurile pe care ni le oferă. Ar trebui să-L lăudăm pe Dumnezeu mai mult decât o facem.
„Dacă ați putea vedea multele pericole prin care sunteți conduși în siguranță în fiecare zi
de către acești mesageri ai cerului, din inima voastră ar țâșni recunoștința și și-ar găsi
exprimare pe buzele voastre” (Mărturii, vol. 4, p. 567).
Recunoștința este de fapt cheia care descuie inima celor bolnavi către vindecare:
„Recunoștința și optimismul le deschid inima ca să pătrundă puterea vindecătoare a lui
Dumnezeu, energiile ființei întregi sunt puse în mișcare, iar forțele vieții triumfă” (Divina
vindecare, p. 118).
Recunoștința te face să încetezi să mai iei viața ca pe un bun care-ți aparține. Asta
te ajută să vezi toate lucrurile bune pe care deja le ai in viața ta.

11
 CUI SĂ-I FIM RECUNOSCĂTORI?
Înainte de toate, recunoștința noastră ar trebui să se îndrepte către Creator: „Într-
o cerere simplă, spuneți-I Domnului nevoile voastre și exprimați-vă recunoștința față de
harul Său. În felul acesta Îl invitați pe Isus ca oaspete bine-venit în căminul și în inima
voastră” (Îndrumarea copilului, p. 524).

CUM SĂ FIM RECUNOSCĂTORI?

Un mod util, plăcut și la îndemână, atât pentru cei mici, cât și pentru adulți, este să
ne exprimăm bucuria și recunoștința prin cântări: „Muzica a fost dată pentru a îndeplini
un scop sfânt, acela de a înălța gândurile către cele curate, sfinte și înălțătoare și pentru a
trezi în suflet adorarea și recunoștința față de Dumnezeu” (Patriarhi și profeți, p. 594).
„Exprimați-vă lauda și recunoștința prin cântări! Când suntem ispitiți, în loc să dăm
glas simțămintelor noastre, să înălțăm prin credință o cântare de recunoștință către
Dumnezeu” (Divina vindecare, p. 254).
Recunoștința poate fi exprimată și prin daruri, așa cum a făcut femeia cu vasul de
alabastru. „[Maria] a simțit că nimic nu era prea scump pentru a-I fi dăruit lui Isus. Cu cât
mirul era mai prețios, cu atât putea să-și exprime mai bine recunoștința față de
Mântuitorul ei” (Istoria mântuirii, p. 208).
Unei persoane care nu-și exprima recunoștința așa cum dorește Dumnezeu, Ellen
White îi scria: „Tu ai avut emoții de recunoștință, dar nu ai experimentat recunoștința și
umilința aprinse de neîntrecuta Lui iubire” (Mărturii, vol. 4, p. 215).
Un scriitor american, William Arthur Ward, surprinde astfel inutilitatea
recunoștinței, atunci când rămâne neexprimată: „Să simți recunoștința și să nu o exprimi
este ca și cum ai împacheta un cadou fără să-l dăruiești niciodată”.
„Domnul nu are nevoie de darurile noastre. El nu Se îmbogățește prin ceea ce Îi
putem noi oferi. Psalmistul spune: «Totul vine de la Tine și din mâna Ta primim ce-Ți
aducem». Cu toate acestea, Dumnezeu ne oferă ocazia să ne arătăm prețuirea față de
îndurarea Sa, prin efortul de a le transmite și altora ceea ce primim de la El, punându-ne
pe noi înșine pe locul doi. Acesta este singurul mod posibil prin care putem să ne
manifestăm recunoștința și dragostea față de Dumnezeu” (Review and Herald, 6 dec.
1887).

„DECESUL” RECUNOȘTINȚEI
A murit recunoștința din inimă? Frământați de griji și poveri, adesea uităm că,
Dumnezeu este deasupra zbaterilor noastre fără odihnă și că El are pregătită deja soluția
la orice problemă pentru care noi nu găsim rezolvare. Nu ar fi mai înțelept să urmăm
sfatul apostolului Pavel? El ne îndeamnă: „Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în orice lucru,

12
aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri.
Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în
Hristos Isus” (Filipeni 4:6.7).
De ce uneori se pare că nu avem deloc dispoziția de a fi mulțumitori, deși s-ar
cuveni să fim profund recunoscători? Iată una dintre posibilele cauze, la care poate că nu
ne-am gândit vreodată:
„Recunoștința pe care I-o aducem lui Dumnezeu pentru binecuvântările Sale este
foarte mult afectată de alimentele pe care le punem în stomac. Îngăduirea apetitului este
cauza disensiunii, a certurilor, a discordiei și a multor altor rele. Se spun cuvinte
nerăbdătoare, se fac lucruri lipsite de bunătate și se manifestă pasiunea, și toate acestea
pentru că nervii creierului sunt îmbolnăviți din pricina poverii adunate asupra stomacului”
(Divina vindecare, p. 53).

REÎNVIEREA RECUNOȘTINȚEI
Cu fiecare An Nou mulți luăm hotărâri bune, printre care și aceea de a fi
mulțumitori. Transformarea vieții prin recunoștință poate fi în capul listei pentru anul ce
vine cu pași repezi, pentru că ea aduce în viața noastră beneficii majore: „Dacă vrei să-ți
transformi viața, încearcă să fii recunoscător mereu. Vei avea o viață complet nouă”
(Gerald Good).
Apostolul Pavel spunea:
„Negreșit, evlavia însoțită de mulțumire este un mare câștig. Căci noi n-am adus
nimic în lume și nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea” (1 Timotei 6:6,7).
„De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce
iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său (Romani
8:28)
Nu sunt acestea suficiente motive ca să fim recunoscători? Nu este iubirea lui
Dumnezeu cel mai mare argument pentru care merită să zâmbim chiar și în fața celor mai
aprige încercări, încrezându-ne în El și în înțelepciunea Lui nesfârșită? Atunci să începem
chiar de acum!
Liviu Avrămiea
Trezorier Conferința Moldova

13
 3. Roadele recunoștinței
Puterea vindecătoare a spiritului de recunoștință

Lumea în care trăim este caracterizată, printre altele, de egoism, distanțare și

individualism. Chiar dacă ne este greu să acceptăm, faptul că trăim într-un asemenea
mediu, modul nostru de gândire și de viață este influențat de ceea ce se întâmplă în jurul
nostru. Pandemia care a pus la grea încercare întreaga omenire a accentuat și mai mult
tendințele de izolare, agravând relațiile oricum fragile dintre oameni, conducând la
manifestarea în masă a nemulțumirilor de tot felul, la ură și chiar violențe. Soluțiile oferite
de oamenii de știință, politicieni și lideri sunt limitate și, de cele mai multe ori, ineficiente.
Privind lucrurile dintr-o perspectivă mai largă vedem că savanții și medicii fac
eforturi supranaturale pentru a furniza remedii eficiente care să atenueze suferința fizică
și psihică cu care se confruntă din ce în ce mai mulți oameni, dar știm cu toții că, oricât de
bune ar fi intențiile și oricât de mari ar fi investițiile, nu există medicamente sau proceduri
chirurgicale care să vindece maladiile spirituale care, la rândul lor, afectează tot mai mulți
oameni.
În ciuda tuturor evidențelor incontestabile, există un remediu, unul care și-a
dovedit efectele binefăcătoare asupra ființei umane de-a lungul timpului. Este puterea
vindecătoare a spiritului de recunoștință.
Sfânta Scriptură este plină de cuvinte care ne încurajează să ne exprimăm
recunoștința. Iată câteva dintre ele: „Frumos este să lăudăm pe Domnul și să mărim
Numele Tău, Preaînalte, să vestim dimineața bunătatea Ta și noaptea, credincioșia Ta”
(Psalmii 92:1,2); „Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac ține îndurarea Lui”
(Psalmii 136:1); „Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea
Lui” (Psalmii 95:2).
Isus Hristos, la rândul Său, Și-a exprimat mulțumirea la adresa Tatălui la învierea
lui Lazăr, înaintea înmulțirii pâinilor, la Cina cea de taină și, cu siguranță, în multe alte
situații. El nu a încetat niciodată să mulțumească; mai degrabă, mulțumirea a fost parte
integrantă a frumuseții vieții și misiunii Sale.
Apostolul Pavel, în situații uneori chiar dramatice, dă glas spiritului de
recunoștință și îi încurajează pe creștini să facă la fel. În 1 Tesaloniceni 5:18 el spune:
„Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în
Isus Hristos, cu privire la voi.”
Din nefericire, cei mai mulți oameni sunt preocupați mai degrabă cu problemele și
dificultățile de tot felul și mai puțin cu binecuvântările și privilegiile de care se pot bucura
zilnic. Recunoștința cultivată și împărtășită acționează rapid și eficient. Aduce pace în
suflet și influențează în sensul cel mai bun cursul vieții noastre. Putem deschide un
orizont vast pentru manifestarea recunoștinței meditând la darurile minunate oferite de
Dumnezeu cu generozitate tuturor ființelor vii. Să ne gândim la darul vieții, al harului, la

14
familie, la natură, la capacitatea de a învăța sau la muzică, la literatură și la tot ceea ce ne
pot oferi bun și frumos artele, la posibilitatea de a sluji dezinteresat nevoile semenilor și
la multe alte domenii ale vieții.

ÎNCEPE PRIN A MULȚUMI

A spune „mulțumesc” – fie lui Dumnezeu, fie altor persoane – poate părea la
început o formalitate socială, o corvoadă politicoasă sau o disciplină manierată care poate
fi lipsită de încântare. Poate fi o obligație grăbită și nesinceră, ca răspuns la un beneficiu
sau un gest altruist din partea unei alte persoane. Recunoștința autentică este însă ceva
diferit. Dacă provin din obligație, nu din har, cuvintele noastre nu produc încântare și
bucurie. Recunoștința are de-a face cu inima. Cu ce fel de inimă?
Recunoștința din inimă vine de la Hristos. Așa cum am văzut în 1 Tesaloniceni 5:18,
trebuie să mulțumim în toate împrejurările, pentru că „aceasta este voia lui Dumnezeu, în
Hristos Isus” pentru noi. Prin atingerea harului, prin locuirea Cuvântului Său în noi și
lucrarea Duhului Sfânt, El realizează această transformare pe care noi o numim „un
miracol”. În felul acesta cuvintele apostolului Pavel devin o realitate: „Cuvântul lui Hristos
să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea. Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu
psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire
în inima voastră. Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele
Domnului Isus și mulțumiți, prin El, lui Dumnezeu Tatăl” (Coloseni 3:16-17).
Inimile recunoscătoare nu folosesc unități mici de măsură. Inimile îmbogățite de
cuvinte pline de credință vor fi pline de recunoștință. Dacă simt o lipsă acută a
recunoștinței în viața mea ar trebui să cercetez dacă sunt la fel de înrădăcinat în Hristos
pe cât aș putea crede că sunt. Ca să putem deveni un izvor de mulțumire, este esențial să
vedem importanța fundamentală a rădăcinilor noastre în Hristos. Trebuie să fim
„înrădăcinați și zidiți în El, întăriți prin credință, după învățăturile … date, și sporind în ea
cu mulțumiri către Dumnezeu” (Coloseni 2:7).
Ne confruntăm cu o problemă serioasă: „Mulțumește!” este o poruncă biblică, dar
este o poruncă pe care noi nu o putem respecta. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii
pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui
Dumnezeu și nici nu poate să se supună”(Romani 8:7). Deci, Hristos a murit pentru ca noi
să ne putem bucura de o inimă mulțumitoare, pentru a da naștere în noi la ceea ce altfel
nu ar exista.
Recunoștința față de Dumnezeu este astfel un indiciu că o persoană este vie,
trează din punct de vedere spiritual. Spiritul de recunoștință arată cu siguranță că inima Îl
iubește pe Dumnezeu și are încredere în El. Billy Graham spunea că un spirit de
recunoștință este una dintre cele mai evidente semne ale unui creștin a cărui inimă este
în armonie cu Domnul. În schimb, lipsa acesteia ridică o problemă serioasă: Unde se află
inima lui? O persoană nu va fi pe deplin și cu adevărat recunoscătoare decât dacă
Dumnezeu face mai întâi o lucrare în inimă. O inimă recunoscătoare este asemenea unui

15
punct de acces. Trebuie să intrăm pe porțile lui Dumnezeu cu mulțumire: „Intrați cu laude
pe porțile Lui, intrați cu cântări în curțile Lui! Lăudați-L și binecuvântați-I Numele” (Psalmii
100:4). După ce intrăm, nu ne oprim, ci continuăm să mulțumim – nu din datorie, ci din
inimi pline de recunoștință.

RECUNOȘTINȚA CREEAZĂ CEVA CE NU A EXISTAT ÎNAINTE

Practicarea recunoștinței favorizează rezultate și realizează lucruri care altfel nu ar
exista. Acesta este modul în care Dumnezeu a conceput funcționarea ei. Consecințele
care decurg fie din recunoștință, fie din lipsa acesteia sunt inevitabile, și nu opționale.
Nimeni nu poate scăpa de ordinea fundamentală pe care Dumnezeu a instituit-o în
univers. Jon Bloom spune pe bună dreptate: „Recunoștința este atât un indicator vital al
sănătății sufletului nostru, cât și un puternic apărător al fericirii sufletului nostru.” Între
florile care cresc din solul inimii transformate, recunoștința este cu siguranță cea mai
frumoasă. Exprimarea recunoștinței este atât de simplă, dar are un efect atât de mare!
Are o putere transformatoare care nu trebuie subestimată.

BIRUINȚA ASUPRA EGOISMULUI

Recunoștința ne eliberează de egoism. Este practic imposibil să fii egoist și,
simultan, și recunoscător. Omul caută neîncetat recunoaștere și elogii. În lumea noastră,
cei mai mulți se întreabă: Ce pot face Dumnezeu, pastorul sau biserica pentru mine?
Acesta, din păcate, este modelul egoist de a vedea sensul vieții. Isus ne-a arătat un alt
model și anume cel altruist. Pavel spunea: „Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci
și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus: El, măcar că
avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu
Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea
oamenilor” (Filipeni 2:4-7). Judecând lucrurile din această perspectivă mă voi întreba mai
degrabă ce pot face eu pentru Dumnezeu, pentru biserică sau pentru semeni. Adevărata
bucurie derivă din modul în care punem zilnic în valoare acest principiu.

RECUNOȘTINȚA ESTE CALEA SPRE FERICIRE

Ne putem întreba: Mulțumirea produce fericire? Sau este invers? Este vechea
întrebare despre găină și ou. Dar poate că mulțumirea și fericirea sunt două ingrediente
din același vas, cu aromele lor individuale care se amestecă și dau un gust fenomenal
vieții. Recunoștința și fericirea sunt ca două roți montate pe aceeași punte; merg
împreună. Și, când lucrează împreună, totul funcționează în armonie.
Filozoful Alain de Botton a scris: „De fiecare dată când ne simțim mulțumiți de
ceea ce avem, ne putem considera bogați, oricât de puțin am avea în realitate.”
Psihologul creștin Gary Collins merge atât de departe, încât spune: „Ingredientul de bază
al sănătății mintale este recunoștința.” Prezența acesteia în inimă reduce stresul interior

16
și produce pace. Scriitorii Bibliei nu aveau nevoie de studii aprofundate ale jurnalelor
psihologice pentru a ști ceva ce Solomon exprimă atât de frumos: „Cel cu inima mulțumită
are un ospăț necurmat” (Proverbele 15:15).

UN ALT BENEFICIU AL PRACTICĂRII RECUNOȘTINȚEI ESTE FAPTUL CĂ EA DUCE LA

POCĂINȚĂ.
Apostolul Pavel vorbește despre legătura dintre manifestarea recunoștinței și
pocăință în Romani 2:4, unde citim următoarele: „Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu
te îndeamnă la pocăință?” Persoana care este recunoscătoare pentru bunătatea lui
Dumnezeu va fi mai pregătită să se pocăiască. Am putea să parafrazăm învățătura lui
Pavel și să spunem: „Recunoștința inimii pentru bogățiile bunătății, îngăduinței și
îndelungii Lui răbdări deschide calea către pocăință.” Lecția este clară: Trăiți recunoștința
ori de câte ori aveți ocazia!

CUVINTELE PLINE DE AFECȚIUNE AU UN EFECT DE VINDECARE ȘI DE REFACERE

„Cuvintele prietenoase sunt ca un fagure de miere, dulci pentru suflet și sănătoase
pentru oase” (Proverbele 16:24). Acest lucru este valabil atât pentru cel care vorbește, cât
și pentru cel care ascultă cuvinte pline de har. De ce aș face asta? În principal, pentru că
astfel Îl onorez pe Dumnezeu, iar în al doilea rând, pentru că mulți oameni au nevoie de
cuvinte de apreciere pentru a se putea ridica, pentru a merge mai departe, pentru a gusta
fericirea autentică. A nu folosi aceste oportunități înseamnă a-i priva de scânteia ce poate
trezi speranța de care ar putea avea nevoie chiar în acea zi.

PURTĂTORI DE LUMINĂ PE CALEA SPRE CERURI

„Creștinii sunt puși ca purtători de lumină pe calea spre ceruri. Ei trebuie să
reflecte lumii lumina pe care o primesc de la Hristos. Viața și caracterul lor trebuie să fie
astfel încât prin ei și alții să ajungă să aibă o concepție corectă despre Hristos și lucrarea
Sa.
Dacă noi Îl reprezentăm cum se cuvine pe Hristos, atunci vom face ca slujirea Sa să
apară cât mai atrăgătoare, cum de fapt și este. Creștinii care adună întunecime și tristețe
în sufletele lor și care murmură și se plâng le dau celorlalți o falsă imagine a lui Dumnezeu
și a vieții creștine. Ei lasă impresia că Dumnezeu nu are plăcere să-i vadă pe copiii Săi
fericiți și, prin aceasta, dau o mărturie falsă despre Tatăl nostru ceresc.” – Ellen G. White,
Calea către Hristos, p. 116

CONCLUZIE
Suntem chemați să ne folosim influența pentru a împărtăși recunoștința pe toate
căile posibile. După un timp, vom culege și roadele. Vom fi mai mulțumiți, mai fericiți și,

17
cu siguranță, vom avea mai multă pace în suflet, în cămin, în biserică și în lumea în care
trăim. Acesta a fost și rămâne scopul lui Dumnezeu pentru noi. Avraam a primit
făgăduința: „… toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:3). În
calitate de copii ai lui Dumnezeu avem marea favoare să contribuim la vindecarea lumii în
care există încă prea multă răutate, ură și tristețe.
Iacob Elisei Nădășan
Trezorier Conferința Transilvania Nord

18
 4. Pericolele lipsei recunoștinței

Mai ții minte când aveai cinci ani și primeai un mic cadou de la cineva? Dacă nu
spuneai nimic, care era prima și, de multe ori, singura întrebare pe care părintele tău ți-o
adresa? Lasă-mă să ghicesc. Nu cred că te întreba dacă îți place cadoul, nici dacă este
exact ce așteptai. Dacă și la tine a fost ca la majoritatea copiilor, atunci întrebarea
inevitabilă era: „Cum spui?”
Nu o să îți dau răspunsul la această întrebare, deoarece sunt sigur că îl știi și l-ai
repetat de multe ori de-a lungul vieții. Însă recunoștința nu se oprește la vârsta copilăriei,
atunci este doar începutul formării noastre ca persoane, un drum deschis spre
maturizarea ulterioară. De fapt însăși unitatea bisericii are de-a face cu recunoștința
„Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în
inimile voastre și fiți recunoscători” (Coloseni 3:15). O biserică lipsită de recunoștință va
cădea ușor în capcana legalismului exacerbat și, din păcate, acest aspect nu va rămâne
doar la nivel de biserică, ci se va transmite prin repercusiuni ușor sesizabile și în societate,
și, mai ales, în familie.
A spune mulțumesc nu este o formă de înălțare a eului pentru persoana față de
care arătăm recunoștință. În primul rând, mulțumirea mă ajută pe mine să am o stare de
spirit care să îmi ofere împlinire sufletească: „O inimă veselă este un bun leac, dar un duh
mâhnit usucă oasele” (Proverbele 17:22).
Isus era în drum spre Ierusalim... Zece oameni doreau să Îi iasă în întâmpinare, dar
știau că lucrul acesta nu era posibil pentru ei decât de departe. Aveau și o cerere: milă.
Atât. „Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproși. Ei au stat departe, și-au
ridicat glasul și au zis: «Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!»” (Luca 17:12,13). Iar după ce
au fost vindecați, unul singur se întoarce să-I mulțumească lui Isus pentru minunea făcută:
„Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare” (vers.
15). Chiar dacă minunea pare deja pe deplin realizată, de fapt de acum urmează marea
minune. Pentru că știe să-I fie recunoscător lui Isus, acest om, care era samaritean,
primește mai mult decât toți ceilalți, ba chiar primește cel mai de preț dar posibil,
mântuirea: „Isus a luat cuvântul și a zis: «Oare n-au fost curățiți toți cei zece? Dar ceilalți
nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă și să dea slavă lui
Dumnezeu?» Apoi i-a zis: «Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit»” (Luca 17:17-19)
Și toate acestea pentru că, atunci când știi să fii recunoscător, primești mai mult decât s-
ar putea să te fi așteptat. Ceilalți nouă leproși nu au știut că Isus avea de oferit un dar mai
mare decât vindecarea fizică. Unde s-a făcut diferența între cel care a primit nu doar
vindecarea de lepră, ci și mântuirea? Recunoștința – acesta este singurul răspuns plauzibil
și autentic în acest caz. Și atunci vine firesc întrebarea: Îți poți pierde chiar și mântuirea

19
dacă nu știi să fii recunoscător? Iată o întrebare care are puterea să ne facă cel puțin să
vedem care ar fi pericolele la care este expusă o persoană lipsită de gratitudine.
Adesea, lipsa recunoștinței este doar o etapă înspre dezvoltarea egoismului,
autosuficienței și a oricăror alte forme de manifestare ale înălțării eului. Există însă situații
în care lipsa recunoștinței nu este doar o etapă în dezvoltarea acestor trăsături de
caracter, ci este rezultatul final al unui mod de raportare la persoanele din jur.
Știi care este principalul lucru pe care îl face un om caracterizat ca fiind lipsit de
recunoștință? Știi ce atitudine ar trebui să aibă și ce vorbe ar trebui să spună pentru a
demonstra lipsa de apreciere față de gestul, fapta sau bunăvoința de orice fel a altcuiva?
Pentru a fi nerecunoscător nu trebuie să faci NIMIC, e atât de simplu. Și poate vei sta
liniștit că nu ai greșit cu nimic pentru că tu chiar nu ai făcut NIMIC.
Grimasele de pe fața ta, felul cum faci un anumit lucru și modul în care te
manifești vorbesc uneori mai puternic decât cuvintele despre tine și modul tău de a fi
recunoscător față de tot ce îți oferă Dumnezeu, direct sau prin intermediul semenilor tăi.
Lipsa de recunoștință este dezvoltată adesea și de o înțelegere greșită asupra unor
drepturilor pe care avem impresia că le avem; considerăm că este numai normal să
primim un anumit lucru sau să ne fie făcută o favoare. Gândirea orientată mereu spre
drepturile mele generează adesea exigențe mari. Însă mare atenție la exigențele mele!
Sunt exigent doar cu ceilalți sau și cu propria persoană? În fața lui Dumnezeu, orice om
onest înțelege un lucru foarte evident: Tot ce am și sunt este un har din partea Cerului și
nicidecum un drept care mi se cuvine, motiv pentru care este imperios necesar să fiu
recunoscător.
Într-o zi eram la vulcanizare împreună cu băiețelul meu. Îl luasem cu mine,
deoarece îi cunoșteam pasiunea pentru mecanică auto atât cât o pricepe la cei cinci ani ai
lui. Privea fiecare prizon care se deșuruba, nu îi scăpa din atenție niciun amănunt legat de
centrarea roții, iar sunetele care făceau ca aerul să intre în anvelopă erau o adevărată
fascinație. Însă ce a fost cel mai interesant pentru el doar apoi a urmat. Patronul
vulcanizării, observându-i interesul și pasiunea, s-a apropiat de el și i-a povestit cât de
grea este meseria lui și ce bine i-ar prinde un ajutor. Privindu-l direct în ochi l-a întrebat
dacă nu ar putea să apese pe pedala care eliberează aerul în anvelopă, convingându-l
totodată că, dacă acceptă acest lucru, pentru el ar fi cel mai mare ajutor pe care l-ar putea
primi în ziua aceea. După ce, plin de satisfacție, a realizat slujba încredințată, băiatul meu
a dat să se întoarcă spre mine să îmi povestească plin de pasiune tot ce a făcut el, ca și
cum eu nu aș fi văzut. Însă nici nu începe bine să îmi relateze cele întâmplate, că patronul
îl cheamă la el în birou și băiețelul îmi vine de acolo cu 10 lei. L-am întrebat ce e cu acei
bani, iar el îmi spune cu mândrie: „Cum, nu știi? Am lucrat și nenea mi-a spus că asta este
plata pentru ajutorul pe care i l-am dat eu.” Orice i-aș fi spus eu, în mintea lui, el
considera că a meritat pe deplin acei bani. La fel sunt convins că ai oferit și tu sume mult
supraevaluate pentru o muncă prestată de cineva sau pentru un ajutor primit sub orice
formă și asta doar ca să îți arăți recunoștința. Însă oare te-ai regăsit cel puțin o dată în

20
ipostaza copilului meu de a crede că meriți un lucru care a fost oferit ca dar? Dacă da,
atunci e primul semnal care ar trebui să aprindă în mintea ta un beculeț roșu pe care să
scrie cu litere mari: PERICOL! Dacă ești doar un copil, în perioada formării, macazul încă se
poate schimba mai ușor în viață, dar, dacă ești înaintat în vârstă și conștientizezi că ești în
acest pericol înseamnă nu doar că Duhul Sfânt lucrează la inima ta, ci și că Îi oferi
posibilitatea să te schimbe și lucrul acesta este întru totul posibil.
Până și marele drept de a ne numi copii ai lui Dumnezeu este un privilegiu și un
har, nu un lucru care ni se cuvine, ca urmare a meritelor pe care le-a, avea ca urmare a
acțiunilor noastre. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a
dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Acest „drept” al nostru este
oferit ca un semn al iubirii divine: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii
ai lui Dumnezeu! Și suntem. Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El”
(1 Ioan 3:1). Odată ce Îl cunoști pe Dumnezeu nu ai cum să nu fii recunoscător nu doar lui
Dumnezeu, ci și tuturor oamenilor pe care îi recunoști ca fiind copii ai lui Dumnezeu.
Poți să Îl cunoști pe Dumnezeu, poți să vorbești despre El, dar, dacă uiți să Îi fii
recunoscător, riști să te afli în pericolul de a-ți umple mintea și timpul cu lucruri care nu
au nimic de a face cu Împărăția cerurilor și, inevitabil, ca o consecință nedorită, să pierzi
viața veșnică. Apostolul Pavel spune: „Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-
au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au dedat la gândiri deșarte și inima
lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1:21). Ai avut ocazia să vezi un om cu inima
întunecată? Ce îți aduci aminte? Dacă inima lui era întunecată, ce ai putut citi pe fața lui?
Sunt aproape sigur că nu ai avut cum să vezi recunoștință.
Și acum hai mai aproape de propria persoană, te rog, să te așezi în fața oglinzii.
Dar, de data aceasta, fără să te intereseze cum îți stă haina pe tine sau dacă te prinde
culoarea ochilor, dacă se potrivește cu aspectul tenului tău. De fapt te invit, așa cum cred
că bine ți-ai dat seama, în fața oglinzii sufletului tău să vezi aici imaginea pe care o reflectă
lumina oglinzii spre tine. Un suflet deschis și cald, mulțumitor și plin de recunoștință la
adresa lui Dumnezeu și a semenilor îți va plăcea și ție cum se vede în oglindă. Cât despre
inima care s-a întunecat, amintită de Pavel în Romani, mi-ar face plăcere să nu te
întâlnești niciodată cu ea și, cu atât mai mult, să nu o vezi în oglindă atunci când îți
privești în față singurul lucru care îl vei duce cu tine în ceruri, caracterul.
Ioan Feier
Trezorier Conferința Transilvania Nord

21
 5. Recunoștința în acțiune

Când citești amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, dai peste un personaj pe
care nu ai cum să-l uiți – Mătușa Mărioara. O astfel de mătușă am și eu: o femeie
categorică, fermă, care știe ce așteptări are de la viață.
A observat ea într-o zi că nepoțica nu prea știe să mulțumească atunci când i se
face un serviciu, când primește ceva sau este complimentată. S-a gândit să-i dea o lecție
spunându-i: „Te iau cu mine în oraș, te duc la cea mai luxoasă cofetărie, unde vei primi o
prăjitură gustoasă și o înghețată cu fructe. Asta cu o singură condiție – să spui
MULȚUMESC ori de câte ori situația o cere.” Cuprinsă de încântare, nepoțica aștepta cu
nerăbdare momentul ospățului.
La farmacie, doamna care vindea medicamente i-a oferit o acadea. Mătușa nu a
auzit niciun cuvânt de mulțumire din partea Andrei, nici sărut-mâna, nici n-a observat
măcar un gest prin care să reacționeze la amabilitatea asistentei. La ieșire, mătușa i-a spus
doar atât: „Vom anula vizita noastră la cofetărie!”
Andra a plâns, a implorat, a promis, însă mătușa Mărioara a rămas fermă pe
poziție.
Dacă Andra și-a învățat lecția sau nu încă nu știu cu exactitate. Un lucru este însă
cert: oamenii sunt tot mai nerecunoscători față de Dumnezeu pentru nenumăratele
binecuvântări primite în fiecare clipă.
A fi binecuvântat, a primi un dar este ceva pasiv, nu activ. Poți să stai ca un ciot pe
un butuc și să primești o binecuvântare, dar să nu răspunzi. Întreaga lume primește
răsăriturile, apusurile, ploaia, munții și nenumărate alte frumuseți și beneficii. Însă nu
toată lumea răspunde cu recunoștință.
Mulțumirea este activă. Răspunde. Se manifestă prin comportamente. De fapt, nu
poate fi oprită să facă acest lucru.

1. RECUNOȘTINȚA EXPRIMATĂ
Luca 17:11-19
Cât de repede uităm... De ce numai un lepros vindecat s-a întors să-I mulțumească
lui Isus?
Iată 9 posibile motive pentru care cei nouă nu s-au întors:
- unul a așteptat să vadă dacă vindecarea a fost reală;
- unul a fost curios să vadă cât va dura;
- unul a spus că o să-L întâlnească pe Isus mai târziu;
- unul a stabilit că nu a avut lepră niciodată;

22
 - unul s-a gândit că oricum s-ar fi făcut bine;
- unul a dat slavă preoților;
- unul a zis: „Isus nu a făcut nimic cu adevărat”;
- unul a argumentat: „Orice rabin ar fi făcut-o”;
- unul a exclamat: „Mă simțeam deja mult mai bine”.
Cel care s-a întors să mulțumească era samaritean.
Ellen White spune că „aceia care uită să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru
binecuvântările primite și să aprecieze cu adevărat ceea ce face Dumnezeu pentru ei, sunt
în primejdia gravă de a-L uita cu totul.”
Un copil primește un cadou pe care îl înșfacă și fuge. Părintele imediat îl
corectează: „Spune mulțumesc!” Dacă nu s-ar întâmpla așa, copilul ar deveni un adult
care nu știe să mulțumească.
Recunoștința se bucură de ceva, iar recunoștința exprimată sporește acea bucurie.
Să fii recunoscător și totuși să nu exprimi asta este ca și cum ai învăța o melodie, dar nu ai
cânta-o niciodată, ca și cum ai inspira adânc, dar fără să mai expiri, ca și cum ai cumpăra
un cornet de înghețată, dar l-ai lăsa să se topească și să curgă pe jos sau ca și cum ți-ai
cumpăra o rochie de mireasă, dar n-ai purta-o niciodată. Recunoștința este completă,
desăvârșită, când este exprimată.

2. COSTUL MULȚUMIRII
Exprimarea recunoștinței nu costă aproape nimic. Oricine o poate face oricând.
Necesită însă harul lui Dumnezeu și efortul nostru de a asculta. A fi cu adevărat
recunoscător necesită o lucrare a lui Dumnezeu, o transformare miraculoasă a inimii. Nu
există nicio împrejurare în care ajutorul lui Dumnezeu pentru tine să nu fie suficient. „Și
Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile
din destul, să prisosiți în orice faptă bună” (2 Corinteni 9:8).
Deși exprimarea mulțumirii nu costă aproape nimic, pregătirea pentru a mulțumi
va costa ceva. Costă intenționalitate, dorință, pregătire, transformarea inimii, un teanc de
cărți poștale și plicuri, timbre și timp. Dacă nu ne amintim faptele Sale puternice, cu
siguranță nici nu Îi vom mulțumi. În asta constă practica sănătoasă a recunoștinței.
O învățătoare, conștientă de valoarea mulțumirii – atât ca atitudine, cât și ca
sentiment – a inițiat un proiect cu elevii ei de clasa a treia. Fiecare copil din clasă putea să
scrie pe o foaie de hârtie câteva motive de mulțumire. Învățătoarea le-a expus la avizierul
clasei. A realizat câtă bogăție există în sufletul lor. Proiectul a prins viață și au decis să
adune mulțumirile într-un caiet al clasei. Ținta era să scrie o mie de motive de mulțumire.
Clasa a devenit altfel un colectiv unit, de copii veseli, atenți și preocupați de binele altora.
Mulțumirea personală le-a adus o stare sufletească pozitivă, n-au mai existat certuri și

23
jigniri între ei. În pauze se mobilizau să scrie motive de recunoștință. Acest cost al
mulțumirii este aproape neglijabil, dar rezultatele sunt imense.

3. RECUNOȘTINȚA NU E O CORVOADĂ
Este o expresie a încântării inimii. Inima recunoscătoare aduce bucurie nu numai
beneficiarului, ci și binefăcătorului. Beneficiarul recunoscător înțelege că binefăcătorul nu
a fost obligat să furnizeze beneficiul. Totul este har, este ceva cu totul nemeritat. Cel
recunoscător se vede pe sine ca o persoană care nu are ceva ce tocmai a primit de la
altcineva care avea.
Dumnezeu primește darurile noastre, însă El nu așteaptă să primească ceva ce
fusese oferit de El. Am ajuns pe scenă fără ceva ce poate fi adus lui Dumnezeu, nimic cu
care să-L impresionăm. După cum îi spunea Pavel lui Timotei: „Căci noi n-am adus nimic în
lume și nici nu putem să luăm nimic din ea”, motiv pentru care „evlavia însoțită de
mulțumire este un mare câștig” (1Timotei 6:6,7). Iov a exprimat cam același lucru astfel:
„Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului.
Domnul a dat și Domnul a luat. Binecuvântat fie Numele Domnului” (Iov 1:21).
Un om nemulțumit că era sărac cârtea împotriva lui Dumnezeu: „Dumnezeu”,
zicea el, „împarte bogății tuturor, numai mie nu-mi dă nimic! Cum aș putea să-mi croiesc
și eu un drum în viață dacă nu am cu ce?”
Un bătrân, auzindu-l, se apropie de el, îl apucă de mâna dreaptă și îi zise:
– Ai vrea să ți se taie mâna asta pentru o mie de lei?
– Nu, negreșit că nu!
– Dar mâna stângă?
– Nici!
– Ai vrea să-ți dai ochii pentru zece mii de lei?
– Nu mi-aș da un ochi pentru nimic în lume!
– Ei vezi, răspunse bătrânul, ce bogății ți-a dat Dumnezeu? Și tu, în loc să ai o inimă
recunoscătoare, să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru tot ce-ai primit fără nicio
contribuție personală, vorbești de parcă tot ce ai primit nu ți-e de folos.
„Recunoștința nu este doar cea mai importantă dintre virtuți, ci și părintele
tuturor celorlalte” spunea Marcus Tullius Cicero.
Studiile arată că „mulțumirea alungă frustrarea, lipsa de încredere, invidia,
impulsul de a-i vorbi de rău pe ceilalți, tendința de a cârti atunci când ceva nu merge cum
vrei tu.”
Comentariul Biblic Adventist spune următoarele despre leprosul samaritean:
„Dându-și seama că puterea divină îl eliberase de legăturile bolii lui respingătoare, doar
unul dintre ei a pus mulțumirea pe primul loc. Samariteanul acesta apare în relatarea
Evangheliei ca un exemplu de recunoștință absolută.”

24
 Nancy Leigh Demoss, realizatoare de emisiuni de la un post național de radio,
spunea următoarele: „Mulțumirea începe prin a-I spune lui Dumnezeu că nu este dator
să-ți facă niciun bine. Meritam să merg în iad, dar Dumnezeu mi-a dat viața veșnică, pe
Isus Hristos și pe Duhul Sfânt. Doamne, dacă nu mi-ai da nimic altceva bun în viața
aceasta decât mântuirea, aș fi o femeie binecuvântată. Îmi voi petrece întreaga veșnicie
mulțumindu-Ți.”
Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viața sa curată, a fost întrebat de un
vecin:
– Cum faci tu de ești întotdeauna atât de mulțumit? Niciodată nu te-am văzut
supărat.
– Foarte simplu, răspuns celălalt. În fiecare dimineață când mă trezesc, privesc
întâi cerul. Așa îmi aduc aminte de Dumnezeu, de milă și de bunătate. Apoi privesc
pământul. Astfel îmi amintesc de moarte și de judecata de apoi. În cele din urmă, privesc
în jurul meu lumea întreagă ce se trezește în fiecare dimineață la viață. Așa îmi aduc
aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputințe, de cei ce au o viață mai
grea decât a mea și pe care i-aș putea ajuta. În felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt
și pentru ce pot face. Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce întotdeauna liniște și
mulțumire, atât în sufletul celui care primește cu recunoștință, cât și în sufletul celui care
dăruiește cu drag.
Există totuși vindecare de lipsa de recunoștință? Dumnezeu va folosi un verset, un
cântec, o tragedie, o mărturie pentru a ne trezi amintirea bunătății Sale. În fiecare
dimineață când te trezești, privește mai întâi cerul, apoi pământul, apoi pe cei din jurul
tău. Aceasta este metoda pe care ți-o propune Dumnezeu ca să înveți lecția pentru ca, la
final de zi, să poți spune cu încântare în suflet un mare „Mulțumesc!”
Ciprian Șandru – Departamentul Isprăvnicie

25
 6. Recunoștința și uimirea

Dacă ar trebui să alegem dintre toate cărțile Bibliei una singură, oare în dreptul
căreia ne-am opri? Toate sunt frumoase, toate conțin adevăruri profunde și mântuitoare,
iar alegerea ar fi destul de dificilă. Cred că unii ar alege Cartea Psalmilor, pentru că aici
găsești cele mai multe rugăciuni, imnuri, făgăduințe pline de încurajare, profeții precum și
o teologie care ne ajută să-L cunoaștem mai bine pe Dumnezeu. Cartea Psalmilor, alături
de cea a lui Daniel și Apocalipsa, este plină de speranță, pentru că întotdeauna binele
biruiește răul. Este cartea de inimă a Mântuitorului. Chiar și atunci când suferea pe cruce
a rostit versuri din această carte (Psalmii 22:1).
Însă motivul pentru care am ales de această dată Cartea Psalmilor este altul. În
nicio altă carte a Bibliei nu vom întâlni atât de multe exprimări ale recunoștinței,
gratitudinii, mulțumirii față de bunul Dumnezeu. Autorii psalmilor sunt uimiți de actele
mărețe ale lui Dumnezeu. Universul și lumea creată sunt pline de minuni (Psalmii 19:1-6)
care trebuie observate, văzute și recunoscute. Dumnezeu a așezat frumusețe in fiecare
lucru creat, o frumusețe care ne uimește și ne îndeamnă la recunoștință (Psalmii 139:14).
Minunea răscumpărării, cu toate binecuvântările ei, poate fi văzută doar de cei care au
vedere spirituală și apreciază acest dar prețios al lui Dumnezeu (Psalmii 32:1-5).
Vă invit să ne oprim în dreptul unui psalm, Psalmul 103, al cărui autor este bine
cunoscutul scriitor, împărat și profet David. Acest imn a fost numit o ,,stea de primă
magnitudine în galaxia Psalmilor” (D. Kidner). Este un psalm unic. Aici David nu vorbește
despre vrășmași, oameni răi, necazuri sau circumstanțe rele. Este cântecul în care autorul
vorbește cu sine însuși. Privește spre inima sa și spune: Trebuie să-L lauzi pe Dumnezeu!
„Binecuvântează, suflete, pe Domnul și tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui
cel sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul, și nu uita niciuna din binefacerile Lui”
(Psalmii 103:1-2).
Recunoștința, gratitudinea, sau lauda, este o abilitate spirituală prin care vedem
harul lui Dumnezeu, suntem uimiți și avem dorința de a exprima acest lucru.
Datorită păcatului, inima noastră este deseori dominată de motivații și dorințe
egoiste. Vrem să fim lăudați noi, apreciați și așezați în centrul atenției, dându-L pe
Dumnezeu la o parte. În acest imn descoperim că a-L lăuda pe Dumnezeu cu toată inima
noastră este o luptă cu noi înșine. Nu este ceva natural, nu este o plăcere a sufletului să
facem acest lucru. Păcatul își pune amprenta asupra modului în care gândim și acționăm,
de aceea este nevoie de regenerarea întregii ființe (Psalmii 51:10).
Lauda nu este ceva de care Dumnezeu are nevoie. Nu, noi avem nevoie. În
condițiile păcatului avem nevoie să ni se poruncească să-L lăudăm pe Dumnezeu.
Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu dacă nu ar porunci acest lucru. Lauda, uimirea și închinarea
transformă gândirea și viața noastră. Recunoaștem cine este El, cine suntem noi și nevoia

26
dependenței totale de El. Prin laudă, prezența lui Dumnezeu devine o experiență reală
(Psalmii 22:3).
De aceea vă invit ca, prin intermediul Psalmului 103, să intrăm împreună cu David
în școala în care învățăm să-L lăudăm pe Dumnezeu.

A UITA BINEFACERILE LUI DUMNEZEU ÎNSEAMNĂ A NU-L LĂUDA

Pentru a nu uita, pregătim tot felul de liste. De exemplu, nu mergem la
cumpărături fără o listă pregătită. Avem și lista de rugăciune personală, a familiei sau a
bisericii. David ne recomandă o altfel de listă: lista binefacerilor lui Dumnezeu. Sunt cele
mai importante binefaceri pentru viața noastră, pentru care Dumnezeu merită să fie
lăudat. Mai întâi, David prezintă cinci binefaceri care n-ar trebui uitate, pentru că a uita
înseamnă a nu-L lăuda pe Dumnezeu. Care binefacere este pe primul loc dintre cele cinci?
„El îți iartă toate fărădelegile tale” (vers. 3 pp). Aceasta este în adevăr cea mai
mare nevoie, le depășește pe toate celelalte. Doar Dumnezeu poate ierta, doar El poate
asigura sufletul nostru de iertarea Lui. Fără iertarea lui Dumnezeu nu putem fi liberi de
vinovăție. Noi Îi cerem mereu iertare lui Dumnezeu, dar aici David nu cere iertare, ci își
exprimă bucuria și convingerea că Dumnezeu deja l-a iertat. Când medităm la acest
adevăr prețios, inima se umple de uimire și recunoștință. În exprimarea lui David mai
întâlnim un cuvânt important care merită a fi reținut. Câte păcate ne iartă Dumnezeu?
Toate! Expresia „toate fărădelegile” o întâlnim în Leviticul 16:21, când marele-preot, în
Ziua Ispășirii îndepărta în mod simbolic de la sanctuar toate păcatele poporului, iar
oamenii se întorceau acasă cu aceea convingere că viața lor este din nou curată.
În realitate, toate păcatele pot fi iertate datorită jertfei de la Golgota. Ellen White
surprinde un adevăr și mai profund: „Prin moartea Sa , Domnul Isus nu a adus doar
iertarea păcatelor. El a făcut acest sacrificiu infinit nu doar pentru ca păcatul să fie
îndepărtat, ci pentru ca natura umană să poată fi refăcută, reînfrumusețată și
reconstruită din ruine, ca să poată sta în prezența lui Dumnezeu” (Mărturii, vol. 5, p. 455).
Tocmai din acest motiv, în partea a doua a versetului, David adaugă: „El îți
vindecă toate bolile tale”. Avem nevoie de iertare, dar și de vindecare spirituală,
vindecare de cea mai cruntă boală a omenirii, boala păcatului. Desigur, autorul face aluzie
și la vindecarea deplină, spirituală și fizică, ce va avea loc la revenirea lui Isus Hristos.
Psalmul 107:20 ne spune cum face Dumnezeu lucrul acesta : „A trimis Cuvântul Său și i-a
tămăduit”. Cuvântul Lui este medicamentul care ne vindecă de toate bolile.
„El îți izbăvește viața din groapă, El te încununează cu bunătate și îndurare” (vers.
4). „Groapa”, în Cartea psalmilor este o metaforă pentru vinovăția păcatului (Psalmii 40:
1-4) pe care David a experimentat-o și de unde Dumnezeu l-a scos. Când se întâmplă
acest lucru nu se poate să nu Îl lauzi pe Dumnezeu: „ … mi-a pus în gură o cântare nouă, o
laudă pentru Dumnezeul nostru” (vers. 3). Dar groapa este și mormântul de unde doar El
ne poate izbăvi.

27
 „El îți satură de bunătăți bătrânețea și te face să întinerești iarăși ca vulturul”
(Psalmul 103:5). Se spune că vulturul poate trăi chiar sute de ani și își păstrează
vitalitatea. Când adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu pătrunde în inimă, acest lucru
înseamnă restaurare a demnității umane și vitalitate spirituală.
Binefacerile lui Dumnezeu cuprind trecutul, prezentul, precum și viitorul veșnic. Vă
invit să ne alcătuim propria listă a binefacerilor lui Dumnezeu, să notăm ce a făcut
Dumnezeu pentru noi chiar în această săptămână.

ÎL LAUD PE DUMNEZEU PENTRU CEA CE ESTE EL

David ne chemă să-L lăudăm pe Dumnezeu nu doar pentru cea ce a făcut, face și
va face în viitor. Să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru cea ce este El.
„Domnul este îndelung răbdător și bogat în bunătate” (Psalmul 103:8). Prin aceste
cuvinte, David ne trimite la experiența lui Moise când a cerut să vadă slava lui Dumnezeu,
fața lui Dumnezeu (Exodul 34:6), iar Dumnezeu i-a spus că acest lucru nu se poate. Chiar
dacă a fost cel mai privilegiat dintre pământeni, Moise nu putea vedea fața lui Dumnezeu.
În schimb a văzut nu cum arată Dumnezeu, ci cum este Dumnezeu: „îndelung răbdător,
bogat în bunătate...”. Și noi suntem privilegiați, pentru că, prin Isus Hristos, vedem ceea
ce Moise n-a putut să vadă. Dumnezeu a luat chip de om, iar noi putem să vedem slava lui
Dumnezeu, să vedem cum este Dumnezeu fără să fim distruși (Ioan 1:14) . Ucenicul Ioan a
fost toată viața uimit de iubirea lui Dumnezeu (1 Ioan 3:1-2).
Meditând la cuvintele care Îl descriu pe Dumnezeu avem motive de uimire și laudă
la adresa Lui.

ÎL LAUD PE DUMNEZEU PENTRU CEEA CE NU FACE

„El nu se ceartă fără încetare și nu ține mânia pe vecie” (Psalmul 103: 9). Din cauza
păcatului, uneori, Dumnezeu ne ceartă așa cum și părinții își ceartă copiii, spre binele lor.
Mânia, deși este manifestată uneori de Dumnezeu, nu face parte din natura Sa. Însă
iubirea Lui este veșnică și face parte din natura Lui. Mânia Lui este provocată de păcatele
noastre, dar se exprimă doar pentru ca noi să apreciem iubirea Lui. Israelul din vechime a
provocat deseori mânia lui Dumnezeu (Psalmii 106:29) . Scopul mâniei nu este rănirea
noastră, ci, mai degrabă, vindecarea. Nu distrugerea, ci salvarea, este scopul mâniei. „El
nu ne face după păcatele noastre” (Psalmii 103: 10). Niciodată, Dumnezeu nu ne
pedepsește după cum merităm. „Harul lui Dumnezeu este mai mare decât păcatul nostru,
iar iubirea Lui, mai măreață decât mânia Lui” (A. Weiser).
David ilustrează măreția harului lui Dumnezeu făcând analogii cu distanțe spațiale:
„Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce
se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El
fărădelegile noaste de la El” (vers. 11,12). Pe urmă, adaugă o altă analogie: „Cum se
îndură un Tată de copiii lui așa se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (vers. 13). Nu

28
există pe pământ o legătură mai puternică decât cea dintre părinte și copil. Dumnezeu ne
consideră copiii Săi (Ioan 1:12).

LAUD PE DUMNEZEU PENTRU CĂ EL ȘTIE CINE SUNTEM

Omul, coroana creațiunii, creat după chipul lui Dumnezeu, există doar prin
puterea și susținerea lui Dumnezeu. Cu atât mai mult, ființa umană căzută în păcat are
nevoie de mila și puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu uită, El știe că suntem doar țărână.
Florile de pe câmp, în frumusețea lor, vorbesc despre măreția Creatorului, dar ne aduc
aminte că suntem trecători. Este bine să învățăm „să ne numărăm bine zilele, ca să
căpătăm o inimă înțeleaptă” (Psalmii 90:12).
În contrast cu natura trecătoare a ființei noastre „bunătatea Domnului ține în
veci” (Psalmul 103:17).
Iubirea lui Dumnezeu nu se bazează pe iubirea și ascultarea noastră. Mai degrabă
iubirea Lui ne motivează să ascultăm de El și să-L iubim.

ÎL LAUD PE DUMNEZEU ÎMPREUNĂ CU ÎNTREGUL UNIVERS

Imaginea tronului (vers. 19) îl determină pe autor să vorbească despre cea ce se
întâmplă acolo în mod continuu, așa cum se spune și în Apocalipsa 4:8.
Nimeni nu poate tăcea în fața tronului lui Dumnezeu. Chiar și pe acest pământ,
când întâlnim măreția în natură sau într-o operă de artă, nu putem să nu ne exprimăm
aprecierea. Ființele cerești care stau în jurul tronului nu pot tăcea, ele Îl laudă pe
Dumnezeu pentru ceea ce este și face (Apocalipsa 5). Dacă ar fi dată la o parte cortina și
am vedea ceea ce doar cu ochii spirituali se poate vedea, am fi rușinați de lipsa noastră de
laudă și recunoștință la adresa lui Dumnezeu. Dar cea ce ne uimește și mai mult este
faptul că lui Dumnezeu Îi produce bucurie exprimarea laudei noastre și dorește ca
glasurile noastre afectate de păcat să se unească în laudă cu cele cerești (Psalmul 103:20).
Vocea lui David nu este singuratică, ea face parte din simfonia și corul Universului.
Psalmul se încheie în același mod în care a început. David se întoarce din nou spre
inima sa și spune: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul” (vers. 22). Suflete al meu, trebuie
să-L lauzi pe Dumnezeu!
Ar fi bine să învățăm pe de rost acest psalm și, într-un fel, să devină psalmul
fiecăruia dintre noi, așezând pe lista aducerii-aminte nenumăratele binefaceri ale lui
Dumnezeu. Doar în acest mod nu va mai fi loc pentru nemulțumiri și plângeri în viața
noastră. Lauda și recunoștința va deveni ceva natural și o plăcere. Să începem chiar acum
acest exercițiu spiritual și să spunem împreună cu David „Binecuvântează, suflete, pe
Domnul”! Amin.
Ioan Câmpian Tătar
Director Casa de pensii, Uniunea Română

29
 7. Piedici in calea recunoștinței

„Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci în veac ţine îndurarea Lui. Aşa să zică cei
răscumpăraţi de Domnul, pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmaşului.” (Psalmul 107:1,2)

De mai multe ori, autorul psalmului, inspirat de Duhul lui Dumnezeu, după ce
prezintă diferite momente din istoria poporului lui Dumnezeu, repetă: „O, de ar
lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii
oamenilor!” (vers. 8,15,21,31).
Cel mai semnificativ este modul în care se încheie psalmul. Au fost prezentate
situații dramatice în care au fost oamenii și, de fiecare dată, a fost descrisă intervenția
salvatoare a lui Dumnezeu. Prezentarea se încheie astfel: „Oamenii fără prihană văd lucrul
acesta şi se bucură, şi orice nelegiuire îşi închide gura! Cine este înţelept să ia seama la
aceste lucruri şi să fie cu luare aminte la bunătăţile Domnului” (vers. 42,43).
Deduc din acest mod de încheiere al psalmului că nu oricine vede ceea ce este
evident și trebuie să fie văzut, că nu oricine este pregătit să sesizeze, să remarce
intervenția lui Dumnezeu în viața lui sau în jurul lui și nu oricine este pregătit să-I
mulțumească lui Dumnezeu și să-L laude pentru lucrul acesta.
M-am întrebat de ce uităm atât ușor binele care ni s-a făcut și de ce ne aducem
aminte atât de ușor, peste ani, un cuvânt care ne-a deranjat cândva?
În Luca 17, am găsit un răspuns parțial legat de vindecarea celor zece leproși. Este
o vindecare colectivă.
Deseori, Isus a realizat o vindecare a unei persoane, dar, de data aceasta, un grup
întreg beneficiază de eliberarea de cea mai teribilă boală – lepra, simbolul păcatului. Când
au pornit spre templu să se arate preotului și au fost vindecați, în sufletul celor zece
leproși s-a născut o tensiune. Erau sub presiunea îndemnului de a se grăbi să primească
acea confirmare pe care o așteptau de multă vreme, care le dădea posibilitatea de a-i
întâlni pe cei dragi, dar, în același timp, s-a născut în sufletul lor simțământul că ar trebui
să exprime recunoștința. Erau în tensiune: să meargă mai departe sau să se întoarcă? Să
continue să se bucure, de ceea ce au primit sau să vină și să-L bucure prin recunoștința
lor, pe Cel care a dus bucuria în viața lor? Doar unul dintre ei se întoarce.
Aici este descrisă o prima dificultate care face, într-o oarecare măsură, dificilă
exprimarea recunoștinței. Ca să exprimi recunoștința trebuie să te întorci, implică o
întoarcere și nouă nu prea ne place să ne întoarcem, în special la situațiile care ne-au
îndatorat în vreun fel.
Îmi aduc aminte de o experiență pe care o povestea o familie din Spania. De mulți
ani erau acolo și multe persoane venite din România au stat în casa lor, beneficiind pentru
o anumită perioadă de ajutor și găzduire. „Ceea ce mă surprinde”, spunea doamna, „este

30
că, deseori, când îi întâlnesc pe cei care au stat în casa noastră, ei ori se fac că nu mă văd,
ori întorc capul, ori trec pe partea cealaltă a străzii.” Și se întreba de ce așa. Pentru că
recunoștința presupune o întoarcere, presupune recunoașterea faptului că ești îndatorat
față de cineva care ți-a făcut un bine, iar nouă nu ne place experiența aceasta.
Dar prin ideea de întoarcere mai este exprimat și un alt gând. Ca să te întorci,
trebuie să-ți aduci aminte cine a fost sau cine este sursa binecuvântării tale. Leprosul știe
de unde a primit binecuvântarea, el știe că a cerut și a primit fără niciun merit, știe că a
primit ceva ce nu merita și gândul acesta îl determină să se întoarcă.
Noi suntem la fel ca toți leproșii din întâmplarea aceasta deoarece și noi am cerut
de la Dumnezeu o mulțime de lucruri pe care nu le meritam. El a revărsat în viața noastră
o mulțime de binecuvântări ca răspuns la cererile noastre, pentru că El este bun și, ca
Părinte al nostru, Se simte bine împărtășindu-ne din cele ce sunt ale Lui. Și, fără merit, am
primit cel mai mare DAR pe care putea să-L ofere: Domnul Isus Hristos.
Se povestește despre un proprietar de restaurant din Londra, care, simțindu-se
îndatorat față de Dumnezeu, a făcut un anunț la Societatea Misionară Britanică: în
restaurantul lui puteau mânca gratuit toți cei care lucrau pentru Dumnezeu într-un fel sau
altul. Într-un oraș ca Londra erau mulți misionari și pentru toți avea cel puțin o masă de
oferit. Într-o zi, președintele societății a însoțit un grup de misionari în restaurant și, după
ce au mâncat, președintele s-a dus la proprietar să-i mulțumească. Tocmai atunci
proprietarul deschisese sertarul unde ținea banii și președintele a fost surprins sa vadă în
sertar un cui imens care se afla între bani. Președintele a întrebat: „Ce faci cu acest cui?”
El a răspuns: „Îl ţin aici, ca să-mi aduc aminte, când mă uit la bani, cât de mult Îi datorez
eu lui Dumnezeu. Îl ţin aici să-mi amintească faptul că tot ce am este de la El.”
Îmi mai vine în minte și o altă întâmplare. Proaspăt ieșit de pe băncile facultății cu
diploma de contabil, un tânăr își propune să se uite, pentru că tatăl lui era un mic
comerciant, la afacerea tatălui. Și a început de la casa de marcat. Când a deschis sertarul a
văzut că aici erau și facturi, și bani, și acte, și toate lucrurile. Și i-a zis: „Tată, nu merge așa!
Tu nici măcar nu știi care este profitul dacă le ții toate la un loc.” Tatăl i-a spus: „Eu știu
care îmi este profitul. Acum treizeci de ani, când am venit în această țară, nu aveam
altceva decât o cămașă și o pereche de pantaloni. Acum, fratele tău este medic, sora ta
este profesoară, tu ești proaspăt contabil, casa în care stăm este plătită, avem o mașină,
prăvălioara merge. Dacă scazi cămașa și pantalonii, restul este beneficiu.”
Am putea să ne uităm și noi în urmă la anii din trecut și la realitățile prezente. Să
ne întoarcem la Cel care este sursa acestor binecuvântări și să-I mulțumim.
Al doilea gând. Spuneam că cei zece erau sub o tensiune: pe de o parte, nevoia de
a exprima recunoștința, iar pe de altă parte, nevoia de a se bucura de binecuvântările
primite. Recunoștința face necesară exprimarea ei. Ce credeți: doar acela care s-a întors
era recunoscător? Eu cred că dacă i-ați fi oprit și pe ceilalți în drumul lor spre preot și i-ați
fi întrebat: „Sunteți bucuroși, sunteți recunoscători?”, cu siguranță că ar fi răspuns
afirmativ. Dar unul singur a considerat că recunoștința trebuie să fie și exprimată. Nu

31
este de ajuns să o tezaurizezi în suflet, trebuie să o exprimi. De aceea spunea David în
Psalmul 50:14: „Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulțumiri.”
Am citit despre o soră care a venit într-o zi la pastor și i-a spus: „Am adus un dar
de mulțumire, o mie de lei pe care să-l folosiți în biserică.” Iar pastorul i-a răspuns: „Mă
bucur că simțiți în inimă recunoștința și pentru că o și exprimați, dar pentru ce faceți darul
acesta de mulțumire?” Ea a spus: „Știți, anul trecut am avut unele probleme cu sănătatea
și am cheltuit o mie de lei. Anul acesta n-am avut nevoie de medicamente, iar banii
aceștia pe care nu i-am cheltuit pe medicamente vreau să-I dau Domnului ca mulțumire.”
La scurtă vreme, vine din nou cu cinci sute de lei și spune că sunt tot ca dar de mulțumire.
Pentru ce? „Săptămâna trecută, în urma furtunii, mai multe case au rămas fără acoperiș.
Casa noastră a fost ocrotită și aș vrea să-I mulțumesc lui Dumnezeu. Aș vrea să-mi exprim
recunoștința și printr-un dar.”
Cu siguranță că au fost mulți și suntem cu siguranță mulți recunoscători pentru că
n-am cheltuit bani pe medicamente și pentru nu am fost afectați de furtună sau de
inundație. Dar această recunoștință trebuie exprimată.

Să trecem în revistă câteva motive de recunoștință:

• Deuteronomul 8:10: „Când vei mânca şi te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul

Dumnezeul tău pentru ţara cea bună pe care ţi-a dat-o.” Să-I mulțumim lui Dumnezeu
pentru prosperitate, să-I mulțumim pentru faptul că nu am suferit de foame. Iar atunci
când te îmbraci și ți se pare că haina este mai strâmtă și poate te deranjează că te-ai
îngrășat, adu-ți aminte că este așa, deoarece întotdeauna ai fost îndestulat.
• Când plătești taxele și ești ispitit să murmuri și să zici: „Prea mult dau”,
mulțumește-I lui Dumnezeu! Dacă plătești taxe înseamnă că ai avut de lucru.
• Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru iarba pe care o tai în jurul casei, pentru
ferestrele pe care trebuie să le cureți sau pentru micile reparații pe care trebuie să le faci
în casă. Aceasta înseamnă că ai unde locui.
• Când ți se pare că prețul motorinei sau al benzinei este prea mare, mulțumește-I
lui Dumnezeu! Înseamnă că ai cu ce te deplasa.
• Și dacă mergi la cumpărături și nu găsești loc de parcare decât în celălalt capăt al
parcării, mulțumește-I lui Dumnezeu că nu trebuie să parchezi în față, acolo unde
parchează persoanele cu dizabilități.
• Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru puterea de lucru. Să-I mulțumim lui
Dumnezeu și când avem febră musculară și ne doare puțin spatele, asta înseamnă că
suntem activi.
• Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru programul prea încărcat, înseamnă că
suntem folositori.

32
• Dacă ți se pare că ai prea multe rufe de călcat și e prea mare grămada de haine
care trebuie spălate și călcate, mulțumește-I lui Dumnezeu – înseamnă că-i ai pe cei dragi
acasă.
• 1 Tesaloniceni 5:18 spune: „Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci
aceasta este voia lui Dumnezeu, în Isus Hristos cu privire la voi.”
• În Psalmii 92:1 citim: „Frumos este să lăudăm pe Domnul…”
• În Coloseni 1:12 spune să-I mulţumim Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte
de moştenirea sfinţilor, în lumină.
• În Psalmii 119:62 citim: „Te laud pentru judecăţile Tale.”
• 2 Corinteni 9:15 spune: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui
nespus de mare!”
• Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui
Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

În văzul întregului univers, pe vârful Golgotei, pe cruce, atunci când Fiul lui
Dumnezeu s-a așezat pe ea, a făcut-o cu intenția ca oricine vede crucea, oricine întâlnește
crucea, să știe că este iubit și pentru lucrul acesta trebuie să mulțumim Domnului.

Vali Bădescu
Trezorier Conferința Muntenia

33
 8. Recunoștință și suferință

Să nu ne apropiem de subiectul recunoștinței crezând că totul va fi strălucitor și

dulce și doar buchete de flori. Înțelegerea recunoștinței în asociere cu suferința umană
este esențială pentru o trăire creștină autentică. Persoana care nu poate să vadă scopurile
bune ale lui Dumnezeu în suferință și să aibă încredere în El că are un plan prin aceasta,
nu poate și nu va putea să-I fie recunoscător.
În 1897, Johnson Oatman Jr. a scris cântecul „Count Your Blessings” (Numără-ți
binecuvântările) :
„Când ești aruncat de furtuni pe valurile vieții,
Când ești descurajat, crezând că totul e pierdut,
Numără-ți multele binecuvântări, numește-le una câte una,
Și vei fi surprins de ceea ce Domnul a făcut.
Numără-ți binecuvântările, numește-le una câte una.
Numără-ți binecuvântările, privește ce Domnul a făcut.”

Să observăm că acest cântec nu laudă numărarea binecuvântărilor doar atunci

când soarele strălucește după o noapte odihnitoare sau când îți merg bine afacerile,
sănătatea și viața. Din contră, să ne amintim binecuvântările atunci când furtuna ne
lovește și suntem descurajați, chiar când credem că totul e pierdut. Dar nu este. Nu e
totul pierdut. Niciodată nu este așa pentru cel care crede.
Când ești foarte bolnav, ai nevoie de o înțelegere sănătoasă a suferinței, în lumina
Bibliei. Când ești sărac, ai nevoie de o înțelegere bogată a adversității. În această lume
decăzută, furtuna te va arunca pe valurile vieții cu siguranță. Iar când acest lucru se
întâmplă, nu vom fi recunoscători dacă nu avem o înțelegere biblică a scopurilor
Domnului atunci când îngăduie suferința, ci vom acumula rămășițe spirituale care provin
din nemulțumire. Extinde-ți meditația asupra Dumnezeului care a rânduit aceste
binecuvântări pe care le numeri. Este imposibil să ținem cont de toată bunătatea pe care
ne-o oferă. Numărarea binecuvântărilor poate reorienta inimile dezorientate.

SUFERINȚA POATE FI BENEFICĂ PENTRU CEI CE ÎL IUBESC PE DUMNEZEU

Ce înseamnă că Dumnezeu are un plan când îngăduie suferința? Dumnezeu nu
irosește niciun singur moment de suferință. Suferința poate deveni o binecuvântare. Este
un mijloc nu un scop în sine. Îl slăvim pe Dumnezeu atunci când avem încredere că
durerea din viața noastră nu ne poate despărți de El.
Putem vedea tragedii dureroase din viața noastră și prin ochii credinței, nu doar
prin cei ai disperării. Iată ce ne încurajează Scriptura:

34
 „Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre, căci știm că necazul aduce
răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă
nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile
noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:3-5).
„Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii
care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă
desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic”
(Iacov 1:2-4)
„De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru de afară se trece,
totuși omul nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi. Căci întristările noastre ușoare de o
clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă. Pentru că noi nu ne
uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt
trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice” (2 Corinteni 4:16-18).
În ce fel schimbă Dumnezeu suferința în binecuvântare? Pavel spune că „necazul
nostru ușor, temporar, ne pregătește o inestimabilă glorie eternă” (2Corinteni 4:17 BVA).
El confirmă acest fapt din nou în Epistola către romani: „Eu socotesc că suferințele din
vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie
descoperită față de noi” (Romani 8:18).
Din perspectiva Scripturii, pentru cei credincioși, suferința este temporară și
niciodată peste puterile celui ce suferă. În cartea Genezei, Iosif rămâne milostiv față de
frații săi convingători, care au intenționat sclavia sa pentru a-i face rău. El rămâne milostiv
deoarece crede că Dumnezeu a intenționat faptele lor pentru bine: „Voi, negreșit, v-ați
gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce
se vede azi, și anume să scape viața unui popor în mare număr” (Geneza 50:20).
Dumnezeu ne oferă totul: „El, care dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile.”
(Faptele 17:25). Și asta include și lucrurile neplăcute și dureroase:
- Calamitate. Dumnezeu declară:
„Eu întocmesc lumina și fac întunericul; Eu dau propășirea și aduc restriștea; Eu,
Domnul, fac toate aceste lucruri” (Isaia 45:7);
„Cine a spus și s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului? Nu ies din gura Celui
Preaînalt răul și binele?” (Plângerile lui Ieremia 3:7).
- Suferință. „Domnul i-a zis: «Cine a făcut gura omului? Și cine face pe om mut sau
surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?»” (Exodul 4:11);
„Înveselește-ne tot atâtea zile câte ne-ai smerit, tot atâția ani câți am văzut
nenorocirea!” (Psalmii 90:15).
- Adversitate. „Dar Iov i-a răspuns: «Vorbești ca o femeie nebună. Ce, primim de la
Dumnezeu binele, și să nu primim și răul?» În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu
buzele lui” (Iov 2:10).

35
 - Foamete. „A chemat foametea asupra țării și a tăiat orice mijloc de trai. Le-a
trimis înainte pe un om: Iosif, a fost vândut ca rob (Psalmii 105:16-17).”
Aceasta nu este o listă completă. Dumnezeu Însuși creează aceste situații dificile,
dar în El nu este răutate. Sufletul înțelept și plin de har va crede că Dumnezeu face ca
toate lucrurile să lucreze spre binele celor ce Îl iubesc (Iosif, prin sclavie, a fost înălțat).
Acest fel de suflet sănătos Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, știind că
Dumnezeu lucrează mereu punând un bine desăvârșit în orice lucru, chiar și în dificultățile
care par imposibil de rezolvat. Când a venit foametea, Dumnezeu nu a isprăvit lucrarea, El
a salvat toata familia lui Iosif prin foamete.
Știm, de exemplu, că dificultățile dezvoltă caracterul și că un caracter puternic este
de dorit ca să poată face față lumii prin maturitate și încredere în Dumnezeu. Este nevoie
de încredere într-un Dumnezeu atotînțelept pentru a fi recunoscător în situații grele. Este
foarte frumos să reușești să faci față unor situații grele într-un mod liniștit, și frumusețea
recunoștinței în lucruri mici deschide posibilitatea de a observa nenumărate alte lucruri.
O persoană recunoscătoare are întotdeauna un context sigur, plin de credință în
care poate procesa veștile rele. „El nu se teme de vești rele, ci inima lui este tare,
încrezătoare în Domnul. Inima îi este mângâiată, n-are nicio teamă” (Psalmii 112: 7-8).
Recunoștința ne ajută să depășim frica, depresia, furia, amărăciunea, chiar ideea de suicid
și multe altele. Gândește-te numai: un om nu poate să își spună sieși: „Nu fii depresiv!”
Nu funcționează. Nu poți decide să nu fii depresiv. Dar omul poate decide să fie
mulțumitor și atunci, în mod indirect, luptă cu depresia, cu frica sau alte sentimente
negative. Aduceți-vă aminte că Dumnezeu ne îndeamnă să Îi aducem mereu mulțumire
pentru orice lucru. Chiar și cele mai neînsemnate viețuitoare pot avea rolul lor în natură
deși pot părea dezagreabile sau chiar înspăimântătoare. La fel și experiențele vieții pot
părea uneori dificil de înțeles, dar încrederea în călăuzirea lui Dumnezeu ne dă speranță și
putere să mergem înainte.

NU AR TREBUI SĂ ÎNCERCĂM SĂ ÎNCHEIEM CU SUFERINȚA?

Doar pentru că Dumnezeu poate schimba suferința în binecuvântare, nu înseamnă
că vom deveni masochiști sau sadici. Nu ne aruncăm cu capul înainte și spunem: Ce-o fi, o
fi. Ne străduim să eliminăm cât mai mult din suferință. Dar, într-o lume căzută, nu vom
putea scăpa de toată suferința. Ne luptăm să vindecăm boli, să construim poduri care nu
se prăbușesc și să inventăm produse utile și servicii. Doar o escatologie suprasolicitantă
pretinde că vom putea încheia toată suferința, toată foametea și tot conflictul, aici și
acum. Această lume nu este casa noastră. Pământul nu e cerul. Nu încă. Domnul va veni.
El a promis că va face totul nou. Atunci pământul va fi impecabil.

36
 RECUNOȘTINȚĂ IPOCRITĂ?
Recunoștința adevărată este o alegere. De exemplu, nu putem să oprim depresia
prin a ne spune să nu fim depresivi. Totuși, realizând că mulțumirea vindecă depresia,
vom fi motivați să găsim lucruri care să ne facă mulțumitori. Pentru că depresia ne face să
ne simțim jalnic și nu ne dorim asta, eliberarea pe care o putem simți când practicăm
mulțumirea ne oferă un stimulent pentru a căuta motive să fim recunoscători,
minimalizând astfel mizeria bârfelor, pregătindu-ne pentru starea de bine, de mulțumire.
Când ești nemulțumit, este greu să ajungi să ai sentimente reale de mulțumire, acestea
pot părea a fi prea departe de tine. Prima dată pocăiește-te, lipsa de mulțumire e greșită,
deci admite răul dintr-o inimă lipsită de mulțumire. Cere-I lui Dumnezeu o inimă nouă și
plină de mulțumire. Ca un copil ascultător, începe să fii mulțumitor. Fă asta așteptând ca
Dumnezeu să îți dea o mulțumire sinceră, din inimă. Această așteptare este un alt cuvânt
pentru credință. Actul de mulțumire poate aprinde o creștere a recunoștinței în inima
sinceră. Inimile pline de recunoștință vor căuta să se exprime prin mulțumire și acest
sentiment va crește sub călăuzirea lui Dumnezeu. Iov a spus: „Da, mă va ucide: n-am
nimic de nădăjduit, dar îmi voi apăra purtarea în fața Lui” (Iov 13:15). În situații deosebit
de grele, noi Îi putem aduce onoare lui Dumnezeu chiar dacă nu simțim că nevoia de a
face asta și ne putem ruga ca atunci când inima este liniștită, iar sentimentele bune vor
urma rugăciunilor noastre.
„Fii recunoscător!” este o poruncă, iar porunca trebuie împlinită. Trebuie să
căutăm să creștem în gânduri și sentimente care se potrivesc cu bunătatea lui Dumnezeu
în toate circumstanțele. Este ca și când un copil învață să folosească ața dentară, să
mănânce broccoli sau să se spele în urechi. La început nu vrea să facă nimic, dar, după ce
se maturizează, face aceste lucruri fără să îi spună cineva sau să îl supravegheze. Și-a
însușit porunca. Cere-I lui Dumnezeu să facă la fel cu inima ta.

SUFERINȚA ȘI DRAGOSTEA NOASTRĂ PENTRU DUMNEZEU

De multe ori nu reușim să fim recunoscători când suntem confruntați cu
adversități, pentru că nu vedem planul lui Dumnezeu în acel moment. Putem accepta că e
bine să Îi mulțumim lui Dumnezeu când criza e pe sfârșite, dar când este în toi?
Totuși, prin credință, suntem motivați să Îi mulțumim pentru suferință chiar atunci
când suferim – să Îi mulțumim că El lucrează binele pentru cei care Îl iubesc. Necazurile
poate că ne lipsesc acum de confortul și mulțumirea pe care ni le dorim, dar putem ști și
crede că aceste adversități ne vor aduce mai mult confort și mulțumire mai târziu. Deci
adu mulțumire cât mai repede! După cum se ruga Walter Rusell Bowie, preot
episcopalian: „Învață-ne să... fim eficienți în a vorbi cuvântul plin de mulțumire și fericire.”
Va fi la fel la sfârșit pentru cel credincios și cel necredincios? Nu. Atunci când
înțelegem Romani 8:28, noi nu mulțumim situației adverse. Ci noi Îi mulțumim unui

37
Dumnezeu atotînțelept, care nu risipește nimic și care îngăduie încercările spre binele
celor care Îl iubesc. Ai reținut și ai înțeles condiția menționată în Romani 8:28? Dumnezeu
face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce Îl iubesc. Deci chiar dacă
suferim, întrebarea cheie e: Îl iubești pe Dumnezeu? Chiar dacă trecem printr-o suferință
grea, știind că a fost permisă de Dumnezeu, Îl putem iubi pe Dumnezeul care a permis
suferința atunci când avem credința că El se folosește de ea ca să ne aducă glorie dincolo
de orice comparație. Îl pot iubi pe dentistul care îmi găurește dinții. Îl pot iubi pe
antrenorul care îmi cere să mai dau niște ture pe deal atunci când plămânii mei sunt gata
să explodeze. Toate sunt spre binele meu, iar durerea pe care o experimentez este ruta
pe care trebuie să merg ca să pot obține binele pe care îl vreau.

MULȚUMIREA ȘI LACRIMILE
Adesea pare imposibil omenește să ții mulțumirea și suferința aproape una de alta
în același timp. E complicat și e nevoie de har. Dar este har pentru aceasta, Biblia așa ne
învață. Ca și Pavel, ne putem vedea ca fiind „ca niște întristați, și întotdeauna veseli” (2
Corinteni 6:10). Putem fi mulțumitori chiar și în lacrimi.

IDEEA CENTRALĂ
Avem nevoie să acceptăm acest adevăr: Dumnezeu produce ceva în viața noastră
și prin suferință. Produce ceva în noi, și produce ceva prin noi și pentru alții. A nu accepta
asta, înseamnă a ne întoarce privirile de la El, iar atunci când nu Îi mulțumim – da, chiar și
pentru durere –, ni se întunecă inima și cădem în confuzie, în patimile întunecate ale
inimii. Dacă nu acceptăm suveranitatea lui Dumnezeu, urmările sunt tragice. Dacă nu
credem că Dumnezeu poate aduce bine și din suferința noastră, nu Îi vom mulțumi. Dacă
nu Îi mulțumim, El ne va lăsa pradă inutilității pe care o preferăm. Dar să nu uităm,
recunoștința este un imperativ al Scripturii și, implicit, o făgăduință. Deci „Mulțumiți
totdeauna lui Dumnezeu pentru toate lucrurile căci aceasta este voia lui Dumnezeu cu
privire la voi!”
Abel Iștoc
Trezorier Conferința Banat

38
 Povestiri pentru copii

1. ÎNȚELEPCIUNEA RECUNOȘTINȚEI

Într-o zi, Howard Kelly, pe atunci un tânăr sărac care vindea diferite mărfuri din
poartă în poartă ca să-și plătească studiile la universitate, avea în buzunar doar o monedă
de 10 cenți și îi era foame.
S-a gândit să ceară ceva de mâncare la următoarea casă. Dar nervii l-au trădat
când i-a deschis ușa o femeie deosebită. S-a simțit jenat și, în loc să ceară ceva de
mâncare, a cerut un pahar cu apă. Ea l-a privit pe tânărul înfometat, așa că i-a adus un
pahar mare cu lapte.
După ce l-a băut încet tânărul a întrebat:
– Cât vă datorez?
– Nu-mi datorezi nimic, răspunse ea. Mama mea ne-a învățat că trebuie să fim
mereu buni cu cei care au nevoie de noi...
Și el a răspuns:
– Vă mulțumesc din suflet!
Când a plecat de la casa aceea, Howard Kelly nu numai că se simțea mai ușurat,
dar și încrederea în Dumnezeu și în oameni a devenit mai puternică. Fusese pe punctul de
a abandona studiile din cauza sărăciei.
Peste mai mulți ani, femeia s-a îmbolnăvit grav. Medicii din satul ei erau îngrijorați
și au trimis-o în oraș. L-a căutat pe Dr. Howard Kelly pentru o consultație.
Când a auzit numele satului din care provenea pacienta, medicul a simțit în ochi o
lumină specială și o senzație plăcută. Imediat, Dr. Kelly a urcat din holul spitalului în
camera ei.
Îmbrăcat în halat, doctorul a intrat să o vadă. Capriciile destinului: era ea, a
recunoscut-o imediat. S-a întors în cabinet hotărât să facă tot posibilul să-i salveze viața.
Din ziua aceea a urmărit cazul femeii cu cea mai mare atenție. A fost nevoie de o
intervenție chirurgicală pe cord deschis și se bolnava recupera foarte încet…
După o lungă luptă, a învins boala. Era în sfârșit sănătoasă!
Dat fiind că pacienta era în afara oricărui pericol, Dr. Kelly a cerut biroului
administrativ să-i trimită factura cu totalul cheltuielilor, ca s-o aprobe. A verificat-o și a
semnat-o. Mai mult, a scris ceva pe marginea facturii și a trimis-o în camera pacientei.
Factura a ajuns în camera pacientei, dar ei îi era teamă să deschidă plicul, pentru
că știa că va trebui să muncească tot restul zilelor ei ca să poată plăti costul unei
intervenții atât de complicate…

39
 În sfârșit, a deschis plicul și ceva i-a atras imediat atenția: pe marginea facturii
erau scrise aceste cuvinte: „Plătită integral acum mulți ani, cu un pahar de lapte.”

2. JUSTEȚEA RECUNOȘTINȚEI

Doi oameni care se cunoșteau de mult timp călătoreau odată, vara, pe un drum.
Unul avea în traista sa trei pâini, iar celălalt, două pâini. De la o vreme, li s-a făcut foame
și au poposit la umbra unei răchite pletoase, lângă o fântână cu ciutură. Și-a scos fiecare
pâinile pe care le avea și au început să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de
mâncare.
Tocmai când așezau pâinile, un al treilea drumeț, necunoscut, i-a ajuns din urmă și
s-a oprit lângă ei, dându-le ziua bună. Apoi i-a rugat să-i dea și lui ceva de mâncare, căci
era tare flămând și n-avea nimic de mâncare la el și nici de unde cumpăra.
– Poftim, om bun, ospătează împreună cu noi, îi ziseră cei doi drumeți călătorului
străin. Căci mila Domnului! Unde mănâncă doi mai poate mânca și al treilea.
Călătorul străin, flămând cum era, fără să mai aștepte multă poftire, se așeză jos
lângă cei doi, și începură să mănânce cu toții pâine goală și să bea apă rece din fântână,
fiindcă altă băutură nu aveau. Și mâncară toți la un loc, și mâncară până ce gătiră de
mâncat toate cele cinci pâini, de parcă nici n-ar fost.
După ce-au terminat de mâncat, călătorul străin scoase cinci lei din pungă și-i
dădu, din întâmplare, celui ce avusese trei pâini, zicând:
– Primiți, vă rog, oameni buni, această mică mulțumire de la mine, pentru că mi-ați
dat de mâncare la nevoie. Nu sunt vrednic să vă mulțumesc pentru binele pe care mi l-ați
făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.
Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruință din partea celui de-
al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin și-a luat ziua bună de la cei doi și apoi
și-a căutat de drum. Ceilalți mai rămaseră oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească
mâncarea. Și, din vorbă în vorbă, cel ce avusese trei pâini îi dădu doi lei celui cu două
pâini, zicând:
– Ține, frate, partea dumitale și fă ce vrei cu ea. Ai avut două pâini întregi, doi lei ți
se cuvin. Și mie îmi opresc trei lei, fiindcă am avut trei pâini întregi, și tot ca ale tale de
mari, după cum știi.
– Cum așa?! zise celălalt cu dispreț. Pentru ce numai doi lei, și nu doi și jumătate,
partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne dea nimic, și atunci cum
rămânea?
– Cum să rămână? zise cel cu trei pâini. Atunci aș fi avut eu pomană pentru partea
ce mi se cuvine de la trei pâini, iar tu, de la două, și pace bună. Însă acum noi am mâncat

40
degeaba, și banii pentru pâine îi avem în pungă în plus: eu trei lei și tu doi lei, fiecare după
numărul pâinilor pe care le-a avut. Mai dreaptă împărțeală decât aceasta nu cred că se
mai poate nici la Dumnezeu sfântul...
– Ba nu, prietene, zise cel cu două pâini. Eu nu cred că mi-ai făcut parte dreaptă.
Haide să ne judecăm și cum a zice judecata, așa să rămână.
– Haide și la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulțumești. Cred că și judecata are
să-mi găsească dreptate, deși nu m-am târât prin judecăți de când sunt.
Și așa, porniră ei la drum, cu hotărârea să se judece. Și cum ajunseră într-un loc
unde era judecătorie, se înfățișară înaintea judecătorului și începură a spune împrejurarea
de la început, pe rând fiecare; cum s-a întâmplat de au călătorit împreună, de au stat la
masă împreună, câte pâini a avut fiecare, cum a mâncat drumețul cel străin la masa lor,
împreună cu ei, cum le-a dat cinci lei drept mulțumire și cum a găsit cu cale să-i împartă
cel cu trei pâini.
Judecătorul, după ce i-a ascultat pe amândoi cu luare-aminte, i-a zis celui cu două
pâini:
– Și nu ești mulțumit cu împărțeala ce s-a făcut, omule?
– Nu, domnule judecător, zise nemulțumitul. Noi n-am avut de gând să luăm plată
de la drumețul străin pentru mâncarea pe care i-am dat-o; dar, dac-așa s-a întâmplat, apoi
trebuie să împărțim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Așa cred eu că ar
fi cu cale, când e vorba de dreptate.
– Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoiază un leu
celuilalt, care spui c-a avut trei pâini.
– De asta chiar mă mir, domnule judecător, zise nemulțumitul cu îndrăzneală. Eu
am venit înaintea judecății să capăt dreptate și văd că dumneata, care știi legile, mai rău
mă nedreptățești. De-ar fi să fie tot așa și judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de
lume!
– Așa ți se pare dumitale, zise judecătorul liniștit, dar ia să vezi că nu-i așa. Ai avut
dumneata două pâini?
– Da, domnule judecător, două am avut.
– Tovarășul dumitale, a avut trei pâini?
– Da, domnule judecător, trei a avut.
– Ceva de băut ați avut vreunul?
– Nimic, domnule judecător, numai pâine goală și apă rece din fântână, fie de
sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.
– Adineaori, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că ați mâncat toți la fel de
mult. Așa este?
– Așa este domnule judecător.
– Acum, ia să facem socoteala următoare, ca să se poată ști hotărât care câtă
pâine a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâine în câte trei bucăți la fel de mari; câte
bucăți ai fi avut dumneata, care spui că ai avut două pâini?

41
 – Șase bucăți aș fi avut, domnule judecător.
– Dar tovarășul dumitale, care spui că a avut trei pâini?
– Nouă bucăți ar fi avut, domnule judecător.
– Acum, câte fac la un loc șase bucăți și cu nouă bucăți?
– Cincisprezece bucăți, domnule judecător.
– Câți oameni ați mâncat aceste cincisprezece bucăți de pâine?
– Trei oameni, domnule judecător.
– Bun! Câte bucăți vin de fiecare om?
– Câte cinci bucăți, domnule judecător.
– Acum, ții minte câte bucăți ai fi avut dumneata?
– Șase bucăți, domnule judecător.
– Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneata?
– Cinci bucăți, domnule judecător.
– Și câte ți-au mai rămas în plus?
– Numai o bucată, domnule judecător.
– Acum să ne oprim aici, în ceea ce te privește pe dumneata, și să luăm pe celălalt
la rând. Ții minte câte bucăți de pâine ar fi avut tovarășul dumitale?
– Nouă bucăți, domnule judecător.
– Și câte a mâncat el de toate?
– Cinci bucăți, ca și mine, domnule judecător.
– Dar câte i-au mai rămas în plus?
– Patru bucăți, domnule judecător.
– Bun! Ia, acuș avem să ne înțelegem cât se poate de bine! Va să zică, dumneata ai
avut numai o bucată de pâine în plus, iar tovarășul dumitale, patru bucăți. Acum, o bucată
de pâine rămasă de la dumneata și cu patru bucăți de la celălalt fac la un loc cinci bucăți?
– Chiar cinci, domnule judecător.
– Este adevărat că aceste bucăți de pâine le-a mâncat oaspetele dumneavoastră,
care spui că v-a dat cinci lei drept mulțumire?
– Adevărat este, domnule judecător.
– Așadar, dumitale ți se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâine ai
avut în plus, și aceasta ca și cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece ați primit bani de la
oaspetele dumneavoastră. Iar tovarășului dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru
bucăți de pâine a avut în plus. Acum, dar, fă bine și înapoiază un leu tovarășului dumitale.
Și dacă te crezi nedreptățit, du-te și la Dumnezeu, și las' dacă ți-a face și El judecată mai
dreaptă decât aceasta!
Cel cu două pâini, văzând că nu mai are încotro, dădu înapoi un leu tovarășului
său, cam cu părere de rău, și plecă rușinat.

42
 3. ROADELE RECUNOȘTINȚEI

Moș Biriș trăia într-un sat uitat de lume.

A rămas singur și era tot mai frământat de gândul că, fiind bătrân, va pleca din
lumea aceasta fără să lase nimic în urma lui. După multă chibzuială s-a dus la preotul din
sat și i-a făcut următoarea propunere: „Te rog să vorbești cu un pictor de icoane să facă o
pictură pe sticlă care să fie așezată pe perete în holul bisericii în așa fel încât atunci când
vor veni credincioșii la biserică să vadă și să-și aducă aminte de mine când nu voi mai fi.”
Zis și făcut. Moș Biriș a plătit din economiile sale munca pictorului și era fericit că
lasă ceva în urma lui. La scurt timp însă, în timpul unei furtuni, geamurile fiind deschise
pictura a căzut din locul ei și s-a făcut numai cioburi. Bătrânelul nostru a fost foarte trist.
După o vreme însă a făcut un alt plan. A pus în joc ultimele sale economii pentru a
construi o cruce înaltă din marmură, urmând ca aceasta să fie așezată în fața bisericii din
satul lui. Ea va rezista mult timp și, cu siguranță, oamenii nu vor uita sacrificiile uriașe
făcute de el pentru construcția crucii.
Mare i-a fost bucuria când a văzut terminată crucea. Foarte curând a venit însă
vestea tulburătoare pentru Moș Biriș că un fulger a lovit și a distrus acest monument în
care investise toate economiile sale.
Întristat pentru toate cele întâmplate, Moș Biriș stătea pe prispa casei sale privind
în gol de-a lungul uliței. La capătul străzii, îl zări pe cerșetorul satului care se apropia, abia
târându-și picioarele prin noroiul care se făcuse în urma ploilor. Când cerșetorul a ajuns în
fața casei, plictisit de atâta singurătate, Moș Biriș îl chemă în casă. I-a pus un lighean cu
apă să se spele, l-a îmbrăcat cu cele mai bune haine păstrate cu grijă în dulap și apoi i-a
pregătit o mâncare gustoasă. Omul nostru era uluit de tot ce se întâmpla. Îl știa pe Moș
Biriș că este un om bun și credincios, dar nici chiar așa.
În sfârșit, când au terminat de servit mâncarea, au ieșit pe pridvorul casei unde
cerșetorul și-a luat rămas bun mulțumind pentru bunătatea arătată față de el. Chiar în
acele momente, norii plumburii care erau adunați deasupra satului s-au risipit și razele
plăcute ale soarelui l-au învăluit pe bătrânelul nostru. Atunci și-a zis: „În sfârșit Dumnezeu
îmi zâmbește.” Chiar dacă târziu, Moș Biriș a înțeles totuși că tot ce contează, ce rămâne
în urma noastră sunt gesturile pline de iubire și recunoștință. Nimic nu poate șterge din
memoria oamenilor faptele noastre altruiste.

43
 4. PERICOLELE LIPSEI RECUNOȘTINȚEI

Pentru Andrei era prima zi de școală în noul oraș în care se mutase împreună cu
mama și tata. Era nerăbdător să își întâlnească noii colegi și, în același timp, dorea să facă
o impresie bună în fața lor așa că, în ziua dinainte de a merge prima dată la școală, a
lucrat niște mici semne de carte pe care să le ofere cadou colegilor, semne pe care a
desenat un trandafir și a scris un text din Biblie.
Însă, când Andrei s-a întors de la școală, mare i-a fost surpriza mamei să îl vadă cu un
ochi umflat și cu buza spartă, astfel că a început o discuție pe care doresc să v-o povestesc
și vouă. Este discuția dintre Andrei și mama lui:
– Andrei, ce s-a întâmplat?
– Mamă, haide să ne așezăm la masă și îți povestesc tot... După ce m-a prezentat
clasei, învățătoarea mi-a oferit timp să spun ce vreau despre mine, iar eu, emotiv cum
sunt, am spus că nu am multe ce să le spun despre mine, dar le-am pregătit un cadou. Le-
am oferit semnele de carte și toți, dar toți, au fost foarte încântați, mai puțin Marius...
– Marius? Cine este Marius? a întrebat mama.
– Marius este noul meu coleg de bancă. Iar când a primit semnul de carte și l-a
citit s-a apropiat de urechea mea și a întrebat dacă textul este din Biblie?
– Păi, Andrei, întrebă iar mama, doar s-a aplecat Marius spre tine și ți s-a spart
buza?
– Nuuuu mama, replică Andrei. I-am spus ca da, textul este din Biblie, iar el atunci
mi-a spus încet: „Pocăitule!” Problema este că nu s-a oprit aici. În pauza mare a strigat
mereu la mine: „Pocăitul! Pocăitul!” Așa că i-am spus să se oprească... Nu m-a ascultat...
și a urmat lupta.
– Lupta?!? Andrei, tu nu te-ai bătut niciodată, spuse mama.
– Mama nu te speria, veni răspunsul lui Andrei, m-am luptat și ghici ce? Am
câștigat.
Când a auzit, mama și-a pus mâna în semn de dezaprobare pe frunte, însă Andrei a
continuat:
– Nu doar că am câștigat, dar i-am sucit mâna la spate și l-am pus să îmi promită
că nu mai îmi spune niciodată „pocăitul”. După ce a promis, mi-a venit în minte cea mai
bună idee din această zi. I-am strâns mâna mai tare la spate și l-am întrebat dacă nu vrea
să vină sâmbăta aceasta la biserică... și ghici! Nu doar că vine, dar trebuie să vorbim și cu
pastorul.
– Cu pastorul?? se miră mama. Ce are pastorul de-a face cu asta?
– Păi i-am strâns mâna mai tare și i-am spus dacă nu cumva ar dori să devină si el
pocăit. Prima dată a refuzat, însă, când i-am prins și cealaltă mână, nu a mai avut de ales
și a zis că vrea să se boteze.

44
 – Andrei, dar nu așa se convertesc oamenii! spuse din nou mama.
– Cum nu, mamă? Nu spune Pavel: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit
alergarea, am păzit credința”(2 Timotei 4:7)? Eu toate le-am făcut: m-am luptat și am
păzit credința...
– Andrei, nu așa...
Și de aici a început o discuție lungă între Andrei și mama lui, discuție din care
Andrei a priceput că lupta de care amintește Pavel este pentru desăvârșirea caracterului,
că datoria lui Andrei în fața colegilor este să fie un exemplu de copil al lui Dumnezeu. Și,
poate, cel mai important este că în ziua aceea a priceput că Marius trebuie să vadă în el că
într-adevăr este pocăit, pentru ca mai apoi singur să își dorească să fie și el pocăit ca
Andrei.

5. RECUNOȘTINȚA ÎN ACȚIUNE

În urmă cu multă vreme a trăit un rege care, în ciuda stilului său de viață luxos, nu
era nici fericit, nici împăcat cu sine însuși. Într-o zi, regele a dat peste un servitor care
cânta fericit în timp ce lucra. Acest lucru l-a făcut pe rege să se întrebe de ce el,
conducătorul suprem al ținutului, era nefericit și posomorât, în timp ce un umil servitor
avea atât de multă bucurie în viața lui. Regele l-a întrebat pe slujitor: „De ce ești atât de
fericit?” Omul a răspuns: „Majestate, eu nu sunt nimic altceva decât un servitor, iar
familia mea și cu mine nu avem nevoie de prea mult – doar un acoperiș deasupra capului
și o mâncare caldă pentru a ne umple stomacul”.
Regele nu a fost satisfăcut cu acest răspuns. Mai târziu în cursul zilei, el a cerut
sfatul sfetnicului său de încredere. După ce a ascultat problema regelui și povestea
servitorului său, sfetnicul a replicat:
– Maiestate, eu cred că servitorul nu face parte din Grupul 99.
– Grupul 99? Ce anume este acesta? a întrebat regele.
Consilierul a răspuns:
– Maiestate, pentru a înțelege cu adevărat ce înseamnă Grupul 99, puneți 99 de
monede de aur într-o pungă și lăsați-o la ușa acestui slujitor.
Împăratul a poruncit să se facă așa. Când omul a văzut punga, a luat-o cu el în
casă. Când a deschis-o, un mare strigăt de bucurie s-a auzit venind din casa lui… Atât de
multe monede de aur!!! A început să le numere și, după ce le-a numărat de mai multe ori,
s-a convins că erau 99. Dar o întrebare nu îi dădea pace: „Ce s-a putut întâmpla cu ultima
monedă de aur? Cu siguranță, nimeni nu ar lăsa doar 99 de monede!” A căutat peste tot,
dar ultima lipsea. În cele din urmă, epuizat, a decis că trebuie să muncească mai mult
decât oricând pentru a câștiga acea monedă de aur și a întregi suma.

45
 Din acea zi, viața slujitorului s-a schimbat: muncea foarte mult, a devenit
morocănos și își critica familia pentru că nu îl ajuta să câștige acea monedă de aur. Chiar
s-a oprit din cântat în timp ce lucra. Martor al acestei transformări drastice, regele era din
ce în ce mai nedumerit.
Neînțelegând ce s-a întâmplat cu slujitorul său, regele s-a îndreptat din nou către
sfetnic pentru a afla un răspuns. Acesta i-a spus:
– Maiestate, el a intrat acum în Grupul 99.
Grupul 99 este un nume dat acelor oameni care au suficient pentru a fi fericiți, dar
nu sunt niciodată mulțumiți, pentru că tânjesc mereu după mai mult și se luptă pentru
acel unu în plus, spunându-și în sinea lor: „Trebuie să obțin acest ultim lucru și apoi voi fi
fericit pentru toată viața.”

6. RECUNOȘTINȚA ȘI UIMIREA

Bunica Maria a fost prima adventistă din familia Colon și locuia în Mayaguez,
Puerto Rico. În casa ei era multă activitate. La demisol, bunicul avea un atelier de mobilă,
de unde se auzea mult zgomot. Nepoții alergau prin curte și prin casă, iar bunica pregătea
mâncarea în bucătărie, de unde veneau mirosuri plăcute. Bunica era singura adventistă
din familie, dar acest lucru nu era ușor. La altarul de dimineață și seară, îi invita pe ai casei
să vină la închinare împreună cu ea, dar, de multe ori, cânta, se ruga și citea din Biblie
singură. De fapt nu era tocmai singură , în cameră erau doi papagali, Pepe și Suzi.
Curând, Pepe si Suzi au învățat cântecele și predicile scurte ale bunicii. Cântecul ei
preferat era „Santo, Santo, Santo” („Sfânt, sfânt, sfânt”). În momentul În care bunica
începea să cânte, și papagalii cântau cu toată puterea: „Santo, Santo, Santo”.
Bunica rostea și predici scurte, pe care foarte repede le-au învățat și papagalii.
Predica preferată a papagalilor era: „Pregătește-te, păcătosule, Isus vine!”
În atelierul bunicului lucra un angajat cu numele Carlos, care era foarte leneș. Îi
plăcea să fumeze tare mult. Papagalii, când îl vedeau, strigau cu o voce răgușită: „Carlos,
du-te și lucrează!” Într-o zi, Carlos s-a supărat pe papagali și a deschis colivia, ca să scape
de ei. Papagalii au zburat afară din colivie. A doua zi, dis-de-dimineață, o vecină a fost
trezită de țipetele papagalilor: „Pregătește-te, păcătosule, Isus vine!” Apoi au început să
cânte „Santo, Santo, Santo”. Femeia a ieșit repede din casă, iar în stradă a întâlnit alți
vecini care fuseseră treziți de cântecul papagalilor care se refugiaseră într-un pom.
Bunica a auzit și ea zgomot în stradă și a ieșit să vadă ce s-a întâmplat. A
recunoscut imediat vocea papagalilor și le-a explicat vecinilor cum au învățat papagalii să
cânte și să predice. Le-a spus cum în fiecare dimineață papagalii cântă împreună cu ea și Îl
laudă pe Dumnezeu.

46
 Papagalii doar repetă cuvinte, astfel i-a creat Dumnezeu, dar ei nu înțeleg și nu
știu ce rostesc. Dar noi știm din Biblie cât de mult ne iubește Dumnezeu. Cu mult mai mult
ar trebui să-L lăudăm noi pe Dumnezeu și să le spunem și altora despre iubirea Lui.

7. BARIERE ÎN CALEA RECUNOȘTINȚEI

Un om merge în vizită la rabin.

– Rabi, îi zise el, mi se pare că ne-ați povestit ceva în legătură cu lauda…
– Da, răspunse rabinul, iată cum suna: Când primești vești bune, Îi mulțumești
Domnului, iar când primești vești rele, Îl lauzi pe Domnul.
– Desigur, răspunse omul, ar fi trebuit să țin mine. Dar, Rabi, cum îți dai seama
care vești sunt bune și care sunt rele?
Rabinul zâmbi:
– Ești înțelept, fiule. Da, pentru a fi sigur, întotdeauna să-I mulțumești Domnului.

8. RECUNOȘTINȚA ȘI SUFERINȚA

Cu toții avem nevoie să învățăm acest joc pentru a ne vindeca sufletul de boala
nemulțumirii, a lipsei de recunoștință.
– Se pare că tu ești ușor de mulțumit… cu orice, spuse Nancy. (…)
Pollyanna chicoti încetișor.
– Știi, asta-i din cauza jocului meu…
– Jocul tău?
– Da, „jocul mulțumirii”.
– Nu prea înțeleg.
– Ei bine, este vorba de un joc pe care tata m-a învățat să-l joc și este, într-adevăr,
minunat, spuse Pollyanna. Dintotdeauna l-am jucat, vreau să spun, de când eram foarte
mică. Pe urma le-am spus tuturor despre el și acum îl joacă și doamnele de la Asistență…
– Ce fel de joc e ăsta? Eu nu prea mă pricep la jocuri.
Pollyanna râse din nou, dar apoi, brusc, oftă.
– Am început să-l joc odată cu sosirea unui butoiaș misionar care conținea… numai
niște cârje.
– Cârje?

47
 – Da, așa a fost. Știi, îmi doream de mult o păpușă și tata a cerut în scris asta. Însă,
când a sosit butoiașul, doamna care l-a trimis i-a spus tatei că n-avea nicio păpușă, ci doar
niște cârje, pe care le-a trimis cu gândul că, poate, vor folosi, vreodată, vreunui copil
bolnav. Așa am început noi jocul…
– Nu văd cum putea fi vorba de un joc în acea situație! zise Nancy cam încruntată.
– Păi vezi, tocmai în asta consta jocul, să găsești în orice împrejurare ceva de care
să te poți bucura, spuse Pollyanna, extrem de serioasă. Deci, jocul a început odată cu
primirea cârjelor…
– De ce vrei să mă prostești? Ce prilej de bucurie poți găsi când primești niște cârje
în locul unei păpuși pe care ți-o dorești de multă vreme?
Pollyanna bătu din palme amuzată.
– Firește că ai de ce te bucura! zise ea. Însă trebuie să mărturisesc cinstit că, la
început, nici eu nu prea înțelegeam cum vine asta. Dar știi, Nancy, tata m-a învățat.
– Sper că ai să-mi explici și mie cum vine asta, zise Nancy.
– Ei bine, poți fi bucuroasă că… n-ai nevoie de cârje, spuse veselă fetița. E foarte
simplu, trebuie doar să înțelegi.
– E… e cam ciudat, spuse Nancy, privind-o pe Pollyanna cu teamă.
– Dar nu e ciudat deloc, e minunat, crede-mă! zise Pollyanna cu însuflețire. De
atunci, tata și cu mine l-am jucat mereu. Cu cât ne mergea mai rău și ne era mai greu, cu
atât ne plăcea mai mult jocul. E adevărat, câteodată este peste măsură de greu să-l joci...
Ca, de pildă, când tata m-a părăsit, iar mie nu mi-au mai rămas decât doamnele de la
Asistență…
– Sau când te aruncă cineva într-o mansardă mizerabilă, chiar sub acoperiș, zise
Nancy printre dinți.
Însă Pollyanna nu auzi. Oftă îndurerată, cu gândul la tatăl ei.
– Mi-a fost atât de greu când am rămas singură pe lume! Încercam tot timpul să
joc acest joc, ca să-mi fie mai ușor. Când am venit aici, doream mult să fiu înconjurată de
obiecte frumoase. Îmi doream o oglindă. Însă trebuie să recunoști că nu ar fi fost plăcut
să-mi văd pistruii în oglindă. Apoi… priveliștea care se vede de la fereastra mea. Când am
descoperit-o, mi-am dat seama că am de ce să mă bucur. Dacă mereu cauți lucruri bune și
frumoase, cele urâte și rele dispar, le uiți, nu-i așa? Acum înțelegi?

48
Program muzical – Între mulțumire și nemulțumire

1. POEZIE 1 –
ÎȚI MULȚUMESC
Pentru toate mulțumirile ce Ți s-ar cuveni Ție,
Mi-ar trebui, Doamne, o veșnicie;
De aceea am ales azi vreo câteva,
Iar pe celelalte Ți le voi spune
la tronul de slavă, cândva.

Îți mulțumesc, Doamne, că, pe lumea asta,

Tu mi-ai împărțit frumos zilnica pâine:
Nu mi-ai dat-o azi pe cea de mâine
Și ai făcut bine, să înțeleg să depind
Încontinuu de Tine.

Îți mulțumesc, Doamne, că nu m-ai ascultat

Și mi-ai dat o colibă când Ți-am cerut un palat.
O, Doamne, nu știam ce-Ți cer.
Palatul meu o fi pe vreundeva,
prin cer

Îți mulțumesc, Doamne, că, de-atâtea ori,

Când să m-abat din cale, m-ai lovit cu nuiaua dragostei Tale.
Mi se părea atunci că ești rău și mă doare,
Dar Tu erai bun și durerea –
o binecuvântare.

Îți mulțumesc, Doamne, când Te-am rugat ceva,

Fie c-ai zis NU, fie c-ai zis DA.
Și, mai presus de toate, Îți mulțumesc
Că, pe când muream eu,
ai murit Tu.

2. CUGETĂRI DESPRE MULȚUMIRE

1. Cu o persoană mulțumită e o plăcere să stai de vorbă.
2. Mulțumirea face să-ți radieze fața de bucurie.
3. Mulțumiți-vă cu ce aveți, fiindcă atâția au mai puțin decât voi!

49
 4. Mulțumirea este un dar de la Dumnezeu. De la niciun creștin n-ar trebui să
lipsească.
5. Nu-ți lua ca manta nemulțumirea, căci vei avea un suflet sărac!
6. Dacă părinții nu știu să fie recunoscători, același lucru îl vor face și odraslele
lor.
7. Nu te însoți cu nemulțumitorii, fiindcă vei ajunge și tu ca ei!
8. Mulțumiți-vă cu ce aveți, căci El Însuși a zis: „Nicidecum n-am să te las, cu
niciun chip nu te voi părăsi.”

3. POEZIE 2 – (VA FI RECITATĂ DE DOI COPII)

NEMULȚUMIȚII
(1)
Aș fi și eu mai mulțumit dacă-aș avea de ce
Dar spuneți dacă n-am dreptate:
De dimineața e-nnorat,
Și eu voiam să fie azi un cer senin...

(2)
E frig și eu voiam să fie cald...
Și toate sunt numai pe dos!
Sau mi se pare mie?...

(1)
Duminică aș vrea să fie joi
Și noaptea – zi aș vrea să fie!

(2)
Aș vrea să merg 'napoi
Și toți mă-mping 'nainte...
Aproape că nu am cuvinte
Când văd pe unii fericiți și
Mulțumiți cu soarta lor.

(1)
Eu parcă vreau să stau la zidul plângerii?
Aștept de mult să vină îngerii
Să-mi dea și mie ce mi-ar place.
Dar n-am ce face.

50
 (2)
Buchetul de flori roșii, pe care le-am primit,
Mi-ar fi plăcut să fie cu flori albe.
Și-așa pățesc necontenit.

(1)
Când m-am născut, veni să mă întrebe cineva
De ce culoare-aș vrea să-mi fie ochii?...
Și-atunci spuneți-mi: Aș putea
Să fiu satisfăcut și fericit?
E clar că lumea e pe dos.
De asta sunt morocănos.

(2)
Eu... ce să spun!?
Vedeți și voi cum e starea de lucruri.
Vreau să îmi dați doar un motiv
Să vrei, să poți ca să te bucuri.

4. LECȚIA RECUNOȘTINȚEI

Recunoștința este o lecție importantă mai ales pentru cei mici. Ei învață încă din
primii ani să ia de la viață ceea ce este pozitiv.
I-aș încuraja pe copii să spună pe rând câte un motiv de mulțumire. Ce apreciați
voi cel mai mult din ce vi se oferă, ceva ce v-a adus bucurie în suflet, împlinire,
satisfacție... cum vreți voi s-o numiți.
Cine dorește să-și exprime recunoștința?
(răspunsul copiilor)
.......................................................................................................
O parte a versetului 16 din Matei 21 spune așa: „Da, le-a răspuns Isus. Oare n-ați
citit niciodată cuvintele acestea: «Tu ai scos laude din gura pruncilor»?”
Copilașii prezenți astăzi la biserică au rostit laude la adresa Cerului.
Dumnezeu să-i ajute să obțină în continuare nota maximă la „Recunoștință”

5. POEZIE 3 –
CÂRCOTAȘII
(va fi recitată de două persoane)
(1)
Între nemulțumiții soartei
mi-am găsit și eu un loc de frunte.

51
Și parcă-mi face bine să mă plâng așa,
ca să m-audă cineva...

(2)
Durerile de gât mă strâng,
Și când te-aud pe dumneata
Oftând de cât de mult mă înțelegi,
Sunt fericit!
Deh! Ce să-i faci?
O altă fericire n-am găsit!

(1)
Și-n fiecare zi eu întâlnesc câte-un confrate
Ajuns în deznădejde ca de moarte
Și, când aude oful meu,
Îl laudă pe Dumnezeu,
Că parcă nu-i mai este greu
Cu viața lui...

(2)
Ați înțeles:
Nimeni n-a suferit mai mult ca mine!
Tristeți, necazuri și dureri,
Amărăciuni, poveri,
Nenorociri, suspine,
Nu cad pe alții tot așa de mult
Cum cad în fiecare zi pe mine.

(1)
Și dacă n-ai cu ce te lăuda de bine,
Te lauzi cu ce-i rău,
Ca nu cumva
Să te invidieze cineva...
Nu, nu!

(2)
Nu mă interpretați greșit!
Chiar că... mai mult ca mine
Nimeni nu a suferit!

52
6. GEST DE RECUNOȘTINȚĂ
(un fiu sau o fiică îi poate oferi mamei un buchet de flori)

Dragă mamă,
În această zi a recunoștinței, mă îndrept cu gratitudine spre tine, pentru că-ți
datorez atât de mult și atât de multe.
Fără dragostea ta, am fi rămas săraci și fără perspectivă.
Îmi amintesc cu drag cum ne-ai unit mâinile în rugăciune și ne-ai sădit în suflet
iubirea de Dumnezeu. Ai crescut cu multă jertfă un mănunchi de... copii, iar mângâierile și
zâmbetul cald au fost de bun augur pentru noi.
Doar tu ne-ai spus că: „Ce e val ca valul trece”, învățându-ne să privim mereu spre
Cer, acolo de unde vine salvarea noastră.
În viață, problemele nu te-au ocolit, dar tu, cu tact și înțelepciune, ai știut să treci
peste ele.
Pentru mine ești cea mai bună mamă din lume și-ți mulțumesc!
A ta fiică (Al tău fiu)...

7. UN CREȘTIN NEMULȚUMIT
(va fi prezentată de trei persoane)

(Povestitorul)
Un creștin nemulțumit, mai de fiecare dată, observa partea goală a paharului.
Pesimismul își pusese amprenta pe sufletul lui:
(1)
- Ai văzut ce zile călduroase au fost anul acesta?
(2)
- A fost secetă, nu va fi recoltă bogată.
(1)
- În toamna aceasta Dumnezeu ne-a binecuvântat cu multă ploaie.
(2)
- Stai să vezi, toate o să putrezească în pământ.
(1)
- Ia privește ce trandafiri frumoși a creat Dumnezeu!
(2)
- Nu observi ce spini mari au?
(1)
- Ai auzit ce mesaj interesant a transmis vorbitorul astăzi?
(2)
- Nu vezi că a depășit cu 5 minute ora stabilită?
(1)
- Viața este atât de frumoasă când te trezești dimineață și te simți sănătos.

53
 (2)
- Vai... viața e grea, zilnic te năpădesc necazurile.
(1)
- Mă bucur că a mai trecut o zi și nu mi-a lipsit pâinea de pe masă.
(2)
- Dar cine poate trăi doar cu pâine când alții mănâncă atâtea bunătăți!

(Povestitorul)
Însă, într-o bună zi, creștinul nostru și-a venit în fire. Schimbând registrul a zis:
(2)
- Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce-a făcut pentru mine!
(Povestitorul)
Cu mulțumire în suflet a pășit tăcut prin viață recunoscându-L pe Dumnezeu în
toate căile sale.

54
 Puteți accesa site-ul Departamentului Isprăvnicie
la adresa https://ispravnicie.ro/
Aici veți găsi materiale ce vă pot fi de folos în
slujire și închinare (cărți, predici, seminare, articole)

Departamentul Isprăvnicie este prezent si pe

Youtube și Facebook unde obișnuiește să posteze
săptămânal.

55