Decalogul: importanța lui în viața omului

Din marea Sa iubire, Dumnezeu a dăruit oamenilor cele zece porunci, valabile în toate timpurile
și locurile. Primele patru porunci se referă la manifestarea iubirii față de Domnul și ultimele șase conțin
îndatoririle față de aproapele (Deuteronom 5, 6-21).
1. Prima poruncă se referă la recunoașterea și cinstirea Domnului ca Părintele tuturor și singurul
Dumnezeu viu și adevărat. Unii oameni refuză cinstirea lui Dumnezeu, iar alții pun altceva mai presus
decât pe El: faima, banii, viciile, etc.
2. ÎÎn antichitate, existau multe religii politeiste, poporul evreu fiind, cu ajutorul prorocilor,
singurul păstrător al credinței în Unicul Dumnezeu. Porunca nu se referă strict la idoli ca zeități sculptate,
ci și la patimi care subjugă omul și îi îndepărtează sufletul de Dumnezeu. Icoanele nu sunt idoli,
ci ,,ferestre” către Dumnezeu și sfinții Săi.
3. Rostirea numelui celui sfânt al lui Dumnezeu se face cu credință, respect și iubire. Luarea
numelui Domnului în deșert înseamnă a-l pronunța cu neseriozitate, ironic, batjocoritor, cu mânie sau
indiferență, sau a face jurăminte false.
4. La evrei, ziua de odihnă este sâmbăta, amintind de ziua a șaptea a creației. Pentru creștini,
duminica a devenit sărbătoarea săptămânală, fiind ziua Învierii Domnului. Odihna se referă la evitarea
muncii fizice, în schimbul activităților dedicate mai ales sufletului: participarea la slujbă, activități
cultural-recreative, oferirea timpului celor dragi și celor care au nevoie de ajutor.
5. ÎÎncepând cu această poruncă divină, sunt prezentate cele mai importante îndatoriri față de
semeni. Părinții sunt oglinda lui Dumnezeu prin viața pe care ne-au dat-o și grija pe care ne-o poartă. Din
cinstirea familiei se dezvoltă și respectul față de ceilalți oameni.
6. Viața este darul lui Dumnezeu și niciun om nu are dreptul de a o opri. În sens lărgit, porunca
se referă și la violența fizică sau rănirea sufletească. Oricare dintre aceste manifestări dovedește lipsă de
respect și de iubire față de ceilalți.
7. Dumnezeu îndeamnă la loialitate și la fidelitate și la respect față de persoana iubită. Porunca se
referă și la păstrarea cumpătării, a echilibrului în toate. Ea ne ferește de frecventele dependențe din ziua
de azi.
8. Orice încercare de a folosi rodul muncii altuia, fără a-i primi acordul, este o desconsiderare a
efortului celuilalt și o formă de lenevie. Obținerea unui lucru sau a unui rezultat bun, în urma efortului
personal, aduce mare satisfacție. Dumnezeu încurajează astfel munca cinstită.
9. Îndemnul lui Dumnezeu este de recunoaștere a vinei atunci când greșim, de a nu asculta vorbe
urâte despre alții, de a nu minți. Iubirea, adevărul și sinceritatea sunt valori morale ce stau la baza
respectului de sine și între persoane.
10. Grija lui Dumnezeu față de oameni se arată și în ultima poruncă, privitoare la gândurile
omului. Invidia sau gelozia îngreunează sufletul omului, luându-i libertatea. Bucuria pentru reușita
celuilalt păstrează sufletul curat și îndeamnă la urmarea exemplului. Prin respectarea și împlinirea
poruncilor divine, omul răspunde la iubirea lui Dumnezeu și este pregătit pentru marea poruncă a Iubirii
adusă de Mântuitorul, deoarece ,,Legea ne-a fost călăuză spre Hristos” (Galateni 3, 25).
 Rugăciunea, temei și putere a vieții creștine
Omul, făptura lui Dumnezeu, are posibilitatea de a fi în legătură cu Creatorul său, prin rugăciune.
Astfel, rugăciunea este cea mai înaltă lucrare a minții omenești și poate fi realizată în orice loc și timp, cu
rolul de sfințire a credincioșilor. Creștinul rugător primește har divin, care îi aduce în suflet pace, bucurie,
iertare, iubire curată față de semeni și întărirea voinței spre alegerea binelui.
Mântuitorul Hristos i-a îndemnat pe oameni să se roage stăruitor, făgăduindu-le un răspuns
dumnezeiesc plin de iubire părintească: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va
deschide” (Matei 7, 7). Biserica îi îndrumă la rândul ei pe credincioși spre adresarea de cereri, mulțumiri
și laude lui Dumnezeu.
În familiile creștine, locul de rugăciune este înfrumusețat de prezența icoanelor, a candelei și a
altor însemne religioase. Membrii familiei se roagă împreună și în particular, în diferite momente:
dimineața, seara, la vremea mesei, la începerea lucrului, înainte de a lua o decizie importantă, la plecarea
în călătorie și în situații dificile. Ruga lor are în vedere propria persoană, întreaga familie și pe ceilalți
semeni. Spre exemplu, copiii se roagă pentru luminarea minții și ajutor la învățătură, pentru înțelegerea și
sănătatea întregii familii, cât și pentru binele persoanelor aflate în dificultate.
Domnul Hristos subliniază puterea rugăciunii de a transforma viețile celor ce se pocăiesc cu
adevărat, prin numeroase învățături și parabole. În Pilda vameșului și a fariseului, Mântuitorul prezintă un
model de rugăciune smerită, bineplăcută lui Dumnezeu, în opoziție cu o atitudine arogantă. Un fariseu și
un vameș au mers la templu să se roage. Fariseul s-a lăudat cu faptele sale, mândrindu-se că nu este
asemenea oamenilor păcatoși. Vameșul, stând departe, s-a rugat cu umilință: „Dumnezeule, fii milostiv
mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Domnul a ascultat rugăciunea plină de căință a vameșului care s-a întors
îndreptat la casa lui.
La rugăciunile celor aflați în suferință, Domnul Iisus a răspuns prin săvârșirea multor minuni,
precum vindecarea fiicei femeii din Canaan. Altă minune este Învierea fiicei lui Iair, conducătorul
sinagogii din Capernaum. Acesta a căzut la picioarele lui Iisus și L-a rugat să intre în casa lui, să-i
vindece fiica grav bolnavă. Domnul a mers îndată la patul copilei de 12 ani, care se stinsese din viață. El a
luat-o de mână și i-a zis: „Copilă, scoală-te!” (Luca 8, 54), iar fetița a înviat, spre bucuria familiei. Nevoia
de hrană spirituală autentică în lumea de astăzi este împlinită de rugăciunea izvorâtă din credință.
Rugăciunea personală face posibil ajutorul divin și îi susține pe credincioși în urcușul lor duhovnicesc. Ea
este completată de rugăciunea publică, prin participarea la sfintele slujbe, unde sunt înălțate cântări în
cinstea Sfintei Treimi: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ție Îți mulțumim, Doamne și ne
rugăm Ție, Dumnezeului nostru” (din cântările Sfintei Liturghii).
 Rugăciunea ,,Tatăl nostru”
Domnul Iisus Hristos S-a rugat deseori Tatălui Ceresc, pentru întreaga lume. În predicile Sale, El
a întărit importanța rugăciunii către Dumnezeu Tatăl: „Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veți cere de la
Tatăl în numele Meu El vă va da” (Ioan 16, 23).
Când apostolii I-au cerut să-i învețe cum să se roage, Mântuitorul a oferit modelul desăvârșit de
rugăciune: Tatăl nostru sau Rugăciunea Domnească. Alcătuită de Însuși Domnul Hristos, aceasta este cea
mai puternică și mai cuprinzătoare dintre rugăciuni, deoarece este cuvânt dumnezeiesc, prescurtare a
întregii Evanghelii. Prin invocarea ,,Tatăl nostru Care ești în ceruri”, Hristos îndeamnă oamenii să se
adreseze lui Dumnezeu ca unui Părinte iubitor, asemenea copiilor care solicită cu încredere părinților cele
de trebuință.
În cele șapte cereri ale rugăciunii se cuprind toate cele necesare sufletului și trupului pentru
mântuire:
1. Sfințească-Se numele Tău. Aceasta este prima cerere, în care se mărturisește din adâncul inimii
preamărirea Numelui cel Sfânt al lui Dumnezeu.
2. Vie împărăția Ta. Venirea împărăției lui Dumnezeu se petrece în sufletele celor botezați și se
materializează prin roadele Duhului Sfânt: blândețea, smerenia, răbdarea, înțelepciunea, pacea, buna-
cuviință și dragostea.
3. Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Voința Tatălui este iubitoare și corespunde
binelui suprem, de aceea ascultarea de Dumnezeu înseamnă adevărata libertate a omului. În ceruri, îngerii
se bucură neîntrerupt, împlinind voia divină.
4. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi. Primirea pâinii la care se referă Domnul
înseamnă binecuvântarea celor necesare traiului zilnic. Ea semnifică și năzuința spre primirea Sfintei
Împărtășanii, hrana mântuirii, după cuvintele Lui: „Eu sunt Pâinea cea vie, Care s-a pogorât din cer. De
va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veci” (Ioan 6, 51).
5. Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Mântuitorul arată că
iertarea celor care ne-au greșit este o condiție de bază pentru a primi, la rândul nostru, iertarea divină.
6. Și nu ne duce pe noi în ispită. Cererea semnifică necesitatea ajutorului divin pentru a rezista în
fața tentațiilor sau amăgirilor.
7. Ci ne izbăvește de cel rău. Prin ultima cerere, ne rugăm să fim feriți de tot ceea ce înseamnă
rău: păcat, calamități, îngeri răi.
Încheierea rugăciunii sau doxologia este o laudă a Preasfintei Treimi: Că a Ta este împărăția și
puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, amin.
Rugăciunea Domnească se poate spune în orice împrejurare a vieții.
Sfânta Biserică o întrebuințează la toate slujbele religioase și în mod special la Sfânta Liturghie,
când se rostește sau se intonează cu evlavie, de către întreaga comunitate a credincioșilor.
 Sfintele Taine în viaţa creştinilor

Cuvântul „taină” se referă la ceva ce este necunoscut, neînțeles, nedescoperit, nepătruns de mintea
omenească. În Biserica Ortodoxă, termenul de „Taină” definește o lucrare văzută, prin care se transmite harul
nevăzut al Duhului Sfânt, pentru sfințirea vieții omului. Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă neîncetat la
schimbarea vieții și ne învață că mântuirea poate fi obținută doar în Biserică, cunoscând și împlinind cuvântul
lui Dumnezeu și prin primirea Sfintelor Taine. În cadrul fiecăreia dintre Sfintele Taine, preoții și arhiereii, ca
urmași ai Mântuitorului, sunt intermediari, mijlocitori, iar Domnul Hristos este Săvârșitorul nevăzut.
Sfintele Taine se oficiază în lăcașul de cult. Există și situații speciale, în care unele se pot desfășura în
casele creștinilor sau chiar în spitale. Sunt Taine care se primesc o singură dată în viață – Taina Botezului, a
Mirungerii, a Preoției, a Cununiei, iar altele, precum Taina Spovedaniei, a Împărtășaniei, Maslul, cu cât sunt
primite mai des, cu atât este mai bine pentru sufletul și trupul credinciosului. Pentru a face mai ușor de înțeles
efectele pe care Sfintele Taine le produc asupra noastră, Sfinții Părinți le aseamănă cu „altoiul” care
înnobilează planta, cu „apa” care spală și curăță totul; sunt „pâinea duhovnicească” ce hrănește sufletele;
„doctoriile” care ni se administrează pentru întărirea sufletească și trupească; „trepte” care ne ajută să ne
apropiem de Dumnezeu. Sfintele Taine sunt în număr de șapte, toate întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos cu
diferite ocazii:
Sfânta Taină a Botezului – prin care ni se iartă păcatul strămoșesc, devenim creștini, intrăm în marea
familie a Bisericii. Este asemănată cu o „ușă” prin care se intră în împărăția lui Dumnezeu.
Prin Sfânta Taină a Mirungerii, cel botezat primește darurile Duhului Sfânt, spre întărirea și
desăvârșirea legăturii cu Dumnezeu.
Sfânta Taină a Împărtășaniei (Euharistia) a fost instituită la Cina Cea de Taină. Ne unește cu Hristos în
chipul cel mai deplin, deoarece prin ea primim Trupul și Sângele Domnului.
Cu ajutorul Sfintei Taine a Spovedaniei, ni se iartă greșelile mărturisite sincer, cu părere de rău și
luând hotărârea de a nu le repeta. Iertarea acordată este o dovadă a nesfârșitei iubiri a lui Dumnezeu față de
oameni.
Prin Sfânta Taină a Cununiei (Nunta), un bărbat și o femeie, care se iubesc și care s-au hotărât să
trăiască împreună întreaga lor viaţă, primesc de la Dumnezeu harul divin care sfințește unirea lor.
Sfânta Taină a Preoției (Hirotonia) este aceea prin care, la punerea mâinilor arhiereului, Duhul Sfânt
trimite celui hirotonit harul și dreptul de a săvârși celelalte Sfinte Taine și de a călăuzi viața oamenilor în
credință.
Taina Sfântului Maslu are ca efect vindecarea celor bolnavi trupește și sufletește. Avem datoria să
păstrăm și să practicăm viața creștinească prin Sfintele Taine, prin care ne unim cu Dumnezeu – Tatăl,
Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Sfântul Duh, astfel încât să putem spune, asemenea Sfântului Apostol Pavel, că
„trăim, ne mișcăm și suntem una în Iisus Hristos, Domnul nostru”.
În Sfânta Scriptură, numărul „șapte” este considerat simbolul deplinătății. Să amintim câteva exemple:
„șapte” sunt zilele săptămânii. Psalmistul David laudă pe Dumnezeu de șapte ori într-o zi. În Rugăciunea
„Tatăl nostru” sunt șapte cereri. Șapte sunt darurile Duhului Sfânt. Mântuitorul rostește pe cruce șapte cuvinte.
Șapte sunt și epistolele sobornicești. l Toate Sfintele Taine au o parte văzută sau externă (anumite materii – de
exemplu: apa, untdelemnul, aghiasma; obiecte, vase de cult; formule liturgice – cuvinte, expresii specifice;
gesturi) parte nevăzută sau internă – harul dumnezeiesc, unul sau mai mulți săvârșitori – preoți, arhierei, unul
sau mai mulți beneficiari – credincioșii.
În Sfânta Scriptură apar prefigurări ale Sfintelor Taine. Prima prefigurare a Sfintei Euharistii în
Vechiul Testament este Pomul Vieții din rai.
Trecerea prin Marea Roșie a poporului evreu prefigura Botezul Creștin, iar mana pe care au mâncat-o
evreii în deșert, adică pâinea pe care le-o trimitea Domnul în fiecare zi din cer, L-a prefigurat pe Iisus Hristos –
„Pâinea vieții”.
 Biserica – lăcaș de închinare și de sfinţire a omului
Sfânta biserică a lui Dumnezeu este icoană a lumii sensibile. Ea are drept cer dumnezeiescul altar, iar ca
pământ, frumusețea naosului. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
Cuvântul „biserică” provine din limba latină (basilica) și are sensul de lăcaș de cult. Primele lăcașuri de
închinare erau case ale unor creștini. Cea mai veche descoperire arheologică de acest fel este o construcție din Dura
Europos (Siria), datând din perioada 233–256 d.Hr. După eliberarea creștinilor de către Constantin cel Mare (313)
apar primele biserici.
Din punct de vedere arhitectural, biserica are diferite forme:
formă de corabie – simbolizează corabia care ne poartă spre Împărăția lui Dumnezeu; formă de cruce –
pentru că la temelia Bisericii stă Sfânta Cruce, semnul creștinului; formă octogonală – arată rolul Bisericii de stea
conducătoare spre viața veșnică; forma de cerc – simbolizează dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu față de oameni.
După aspectul exterior, bisericile se deosebesc de alte clădiri și prin acoperișul de tip cupolă sau turlă, pe
care se observă Sfânta Cruce. Interiorul bisericilor ortodoxe se prezintă ca un „spațiu organizat” și indiferent de
stilul și de forma lor, păstrează împărțirea vechilor biserici creștine în cele trei părți: pronaos, naos și altar, în cinstea
Sfintei Treimi, cu altarul orientat spre răsărit.
Pronaosul – este locul în care stă cristelnița, vasul de botez. Pe bolți este pictată scena „Toată suflarea”
(Hristos înconjurat de îngeri și sfinți), iar pe pereți apar scene cu Sfinții Mucenici.
În Naos – găsim stranele, așezate de o parte și de alta; unul sau două tetrapoade pe care este așezată icoana
sfântului sau a praznicului. În partea dreaptă se află scaunul arhieresc, pe care stă episcopul locului când participă la
slujbă.
Pe cupolă este pictat Dumnezeu Pantocrator, înconjurat de serafimi și heruvimi, apostolii, prorocii și cei
patru evangheliști, iar pe pereții laterali, scene cu sărbătorile mari, sfinții martiri, călugări, pustnici. Iconostasul sau
catapeteasma este zidul care desparte naosul de altar.
Are trei uși: cele din mijloc – uși împărătești, cele laterale – diaconești sau îngerești. Pe ușile împărătești
este pictată scena Bunei Vestiri, iar pe cele diaconești, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. În stânga ușilor
împărătești este icoana Maicii Domnului, în dreapta, icoana Mântuitorului. Pe peretele din dreapta al iconostasului
este icoana hramului bisericii.
Iconostasul este împodobit cu icoane care amintesc de evenimente și persoane din istoria mântuirii
(Praznicele împărătești, Apostolii, proroci ai Vechiului Testament)
Deasupra iconostasului se observă crucea (Deisis) cu Maica Domnului și Sfântul Ioan Evanghelistul.
Altarul este cea mai tainică și sfântă parte a bisericii. În partea stângă este proscomidiarul, locul unde se
pregătesc pâinea și vinul care vor fi sfințite în timpul Sfintei Liturghii și următoarele obiecte de cult: potirul, discul,
steluța și lingurița. În centrul altarului este Sfânta Masă care simbolizează mormântul Mântuitorului. Pe Sfânta Masă
sunt așezate antimisul, Sfânta Evanghelie și chivotul. Este cel mai sfânt loc al unei biserici, pentru că aici are loc
sfințirea și prefacerea pâinii și vinului în Sfântul Trup și Scumpul Sânge ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Pe boltă, deasupra Sfintei Mese este pictată Maica Domnului Împărăteasa, Rugătoarea, cu Pruncul Iisus pe
genunchi și înconjurată de îngeri și sfinți. Pe pereții altarului apar zugrăvite Liturghia Îngerească și Marii Ierarhi:
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Dialogul și Sfântul Ioan Gură de Aur, iar deasupra ușilor împărătești, Cina
Cea de Taină.
Arhitectura bisericească (arhitectura lăcașelor de cult creștine) se încadrează în unul dintre stilurile:
romanic, bizantin, slavon, gotic, renascentist sau baroc și în funcție de confesiune prezintă aspecte specifice (de
exemplu, altarul catolic este deschis, situat central, ridicat față de podea, putând fi văzut de toți, din orice poziție;
coloanele și ogivele sunt specifice bisericilor protestante).
Dacă creștinii au biserica, mozaicii au sinagoga, musulmanii – moscheea, religiile orientale au templul.
Multe dintre construcțiile destinate cultului religios sunt adevărate bijuterii arhitectonice. Să amintim doar câteva:
Catedrala Mântuirii Neamului (București), Sagrada Familia (Barcelona), San Pietro (Roma).
Slujirea într-un anumit lăcaș s-a început de la Moise, căruia Dumnezeu i-a poruncit să facă Cortul
Mărturiei, dându-i măsurile exacte. (Ieșire, Cap. 25-27) Templul lui Solomon este cel mai de seamă lăcaș de
închinare pentru epoca Vechiului Testament.
La sfințire, Solomon a rostit o rugăciune către Dumnezeu. O parte din această rugăciune se regăsește în
slujba de sfințire a bisericilor. Numărul turlelor sau al cupolelor de pe biserică variază: o cupolă simbolizează Capul
Bisericii, Mântuitorul Hristos; trei cupole – Sfânta Treime; cinci cupole – Domnul Iisus Hristos și cei patru
Evangheliști; șapte cupole – cele șapte daruri ale Duhului Sfânt; nouă cupole – cele nouă cete îngerești; treisprezece
cupole – Mântuitorul și cei doisprezece Apostoli. Proscomidiarul simbolizează ieslea în care S-a născut Mântuitorul.

Domnul Iisus Hristos, Lumina lumii

Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în sufletul omului și îl luminează spre cunoașterea adevărului și
spre dobândirea mântuirii.
În Noul Testament, Mântuitorul Hristos este descoperit drept Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu: „La
început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1). El este
Cuvântul creator – „toate prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3) – și Călăuzitorul lumii spre mântuire: „Lumina
cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9).
Iisus Hristos a luminat neamul omenesc prin exemplul vieții Sale fără de păcat și prin cuvintele
Sale dumnezeiești. El a luat asupra Sa necazurile și povara oamenilor, pe care i-a vindecat, și pentru care
S-a jertfit de bunăvoie, ca pentru niște frați iubiți. Prin cuvântările Sale, El i-a chemat pe oameni la calea
dragostei, a milosteniei și a încrederii în Tatăl Ceresc.
A predicat pocăința, adică schimbarea vieții prin lepădarea de robia păcatului și prin dobândirea
virtuților și a harului divin. Între viața și învățătura Mântuitorului a existat o deplină concordanță, pentru
că a împlinit El Însuși ceea ce i-a învățat pe ceilalți. Învățătura lui Hristos este Legea cea Nouă și
desăvârșită, ce are în centrul ei porunca iubirii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta,
(…) iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27).
Prin Evanghelia Sa, El aduce vestea bună a mântuirii neamului omenesc în Împărăția cerurilor și
dezvăluie modul de viață bineplăcută lui Dumnezeu. Mesajul evanghelic este unul al binelui, în lumina
bucuriei, iertării și speranței.
Viața Domnului nostru Iisus Hristos a stat sub semnul luminii: Nașterea Sa a fost vestită de o
stea; pe muntele Taborului Și-a arătat firea divină strălucind și a înviat învăluit în lumină. Mântuitorul
afirmă: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12,
46).
Hristos, Lumina lumii, a adus vindecare de orbirea spirituală, dar și de cea fizică, precum putem
constata din minunea vindecării orbului din naștere, relatată în Evanghelia după Ioan, capitolul 9.
Întâlnind un orb din naștere, Mântuitorul i-a uns ochii cu tină și i-a spus să meargă să se spele în
scăldătoarea Siloamului.
Omul a ascultat cuvântul Domnului și după ce și-a spălat ochii, a văzut. Pentru cel care trăise
toată viața în întuneric, s-a făcut lumină! Dar bucuria vindecării de orbirea fizică a acestui om nu a fost
văzută cu ochi buni de cei care se aflau în orbire spirituală și refuzau să creadă minunea. Cel vindecat le-a
replicat: „De n-ar fi Acesta (Iisus) de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic” (Ioan 9, 33).
Reîntâlnindu-l, Iisus i-a deschis acelui om și ochii inimii, întrucât el a crezut că Hristos este Fiul
lui Dumnezeu. Prin această minune, Domnul a arătat importanța luminării complete a omului, în trup și
suflet.
 Sfânta Treime în Sfânta Liturghie și în viața Bisericii

La Cina cea de Taină, Domnul Hristos a prefăcut pâinea și vinul în Trupul și Sângele Său,
mulțumind Tatălui pentru trimiterea Sa în lume, spre mântuirea oamenilor. Apoi a zis apostolilor:
„Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19).
Prin săvârșirea slujbei Sfintei Liturghii și prin participarea la aceasta, creștinii Îi mulțumesc la
rândul lor lui Dumnezeu, pentru dragostea Sa nemărginită. Și anume: Tatălui, Care L-a trimis pe Fiul Său;
Fiului, Care S-a jertfit și a înviat pentru noi; Sfântului Duh, Care preface în timpul slujbei pâinea și vinul
în Trupul și Sângele Domnului, spre împărtășirea credincioșilor.
Întreaga Sfântă Liturghie este o rugăciune adresată Sfintei Treimi, începând prin cuvintele:
„Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.
În cuprinsul slujbei, se împletesc rugăciunile de cerere, de mulțumire și de slavă aduse Dumnezeului
treimic, sub formă de: invocări, mărturisiri și cântări. Spre exemplu, la Antifonul al II-lea, Îi cerem
Domnului: „Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, mântuiește-ne pe
noi”.
Tot în cadrul slujbei, cerem: „Și ne dă nouă, cu o gură și cu o inimă, a slăvi și a cânta prea
cinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în
vecii vecilor”. La îndemnul preotului: „Să mulțumim Domnului”, răspunsul stranei este: „Cu vrednicie și
cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimii Celei de o ființă și nedespărțită”.
Pe parcursul Sfintei Liturghii, preotul rostește cu evlavie: „Că milostiv și iubitor de oameni
Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”,
iar credincioșii răspund: „Amin”.
La Imnul Heruvimic, atât preotul, cât și credincioșii aduc închinare și slăvire lui Dumnezeu,
spunând: „Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare
aducem”. Toate rugăciunile și cântările sunt însoțite de închinarea cu semnul Sfintei Cruci, în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, ceea ce reprezintă de asemenea o formă de cinstire a Sfintei
Treimi. Semnul crucii însoțește întreaga viață a creștinului, spre ocrotire, spre ajutor și ca formă de
mărturisire a credinței.
O altă modalitate de slăvire a Sfintei Treimi este reprezentarea Sa în icoane, spre închinarea
credincioșilor. Icoana reprezentativă pentru spațiul ortodox este cea a ospitalității (filoxeniei) lui Avraam,
la stejarul din Mamvri, când acesta a fost vizitat de Cele trei Persoane dumnezeiești. Dintre variantele
acestei icoane, cea mai cunoscută aparține Sfântului Andrei Rubliov, călugăr și pictor de icoane rus. În
aceasta, Persoanele treimice sunt înfățișate sub forma a trei Îngeri aproape identici, pentru a simboliza
unitatea și egalitatea dintre Ele. Prin participarea la sfintele slujbe și prin închinarea cu semnul crucii și
înaintea icoanelor sfințite, creștinii Îi aduc cinstire lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat.

 Cuvântul Treime nu este prezent în Sfânta Scriptură, cu referire la Dumnezeu, ci este un cuvânt
din Sfânta Tradiție a Bisericii. În cântările Sfintei Liturghii, acesta apare de cinci ori: la Antifonul al II-
lea, la Imnul Heruvimic, la răspunsurile cântate: Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh; Cu vrednicie și cu
dreptate și Am văzut lumina cea adevărată.
 DICȚIONAR

idol = persoană sau lucru care reprezintă obiectul unui cult sau al unei iubiri, zeu fals;
politeism = credința în existența mai multor zeități;
viciu = (aici) pornire nestăpânită și statornică spre rău, apucătură rea, patimă
a invoca = (aici) a chema în ajutor pe Dumnezeu;
însemn = semn, simbol, marcă;
smerit = (aici) cucernic, evlavios, pios
doxologie = cuvânt sau cuvântare de slăvire;
ispită = tentație, atragere spre greșeli, amăgire;
a izbăvi = a salva, a mântui;
năzuință = aspirație, râvnă;
Sfântă Taină – semnul văzut prin care se administrează harul nevăzut pentru sfințirea omului
arhiereu – cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericești
împărtășit – care a primit Sfânta Împărtășanie (Euharistie)
a institui – a întemeia, a inaugura, a înființa
a oficia – a celebra o slujbă religioasă; a săvârși un act public sau privat
prefigurare – prezentare a unui fenomen, a unui lucru viitor
tetrapod – suport pe care se așază icoana praznicului sau a sfântului zilei;
Pantocrator – icoană reprezentând pe Iisus Hristos ca Împărat al lumii, pictată pe bolta naosului;
antimis – bucată pătrată, din pânză, sfințită de episcop, fără de care nu poate fi săvârșită Sfânta
Liturghie; pe el este înfățișată icoana Punerii în mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos.
chivot – obiect de forma unei bisericuțe, în care se păstrează Împărtășania pentru cei bolnavi
concordanță = acord, potrivire, conformitate;
luminare = (aici) îmbunătățire, progres spiritual;
povară = greutate, sarcină, încărcătură; suferință fizică sau morală; chin, apăsare, trudă, zbucium;
tină = pământ, lut, noroi.
Scăldătoarea Siloam- al cărei nume înseamnă trimis, era un bazin săpat în piatră, folosit de evrei
pentru spălări rituale. Aceasta era alimentată de râul Gihon și se afla în partea sudică a orașului Ierusalim
Sfânta Evanghelie sau Evangheliarul - carte folosită în cultul Bisericii. Cuvântul Evanghelie
provine din limba greacă (Evanghelion) și înseamnă Veste bună. Evangheliarul conține pasaje din cele
patru Evanghelii, care se citesc în timpul slujbelor bisericești, iar Sfinții evangheliști, Matei, Marcu, Luca
și Ioan, sunt reprezentați pe copertă, avându-L în mijloc pe Hristos. În anul 1561, diaconul Coresi,
editorul primelor cărți în limba română, a tipărit Tetraevanghelul românesc sau Evangheliarul, iar în
1581, Evanghelia cu învățătură. Prin tipăriturile sale, răspândite în toate provinciile românești, Coresi a
ajutat la dezvoltarea limbii române ca limbă națională. Iar cartea de căpătâi care a circulat în popor a fost
tocmai Sfânta Evanghelie.
antifon = imn religios cântat alternativ de două coruri, la strană;
 heruvim = înger care face parte din ceata următoare serafimilor;
 vrednicie = stare de om vrednic, demn, merituos