RUGĂCIUNEA INIMII

BRAȘOV
2020
7528
 Precuvântare

Dumnezeu l-a zidit pe om şi l-a lăsat în voia sfatului său,

ca să aleagă binele de rău şi i-a pus înaintea lui viaţa
veşnică şi moartea veşnică.
- O omule,alege viaţa ca să fii fericit în veci.
- Fără osteneală şi durere, nici lucrarea, nici
gândirea nu se săvârşeşte
- Rugaţi-vă neîncetat! Altfel veţi muri!
- Dumnezeu nu-ţi dă nimic de nu te vei ruga la mila
Lui.
- Nici rugăciune fără nevoinţă şi nici nevoinţă fără
rugăciune.
- Toate virtuţiile apropie pe om de Dumnezeu mai
ales milostenia îl duce pe om până la uşă, dar
smerita cugetare împreună cu curăţia este cea care
deschide uşa, iar rugăciunea este cea mai grea de
săvârşit şi cea mai mare pentru că uneşte pe om
cu Dumnezeu.
- Fii smerit nu cu renume, trăind pentru altă lume
- Omul nu este făcut pentru lumea aceasta, ci pentru
cealaltă, pentru a împărăţii în Ceruri.
- Omule nu te lega prea mult de lumea aceasta că
este trecătoare şi înşelătoare.
- Fericită este viaţa pustnicilor, a celor ce se într-
aripează cu dumnezeiescul dor.
- Intră în cămara ta, închide uşa ta şi roagă-te
Domnului întruascuns şi îţi v-a răsplăti la arătare.
- Omule nu uita că vei da seama de toate la judecata
cea de pe urmă
 1

RUGĂCIUNEA
Rugăciunea este de trei feluri : de laudă, de mulțumire și de
cerere.
Rugăciunea de laudă – în această rugăciune noi îl lăudăm pe
Dumnezeu pentru toate frumusețile cele făcute și zidite, pentru
măreția Slavei și Puterii Lui cea nemărginită, nemăsurată și
nepătrunsă de nici o minte.
Rugăciunea de mulțumire – în această rugăciune mulțumim lui
Dumnezeu pentru toate bunătățile ce ni le-a dat nouă, pentru
răscumpărarea păcatului strămoșesc, pentru reînnoirea și
reînvierea noastră prin Sf. Botez și pentru primirea pocăinței
noastre. Ne-a chemat să ne facem creștini din neamurile păgâne.
ajungând fii ai lui Dumnezeu după har prin Întruparea, Răstignirea
și Învierea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, și
pentru toate binefacerile lui Dumnezeu.
Rugăciunea de cerere – în această rugăciune noi cerem să ne
dea Dumnezeu milă, credință, putere, înțelegerea dreptei credințe
ca să ne putem mântui. Să biruim ispitele, să ne dea pâine și
sănătate trupească și sufletească.
Rugăciunea obştească în Sfânta Biserică
Lumea în care locuim este marea vieţii cu tot felul de valuri,
tulburări, ispite, momeli, înşelări şi sminteli.
Pământul este valea plângerii, al robiei şi al umbrei morţii.
Biserica este Corabia lui Hristos, încărcată cu credincioşii
ortodocşi – Cârmaciul este Hristos şi Corabia aceasta
navighează pe valurile învolburate şi tulburate ale acestei lumi.
Cât de păcătoşi vom fi, măcar să fim în Biserică, altfel ne înecăm
– altă corabie mântuitoare nu există decât una singură, cea
ortodoxă. Cea mai puternică rugăciune pentru noi este rugăciunea
obştească în Biserică.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: "Unde sunt doi sau trei
adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." Puterea
rugăciunii celor mulţi este ca şi cum am pune mai multe lumânări
la un loc, care desigur fac mai multă lumină şi căldură.
 2

Unii cred că de ce să se roage la Biserică, că pot să se roage şi

acasă. Însă rugăciunea în Biserică nici nu poate fi comparată cu
rugăciunea individuală de acasă. În Biserică vei spune din suflet
doar o dată "Doamne miluieşte", iar acasă în schimbul acesteia
trebuie să citeşti întreaga Psaltire. În Biserică vei face doar o
metanie, acasă trebuie să faci o mie. În locul Sfintei Liturghii,
acasă trebuie să faci şase mii de "Doamne Iisuse". Nefericit este
omul şi mare pierdere are cel care a absentat doar numai o dată
de la Sfânta Liturghie de Duminică.
Pravila Sf. Apostoli spune: "Cine a lipsit trei Sfinte Liturghii de
Duminică la rând fără o cauză bine întemeiată şi mărturisită la
duhovnic, acela să se afurisească" şi se află deja în afara gardului
Bisericii şi încep a-l vâna duhurile rele.
Trecând pragul Bisericii trebuie să ştim că trecem de pe pământ
la cer.
În Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare! Şi dacă ai
dispune de toate bogăţiile cele materialnice şi toate cele ale lumii,
în lipsa Bisericii acestea nu valorează nimic. Unde în altă parte
decât în Biserică primeşti atâtea daruri şi binecuvântări?
Binecuvântarea Domnului peste voi toţi, cu al Său har şi cu a Sa
iubire de oameni.
Doamne mântuieşte pe cei binecredincioşi.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu
Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi. Pace
tuturor.
Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta,
pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea.
Preotul se roagă cu laude, cereri şi mulţumiri, iar credincioşii
răspund: "Dă Doamne", "Doamne miluieşte", "Amin."
Toate ostenelile tale, mergând şi participând la Sfânta şi
Dumnezeiasca Liturghie şi la alte rânduieli de la Vecernie, Utrenie,
se scriu în Cartea Vieţii, încât şi paşii spre Biserică sunt număraţi.
Dacă nu mergi la Biserică, care este ca Cerul pe pământ, unde
sunt adunaţi credincioşii şi acolo este prezent Dumnezeu care îi
binecuvintează pe toţi, primind putere şi pace şi linişte sufletească,
atunci cum vrei să te primească Dumnezeu în Biserica Cerească
după ce vei trece din lumea aceasta?
 3

N-ai fost cu Dumnezeu aici, nici dincolo nu vei fi, ci mai degrabă
vei fi cu diavolii. Dacă te duci rar la Biserică începi a te slăbănogi
şi a te sălbătici, a te ruşina, nemaiavând îndrăzneală – diavolul îţi
dă o ruşine ca să te depărteze şi începi a judeca şi a cleveti pe
ceilalţi. Şi totuşi de vei încerca să te duci, diavolul îţi dă de lucru,
sau îţi zice că eşti obosit, că eşti bolnav, că eşti bătrân sau că ai
de învăţat, sau că ai de sărbătorit pe cineva, sau ducându-te la
Biserică îţi dă în gând că ce vor zice ceilalţi, se vor uita toţi la mine
şi vor zice iată a venit şi acesta la Biserică, sau te gândeşti unde
vei sta în Biserică.
În Biserică petrecem un timp alături de Dumnezeu, facem o
legătură sufletească cu Dumnezeu, se curăţă sufletul, primim
putere, înţelegere, linişte, pace, iertare, înţelepciune, sănătate şi
binecuvântare. Trăieşti câteva momente sfinte, unde nu le găseşti
nicăieri în altă parte.
Biserica ne hrăneşte ca o mamă, ca să creştem duhovniceşte.
Omul credincios trăieşte din Dumnezeu şi este centrat pe
Dumnezeu. Prezenţa credinciosului în Biserică dă dovadă de
credinţă, de ascultare, de unirea în rugăciune cu toţi credincioşii
ca membri ai Bisericii, pentru lupta ce ne stă înainte. În Biserică
avem martori pe îngeri şi pe oameni. Omul se jertfeşte ducându-
se la Biserică, că nu s-a dus la distracţii, destrăbălări şi plăceri
trupeşti şi lumeşti.
Rugăciunea este cheia Împărăției cerurilor. Rugăciunea este
dovada dragostei către Dumnezeu. Rugăciunea ne apropie de
Dumnezeu și ne scapă de draci.
Hristos răsare în inimă prin rugăciune și prin ploaia lacrimilor din
umilință. Sfinții îngeri ne îndeamnă la rugăciune și stau de față
împreună cu noi.
Când ești singur gândește-te că nu ești singur – ci cu îngerul
păzitor care ne îndeamnă la bine fiind rânduit de Dumnezeu
fiecărui om botezat creștin-ortodox.
Precum pâinea este hrana trupului și virtutea hrana sufletului – așa
și rugăciunea duhovnicească și curată este hrana minții.
Rugăciuneaeste convorbirea noastră cu Dumnezeu, prin
rugăciune ne apropiem de El și umilindu-ne recunoscând
neputința și nevrednicia noastră. Prin rugăciune adresăm lui
 4

Dumnezeu cererile si dorințele noastre, bucuriile și durerile ce le

avem. Precum trupul nu poate trăi fără hrană, apă și aer-tot așa și
sufletul nu poate trăi și ființa fără rugăciune. Nu numai cu pâine va
trăi omul, ci cu tot cuvântul ieșit din gura lui Dumnezeu. Cuvântul
lui Dumnezeu este viu și lucrător-este hrana sufletului.
Rugăciunea ne învață limba cu care să stăm de vorbă cu
Dumnezeu. Rugăciunea este ridicarea minții, a voinței și a dorinței
noastre către Dumnezeu, este înălțarea sufletului către
Dumnezeu. Este cheia cu care descuiem poarta Raiului Ceresc.
Este rădăcina vieții sufletului-fără ea sufletul nu se poate hrăni și
trăi. Cum nu poate trăi un pom fără rădăcină, așa și sufletul nu
poate trăi fără rugăciune(Sf. Efrem Sirul). Omul atunci este cel mai
mare și slobod când îngenunchează și se roagă lui Dumnezeu,
arătând neputința și umilința sa cu capul plecat, inima frântă și
smerită și gândul curat. Rugăciunea împreună cu postul sunt două
aripi care ne înalță la cer și reprezință o îndoită jertfă : postul
reprezintă jertfa trupului, iar rugăciunea jertfa sufletului. Numai cu
rugăciunea fără post, nu putem birui pe vrăjmașii noștri.
Rugăciunea este plugăria sufletului.
Rugăciunea este înălțarea sufletului la Dumnezeu. Prin rugăciune,
Îl lăudăm, Îl slăvim și mulțumim lui Dumnezeu pentru toate câte
ne-a dat nouă. Dumnezeu este cel mai mare binefăcător, ocrotitor
și purtător de grijă al nostru. Lui îi datorăm viața – de la El am
primit și primim nenumărate daruri: sănătate trupească și
sufletească, tărie în primejdie, ani rodnici, vremuri cu pace și
altele.
Rugăciunea să se facă cu smerenie și cu cugetul vinovăției – ca
și cum am fi pierdut ceva scump și drag.
Când îți moare mama sau tata sau altcineva din familie nu vei
căuta o carte care să te învețe să plângi – căci din cauza supărării
și a durerii sufletului – suspinele și lacrimile izvorâsc fără să vrei.
La fel și în rugăciunea către Dumnezeu – trebuie să lăsăm ființa
noastră să-i spună lui Dumnezeu în mod curat și simplu ce o
doare.
Rugăciunea este comuniunea şi unirea omului cu Dumnezeu,
este maica tuturor virtuţilor, fără rugăciune nu putem face nici un
 5

pas duhovnicesc. Credinţa dă aripi rugăciunii căci fără dânsa nu

poate rugăciunea la cer a zbura.
Când mergi să stai la rugăciune înaintea lui Dumnezeu să nu fie
părere de rău în sufletul tău împotriva cuiva. La rugăciune nu căuta
cuvinte înţelepte ci pe cele simple. Cine nu va cere de la
Dumnezeu puteri pentru a îndeplini sfintele Lui porunci, va cădea
sub povara lor socotindu-le cu neputinţă de îndeplinit.
Cel ce se roagă având ură asupra cuiva, este ca o mireasă care
curveşte de faţă cu mirele său.
Întreaga mântuire a sufletului atârnă de rugăciune şi de aceea ea
este prima trebuinţă înaintea oricărei fapte bune, căci mulţumită ei
prinde viaţă credinţa şi prin ea se împletesc toate faptele bune.
Prin rugăciune ne smerim şi cerem milă de la Dumnezeu. De a
aduce mintea să stea numai într-un singur gând nu este peste
măsura puterilor noastre, dar nici să gândeşti că este aşa de uşor.
Cea dintâi biruinţă asupra noastră este înfrângerea voinţei şi a
lucra în voia lui Dumnezeu. Puterea care biruieşte şi nimiceşte
patimile este Harul. Dacă cineva nu are în inima lui cuvânt
mişcător către Dumnezeu, adică nici credinţă, nici frică, nici
dragoste, acela nu se roagă cu duhul şi încă dacă nu ia aminte
nicidecum la rugăciune, atunci nu se roagă nici cu adevărul.
Tot omul cel ce se roagă să se gândească cu stăruinţă la
Dumnezeu, la sine şi la ceea ce cere. Pentru bunătăţile
duhovniceşti trebuie neîncetat insistat în rugăciune, iar pentru cele
trupeşti să se lase în voia lui Dumnezeu. Toate câte veţi cere în
rugăciune, crezând le veţi lua. Unde nu este rugăciune, porunca
lui Dumnezeu se calcă. Acolo Duhul Sfânt nu locuieşte şi mari
pedepse vin acolo.
Treptele rugăciunii
Sfinții Părinți împart rugăciunea după lucrare în 8 trepte
1. Treapta întâi-rugăciunea gurii
2. Rugăciunea minții
3. Rugăciunea inimii
4. Rugăciunea văzătoare
5. Rugăciunea fără imagini
6. Rugăciunea curată
 6

7. Rugăciunea duhovnicească-cea care trece de la hotarele

conștiinței și este mai presus decât toată rugăciunea
8. Această treaptă nu se mai numește rugăciune-ci trăire cu
vedere duhovnicească, contemplație, extaz, răpire, uimire
1.treapta întâi-este rugăciunea gurii sau a trupului, cea a
cititorului făcută cu buzele și cu limba. Este săvârșită în picioare
sau în genunchi, combinată cu metanii sau închinăciuni până
la pământ. În această treaptă a rugăciunii, mintea se împrăștie,
inima nu încearcă nici un simțământ de bucurie. Omul are aici
nevoie de multă răbdare, de trudă și sudoare, hotărându-și
anumite măsuri, dar numai să se roage. Această treaptă este
cea mai depărtată graniță și cea mai de jos, deoarece nu a fost
înțeleasă de minte și simțită de inimă. Aici se potrivește ce scrie
în psalmi : Acest popor Mă cinstește numai cu gura, iar cu inima
este departe de Mine.
2.treapta a doua-este rugăciunea minții sau a cugetării. Cel ce
se roagă se nevoiește, obișnuindu-se cu rugăciunea Doamne
Iisuse Hristoase miluiește-mă pe mine păcătosul!!, făcută cu
gura iar condiția de a se ridica mai sus, rugăciunea trebuie
făcută cu mare atenție, să o înțeleagă și cu mintea și aceasta
să devină rugăciunea minții. Acum mintea s-a deprins să se
reculeagă în vremea rugăciunii care o rostește în întregimea ei,
fără risipire. Mintea se unește cu slova scrisă și o rostește ca și
cum ar fi cugetată de ea însăși. Dintre cele mai însemnate
lucrări ale acestei rugăciuni sunt 4 : 1.atenția, 2.închiderea
minții în cuvintele rugăciunii, 3.a rosti cuvintele rugăciunii fără
silă și căință duhovnicească, 4.a tine puțin respirația în timpul
rugăciunii cu mintea. Auzi ce spune Sf. Ap. Pavel și cât de mult
prețuiește rugăciunea cu mintea decât cea făcută cu gura :
Voiesc să zic 5 cuvinte cu mintea, în Biserică, decât zeci de mii
de cuvinte cu gura. 1. Doamne, 2. Iisuse, 3. Hristoase, 4.
Miluiește, 5. – mă! Rugăciunea minții este obligatorie pentru toți
credincioșii, nu numai pentru călugări, deoarece marele Ap.
Pavel se adresează tuturor creștinilor când zice : Rugați-vă
neîncetat! Stăruiți în rugăciune. De câte ori respiri zi rugăciunea
Doamne Iisuse-iar dacă ai uitat-o ia-o de la capăt, căci este
hrana sufletului, astfel el va muri de foame. Înaintând în
 7

rugăciune, buzele încetează de a invoca pe Iisus, căci această

lucrare trece pe seama minții. Acum sufletul devine mai
transparent pentru înțelegerea lucrurilor duhovnicești. Patimile
încep să cedeze, împuținându-se iar în inimă se așează pacea.
Treapta aceasta a doua a rugăciunii care se numește a minții
sau a cugetării-se mai numește și treapta rugăciunii de
pocăință. Unii rămân toată viața în această rugăciune de
pocăință. Și puțini sunt cei ce primesc a se sui pe o treaptă mai
înaltă, abia spre sfârșitul vieții, din mila lui Dumnezeu. Trecerea
de la o treaptă la alta a rugăciunii se face pe nesimțite, prin
harul lui Dumnezeu, în anumit timp și când binevoiește El.
Petrecerea cu mulțumire, liniștire, pace și smerenie în treapta
rugăciunii de pocăință, neîndrăznind a dori o treaptă mai înaltă-
aceasta este garanta mântuirii. Căutând o stare mai înaltă,
înainte de vreme, neajungând la nepătimire și curăție și fără
voia lui Dumnezeu-este semn sigur de mândrie și părerea
înaltă despre sine. Sf. Nil spune : o astfel de căutare cu orice
preț este nesocotință și nebunie, care duce spre poticnire,
cădere, pierzare, înșelare de la diavol. Pentru înlăturarea unor
mari pagube duhovnicești, taina urcării pe treapta rugăciunii
inimii este acoperită pentru cei iscoditori, ușuratici și împătimiți.
Rugăciuneaeste convorbirea noastră cu Dumnezeu, prin
rugăciune ne apropiem de El și umilindu-ne recunoscând
neputința și nevrednicia noastră. Prin rugăciune adresăm lui
Dumnezeu cererile si dorințele noastre, bucuriile și durerile ce
le avem.

Rugăciunea inimii
(lucrarea rugăciunii mântuitoare)
Meșeșugul rugăciunii inimii
Rugăciunea lui Iisus
3.treapta a treia-rugăciunea inimii este rugăciunea minții cea
din inimă sau rugăciunea cea de gând a inimii sau al simțirii
 8

inimii. Dacă întâi zic rugăciunea cu gura ș-apoi mai târziu după
un timp o înțelegi cu mintea ducând-o până la simțirea inimii,
reușind coborârea minții în inimă-ea a devenit atunci
rugăciunea inimii. Această treaptă a rugăciunii este mai înaltă
și mai desăvârșită. Această rugăciune se rostește neîncetat,
necontenit. Psalmistul zice : Lăuda-voi pe Domnul în toată
vremea, pururea lauda Lui în gura mea. Dintru adâncuri am
strigat către tine Doamne. Doamne auzi glasul meu când mă
rog Ție. Înțeleptul Solomon zice : Eu dorm-iar inima mea
veghează. Sf. Ap. Pavel zice : Mă voi ruga cu duhul-dar mă voi
ruga și cu mintea. Mântuitorul nostru spune către
samarineanca : Va veni vremea și acum este când oamenii se
vor ruga în duh și în adevăr. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-
a învățat cum să ne rugăm cu rugăciunea domnească Tatăl
Noastru-și El se retrăgea în Grădina Ghetsimani și se ruga în
liniștea nopții. Maica Domnului s-a rugat 12 ani în Templul de
la Ierusalim, în Sfâta Sfintelor, fiind hrănită de înger. Maica
Domnului a fost înălțată în rugăciune până la vederea lui
Dumnezeu. Ea este care a readus în lume, prin nevoința,
curăția și smerenia ei darul rugăciunii inimii. Maica Domnului,
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este caracterizată ca
fiind inima și meșteșugul rugăciunii neîncetate în singurătate.
Întreaga sa viață a fost o rugăciune neîncetată. O pomenire
continuă a numelui lui Dumnezeu. S-a rugat mult și a ajuns la
cea mai înaltă și curată treaptă a trăirii în duh și adevăr, așa
încât s-a numit izvorul rugăciunii. Sf. Petru Atonitul a fost
începătorul vieții sihăstrești și pustnicești practicând
rugăciunea inimii. Părinții deșertului au practicat rugăciunea lui
Iisus în veacul al 3 lea continuând și în M. Athos, Palestina,
Siria, România și Rusia. Isihie Ierusalimineanul sec.V se
plângea că îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus a slăbit foarte
mult în rândul călugărilor. Iar acum în 2020 această rugăciune
este aproape uitată și părăsită de majoritatea călugărilor-doar
se povestește că aceasta a fost cândva de demult. Dar și
pustnicia a încetat aproape cu desăvârșire. Sf. Părinți spun :
Când va înceta, se va stinge această rugăciune a inimii și a
vieții pustnicești nu vor mai fi sfinți, apropiindu-se sfârșitul lumii.
 9

Mari povățuitori ai călugărilor au fost : Sf. Antonie, Pahomie,

Ilarion, Sava, Atanasie Athonitul, Ioan Scărarul, Isac Sirul,
Efrem Sirul, Teodosie, Sf. Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan, Sf.
Serafim de Sarov, Teofan Zăvorâtul, Teofilact, Iustin Popovici,
Daniil Sihastrul, starețul Vasile de la Poiana Mărului, Paisie de
la Neamț, Nicodim de la Tismana, Calinic de la Cernica,
Nicodim Aghioritul, Ioan Iacob de la Neamț, Paisie Aghioritul,
cuviosul Ilie Cleopa de la Sihăstria.
Prin lucrarea rugăciunii mântuitoare, ne sunt însuflate niște
stări sau simțiri duhovnicești ca : dulceață care izvorăște din
inimă, căldura plăcută și lumina care se revarsă înăuntrul inimii,
încântare negrăită, bucuria, pacea, liniștea adâncă, fericirea
cerească și mulțumirea de viață. Sf. Isac Sirul spune : De la
începutul acestei lucrări și până la sfârșitul ei, nădejdea de
desăvârșire se face ca un fel de mijloc, îndemnând mintea să
pună temelia lucrării duhovnicești. Simțirea dulce și veselă este
un îndemn spre sporirea râvnei pentru rugăciune. Rugăciunea
făcută unul pentru altul, întreține unirea de dragoste creștină
poruncită de Dumnezeu și adeverește smerenia și duhul celui
ce se roagă. Iar prin acestea se înflăcărează rugăciunea ce se
face pentru aproapele. Duhul de râvnă sau de viață se naște în
noi în simțământul pocăinței, care este aprins în noi de harul lui
Dumnezeu, pentru duhul drept cu inima înfrântă și smerită și
făgăduința de a lucra voia lui Dumnezeu prin îndeplinirea
poruncilor. Pocăința este o poruncă de foc pentru cei ce vor să
se mântuiască. ”Spălați-vă, curățiți-vă, lăsați răutatea și
vicleșugul din inimile voastre și Eu vă voi primi pe voi”. Lucrarea
faptelor bune, fără rugăciune curată vor fi numai după formă,
iar nu după putere și duh. Ca să păstrăm în noi acest duh de
râvnă spre Dumnezeu, trebuie neapărat să ne întoarcem viața
cea din afară spre cea dinăuntru, să pătrundem în noi înșine.
Să ne mutăm conștiința din domeniul cugetării, în cel al duhului
– din cap în inimă. Acesta este punctul de plecare și de început
al trecerii spre o viață duhovnicească dreaptă. Până când
mintea rămâne în cap – se produce o necontenită tulburare și
gândurile aleargă mereu nelăsând mintea și atenția să stea
într-un loc și într-un singur gând despre Dumnezeu. Numai
 10

atunci când mintea se va uni cu inima, prin rugăciunea lui Iisus,

se poate dobândi aducerea aminte de Dumnezeu. Când mintea
coboară în partea de jos a inimii sau mai jos spre pântece,
atunci nevoitorul cade într-o stare de înșelare care repetă
numai cuvânt de rugăciune, fără gândire și simțire, și chiar fără
aducere aminte de Dumnezeu. Cea dintâi biruință a noastră
asupra noastră, înșine, se cuprinde această înfrângere a
voinței și lăsarea noastră în voia lui Dumnezeu. Petrecerea
înăuntrul inimii trebuie să fie nu cu lenevire, ci cu luare aminte,
atenție și trezvie socotind că Dumnezeu este în fața noastră.
Rugăciunea nu este desăvârșită dacă nevoitorul se va vedea
pe sine rugându-se, deci să se facă pe întuneric. Nimeni dintre
oameni nu poate forma pe sfinții lui Dumnezeu – ca viața de
pustie, prin harul lui Dumnezeu, fecioria, curăția, smerenia,
ascultarea, postul, nevoința și neîncetata rugăciune. Smerenia,
fecioria și curăția sunt trei mari cununi ale sfințeniei pe care le
iubește Dumnezeu mai mult.
Această rugăciune a simţirii inimii prin luare aminte, inima se
încălzeşte şi ceea ce mai înainte era gând, acum ajunge aici
simţire, însă aici simţirea este ca nevoie şi credinţă. Cine a ajuns
la starea aceasta se roagă fără cuvinte. Abia de aici începe hotarul
sporirii intru rugăciunea inimii, trecând din simţire în simţire. Pe
această treaptă, citirea poate să înceteze precum şi stăruinţa
gândului, dar să se păstreze petrecerea în această simţire cu
semnele proprii ale rugăciunii.
Când simţirea rugăciunii va ajunge la o stare de rostire neîncetată,
atunci va începe treapta rugăciunii cea duhovnicească, care este
un dar din mila lui Dumnezeu, rugându-se El pentru noi întru noi.
Să recunoaştem cu smerenie că tot ce este bun în noi vine de la
harul Duhului Sfânt, iar cu vrednicia noastră nimic bun nu împlinim.
De îndată ce cumpăna gândului va înclina spre vrednicia noastră
darul se va micşora şi dacă nu ne vom trezi va înceta cu
desăvârşire să lucreze şi atunci vom plânge şi ne vom tângui şi
văita mult. Dacă nu se ajunge cu mintea în inima nu vei căpăta
pace şi linişte. Sf. Isaac Sirul spune: Rugăciunea inimii nu este cea
mai desăvârşită, dar nu au dobândit-o aşa de mulţi, căci de abia
ajunge unul din zece mii, iar la rugăciunea care-i mai sus ca
 11

aceasta şi mai desăvârşită de abia ajunge unul din neam în neam

sau unul la o generaţie, aşa de înaltă este acea rugăciune.
Dacă nu se ajunge ca mintea să se pogoare în inimă şi rugăciunea
rămâne numai în cap, acolo ajunge să fie o babilonie, amestecare,
tulburare, iarmarocul dracilor. Şi vei zice: “Cum să cântăm
Domnului în pământ străin”, adică dacă mintea stă şi lucrează
singură numai în cap este babilon, pământ străin, şi inima este
pătimaşă, stăpânită de mânie şi încrederea în sine.
Lucrarea minţii este cea mai înaltă şcoală a teologiei. Această
lucrare mulţi o dobândesc din povăţuirea unui lucrător iscusit, iar
foarte puţini sunt cei care o primesc direct de la Dumnezeu printr-
o lucrare stăruitoare şi prin căldura credinţei şi a smereniei. Iar de
nu vei avea povăţuitor trebuie căutat cu osteneală, şi de nu îl vei
găsi cum se întâmplă în zilele de pe urmă, apucă-te singur
chemând pe Dumnezeu întru frângerea duhului cu frică şi cu
cutremur şi cu lacrimi, şi rugându-L întru sărăcie, începe lucrarea
precum ai învăţat din cărţi având drept început şi scop al rugăciunii
pocăinţă pentru mântuire: Sf. Părinţi ne avertizează că: “Cei fără
povăţuitori cad ca frunzele”.
Povăţuitorul îţi poate spune dacă eşti înşelat de diavol, deci dacă
mergi bine sau dacă aluneci în prăpastie, lucru de care singur nu
îţi poţi da seama să deosebeşti duhurile, apoi îţi spune căile sporirii
în lucrare, din simţire în simţire.
Sf. Marcu spune: Când ai un povăţuitor iscusit întrebuinţarea
ajutoarelor adică, poziţia stării şi reţinerea respiraţiei, acestea sunt
mai puţin primejdioase din cauză că iscusinţa în lucrare se
completează din cunoştinţa povăţuitorului.
Calea dintre minte şi inimă este cea mai lungă cale, este
întunecată, întortochiată, trebuie să treci pe o punte îngustă
atârnată peste o prăpastie greu de străbătut, având în dreapta apă
şi în stânga foc, cu o rezistenţă din partea multor draci care o
păzesc, aceasta se mai numeşte puntea înfruntărilor sau scara
dracilor, a cugetărilor şi a imaginaţiilor de tot felul din toată viaţa ta
şi altele noi prefabricate şi închipuite de draci, căci acolo ei luptă
cu sălbăticie să nu poată intra mintea în inimă. Căci odată ajunsă
mintea în inimă ei nu mai pot face nimic, pentru că acolo în mijlocul
inimii este scânteia dumnezeiască dobândită prin botez şi ei nu se
 12

pot apropia că-i arde. Aici în inimă obişnuiesc să se adune toate

puterile sufletului că aici este cămara minţii şi sediul de sfătuire şi
altar pentru slujire dumnezeiască, judecătorie şi judecată. Harul
Duhului Sfânt venind în inimă se desface ca o explozie de lumină
lăuntrică dar aceasta numai într-o inimă curată.
Deci pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii
întâlneşte la poarta inimii două vămi: 1. vama cugetării şi 2 vama
imaginaţiei, închipuirii sau fanteziei. Când auzi în Evanghelie: „Tu
când te rogi intră în cămara ta închide uşa şi roagă-te Domnului în
ascuns că îţi va răsplătii la arătare” să ştii că aici este vorba de
intrarea minţii în inimă. Începând rugăciunea inimii, pentru că acolo
este Hristos de la botez, „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-
aţi şi îmbrăcat”, acolo se întâlneşte şi se uneşte Mirele Hristos cu
mireasa, adică sufletul nostru. După cum zice Sf. Apostol Pavel: „
Eu v-am logodit cu Mirele Cel fără de moarte”.
Deci îndată ce mintea a intrat în inimă ai un semn firesc, prima
dată începe a amorţi capul, mâinile şi picioarele şi apoi tot trupul
devenind ca mort ca şi când nu l-ai mai avea şi la urmă inima dar
nu toată ci rămâne în mijlocul inimii un punct ca un cui înroşit în
foc, aceasta este scânteia Duhului Sfânt. Şi începe a curge sudori
cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde şi dulci de
pocăinţă. Asta-i rugăciunea de foc – Arderea Duhului. Această
unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu se uneşte
Hristos cu sufletul nostru. Ce minune! Ce taină! Ce clipe fericite,
ce dulceaţă şi ce bucurie are inima atunci căci nu se poate explica
în cuvinte. Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii
inimii un ceas sau două – cu mintea pogorâtă în inimă după ce s-
ar trezi, o săptămână sau două nu mai poate intra în inima lui nici
un gând din lumea aceasta. Cerul inimii lui atât se curăţă încât
rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt.
Rugăciunea lui Iisus se poate rosti în multe feluri: prima jumătate
se poate rosti inspirând aerul în piept şi continuând cu a doua
jumătate respirând aerul. În altfel rostind rugăciunea rar în şapte
timpi fiind accentuat fiecare cuvânt: 1. Doamne 2. Iisuse 3.
Hristoase 4. Fiul lui Dumnezeu 5. miluieşte-mă 6. pe mine 7.
păcătosul. Aici nu este vorba de bătăile inimii ci de bătăile
cuvântului la porta inimii. Sau prescurtat când înaintează
 13

rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase inspirând aerul şi miluieşte-

mă respirând aerul. La început inima nu primeşte aceste noi
îndeletniciri ale rugăciunii pentru că este împietrită iar dacă vom
bate mereu la uşa inimii, ea se va deschide şi ne va primi.
Rugăciunea inimii este cea mai înaltă şi mai curată rugăciune de
unire cu Dumnezeu şi alipirea de Dumnezeu, precum copilul alipit
de sânul mamei sale, simţindu-se odihnit, liniştit, fericit şi fără nici
o grijă, aceasta este cea mai curată unire cu Dumnezeu după
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
Aşa făcând rugăciune câte zece, cincisprezece minute de câte trei
ori pe zi până ce ne obişnuim şi apoi va deveni uşoară. Pentru
păcat să curgă orice lacrimă, iar suspinele să nu înceteze din
adâncul inimii.
Ilie Ecdicul
Rugăciunea fără străpungerea inimii este socotită de minte aşa
cum este socotită pentru gâtlej mâncarea fără sare.
De iubeşti pocăinţa iubeşte şi liniştirea căci fără liniştire nu se
poate săvârşi pocăinţă.
Nu te descuraja de multa ta întristare,că lepădarea de lume,
suspinele, nevoinţele, defăimările şi toate neajunsurile îţi vor fi de
folos că Dumnezeu îţi va răsplăti.
Din răsputeri defăimează-te pe tine zi şi noapte socotindu-te şi
numindu-te mai prejos decât orice om. Să nu osândeşti pe
aproapele, ci să urăşti pe diavolul care l-a înşelat, că nu este
vinovat cel ce a căzut în groapă ci cel ce la împins pe el.
Îmbărbătează-te şi luptă cu nădejde că Domnul a zis: „Eu nu am
venit să mântuiesc pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi”
Mulţi nu ştiu şi mulţi nu vor să ştie ce înseamnă rugăciunea inimii
şi nu cunosc foloasele şi roadele acestei rugăciuni pentru că nu au
arat şi semănat ca să culeagă roade şi să guste dulceaţa
dumnezeiască. Aceştia sunt asemenea unui orb din naştere care
aude despre lumina soarelui dar nu ştie ce este această lumină,
asemenea sunt şi cei ce numai aud despre învăţătura pentru
această rugăciune sfântă şi curată dar de înţeles nu o înţeleg – au
cunoştinţă - dar nu au cunoaştere, căci cunoştiinţa vine din
învăţătură, iar cunoaşterea numai din trăire duhovnicească, iar cei
 14

numai cu învăţătura nu înţeleg din pricina grosimii simţirii lor şi prin

aceasta se lipsesc de multe bunătăţi duhovniceşti.
Când Dumnezeu va vedea că tu te sârguieşte, atunci El îţi va da
putere. Cel ce umblă fără osteneală şi suferinţă nu va primi roade.
Rugăciunea aceasta nu se face pentru plăcere, ci pentru că în
acest chip este o datorie a sluji lui Dumnezeu iar bucuria este
sensul trebuincios al slujirii adevărate. Evlavia, frica de Dumnezeu
şi durerea sunt cele mai însemnate trăsături ale adevăratei
rugăciuni lăuntrice ale inimii. Iar prin lipsa lor manifestându-se
numai dulceaţa, miresma şi căldura pot da naştere la părerea
înaltă de sine, iar aceasta este o trufie duhovnicească şi înşelare
pierzătoare şi după puţin timp dulceaţa, mireasma şi căldura vor
dispărea şi vor rămâne ca o simplă amintire.
În inimă este viaţa, acolo trebuie să vieţuim, în inimă vei vedea în
chip gândit pe nevăzutul Dumnezeu. Să iei aminte că odată cu
intrarea minţii în inimă să nu intre nimic din cele pământeşti – aici
este toată taina vieţii duhovniceşti.
Roadele ostenelilor din rugăciunea inimii nu sunt căldură şi
dulceaţă ci zdrobirea inimii şi frică de Dumnezeu. Inima ajunge
curată numai după ce a fost spălată cu lacrimile pocăinţei şi
supusă cu totul în voia lui Dumnezeu. Virtuţile sunt aripile minţii
prin care se apropie de cele cereşti.
Rugăciunea este o poruncă a Domnului la fel ca pocăința. Pentru
rugăciune la fel ca pentru pocăință, ne-a fost arătat un singur
sfârșit : intrarea în Împărăția cerurilor, care este înlăuntrul nostru.
Sfântă și mântuitoare este îndeletnicirea cu nevoința rugăciunii
inimii. Ea este cea mai însemnată și cea dintâi între nevoințele
călugărești. Ca să dobândim ceva de la Dumnezeu trebuie să
cerem prin rugăciune. Cel care a ajuns la starea de luarea-aminte
statornică și suspine și străpungere a inimii în rugăciunile sale –
acela a ajuns la starea fericirilor numite în Ev. sărăcie cu duhul și
plânsul. Pregătește-te de rugăciune prin despătimire și desfacerea
de grijile pământești. Ținut de împătimiri și împrăștiat de griji,
cugetul tău nu va putea să tindă neabătut prin rugăciune doar către
Dumnezeu. Nu putem sluji lui Dumnezeu și lui mamona, adică
grijilor, plăcerilor și patimilor. Domnul poruncește zicând : Când te
rogi intră în cămara ta și zăvorând ușa ta roagă-te Tatălui tău,
 15

Celui într-ascuns. Fie că te afli printre oameni, fie că ești singur,

silește-te mereu să te cufunzi în cămara lăuntrică a sufletului tău,
să zăvărăști ușile simțurilor și limbii, să te rogi în taină cu mintea
în inimă. După ce ai îndrăgit nevoința rugăciunii, să îndrăgești și
înstrăinarea și însingurarea chiliei celei materialnice. Zăvorăște
ușa ei și pentru tine și pentru ceilalți, cu răbdare să înduri
plictiseala de a sta închis în chilie, că ea nu va întârzia să facă loc
unui simțământ cât se poate de plăcut. Rabdă închis în chilie, ca
într-o temniță pentru păcatele tale. Rămâi în chilia ta, au zis Sf.
Părinți și ea te va învăța la tot lucrul, adică la viețuirea
călugărească care se concentrează toată în rugăciune.
Însingurarea chiliei și pustia sunt locaș rugăciunii. Acolo în tine
însuți, înlăuntrul și adâncul inimii fă rugăciune și prin ea ți se va
descoperi o priveliște care va atrage întreaga ta luare-aminte, ea
îți va aduce cunoștiințe mai presus de lume. Când ți se va
descoperi acea priveliște, privirile tale duhovnicești se vor lipi de
ea, te vei răci față de toate cele vremelnice, trecătoare și
stricăcioase, care ți-au fost pe plac până la ceasul acela. Tu să
cugeți așa : Astăzi sau mâine voi muri, și trebuie grabnic să mă
pregătesc făcându-mi socoteala unde îmi voi petrece veșnicia! Să
petreci pe pământ între oameni ca un călător. Tu ești un călător
străin și pribeag! Pământul este un han, în care călătorul stă și se
odihnește o noapte pentru a pleca mai departe până ajunge la
destinație.
Plânsul este rugăciunea călugărului. Dacă nu găsim povățuitor și
călăuzitor, să alegem plânsul ca să ne arate cum și unde să
mergem. El ne va învăța rugăciunea. Plânsul împreună cu
dreapta-socoteală ne va păzi de înșelarea de sine. Tot cei ce au
lepădat plânsul, au căzut în înșelarea de sine. Trebuie să plângem
pentru că am pierdut pe Cel dorit. Părăsiți distracțiile și plăcerile
amăgitoare, că toate acestea pustiesc sufletul și nu lasă cugetarea
minții să se ridice către Dumnezeu, nicidecum.
În rugăciunea inimii nevoitorul îşi răstigneşte patimile şi gândurile
păcătoase care s-au legat de sufletul său. Omul oferă din partea
sa voinţă iar Dumnezeu îi dă har şi putere „Dai voinţă iei putere”.
Până când nu va dobândi sufletul beţia credinţei în Dumnezeu, să
fie nebun pentru Hristos cu pornire tare şi neclintită, el nu-şi va
 16

putea vindeca slăbiciunea simţurilor dacă nu va da la o parte vălul

ce acoperă scânteia din inimă a Duhului Sfânt
Când harul se înmulţeşte în omul cu inima curată atunci el începe
a dispreţui cu uşurinţă frica de moarte. Cine are frică de moarte
acela nu a ajuns la rugăciune curată.
Noi nepurtând grijă de porunci ca păstrătoare ale harului, am căzut
iarăși în patimi și în loc de răsuflarea Duhului Sfânt, ne-am umplut
de răsuflarea duhurilor rele. Rugăciunea inimii este rugăciunea în
singurătate.
Cei neîncercați nu primesc nici însușirile minunate ale rugăciunii
lucrate în chip deosebit în unii de Duhul în inimă respingându-le
cu necredința și mândria lor.
Unii însă nici nu vor să audă că este har în vremea de acum fiind
întunecați la minte și împietriți la inimă și puțin credincioși din multă
nesimțire, neștiință și uitare.
Citește mereu cele despre liniștire și rugăciunea inimii. De am
avea toată petrecerea noastră minunată dar dacă n-am dobândit
inimă îndurerată – ea este mincinoasă și zadarnică. Căci
călătorind fără durere și suspin – suntem împinși mereu de
trândăvie și moleșeală la împrăștiere fără folos și ne întunecăm.
Aceasta o mărturisește și marele Efrem zicând:”Ostenind
ostenește-te cu durere ca să scapi de ostenelile durerilor celor
deșarte. De nu vom slăbi mijlocul nostru de osteneala postului, și
nu vom naște rodul în dureri de facere și în statornicia inimii – nu
vom dobândi duh de mântuire pe pământul inimii noastre. Cine nu
are ascultare de altul mai bătrân și priceput în aceste lupte – acela
rămâne într-o luptă lăuntrică continuă cu gândurile. El nu câștigă
lupta, nu dobândește pacea de gânduri – pentru că luptă de unul
singur. Neascultând de un povățuitor iscusit și sporit duhovnicește
– nu-ți dai seama de marginile puterilor tale, te supraprețuiești –
nu are cine să te facă atent la scăderile și greșalele tale.
Cea mai de căpetenie este căldura cea adevărată care se naște
din rugăciunea curată a inimii. Rugăciunea este curată, adevărată
și nerătăcitoare – atunci când mintea păzește inima în vreme ce
ea se roagă. Lumina puterii drăcești este în chipul focului și scoate
fum și este asemenea focului supus simțurilor – iar când o vede
sufletul cumpătat și curățat este dezgustat și scârbit de ea. Este o
 17

deosebire între nălucire și închipuire. Nălucirea are mai mult un

sens de tulburare și bolnăvicioasă. Dumnezeu locuiește acolo
unde este cunoscut. Cel ce se roagă trebuie să se despartă cu
totul de înțelesurile care se întipăresc în minte ca niște chipuri.
Mintea este vârful cel mai înalt al ființei omenești. Peste ea
strălucește în vremea rugăciunii lumina Preasfintei Treimi.
Sf. Isac Sirul zice: „Fără rugăciune neîncetată nu te poți apropia
de Dumnezeu. Orice rugăciune în care trupul nu se obosește și
inima nu se întristează, nu se umilește – trebuie socotită ca un făt
lepădat, pentru că acea rugăciune este fără duh.
Rugăciunea cea cu multe cuvinte risipeşte mintea şi o face să
nălucească, iar cea cu un singur gând are obicei să o adune.
Numele lui Iisus este ca o armă împotriva diavolului şi împotriva
firii noastre căzute şi o adevărată dorinţă de proslăvire a lui
Dumnezeu. Unească-se suflarea ta cu pomenirea lui Iisus şi atunci
vei cunoaşte folosul liniştirii. Noi nu ştim a ne ruga cum se cuvine,
ci Însuşi Duhul Sfânt mijloceşte pentru noi cu suspinuri negrăite.
Cel mai mare lucru ce se cere de către Dumnezeu de la om este
rugăciunea curată, deci: rugăciune, smerenie, iertare, ascultare.
După retragerea Harului, iarăşi va veni ispita şi întristarea,
tulburarea şi iarăşi nevoinţă, biruinţă şi mulţumire. Şi aceasta se
face până când, încetul cu încetul, omul se curăţă de patimi şi
devine duhovnicesc. Trebuie să te nevoieşti, nu căuta să vină
singure cele bune. Să-ţi îneci mânia şi pofta. Te vei osteni mult
până când vei înţelege. Rugăciunea lui Iisus fă-o în linişte, fără
glas şi fără lumină, deoarece lumina răspândeşte mintea.
O, Duhule Sfinte drag ești tu sufletului! Nu este cu putință să te
descriu – dar sufletul cunoaște venirea Ta și Tu dai pace minții și
dulceața inimii. Fericiți suntem noi creștinii ortodocși, pentru că
mult ne iubește Domnul, și ne dă harul Duhului Sfânt – ne dă să
vedem slava Lui. În fiecare zi hrănim trupul nostru și respirăm aer
în fiecare clipă ca el să trăiască – dar pentru suflet avem nevoie
de Domnul și de harul Duhului Sfânt – fără de care sufletul moare
duhovnicește. Când harul se împuținează în suflet – atunci el cere
iarăși de la Domnul mila pe care a cunoscut-o. Atunci sufletul se
frământă, pentru că îl chinuie gândurile rele și el caută ocrotire la
Domnul.
 18

Rugăciunea neîncetată este rod al postului şi al nevoinţei. Scopul

rugăciunii este să-l ridice pe om de la pământ la cer şi să-l
înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea neîncetată se
numeşte şi a inimii, pentru că prin ea se descoperă inima
duhovnicească, care este centrul existenţei omului şi acolo se
lucrează rugăciunea către Dumnezeu. În rugăciune este suflare şi
răsuflare.
Credinţa vie se arată prin stăruinţa în rugăciune.
În om există trei forţe ce acţionează necondiţionat: setea de
veşnicie, conştiinţa şi buna voire. Acestea sunt cele mai de preţ
daruri pentru a lupta împotriva celor trei duşmani ai omului.
De nimic nu se supără satana, de cât când vede că omul cere
ajutorul lui Dumnezeu – că ştie că nu poţi să-l biruieşti tu. Tu Îl
chemi pe Cel ce poate toate şi ştie toate. Îl dai pe mâna lui
Dumnezeu să-l bată.
Rugăciunea este ca o apă care stinge focul păcatului.
Rugăciunea este silirea firii, necontenit.
În rugăciune trebuie să ne ţinem pe noi în stare de mare
nevrednicie. A te ruga din inimă, trebuie să simţi durere, durere
după durere se face rană, şi din rană evlavia la rugăciunea.
Rugându-ne trebuie să fim smeriţi şi să avem simplitatea şi
nerăutatea unui copil, pentru a ne învredinici ca să fim acoperiţi de
mila Părintească. Când te rogi, nu te ruga doar pentru tine – ci
sârguindu-te să simţi alături de tine pe toţi fraţii și întreaga Biserică.
Rugăciunea trebuie să fie cugetată şi simţită – până mintea nu ia
foc, nu poate gândi la Dumnezeu.
Rugăciunea este un mijloc neapărat folositor – dar trezvia este un
scop atins.
Rugăciunea trebuie urmată de nevoinţe şi osteneli.
Cine a semănat, va şi secera.
Roadele sunt ale acelora care s-au ostenit.
Cinstea şi cununile şi darurile se dau celor care s-au luptat lupta
cea bună după lege şi au biruit. Oare cine îl va încununa pe cel ce
nici nu a luptat, ci a trândăvit?
Dreptul Iov zice: "Viaţa omului nu-i decât un război necontenit de
ispită şi iscusire."
 19

Chiar singură pomenirea numelui lui Iisus Hristos veseleşte şi

mângâie sufletul, vindecă, însănătoşează, măreşte darul,
adoarme împuţinarea de suflet şi întristarea şi este cu adevărat
viaţă – iar a-L uita este moarte.
Noi, robii lui Dumnezeu, se cuvine a socoti Împărăţia cerurilor şi
cununa fericirii care ne-a făgăduit-o Dumnezeu ca un dar, iar nu
ca o plată şi datorie.
Toate le vom birui cu puterea lui Dumnezeu.
Dumnezeu dă cununa nu după nevoie datorie sau câştig, ci după
a Sa bunătate şi făgăduinţă.
Se zice cunună a dreptăţii fiindcă se face câştigată oarecum prin
faptele cele bune, surpând răsplătirea ca întru totul să fie dar şi
hărăzire ca o facere de bine.
David zice: "Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat
nouă?"
Toată atenţia să se îndrepte spre inimă, fără de care nu este
posibilă rugăciunea minţii. Trebuie deci să ne sârguim pentru a
pogorî mintea în inimă. Şi atunci puterile îndumnezeitoare din
numele lui Iisus Hristos se desfac ca o explozie de lumină lăuntrică
numai în fiinţa devenită fără prihană – iar iluminarea se face prin
îndepărtarea ultimului rest de răutate din inimă. Aceasta se face,
se curăţă şi se spală prin lacrimile de pocăinţă şi supusă total lui
Dumnezeu cu credinţă, căldură şi dragoste.
Cel ce nu se străduieşte prin lupte să dezrădăcineze patimile –
acela nu va secera nimic.
Domnul ne-a vestit: "Cine rămâne întru Mine şi Eu rămân întru el
– şi acela va aduce multă roadă. Că fără de Mine nu puteţi face
nimic." Iisus Hristos este viţa – şi noi suntem mlădiţele şi din El ne
tragem seva vieţii. În inimă va apărea o scânteie dumnezeiască şi
prin Rugăciunea lui Iisus să sufli asupra scânteii şi ea se va mări,
devenind flacără, cu lumina tot mai mare. Mare este puterea
acestei rugăciuni şi nu este nimeni din cei care râvnesc mântuirea
care să nu cunoască această lucrare – şi cu toate acestea vedem
cum că nu toţi au deprins-o şi nu toţi sunt părtaşi la această putere
şi nu toţi gustă roadele ei. Se întâmplă aceasta pentru că unii vor
să ia prin propriile lor puteri în stăpânirea lor ceea ce îi aparţine
Harului lui Dumnezeu.
 20

Tot aşa se întâmplă şi în celelalte nevoinţe.

Curăţia inimii şi a minţii se dobândeşte prin nevoinţe, necazuri,
lipsuri, chinuire de bunăvoie, lacrimi şi prin omorârea tuturor
lucrurilor rele.
Credinţa curăţiei este ascultarea şi dragostea mare de Dumnezeu.
Postul este primul mijloc de curăţie a minţii şi unit cu rugăciunea
se va subţia mintea devenind transparentă şi limpede, şi inima se
face mai răbdătoare şi iertătoare. Orice rod de viaţă
duhovnicească ai căuta – de căutat tu să-l cauţi cu toată stăruinţa
ta – dar să nu aştepţi rodul din chiar căutarea aceasta şi din
ostenelile tale. Ci descoperă-ţi tristeţea şi neputinţa ta înaintea
Domnului fără să socoteşti ceva din partea ta, şi atunci El va lucra.
Tu roagă-te: "Doamne, eu doresc, voiesc, caut, dar Tu dă-mi viaţa
întru dreptatea Ta."
Nu primim răsplată după vrednicia noastră – căci totul este milă.
Ceea ce am primit la Botez nu se nimiceşte prin păcat, ci se află
îngropat ca o comoară în inimă, în cenuşa păcatelor.
Să nu răspunzi la întrebarea: "oare acesta este semnul?" Să nu
te măsori, fereşte-te de acestea ca de foc, să alungi astfel de
întrebări fără milă îndată ce vor răsări.
A nu stinge duhul înseamnă a nu înăbuşi cerinţa lui şi îndemnul
lui.

Dar Dumnezeu prin Botez ne-a dat o scânteie ca să ne lumineze

calea acestei vieţi prin valea plângerii şi întunericului acestei lumi.
Şi unii această scânteie dumnezeiască o acoperă cu cenuşa
păcatelor şi puţini sunt cei ce suflă mereu în ea ca să nu se stingă,
ca să mărească luminiţa ei prin puterea harului Duhului Sfânt
chemat prin rugăciune, rostind numele Domnului care suflă ca o
adiere de vânt în această scânteie din sufletul omului.
Cum spune Sf. Ap. Pavel: "Duhul să nu-l stingeţi."
Sf. Efrem Sirul zice: "Coboară din cap, căci rămânând acolo şi
lucrarea este pe dinafară şi nu vei dobândi nimic, că acolo este
iarmarocul dracilor."
Coboară cu mintea în inimă, că acolo este viaţa. Mintea este acolo
unde este atenţia şi nimic din cele străine să nu intre în inimă –
aici este toată taina vieţii duhovniceşti. Paza minţii de gânduri şi
 21

luarea aminte, să primim în inimă şi să izgonim de acolo tot ce este

nedrept. Unde este durere sau rană – acolo aleargă și mintea.
Sf. Ioan Gură de Aur spune: "Păcatul s-a înrădăcinat adânc în
sufletul omului şi s-a transformat în obişnuinţă şi convingere ce
creşte în fiecare din copilărie, şi-l învaţă pe om cele rele. Lumea
cea văzută, de la împăraţi şi până la săraci, toată este în tulburare,
în neorânduială, în luptă, şi nimeni din ei nu ştie pericolul acestui
lucru. Oamenii nu ştiu că fac acest lucru îndrumaţi de o putere
străină de firea lor şi ei socotesc că acest lucru este firesc şi că fac
acest lucru după judecata lor proprie."
Omul prin rugăciune şi nevoinţe declară război satanei şi
trebuie să se urască pe sine – să se lepede de sufletul său – să
se mânie pe el – să se defăimeze – să se ocărască – să se
împotrivească dorinţelor sale obişnuite – să se certe cu cugetele
sale – să se lupte cu sine însuşi şi prin acestea să-şi schimbe viaţa
cu una mai bună.
Mulţi dintre fraţi nu cunosc înşelarea minţii pe care o suferă de la
draci. Ei se silesc să fie harnici în toate lucrările din Mănăstire, dar
fără să se îngrijească de paza minţii, şi îşi petrec viaţa cu simplitate
şi fără de vicleşug, dar nu este de ajuns pentru mântuire. Ei
negustând din curăţia inimii, nu cunosc deloc întunericul patimilor
dinlăuntrul inimii.
Ei se feresc numai de păcatele cele văzute, cele săvârşite cu
fapta, fără a ţine cont de înfrângerile şi biruinţele cele de gând pe
care nu le vede ochiul cel simţit, pentru că ele sunt ascunse,
duhovniceşti, şi cunoscute numai de Dumnezeu. Una este
lucrarea şi alta este taina.
Primirea unui dar de la Dumnezeu fără ispite şi încercări de tot
felul – este pierzare pentru cel ce l-a primit. Deci roagă-te
Domnului să te înveţe să te smereşti, ori de nu, să-ţi ia darul, ca el
să nu fie pentru tine pricină de pierzare. Tu dacă ai făcut ceva
lucrare – Dumnezeu ca un milostiv îţi dă darul – dar tu trebuie să
te lupţi să-l păzeşti şi să-l păstrezi şi să lucrezi.
Noaptea nopţii vesteşte ştiinţa – iar ziua zilei spune cuvânt.
Vederea deasă cu mirenii poate da tărie patimilor, poate slăbi pe
cel nevoitor, se poate schimba buna lui aşezare. De aceea
călugărul şi mireanul să nu se amestece petrecând la un loc – ci
 22

să se depărteze călugărul de apropierea tuturor celor prin care

este ispitită voia lui.
Dacă vrei să fii cunoscut de Dumnezeu, fă-te necunoscut de
oameni pe cât este cu putinţă.
În inimă se adună toate puterile sufleteşti. La început vei da peste
un întuneric şi o rezistenţă îndărătnică. Dar stăruind în rugăciune
zi şi noapte, vei descoperi ca prin minune o fericire fără margini.
Puntea de legătură dintre minte şi inimă se mai numeşte puntea
înfruntărilor – căci acolo diavolul luptă cu sălbăticie ca mintea să
nu intre în inimă, căci după aceea nu mai poate face nimic.
Dumnezeu pătrunde sufletul omului, formând cu el un singur duh.
Cel ce a ajuns pe această treaptă, simte o nespusă bucurie, o
pace pe care nimic din ceea ce este pământesc nu i-o poate da.
Acolo este pacea făgăduită de Mântuitorul: "Pacea Mea dau
vouă!"
Sf. Ap. Pavel zice: "Rugaţi-vă neîncetat – bucuraţi-vă pururea –
mulţumiţi Domnului pentru toate. Calea cea mai lungă și
anevoioasă este de la minte la inimă. "
Atenţia minţii trebuie să caute locul inimii duhovniceşti.
Omul trebuie să capete darul deosebirii duhurilor.
Între minte şi inimă este un drum neînchipuit de lung, cu multe
capcane şi acoperit de un întuneric complet. Omul se sperie de ce
vede – dar trebuie să aibă tărie de a se arunca în războiul din
întuneric cu încredere în Dumnezeu, Care te ajută.
Mântuitorul zice: "Îndrăzniţi şi nu vă temeţi – Eu am biruit lumea."
Noi nu avem smerenie şi de aceea ne chinuim pe noi înşine, dar
şi pe cei ce trăiesc în jurul nostru. Până când sufletul se învaţă a
păstra harul, se chinuieşte mult. Când eşti în pace şi n-ai luptă,
atunci mai mult te smereşte. Domnul a venit pe pământ ca să
verse foc pe pământul inimii noastre, adică harul Duhului Sfânt.
Rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri – că şi ei sunt fraţii voştri şi
viaţa voastră – iar duşmanul omului numai diavolul este.
Cuvântul este sluga minţii – căci ceea ce voieşte mintea, aceea
tâlcuieşte cuvântul. Prin minte şi cuvânt omul este nemuritor.
Dacă vrei să te rogi în duhul – să nu iei nimic de la trup. Căci ce
este din Duhul, duh este, şi ce este din trup, trup este.
 23

Nu socoti că ai dobândit vreo virtute dacă nu ai luptat mai înainte

până la sânge pentru ea. Să căutăm singurătatea şi simplitatea.
Tot meşteşugul are nevoie de timp şi de învăţătură multă pentru a
fi dobândit. Omul nu se va folosi fără de osteneli de bunăvoie şi
fără ajutorul lui Dumnezeu.
Prima rugăciune este a gurii, a doua este a minţii sau a
cugetării, a treia este rugăciunea minţii din inimă.
Să zici rugăciunea cu toată voinţa, puterea şi dragostea ta –
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul.
Mila lui Dumnezeu să o cerşeşti în toate zilele vieţii tale, dar dacă
s-ar putea, în fiecare clipă cu inimă zdrobită, umilită, suspine şi
smerenie. Rugăciunea inimii este oglinda sufletului.
Câştigă smerenie, plâns şi lacrimi.
Căci umblând în duh, sufletul nu mai poate cunoaşte poftele
trupului.
Postirea, privegherea, culcarea pe jos, plecarea genunchilor,
defăimarea de sine, înfrânarea de la toate, şi celelalte rele pătimiri
de bunăvoie ale trupului sunt mijloace şi meşteşuguri de curăţie a
firii omeneşti de patimi.
Cei neîncercați nu primesc nici însușirile minunate ale rugăciunii
lucrate în chip deosebit în unii de Duhul în inimă respingându-le
cu necredința și mândria lor.

Reținerea respirației
( Sf. Vasile cel Mare +380 )
Reţinerea respiraţiei şi aplecarea puţin a bărbiei spre partea
stângă a pieptului unde se află inima, aceasta este o metodă de
ajutor pentru începători pentru a forţa mintea să intre în inimă,
câştigând rugăciunea inimii. Când doreşti să priveghezi şi să te
rogi cu rugăciunea lui Iisus: aşează-te pe un scăunel mic, cam de
o palmă de lat, de o palmă de înalt şi de două palme de lung, în
chilia liniştită şi neluminată şi apleacă puţin barba spre partea
stângă a pieptului spre inimă sesizând bătăile inimii,
 24

concentrează-ţi atenţia minţii spre inimă. Atenţia nu trebuie să se

concentreze şi să urmărească un organ oarecare, nici un simbol,
nici o icoană, ci căutând sufletul pentru reîntoarcerea în sine,
pentru a se cunoaşte pe sine.
Şi în timpul rugăciunii lui Iisus, odată cu cuvintele rugăciunii
inspiri sau tragi aer zicând : „ Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul” şi apoi dai aerul afară
respirând şi aşa repetând rar şi liniştit vre-o zece, douăzeci de
minute după aceia faci o pauză neapărat pentru a odihni inima.
Prin această metodă a reţinerii respiraţiei a aplecării bărbiei spre
inimă şi statul pe un scăunel se încordează inima se strâmtorează
neavând aer suficient prin această metodă se atrage mintea să
intre mai uşor în inimă.
Pronunţarea rugăciunii întregi se face la început iar mai pe urmă
se înjumătăţeşte: inspirând aerul zicând: „Doamne Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumnezeu” şi respirând aerul zici:”miluieşte-
mă pe mine păcătosul”. Să se ştie că concentrarea atenţiei şi
cugetarea se fac numai în partea de sus a inimii, să nu fie nici în
partea de mijloc, nici în partea de jos a inimii căci în jos vine
înşelarea. Să se mai ştie că metodele de ajutorare cu reţinerea
respiraţiei şi celelalte sunt numai pentru începători şi a săvârşi
lucrarea mai uşor, dar nu din metoda în sine se dobândeşte
intrarea minţii în inimă, ci din evlavia, frica de Dumnezeu, durerea
şi zdrobirea inimii.
Reîntors în sine omul descoperă o lume vastă şi neliniştita
formată din gânduri, idei, planuri,viziuni, dorinţe, instincte,
sentimente, patimi, pofte, aspiraţii, temeri necontrolate, idealuri,
dorinţe de infinit, toate acestea se găsesc în neorânduială şi inima
este asemănată cu o mare cu multe vietăţi.
Sf. Nichifor Pustnicul Concentrează-ţi atenţia rugăciunii cu
mintea îndreptată un timp în partea de sus a pieptului, unde este
o adâncitură, sub gât, unde este partea vorbitoare a inimii şi după
un timp să te muţi coborând deasupra sânului stâng în partea de
sus a inimii, continuând rugăciunea.
Sf. Simeon Noul Teolog ne învaţă să împărţim rugăciunea lui
Iisus în două parţi, scopul împărţirii este de a înlătura un neajuns
rezultat din rostirea întreagă a acestei rugăciuni, fapt care ar sili
 25

atenţia să zăbovească pe la prea multe cuvinte iar mintea nu s-ar

putea concentra şi s-ar putea împrăştia. Prin rostirea rugăciunii
întregi a lui Iisus se produce o respiraţie mai rară şi nu este
folositoare prin faptul că ieşirea aerului de la inimă întunecă mintea
despărţind-o de inimă odată cu expiraţia. Expiraţia produce o
oarecare slăbire a concentrării minţii şi o împrăştiere a atenţiei.
Încă o dată repetăm, să se ştie că asemenea mijloace şi
procedee nu au un rol esenţial, ci numai ajutător la cei începători
pentru o oarecare măsură ca să intre mintea mai uşor în inimă.
Dar dobândirea intrării minţii în inimă nu vine prin aceste metode
ci prin evlavia, frica de Dumnezeu şi durerea şi zdrobirea sau
frângerea inimii şi ajutorul lui Dumnezeu .

Cele patru foloase din reţinerea respiraţiei

(Calist II Xantopol)
1. întâiul folos ce se naşte din această măsură ca ţinere a
răsuflării este că prin această forţare se necăjeşte şi se
strâmtorează puţin inima nelăsând-o să-şi dobândească văzduhul
ei cel firesc şi complet, iar mintea cu acest meşteşug, mai lesne
se adună şi se întoarce la inimă. Una pentru durerea si chinuirea
sau zdrobirea ei, iar alta pentru dulceaţa care se naşte din această
fierbinte pomenire a lui Dumnezeu.
2.al doilea folos ce se naşte din această puţină reţinere a
respiraţiei este că inima care era groasă, împietrită, aspră şi rece
acum ea se subţiază, se înmoaie, se îmblânzeşte şi se înfierbântă,
făcându-se mai smerită şi mai îndemânatică spre a se umili şi a
vărsa lesne lacrimi.
Totodată se subţiază încă şi creierul şi ca urmare împreună se
subţiază şi lucrarea minţii şi se face cu chip de una luminoasă şi
mai îndemânatică spre unirea cu strălucirea dumnezeiască cea
mai presus de fire.
3. al treilea folos care se naşte din ţinerea cea cu măsură a
respiraţiei este aceasta că: strâmtorându-se şi pătimind inima
durere, ea varsă afară undiţa cea otrăvitoare a deznădejdii şi a
păcatului care mai înainte a apucat de a înghiţit-o din amăgirea
 26

diavolului. Şi aşa se tămăduieşte la dânsa cele împotrivitoare prin

cele potrivnice adică prin strâmtorare împreună cu rugăciunea.
4. al patrulea folos este că toate celelalte puteri ale sufletului se
unesc şi se întorc către Dumnezeu care lucru este şi minunat al
spune, căci cu acest chip, omul aduce lui Dumnezeu pe toată
zidirea cea simţită şi cea gândită a cărui legătură şi cuprindere
este el – omul.
În om ca în grădina Raiul se află ca un izvor de apă vie, care
ţâşneşte din inimă şi este mişcarea de viaţă făcătoare a Duhului
Sfânt. Şi izvorul în chip minunat se împarte în patru râuri ca: 1.
înţelepciunea, 2. cumpătarea, 3. dreptatea şi 4. bărbăţia, care
adapă tot sufletul şi din care se naşte toată virtutea în chip
dumnezeiesc, cu slavă şi strălucire, putere străvăzătoare şi
proorocească, ca Adam înainte de cădere.
Sf. Isaac Sirul spune: că nevoitorul în rugăciunea contemplativă,
este stăpânit de o putere şi dus la nişte privelişti şi taine minunate,
aceasta este spaimă, uimire şi vedere iar nu rugăciune.
Rugăciunea este sămânţa semănată, iar în această stare este
secerişul şi adunare snopilor, adică a roadelor duhovniceşti. În
vremea aceasta mintea este răpită în afară fără de veste, neavând
nici o dorire, atunci se aprinde în suflet o bucurie negrăită şi limba
tace că aceasta nu este lucrarea ei şi în inimă fierbând o negrăită
dulceaţă.
Când va gusta omul din hrana aceasta nu o va mai uita niciodată
şi va dori oricând să o guste. Atunci nevoitorul pe toate cele
trupeşti le va socoti gunoaie şi pleavă şi cenuşă. Cel ce a aflat
bucuria şi a aflat dulceaţa în Dumnezeu nu numai că nu se mai
uită la patimi, dar nici la acea vieţuire de până atunci nu se mai
întoarce, el vrând mai degrabă să iasă din trup şi să zboare la
Domnul, căci dragostea de Dumnezeu este mai dulce decât viaţa,
iar cunoaşterea de Dumnezeu din care se naşte dragostea
dumnezeiască este mai dulce decât mierea şi fagurele.
Când se va lua acoperământul patimilor de pe ochii cei sufleteşti
şi se va uita omul la acea slavă îndată va fi răpit întru uimire şi de
n-ar fi pus Dumnezeu hotar câtă vreme să zăbovească în aceste
dulceţi şi bucurii, omul n-ar mai fi vrut să iasă şi să se dezlipească
din minunata lor vedere.
 27

Amar nouă!......că nu ne cunoaştem sufletul şi nu ne dăm seama

la ce vieţuire înaltă am fost chemaţi! „Mulţi sunt chemaţi dar puţini
sunt aleşi”.din nepăsare şi ne grijă zicem că acestea au fost pentru
sfinţii cei de demult, iar nouă nu ne este cu putinţă a le dobândi.
Dar nu este aşa! Acestea sunt cu neputinţă celor leneşi care se
aruncă de bunăvoia lor în patimi şi nu vor nicidecum să se
pocăiască, să se ostenească şi să se înfrâneze.
Sf. Serafim de Sarav zice: nu alerga fără oprire la rugăciunea
înaltă şi la cele mai presus de tine, dacă nu ai ajuns la nepătimire,
chiar dacă te sileşte dulceaţa şi dorul.

Rugăciunea răpire-extaz-contemplaţie
Rugăciunea răpire-extaz-contemplaţie – este când omul
începe a plânge la rugăciune cu mare foc, cu râu de lacrimi,
părăseşte materia şi astfel mintea vorbeşte cu Dumnezeu prin
suspinuri. Aceasta se mai numeşte rugăciunea de foc sau uimire.
Acum omul nu are nici o închipuire căci nu poate nimic să-şi mai
închipuie despre ceva sau despre Dumnezeu. Omul se aprinde de
o mare dragoste de Dumnezeu. Însă diavolul ştiind ce mare folos
are omul prin această unire cu Dumnezeu prin minte, luptă cu
mare putere şi urgie împotriva noastră, de aceea avem atâta silă
de rugăciune.
1) Treapta întâi a rugăciunii în extaz-contemplaţie-răpire, acum
sufletul taie păcatul cu lucrul şi pune virtutea în loc.
2) Îşi înalţă mintea de la zidire la Ziditor. Prin contemplaţie omul
luptă să scape de păcatul cel de gând. Nu se mai sminteşte acum,
ci părăseşte lucrarea cea după fire a simţurilor. În jurul lui vede
numai lucrarea lui Dumnezeu. Aici se mută omul din trup la cele
cereşti câştigând odihna sufletului, această treaptă se mai
numeşte ziua a şaptea.
3) Aceasta se numeşte ziua a opta şi odihna sufletului cugetător
ce îşi retrage mintea de la cele mai duhovniceşti cugetări prin
extaz. Omul ajunge îndumnezeit după har. Prin lucrarea minţii
omul se înalţă sus la Dumnezeu. Aici nu mai este contemplaţie ci
odihna sufletului în Dumnezeu. Acum au pătruns razele Duhului
 28

sfânt în om. Acum Dumnezeu odihneşte în el şi el în Dumnezeu.

Acum omul este plin de dragostea lui Dumnezeu. Acum mintea
ştie un singur lucru, să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima,
din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea sa.
De-abia acum împlineşte omul prima poruncă din Lege : să iubești
pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta....
Sf. Isaac Sirul spune: "Dacă citim nişte psalmi şi te-a ajuns
umilinţa sau dragostea de Dumnezeu, nu mai continua din psalmi
ci opreşte-te şi plângi. Când ţi se dă darul lacrimilor, să nu
socoteşti desfătarea adusă de ele ca o nelucrare căci în darul
lacrimilor stă plinătatea rugăciunii. Opreşte-te acolo unde te
umileşti în rugăciune să nu mai caute inima ta cuvinte de
rugăciune ci zi numai acele cuvinte cu toată inima repetându-le
mereu."
Scopul nostru în rugăciune este să ne întâlnim cu Dumnezeu,
să ne întâlnim cu dragoste şi în lacrimi cu El din adâncul inimii
noastre. Dacă ai ajuns la sfârşit în pace, dulceaţă şi mângâiere,
de ce mai cauţi începutul cu mulţi psalmi? Aceasta este îndemnare
de la dracul, că zice cum să las eu psaltirea necitită?
La rugăciune mintea trebuie să fie numai la Hristos, nu prin cine
ştie ce parte a lumii.
La început Rugăciunea lui Iisus este pâine ce întăreşte inima
nevoitorului, apoi se face untdelemn ce îndulceşte inima, pentru
ca în cele din urmă să ajungă vinul ce-l îmbată pe om, adică îl duce
la răpire şi unire cu Dumnezeu. Cel dintâi dar pe care Hristos îl
face omului este conştientizarea stării lui de păcătoşenie. El
încetează să se mai creadă bun şi se socoteşte urâciunea pustiirii
la locul cel sfânt. Este atâta necurăţie înlăuntrul nostru încât
sufletul nostru se chinuieşte. Se socoteşte mai prejos decât toţi
oamenii, cugetă la chinurile iadului şi începe să plângă ca un
osândit la moarte duhovnicească şi strigă: miluieşte-mă, miluieşte-
mă, miluieşte-mă. El nu vede păcatele celuilalt ci numai pe ale lui.
 29

Sufletul
Sf. Vasile cel Mare zice: Sufletul se află în tot trupul pentru a-i
susţine viaţa.
Prin cădere omul a căpătat un caracter pătimaş prin urmările
amestecării.
Lui Adam după cădere i s-au mai adăugat 2 părţi rele ale
sufletului: 1-mânia sau pofta, 2-plăcerea împletită cu durerea.
Aceste părţi sunt improprii sufletului, ele fiind împrumutate de la
trup şi ele stau alături de suflet.
Răul din draci constă în trei părţi: 1-minte fără judecată sau
fără înţelegere; 2-poftă fără minte sau cugetare, 3-închipuire
pripită sau greşită.
Dar sufletul omului are mânie cu înţelegere şi poftă cu minte.
Mânia are două părţi: 1-una care luptă pentru a nu se împlini
pofta 2- şi alta care luptă violent şi insistent pentru împlinirea
potfei.
Binele aşteptat la numit poftă iar pe cel prezent plăcere - pe
când răul
aşteptat la numit frică - iar pe cel prezent întristare.
Omul desfatându-se în plăcere dă în aiureală şi nebuneală,
Din frica de durere - omul caută cu toată puterea spre pofta de
plăcere - şi voind fuge de durere, fuge de răspundere şi
responsabilitate de jertfa. Omul afundându-se tot mai mult în
plăcere se înmulţeşte durerea şi întristarea şi suspinarea şi nu
mai scapă de ele.
Dacă omul mai întâi va cere ajutorul lui Dumnezeu prin
rugăciune şi va face osteneală şi nevoinţă până la durere atunci
va scăpa de plângere.
Durerea este sora plăcerii. Urmarea plăcerii este păcatul.
Plata păcatului este întristarea, durerea, boala şi apoi moartea.
Noi trebuie să fugim de plăcere spre durere.
Se luptă duhul diavolului necurat cu duhul omului ca să-l tragă
larău pentru a-şi pierde mântuirea.
Sufletul niciodată nu vrea să părăsească trupul decât printr-
 30

olovitură sau zguduitură puternică din afară sau vreo silă adusă
de vreoboală foarte mare - sau cînd vine moartea cu paharul
morţii cel foarte amar.
Viața este unirea și legătura minții cu sufletul și cu trupul. Iar
moartea nu este pierderea celor unite – ci stingerea cunoștinței lor.
Căci pentru Dumnezeu toate se păstrează și după moarte.
Dumnezeu a dat celor din ceruri nemurirea – celor de pe pământ
prefacerea și în toate a rânduit viață și mișcare. Precum iese omul
din pântecele mamei sale așa și sufletul – gol iese din trup. Sufletul
unindu-se cu trupul este legat de întunericul și greutatea trupului.
De aceea trebuie să strunim trupul ca pe un prieten milog, viclean
și dușman al sufletului și al duhului.
- Sufletul se află la hotarul dintre întuneric şi lumină.
Astăzi lumea zace în păcate şi condusă de diavol mai mult ca
oricând.
Noi să cerem să fim conduşi de Dumnezeu.
Sufletul are trei puteri; 1-mintea cu cugetarea; 2- dorinţa cu
pofta şi 3 - voinţa cu mânia.
Toate acestea trei puteri ale sufletului trebuie unite şi îndreptate
spre Dumnezeu - să caute curăţia care duce spre unirea cu
Dumnezeu.
Sufletul se vatămă sau din afară de lucrurile cele materialnice
sau dinlăuntru de gândurile cele rele şi de patimile aflate în
inimă.
Sufletul este stăpânul, călăreţul, - iar trupul este calul- dacă nu
eşti atent şi înţelept să dresezi calul cum trebuie el nu va mai
asculta şi te va duce în prăpastie zdrobindu-te şi vei muri.
Sufletul este împărat - iar trupul ostaş. Oare nu este de cinste şi
cuvinţă să împodobim mai mult pe împăratul - decât pe ostaşul?
Îţi împodobeşti trupul - iar sufletul îl laşi să se târască în
zdrenţele patimilor celor păcătoase. Nu te gândeşti oare că ai
fost chemat la nunta fiului lui Dumnezeu?
Oare cum vei putea merge să te înfăţişezi înaintea împăratului
Ceresc Dumnezeu - cu sufletul zdrenţuit şi înegrit de păcate.
Atâta timp cât ne împodobim trupul - este greu să ne împodobim
şi sufletul, aceasta este cu neputinţă. Nu este cu putinţă a sluji la
doi domni este contra firii.
 31

Voința
Voinţa este una din cele trei puteri ale sufletului şi prin
esenţa saîşi află rădăcina în firea duhovnivească a sufletului
şi fiind slobodă de aalege între bine şi rău. Dai voinţă - iei
putere.
Voinţa este canalul prin care răutatea se varsă în om.
Eaîntotdeauna poate în mod activ nu numai în calitate de
cauzatoare ci şide făptuitoare a răutăţii.
Voinţa poartă răspunderea pentru orice păcat, de aceea
fiecare păcat estecondamnat.
Omul are voinţa de sine stătătoare slobodă să dorească cele
bune să se înfrâneze de la cele rele. Cu voia sa omul făcând
păcate dă ascultare duhului celui viclean şi necurat.
Voința este o putere de mișcare a sufletului care în afară de
orice constrângere se îndreaptă spre ceva pe care nu vrea
să-l piardă sau pe care vrea să-l dobândească. Voința este
definită ca facultatea prin care sufletul dorește ceea ce este
potrivit cu firea și întreține tot ceea ce este folositor firii, căci
voința nu este decât dorința cugetării.

Valoarea sufletului
Hristos spune: Cel care vrea să-și izbăvească sufletul – îl va
pierde, iar cel care își va pierde sufletul – îl va mântui!
Ce va folosi omului daca va dobândi toată lumea – dar în schimb
își va pierde sufletul său? Și acesta nu se mai poate răscumpăra
cu nici un chip! Când trupul se desfată și se îmbogățește – atunci
sufletul își așteaptă pieirea.
Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? De ar fi împărat
a toată lumea și ar da toate bogățiile ei – nu poate răscumpăra
un singur suflet! La fel și cu trupul. De ar purta pe cap
nenumărate coroane – dar dacă ești bolnav de o boală trupească
nevindecabilă, nu-ți vei însănătoși trupul de ai da toată bogăția ta
 32

pe leacuri la doctori. Lasă dar totul la o parte și cheltuiește toată

râvna ta numai pentru suflet.
Sufletul omului este mai scump decât toată lumea şi bogăţiile
ei.
Mântuitorul spune : Ce v-a folosi omul de va dobândii
lumeatoată dacă-şi va pierde sufletul său, sau ce va da în schimb
pentru sufletul său. Şi dacă este aşa - cine va putea vreodată să
se împotrivească acestui adevăr.
Cine va cruţa sufletul său - acela îl va pierde iar cine îl va pierde
pentru Mine şi pentru Evanghelie acela îl va câştiga şi îşi va
mântui sufletul său.
Omul
Ce este omul? Omul este slobod de a lucra cum vrea după
propria sa hotărâre şi sfat – adică de bunăvoia sa să facă voia lui
Dumnezeu – sau voia diavolului.
Duhul omului (Sf. Grigorie Palama 1296 - 1359)
Mintea noastră este după chipul Tatălui. Dorința minții de a ști și
de a cunoaște are o dimensiune infinită. Duhul se află în cuvânt.
Nu este cuvânt fără duh de viață dătător. Materia este destinată
să fie făcută vie prin duh. Duhul omului este în minte și în cuvânt
sau mintea și cuvântul omului sunt în duh. Duhul este legătura
dintre minte și cuvânt. Este însăși legătura de iubire dintre ele.

Trupul
Sf. Marcu Pustnicul spune: "Trupul este ca un tovarăş şi prieten
viclean. Este împreună-călător cu sufletul. Trupul pofteşte
împotriva duhului – iar duhul împotriva trupului."
Strâmtă este poarta şi necăjită calea postirii care duce la viaţă –
şi puţini sunt cei ce intră printr-însa. Mâncarea cu lăcomie şi
peste săturare de bucate este tatăl curviei – iar necăjirea
pântecelui este pricinuitoarea curăţiei. Cel ce pe trup îl îngrijeşte
– mai mult îl sălbăticeşte. Patru lucruri înlesnesc curvia trupului:
1 – dormitul pe săturate; 2 – mâncatul până la ghiftuire; 3 –
glumele; 4 – împodobirea trupului.
 33

Nu cu băuturi de vin se cuvine a cinsti praznicele – ci întru

înnoirea minţii şi întru curăţia inimii. Cât trupul este în putere în
toată vremea şi locul – înfrânarea să o păzim. Odihna vatămă
mai mult pe cei tineri – iar mâncarea şi vinul mult şi pe cei bătrâni
şi pe cei desăvârşiţi vatămă. De este cu putinţă dă pântecelui tău
hrană ce îl umple şi uşor se mistuieşte ca să saturi pofta lui.
Mâncărurile care umflă pântecele sunt stârnitoare ale simţurilor.

Inima trupească
Inima este câmpul de luptă pentru mântuirea noastră. Iar scopul
nevoinţei noastre este să o curăţim de toată întinăciunea şi să o
păstrăm curată înaintea lui Dumnezeu.
Inima este templul lui Dumnezeu.
Inima este centrul duhului. Cugetarea minții și simțirea inimii se
întâlnesc în inimă care este centru de viață al ființei umane. Inimile
noastre nu le cunosc dracii și nici gândurile ci numai din lucrare.
La mânie inima fierbe, iar sângele se varsă în sus şi se urcă la
cap producându-se tulburare.
Din cele zise rezultă că inima este primul organ, rădăcina şi
izvorul şi începutul vieţii al petrecerii şi al menţinerii în viaţă.
Inima este centrul cel firesc al trupului şi al tuturor puterilor
materialnice ale trupului - al celor fireşti, hrănitoare, crescătoare,
vieţuitoare, simţitoare, mânioase, poftitoare şi al celorlalte :
cugetătoare, înţelegătoare şi voitoare.
Spre partea de sus care se află în dreptul sânului stâng ea este
lipită, iar în partea de jos ce se coboară spre capătul coastelor ea
este slobodă - de aceea bătaia inimii se simte în această parte
de jos.
Mulţi neavând nici o înţelegere despre alcătuirea inimii îşi
recunosc inima acolo unde simt bătaia - şi apucându-se de
lucrarea rugăciunea inimii, ei îndreaptă respiraţia şi atenţia minţii
introducând-o în inimă spre această parte de jos, ducând-o într-o
stare de înfocare trupească, apărând gânduri şi imaginaţii de
curvie. În această parte inima se înteţeşte foarte mult cu bătaie
mai rapidă şi nevoitorii obţin o stare de înşelare.
 34

Prin cele 5 simţuri ale trupului intră în inimă aproape toate

păcatele ca prin nişte uşi sau ferestre. Cele 5 simţuri sunt :
vederea,auzul, gustul, mirosul şi pipăitul.
Sf. Părinţi afirmă că cele 3 puteri ale sufletului: 1-cugetarea, 2-
voinţa şi 3-dorinţa sunt aşezate în piept astfel: în partea de sus
ale inimii este cugetarea sau duhul omului - în cea din mijloc este
voinţa sau râvna - iar în cea de jos dorinţa sau pofta firească.

Inima duhovnicească
Inima duhovnicească se află în partea de sus a inimii trupeşti
înspre piept.
Se numeşte aşa că aici se află duhul omului şi este la hotarul
dintre Dumnezeu şi om.
Acest duh este suflet al sufletului omului şi este mijlocitor
întretrup şi minte - şi are următoarele caracteristici, este viu are o
răspândire în chipul razelor şi mai este numit duh sufletesc.
Acest duh este ca o parte mai înaltă a sufletului – este viața
sufletului.
Însuşirile duhului omului sunt: 1 - frica de Dumnezeu, 2 -
conştiinţa şi 3 - dorirea sau setea.
Inima duhovnicească este sfânta sfintelor şi Templu sau
Biserică în chip tainic a Duhului Sfânt în care sălăşluieşte
Hristos, inima duhovnicească este câmpul de luptă în care se
înfruntă binele şi răul - locul în care suntem biruiţi sau biruitori.
Inima este cărarea cea tainică şi ascunsă a vieţii şi a sufletului.
Sf. Diadoh spune: înainte de Sf. Botez harul îndeamnă sufletul
dinafară spre cele bune - iar satana foieşte şi se lăfaieşte în
adâncul sufletului ca un stăpân - dar din ceasul din care
renaştem prin botez - diavolul este scos afară, iar harul intră
înăuntru.
Trebuie să se ştie că duhul acesta viclean se află mai mult în
inimă şi că din ea ca dintr-un izvor acest duh se suie la creier şi
nu invers. El intră în aşa zisele cămări ale sufletului tău şi se
cuibăreşte ca şarpele, lovind mortal puterile sufletului tău.
Tot ce este în lume cuprinde: pofta trupului, pofta ochilor şi
 35

trufia vieţii.
Inima omului este cumpăna dreptăţii şi al nedreptăţii. Aici se face
neguţătorie bună sau rea - se luptă viaţa cu moartea - lumina cu
întunericul - binele cu răul - diavolul cu omul.
Inima duhovnicească are şi o cămăruţă de-a stânga numită
laboratorul şi producătorul de gânduri rele - loc al ispitirii.
Nu numai cu pâine va trăi omul - ci cu tot cuvântuul care iese
din gura lui Dumnezeu. Sufletul care a pierdut harul plânge ca
Adam după ce a pierdut Raiul şi nimeni nu-l poate mângâia decât
Dumnezeu.
Această putere deci există în inima omului ca o scânteie
luminoasă dar acoperită de cenuşa păcatelor noastre.
Dorinţa trupului este moarte - iar dorinţa duhului este viaţă şi
pace.
De aceea şi Domnul spune: Că cele ce mişcă pe om spre faptă
pornesc dinlăuntrul omului, din inimă ies toate relele.
Sf. Diadoh spune: diavolul lucrează în aşa fel ca oamenii să nu
afle şi să nu ştie şi să nu creadă că el dă război dinăuntru din
inimă - ci îi amăgeşte să socotească că războiul dat de el vine
din afară, şi din această pricină cei mai mulţi oameni, chiar cei cu
multă încredere cred că gândurile rele le vin nu dinăuntru din
inimă, ci poate din cap, sau poate din vreo altă parte din afară.
Tot ce este în lume cuprinde: pofta trupului, pofta ochilor şi
trufia vieţii.
Inima omului este cumpăna dreptăţii şi al nedreptăţii. Aici se face
neguţătorie bună sau rea - se luptă viaţa cu moartea - lumina cu
întunericul - binele cu răul - diavolul cu omul.
Inima duhovnicească are şi o cămăruţă de-a stânga numită
laboratorul şi producătorul de gânduri rele - loc al ispitirii.
Dacă omul nu are darul Duhului Sfânt lucrător, diavolul conduce
și ia toate hotărârile sufletului.
În jurul inimii duhovnicești se roteşte ca un cerc, ca un nor
întunecos şi înfocat şi nesuferit cu o fierbinţeală ce se naşte focul
pătimaş al duhului lumesc formând ca un zid despărţitor între
Dumnezeu şi om - care nu lasă nici mintea să se întâlnească cu
Dumnezeu şi nici inima să se roage curat - împiedică
comuniunea cu Dumnezeu.
 36

Ca să îşi revină omul din obiceiul pătimaş al păcatelor, îi

trebuie o zguduială puternică, să fie cutremurat din temelia fiinţei
sale.
Inima duhovnicească este floare de foc din rugul aprins de pe
Muntele Hareb.
Sunt puţini cei smeriţi cu inima - dar mai puţini cei curaţi cu inima
aceştia sunt ca pietrele scumpe.

Mintea
Mintea este cea mai mare putere a sufletului dintre cele trei
puteri, după voinţă şi dorinţă. Însuşirea minţii este ca să nască
gânduri. Fiica Babilonului ticăloasă – este mintea noastră, ea
naşte gânduri amestecate, şi bune şi rele şi pruncii fiicei
Babilonului sunt gândurile. Ce este mintea omului, decât un
înger în trup.
Dacă lăsăm gândurile să crească mari şi nu le omorâm, şi nu le
vom lovi de piatra Hristos, va intra diavolul în suflet. Mintea
noastră le hrăneşte împreună cu celelalte două puteri, voinţa şi
dorinţa şi închipuirea şi ele se vor face mari şi puternice – şi mai
pe urmă va fi mai greu de luptat cu ele. Cine nu are trezvia
atenţiei minţii şi nu cheamă numele Domnului în ajutor se va
prăpădi, căci zice: tot cel ce cheamă numele Domnului se va
mântui.
A zis Dumnezeu poporului Israil: "De ce aţi ieşit la război fără
de Mine? Acum înţelegeţi şi vedeţi de ce aţi fost biruiţi."
Mintea este chipul lui Dumnezeu în sufletul omului, i se mai zice și
scaun și tron al Lui. Mintea iubitoare de Dumnezeu învăluie sufletul
– precum soarele trupul.
Sufletul se află în lume fiind născut – mintea este mai presus de
lume, fiind nenăscută. Dumnezeu nu poate fi văzut – ci numai
înțeles cu mintea fiind cât se poate de învederat în cele văzute și
zidite ca sufletul în trup.
Mintea celui înfrânat este biserică Duhului Sfânt iar mintea
lacomului sălaș al ciorilor atrase de stârv.
 37

Mișcă-ți mintea necontenit la rugăciune și vei împrăștia gândurilor

care stăruie în inimă. Mintea zăbovind în plăcere sau întristare –
cade repede în patima trândăviei.
Mintea care se află în vremea rugăciunii înlăuntrul cugetării sale –
se va afla ca mirele ce stă de vorbă cu mireasa în cămara nunții.
Mintea este mintea omenească – iar mireasa este virtutea.
Este cu neputință minții să aibă pace în vremea rugăciunii dacă nu
și-a făcut prietene înfrânarea față de trup și dragostea față de
aproapele.
Mintea trebuie să dobândească : contra iuțimii – iubirea, contra
poftei – înfrânarea și rugăciunea ce curăță mintea.
Mintea cea pururea în mișcare devine nemișcată în lumina
dumnezeiască.
Precum trupul murind se desparte de toate lucrurile vieții – la fel și
mintea murind când ajunge la culmea rugăciunii se desparte de
toate cugetările lumii. Căci de nu moare cu această moarte – nu
poate să se afle și să trăiască cu Dumnezeu.
Mintea adunându-se în sine însăși nu mai vede nimic, nici din cele
ale simțurilor, nici din cele ale gândurilor – ci minți goale fără de
trup și raze dumnezeiești izvorând pace și bucurie.
Mărturia minții iubitoare de Dumnezeu este rugăciunea de un
singur gând.
Nu există rugăciune desăvârșită fără o chemare a minții. Iar
cugetul care strigă neîmprăștiat în rugăciune – va fi auzit de
Dumnezeu.
Când se va slobozi mintea de toată nădejdea din lumea văzută –
să ști că este semn ca a murit în tine păcatul.
Silește-ți mintea să coboare în inimă odată cu respirația. Inima
atrăgând către dânsa răcoreala prin respirație și dând afară din ea
căldură păzește ordinea în care este construită pentru menținerea
vieții.
Mintea nu este suflet ci har de la Dumnezeu care mântuiește
sufletul. Sufletul este în trup iar mintea se află în suflet și cuvântul
în minte. Scriptura grăiește sufletului dar dacă simțirea stăpânește
peste suflet – aceasta nu îngăduie să străbată până la minte,
înțelesul celor scrise. Un lucru este paza cugetelor – și altul cu
mult mai greu este paza minții.
 38

Noi hrănim gândurile noastre prin nepăsare, lenevire, negrijă şi

neatenţia noastră.
Mintea este ca o pasăre neruşinată cum o numeşte Avva Isaac,
pentru că zboară peste tot şi vrea să ştie tot. Întunecarea mintii şi
împietrirea inimii vin din plăceri şi pofte trupeşti şi apoi urmează
deznădăjduirea.
Sf. Isihie zice:''În trezvia atenţiei se cer mai ales trei lucruri: 1–
să luăm aminte la gândurile ce ne vin, 2 – să nu ne învoim cu
ele, 3 – și în dată ce vin să le izgonim cu Rugăciunea lui
Iisus.''
Mintea este portarul inimii, ea nu trebuie să lase gândurile să
intre în inimă. Gândurile intră în inimă prin cele trei simţuri sau
ferestre, dar şi din inimă izvorăsc diferite patimi precum a zis
Mântuitorul: "Din inimă ies toate relele."
Trezvia atenţiei este să nu stai de vorbă cu gândurile.Toată grija
ta pune-o pentru paza mintii sau trezvia atenţiei.
Mintea trebuie să privească cu ochii gânditori ai omului lăuntric.
Mintea se întoarce spre ea însăşi - şi apoi tot prin ea însăşi se
înalţă către înţelegerea lui Dumnezeu.
Nici o patimă nu intră în inimă decât prin închipuire, ca primul
atac care este socotit ca pod al dracilor. Cum Lucifer şi-a
închipuit slava dumnezeirii vrând să ajungă şi el ca Dumnezeu, a
şi căzut din cer. La fel a făcut şi Adam că a primit închipuirea de
la diavol că va ajunge dumnezeu dacă va mânca din pomul oprit
şi după aceasta a şi fost izgonit din Rai.
Când cădem în ispită nu trebuie să deznădăjduim ci trebuie să
înălţăm rugăciuni către Dumnezeu ca El să ne ajute în toate
necazurile.
Mintea cuprinde întregul firii omeneşti: duhul, sufletul şi trupul.
Mintea este puterea cea mai mare şi partea cea mai înaltă a firii
omeneşti - principiul conştiinţei şi voii sale. Duhul minţii este
partea cea mai de sus - ochiul sufletului - puterea sufletească cu
care omul cunoaşte şi înţelege lucrurile şi îşi însuşeşte
cunoştinţele.
Mintea aleargă, hoinăreşte prin toate locurile cu viteza gândului
răspândită şi înlăuntrul trupului şi în afara trupului şi se foloseşte
 39

în chip de negrăit de inimă, ca de un organ sau unealtă. Mintea

se curăţă uşor - dar şi uşor se întinează.
Fără duh mintea rămâne oarbă - lipsită de direcţie. Fără duh sau
har - omul este întunecat - dezorientat, orb duhovniceşte.
Pierderea harului sau a Duhului Sfânt este ca o rătăcire a unui
fiu de împărat dus la vânătoare printr-o pădure sălbatică.
Cine nu cunoaşte dulceaţa harului - acela nici nu-l caută. Când
harul se împuţinează în suflet - atunci el cere iarăşi de la
Dumnezeu mila pe care i-a arătat-o odinioară.
Fără har omul nu cunoaşte voia lui Dumnezeu. Îndumnezeirea
presupune o pază neîncetată a minţii şi o strădanie continuă a
voinţei. Unirea minţii cu inima constă în unirea gândurilor
duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii.

Paza minţii
Paza minţii sau trezvia atenţiei se naşte din frica de Dumnezeu,
ea se mai numeşte privegherea minţii sau ferirea minţii de păcat.
Paza minţii are nevoie necontenit de ajutorul lui Dumnezeu. Paza
minţii are atâta legătură cu rugăciunea minţii, ca şi trupul cu
sufletul. Îndată ce ne-am trezit, vedem cu ochiul minţii dacă se
apropie vreun păcat de minte sau un gând rău - că orice gând
rău este un şarpe gânditor, adică un diavol - şi îndată ce l-am
simţit că se apropie, să ne împotrivim şi să nu-l primim de la
prima apariţie, căci avem această putere, "arma bunăvoirii",
voinţa cu care ne-a încununat Dumnezeu.
Nesimţirea omoară sufletul şi mintea. Cel ce se încrede în sine
va cădea cădere jalnică. Îndată ce Duhul Sfânt va simţi o licărire
de mândrie, se depărtează şi-l lasă pe om în propriile sale puteri,
şi mai pe urmă în mâna diavolului. Sfântul Efrem Sirul zice:
"Când stai la rugăciune şi primeşti gânduri spurcate eşti
asemenea unei mirese care curveşte de faţă cu mirele său." Căci
tot gândul pătimaş dacă-l primim, suntem amestecaţi cu diavolul
acelei patimi şi ne vom duce la gheenă.
Dumnezeu l-a zidit pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său, iar în
ziua cea mare şi înfricoşată a judecăţii de apoi se va cere
socoteală pentru aceasta de la el.
 40

Că nici îngerii nu-l silesc pe om la fapte bune, şi nici diavolii nu

au voie să-l silească la cele rele. Atâta putere are satana: să
clatine puţin puterea cugetătoare a omului, adică să-l
îmboldească prin gând să facă răul – dar nu să-l silească. La
judecată vinovat va fi numai omul.
Mintea omenească stă între Puterile cereşti şi cetele diavoleşti.
Sfântul Efrem Sirul spune: "Câte păcate are omul în minte şi în
inimă, atâţia diavoli are într-însul." Sfântul Marcu Ascetul
spune: "Diavolii se silesc foarte să ne înveţe să credem că nu
avem diavoli în noi."
Pofta este rădăcina păcatului şi este în gândire.
Atenţie! Este bine a nu primi în inimă nici un gând, chiar bun de
ar părea, că pe lângă cel bun se furişează şi cel rău.
Când simţi duhul viclean în apropiere să te opui cu toată puterea,
cu smerenie şi mânie. Paza minţii, atenţia sau trezvia este
alungată de păcatul uitării. Blestemata uitare se opune atenţiei,
ca apa împotriva focului în toată vremea şi o războieşte cu
putere.
"Sufletul care nu are paza minţii se osteneşte în zadar." Paza
minţii se naşte din frica de Dumnezeu.
Pofta este rădăcina păcatului şi este în gândire. Răceala şi
plictiseala sufletului vine mai totdeauna din uitare, care este
primul pas spre depărtarea de Dumnezeu. Un păcat întâi l-ai
gândit, şi apoi merge mai departe. Dacă s-a învoit mintea la
gândire, trece la cugetare, trece la alegere, şi apoi imediat îl
bagă diavolul în imaginaţie sau închipuire. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune: "Urâciunea pustiirii la locul cel sfânt este
păcatul închipuit în imaginaţie, în minte, şi de aici îl bagă diavolul
şi în inimă."

Mişcările minţii
Sfântul Grigorie Tesaloniceanul zice: "În rugăciunea inimii,
mintea are trei mişcări: 1. circulară, 2. în linie dreaptă, 3. în zig-
zag. De aceea, câţi vor să nu se rătăcească, să practice mai mult
în rugăciunea minţii mişcarea circulară a minţii. Aceasta se face
 41

atât prin întoarcerea minţii în inimă, cât şi prin rugăciunea cea

gândită făcută în inimă" – deci în ultimele două poţi să fii amăgit,
dar în această mişcare circulară nu poate să intre şi să încapă
amăgirea diavolului.
Prin fierbinţeala focului cea măsurată, pricinuită în inimă de
pomenirea lui Iisus – care fiind netedă, lină şi cu bună rânduială –
ea alină, bucură şi adună mintea în inimă, şi izgoneşte ca pe nişte
muşte năvălirile gândurilor celor rele – acest foc îi arde pe draci,
izgonindu-i.
Mai este şi altă fierbinţeală netedă, dar aceasta este dătătoare
de tulburare şi fără de rânduială, care se naşte din pomenirea
gândurilor rele şi a cuvintelor desfrânate, a patimilor, care tulbură
şi întristează şi risipeşte mintea.
Iisus Hristos a zis: "Eu nu am venit să aduc pace pe pământ, ci
război şi foc care desparte unul de altul." Acest foc al lui Hristos
tulbură pacea interioară şi cheamă mintea şi inima la o oarecare
luptă şi stârneşte înlăuntrul nostru râvnă spre o rugăciune fierbinte.
Dacă eu zic rugăciunea cu limba şi înţeleg rugăciunea şi cu
mintea şi încep să o simt şi cu inima, gata rugăciunea s-a făcut în
cerc de sineşi ocolitoare, gura-mintea-inima. Iar când mintea se
pogoară în inimă şi de acolo înalţă rugăciuni la Dumnezeu, ea a
ajuns la mişcarea ocolitoare sau sferică. Sf. Dionisie Areopagitul
spune: "În cea dreaptă şi în cea în zigzag se bagă ispita, dar în
mişcarea spirală sau ocolitoare nu se poate băga."
Mişcarea mințiinostre când la zidire, când la Scriptură, se
numeşte mişcare în zigzag sau şovăită. Mişcarea dreaptă este
când cugeţi numai la Scriptură. La rugăciunea inimii, la mişcarea
ocolitoare sau sferică a sufletului, mintea nu vrea să se ascundă
în zidiri, ci se roagă fără răspândire numai la Dumnezeu, cu un
singur gând.
Mintea tinde să-L nesocotească pe Dumnezeu.
Dorinţa se îndreaptă spre zidire.
Voinţa se supune tiraniei patimilor.
Mintea se mai aseamănă şi cu fiul risipitor şi curvar care dorind
mereu să plece îşi cere partea de moştenire, dorinţa şi voinţa, şi
plecând se spurcă ajungând rob al diavolului. Sf. Părinţi spun:
"Dacă vrea cineva să se mântuiască trebuie să ajungă nebun cu
 42

râvna, iar cu nerăutatea ca un copil." Cuvintele rugăciunii trebuie

să curgă unul după altul nelăsând nici un gol. Se va strădui diavolul
să facă măcar o gaură în zidul rugăciunii ca să arunce înlăuntru
un gând ca să zădărnicească lucrarea, să abată mintea de la
rugăciune la închipuirile diavolului.
Rugăciunea este dureroasă şi sângeroasă. La începutul
Rugăciunii lui Iisus se va simţi o durere puternică de cap şi de
inimă. Unora li s-ar părea că chiar vor muri, dar durerea aceasta
este firească, este sănătoasă şi mântuitoare, arde păcatul şi
curăţă inima şi arată că rugăciunea a pătruns în inimă. Această
durere apare din pricină că mintea nu este obişnuită cu această
lucrare precum şi inima şi datorită poziţiei trupului şi depăşirea
puterilor.
Când mintea începe să se curăţească şi pogoară în inimă, atunci
va înceta durerea, întristarea şi suspinarea.

Lupta cu gândurile ( Sf. Teofan Zăvorâtul )

În urma oricărei fapte bune, vin gândurile mândriei – şi în urma
oricărui păcat vin gândurile de întristare şi mânie şi deznădejde.
Dacă am reuşi să deosebim patima de noi înşine ca pe ceva
duşmănos nouă, am fi însufleţiţi de ură şi împotrivire faţă de ea.
Gândurile sunt rădăcini ale faptelor.
Chipurile în care diavolul ne face să gândim ceva ce vrea el fără
ca noi să ne dăm seama de aceasta, este atunci când el îţi abate
gândurile la ceva ce pare că el gândeşte în locul tău, şi îţi spune
propriul lui gând: mi-ar plăcea să fac asta sau aceea.
Sf. Nicodim Aghioritul spune: "Cu cât gândul are mai multă faţă
şi chip de sfinţenie, cu atât trebuie cercetat mai cu dinadinsul."
Rău este să păcătuieşti, dar tot ai scăpare dacă te pocăieşti – iar
dacă păcătuieşti şi nu recunoşti, si nu pui la socoteală că
păcătuieşti, atunci eşti pierdut.
 43

Cele două vămi sau înșelări ce le întâlnește mintea în calea

către poarta inimii
Sufletul omului, fiind înzestrat de Dumnezeu cu trei puteri: minte,
voință și dorință sau alegere. După ce intră mintea în inimă, omul
trebuie să folosească aceste două puteri: voința și dorința. Voința
ca să voiască să se roage, iar dorința să-L dorească pe
Dumnezeu. La intrarea minții în inimă întâlnim două vămi: prima
este a închipuirii sau a imaginației, a doua a cugetării. Această
vamă a închipuirii este ca o caracatiță cu mai multe brațe cu care
prinde și îți dă război, nu numai cu ceea ce a văzut, ci și cu cele
ce a auzit, a gustat, a mirosit, a pipăit. Acestea sunt cele cinci
simțuri, ferestre sau jgheaburi prin care diavolul varsă tot păcatul
în sufletul nostru. Închipuirea este pod al dracilor pe care intră ei
în inimă. Diavolul este bucuros când prin cele cinci simțuri a poftit
omul cu patimă și el a înregistrat. Și când vrei să te rogi, diavolul
îți dă război cu acestea ce tu le-ai primit cu patimă, deci tu ești
vinovatul. Mai grea este păzirea imaginației, decât paza minții și
uneori decât paza inimii, care duce de la minte la simțire tot
păcatul.
Întâi este rugăciunea minții, iar după ce mintea intră în inimă,
începe rugăciunea inimii. Nu poate nimeni greși dacă nu a
acceptat imaginația. Aceștia sunt dracii, care prin partea mânioasă
a sufletului și prin imaginație dau război sufletului și trupului.
Închipuirea este o neputință a firii omenești, străină ei.
Dumnezeu nu poate fi închipuit sau circumscris după fire de vreo
minte. Dacă s-ar putea , n-ar mai fi Dumnezeu. Și atunci, la vama
imaginației, sufletul trece așa: având frica de Dumnezeu, și știm
că orice închipuire, ori de stânga, ori de dreapta, nu-i bună să o
folosești aici.
A doua este vama cugetării la poarta inimii. Aceasta vine chiar
din cugetare duhovnicească, cum l-a ispitit diavolul pe Mântuitorul,
cu îndemnuri culese din scriptură. Aceștia se numesc teologii
întunericului, teologie drăcească, a iadului filosofie. Sf. Ioan Gură
de Aur spune: „Când te rogi, nu teologhisi, că Dumnezeu este
vârful și izvorul teologiei, ci trebuie să te doară inima pentru
păcate, să suspini din adâncul inimii după cum zice psalmistul
„râcnit-am din suspinarea inimii mele.” Și dracul îi dă în gândul
 44

omului. Ai văzut? Tu nu știai acestea. Dar acum, fiindcă te rogi ia

uite ce taine mari duhovnicești ți s-au descoperit. și omului îi place.
Dar diavolul râde cu gura până la urechi zicând: bine că îți plac. Și
omul când cugetă sau gândește acestea deloc nu se roagă, ci
teologhisește de la draci. Și dacă vede că se complace mintea într-
o cugetare ca aceasta, dracul îi mai aduce una și apoi alta. Și
omul, minunându-se de toate acestea zice să le scrie pe caiet, și
lasă rugăciunea și se face scriitor, contabil și prooroc și înainte
văzătorul dracilor.
Și măcar că sunt duhovnicești și tâlcuite și frumoase, nu trebuie
să le primim, ci trebuie să le trecem cu vederea în vremea
rugăciunii adevărate. Cu o singură cugetare, cu rugăciunea de un
gând, de un singur cuvânt, se trece de vama cugetării să ne
coborâm în inimă cu „Doamne miluiește!” sau Doamne Iisuse
Hristoase, miluiește-mă!” Și, văzând Dumnezeu că mintea
noastră se ferește de vama închipuirii și a cugetării și vrea să
vorbească numai cu preaducele Iisus, se întâmplă ceva.

Lacrimile
Lacrima poate fi din iubire de Dumnezeu, din iubire de slavă, din
beţie, din drăceasca meşteşugire, necinste, din necaz, pierderi,
dureri. Lacrimile nasc frica. Trebuie a plânge aici şi durere la
durere adăugând, ca femeia ce se chinuieşte să nască. Nu ne vom
învinui de nimic la ieşirea sufletului decât că nu ne-am plâns
păcatele. Materia ce usucă izvoarele de lacrimi ale noastre este
vinul băut peste măsură, stăpânirea şi cinstea cea peste măsură
şi altele.
1 – Este un plâns sau o întristare a minţii pentru păcat pe care
trebuie să o aibă fiecare om în inima şi mintea sa. Acest plâns se
face în minte fără lacrimi.
2 – Plânsul cel cu lacrimi pe care nu-l poate avea oricine, ci numai
acela care a primit acest dar de sus.
Lacrimile sunt singura armă împotriva diavolilor şi baie curăţitoare
a păcatelor. Fiecare creştin trebuie să se răstignească pe crucea
renunţării la lume. Creştinul nu trebuie să fie nelucrător
 45

duhovniceşte. Dacă nu vezi lacrimile curgând la fiecare amintire a

lui Dumnezeu, înseamnă că boleşti de necunoaştere, din care se
naşte mândria şi se împietreşte inima.
Sunt unele lacrimi ce ard şi unele care ung ca untdelemnul. Cele
de umilinţă şi din inima cea dureroasă ies pentru păcate. Acestea
usucă trupul şi îl ard. Plânsul cel după Dumnezeu este de bucurie
făcător. Umilinţa este necontenitul chin al conştiinţei ce
pricinuieşte răcorirea fierbinţelii inimii prin mărturisirea păcatelor în
minte. De ai apucat plânsul ţine-l cu toată tăria fiindcă mai înainte
de a se înrădăcina întru tine, lesne poate fi jefuit şi uşor se
risipeşte. Lacrimile de pocăinţă ca un izvor spală păcatele ca un
botez după cele făcute după Botez.
Avva Pimen zice: "Acela ce nu se plânge pe sine aici, dincolo va
plânge veşnic şi fără de folos." Deci ori aici de voie, ori dincolo fără
de voie din cauza chinurilor este cu neputinţă a nu plânge. De
aceea nevoitorul, chiar şi când este bolnav, trebuie să
nesocotească orice fel de durere.
Rugăciunea poate merge un timp şi fără lacrimi, iar dacă nu le
avem să nu ne întristăm, că ele vor veni când va îngădui
Dumnezeu. Iubire fără lacrimi nu există.

Lumina
Vederea luminii nezidite dă încredere şi este numaidecât primită.
Ea vine pe neaşteptate şi nu stârneşte îndoială asupra adevărului,
dă blândeţe, răbdare, smerenie, dispreţ faţă de lume, stinge
plăcerile pătimaşe. Lumina nezidită este fără chip, într-o formă fără
formă. Sf. Simeon spune: "Iar dacă ar lua vreo înfăţişare aceasta
ar fi asemenea discului solar, ca o roată de lumină senină şi
dumnezeiască, fără formă sau chip"- şi atunci saltă inima de
bucurie şi dorire vărsând lacrimi. Lumina zidită materialnică are o
forma sfâşiată şi înlăuntrul căreia se poate vedea un chip de om.
Să nu ne învoim de îndată la orice întâmplare la vremea rugăciunii
noastre, ci numai după multe încercări şi să întrebam şi pe
părintele duhovnic. Numai după îndelungate lupte şi potrivit harului
pe care îl primim şi pe măsură ce trec anii, vom fi în stare a simţi
 46

şi a face diferenţa între minciuna şi adevăr. A întreba pe părintele

duhovnic înseamnă a te smeri, a te îndrepta şi a te mântui. Fraţilor,
noaptea acestei lumi este pe sfârşite, mai este puţin şi vine Lumina
lină a Sfintei slave a Tatălui Ceresc.

Căldurile
Căldura care se ridică de la inimă încălzește inima, umerii, șira
spinării și tot trupul, emanând multe sudori. Dar mintea este
liniștită și stă în adâncul inimii și de acolo se roagă lui Dumnezeu.
Aceasta este o căldură și mișcare harică.
Altă căldură este dobitocească sau drăcească – aceasta pornește
de la rinichi și îl încinge pe om ca o centură de foc și încălzește
către inimă partea poftitoare a sufletului, de la buric în sus,
amestecând căldura firească a coapselor cu căldura rugăciunii
duhovnicești, provocând senzații dobitocești. Dar nu trebuie să te
sperii, ci trebuie numai să muți atenția din partea poftitoare a
sufletului care este mai jos de inimă, spre furca pieptului.

Alergarea la țintă
(Sf.Nicodim Aghioritul 1749-1809)
Ţinta ultimă pentru om este să ajungă la asemănarea cu
Dumnezeu şi la mântuire, zidit fiind după chipul Lui. Să ajungă la
starea bărbatului desăvârşit, la vârsta deplinătăţii lui Hristos.
Această alergare trebuie învăţată şi se cere şi antrenament şi
stăruinţă. Pentru a o deprinde bine avem nevoie de dascăli şi
modele pe care trebuie să-i urmăm. Dascălul şi modelul suprem
este Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care ne îndeamnă: ”Învăţaţi-
vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă
sufletelor voastre”. "Luaţi jugul meu că este bun şi sarcina mea
este uşoară".
"Faceţi-vă judecători iar nu ocrotitori ai păcatelor voastre". " Nu
altul eştiTu Dumnezeule şi nu alta plataTa, ci Tu eşti răsplată mare
foarte înmiită, Tu eşti şi Cel ce încununează şi tot Tu şi Cununa".Ia
 47

aminte frate cât de mare grijă şi dorinţă are Dumnezeu de tine ca

să te facă fericit pe vecie.
Hotărăşte-te să alergi mereu spre ţintă din toate puterile şi dacă
dai peste câteva piedici sau obstacole, înlăturăle şi nu te opri
pentru nimic până nu ajungi la ţintă, aşa cum face un câine care
aleargă după un iepure sau tot aşa cum curge un râu care aleargă
la vale şi nu se opreşte până ce nu ajunge în mare.
Ce părere ai frate despre acea mare zi a judecăţii de obşte?Ţi-ai
încheiat oare socotelilte? Oare până când frate vei îmbrăţisa
desfrânarea, curvia, nepăsarea, nedreptatea şi mândria?. Până
când vei ţine în sân aceşti şerpi veninoşi ca să te muşte şi să te
ucidă câte puţin.
Sfântul Serafim de Sarov(1759-1833) spune:„Scopul vieții
noastre este dobândirea curăției inimii pentru a avea Duhul Sfânt”.
Sfântul Serafim de Sarov spune:„De nu va dobândi omul
sfințenia, nu va vedea pe Dumnezeu”. Scopul vieții creștine este
dobândirea Duhului Sfânt. Orice om trebuie să înceapă mântuirea
sa prin dreapta credință în Domnul nostru Iisus Hristos și faptele
bune.
Mijloacele prin care se poate dobândi Duhul Sfânt sunt virtuțile:
rugăciunea, postul, privegherea, curăția, milostenia, tot felul de
nevoințe și altele.
Păcătoșii care se pocăiesc pot ajunge ca cei drepți să
moștenească desfătările cerești.
Condiția este una singură – despartă-te și depărtează-te de
păcat și vei fi veșnic cu Dumnezeu. Curățește-te și vei fi mântuit,
iar de nu, vei fi osândit și pierdut. Căci nimic necurat nu va intra în
Împărăția lui Dumnezeu. Aici pe pământ totul este trecător – noi îl
vom părăsi și el ne va lăsa. Cel ce trăiește în păcate și se lasă
ademenit de cele pământești și lumești – acela a pierdut calea
spre Rai și mereu rătăcește și nu mai știe pentru ce trăiește.
Mântuitorul S-a pogorât din ceruri ca să ne arate „Calea” către
Împărăția Cerurilor, pe care am pierdut-o și să ne învețe adevărul
prin care să dobândim viața veșnică.
Ținta noastră este Împărăția Cerurilor – Raiul ceresc și întâlnirea,
viețuirea și unirea cu Hristos.
 48

Sfântul Vasile cel Mare zice:„Ținta cea mai de pe urmă și țelul cel
mai înalt pentru om este legătura cu Dumnezeu”.
Omul trăiește ca o sfâșiere, așezat la hotarul dintre două lumi – al
lumii acesteia văzute și al celei nevăzute în care se pătrunde
numai cu mintea, este între Dumnezeu și diavol, între lumina și
întuneric.

ÎNVĂȚĂTURI DUHOVNICEȘTI
Cunoştinţa şi lucrarea
Din epistolele Sf. apostol Pavel
Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii –
înțelegându-se din făpturi – adică veșnica lui putere și dumnezeire.
Pentru că cunoscând pe Dumnezeu – nu l-au slăvit ca pe
Dumnezeu – Dreptarul cunoștinței și al adevărului.
Dumnezeu se vădește întru adevărul său. Trei sunt care
mărturisesc în ceruri: Tatăl și Cuvântul și Duhul Sfânt – și acești
trei una sunt. Și trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul și apa
și sângele și aceștia trei mărturisesc la fel.
Iisus Hristos a nimicit moartea și a adus la lumină viața și
nemurirea prin Evanghelia sa.
Dreptatea lui Dumnezeu se descoperă din credință, spre credință.
Iar dreptul din credință va fi viu.
Fraților celui care face fapte nu i se socotește plata după har – ci
după datorie. Iar celui care nu face fapte – ci crede în cel ce
îndreptează pe cel păcătos – credința lui i se socotește cu
dreptate.
Păcatul nu se socotește când nu este lege.
Din faptele Legii –nici un om nu se va îndrepta înaintea lui
Dumnezeu – căci prin lege vine cunoștința păcatului. Dreptatea lui
Dumnezeu vine prin credința în Iisus Hristos pentru toți și peste
toți cei ce cred.
Câți fără lege au păcătuit – fără lege vor și pieri. Iar câți au păcătuit
în Lege – prin lege vor fi judecați. Dar eu n-am cunoscut păcatul
decât prin lege. Căci n-aș fi știut pofta dacă Legea n-ar fi zis: Să
 49

nu poftești! Dar păcatul luând pricină prin poruncă a lucrat în mine

tot felul de pofte. Căci fără lege – păcatul era mort iar eu cândva
trăiam fără lege – dar după ce a venit porunca – legea păcatului a
prins viață – iar eu am murit.
Și porunca dată spre viață – nu s-a aflat a fi spre moarte. Pentru
că păcatul luând îndemn prin poruncă m-a înșelat și m-a ucis prin
ea.
Deci legea este sfântăși porunca este sfântâ și dreaptă și
bună. Fraților știm că legea este duhovnicească – dar eu sunt
trupesc, vândut sub păcat. Pentru că cea ce fac nu știu – căci nu
săvârșesc ceea ce voiesc – ci ceea ce urâsc. Iar dacă fac ceea ce
nu voiesc – recunosc că legea este bună. Dar acum nu eu fac
acestea – ci păcatul care locuiește în mine. Fiindcă știu că nu
locuiește în mine, adică în trupul meu ce este bun – căci a voi se
află în mine – dar a face binele nu aflu. Simt că se luptă cineva cu
mine, din mine. Găsesc că răul este legat de mine, dar văd în mine
o altă lege – luptătoare împotriva legii minții mele – și făcându-mă
rob legii păcatului care este în mine. Om nefericit sunt eu!
Mulțumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul nostru!
Deci dar eu însumi cu mintea mea slujesc Legea lui Dumnezeu –
iar cu trupul legii păcatului.
Drept aceea nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în
Iisus Hristos. Căci legea duhului vieții în Iisus Hristos – m-a
slobozit de legea păcatului și a morții. Cei ce sunt după trup –
cugetă la cele ale trupului. Iar cei ce sunt după Duh – cugetă cele
ale Duhului.
Căci dorința trupului este moartea – iar dorința Duhului este viață
și pace.
Dorința trupului este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu – căci nu
se supune Legii lui Dunmnezeu, căci nici nu poate. Drep aceea
fraților nu suntem datori trupului ca să viețuim după trup. Căci dacă
viețuim după trup – veți muri – iar dacă ucideți cu Duhul faptele
trupului – veți fi vii.
Prin nădejdea înfierii și al răscumpărării ne-am mântuit iar
nădejdea o așteptăm prin răbdare. Noi nu știm cum să ne rugăm
– ci Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, rugându-se pentru
noi cu suspine negrăite, că el cercetează și știe inimile și dorințele
 50

duhului nostru. Voia lui Dumnezeu este după alegere – nu după

fapte. Ne vom mântui prin viața lui Hristos. Fiind îndreptați prin
credință la harul acesta a lui Hristos avem pace cu Dumnezeu.
Prin lege nu se îndreptează nimeni înaintea lui Dumnezeu –
deoarece dreptul din credință va fi viu.
Legea însă nu este din credință – dar cel care va face acestea –
va fi viu prin ele. Legea Vechiului Testament n-a desăvârșit
nimic. Prin credință s-au jertfit și au murit Sfinții Apostoli și toți
Sfinții Mucenici.
Încercarea credinței – lucrează răbdarea. Credința lucrează
împreună cu faptele – și din faptele credinței ne desăvârșim.
Faptele bune arată și dovedesc că avem credința cea dreaptă. Așa
să cugetăm – dacă Dumnezeu voiește vom face aceasta și aceea.
Apropiați-vă de El, Piatra cea vie – și voi înșivă ca pietre vii zidiți-
vă drept casă duhovnicească.
Să vă schimbați prin înoirea minții – ca să deosebiți care este voia
lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit. Toți laolaltă și
cu o singură gură și cu un singur gând să slăvim pe Dumnezeu și
Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Să nu împovărați pe nimeni în
numele lui Dumnezeu, faceți-vă datoria – și El vă va trimite de cele
care aveți trebuință.
Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți – aceasta este o
poruncă. Și nimeni să nu caute ale sale - ci fiecare pe ale
aproapelui său ajutându-l. Nu lepădați încrederea voastră care are
mare răsplătire – voi aveți nevoie de răbdare – că după ce ați făcut
voia lui Dumnezeu să dobândiți făgăduința.
Dreptul din credință și îndelungă răbdare va fi viu și va moșteni
făgăduințele. Nu fiți fără de minte și înțelegeți care este voia lui
Domnului. Feriți-vă de iubirea de argint și de averi – fiți mulțumitori
și îndestulați-vă cu ceea ce aveți. Că însuși Dumnezeu a zis – Nu
te voi lăsa , nici nu te voi părăsi.
Nu vă împovărați cu nici o grijă – împuținați grijile ca să aveți liniște
și pace.
Fraților mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea
Domnului nostru Iisus Hristos – prin care lumea este răstignită
pentru mine și eu pentru lume.
 51

Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii făcându-se pentru

noi blestem – pentru că este scris: Blestemat este tot cel spânzurat
pe lemn.
Cel care a murit – a isprăvit cu păcatul. Iar dacă am murit împreună
cu Hristos – credem că vom și viețui împreună cu El, știind că
Hristos Înviat din morți nu mai moare. Moartea nu mai are
stăpânire asupra lui.
Căci ce a murit - a murit păcatului odată pentru totdeauna – iar ce
trăiește, trăiește lui Dumnezeu. Așa și voi socotiți-vă că sunteți
morți păcatului – dar vii pentru Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul
nostru. Dumnezeu n-a cruțat nici pe îngerii ce au păcătuit – ci
legându-i cu legăturile nedezlegate ale întunericului în iad ia dat
să fie păziți spre judecată.
Dreptul Noe a fost al optulea propovăduitor al dreptății. Voi să
creșteți în har și în cunoașterea lui Dumnezeu. Dacă zicem că
păcat nu avem – ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru
noi. Tot ce este în lume: pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții
– nu sunt de la Tatăl – ci sunt din lume. Și lumea trece și pofta ei
– dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. Cei stricați la
minte și netrebnici pentru credință mereu învățând și neputând
niciodată să ajungă la cunoașterea adevărului.
Fraților toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos și
nu mă voi lăsa biruit de ceva.
Bucatele sunt pentru pântece – și pântecele pentru bucate și
Dumnezeu va nimici și pe unul și pe celelalte. Pe cine vrea
Dumnezeu miluiește – iar pe cine vrea îl împietrește. Prin aceasta
nu este nedreptate la Dumnezeu. Nu este nici de la cel care
voiește, nici de la cel ce aleargă – ci de la Dumnezeu care
miluiește după hotărârea lui cea dreaptă. Fiind îndreptățiți prin
sângele lui – ne vom mântui prin viața lui. Credința este din auzire
– iar auzirea prin cuvântul lui Hristos. Dobândirea prin har
înseamnă cei aleși.
Tu creștine nu te mândri față de evreii Legii Vechi – că tu fiind
sălbatic ai fost altoit, nu tu porți rădăcina – ci rădăcina pe tine. Au
fost tăiate ramurile din cauza necredinței – iar tu stai prin credință,
nu te îngâmfa, ci teme-te. Dumnezeu are puși deoparte o rămășiță
 52

a lui Israel care se va mântui la sfârșitul lumii din mila lui

Dumnezeu.
Căci cine a cunoscut gândul lui Dumnezeu – pentru că de la El și
prin El și întru Elsunt toate, a Lui să fie slava în veci. Amin!
Păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră fiindcă voi nu mai
sunteți sub lege – ci sub har.
Plata păcatului este moartea – iar harul lui Dumnezeu viață
veșnică în Hristos Iisus Domnul nostru.
Fraților nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu – căci
nici dacă vom mânca nu ne prisosește – nici dacă nu vom mânca
nu ne lipsește. De aceea dacă o mâncare smintește pe fratele meu
– nu voi mânca carne în veac, ca să nu aduc sminteală fratelui
meu.
Iar pe îngerii care nu și-au păzit vrednicia dregătoriei lor și au
părăsit locașurile lor ia pus la păstrare sub întuneric în lanțuri
veșnice – spre judecata zilei celei mari. Unii s-au dedat la curvie
umblând după trup străin. Pe unii rău voitori, mustrații – pe alții
smulgându-i din foc mântuiți-i - de alți fie-vă milă cu frică urând și
cămașa spurcată de pe trupul lor.
Tot ce nu este din credință – este păcat.
Bine este să nu mănânci carne nici să bei vin – nici să faci ceva
din care fratele tău se poticnește, se smintește și slăbește în
credință. Fraților chiar dacă va cădea un om în vreo greșeală – voi
cei duhovnicești îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeții –
dar luând seama la tine să nu te tragă după el și să cazi și tu în
ispită. Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui
Hristos. Unii dintre noi au ieșit dar nu erau de-ai noștrii. Căci de ar
fi fost de-ai noștrii – ar fi rămas cu noi.
Și acum fraților rămâneți întru Domnul – ca să avem îndrăzneală
când Se va arăta și să nu ne rușinăm de El la venirea Lui. Dacă
știți că este drept – cunoașteți că oricine face dreptate este născut
din El.
De aceea lumea nu vă cunoaște ci vă urăște – fiindcă nu l-a
cunoscut nici pe El. Oricine rămâne într-u El nu poate să
păcătuiască. Oricine păcătuiește nu L-a văzut nici nu L-a
cunoscut.
 53

Cine săvârșește păcatul – este de la diavol. Fraților dacă inima

noastră nu ne osândește – avem îndrăzneală către Dumnezeu.
Fraților să cunoaștem Duhul adevărului – și duhul rătăcirii. Dacă
vede cineva pe fratele său păcătuind, păcat nu de moarte – să se
roage și Dumnezeu va da viață acelui frate, anume celui ce nu
păcătuirește păcat de moarte. Dacă este și păcat de moarte - eu
nu zic să se roage pentru acela.
Sfântul Apostol Pavel zice: Datumi-sa mie un ghimpe în trup, un
înger al satanei ca să mă bată peste obraz ca să nu mă trufesc.
Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze
de la mine și Mi-a zis: – Îți este de ajuns harul Meu. Căci puterea
mea se desăvârșește în slăbiciune.
Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele
ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. Fraților căutați
dragostea, râvniți cele duhovnicești – dar mai ales ca să prorociți.
Fraților căutați pacea și sfințenia – fără de care nimani nu va vedea
pe Domnul, priveghind cu luare aminte ca nimeni să nu rămână
lipsit de harul lui Dumnezeu.
Până la moarte luptă-te pentru Adevăr și Domnul va lupta pentru
tine.
Credinţa în înviere şi în nemurirea sufletului
Când omul crede în nemurirea sufletului său, îşi pregăteşte calea
şi intrarea în viaţa veşnică pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Iar când
omul gândeşte că viaţa aceasta a lui însuşi se încheie o dată cu
moartea trupului, el îşi leagă toată grija de cele pământeşti, ca să
satisfacă trupului toate poftele şi plăcerile, năpădindu-l nepăsarea
şi necredinţa, el privind numai spre pământ, crezând că această
lume este singurul loc în care-i este dat să trăiască.
Mulţi oameni au pornit pe calea păcatului şi al necredinţei.
Principiul după care ne conducem este porunca lui Hristos:
"Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi celelalte vi se vor adăuga
vouă."
Unii dintre oameni s-au pus pe gânduri şi au început o viaţă aspră,
răbdând toate neajunsurile ca să se apropie mai mult de
Dumnezeu.
 54

Despre Maica Domnului

Naşterea Maicii Domnului a fost semnificată cu scara lui Iacob,
rugul văzut de Moise pe Muntele Horeb, ce ardea şi nu se mistuia,
lâna lui Ghedeon şi altele. Maica Domnului s-a născut din
dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana prin stăruinţă în rugăciune şi
făgăduinţă.
Sf. Ana avea două surori: Maria şi Sovia. Maria a născut pe
Salomeea şi Sovia a născut pe Elisabeta femeia Proorocului
Zaharia şi mama Sf. Ioan Botezătorul. Iosif logodnicul Feciorei
Maria avea patru fii cu Salomeia femeia lui care după puţin timp a
murit. Aceasta era fiica lui Agheu, fratele lui Zaharia Proorocul.
Aceşti fii ai lui Iosif erau: Iacob, Simon, Iuda şi Iosi, apoi avea şi
trei fiice: Estir, Maria şi Salomeia. Salomeia era femeia lui Zevedeu
şi mama Sf. Apostol Iacob şi Ioan. Sf. Simeon ruda Domnului era
fiul lui Cleopa frate bun a lui Iosif logodnicul Maicii Domnului.
Mama lui Simeon era Maria femeia lui Cleopa şi era unul din cei
70 de Apostoli. Maica Domnului de la vârsta de 3 ani până la 15
ani a stat în Templul Domnului din Ierusalim şi se ruga în Sfânta
Sfintelor, unde îngerul o învăţa şi îi aducea hrană cerească. Ea a
fost adusă de părinţii ei făgăduind-o Domnului.
Ea a ţesut cămaşa Fiului ei de in curat dintr-o bucată care după
răstignire a fost dată la sorţi. De la naşterea Maicii Domnului la 7
ani a murit Ioachim şi la 10 ani a murit şi Ana şi a rămas orfană.
De la vârsta de 15 ani trebuia să iasă din Templu că aşa era regula
şi ea neavând pe nimeni preoţii au încredinţat-o unui bărbat în
vârstă să-i fie ocrotitor şi sprijinitor iar nu soţ. Acesta a fost bătrânul
şi dreptul Iosif cu care s-a logodit. După legea veche cea care
năştea fără să fie logodită era ucisă cu pietre. Şi a zămislit şi a
născut pe Unicul ei Fiu de la Duhul Sfânt pe Iisus Hristos
Mântuitorul nostru. Şi fiind duşi pentru recensământ de la Nazaret
la Betleem a născut într-o peşteră în iesle. „Şi a născut pe Fiul ei
cel dintâi şi unicul şi l-a înfăşat în scutece şi l-a culcat în iesle”
Naşterea a fost mai presus de fire, necuprinsă şi neînţeleasă de
mintea omenească, fără durere şi fără a strica cheile Fecioarei,
fiind fecioară înainte de naştere şi rămânând fecioară şi după
naştere şi fiind pururea fecioară. Aceasta fiind o taină neînţeleasă.
 55

Fiul este numai al Fecioarei, nu este şi al lui Iosif.

Răstignirea Domnului
Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit şi pironit pe cruce
între doi tâlhari de către iudeii cei necredincioşi, fiind judecător
pe vremea aceea Pilat.
Crucea a fost înfiptă drept pe locul unde era căpăţâna lui Adam,
făcându-se din lucrarea lui Dumnezeu, pentru spălarea păcatului
lui Adam şi a tot neamul nostru strămoşesc.
Mântuitorul a fost vândut Miercuri de către Iuda pe 30 de arginţi.
Când a venit cu ostaşi noaptea, a zis: "pe Care îl voi săruta,
Acela este, puneţi mâna pe el."
Vineri a fost răstignit, bătându-i piroane în mâini şi în picioare,
cunună de spini pe cap şi cu suliţa a fost împuns, şi cu oţet
adăpat şi batjocorit şi scuipat şi bătut.
A fost cutremur mare de s-a despicat catapeteasma templului în
două de sus până jos, şi s-a făcut întuneric peste tot pământul
de la ceasul al 6-lea până la al 9-lea.

Cugetarea la moarte și la judecata de apoi

Unele din lucrările duhovniceşti, folositoare pentru mântuire şi
ajutătoare minţii noastre este cugetarea la moarte, la chinurile
iadului şi la ziua cea mare a înfricoşatei judecăţi cea de apoi.
Cine va avea în minte mereu ziua şi ceasul ieşirii sale din viaţa
aceasta şi a stării lui înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la
judecată, acela va petrece zilele vieţii sale cu frică şi cu cutremur,
îşi păzeşte ochii, îşi înfrânează limba şi îşi cumpăneşte cuvintele,
nevoindu-se şi luptându-se până la moarte pentru a-şi stăpâni
trupul şi sufletul ca să fie curat, să nu alunece în păcate şi mai pe
urmă în ghearele morţii.
Dacă doreşti cu adevărat să te înalţi la cer, pogoară-te mai întâi
în adâncurile iadului, cugetând la chinurile de acolo, ca să nu te
pogori în iad murind. Că atunci vreme de pocăinţă nu va mai fi -
ci întru pierzare în veci vei fi, zice Domnul Atotțiitorul.
 56

Cugetarea la moarte este mai de trebuinţă decât toate lucrurile

– ca pâinea pentru mâncare. Pomenirea morţii şi a păcatelor este
înainte-mergătoarea plânsului şi a tânguirii. Teama de moarte
este o însuşire a firii, adăugată ei din neascultare – dar
cutremurarea de moarte este semn al nepocăinţei păcatelor. Din
cugetarea la moarte se nasc aceste trei virtuţi: 1. neîmpătimirea,
2. necontenita rugăciune şi 3. paza minţii. Cei ce nu rabdă
tăierea voii lor – tulburare li se naşte întru pomenirea morţii.
Cercat şi sporit este cel ce pe aceasta în fiecare zi o aşteaptă –
dar sfânt este cel ce pe aceasta în fiecare ceas o pofteşte să
vină.
Gândul la moarte ajută să împlinim poruncile lui Hristos.
Pomenirea morţii ne îndeamnă să fim mai activi la lucrarea
mântuirii noastre. Sf. Ap. Pavel spune: "Oare nu ne înşeală pe
noi timpul?" Zicând mereu "lasă că avem vreme". Anii trec şi noi
nu facem nimic – iar când timpul a trecut, unele lucruri este cu
neputinţă să le mai putem face. Fiecare clipă este unică pentru
noi. Preţuiţi timpul, căci zilele rele sunt. Călugărul trebuie să aibă
trei gânduri: pomenirea morţii, a judecăţii şi a răsplătirii.
Trebuie să ne nevoim ca să dobândim câte ceva – căci nimic nu
vine de la sine. În vremea descurajării – este mai uşor să avem
gândul la milostivirea lui Dumnezeu, la harul Lui.
Cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră
şi vis, că în deşert se tulbură tot pământeanul, precum a zis
Scriptura; când dobândim lumea atunci în groapă ne sălăşluim,
unde împreună sunt împăraţii şi săracii.
Cei ce se supun patimilor trupeşti, aceia nu vor avea acolo,
nicidecum iertare dacă nu şi-au mărturisit păcatul la duhovnic.
Câţi n-au fost răpiţi fără de veste din cămările lor de nuntă în
mormânt.
O, ce ceas înfricoşător aşteaptă pe păcătoşi fraţilor.
O, ce frică îi va cuprinde atunci pe toţi.
Cine va putea suferi, Hristoase ameninţarea venirii Tale celei
înfricoşătoare? Care desfătare lumească este lipsită de
întristare?
Care slavă stă pe pământ neschimbată.
 57

Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare

decât visurile.
O clipă numai şi pe toate acestea moartea le primeşte.
Vai câtă luptă are sufletul când se desparte de trup, vai cât
lăcrimează atunci sărmanul şi nu este cine să-l miluiască pe
dânsul.
Veniţi cu toţii să vedem minune, mai presus de minte, că cel ce
ieri cânta cu noi acum zace în mormânt.
Veniţi să cunoaştem cum peste puţin şi noi cei tulburaţi ne vom
sfârşi în curând.
Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti.
Câte nu rămân după moarte.
Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte slava lumii acesteia,
căci venind moartea, toate acestea pier.
O oamenilor, pentru ce ne tulburăm zadarnic?
Fraţilor ce vă uitaţi la mine în mormânt aşa de miraţi!
Unde sunteţi voi, am fost şi eu.
Unde sunt eu veţi veni şi voi în curând.

Litia sau Trisaghionul la morți

Rugăciunile începătoare
Stih: Binecuvântat ești, Doamne învață-ne pe noi îndreptările
Tale.
1. Ceata sfinților a aflat izvorul vieții și ușa Raiului; să aflu și eu
calea prin pocăință: eu sunt oaia cea pierdută; cheamă-mă,
Mântuitorul meu, și mă mântuiește.
Stih : Binecuvântat ești, Doamne...
2. Cei ce pe Mielul lui Dumnezeu ați mărturisit și ați fost junghiați
ca nițte miei, fiind mutați la viața cea neîmbătrânitoare și pururea
veșnică, sfinților, Aceluia cu dinadinsul, mucenicilor, vă rugați să
ne dăruiască nouă dezlegare datoriilor.
Stih : Binecuvântat ești, Doamne...
3. Cei ce ați umblat pe calea cea strâmtă și cu chinuri, toți care în
viață Crucea ca jugul ați luat și Mie urmatu-Mi-ați cu credință, veniți
de luați darurile ce am gătit vouă și cununile cerești.
Stih: Binecuvântat ești, Doamne...
 58

4. Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor;
miluiește zidirea Ta, Stăpâne, și o curățește cu îndurarea Ta și
moștenirea cea dorită dăruiește-mi, făcându-mă pe mine iarăși
cetățean al raiului.
Stih: Binecuvântat ești, Doamne...
5. Cela ce cu mâna Ta dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel
dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai
întors în pământ din carele am fost luat, la Cel după asemănare
mă ridică și cu frumusețea cea dintâi iarăși împodobindu-mă.
Stih: Binecuvântat ești, Doamne...
6. Odihnește Dumnezeul nostru cu drepții pe robii tăi și ii așează
în Rai, acolo unde cetele sfinților Doamne și drepții ca luminătorii
strălucesc; pe adormiții robii tai odihnește-i, trecându-le lor toate
greșalele
Slavă... a Treimii:
Pe o Dumnezeire în trei străluciri cu bună credință să o lăudăm
strigând: Sfânt ești, Părinte fără de început, Fiule Cel împreună
fără de început și Duhule cel dumnezeiesc; luminează-ne pe noi,
care cu credință slujim Ție și ne scoate pe noi din focul cel de veci.
Și acum... a Născătoarei de Dumnezeu:
Bucură-te, Curată, ceea ce ai născut pe Dumnezeu cu trup spre
mântuirea tuturor, căci neamul omenesc a aflat mântuire prin tine,
și noi să aflăm raiul, Născătoare de Dumnezeu curată și
binecuvântată.
Aliluia, Aliluia, Aliluia, Slavă Ție, Dumnezeule (de trei ori).
Nu este Sfânt precum Tu, Doamne Dumnezeul meu, Carele ai
înălţat fruntea credincioşilor Tăi Bunule, şi ne-ai întărit pre piatra
mărturisirii Tale.
Sedelna, glas 6 :
Cu adevărat deşertăciune sunt toate, şi viaţa aceasta este umbră
şi vis; că în deşert se turbură tot pământeanul, precum a zis
Scriptura: când dobândim lumea, atunci în mormânt ne sălăşluim,
unde împreună sunt împăraţii şi săracii. Pentru aceasta, Hristoase
Dumnezeule, pre robul Tău acesta mutat de la noi odihnește-l ca
un Iubitor de oameni.
Slavă… Şi acum… a Născătoarei:
 59

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, în timpul vieţii mele nu mă

părăsi pre mine; ajutorului omenesc nu mă încredinţa, ci singură
mă apără şi miluieşte.
Irmosul :
Marea vieţii văzându-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul
Tău cel lin alergând, strig Ţie; Scoate din stricăciune viaţa mea,
mult-Îndurate.
Condac glasul-al 8-lea:
Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău,
unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de
sfârşit.
Icos:
Tu singur eşti fără de moarte, Cela ce ai făcut şi ai zidit pre om; iar
noi pământenii din pământ suntem zidiţi şi în acelaşi pământ vom
merge, precum ai poruncit Cela ce m-ai zidit şi mi-ai zis: că pământ
eşti şi în pământ vei merge; unde toţi muritorii ne ducem, făcând
la mormânt cântarea cea de plângere: Aliluia. (de trei ori)
Irmosul:
Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care
nu cutează a privi oştile Îngereşti; iar prin tine, Preacurată, s-a
arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pre Carele mărindu-L cu oştile
cereşti, pre tine te fericim.
Apoi: Sfinte Dumnezeule…, Preasfântă Treime…, Tatăl nostru…,
Că a Ta este împărăţia…, şi Troparele, glasul al 4-lea:
Cu duhurile drepţilor, celor ce s-au săvârşit, odihneşte,
Mântuitorule, sufletul robului Tău, păzindu-l pre dânsul întru viaţa
cea fericită, care este la Tine, iubitorule de oameni.
Întru odihna Ta, Doamne, unde toţi Sfinţii Tăi se odihnesc,
odihneşte şi sufletul robului Tău, că Însuţi eşti iubitor de oameni.
Slavă…
Tu eşti Dumnezeu Carele Te-ai pogorât la iad şi ai dezlegat
durerile celor ferecaţi; Însuţi şi sufletul robului Tău odihneşte-l.
Şi acum… a Născătoarei:
Una curată şi preanevinovată Fecioară, care ai născut pre
Dumnezeu mai presus de fire, pe Acela roagă-L să se mântuiască
sufletul adormitului robului Său.
Apoi ectenia:
 60

Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne

Ție, auzi-ne, și ne miluiește.
Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiților robilor lui
Dumnezeu (N) și pentru ca să li se ierte lor toată greșeala cea de
voie și cea fără de voie.
Ca Domnul Dumnezeu să așeze sufletele lor unde drepții se
odihnesc,
Mila lui Dumnezeu, împărăția cerurilor și iertarea păcatelor lor, de
la Hristos, Împăratul Cel fără de moarte și Dumnezeul nostru să
cerem, Domnului să ne rugăm.

Ectenia (Preotul)
Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne
Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
Mila lui Dumnezeu, Împărăţia Cerurilor şi iertarea păcatelor
noastre, de la Hristos, Împăratul cel fără de moarte şi Dumnezeul
nostru, să cerem.
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai călcat moartea şi pe
diavol l-ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale, Însuţi Doamne,
odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi (N), în loc luminat, în loc
cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea,
întristarea şi suspinarea. Şi orice greşeală au săvârşit ei cu
cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor
de oameni iartă-i (credincioşii zic: Dumnezeu să-i ierte). Că nu
este om care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur eşti
fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău
este adevărul.
Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormiţilor robilor Tăi,
Hristoase Dumnezeul nostru şi Ţie Slavă înălţăm, împreună cu Cel
fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă
făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Rugăciune de dezlegare pentru morţi

Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce cu înţelepciunea Ta cea de
negrăit ai făcut pe om din ţărână şi întocmindu-l după chipul şi
 61

asemănarea Ta, l-ai împodobit cu înfăţişare şi frumuseţe, ca pe o

cinstită făptură cerească, spre măreţia şi strălucirea slavei şi a
împărăţiei Tale; dar el călcând cuvântul poruncii Tale şi nepăzind
chipul Tău, de care era învrednicit – pentru ca răutatea să nu fie
fără de moarte – din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al
părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi împreunării acestora şi
acestei negrăite legături a Ta – prin vrerea Ta cea dumnezeiască
– să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă
acolo de unde fiinţă şi-a luat, până la obşteasca înviere, iar trupul
să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit. Pentru aceasta Ţie
ne rugăm, Părintelui celui fără de început şi Unuia-Născut Fiului
Tău şi Preasfântului, şi Celui de o fiinţă şi de viaţă făcătorului Tău
Duh să nu îngădui ca făptura Ta să fie înghiţită de pieire; ci trupul
să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit, iar sufletul să se
aşeze în ceata drepţilor. Aşa, Doamne Dumnezeul nostru, să
biruiască mila Ta cea nemăsurată şi iubirea de oameni cea
neasemănată. Şi de a căzut robul Tău acesta sub blestemul tatălui
său, sau al maicii sale, sau sub blestemul său; de a amărât pe
vreun preot şi a luat de la el legătură nedezlegată; de a căzut în
grea afurisanie de la arhiereu şi din nepăsare sau din lenevie n-a
dobândit iertare; iartă-l pe acesta prin mine păcătosul şi
nevrednicul slujitorul Tău. Şi trupul lui îl dezleagă în cele din care
a fost alcătuit, iar sufletul lui îl rânduieşte în corturile sfinţilor. Aşa
Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai dat sfinţilor Tăi ucenici şi
apostoli această putere ca să de iertare de păcate, zicând:
„Oricâte veţi lega şi veţi dezlega, să fie legate şi dezlegate”, şi
printr-înşii şi nouă nevrednicilor, din iubire de oameni ne-ai dăruit
această putere, dezleagă pe adormitul robul Tău (N) de păcatul
cel sufletesc şi trupesc, şi să fie iertat şi în veacul de acum şi în
cel ce va să fie, cu rugăciunile Preacuratei şi pururea Fecioarei
Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.
Stăpâne, mult-Îndurate, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul
nostru, Care ai dat sfinţilor Tăi ucenici şi apostoli cheile împărăţiei
cerurilor, iar după sfântă învierea Ta, cea de a treia zi, cu harul
Tău le-ai dăruit puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor,
ca să fie legate şi în cer câte de dânşii pe pământ s-au legat, şi tot
aşa să fie dezlegate şi în cer câte de dânşii pe pământ s-au
 62

dezlegat; Cel ce prin nespusa Ta iubire de oameni ne-ai învrednicit

şi pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, să fim moştenitori
aceluiaşi preasfânt dar şi har, ca şi noi de asemenea să legăm şi
să dezlegăm cele ce se întâmplă în poporul Tău; Însuţi Preabunule
Împărate, prin mine, smeritul şi nevrednicul slujitorul Tău, iartă
robului Tău (N) orice a greşit întru această viaţă ca un om şi-i iartă
lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, sau cu lucrul, sau cu gândul,
dezlegându-l şi de legătura pusă în orice chip asupra lui, cu care
el însuşi din mânie sau din altă pricină s-a legat pe sine, sau de la
arhiereu sau de la altcineva a suferit o alunecare ca aceasta, prin
invidia şi lucrarea diavolului. Binevoieşte, Preabunule şi mult-
Îndurate, ca sufletul lui să se aşeze cu sfinţii, care din veac au
bineplăcut Ţie, iar trupul să se dea firii celei zidite de Tine. Că
binecuvântat şi preaslăvit eşti în veci. Amin.

Ultima rugăciune de dezlegare pentru morţi

Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Care a dat sfinţilor Săi
ucenici şi apostoli dumnezeieştile porunci ca să lege şi să dezlege
păcatele celor căzuţi, şi de la dânşii asemenea şi noi am primit
putere să facem aceasta, să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, de
tot ce ai greşit în viaţă ca un om, cu voie sau fără voie; acum şi
pururi şi în vecii vecilor. Amin.
Întru fericită adormire, veșnică odihnă dă, Doamne, sufletelor
adormiților robilor Tăi, și le fă lor veșnică pomenire.
Și le fă lor, Doamne, veșnică pomenire,
Pomenirea lor din neam în neam, și le fă lor, Doamne, veșnică
pomenire.
Preotul toarnă din vin peste colive și spune, binecuvântându-le pe
toate: Dumnezeu să-I ierte!
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților nostri, Doamne Iisuse
Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
În credinţă şi în dragoste, în nădejde şi în blândeţe, în smerenie şi
în curăţie să petrecem viaţa noastră. Ştii Dumnezeul nostru, că în
păcate ne-am născut.
 63

Despărţirea sufletului de trup, este taină înfricoşătoare şi

înspăimântătoare pentru toţi căci sufletul se duce tânguindu-se iar
trupul se acoperă fiind dat pământului.
Pe cei ce s-au mutat îi aşteaptă judecata cea nemitarnică.
Moartea şi groapa şi judecata care vădeşte toate faptele ne
aşteaptă pe noi. Oare unde se duc acum sufletele ? Oare cum
petrec acolo ? Aşi dori să ştiu taina, dar nu este nimeni în stare să
mi-o spună ca s-o pot înţelege.
Nimic nu se uită aşa de uşor ca omul când se desparte de om;
căci deşi ne aducem aminte de el câtăva vreme, dar repede uităm
de moartea lui, ca şi cum n-ar fi fost.
Părăsind toate, ne ducem şi ne vom înfăţişa goi şi amărâţi, că
frumuseţea ca iarba se vestejeşte, dar noi ne înşelăm, o oamenilor
cu toate deşertăciunile lumii.
Cumplită este calea pe care mă duc şi pe care niciodată n-am mai
umblat; şi locul acela îmi este necunoscut unde nimeni nicidecum
nu mă cunoaşte, înfricoşător lucru este.
Cei ce se supun patimilor trupeşti, aceia nu vor avea acolo,
nicidecum iertare dacă nu şi-au mărturisit păcatul la duhovnic.
Câţi n-au fost răpiţi fără de veste din cămările lor de nuntă în
mormânt.
O, ce ceas înfricoşător aşteaptă pe păcătoşi fraţilor.
O, ce frică îi va cuprinde atunci pe toţi.
Cine va putea suferi, Hristoase ameninţarea venirii Tale celei
înfricoşătoare? Care desfătare lumească este lipsită de întristare?
Care slavă stă pe pământ neschimbată.
Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare
decât visurile.
O clipă numai şi pe toate acestea moartea le primeşte.
Vai câtă luptă are sufletul când se desparte de trup, vai cât
lăcrimează atunci sărmanul şi nu este cine să-l miluiască pe
dânsul.
Veniţi cu toţii să vedem minune, mai presus de minte, că cel ce ieri
cânta cu noi acum zace în mormânt.
Veniţi să cunoaştem cum peste puţin şi noi cei tulburaţi ne vom
sfârşi în curând.
Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti.
 64

Câte nu rămân după moarte.

Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte slava lumii acesteia, căci
venind moartea, toate acestea pier.
O oamenilor, pentru ce ne tulburăm zadarnic?
Calea pe care alergăm este repede şi scurtă; fum este viaţa; abur:
cenuşă şi ţărână ne facem peste puţin şi ca floarea ne veştejim.
Unde este dezmierdarea cea lumească?
Unde este nălucirea celor trecătoare; Unde este aurul şi argintul?
Unde este mulţimea slugilor şi strigarea?
Toate sunt ţărână, toate cenuşă, toate umbră şi vis.
Adusu-mi-am aminte de prorocul ce strigă : eu sunt pământ şi
cenuşă; şi iarăşi m-am uitat în mormânt şi am văzut oase goale şi
am zis : Oare cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul,
dreptul sau păcătosul? Ci odihneşte Doamne cu drepţii pe
adormiţii robii tăi.
După chipul şi după asemănarea Ta ai plăsmuit din început pe om
şi l-ai pus în rai să stăpânească făpturile Tale; dar din invidia
diavolului fiind amăgit, a căzut şi a fost alungat pe pământ şi
vieţuind aşteaptă moartea.
Pe Cel pe Care îl slăvesc oştile cereşti şi de care se cutremură
heruvimii şi serafimii, pe Acela toată suflarea şi făptura lăudaţi-L;
binecuvântaţi-L şi-L praînălţaţi întru toţi vecii.
Ca să faci pe oameni părtaşi Împărăţiei celei dumnezeieşti, Cruce
ai răbdat, şi moarte de bunăvoie ai primit Hristoase.
Morţii cei din veac cu cutremur stând înaintea judecăţii Tale celei
înfricoşătoare şi înspăimântătoare aşteaptă răspunsul Tău cel
drept Mântuitorule şi primesc dumnezeiasca judecată cea dreaptă.
Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele
Tău numim.
Început şi temei mi-a fost mie hotărârea Ta de a mă zidi; căci voind
să mă faci fiinţă vie din firea cea nevăzută şi din cea văzută, ai
plăsmuit trupul meu din pământ şi mi-ai dat sufletul prin insuflarea
Ta cea dumnezeiască şi făcătoare de viaţă. Cel ce eşti Stăpânul
vieţii şi al morţii odihneşte în locaşurile drepţilor pe acesta pe care
l-ai mutat din cele trecătoare.
Somn s-a arătat moartea celor ce cred întru-tine Doamne celui pus
în mormânt Stăpânitorule a toate.
 65

Cu adâncul înţelepciunii Tale celei de negrăit pui hotar vieţii, şi mai

înainte vezi moartea şi la o altă viaţă muţi pe om.
Ce despărţire este, o fraţilor, ce tânguire, ce plângere în ceasul de
acum.
Pământule deschide-te, şi primeşte pe cel plăsmuit din tine mai
înainte cu mâna lui Dumnezeu care acum iarăşi se întoarce la tine,
cel ce l-ai născut. Căci Ziditorul a luat ceea ce a fost după chipul
Său, iar tu primeşte trupul lui ceea ce este al tău.
Fraţilor ce vă uitaţi la mine în mormânt aşa de miraţi!
Unde sunteţi voi, am fost şi eu.
Unde sunt eu veţi veni şi voi în curând.
Cel ce ai necuprinsă milostivire, spre noi şi izvor nedeşertat de
bunătăţi dumnezeieşti, Mult-Milostive Doamne miluieşte-ne şi ne
mântuieşte după mare mila Ta.
Toate lucrurile Domnului, pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi
întru toţi vecii.
Cine se v-a sui pe muntele cel sfânt al Domnului ? Şi cine va sta
în locul cel sfânt al Lui ? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima,
care n-a luat în deşert sufletul său şi nu s-a jurat cu vicleşug
aproapelui său. Acesta va lua binecuvântare de la Domnul şi
milostivire de la Dumnezeu Mântuitorul său. Acesta este neamul
celor ce caută pe Domnul şi umblă cu frică pururea în faţa Lui.
Viaţa omului este de 70 de ani, iar cel ce este în putere 80 de ani,
şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere, şi trece viaţa
noastră şi ne vom duce, pe toate le vom lăsa şi nimic nu vom lua.
Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în
pământ. Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce, dintru care ai
fost făcut.

Otpustul
Cel ce a înviat din morţi, Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru,
pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale sfinţilor şi întru tot
lăudaţilor apostoli, ale preacuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor
părinţilor noştri, ale sfântului şi dreptului Lazăr, celui a patra zi
înviat şi ale tuturor sfinţilor, sufletele robilor Săi celor mutaţi de la
noi, în corturile drepţilor să le aşeze (cântăreţii: Amin); în sânurile
lui Avraam să le odihnească (cântăreţii: Amin); cu drepţii să le
 66

numere (cântăreţii: Amin); iar pe noi să ne miluiască, ca un bun şi

de oameni iubitor. Amin.

PĂCATUL
Păcatul
Păcatul este desfrânare, adică neînfrânarea sau neabţinerea de
la plăcerile şi poftele păcătoase şi învoirea cu diavolul. Se ajunge
la călcarea poruncilor şi prin aceasta depărtarea de Dumnezeu.
Sf. Maxim Mărturisitorul spune: "Păcatul este întrebuinţarea
greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor."
Definiția păcatului este voința de a reține sau obține ceva ce
dreptatea oprește, la care este slobodă cu voia ca omul să se
abțină, să se înfrâneze.
Răutatea împinge pe om la deznădejde pe motiv de părută
smerenie. Cine nu se curățește de spurcăciunea trupului, a
sufletului și a duhului este doar trup și sânge și este departe de
Viață. Când diavolul întunecă lumina sufletului adică mintea,
înving sufletul și pun stăpânire pe om.
Din iubirea de sine, de îndulciri, iubirea de argint, iubirea de slavă,
iubirea de agoniseală, se nasc toate păcatele. Pericolele
provocării păcatelor aceste sunt: vinul, femeile, bogăţia şi deplina
sănătate a trupului. Cel ce nu se depărtează de provocarea
păcatelor de bună voie-fără de voie de păcat se trage. Gândurile
cele viclene se alcătuiesc din alegerea noastră şi din reaua lucrare
a dracilor, iar cele bune, din fire. Prin căsătorie se pune hotar
fecioriei, iar prin curvie se strică fecioria şi se pierde.
Păcătuim fiind amăgiţi de draci dar şi de către însăşi mintea
noastră.
Ca de foc să fugi de cărţile necurate, de imaginile şi priveliştile
cele drăceşti: întrecerile sportive, filme, muzică, jocuri, că acestea
sunt pline de minciuni şi stârnitoare de pofte şi de cei ce hulesc pe
Dumnezeu. Mai întâi de toate teme-te de Dumnezeu. Greşeala lui
Adam a fost ucigătoare de om iar nu de Dumnezeu.
 67

Chiar şi atingerile, privirea, gustul, mirosul, auzul şi îndrăzneala

peste măsură aduc păcatul deoarece se află în primejdie ca
sufletul să fie rănit de moarte. Gândurile, dorinţele şi amintirile
celor încă nedesăvârşiţi trebuie supuse cercetării. Oricine
râvneşte păcatului este rob al păcatului. Multe sunt păcatele
noastre: cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, cu ştiinţă şi cu neştiinţă,
cu voie sau fără de voie şi toate celelalte.
Nimeni nu forţează pe om să facă rău, ci numai îl îndeamnă. Cel
mai mare dintre duhurile rele cu care trebuie să ne luptăm este cel
al curviei care îşi înalţă pânzele până la cer şi se afundă până în
adâncuri. Toate păcatele vin din afară iar acesta al curviei vine
dinlăuntru.
Păcatul este ca un foc care arde în suflet şi nu se stinge decât cu
lacrimile de pocăinţă. Se numesc unii creştini doar cu numele iar
cu credinţa şi trăirea lor sunt departe de creştinism. În vremea
aceasta de pe urmă omul trăieşte, gândeşte, vorbeşte şi chiar se
roagă lui Dumnezeu în afara inimii. Toţi suntem fii risipitori,
desfrânaţi, curvari, toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui
Dumnezeu pentru că prin păcate am alungat harul Duhului Sfânt.
Păcatul vine cu mare plăcere, poftă şi dulceaţă, iar după ce l-ai
făcut rămâne în suflet urmă de remuşcări, mustrări de conştiinţă,
amărăciune şi întristare. Păcatul urâţeşte chipul lui Dumnezeu în
om şi schimbă asemănarea lui Dumnezeu cu cea a diavolului.
Pentru a te împotrivi păcatului trebuie o luptă puternică pe viaţă şi
pe moarte, ca pe frontul războiului, ca într-o arenă, trebuie o
lucrare lăuntrică, în inimă, cu înfrânarea simţurilor.
Păcatul produce plăcere imediată, dar repede dispare şi rămâne
în urmă o rană dureroasă cu întristare şi amărăciune.
După cum vedem, majoritatea lumii aleargă spre cel viclean şi
ascultă de el făcând păcate. Nu se gândesc nici la Dumnezeu, nici
la moarte, nici la judecată sau răsplată, la nimic duhovnicesc, ei
fiind numai pentru materie şi trup, trăind în plăceri, alergând ziua
şi noaptea nechezând ca nişte cai sălbatici.
Pentru Dumnezeu, suflet, virtute, mântuire – nimic!
Sunt foarte puţini care luptă neîncetat lupta cea bună.
Omul este împăratul făpturii lui Dumnezeu, dar coroana lui este
împletită cu spini.
 68

Sf. Ioan Gură de Aur spune: "Ai un cărbune care te arde în suflet,
adică păcatul care ne pierde mântuirea? Deci ia-l şi adu-l de-l
mărturiseşte la duhovnic, aruncându-l în largul marii iubiri de
oameni a lui Dumnezeu – atunci acesta pe loc se va stinge şi va
dispărea."
Chiar dacă faci aceleaşi păcate, mergi şi le mărturiseşte din nou.
Că păcatul este ca o boală care trebuie lecuită mereu şi
Dumnezeu va vindeca rana pe deplin a sufletului tău la un moment
când va hotărî El – dar totul depinde de străduinţa şi ostenelile
tale.
Sfântul Marcu Ascetul spune: "Neştiinţa este maica tuturor
relelor şi unul dintre cei trei mari uriaşi puternici ai diavolului: 1.
Neştiinţa, 2. Uitarea şi 3. Nepăsarea, care este soră cu
lenevirea." La adăpostul acestora se furişează în suflet toate
patimile.
Dacă judeci şi cleveteşti pe aproapele, nu vei dobândi nici o
fărâmitură de dar de la Dumnezeu.

Patima
Patima este păcatul făcut de multe ori într-unt timp îndelungat,
devenind o plăcere, obişnuinţă, săvârşindu-l omul ca şi cum ar bea
apă când este însetat – parcă face parte din om – ca o a doua fire.
Este cineva care luptă din noi, cu noi, acesta este diavolul patimii,
care l-a învins pe om, a preluat comanda sufletului cu voia omului
şi îl robeşte.
Cine te robeşte – te și stăpânește.
Păcatul pe care nu-l mai voiesc, pe acela îl săvârşesc.
A greşi este omeneşte, dar a stărui în greşeală este diavoleşte.
Trupul omului fiind făcut din pământ, spre pământ este aplecat cu
simţurile.
Patima înseamnă a păcătui mereu, a cădea în acelasi păcat, chiar
dacă îți pare rău și lupți să scapi chiar cu făgăduințe și hotărâri vei
cădea din nou că diavolul îți dă plăcere și în timpul acela nu mai
socotești nimic și ești târât spre păcat devenind dependent de el.
Stăpânirea de către patimi este vinderea şi predarea de bună voie
a slobodei voiri, legarea puterilor sufleteşti de către diavol cu
lanţuri nevăzute. Faci păcatul aproape fără voia ta. Înaintea
 69

cugetării celei rele călăuzeşte patima, iar a patimii pricină este

simţirea, dar în chip vădit pricina relei întrebuinţări a simţirii este
mintea. Întunericul pricinuieşte poticnire, poticnirea cădere, iar
căderea moarte. Iosif, pentru fuga de păcat se fericeşte iar nu
pentru că s-a arătat nepătimitor. Dacă iubim pe Dumnezeu cu
adevărat începem să ne înfrânăm, ne chinuim şi începem se
punem pe fugă patimile.
Patimile sunt acestea: pofta păcătoasă, curvia, beția, iubirea de
argint, descurajarea sau iubirea de multe, grăirea de rău, mânia,
ura, slava deşartă, mândria, deznădejdea. Dacă noi rămânem în
păcate, ne obişnuim cu păcatul, adică ştii că-i păcat şi tot îl faci
călcând peste voia sufletului, atunci nu suntem în stare să vedem
patima din cauza întunecării minţii şi împietririi inimii, acestea ni se
par a fi normale şi prezente la toţi oamenii.
Fiecare patimă este un şarpe, balaur, diavol care şerpăluieşte
prin suflet. Nu se alcătuiesc nori fără suflare de vânt şi nu se naşte
patimă fără de gând. Când dracii pun stăpânire pe sufletul nostru
şi lumina sufletului o sting, adică mintea, se face întuneric şi umbra
morţii în suflet. Căci dracii prin întuneric lucrează păcatul.
Urâciunea pustiirii în locul cel sfânt.
Nedurerea este nepurtarea de grijă, necunoaşterea umilinţei – uşă
a deznădejdii, maica uitării, necugetarea, nebărbăţia, neosârdia,
înlăturarea fricii de păcat şi de Dumnezeu, orbirea duhovnicească.
Nimic nu este mai sărac decât mintea fără de Dumnezeu.
Împietriţi, întunecaţi, învârtoşaţi la toate privind şi auzind,
nesimţitori şi nepricepuţi rămân.
Opt patimi sau balauri sunt care ne pot stăpâni.
Prin păcat inima devine nelucrătoare, oarbă, surdă şi nesimţită.
Orice păcat începe de la gândurile păcătoase. Păcatele şi patimile
sunt nespus de străine de firea noastră, sunt ca nişte paraziţi care
nu fac parte din noi, ca nişte răni care neapărat trebuiesc
vindecate prin pocăinţă. Firea omului, la temelia sa, este bună, că
fiecare suflet este înduhovnicit de Duhul Sfânt şi că răul ne este
străin.
Petrecerea în păcate ni se pare o odihnă, dar este amăgitoare,
trecătoare şi dăunătoare.
 70

Gândeşte-te că vei muri şi nu vei mai păcătui. Nu mai plânge şi jeli

atât de tare pe alţii, ci plânge-ţi mortul tău, adică sufletul tău, că
este bolnav de moarte.
Omul lacom şi pătimaş este ca o burtă tivită cu dinţi – cu chipul
sluţit şi întunecat, nesătul, este ca o oglindă spartă.
Mulţi oameni sunt care au refuzat lumina şi au îndrăgit întunericul.
Diavolii se hrănesc cu patimile noastre, iar dacă nu au hrană urlă
ca fiarele sălbatice. O patimă cu cât este mai hrănită, cu atât este
mai flămândă.
Gustarea din pomul oprit a fost – iubirea de iscodire care cearcă
lucrul altora. Trupeasca poftă – este începutul rușinii.
Sf. Apostol Pavel spune: „Nu vă faceți robi oamenilor și nici
patimilor”; „Nu știți oare că nedrepții nu vor moșteni Împărăția
Cerurilor!”; „Nu vă amăgiți fraților: că nici desfrânații, nici curvarii,
preacurvarii, adulterii, malahienii, sodomiții, nici închinătorii la idoli,
ereticii, vrăjitorii, descântătorii, nici ucigașii, nici bețivii, fumătorii,
nici răpitorii, batjocoritorii, furii, lacomii, fricoșii, nici spurcații și
necurații nu vor intra în Împărăția Cerurilor”.
Cele 7 păcate de moarte :
1. Mândria, 2. Zgârcenia, 3. Curvia, 4. Lăcomia, 5. Mânia, 6.
Zavistia şi Lenea, şi 7. Neîngrijirea sufletului pentru mântuire.
Cele 4 păcate împotriva Duhului Sfânt :
1.Încrederea prea mare şi nesocotită în harul lui Dumnezeu.
2.Deznădejdea sau neîncrederea chibzuită în încrederea lui
Dumnezeu.
3.Împotrivirea la adevărul stabilit, arătat şi dovedit al Bisericii
creştine ortodoxe.
4.Depărtarea de credinţa ortodoxă a creştinilor.
Păcate strigătoare la cer :
1.Uciderea săvârşită cu voie şi uciderea pruncilor.
2.Sodomia, curvia împotriva firii.
3.Asuprirea văduvelor, orfanilor şi săracilor.
4.Oprirea plăţii lucrătorilor.
5.Betjocorirea şi asuprirea părinţilor.
Patimile trupeşti: lăcomia pântecelui, nesăturarea, desfătarea,
beţia, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri, curvia, preacurvia,
desfrâul, necurăţia, amestecarea de sânge, stricarea pruncilor,
 71

împreunarea cu dobitoacele, poftele rele şi toate patimile urâte şi

potrivnice firii; furtul, jefuirea celor sfinte, hoţia, uciderea, ghicirile,
descântecele, farmecele vrăjitoria prezicerile, înfrumuseţările de
tot felul, iubirea de podoabe, beţia, fumatul şi altele.
Patimile sufleteşti: uitarea nepăsarea, neştiinţa – neevlavia,
credinţa strâmbă, amestecată sau erezia, blasfemia, iuţimea
mânia afurisirea, ura, pomenirea de rău osândirea, clevetirea
laşitatea cearta, frica invidia slava deşartă mândria, trufia
făţărnicia minciuna, necredinţa zgârcenia, împătimirea trândăvia,
nemulţumirea, cârtirea, îngâmfarea, părerea de sine iubirea de
stăpânire de dominare, viclenia, neruşinarea, nesimţirea,
linguşirea, înşelăciunea, duplicitatea, iubirea de argint cugetarea
mereu la păcate, pronunţarea deasă a numelor părţilor ruşinoase
şi a diavolului şi toată răutatea.
Mândria este ea însăşi o virtualitate, o minciună. Acum mândria
este cultivată fiind pescuită din navigaţia pe marea virtuală a
internetului. Mândria este îndrăzneala spre păcat, separare de
aproapele, de tot ce a zidit Dumnezeu şi de însuşi Dumnezeu,
trăind în ceaţă şi întuneric.
Cele douăsprezece trepte ale păcatului
1. Când cineva nu vrea să facă fapta bună.
2. Când cineva face binele dar cu scop rău.
3. Bântuiala lucrului rău sau ispitirea de la diavol cu momeli.
4. Consimţirea sau unirea minţii cu gândul pătimaş.
5. Lupta, adică a sta de vorbă cu gândul pătimaş, complăcându-te
cu el.
6. Învoirea cu gândul pătimaş.
7. Păcatul cu mintea, imaginaţia şi îndeletnicirea cu mintea.
8. Păcatul cu lucrul.
9. Obişnuinţa sau obiceiul.
10.Deprinderea păcatului.
11.Deznădejdea.
12.Sinuciderea.
Cele şapte pricini ale păcatului:
1. Cine a făcut păcatul?
2. Ce fel de păcat a făcut?
3. Pentru ce?
 72

4. Prin ce mijloc, Cum?

5. În ce vreme?
6. În ce loc s-a făcut păcatul?
7. De câte ori s-a făcut păcatul?
Treptele păcatului iubirii de sine
Iubirea de sine. Această cumplită patimă şi prea greu de vindecat
este cu anevoie de cunoscut de mintea noastră şi cu mult mai
anevoie de biruit decât alte patimi deoarece ne stăpâneşte pe noi
prin tot felul de patimi care izvorăsc din ea. Sf. Părinţi ai Bisericii
Ortodoxe arată că iubirea de sine este maica, rădăcina şi izvorul
tuturor patimilor şi păcatelor şi aproape nu este om să nu fie biruit
de ea, de iubirea nesocotită faţă de trup.

Mândria
Mândria este lepădarea de Dumnezeu şi defăimarea oamenilor.
Este maica osândirii, odrasla laudelor, izvor al mâniei, întărire a
dracilor, rădăcina hulei, judecata fără de omenie. Începutul
mândriei – este sfârşitul slavei deşarte, mijlocul mustrărilor,
pricinuitoarea căderilor – iar sfârşitul mândriei este lepădarea
ajutorului lui Dumnezeu. Semnul prin care se cunoaşte mândria –
este defăimarea şi mânierea. Mândria este siguranţa de sine, de
mântuire. Cel căruia i se pare că stă – să ia aminte să nu cadă.
Celui ce i se pare că cu puterea sa biruieşte pe diavoli – este ca
şi cum s-ar lepăda de Dumnezeu – de aceea cade, neavând
parte de ajutorul lui Dumnezeu.
Cunoaşterea pe cei mai mulţi îi îngâmfă, îi semeţeşte. Făţărnicia
este împletită cu tot felul de gânduri ascunse. Bărbatul viclean –
este mreajă ascunsă. Mândria este nodul care leagă toate
păcatele şi patimile – iar smerenia este sabia ascuţită care le taie
pe ele. Cu adevărat nu avem cu ce să ne mândrim – căci trupul
şi sufletul cu toate puterile lui şi toate însuşirile noastre ne-au fost
date de Dumnezeu – şi nimic nu este al nostru. Ale noastre sunt
doar păcatele şi patimile. A ne mândri este o nebunie, este o
prostie şi necunoştinţă. Mândria este lepădare de Dumnezeu –
născătoare drăcească. Pedeapsa celui mândru este căderea –
 73

iar semnul părăsirii de către Dumnezeu este nebunia. Din

mândrie se naşte uitarea păcatelor.
Mândria îi socoteşte pe toţi răi – iar pe sine se socoteşte bun.
Mândria întunecă mintea – iar smerenia o luminează. Un alt
semn al mândriei este îndreptăţirea de sine. Mândria se arată ca
izvor al tuturor bolilor sufleteşti, a tuturor patimilor şi tulburărilor
sufleteşti. Pentru un singur gând de mândrie şi înălţarea minţii –
te poţi prăbuşi întru adânc.

Clevetirea
Clevetirea se naşte din ură şi pomenirea de rău şi este o boală
subţire, dar rea ca o lipitoare, ascunsă şi tăinuită, care suge şi
seacă sângele dragostei şi este pierzare a curăţiei. Sufletul
clevetitor are limbă cu trei ciulini: că se vatămă şi pe sine, şi pe
cel ce aude, ba uneori şi pe cel clevetit.

Judecarea
Cu ce măsură judecaţi pe aproapele – cu aceeaşi măsură veţi fi
judecaţi. Cine eşti tu să judeci pe sluga altuia, de cade sau stă –
că el poate se va pocăi, ajungând chiar şi sfânt – şi tu dacă l-ai
judecat rămâi cu păcatul. Judecarea altora este o neruşinată răpire
a dreptului şi vredniciei lui Dumnezeu – iar osândirea aproapelui
este pierzare a sufletului nostru. Ucigaşii draci ne împing să
păcătuim – sau de nu – pe cei ce păcătuiesc ne îndeamnă să-i
judecăm. Precum părerea de sine – aşa şi judecarea aproapelui,
chiar fără altă patimă poate să-l piardă pe cel ce o are. Nici cu
însuşi ochii tăi văzând – nu osândi, că de multe ori şi aceştia s-au
amăgit.
Cercetat-am plânsul şi nu am aflat întru dânsul nici urmă de
clevetire sau osândire. Dă-mi Doamne să-mi văd păcatele mele și
să plâng cu amar – şi să nu judec pe aproapele meu.
Să te menţii departe de a judeca – căci este un foc dogoritor.
 74

Judecarea este când spune cineva despre un om că este ticălos,

sau avar, sau curvar, şi prin aceasta îi etichetează întreaga lui
viaţă.
De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău – şi nu vezi bârna din ochiul
tău?

Osândirea
Osândirea sau dispreţuirea – este judecare cu ură şi silă de
aproapele nostru şi este mai rea decât judecarea. Să dăm vina nu
pe omul care a greşit – ci pe diavolul care s-a folosit de slăbiciunea
şi neputinţa lui. Dacă vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el,
zicând: "vai, săracul, ce i-a făcut diavolul." Să vezi pe oameni, pe
toţi deopotrivă, ca făpturi ale lui Dumnezeu, fără a-i separa în buni
sau răi, virtuoşi sau păcătoşi, prieteni sau duşmani.
Osândirea aproapelui prin judecare este o patimă născută din
mândrie, îl condamnă pe aproapele – atunci când tu te consideri
mai bun decât el.
Numai Dumnezeu este în măsură să judece, că El ştie toate.
Oamenii sunt prinşi într-o strânsă legătură, depinzând unii de alţii,
şi toţi de Dumnezeu. Datorăm unii altora dragoste, compătimire şi
iertare.

Desfrânarea
Desfrânarea este neînfrânarea sau neabţinerea de la toate şi se
ajunge în prăpastie ca o căruţă fără frână. Ca să mergi pe unde
voieşti trebuie calul, adică trupul, să-l înfrânezi, să-l struneşti din
ham. Desfrânarea este patima care se opune cumpătării, slujirea
peste măsură a plăcerilor – împingându-l pe cel supus ei la pofte,
plăceri şi desfătări. Luaţi seama la voi înşivă să nu se îngreuieze
inimile de mâncare şi băutură şi de grijile vieţii – că duce la
pierzare.
Cu femeile să nu ai prieteșug nicidecum, căci dacă și pietrele se
sparg de picăturile de ploaie – cu atât mai mult voia omului de
vorbele cele femeiești.
 75

Desfrânarea este orice gând, cuvânt sau faptă necuvincioasă de

care omul trebuie să se ferească, să se rușineze înaintea lui
Dumnezeu și a oamenilor. Unele ca acestea sunt: poftele
necurate, glumele și jocurile ușuratice, destrăbălate, priveliști
necuvincioase, adunarea cu oamenii răi, citirea cărților
necuvincioase, beția, lenea, curvia, fumatul, privitul la televizor, la
lume pe stradă-acestea răpesc omului nevinovăția, otrăvesc
sufletul și spurcă trupul, stricând sănătatea și împingând pe om la
mari păcate.

Curvia (Sf. Efrem Sirul )

Nu numai prin depărtarea de mâncare, ci şi prin oprirea ochilor ca
să nu vadă deşertăciuni. Că în ochiul cel neînfrânat este
preacurvie.
"Păzeşte Doamne ochii mei ca să nu vadă deşertăciuni." Numai
cât te-ai uitat cu poftă ai şi preacurvit în mintea şi inima ta.
Pe această preacurvie o dezrădăcinează cel ce are privirea în jos,
iar sufletul sus către Dumnezeu. Şi cel ce şi-a stăpânit pântecele,
şi-a stăpânit şi privirea. Căci cumplit vânzător este ochiul cel
împrăştiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind.
Zis-a ava Gherontie al pietrei: “Că mulţi supărându-se pe poftele
trupeşti, neapropiindu-se de trupuri, necurvind cu trupul, au curvit
cu gândul şi cu mintea. Şi trupurile păzindu-le feciorelnice, cu
sufletele curvesc. Şi uscându-se de post au fost luptaţi de curvie”
Deci şi trupul trebuie păzit întru curăţie dar şi mintea de gândurile
şi imaginaţiile care vin ca nişte săgeţi de la vrăşmaşul diavol. Orice
păcat ar face omul este în afara trupului său dar curvind în trupul
său păcătuieşte întinând chiar fiinţa trupului său, stricând templul
lui Dumnezeu. La acest păcat se spune “a căzut cutare” iar la
celelalte păcate se spune “el a păcătuit”. De această patimă omul
nu se satură niciodată, neavând milă nici de el însuşi fiind
întunecat la minte. Prima privire a omului este fără de păcat, a
doua este de încredinţare iar a treia este spre păcat, începând
lupta gândurilor. Preacurvia este atât de mare şi de urâtă şi
spurcată încât nu este vrednică de milă şi de iertare, nici în Legea
Veche nu era prevăzută nici o jertfă de curăţire, ci pedeapsa cu
 76

moartea. Iar în Legea Nouă, cea a Darului s-a pus pocăinţa

preacurviei, însă nu după a sa vrednicie, nici după unele nevoinţe
şi osteneli, ci numai după mila şi negrăita bunătate a lui
Dumnezeu. Iar de va fi săvârşit acest păcat înaintea oamenilor
nu se va putea curăţii în toate zilele vieţii lor, ci numai la moarte
dar şi după moarte va merge mult timp.
Unii ca aceştia nu vor moştenii Împărăţia Cerurilor dacă nu se vor
pocăi.
Nici fecioare, nici femei măritate, nici călugăr, nici mirean – ci
hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primindu-o ca pe însăși
fapta și după alegere trimite fiecăruia pe Duhul Sfânt, care
lucrează și îndreptează viața celor ce vor să se mântuiască.

Slava deşartă
Slava deşartă este înainte-mergătoare a mândriei – ea este
începutul, iar mândria sfârşitul. Slava deşartă este atunci când
isprăvim un lucru bun, pentru slava cea de la oameni – iar mândrie
când mari şi preaînalţi pe noi înşine ne socotim, iar pe alţii îi
osândim. Cea dintâi îşi are obârşia întru faptă – iar cea de-a doua
întru părere. Slava deşartă este începutul părerii de sine – iar
mândria desăvârşirea ei. Pe slava deşartă biruindu-o noi – la
curvie ia aminte, ca nu cumva de cinstire fugind – întru necinste
să cazi. Sufletul ce are slava deşartă urmează mânie, scârbă şi
răul cel mai de pe urmă, nebunia – şi mulţime de draci el văzându-
i. glasul slavei deşarte este prea subţire şi stă ascuns lângă isprăvi
– vrând să arate celorlalţi nevoinţele şi slava de la oameni vânând.
Ea este slăbire a firii, stricare a obiceiurilor, risipire este, trădare a
comorii bune, fiică a necredinţei, înainte-mergătoare a mândriei şi
cu foarte mică deosebire de mândrie.
Dintre gânduri, singurul, cel al slavei deşarte, lucrează cu mai
multe mijloace. El cuprinde aproape toată lumea de la mic până la
mare, şi deschide uşile tuturor dracilor făcându-se un fel de
trădător al cetăţii. Gândul primit în minte îl face să crească toţi
dracii după ce au fost biruiţi, ca printr-însul să primească intrare
din nou în suflet şi să facă astfel, cele din urmă mai rele ca cele
 77

dintâi. Din gândul acesta al slavei deşarte se naşte cel al mândriei.

Dumnezeu a dat omului mânia ca să alunge gândurile cele rele iar
pofta şi dorinţa de a păzi rodul rugăciunii inimii. Slava deşartă faţă
de mândrie este departe ca copilul de bărbatul desăvârşit şi ca
grâul de pâine. Cel ce caută slava deşartă, necinstea merge
înaintea lui, iar cel ce fuge de slava deşartă, cinstea merge
înaintea lui.

Iubirea de arginți sau de bani și de averi

Iubirea de argint sau de bani – este închinare la idoli, fiică a
necredinţei, a bolilor aducătoare, a Evangheliei batjocorire şi
călcător a ei de bunăvoie. Trei sunt pricinile iubirii de argint: iubirea
de plăceri, slava deşartă şi necredinţa – dar necredinţa este mai
cumplită decât celelalte două. Este cu neputinţă ca dragostea şi
banii să fie împreună. Cel ce patima aceasta a iubit şi s-a legat de
dânsa – niciodată curat se va ruga. Începutul ei este lucrarea
milosteniei – iar sfârşitul ei ura de săraci. Până ce adună milostiv
este – iar cu timpul, banii de faţă fiind adunaţi, mâinile le-a ascuns.
Să nu pofteşti să ajungi stăpân.
Nimic nu a adus omul în lumea aceasta, şi nici nu poate lua nimic
din ea.
Dreptul Iov zice: "Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol
mă voi întoarce în pământ."
Tot omul este străin din fire a se îmbogăţi, căci dinafara lui sunt
toate bogăţiile.
Bogăţia este mai mult slujitoare a răutăţii decât a facerii de bine.
Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea (Ps. 61, 10). Bogatul
este dator ca de bunăvoia lui să facă milostenie la cei săraci şi
necăjiţi care nu au cu ce trăi. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor
milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Ps.
111, 5). Bogatul care va da milostenie la săraci va câştiga şi el milă
de la Dumnezeu în ziua judecăţii cea de apoi.
Omul bogat nu gândeşte că va muri şi toate câte a adunat vor
rămâne la alţii, nu gândeşte că este trecător şi străin pe acest
pământ. Omul cu deşertăciunea se aseamănă şi zilele lui ca
umbra trec (Ps. 143, 4). Omul bogat nu gândeşte că este dator din
 78

toate câte i-a dat Dumnezeu să dea milostenie la cei lipsiţi şi

săraci. O, bogăţie fără de minte! De unde ştii tu că vei trăi mulţi
ani? Cine ţi-a spus că vei trăi până mâine dimineaţă? Cine te-a
făcut stăpân pe viaţa ta? Şi când tu nici nu te vei gândi, va veni
moartea şi le vei lăsa pe toate, si ce folos va fi de toate câte ai
adunat? „Cei nemilostivi nu vor intra în Împărăţia Cerurilor.”
Bogăția are mai întotdeauna întrânsa izvor de nedreptate și de
neomenie, setea de a stăpâni pe aproapele, unul ca acesta
neaflându-se printre oameni ca frate întru Domnul-ci ca un stăpân.
Deci frate creștine de ești cu Hristos, luptă-te să nu ajungi stăpân
că atunci vei avea slugi și te vei înălța cu mintea și te vei împietri
cu inima, încuibărându-se mândria și trufia.

Îndreptăţirea de sine
Îndreptăţirea de sine – este susţinerea voii proprii cu toată
îndărătnicia şi încăpăţânarea, este una din fiicele mândriei. Ea
este şi pe faţă şi în ascuns, se strecoară în inimă şi amăgeşte pe
om fără ca el să-şi dea seama că păcătuieşte, acceptând multe
greşeli, şi mari, dar mai multe mici, aducând de faţă alte fiice ale
mândriei: iubirea de sine, cruţarea de sine, stăpânirea de sine,
îngâmfarea şi prin neascultare şi obrăznicie hotărăşte singur să
facă ce vrea după voia lui slăbănoagă şi pătimaşă.

Iubirea de sine
Iubirea de sine este cea mai tare otravă, din ea se nasc roadele
care sunt precum copiii din flori pe care îi leapădă mamele lor,
fiindcă nu-i mai vor. Copiii tăi din flori, adică pruncii gândurilor rele
care rătăcesc prin toată lumea şi îşi fac cunoscute rănile lor, adică
faptul de a te recunoaşte pe tine însuţi în toate ca făcând ceva
măreţ, sau a fi cineva mare în funcţie sau de a fi aproape toate
pentru tine şi de a te îngriji foarte mult de tine.
 79

Sf. Isihie Sinaitul zice: “Nu este venin mai tare ca veninul aspidei
şi nu este păcat mai mare şi mai puternic ca păcatul iubirii de sine.
Iată fiicele blestemate ale iubirii de sine:
1. Mila de sine
2. Cruţarea de sine
3. Îndreptăţirea de sine
4. Mulţumirea de sine
5. Lauda de sine
6. Trâmbiţarea de sine
7. Plăcerea de sine
8. Nălucirea de sine
9. Închipuirea de sine
10.Preţuirea de sine
11.Înălţarea de sine
12.Îngâmfarea de sine
Din această fiică se nasc celelalte de mai jos :
1.Înfumurarea de sine
2.Încântarea de sine
3.Semeţia sau trufia de sine
4.Încrederea în sine.
5.Nesimţirea de sine sau împietrirea inimii.
Pe această ultimă treaptă Sf.Ioan Scărarul o numeşte: “moartea
minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului” – mort
de viu.
Nesimţirea omoară în noi toate cele trei părţi ale sufletului adică:
mintea, inima şi voinţa. Mintea se întunecă nu mai poate cugeta la
Dumnezeu, la cele sfinte, la moarte la păcatele proprii. Inima se
face aspră şi tare ca piatra nu mai poate plânge pentru păcate, nu
se mai mişcă la rugăciune, nu se mai deschide pentru Hristos,
toate le face cu plictiseală, cu îndărătnicie, fără preţuire, şi
lucrează de obicei, sau de ochii lumii. Voinţa slăbeşte celui fără
simţirea duhovnicească, nu-l mai îndeamnă la rugăciune şi la
pocăinţă.
La fel şi conştiinţa celui împietrit doarme, nu-l mai mustră pentru
păcate, nu se mai teme de ceasul morţii este pasivă şi indiferentă
pentru toate, ori de va mai trăi, ori de va muri nu-i pasă.
 80

Sf. Maxim Mărturisitorul numește iubirea de sine iubirea nesocotită

față de trup.
Prima fiică din cele douăsprezece născută din iubirea de sine este:
Mila de sine după cum spune Sf. Teofan Zăvorâtul. Această fiică
ne învață să ne fie milă de noi, de trupul nostru peste măsură
îndemnându-ne prin gând: Vezi ce faci, ai milă de tine cu mare
grijă să nu te ostenești prea mult cu post prea aspru, cu priveghere
prea lungă, cu metanii sau închinăciuni prea multe. Nu te lăsa
defăimat și ocărât de alții ca să nu râdă de tine, ci răzbună-te și
prin toate acestea să nu te îmbolnăvești. Nu da milostenie prea
multă ca să nu sărăcești.
A doua fiică este: Cruțarea de sine. Aceasta prin gând zicând:
Omule nu te chinui peste putere, nu râbda durere, boli, foame,
sete, necazuri, osteneli, lipsă, sărăcie și altele de acest fel. Cine
se cruță pe sine își pierde mântuirea, că nu cugetă cele ale lui
Dumnezeu – ci cele ale oamenilor și a diavolului.
A treia fiică este: Îndreptățirea de sine. Aceasta ne zice: Vezi
omule ai dreptul să mănânci, să bei, să dormi mai mult, să fii
lăudat și cinstit de oameni, nu te lăsa defăimat – ci apără-te de
orice învinuire.
A patra fiică este: Mulțumirea de sine. Aceasta ne amâgește pe
noi și face ca sufletul nostru să fie sătul de fapte bune și nu lasă
sufletul să sporească în dorire și râvnă pentru Hristos și pentru
desăvârșire. Și așa ne face să ne lenevim, să amorțim sufletește
și să stăm pe loc din alergarea în călătoria noastră spre Hristos
prin nelucrarea faptelor bune.
A cincea fiică este: Lauda de sine. Această patimă este mai rea ca
cele de mai sus căci ea nu numai că împiedică din lucrarea faptelor
bune și din calea sporirii duhovnicești – dar ne și îndeamnă a ne
lăuda singuri ca prin mândrie să pierdem și cele făcute până
atunci.
A șasea fiică este: Trâmbițarea de sine. A zis unul din Sf. Părinți
că fapta bună și nevoința care se trâmbițează pe sine este goală
și nu prețuiește nimic.
A șaptea fiică este: Plăcerea de sine. Aceasta ne face pe noi să
ne mulțumim cu starea în care ne aflăm și ne orbește foarte mult
 81

a nu cunoaște mulțimea fără număr a păcatelor noastre sufletești

și trupești, este o amăgire de sine.
A opta fiică este: Nălucirea de sine. Prin această patimă diavolul
ne aruncă în mândrie și ne învață a cugeta că suntem cineva mari
între oameni, că știm mai mult decât alții, că merităm cinste,
ranguri, amăgindu-ne diavolul și cu vise, vedenii și năluciri.
A noua fiică este: Închipuirea de sine. Când această patimă ne
stăpânește mintea noastră începem a închipui sau imagina lucruri
mari despre noi după care zice: Cum sunt eu nu sunt alții, ce pot
eu, nu poate oricine și altele.
Aceasta ne ține înșelați spre a nu ne trezi și a ne plânge păcatele
și răutățile noastre.
A zecea fiică este: Prețuirea de sine. Aceasta ne șoptește zicând:
Tu omule ai valoare mare pe care nu o au mulți. Ar trebui să fii
socotit ca un om de rând.
A unsprezecea fiică este: Înălțarea de sine. Aceasta ne îndeamnă
a ne înălța cu mintea și cu inima pentru cine știe ce isprăvi făcute
de noi ca bune și ne face să dorim laudă de la oameni și să urâm
smerenia și ocara lui Hristos. Aceasta altoiește în noi: Încântarea
de sine prin care ne învoim a crede că suntem cineva mari – și de
aici ajungem la înfumurarea de sine care ne face să umblăm parcă
cu capul prin nori, cu nasul sus și să stăm la distanță de cei pe
care îi socotim inferiori nouă. Ne face să disprețuim pe cei smeriți
și să ne încredem în virtuțile și calitățile noastre.
A douăsprezecea fiică este: Îngâmfarea de sine. Ea ne îndeamnă
a ne îngâmfa și a ne socoti vrednici de laude și cinste de la oameni.
Din îngâmfarea de sine se naște: Semeția de sine. Aceasta ne
face semeți, trufași și obraznici și fără de sfială în fața lui
Dumnezeu și a oamenilor. Acesteia îi urmează: Încrederea în sine.
Pe această patimă dacă nu o vom smeri și nu o vom izgoni de la
noi ne așteaptă căderea și prăbușirea după cuvântul: Înaintea
căderii merge trufia și semeția.
Una din principalele și cea mai rea dintre fiicele iubirii de sine este:
Nesimțirea de sine sau împietrirea inimii. Pe aceasta o numea Sf.
Ioan Scărarul: moartea minții și omorârea sufletului, înainte de
moartea trupului.
 82

Nesimțirea de sine omoară în noi cele trei părți sau puteri ale
sufletului: mintea, inima cu voința și dorința. Mintea se întunecă și
nu mai poate cugeta la Dumnezeu, la cele sfinte, la păcatele
noastre, la moarte. Inima se face tare ca piatra, nu mai poate
plânge pentru păcate, nu se mai mișcă la rugăciune, nu se mai
deschide pentru Hristos. Toate le face din obicei, cu plictiseală și
de ochii oamenilor. La fel slăbește și voința și o face fără simțire
duhovnicească, nu-l mai îndeamnă pe om la rugăciune și pocăință
nedorind nimic din astea. La fel și conștiința celui împietrit cu
inima, acesta doarme, nu-l mai mustră pentru păcate, nu se mai
teme de ceasul morții – este indiferent la toate.
Vai nouă de ne va birui și stapâni o asemenea patimă! Vai nouă
să pierdem râvna de rugăciune, căința inimii pentru păcate și
mustrarea conștiinței!
Cine ne va mai trezi la rugăciune? Cine ne va mai îmboldi când
greșim? Cine ne va da lacrimi ochilor și suspinele inimii noastra
împietrite?
VAI! VAI! VAI! de noi şi de noi!
Amar nouăde ne va birui şi stăpâni o asemenea patimă! Vai nouă
să pierdem râvna rugăciunii, căinţa inimii pentru păcate şi
mustrarea conştiinţei! Cine ne va mai trezi la rugăciune? Cine ne
va mai îmboldi când greşim şi cine ne va mai da lacrimi ochilor şi
suspinare inimii noastre împietrite.
Prima treaptă de pocăinţă a creştinului este lepădarea de sine.
Dracul întristării. Evagrie Ponticul
Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri numai acesta al întristării
ucide, uscând trupul prin întristare spulberând orice plăcere a
sufletului şi a trupului până la deznădejde. Sf. Ioan Botezătorul îi
numea pe cei îndărătnici şi răzvrătiţi, pui de năpârci căci aceasta
covârşeşte veninul celorlalte fiare.

Hula
Hula se naşte din mândrie. Spurcatul diavol nu conteneşte a-L
huli pe Dumnezeu aruncând săgeţi otrăvite şi în inimile noastre
chiar şi când suntem adunaţi în Sf. Biserică la rugăciune, şi le
 83

potriveşte ca şi cum ar fi ale noastre – dar nu poţi în acelaşi timp

să binecuvintezi şi să huleşti. Acest amăgitor şi de suflet stricător
pe mulţi întru ieşirea din minţi adesea i-a adus. Că nu este alt
gând aşa de greu de mărturisit ca acesta şi de multe ori cu mulţi
împreună îmbătrâneşte. Nimeni să nu socotească că el însuşi
este pricina gândurilor de hulă – căci cunoscător al gândurilor
este numai Dumnezeu.
Mândria este pricina gândurilor necuviincioase. Acest duh
necurat al hulei luptă pe om mai mult când stă la rugăciune.

Negrijania
Negrijania este nepurtarea de grijă pentru mântuirea sufletului
nostru. Negrijania este fiică a multei cuvântări, este soră cu
lenevirea. Viaţa de obşte este vrăjmaşul negrijaniei – iar a
sihaştrilor soaţă, lângă dânşii se aşează şi îi luptă aproape în
fiecare zi.
Negrijania şi lenevirea – tot cei ai adunat ele risipesc.
Ea ne sfătuieşte să fim primitori de străini.

Desfătarea
Este ca o fiară primejdioasă şi neîmblânzită, doboară şi pierde
totul. Este iubitoare şi lacomă de plăceri peste măsură de mult,
având privirea numai la mâncare şi băutură, aplecată în jos,
aceştia nu mai sunt în stare să ridice ochii spre cer.
Păcatele lor le sunt o mândrie şi slava lor neruşinarea. Ei se laudă
chiar cu păcatele lor. Desfătarea este maica tuturor patimilor şi a
toată răutatea. Îi face pe oameni mai răi decât porcii – căci porcul
se tăvăleşte în noroi şi se hrăneşte şi cu murdării. Oamenii se
desfătează cu masa plină de bucate la care mănâncă mult,
petrecând mult timp şi scornind multe fărădelegi şi ticăloşii,
ajungând fără de ruşine cu beţii şi curvii, certuri și crime.
 84

Râsul
Râsetele slăbesc legăturile cumpătării, duc la iubirea de plăceri,
îndepărtează cuminţenia, aduc uitarea fricii de Dumnezeu şi lipsa
de teamă de pedeapsa veşnică. Râsul este firesc şi câteodată
înviorător – dar trebuie oprit pe cât se poate, să se reducă până la
zâmbet. Dar altceva sunt râsetele ce vin de pe urma beţiei şi al
desfrâului – care întunecă mintea. Vai de cei ce râd şi caută de
dimineaţa băutură ameţitoare. Râsul lumesc este ca o beţie
pricinuită de băuturi beţive. Râsul duhovnicesc este o bucurie a
ajungerii şi de a fi pe cale – dar bucuria este deplină în Raiul
ceresc.

Minciuna
Minciunea se naşte din multa cuvântare şi este pieirea dragostei.
Jurământul strâmb este lepădare de Dumnezeu. Din psalmi:
"Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna şi lucrează
fărădelegea!" Făţărnicia este maica minciunii şi adeseori îi dă
prilejul ei, având jurământul unit şi împletit cu ea. Iubirea slavei de
la oameni naşte minciuna. Minciuna este ascunderea adevărului.
Hoţia este mână în mână cu minciuna. Tatăl minciunii este
diavolul.
Mântuitorul spune : Că pentru orice cuvânt deșert pe care îl va
rosti omul, va da seama în ziua judecății. Căci din cuvintele tale te
vei îndreptății și tot din cuvintele tale te vei osândi. Să ne ferim de
minciună, că ea ascunde adevărul, ca minciuna lui Ghezi și a lui
Ananina și Safira. Dar este un fel de minciună acceptată care
ocolește adevărul, numai cu scopul de a scăpa pe aproapele
nostru ca să nu fie omorât de ucigașii care-l urmăresc.

Mânia. Iuţimea
Mânia. Iuţimea
Mânia este starea întru ura cea ascunsă – adică întru pomenirea
răului. Este dorinţa de a face rău celui ce te-a întărâtat. Este a voi
să precumpănească voia ta. Iuţimea înseamnă fierbere şi pornire
asupra celui ce te-a nedreptăţit – ea schimonoseşte sufletul. Este
 85

semn a toată părerea de sine. Nimic nu poate împiedica venirea

Duhului Sfânt în noi – precum iuţimea. Pe mânie şi pe iuţime să
nu le laşi să se cuibărească întru tine mai mult de apusul soarelui.
Mâhniciunea – cu pomenirea de rău este înjugată. Când se
înmulţesc gândurile de poftă şi ură – îndrăcire se face. Cel iute și
mânios ca un lup tulbură adesea toată turma, multe suflete smerite
vătămând.
Mânia se află în numărul celor şapte păcate de moarte.
Pomenirea de rău sau ţinerea de minte a răului este maica şi
capătul iuţimii.

Păcatele săvârșite cu gândul

Dumnezeu va pedepsi păcatele săvârșite cu gândul care nu le
vom mărturisii la duhovnic și nu ne vom pocăii de ele nepăzindu-
ne mintea de gânurile rele. În Legea Veche se oprea păcatul
numai din lucrare – nu și din gândire. Așa de exemplu zice: Să nu
furi, să nu desfrânezi, să nu curvești, să nu ucizi. Legea Veche
având numai umbra lucrurilor viitoare avea nevoie de împlinirea și
desăvârșirea ei deoarece după mărturia Sfintei Scripturi, Legea
Veche nu a desăvârșit nimic.
De aceea a venit în lume Domnul și Mântuitorul nostru Iisus
Hristos nu ca să strice legea veche – ci ca să o plinească și să o
desăvîrșească – adică să scoată păcatul din gândire și să-l smulgă
din rădăcină.
Că după Sfinții Părinți: Gândurile sunt rădăcini ale faptelor.
Ați auzit că s-a zis de demult: Să nu curvești : Eu însă vă spun
că oricine se uită la femeie spre a o pofti – a și săvârșit curvie cu
ea in inima sa. Mântuitorul arătând greutatea păcatului cu gândul
zice: Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă, si
iarăși oricine urăște pe fratele său ucigător de oameni este.
Destoinic este Dumnezeu să judece simțurile și cugetele inimii.
Sfântul Efrem Sirul zice: Dacă păcatul cu gândul nu ar fi mare apoi
ar fi socotit Dumnezeu – curvie intru poftă de femeie și ucidere
întru ură de frate. Mântuitorul ne spune: Cele ce ies din gură
pornesc din inimă și acelea spurcă pe om . Din inimă se nasc
gândurile rele in mintea noastră. Sfântul Casian Romanul zice:
 86

Gândurile rautății sunt de opt feluri:1-al lăcomiei pântecului, 2-

curvia și alte pofte trupești, 3-iubirea de argint și de averi, 4-mânia,
5-întristarea, 6-trândăvia, 7-slava deșartă, 8-mândria.
Se poate scăpa de gândurile rele prin paza minții rugăciunea
deasă și mai ales rugaciunea inimii și păzirea simțurilor de auzire,
de vedere a celor rele chiar și a celor bune de sunt prea multe,
sârguința de a împuțina problemele.
Unii îmbătrânesc în aceste patimi cu gândurile rele cu înalțarea
de sine. La cei batrâni slăbește trupul și poate nu mai fac păcate
trupești, dar fac cu gândul din obișnuința și obicei cu plăcere și
poftă. Credeți că acestora le va fi ușor la judecată?

Deznădejdea
Deznădejdea, descurajarea, este penultimul păcat dintre cele de
moarte – este premergătoarea sinuciderii.
În orice ceas ar fi, să ne căim pentru orice cădere – ai căzut, ridică-
te; ai pătimit, îndreaptă-te; te-ai murdărit, spală-te, curăţă-te.
Nădăjduieşte în mila lui Dumnezeu cea mare şi cere neîncetat
milă, că mare este jertfa Lui răscumpărătoare.
Deznădejdea este un semn al împuţinării sufletelor care nu sunt
încercate în viaţa duhovnicească. Cei plini de curaj şi întăriţi în
duhul – nu deznădăjduiesc în ispite, oricum ar fi acestea, ci cu
bărbăţie se luptă cu ele şi plini de răbdare aşteaptă sfârşitul lor.
Înmulţiţi rugăciunea, mergeţi la biserică, mărturisiţi-vă păcatele la
duhovnic şi de sunteţi vrednici împărtăşiţi-vă cu Sfintele Taine.
Să ne temem de deznădăjduire. Să nu ne deznădăjduim de
mântuirea noastră. Nu asculta de diavolul. Niciodată să nu-ţi pierzi
nădejdea în mila lui Dumnezeu, că totul este cu putinţă la El. Că
din mort face viu, şi din bolnav, sănătos.

Păcatul cu limba
Limba este foc şi podoabă a nedreptăţii şi nimeni dintre oameni nu
poate să o înfrâneze. Ea este plină de otravă de moarte
 87

purtătoare. Din aceeaşi gură ies şi binecuvântare şi blestem, dar

nu trebuie să fie aşa fraţilor. Nu vorbiţi de rău unul pe altul.
Apostolul Iacob despre limbă zice : ”Limba este mică ca organ,
dar este ca o sabie care spurcă și aprinde tot trupul, este focul cel
nepotolit, este lumea nedreptății.” De câte ori am vorbit, m-am căit.
Nenumăratele rele le lucrează ușurătatea limbii. Păcatul cel mai
mare și mai ușor de săvârșit se lucrează prin limbă. Omul cade și
se taie singur cu limba și piere prin limba lui ca printr-o sabie.

Fumatul
Vai de omul care are de a face cu această atât de generalizată
îndeletnicire a vremurilor! O, tragică exploatare satanică a omului
întru batjocorirea dumnezeirii!
În urma fumatului, rămâne o duhoare pe care nici fumătorul nu o
agreează. Rămân scrumul, ca simbol al distrugerii şi degradării,
degetele îngălbenite, hainele urât mirositoare. Prin patima aceasta
se cheltuiesc şi se ard fără nici un folos bani care cu greu au fost
adunaţi, iar prin folosirea lor necurată se aduce pe veci jertfă
satanei şi iadului simbrie.
Prin toate acestea, omul îşi distruge lent şi sigur trupul şi sufletul.

Beția
Băutura peste măsură este ca un şarpe care muşcă şi ca o viperă
care împroaşcă venin. Multe rele, sminteli şi păcate s-au făcut şi
se fac din pricina patimii băuturii peste măsură, până la pierderea
minţii. Este foarte primejdios pentru mântuire ca omul să bea până
ce nu mai ţine minte ce fapte a făcut, pentru că astfel nu le ştie să
le mărturisească la duhovnic.
Cele mai frecvente păcate şi consecinţe ale băuturii peste
măsură sunt: sminteala, înjurătura, îndrăzneala, neştiinţa, curvia,
crima, furtul, pierderea banilor, îmbolnăvirea mai ales pe timp de
iarnă, că dorm pe unde îi apucă ameţeala, bat femeile şi copiii,
apoi mulţi divorţează.
 88

Dacă bărbatul are patima beției, se dărâmă jumătate de casă –

iar dacă are și femeia, atunci se dărâmă toată casa.
De patima beției sunt legate aproape toate patimile: fumatul,
cafeaua, certurile, înjurăturile, bătăile, curviile, uciderile,
înșelăciunile, minciune, furtul.
Alcoolul băut arde, distruge și usucă umezeala gâtlejului, după
care provoacă mereu sete, cerând tot alcool care amorțește
gâtlejul.

DESPRE CĂLUGĂRIE
Mănăstirea şi viaţa călugărească
Oare Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu cei doisprezece Apostoli
– nu este prototipul vieţii de obşte călugăreşti şi pustniceşti? Sf.
Părinţi au ales pustia şi singurătatea şi vieţuirea în peşterile
munţilor ca cel mai preţuit loc pentru rugăciune, post şi diferite
nevoinţe şi dobândirea iscusinţei duhovniceşti în luptele cu
diavolii, au dus viaţă îngerească şi cu vieţuirea şi cu puterea
minunilor încât pe bolnavi i-au vindecat şi pe morţi i-au înviat, pe
diavoli i-au izgonit, prin post şi rugăciune în pustie şi văzători de
Dumnezeu s-au făcut.
Fratele când se călugărește depune trei voturi:
1. Ascultarea necondiționată
2. Fecioria,curăția trupească și sufletească
3. Sărăcia de bună voie
Călugării din vremurile de pe urmă nu vor mai avea lucrarea
călugărească şi pentru mântuire le vor fi de ajuns dreapta credinţă,
ispitele şi necazurile răbdate fără cârtire şi judecată – ci cu
mulţumire. Călugărul este o necontenită silire a firii. Ca să guşti
bucuria călugărească şi viaţa duhovnicească trebuie să-ţi înalţi
toate puterile sufleteşti către rugăciune, răbdare, ascultare şi
linişte.
Este petrecerea întru dragoste, simplitate, nerăutate, întru
smerenie şi ca hrană lacrimile de pocăinţă.
 89

Fără rugăciune nu este deloc uşor să rabzi şi să taci. Viaţa

călugărească este o tainică şi binecuvântată mucenicie de
bunăvoie. Oricine se dedă pe sine vieţii călugăreşti îşi expune
sufletul la o continuă mucenicie.
De îndată ce devine cineva călugăr – trebuie să înceteze să mai
vadă lumea. Cel mai mare păcat al călugărului este voia de sine –
aceasta înseamnă că nu faci ascultare, şi prin aceasta încalci
făgăduinţele date în faţa lui Dumnezeu, având ca martori stareţul
şi obştea de călugări. În mănăstire sunt doar două cuvinte: "iertaţi"
şi "binecuvântaţi". A cere iertare unii altora este de temelie: "iertaţi-
mă fraţilor, iertaţi-mă cinstiţilor părinţi că am greşit."
Ascultarea nimiceşte din rădăcină slava deşartă şi surpă
nenumăratele uneltiri diavoleşti şi face pe ascultător sărac cu
duhul, cu inima blândă, plină de compătimire şi milă. Fericiţi cei
săraci cu duhul că acelora este Împărăţia cerurilor.
Starețul Mânăstirii Starețul trebuie să fie precum o cărămidă
dacă este pusă la temelie, aproape de râu și nu este arsă în foc –
nu rezistă. Dar dacă este arsă – se face la fel ca piatra. La fel și
omul care nu s-a ars în frica lui Dumnezeu, în încercări de tot felul
se va sfârăma de îndată ce ajunge păstor de obști.
De aceea dacă nu-ți cunoști măsura – să fugi de a primi să fi în
fruntea obștii și să continui mai departe lupta duhovnicească în
care să poți ați cunoaște măsura. Fugi cât de departe ca nu cumva
să ajungi stapân.

Călugăria(Sf. Ioan Gură de Aur)

Călugărul se angajează în oastea lui Hristos prin jurământ și după
ce a depus făgăduințele – nu mai poate da înapoi – ci trebuie să
lupte tot înainte cu ajutorul lui Hristos.
Călugăria este silire necondiționată a firii. Crucea călugăriei este
grea. Este întrebat când vine la călugărie: De ce ai venit frate la
călugărie? Si el răspunde: Viață pustnicească dorind cu ajutorul lui
Dumnezeu și cu rugăciunile sfinției tale cinstite părinte!
Călugăria este întemeiată pentru practicarea sfaturilor
evanghelice. Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât a locui
frații împreună-că în aceasta a făgăduit Domnul viața de veci.
 90

Călugărul trebuie să fie răbdător, smerit, ascultător, blând și tăcut.

S-ă fie supus povățuitorului său întru toate ca Mântuitorului
Hristos. Și întru toate să fie răbdător, că prin aceasta va afla har
înaintea lui Dumnezeu, dobândind mântuirea. Faptele sale să le
spună povățuitorului prin adevărata și nefățarnica mărturisire.
Nimic să nu facă după părerea sa, măcar de ar fi și lucru bun, ci
întru toate să se supună și să asculte de povățuitorul său știind că
voia și părerea sa sunt cu desăvârșire tăiate.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Chilia călugărului se aseamănă
cu târâmul liniștei unde în multa taină vorbește cu Dumnezeu.
Călugărul are de dus un război care depășește puterile omenești.
Grijile multe pentru trup pierd sufletele – reduceți și împuținați
problemele dacă vreți să aveți liniște și timp pentru rugăciune și
mîntuirea sufletului.
Călugărul numai cît a pășit pragul chiliei ieșind pentru a merge
prin lume să-și cumpere pâine – nu se mai întoarce cu aceiași
stare duhovnicească care a avut-o cât a stat în chilie - ci foarte
slabă.
Călugăria este cea mai înaltă formă de vițuire omenească - și nu
este pentru toți. La masa lor nu se consumă carne de nici un fel –
nu se bea băutură bețivă.
Mâncarea și lucrurile călugărului trebuie să fie mai simple, mai
sărace ca la cei din lume ca să se folosească duhovnicește cei ce
merg la mănăstire în pelerinaj.
Chemarea și principala slujire a călugărului față de lume este în a
da mărturie proorocească de vremelnicia tuturor celor pământești
și a aduce aminte de singurul lucru care trebuiește pentru
mântuire.
Dacă n-o poți scoate la capăt împreună cu oamenii – nu vei putea
să o scoți la capăt nici de unul singur în pustie. Însingurarea
pustnicească este un efort de concentrare singur cu Singurul
Dumnezeu. Este o alegere exclusivă. Între a fugi de oameni și a
alerga spre Dumnezeu – este o diferență ca de la cer la pământ.
Prin rugăciunile Sfinților – cei din iad primesc o mică măngâiere.
Smerenia lucrează ca niște verigi ale unui lanț.
 91

Câteva cuvinte din rânduielile

călugăreşti(Sf. Antonie cel Mare)
Mânăstirea este ca un spital duhovnicesc, o armată care cuprinde
ostaşii lui Hristos, o adevărată îmbrăţişare a vieţii îngereşti, având
fiecare lucru rânduit aşa cum trebuie.
Ca să înveţe fiecare să-şi ridice crucea sa de dragul lui Hristos.
Dacă nu suntem atenţi la acest lucru, ordinea se va da peste cap.
Oamenii sunt foarte diferiţi şi cu mintea, şi cu sufletul, şi cu trupul.
Ceasurile al 3-lea şi al 6-lea indică aşteptarea Domnului, cererea
Luminii, cererea Duhului Sfânt. S-a răstignit pe Cruce şi Şi-a dat
Duhul Hristos şi s-a făcut întuneric peste tot pământul până la
ceasul al 9-lea.
Aceste evenimente petrecându-se, nu-ţi îngăduie să mănânci,
pentru că mâncarea opreşte aşteptarea. Prin urmare "postesc", nu
mănânc că Îl aştept pe Hristos. Primul motiv care impune postirea
până la ceasul al 9-lea, adică ora 1500, este aşteptarea Domnului.
Al doilea motiv este următorul: când cineva mănâncă de
dimineaţă, apoi are tendinţa de a mânca mereu și cu aceasta are
mintea mai greoaie.
Fecioria nu este o simplă curăţie trupească şi sufletească a inimii,
a gândului şi a minţii, ci este curăţia ochilor. Necurăţia poate să
pătrundă în minte şi în inimă prin vedere. Aici nu se referă la păcat,
ci la legătura firească pământească cu femeia.
Problema nu este atât curăţia trupească, cât neprihănirea
persoanei. Nu trebuie să ne punem pe noi înşine în pericol, aşa
încât mintea noastră să meargă altundeva.
Trebuie înfrânarea ochilor, privirea în jos. Domnul a zis: "Dacă
ochiul tău te sminteşte, scoate-l, că mai bine este să intri în viaţă
fără un ochi, decât să arzi în focul cel veşnic."
Cea mai mare dificultate întâmpină femeia când trebuie să se
supună altei femei, pentru că sufletul ei i se împotriveşte.
Ori cu Hristos, ori cu lumea – doar noi am lăsat lumea departe şi
tot cu lumea petrecem, amestecaţi şi înconjuraţi de multe
provocări!
Să nu-ţi revezi rudele şi nu le îngădui să te revadă, şi nici să te
duci la ele. Nu-i de ajuns să se ferească cineva de copii, femei şi
 92

bărbaţi, ci mai întâi de toate de părinţii trupeşti cu fraţii şi surorile.

Ai intrat în mânăstire să nu te mai revezi cu rudele. Noi călugării
nu mai avem rude, singurele noastre rude sunt părinţii şi fraţii din
mănăstire. Dacă cineva păstrează prietenii cu rudele sau cu
lumea, acela este cu neputinţă să fie bineplăcut lui Dumnezeu,
pentru că a făgăduit că a murit faţă de lume şi lumea faţă de el, că
s-a lepădat de tată, de mamă, de fraţi, surori, rude, de lume cu
toate bogăţiile ei. Călugărul, nerespectând aceste făgăduinţe
făcute, ajunge un mincinos şi nepăsător.
Hristos porunceşte: "Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă, pe fiu,
pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine."
Noi trebuie să le vorbim frumos, cuviincios, dându-le cinstea
cuvenită, ca să înţeleagă şi ei că noi acum aparţinem lui Hristos.
Şi dacă aflăm că s-a îmbolnăvit cineva din rudele noastre şi ne
cuprinde o mare întristare, asta arată că am lăsat Crucea lui
Hristos şi că ridicăm jugul rudeniilor noastre.
Când înlăuntrul nostru se mişcă ceva pentru ai noştri, adică
rude, atunci am păcătuit Domnului. Dacă nu ne luptă gândurile să
iubim aşa de mult pe rudeniile noastre, atunci putem să-i vedem
pe ai noştri – dar şi aşa vom ieşi păgubiţi – pentru că vei fi altul la
întoarcere, scăpătând mai jos decât cum ai fost înainte.
Purtaţi o mare răspundere, pentru că nu este cu putinţă ca inima
voastră să bată pentru tată, pentru mamă şi fraţi şi surori, şi în
acelaşi timp să bată şi pentru Hristos – deci se împarte. Hotărâţi-
vă – două iubiri nu încap în aceeaşi inimă.
Dacă vreţi, credeţi în aceste cuvinte pe care le spune Hristos, iar
dacă nu vreţi, nu credeţi. Dar cuvântul Domnului trebuie să se
spună! Mama cu greutate poate să ţină aceasta lege a lui
Dumnezeu, pentru că are legătura maternă înrădăcinată puternic.
Dar dacă avem şi noi legături cu rudele, atunci suntem şi noi deja
căsătoriţi.
Noi mai ales, călugării, trebuie să slujim şi să iubim pe Hristos cu
inima întreagă, nu împrăştiată prin lume, ca să putem exclama:
"Te iubesc din toată inima, Hristoase al meu", "Iisuse al meu –
Iisuse al meu."
De ai mângâiere de la rudenii, atunci nu-ţi mai dă Dumnezeu. Şi
îndepărtându-se, va fi sigur că aşa trebuie să stea lucrurile, şi
 93

pentru ca să nu se simtă vinovat, pune motiv că nu poate trăi altfel

în mănăstire.
Nu descoperi tuturor gândurile tale, ci numai acelora care pot să-
ţi mântuiască sufletul.
Roagă-te şi plângi şi luptă-te ca să te despătimeşti, să poţi zbura
fără obstacole peste marea de foc.
Mergi la cei bolnavi şi umple vasele cu apă, adu-le lemne.
Fereşte-te de certurile pe cuvinte.
Nu întrerupe pe cel ce vorbeşte ca să vorbeşti tu.
Când stai în chilia ta, sileşte-te, să împlineşti aceste trei lucruri:
citirea psalmilor, rugăciune, şi lucrul mâinilor şi nevoinţă.
Nu te feri de osteneli obşteşti.
Păzeşte curăţia, sărăcia, ascultarea, simplitatea, iubirea de
durere, de osteneală, înstrăinarea şi tăcerea.
Să te socoteşti pe tine cel mai păcătos.
Să nu sileşti pe altul să-ţi primească cuvântul.
Să rabzi ocările şi defăimările.
Când eşti nedreptăţit să taci.
Fratele din momentul de când este tuns în călugărie nu mai are
dreptul nici pentru sine însuşi.
În vremea noastră condiţiile s-au schimbat, declarând mănăstirile
misionare şi primitoare de pelerini, devenind "centre sociale."
Femeia are gândire pripită, imediată, nu stă mult pe gânduri, şi are
propriul ei sentimentalism, dulceaţă, atracţie, ca o momeală
amestecată din miere şi fiere, şi de aceea atrage dragostea şi
ocrotirea bărbatului. Atunci devenind robi unul altuia. Femeia
simte nevoia să fie iubită şi ocrotită, fiind o fire mai neputincioasă.
Bărbatul are partea conducătoare, mintea cu îndelungă socotinţă,
dar are şi nevoia să-şi arate inima.
Astfel bărbatul poate ajunge jucăria unei femei şi să cadă până şi
în cel mai mare păcat. În Vechiul Testament sunt multe căderi ale
bărbaţilor tari cu femeia. Adam îndemnat de femeia sa Eva a
mâncat din pomul oprit, călcând porunca lui Dumnezeu în Rai. Lot
a păcătuit cu fiicele sale, Samson cu Dalila, Proorocul David cu
femeia generalui său Urie, Solomon cu mai multe femei.
 94

Pustia
Nimic nu curățește așa de bine sufletul omului aducându-l la
starea și chipul cel dintâi a lui Adam – ca viața de pustie, în liniștire,
în feciorie curată și smerenie. Nu poți să fii și cu oamenii și cu
Dumnezeu. Nu poți trăi și în mijlocul oamenilor și să fii și bineplăcut
lui Dumnezeu.În pustie nevoitorul trebuie să aibă o grijă mai mare
de trup ca la mănăstire – toate trebuie cu dreapta socoteală ca să
nu se îmbolnăvească că acolo nu are cine sa-l ajute și așa își va
pierde călugăria.
În mănăstire poți trăi mai aspru ca în pustie ca să scapi de
dependența materiei pentru trup și de atașamentul față de lume –
care slăbește sufletul – și aici în obște are cine să te îngrijescă
dacă te îmbolnăvești.
În pustie Dumnezeu se milostivește de fiecare pustnic – chiar dacă
nu se nevoiește așa de mult – numai să aibă răbdare să viețuiască
singur în singurătate.
Singurătatea este locul în care Domnul în taină își face glasul
auzit. Dacă nu te poți înfrâna – fugi în singurătate – căci este o
slăbiciune. Cine locuiește cu frații împreună în obște nu trebuie să
fie colțuros – ci trebuie cu timpul să se șlefuiască, să se
rotunjească ca să se rostogolească mai ușor spre toți frații – ca o
piatră de râu.
Un nevoitor din pustie smerindu-se zicea: Nu din virtute locuiesc
singur, ci din slăbiciune – căci puternici sunt cei ce locuiesc printre
oameni – că trebuie să se lupte cu obiceiurile și obișnuințele lor.
Unii pustnici și fâșâitul stufului socoteau neliniște. Îți vei găsi
liniștea doar dacă te socotești singur – cu singurul Dumnezeu!
O prea frumoasă pustie
O prea frumoasă pustie – aș vrea să-mi fii soție de acum până în
vecie
Multe ai să-mi spui tu mie de te voi iubi, te voi îndrăgi și te voi
prețui
O prea frumoasă pustie – Au tu mă ajuți a dori apa cea vie a lui
Iisus Hristos
O prea frumoasă pustie liniștea o împărțim
Tu mă îndrumi la nevoințe pentru a zbura la cer
 95

Tu mă rănești de dor fierbinte către Dumnezeu

O liniște a pustiei tu mă întărești și nu mă lași să te dau uitării
O prea frumoasă pustie atât de dragă mie
Duhul meu suspină și în uimire parcă, contemplă și admiră a
Domnului dulceață
O prea frumoasă pustie de nu te voi câștiga – rănită va fi inima
mea.
Să nu îndrăznească cineva să se ducă să viețuiască în pustie,
dacă nu are chemare lăuntrică, dacă nu a dezrădăcinat patimile și
dacă nu a petrecut cel puțin 20 de ani în mănăstire.

Liniștirea
Sf. Ioan Scărarulspune : Cel necăsătorit în lume fiind legat numai
de lucruri se asemăna cu cel legat cu fiare la mâini, şi de aceea
când voieşte să alerge la viaţa călugărească nu se împiedică. Iar
cel căsătorit se aseamănă cu cel legat şi de mâini şi de picioare.
Bună este despătimirea dar maica ei este înstrăinarea.
Înstrăinându-te păzeşte-te de dracul nestatorniciei şi iubirii de
plăceri,urâtului şi curviei.
Cel ce fuge de lume să nu se mai uite înapoi ca Lot. Fugi cât poţi
şi nu te mai gândi la egiptul patimilor, că nu vei mai putea ajunge
la pământul făgăduinţei, ci vei muri în pustiu.
Roadele Liniştei, Liniştirii şi Tăcerii – Sf. Ioan Scărarul
- O linişte fără gâlceavă! Scară cerească!
O fără de grijă luminătoarea sufletului!
O tăcere vorbitoare cu îngerii !
O tăcere strălucire a inimii!
O linişte născătoare a toate bunătăţile, întărirea postirii, frâul limbii
de a tăcea, liniştirea sufletului, înfrânarea pântecelui”
O linişte cu tăcere, îndemnarea la rugăciune şi a citirii Sf. Scripturi!
O tăcere îngrijorătoare, numai de ale tale totdeauna cu tine
vorbitoare, neîncetat văzătoare a morţii şi păzirea limbii să nu fie
atinsă de rele!
 96

Pe aceasta cine o păzeşte neîncetat cântă zicând : “Gata este

inima mea Dumnezeule, gata este inima mea a te slăvi pe Tine,
că Ţie se cuvine laudă şi slavă în vecii vecilor”. Amin!
Bună este despătimirea dar maica ei este înstrăinarea.
Înstrăinându-te păzeşte-te de dracul nestatorniciei şi iubirii de
plăceri,urâtului şi curviei.
Cel ce fuge de lume să nu se mai uite înapoi ca Lot. Fugi cât poţi
şi nu te mai gândi la egiptul patimilor, că nu vei mai putea ajunge
la pământul făgăduinţei, ci vei muri în pustiu.

Pustnicia
Braţele Părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în desfătări am
cheltuit toată viaţa mea. Nu trece cu vederea inima mea cea
săracă, căci către Tine, Doamne, cu umilinţă strig: "Am greşit,
Părinte, la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc
fiul Tău-ci fă-mă ca unul din argații Tăi"
Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea
păcătoşilor n-a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut.
Uşile pocăinţei deschide-le mie, nevrednicului.
Sf. Isaac Sirul zice: "Dacă nu o poţi scoate la capăt împreună cu
oamenii, nu vei putea să o scoţi la capăt nici de unul singur."
Retragerea în pustie nu este semnul nereuşitei cu oamenii. Cel ce
nu se depărtează de pricinile patimilor de bunăvoie – fără de voie
de păcat se trage.
Noi suntem ca nişte vânduţi şi cumpăraţi de spurcatele patimi şi
ca nişte robi legaţi cu lanţuri nevăzute şi cu zapis făcut cu diavolul
că ne-a satisfăcut plăcerile păcătoase.
Cel ce cu patimă sufletească boleşte şi de liniştire se apucă –
este asemenea celui ce din corabie în valuri se aruncă. Cel
singurătăţit de îngerească tărie are trebuinţă să trăiască în
împărăţia liniştii.
Văzut-am sihastru care trândăvindu-se şi cu oamenii des
vorbind, pururea în chilia lui învoind pe draci a intra, neştiind că el
însuşi drac luişi s-a făcut. A şti ni se cuvine – că trebuie cu lucrul
 97

a cerca. Cel ce voieşte să înveţe acestea, el poate învăţa – dar nu

le poate pricepe prin cuvânt – decât prin lucrare.
Ia seama de nu cumva dulceaţa ce îţi vine în suflet ţi-a fost turnată
cu vicleşug de vrăjmaşul. Iscodirea poate tulbura liniştirea – mai
mult ca orice.
Omul trebuie să lase în spatele său lumea şi lucrurile ei şi să uite
toate cele din ea, şi să şteargă din suflet toate amintirile care aduc
închipuiri de chipuri, ba adeseori şi gândurile trebuinţelor obişnuite
ale firii. Când dorim să fugim din lume, să ne facem străini de cele
lumeşti, să le facem şi să le socotim moarte pentru noi, şi noi morţi
pentru lume.
Nimeni nu poate cu adevărat să se apropie de Dumnezeu dacă
nu se depărtează de lume şi de lucrurile ei. Nimeni nu poate să
scape de închipuiri şi de patimi decât dacă se însingurează în loc
liniştit.
Cel ce se iubeşte pe sine – acela nu poate iubi pe Dumnezeu.
Dobândirea sărăciei şi a simplităţii stă în cugetarea neîncetată şi
rostirea în tot ceasul a numelui lui Iisus Hristos – Care îţi va da
odihnă.
Domnul îţi binecuvintează dorinţa de însingurare – dar nu-ţi
arată timpul – trebuie să aştepţi semne lăuntrice. Plecarea la
liniştea cea adevărată înainte de a te cunoaşte pe tine şi a răbda
ocări şi necinstiri de la oameni – duce la înălţarea minţii.
De te simţi vreodată pregătit pentru retragerea în singurătate în
împărăţia liniştii a cărei sarcini sunt uşoare, să nu-ţi fie frică
luptându-te cu multe feluri de schimbări şi învăluiri ale gândurilor
– ci fii cu nădejde în Dumnezeu, căutând cu adevărat numai
mântuirea sufletului. Căci nu lasă Dumnezeu ca de făptura Lui să
se apropie puterea dracilor şi a oamenilor răi şi să-şi împlinească
voia lor fără porunca Lui. Drept aceea, sprijineşte-ţi inima ta pe
încrederea în Domnul şi nu te teme de frica de noapte, de lucrul
ce umblă întru întuneric şi de săgeţile ce zboară ziua.
Sihăstrie înseamnă tăcere, linişte, pace şi concentrare lăuntrică
prin rugăciune, în care sufletul ascultă, se deschide şi comunică
cu Dumnezeu.
Cu adevărat mare este lucrul liniştirii şi de mai multă sporire
pricinuitor decât viaţa de obşte – însă nu voieşte să o spună din
 98

pricina celor mai neputincioşi. Cei bântuiţi de iuţime, de părere de

sine, de făţărnicie şi de pomenirea de rău a altora – nici urmă de
liniştire în sihăstrie să cuteze a vedea vreodată – ca nu cumva
numai ieşire din minţi să-şi agonisească.
Iar dacă cineva de acestea este curat – el însuşi va cunoaşte ce îi
este de folos.

Stâlpnicia
Aceasta este nevoinţa în nebunie de dragul lui Hristos, Însuşi
Domnul nostru. Iisus Hristos, începătorul desăvârşirii noastre, prin
răstignirea Sa pe Cruce a provocat iudeilor sminteală şi elinilor
nebunie, răsturnând conceptele lumii căzute. “Acesta va fi semn
de poticnire, de ridicarea şi căderea multora din Israel.” Petrecerea
pe stâlp se face prin strădaniile călugărilor care sunt inundaţi de
iubirea dumnezeiască, şi luptele lor suprafireşti sunt pentru unii
pietre de poticnire şi de mirare şi de uimire, de nedumerire şi de
neînţeles.
Aprinşi de văpaia de sus, ei sufereau cu bucurie asprimea gerului
şi a vântului şi alinau cu rouă cerească văpaia soarelui. Acest mod
de vieţuire nu este accesibil tuturor, ci numai celor chemaţi şi
îndemnaţi de Duhul Sfânt.
Înaripaţi cu dumnezeiasca dragoste şi cu rugăciunea inimii s-au
făcut asemenea unor vulturi ai pustiei, urcând pe treptele
desăvârşirii. Ca pe o Cruce răstigniţi pe stâlp şi cu puterea lui
Hristos Cel răstignit, ei dezbrăcau de putere începătoriile şi
stăpâniile întunericului din văzduh dându-i de ocară în văzul
tuturor biruindu-i prin cruce. Astfel s-au făcut privelişte şi îngerilor
şi oamenilor, care unora le va ridica probleme de conştiinţă, iar
altora o nelinişte sfântă care le va atinge inima.
Însingurarea şi singurătatea naşte nevoinţă şi lacrimi; lacrimile
nasc frica duhovnicească; frica duhovnicească naşte smerenie şi
darul vederii înainte; vederea înainte naşte iubirea care face
sufletul nepătimaş - atunci după toate acestea nevoitorul înţelege
că nu este departe de Dumnezeu. Stâlpnicii înşişi considerau
acest gen de însingurare ca fiind cel mai bun mijloc de a iubi pe
aproapele şi pe Dumnezeu.
 99

Cuvântul Domnului cuprinde aceste 4 lucruri : poruncile, dogmele,

ameninţările şi făgăduinţele.
Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos (886-911)
Lumea se înpleteşte ca o funie lungă pănă la sfărşitul lumii cu
toate ale ei, unii se nasc cresc îmbătrânesc şi mor, iar tu eşti unul
singur şi vei muri şi tu la rândul tău şi nu trebuie să faci cele rele
ale lumii- să fii pregătit totdeauna de plecare. Ispitele pe care le
rabzi fiul meu se vor preface în dulceţă dincolo, pentru că pe cât
te împotriveşti războiului trupesc şi îl rabzi cu bărbăţie biruind, cu
atât mai multe cununi ţi se va împleti şi răsplata ta creşte – aşa dar
să nu fii nepăsător. Trebuie să ştii că dacă nu ne vom coace cu
ispitele, nu ne vom putea oferi pe noi înşine pâine dulce lui Hristos.
Nu este de vină veacul în care trăim ci, eu care mă las dus de
duhul veacului acestuia. Noi aceştia de pe urmă, totuşi nu ne
putem îndreptăţi sau dezvinovăţi că nu mai putem face nimic, căci
avem la îndemână toată învăţătura creştină ortodoxă, însă noi
dormim nepăsători la umbra crucii pe comoara moştenită, fiind
creştini ortodocşi numai cu numele. Toate atârnă de mila şi iubirea
lui Dumnezeu, dar şi voinţa noastră de a încerca să ieşim din
prăpastie, păşind spre Dumnezeu. Cu ajutorul lui Dumnezeu omul
trebuie să ajungă la frumuseţea cea dintâi şi la starea aleasă cea
de la început, pe care a pierdut-o prin slăbiciunea minţii prin
acceptarea sfatului vrăjmaşului. Dreapta credinţă, curăţia vieţuirii,
rugăciunea cu smerenie adâncă şi simplitatea urcă pe om pe
treptele desăvârşirii duhovniceşti.
Paharul este în mâna Domnului cu vin curat și neamestecat. Și
a turnat din acesta în acela, însă drojdia lui nu s-a vărsat: din ea
vor bea toți păcătoșii pământului(Ps.74.8). Paharul este firea
omenească desăvârșită a lui Hristos Care este și Dumnezeu și
om. În mâna Domnului înseamnă că Fiul se află în mâinile Tatălui
precum și El însuși a spus:„Părinte, în mâinile Tale îmi încredințez
Duhul Meu”. Vinul neamestecat este firea Sa dumnezeiască.„A
turnat din acesta în acela” înseamnă că a luat trup omenesc din
neamul iudeilor, ca aceia să cunoască dumnezeirea Sa cea
nestricăcioasă prin întruparea Sa. Tatăl a aplecat paharul pe care
îl ținea în mâna Sa și a vărsat harul Său. L-a luat de la iudei și l-a
dat neamurilor, adică nouă-Evanghelia Sa ne-a dat pe Apostoli,
 100

ne-a trimis darurile Duhului Sfânt, credința și cunoștința

Scripturilor. Însă „drojdia lui nu s-a vărsat”, iar iudeilor le-a rămas
numai litera Legii, ca „drojdia”, adică nădejdea lor. Aceștia s-au
risipit prin toate țările lumii, printre neamuri și beau încă drojdia
rătăcirii, așteptând pe Antihrist, în loc de Mesia Hristos Dumnezeul
nostru.

Ascultarea
Ascultarea este supunerea desăvârşită a voii proprii stareţului
mănăstirii. Voinţa sau voia este averea preţioasă, ca o comoară
dată de Dumnezeu fiecărui om. Exact această mult iubită voie o
pune fratele pentru totdeauna, din restul vieţii lui, pe altar, oferind-
o de bunăvoie ca jertfă Domnului.
Drumul cel mai scurt spre Dumnezeu este ascultarea, trecând
prin marea tulburată a acestei vieţi, susţinuţi de mâinile celor ce vă
conduc şi vă povăţuiesc duhovniceşte.
De bunăvoie v-aţi vândut robi, şi cu preţul acesta cumpăraţi-vă
fericirea veşnică.
Ascultarea este lepădarea totală de sine, de voia proprie, de
sufletul tău, este călătorie fără primejdii, netemere de boală şi de
moarte, înmormântarea voii proprii, moarte de bunăvoie, spre
învierea smereniei.
Ascultarea înseamnă smerenie – şi smerenia ascultare.Mulţi şi-
au sfinţit sufletele lor alegând ascultarea.
Stareţul trebuie a nu căuta cu orice preţ să-i facă pe ascultători
după chipul şi asemănarea sa, ci după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. Stareţul face rugăciune de cerere către Dumnezeu
aşa: "Doamne, luminează-mă cu harul Tău, să nu dau cuvânt celor
care vin la mine din mintea mea, din citirile mele – ci pune Tu în
inima mea cuvânt după voia Ta pentru robii Tăi, care la Tine caută
mântuire!"
Ascultarea are şi ea o limită, ea duce până la păcat.

Fiecare câştigă, şi stareţul care dă ascultarea, şi călugărul care

face ascultarea – dar cel mai liniştit este cel ce face ascultare,
 101

pentru că este fără de grijă, că stareţul şi-a luat toată răspunderea

pentru mântuirea lui. Cel sub ascultare trebuie să asculte – iar
stareţul trebuie să tremure în faţa lui Hristos, cugetând aşa: "Cum
să-l îndrum pe acesta, ca să se mântuiască?" Iar ascultătorul să
aibă milă de stareţ, zicând în gând: "Uite, el şi-a luat răspunderea
pentru mine." Mare este virtutea aceasta a ascultării. Ascultarea
loveşte mai ales mândria şi singurătatea pustirii care aduce
mândria în suflet.
Ascultareaeste viaţă, iar neascultarea este moarte. Nefăcând
ascultare, toate nu mai sunt de folos. Îngerii din ceruri care n-au
făcut ascultare de Dumnezeu şinepăzindu-şi dregătoria şi cinstea
au căzut în chinurile iadului. Adam nefăcând ascultare de
Dumnezeu şi călcând porunca a pierdut Raiul.
Şi noi oamenii trebuie să facem ascultare de Dumnezeu prin
preotul duhovnic. Noi oamenii suntem făcuţi după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, dar făcând păcate după Botez am
pierdut asemănarea şi am rămas numai cu chipul.
Asemănarea cu Dumnezeu trebuie redobândită iarăşi prin
rugăciune şi ascultare. Căci omul nu se poate mântui numai cu
chipul, fără asemănare, şi nu putem spori de la chip la asemănare
fără ascultare, şi nu putem asculta prin fire fără Hristos.
Este ca şi cum eu mă uit la părintele meu silindu-mă să-L descopăr
pe Hristos în el. Tu îţi mărturiseşti păcatele lui Hristos în faţa
icoanei Lui, iar duhovnicul este numai un martor şi iconom al
Duhului Sfânt, şi săvârşind Sfintele Taine.
Părintele este fereastra prin care îl pot vedea pe Domnul.
Pe cărarea vieții omului există o singură cale reîntoarcerea la
ascultare aici și acum – ori niciodată.
Stareţul trebuie a nu căuta cu orice preţ să-i facă pe ascultători
după chipul şi asemănarea sa, ci după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu.
Ascultarea are şi ea o limită, ea duce până la păcat.
Sufletul nostru este expus în zilele acestea de pe urmă la multe
pericole, provocări de ispitire la tot pasul, care duc la dezechilibre
interioare. Stabilitatea sufletească şi aflarea căii adevărate nu se
pot realiza decât prin ascultarea de părintele duhovnic, prin relaţie
 102

directă, prin care fiul duhovnicesc îşi deschide sufletul, îşi va

descoperi toate scăderile şi îşi va arăta toate neputinţele.
Fiul duhovnicesc trebuie să aibă încredere în duhovnicul său, ca
într-un părinte adevărat care îl povăţuieşte şi îl naşte din nou
pentru Împărăţia Cerurilor. Duhovnicul îl repune pe om în legătura
vie, continuă şi personală cu Hristos, care este singurul în măsură
să valorifice capacitatea intelectuală şi duhovnicească a sufletului
persoanei, prin care se ajunge la pace şi linişte sufletească.
Trebuie să faci ascultare ca şi de Hristos, ca şi cum părintele tău
duhovnicesc ar fi Hristos, el îl înlocuieşte pe Hristos – cu mandat
de la El. Dincolo de părintele tău duhovnicesc la capătul firului este
Însuşi Dumnezeu.
Părintele duhovnicesc vede lucrurile duhovniceşte, pe când noi le
vedem trupeşte. Noi trebuie să ne încredem lui, că el ştie unde să
ne ducă, ca să ne mântuiască. Părintele să vrea şi nu mă poate
înşela, ştiind că aici hotărăşte – nu părintele. Şi legământul meu
este între mine şi Hristos, dar eu fiind trupesc nu pot să iau
legătura directă cu Hristos, ci am nevoie de o reprezentare, de un
mijlocitor.

Ascultarea de Dumnezeu
De la începutul lumii, toți oamenii care au ascultat de Dumnezeu
– au fost fericiți și în veacul de acum și în cel viitor. Așa vedem că
strămoșii noștrii Adam și Eva cât timp au ascultat de Dumnezeu,
Făcătorul și Ziditorul lor și au păzit cu sfințenie porunca Lui au fost
fericiți și s-au îndestulat de toate frumusețile și desfătarea Raiului.
Iar când de bună voie s-au abătut de la ascultare călcând porunca,
au fost izgoniți din Rai.
Au fost fericiți cei ce au făcut ascultare de Dumnezeu și cei din
Legea Veche și cei din Legea Nouă a Harului.

Fecioria
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: Fecioria ește veșmântul și floarea
Bisericii – ea nu este o izbândă omenească – ci este mai presus
 103

de fire. După întemeierea Bisericii a apărut și virtutea fecioriei care

nu a existat în Vechiul Testament – în care nici un om nu s-a nevoit
cu fecioria. Prin feciorie în trup și în suflet se dobândesc trăsăturile
puterilor celor netrupești ale îngerilor. Fecioria singură nu este de
ajuns pentru mântuire – ci mai sunt necesare alături de ea și
celelate virtuți.
Fecioria o numim împărăteasă zicând: Se cuvine a asemăna cu
soarele pe cei ce păzesc fecioria trupului, sufletului și duhului – cu
luna pe cei ce viețuiesc în văduvie neprihănită – și cu stelele pe
cei într-u însoțire cinstită și curată.
Fecioria este focul și milostenia untdelemnul. Focul dacă nu are
untdelemn să ardă, să întrețină lumina el se stinge – tot așa și
fecioria dacă nu este unită cu harul Duhului Sfânt și milostenia –
ea se prăpădește.
Sfântul Apostol Pavel spune: Cât despre feciorie nu am poruncă
de la Dumnezeu, ci numai sfat și îndemn. Îl laud pe cel care
dobândește fecioria – dar nu-l silesc pe cel care n-o vrea sau nu
poate, nici nu fac din lucrul acesta poruncă – ci totul este de bună
voie. Dacă fecioria este împlinită împreună cu celălalte virtuți – dar
dacă nu este împodobită și cu faptele milosteniei – atunci ea se
așează împreună cu curvarii. La început aceasta a lăsat să se
înțeleagă că este nevoie de virtuți – și nu de naștere de
copii.Nunta este bună - și doar atât!
Fecioria este minunată că este mai strălucitoare decât nunta – cu
cât cârmaciul față de marinari sau căpitanul decât soldați.
Cel ce vorbește de rău nunta – micșorează slava fecioriei. Cinstită
este nunta și patul nespurcat-iar pe preacurvari îi va pedepsi
Dumnezeu!
Bine este pentru bărbat să nu se atingă de femeie.
Toate trăsăturile cele din afară – vorbesc despre buna rînduială
cea lăuntrică – și ca un mir prețios răspândesc bună mireasmă din
sufletul feciorelnic. Candelele înseamnă darul fecioriei.
Undelemnul este harul lui Dumnezeu dimpreună cu iubirea de
oameni, mila față de cei săraci.
Cei care au făgăduit feciorie și îndrăznesc fără de rușine a pofti
și a se lipi de femeie – săvârșesc preacurvie. Fecioria este
îndatorată să facă vădită prezența lui Hristos cu sfințenia ei.
 104

Fecioria să fie alipită în întregime de cele duhovnicești și să se

îngrijească de lucrurile Domnului. Lucrurile cele mai greu de ținut
sunt fecioria și disprețuirea morții. Este lucru mare să-și înfrâneze
cineva trupul.
Fecioarele nu trebuie să locuiască împreună cu bărbații până la
mormânt pentru că diavolul pândește mereu căutând momentul să
dea lovitura de moarte. Și n-o lasă să se odihnească nici ziua nici
noaptea punându-i înainte plăcerea trupului, amintindu-i de nuntă
și de curvie.
Apostolul aici ne vorbește nu doar de femei fecioare – ci și despre
bărbați călugări și despre Biserica întreagă – fiind fecioară.
Pentru că zice despre sufletul care se nevoiește cu fecioria, trebuie
să fie neprihănit - în trup și în duh și iarăși: v-am logodit unui singur
Bărbat ca să vă înfățișez lui Hristos – fecioară neprihănită, fără
pată sau zbârcitură. Trupurile acelor fecioare care aveau
candelele stinse erau curate – dar sufletele lor erau pline de curvie
a gândurilor viclene și drăcești, care pătrunsese înlăuntrul lor,
mândrie, trufia, zgârcenia, mânia, hula, iubirea de argint,
nepăsarea, nelucrarea. Orice patimă care îl stăpânește pe fecior
îl strică și își pierde fecioria.
Și înainte de toate avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu –
pentru că dacă Dumnezeu n-ar păzi cetatea sufletului nostru – în
zadar ne-am osteni!
Numai fecioria trupească, fără harul lui Dumnezeu, fără curăția
duhovnicească și sufletească și fără milostenie – este nebună,
nefolositoare.
Maica Domnului a fost fecioară și înainte de naștere, și în timpul
nașteri și după naștere a rămas pururea fecioară – și este cea mai
sfântă dintre făpturile omenești și îngerești – cea mai cinstită decăt
heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decăt serafimii și mai
aleasă dintre toate neamurile căci s-a învrednicit să nască pe
Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cât a trăit în Sfânta
Sfintelor din Templul Domnului, doisprezece ani a fost hrănită de
înger.
Fecioria cu adevărat, cea sufletească şi cea trupească, este lucrul
cel mai înalt. Mare este slava ei în ceruri şi mare este îndrăzneala
ei.
 105

Curăția
Curăția este înveșmântarea în firea cea netrupească, este casa lui
Hristos preaiubită și cer pământesc al inimii. Este lepădare a firii,
mai presus de fire și întrecere cu adevărat cu cei fără de trupuri.
Dreptarul și hotărnicia desăvârșitei și precuratei curății este a avea
cineva aceleași simțăminte față de tupurile însuflețite, a făpturilor
cuvântătoare sau necuvântătoare, față de trupul femeiesc sau
bărbătesc.
Curăția omului este oglindită prin unirea dintre minte și inimă în
sfințenie.

Sărăcia de bună voie

Sfântul Apostol Pavel spune: Sunt două feluri de sărăcii: Prima
este sărăcia materială adică lipsa celor de prisos, negrija vieții și
neagoniseala – iar a doua este sărăcia cea duhovnicească adică
smerenia inimii prin care creștinul se socotește că nu are nici o
faptă bună și că este mai păcătos decât toți. Și chiar dacă ar avea
câteva fapte bune el gândește că dacă nu au fost plăcute lui
Dumnezeu. Amândouă sărăcii sunt de nevoie și obligatorii pentru
mântuirea noastră.
Prima, adică lipsa celor pământești face începutul desăvârșirii –
iar a doua adică smerenia face sfârșitul ei. Pe aceasta o fericește
însuși Domnul zicând – Fericiți cei săraci cu duhul că acelora este
împărăția cerurilor. Iar întrucât nimeni nu poate ajunge la sărăcia
cea desăvârșită a duhului, fără sărăcia cea dinafară a materiei.
Dumnezeu ne poruncește și pentru aceasta zicând: Nu vă grijiți
zicând ce vom mânca sau ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca
?Că acestea păgânii le caută.
Ajunge zilei răutatea ei. Iar David zice : Bogăția de ar curge nu vă
lipiți inima de ea. Mare dar este neagoniseala, și de multe primejdii
și păcate scapă pe creștin în viață.
Sărăcia și viața cât mai simplă naște în sufletul creștinului
smerenia lui Hristos, duhul rugăciunii, al dreptății, al cugetării la
moarte și chinurile iadului și al pocăinței.
 106

Sărăcia îmbogățește sufletul cu multe virtuți, izbăvește pe om de

multe căderi și-l învață adevărata rugăciune.
Adevărata bogăție pentru noi creștinii – este Iisus Hristos
Mântuitorul lumii – iar adevărata fericire este a merge pe urmele
Lui și ale Sfinților Lui. Să ne mulțumim cu cât ne dă Dumnezeu.

Defăimarea de sine
De vor vedea dracii că se ocărăşte cineva, ori s-a necinstit, ori s-a
păgubit, ori a pătimit şi orice de acest fel – ei se înfricoşează căci
cunosc că omul acesta s-a atins de adevăr, şi după poruncile lui
Dumnezeu s-a hotărât să umble. Defăimarea de sine strângând
sufletul – spre ascultare îl aduce.

Privegherea
Priveghere fac cei ce îşi petrec noaptea în rugăciune, făcând
metanii, închinăciuni, stând în genunchi, în picioare sau lucrând şi
rostind rugăciune şi plâng cu lacrimi şi tânguire pentru păcatele
lor. Privegherea curăţeşte mintea, este pază a gândurilor , a
patimilor, îmblânzire şi stingătoare a înflăcărării, vrăjmaş al curviei,
ochi îndureraţi, inimă îndurerată.
Iadul este neştiinţa, iar pierzarea este uitarea.
Nevoitorul priveghetor, ca un negustor, cercetează ce a lucrat
ziua, de s-a păgubit, de s-a biruit. Oare după om am lucrat sau
după Dumnezeu m-am nevoit?
Frica
Frica este de la diavol. Cei ce în obşte vieţuiesc şi lucrează
virtutea, de temere nu prea sunt luptaţi. Iar cei ce în locuri
sihăstreşti petrec trebuie să se lupte ca să nu fie stăpâniţi de frică,
care este fiică a necredinţei, abatere de la credinţă, mândrie şi
iubire trupească.
Cel ce crede că Dumnezeu este de faţă şi cugetă smerit şi cu frica
cea dumnezeiască şi cu nădejde, izgoneşte frica cea neadevărată.
Cel ce a primit în inima sa plâns nemângâiat, acela mai presus de
 107

frică s-a înălţat. Toţi cei ce se tem sunt stăpâniţi de slava deşartă,
dar nu toţi cei ce nu se tem sunt smerit-cugetători pentru că
tâlharul nu se teme de orice.
Dumnezeu a zis că afară de Dânsul de altul să nu ne temem. Cel
ce rob Domnului s-a făcut numai de Stăpânul Său se teme. Dar
cel ce de Dânsul încă nu se teme, adesea se teme şi de umbra
sa.
De observat că animalele și păsările care mănâncă iarbă și
semințe sunt mai blânde – iar cele care mănâncă carne sunt mai
înfiorătoare la chip și sfâșie cu cruzime de aceea și omul se
înfricoșează de ele.

IUBIREA DE SINE ȘI DE PLĂCERI

Versuri duhovniceşti ( Sf. Ioan Iacob )
Rănile pricinuite de păgâni şi de evrei eretici Mi s-au închis
Iar tu creştine Mă străpungi – mai rău ca ei!
Uşa Raiului stă mereu deschisă – pentru neamul creştinesc
Vor tunde bărbile şi părul – şi hainele vor reteza – iar legile cu
adevărul – pe toate le vor scurta şi strâmba
La anii veacului din urmă – păstorii cei duhovniceşti – se vor abate
de la turmă – urmând curentelor lumeşti
Păşi-vor ei pe cale strâmbă – lăsându-şi drumul părintesc
Săracule om din vreme nouă – din veacul cel cu înnoiri
În ce galop alergi pe urma – unei deşarte năluciri
Acuma inventezi de pace – şi văd că te sileşti mereu
Să făureşti prin conferinţe – o pace fără Dumnezeu
Păşeşti peste adâncul mării – şi prin văzduh te porţi zburând
Iar marginile depărtării – le-apropii astăzi la un gând
Acum făptura cea aleasă – ca fiara este la nărav
Din nou suntem la Turnul Babel – căci iarăşi ne-am amestecat
Şi iarăşi nu ne înţelegem – pe drumul care-am apucat
Patimile cele rele – mai tare le-au sălbăticit
Alergarea-i spre pierzare – căci nu-i pe calea lui Iisus
Iar astăzi Preacurată Maică – când toţi ne-am abătut spre rău
 108

De nu te vei ruga fierbinte – ne părăseşte Fiul Tău

Dacă nu cunoşti în viaţă – pe Mântuitorul Tău
Vei cunoaşte după moarte – tirania celui rău
Tu ai zidit inima mea – să fie numai a Ta
Şi n-a fost o clipă-n viaţă – să nu Mă priveşti în faţă
Ţie m-am afierosit – cu Tine să fiu unit
Să-Ţi fiu Ţie ca atare – după chip şi asemănare
La nimic eu să mă gândesc – inima ca s-o împărţesc
Ori de aş sta, ori de aş lucra – să umblu ca-n faţa Ta
Căutaţi-L pe Iisus – că-n porunci El este ascuns
Când porunca Lui păzeşti – pe El îl descopereşti
Tipicul nu-ţi foloseşte – de nu vezi rodul că creşte
Pravila-i literă moartă – când este inima îngheţată
Pravila să-ţi fie în toate – plânsul şi gândul la moarte
Cele scrise şi citite – cer să fie şi trăite
Câtă vreme mai trăieşti – scopu-i să te mântuieşti
Ia-ţi Părinţii şi Scriptura – îndreptarul şi măsura
Căci mintea fără trezvie – este al dracilor jucărie
Nu-ţi dezmierda trupul tău – că ţi-l faci ţie călău
Singur lucrul meu din lume – este mântuirea mea!
Dacă eu nu văd de dânsa – cine altul va vedea?
Dacă nu mor fără de veste – boala mă va anunţa
Şi a virtuţilor merinde – să le am atunci la drum
Să nu înceteze să mă trezească – la alarma de război
O suflete, scânteie sfântă – a Soarelui Celui gândit
Eşti duh din Duhul Cel de Viaţă – suflet de Unul Dumnezeu.
O suflete, o comoara mea – căci suflete tu eşti Icoana
Preaveşnicului Dumnezeu.
În călătoria vieţii – două drumuri s-au deschis
Unul duce spre gheenă – altul spre Raiul ceresc
Primul este lat şi neted – şi prea lesne de umblat
Cel de-al doilea este cu piedici – şi cu totul strâmtorat
Care nu-şi trădează Legea – duhului înşelător
Luntrea vieţii se îneacă - iar ceva din veşnicie
Mintea ta nimic nu ştie – uitând de zarea sfântă veşnicie
Mintea ta este făclie – fără untdelemn
De la Domnul cere mila – până când mai ai feştila
 109

Căci pe urma trândăviei – vine boala nesimţirii

Căci la gândul înălţării – bate vântul desfrânării
Şi viaţa noastră trece – rece şi deşartă fără duh
Ca ziua fără soare – şi fără de văzduh.
Acolo unde păsările – sunt îngerii lui Dumnezeu
Acolo veşnic primăvară – şi oamenii nu flămânzesc
Precum aleargă căprioara – grăbindu-se către izvor
Aşa să alergăm spre Domnul – înaripaţi cu sfântul dor
Domnul a revărsat Cuvântul – având al mântuirii rod
Uşa Raiului stă mereu deschisă – pentru neamul creştinesc
Crucea vieţii omeneşti – cele de metale scumpe
De aur şi de argint – sunt a oamenilor sfinţi
Care sufăr până la sânge – întru grele nevoinţe
Popoarele civilizate – vor face iarăşi tulburare
Ca turnul de la Babilon.
Ai născocit atâtea lucruri – şi ai atâtea înlesniri
De crezi că vei ajunge – culmea desăvârşitei fericiri
Iar sufletul tot mai nemulţumit şi nefericit – mai tare te-ai sălbăticit
Civilizaţia modernă – un duh străin ţi-a făurit
Şi de lumina mântuirii – cu dezgustare te-ai ferit
Iar tu le pregăteşti la modă – alergi mereu uitând de Dumnezeu
Apusul naşte necredinţă – şi împrăştie eres
Urâciunea pustiirii – şi-a găsit învăţăcei
Care dăscălesc pe oameni – ca să meargă după ei
Ochi deprinşi cu iscodirea – frumuseţilor lumeşti
Aţintindu-vă privirea – şi la cele sufleteşti
Viaţa ta cea cu duh nepocăit – Mă răneşte prin păcate
Şi Mă ţine răstignit!
Mai lungă ni se pare calea – acum la întors acasă
Aş vrea să zbor – dar rana patimilor din inimă nu mă lasă
Ucenicii stricăciunii – forfotesc îngrozitor
Căutând să otrăvească – pe sărmanul muritor
Şi de uiţi chemarea sfântă – vei juca precum îţi cântă
Mulţi vor crede pe satan – tovarăş slobozirii lor
Am avut timp pe pământ – de a ajunge chiar şi sfânt
Dar am amânat să pun – ziua cu început bun
Cel ce fuge din calea durerii – cade în braţele plăcerii.
 110

Versuri morale și duhovniceşti(Pr. Cleopa)

Bărbatul este după chipul lui Dumnezeu – că părul capului netuns
şi cu barbă, aşa cum este arătat Mântuitorul în icoană, de unde
vine numele de bărbat. Să poarte o haină să acopere şi partea de
la jumătatea trupului în jos.
Femeile trebuie să se poarte cu îmbrăcăminte şi broboadă pe cap,
ca Maica Domnului din icoană. Femeile doar le-a făcut Dumnezeu
frumoase – nu trebuie să-L completeze pe Dumnezeu şi să mai
adauge ceva la ceea ce a făcut Dumnezeu. Femeia ce umblă în
pantaloni şi vopsită este ca o păpuşă în mâna dracilor, pe care ei
o aruncă de la unul la altul. Ele cred că trebuie să fie la modă –
dar moda este drăcească.
Femeie! Femeie, părul tu ţi l-ai scurtat – şi arăţi ca un băiat
Fusta tu o ai îngustat şi-ai scurtat – unghii mari tu ţi-ai lăsat
Capul nu ţi-l mai acoperi – chiar şi burta ţi-o descoperi
Buzele ţi le-ai vopsit – umbli cu picioare goale
Cu pantofi şi cu sandale
Care înşeală pe bărbaţi – şi adună desfrânaţi
Pe tine să te privească – şi cu tine să curvească
Sprâncenele le jumuleşti – te-ai făcut casă satanei
O, femeie dezmâţată – mândră şi destrăbălată
Te-ai făcut un idol viu – de Hristos te-ai despărţit
Şi de diavol te-ai lipit – la gât ţi-ai pus zorzoane
Şi în păr nişte piroane – în urechi ţi-ai pus cercei
Ţi-ai luat pantofi de lux – cu tocurile ca de fus
Tu munceşti mereu cu zor – ca să dai bani la coafor
Să te arăţi cât mai arătoasă – dar arăţi ca o drăcoaică
Tu acum te dai cu parfum – ca să miroşi pe drum
Ca să atragi bărbaţi mai tare – spre a ta desfrânare
Parcă eşti un cocostârc – sau maimuţă de la circ
Te duci la mănăstire – intri în biserică aproape goală
Despuiată ca un drac – faci sminteală şi păcat
Undiţa satanei eşti – că pe toţi rău îi sminteşti
În biserică şi pe drum – cu mirosul de parfum
 111

Tu pe unde treci sminteşti – flăcăi şi bărbaţi şi oameni însuraţi.

Şi numai într-o singură zi – zeci de bărbaţi vei sminti
La joc Vin acolo, vin cu toţii – ca să joace hora morţii
Vin săracii, vin bogaţii – că mereu îi silesc dracii
Fug, aleargă toţi la joc – parcă-s izgoniţi de foc
Unii-s beţi, alţii fumează – alţii ca şi caii nechează
Diavolii cei nevăzuţi – cei necuraţi şi urâţi
Cu bice şi bastoane – îi lovesc peste picioare ca să sară tot mai
tare
Iar îngerii lor plângând – îi părăsesc suspinând
Că nu pot să mai privească – hora cea satanicească
Nu pot privi pe creştini – care s-au făcut păgâni
Căci pe draci veselesc – şi pe Dumnezeu mâhnesc
Fumează, tăifăsuiesc – şi la crâşmă năvălesc, aşa-s creştinii de
acum
La biserica din sat – prea puţini s-au adunat
Ei merg la baluri şi la târg – şi la petreceri se strâng
Creştinii a se desparte ei vor – cei ce au fost uniţi odată
Căci la joc au alergat – unde cinstea şi-au pătat
Mintea li s-a întunecat – şi dracii s-au bucurat
Că îi stăpânesc de-acum – cu lanţurile păcatului i-au legat.
Lumina din suflet s-a stins – şi șărpăluiesc dracii ce au învins.
Tutunul Căci creştinii de acum vor mai mult să zacă-n fum
Dimineaţa când se scoală – nu se spală – nu se roagă
Pun în gură o ţigară – şi grăbiţi ei ies afară
De te duci cumva în gară – ai s-auzi "n-ai o ţigară?"
Ei zic că se calmează – când uneori se enervează
În birou de te duci – nu ştii încotro s-apuci
Trag tabac şi beau cafea – şi pe unde s-ar afla
De fumat nu s-ar lăsa – cu ţigări călătoresc
Şi scot fum pe nări – ca la horn de paie ude
Spune omule nebun – de ce dai banii tăi pe scrum
De ce arzi banii pe foc – tu munceşti pe un ban acum şi îl dai pe
tutun
Oare ce folos tu ai – când banii pe foc îi dai
Iar femeia în casă n-are – ce pune pe masă
Că tu cheltuieşti banii – pe rachiu, cafea, tutun.
 112

Parcă ai ajuns un nebun – mai rău ca cel din drum.

Crâşmarul, lăutarul şi cântăreţul sunt înfrăţiţi cu diavolul. Diavolul
le şopteşte – voi luaţi banii – iar eu sufletele.

Versuri împotriva imoralei, luxului și a

sulemenirilor-
Protos. Ioanichie Bălan (1930 – 2007)
Tot omul de pe pământ de Dumnezeu e făcut,
După „chip și-asemănare” nu așa la întâmplare
Căci în trupu-i de pământ El a pus un Suflet Sfânt,
Și în Sufletu-i curat, Duh, din Duhul Lui i-a dat.
I-a dat minte să gândească, i-a dat gură să-l slăvească,
I-a dat măini, i-a dat picioare, ca să umble drept, sub soare.
I-a dat ochi ca să admire, preafrumoasa Lui zidire.
Și l-a-mpodobit pe om tuturor făcându-l domn
L-a-nzestrat cu-nțelepciune ca să facă cele bune.
Datu-i-a și sănătate să n-o cheltuie-n păcate.
Și în inimă i-a pus dragoste pentru Iisus.
Și credință-n Dumnezeu ca să-l caute mereu.

Și i-a dat o lege nouă, testamentele-amândouă.

Ca să fie legământ cât va fi pe-acest pământ.
Dar de-a lungul vieții sale, omul s-a schimbat pe cale...
N-a voit să mai asculte, și-a căzut în patimi multe.
Sfânta lui „asemânare” și-a pierdut-o prin mâncare,
Iară chipul său curat pe plăceri și l-a schimbat.
Și-a dat Raiul cel frumos pe acest pământ spinos,
Și-a vândut și veșnicia ca să-și cumpere urgia.
Tinerețea, sănătatea, viața-ntreaga, libertatea,
Omul le-a schimbat pe toate pe plăceri și pe păcate.
Rău și mândru cum era permanent se răzvrătea.
Ajungând un rob, din fiu, gol la suflet și pustiu.
Omul veacului de-acum merge abătut pe drum...
E zdrobit de conștiință, s-ar scula, n-are credință.
 113

Omul veacului de azi este palid pe obraz,

Plictisit de soarta lui, chiar de-ar spune, n-are cui.
Viața-i pare o grădină, deși-i goală și străină,
Trupu-i pare un palat, deși este întinat.
Omul veacului din urmă, singur zilele își curmă.
Toată viața lui greșește, nici un ceas nu se căiește.
Duce-o viață imorală, dar amar, amar se-nșeală,
Nici nu vrea, deloc nu vrea să-l învețe cineva.
Omul mândru și modern și-a făcut viața infern.
Nu se-nchină la Icoane, ci la domni și la cucoane.
Nu se-nchină lui Hristos, ci plăcerilor de jos,
Refuzând pe Duhul Sfânt zace-n trup ca-ntr-un mormânt.
Casa lui e prăvălie de desfrâu și de beție,
Merge-ntins la film, la joc, la Biserică deloc.

Depărtat de Dumnezeu el se luptă tot din greu,

Să-și croiasc-o soartă nouă fără soare, fără rouă.
Fără Preot și Credință, fără post și umilință,
Fără dragoste creștină, om pribeag, fără lumină.
Viața-i pare o grădină, deși-i goală și străină
Trupu-i pare un palat deși este întinat.
Lumea-i pare un paradis, veșnicia, doar un vis.
Nu așteaptă altă viață, totul este-aici, de față.
Iar femeia-i pare un zeu mai de preț ca Dumnezeu.
Tot ce vrea îi împlinește, tot ce poate-i dăruiește.
Și o lasă să se-nbrace cum voiește, cum îi place,
Și o duce la distracții să-i ofere satisfacții.
Astfel viața-și irosește, căci dărâmă, nu zidește.
Pentru asta-n loc de Rai, va cădea-n gheenă, vai!

Tineretul, vai de el, nu ascultă azi de fel.

Crește singur, neudat, și refuză orice sfat.
Sfat de mamă, sfat de tată nu primește niciodată
Sfat de Preot și păstor nu primește-așa ușor.
Vrea mereu să se distreze, dar deloc să nu lucreze.
Vrea să cânte și să joace, să trăiască cum îi place.
Vezi băieți mergând pe stradă agitați și plini de sfadă.
 114

Unii poartă părul plete, nu știi de-s băieți sau fete.

Poartă haine-mpestrițate, strâmte și înzorzonate,
Cu țigările în gură, râd de cei bătrâni, și-njură.
Poartă unghii netăiate, părul lung, lăsat pe spate.
N-au nici jenă, nici obraz, căci așa e moda azi!
Merg în grup, băieți și fete, se opresc pe la bufete,
Seara-n parcuri se distrează noapte pân-târziu dansează.

Dar păcatul cel mai mai mare, care naște desfrânare,

Care spurcă orice minte, orice inimă cuminte,
Este portul blestemat, de satana inventat,
Al femeilor de azi care-aduce mult necaz.
Ca să placă la bărbați; curtezani și desfrânați,
Se-ngrijesc cu sârguință făcând tot ce-i cu putință.
Buzele și le-nroșesc, părul și-l îngălbenesc,
Fața-ntreagă și-o fardează, fustele și le scurtează.
Și pe mulți cumplit smintesc, cu-al lor port diavolesc,
Căci nu cred ele deloc că mai este iad și foc.
Unele mai cred puțin dar la Domnul tot nu vin
Nici la Sfânta Liturghie multe nu mai vor să vie.
Iar de intră, tot așa, ca și cum s-ar și distra;
Coafate și vopsite și cu buzele-nroșite...

Îmbrăcate de paradă, vin ca lumea să le vadă,

Fusta scurtă, trupul gol, părul lung sau mototol,
Cu genunchii despuiați spurcă mintea la bărbați.
Căci când ele se închină ochii multora se-ntină.
Când sărută Sfânta Cruce rujul buzelor se duce,
De aceea pe icoane vezi vopsele de cucoane.
Altele mai mult greșesc căci se și împărtășesc,
Parfumate, dichisite și cu buzele-nroșite.
O, ce hulă, ce păcat prea urât și blestemat
Cu trup necuviincios gustă Trupul lui Hristos.
Ba și fetele acum n-au rușine nicidecum
Merg pe străzi aproape goale dai să fugi, îți ies în cale.
Neavând ce arăta nici cu ce te înșela,
Fără minte se dezbracă și sminteală-ncep să facă.
 115

Le-ntâlnești la coafor stând picior peste picior,

Cu țigările în gură vin să-și facă manichiură.
Începând cu mâna dreaptă unghiile și le îndreaptă,
Și cu roșu le vopsesc o! ce lucru diavolesc!
Apoi părul și-l retează, îl vopsesc, îl coafează,
Ca s-atragă pe bărbați, și pe toți cei desfrânați.
Și pe buze mai ales se-nroșesc cât mai ades,
Ca să-nșele, să omoare prin desfrâu, pe orișicare.
Se agită fără tihnă, nu au somn, nu au odihnă,
Vor să fie mai frumoase, mai moderne, mai luxoase.
De vecini mai lăudate, de bărbați mai întrebate,
De bogați mereu poftite, de săraci, oricând cinstite
Toată ziua se gătesc, fața, ochii și-i vopsesc,
Ca s-arate tuturor că-s frumoase dumnealor.

Și se îmbracă bărbătește și trăiesc necreștinește.

Pun la gât brățări, mărgele, ca să-nșele și cu ele.
Clocotesc de desfrânare fac păcatu-n drumul mare...
Nu mai știu de feciorie, pentru ele-i o prostie...
Nu mai știu de Dumnezeu căci îl supără mereu,
Iar de dreapta lui mânie, nu voiesc nicicum să știe.
Nu mai știu nici de rușine căci greșesc cu orișicine.
Chiar de sunt nemăritate de copile fac păcate.
Și de merg după bărbați mulți trăiesc necununați.
Apoi grija lor cea mare, e, copii să-i omoare.
Vai de oamenii de-acum că-i așteaptă foc și scrum,
Precum în Scriptură scrie; au să ardă-n veșnicie.
Pentru portul femeiesc vin pe neamul omenesc,
Boli, dureri nenumărate plata multelor păcate.

Dar deloc nu se trezesc, nici de patimi se căiesc.

Iar femeia cel mai greu, renunță la portul său.
O-ntâlnești șezând la mare, goală, pe nisip la soare,
O-ntâlnești la film, la teatru veselă, cu ochi-n patru
O-ntâlnești la cafenea, cu bărbatul alteia.
O-ntâlnești la magazine, cumpărându-și haine fine.
 116

O-ntâlnești mergând pe stradă îmbrăcată de paradă,

Peste tot o vezi umblând goală, veselă, răzând.
N-are griji și nevoi, nici ascultă ea de noi.
Ba și pruncii și-i omoară ca să pară domnișoară.
De credință nici nu-i pasă, pe săraci nu-i ia la masă,
Posturile nu le ține, la Biserică nu vine.
Soțul ei și-l asuprește, de copii nu se-ngrijește,
Căci așa-i modern să fie, o femeie, o soție!

Dar oricât i-ar fi de bine, anii trec și moartea vine.

Și când dai s-o vezi din nou o-ntâlnești colo-n cavou!
Oase negre de pământ risipite în mormânt
Iată soro ce-a rămas din al tău prea mâdru vas!
Apoi goală, rușinată dracii te-or răpi îndată,
Și în iad; în grele munci veșnic te vor ține-atunci.
În acel prea groaznic loc, pururea vei arde-n foc
Deci, aruncă de la tine tot ce-i rău, și fă ce-i bine,
Ca să scapi de-acea mânie care-ndată o să vie.
Nu mai merge-așa pe drum, poartă haine lungi de-acum.
Și de-ți prisosește-un ban dă-l cu milă la sărman.
Apoi cazi cu capu-n jos înaintea lui Hristos
Și cerându-i îndurare zi așa cu glasul tare:

Doamne-ajută-mi ca să pun chiar de azi început bun

Și să-mi plâng faptele rele până-n ziua morții mele!
Amin

DESPRE DUMNEZEU
Dumnezeu este nevăzut, veşnic, nemuritor, fără de început şi fără
de sfârşit. Toate ce se văd sunt icoana chipului lui Dumnezeu.
Unii nu cred în Dumnezeu, zicând că nu se vede. Se crede de
toată lumea că omul are minte, dar n-a văzut-o nimeni. Se crede
că omul are viaţă dar nu se vede. Se crede că omul are suflet dar
 117

nu l-a văzut nimeni. Vedeţi că toţi credem că există toate acestea

în om, dar nu se văd, însă ele se manifestă. Aşa-i şi cu Dumnezeu
nu se vede dar se manifestă prin toate zidirile. Puterile sufletului
sunt: imaginaţia, cugetarea sau gândirea, pofta, mânia, alegerea,
hotărârea, mâhnirea, întristarea, bucuria, dar şi partea
crescătoare, toate acestea sunt după chipul lui Dumnezeu. Omul
este prototip a lui Dumnezeu în ceea ce priveşte sufletul : minte,
cuvânt şi duh, apoi şi voinţa liberă. Durerea este una din puterile
trupeşti amestecată cu cele sufleteşti, deci nu se vede, dar o simte
toată lumea. Omul nu ar putea să trăiască nici o clipă fără suflet şi
fără Dumnezeu. Dumnezeu există cum zice Sf. Apostol Pavel
pentru că la el şi prin El şi întru El sunt toate! „Nu puteţi clipi odată
din ochi fără Dumnezeu fraţilor!” Dacă ai murit, imediat sufletul nu
mai este în trup şi mai clipeşte din ochi dacă mai poţi.
Sf. Ap. şi Ev. Ioan zice: "Pe Dumnezeu nimeni dintre oameni nu
L-a văzut vreodată" după fire şi după fiinţă - că de acestea nimeni
nu se poate apropia sau împărtăşi.
Cine vrea să definească prin cuvânt pe Dumnezeu – acela
orbecăind cu mintea încearcă să măsoare apa și nisipul din
adâncul mării. Prin credință omul cunoaște toate cele nevăzute și
gândite.
Dumnezeu Minte Necunoscută
Cuvânt Negrăit
Viață Necuprinsă
Lui Moisii i-a răspuns Dumnezeu: Eu sunt Cel ce sunt. Cel ce Se
numește Eu sunt – Este Dumnezeu Tatăl fiind din veci este mai
presus de Nume și Împărăție. Dumnezeu este mai presus de
Nume - fiind Unul singur – căci numele este deosebirea între mai
multe. Dumnezeu unica fire și putere, Minte necunoscută
Născătoare a singurului Cuvânt fără de început și Izvor al singurei
vieți veșnice ca Duhul Sfânt.
Unime în Treime prin cugetarea ființei, Treimea prin modul
existenței. Dumnezeu nu poate fi văzut – ci numai înțeles cu
mintea fiind cât se poate de învederat în cele văzute, zidite ca
sufletul în trup. Dumnezeu este nezidit, nefăcut, neprivit, negrăit,
necuprins, nemărginit.
 118

Precum mintea este cauza cuvântului, așa este și a duhul, dar prin
mijlocirea cuvântului.
Și precum nu se poate zice de Cuvânt că este al vocii sau al
graiului – așa nici de Fiul că este al Duhului.
Tatăl – Mintea, Fiul Cuvântul, Cugetarea, Duhul – Viața. Cuvântul
întrupându-Se a rămas unit cu mintea, Tatăl și cu Viața. Duhul
Sfânt, adică mintal și viu. Tatăl fiind din veci este mai presus de
Nume și Nume și Împărăție – atunci și Fiul și Duhul Sfânt sunt din
veci Sfântă Treime.
Pilat a întrebat pe Iiisus Hristos ce este adevărul dar nu a fost
vrednic și nici nu înțelegea răspunsul.
Ce Este se deosebește foarte mult de Că Este căci una se arată
din ființă, iar cea de a doua prin lucrare, și este ca ființă nu li se
arată nici îngerilor.
A înțelege este pentru mintea ceea ce este pentru ochi vederea.
Să folosim de exemplu: Cine privește în întuneric pe de o parte nu
vede nimic, dar pe de o parte vede că întunericul este unul, și mai
vede – că nu vede, căci dacă ar fi acoperit la ochi ar socoti poate
că este lumină în jurul lui, sau că se află în jur ceva lucruri, dar așa
vazând vede clar că nu vede.
Mintea omenească nu poate pricepe taina Dumnezeirii – dar este
de mare folos dacă ştim ceva despre Dumnezeu – ca să ne întărim
în credinţă.
Dumnezeu este Fiinţa absolută existentă prin Sine Însuşi, adică
arătându-şi în Sine temeiul sau cauza existenţei Sale şi posedând
plenitudinea tuturor perfecţiunilor. Dumnezeu este Tatăl
Atotţiitorul, Făcătorul şi Ziditorul cerului şi al pământului, a toate
cele ce sunt într-însele, cele văzute şi nevăzute. Dumnezeu este
Izvorul a toate: Atotputernic, Atotsfânt, Atotvăzător, Atotştiutor,
Atotînţelept, Atotdrept, Atotmilostiv, Atotiubitor, Atotbun,
Atotblând, Atotluminos, Atotstrălucitor, Atotlucrător, Atotpurtător
de grijă pentru toată făptura pe care a făcut-o. Dumnezeu este
nematerialnic, nestricăcios, veşnic, nezidit, nefăcut, necuprins,
nemărginit, nelimitat de orice împrejurare, mai presus de timp şi
spaţiu, este nevăzut, este duh. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut
vreodată şi nici nu poate să-L vadă şi să fie viu.
 119

Dumnezeu este foc mistuitor şi lumină atotputernică şi

atotstrălucitoare. Dacă L-ar vedea vreo făptură, atunci EL n-ar mai
fi Dumnezeu. Toate ce se văd şi cele ce nu se văd sunt lucrurile
lui Dumnezeu.
Sf. Vasile cel Mare spune: "Lucrările lui Dumnezeu coboară la noi
– dar Fiinţa Lui rămâne neapropiată şi neîmpărtăşită. Minţile
îndumnezeite sau îngerii se mişcă în cerc în jurul Luminii prime
pentru a se împărtăşii de ea tot mai mult. Dumnezeu este viaţă
pentru Sine şi viaţă pentru noi – căci viaţa pentru noi este prin
calitatea Sa de cauză."
Unii oameni au concepţia că dacă nu-L văd pe Dumnezeu, cum să
creadă în ceea ce nu văd. Hai să facem nişte mici comparaţii
pentru a înţelege mai bine.
Este scris în Psalmi : Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea
mâinilor Lui povestește tăria. Ziua zilei spune cuvânt – și noaptea
nopții vestește știință. Nu sunt graiuri nici cuvinte ale căror glasuri
să nu se audă. În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile
lumii cuvintele lor. În soare și-a pus locașul Său.
Soarele are lumină, foc şi căldură. Aşa şi de Dumnezeu nu se
poate apropia nimeni şi nu se poate împărtăşi nimeni de Fiinţa lui
Dumnezeu – ci numai de lucrările Lui. Deci vedem cerul strălucitor
ca o boltă de metal cu toată podoaba lui, cu stele, cu luna, cu
soarele – Pământul atât de mare şi diversificat, cu câmpii, dealuri,
munţi înalţi, văi adânci, izvoare, lacuri, râuri curgătoare, păduri,
animale, păsări, insecte, apele cele mari cu peşti în ele, şi tot felul
de vieţuitoare – dar cel mai important este omul pe care L-a făcut
Dumnezeu şi L-a pus stăpân peste toate lucrurile Lui.
"Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu
înţelepciune le-ai făcut! Şi nu este nici un cuvânt de ajuns spre
lauda isprăvilor Tale!"
Cerul înstelat – ne arată puterea lui Dumnezeu. Soarele și luna ne
amintesc de strălucirea Lui. Florile câmpului și armonia zidirii – ne
încredințează că Dumnezeu este frumusețe.
Omul are suflet şi sufletul are puteri ca: mintea, dorinţa, voinţa,
gândirea, cugetarea, alegerea, hotărârea de sine, închipuirea,
mânia, pofta, mâhnirea, întristarea, bucuria, simţirea, durerea
– ei, le-aţi văzut pe acestea vreodată? Dar se manifestă. Şi
 120

precum nu vezi durerea, aşa nu poţi vedea nici sufletul, că este

nematerialnic, este duh. Aţi văzut vreodată cum arată cuvântul –
ţi-ai văzut vreodată duhul cu care vorbeşti? Vedeţi că toţi credem
că sunt toate acestea şi există în om şi se manifestă? – dar nu se
văd.
Aşa-i şi cu Dumnezeu, există – nu-L vedem – dar Se manifestă
prin lucrările Sale.
Căci câte se văd şi câte nu se văd – El le-a făcut pe toate din nimic
şi le ţine în palmă, pe toate le vede şi de toate poartă de grijă. Cum
zice marele Ap. Pavel: "Pentru că la El şi prin El şi întru El sunt
toate ce viază şi se mişcă." Noi nu putem clipi o dată fără
Dumnezeu.
El a tras un cerc pe suprafața apelor până la hotarul dintre lumină
și întuneric. Omul niciodată nu poate să treacă de acest hotar, că
este respins de puterea lui Dumnezeu. Cu puterea Lui a despicat
marea și cu înțelepciunea Lui a sfârmat furia ei.
Suflarea Lui înseninează cerul, alungând norii. Va sufla Duhul Lui
cu căldură și se vor topi zăpezile. Dar, tunetul puterii Sale cine ar
putea să-l înțeleagă? Cine poate să țină cu destoinicie socoteala
norilor și să verse pe pământ burdufurile cerului. El atrage
picăturile de apă, El le preface în abur și dă ploaie cu măsură. Iar
norii trec apa prin sita lor și varsă picături peste mulțimile
omenești.
Cine poate să priceapă cum se desfășoară norii și cum bubuie
tunetul în cortul Lui. Iată că El a rostogolit aburii Săi și a acoperit
adâncurile mării.
Vijelia vine de la miazăzi și frigul de la miazănoapte. La suflarea
lui Dumnezeu se încheagă apa și întinderea apelor se face sloi. El
umple norii cu apă și din întunecimea furtunii sloboade fulgerele.
Iar norii învârtindu-se în cercuri aleargă după planurile Sale, astfel
că îndeplinesc cele poruncite în lungul și în latul pământului. Și
Domnul îi trimite aici ca o bătaie pentru pământ, dincolo ca o
milostenie ale voinței Sale.
Dumnezeu smerește pe cei mândrii și mândria și mântuiește pe
acela care-și pleacă ochii în pământ.
Dumnezeu se poartă cu fiecare om, după cum și el se poartă față
de Dumnezeu. Fericit este omul pe care Dumnezeu mustră! Și să
 121

nu disprețuiești certarea Celui Atotputernic. Căci El rănește și tot

El leagă rana. El lovește și mâinile Lui tămăduiesc cu minune. De
șase ori din nevoi te va scoate, iar a șaptea oară răul te va ocoli.
În timp de foamete te va scăpa de la moarte și în bătălie din
primejdia robiei și nu-ți va păsa de fiarele pământului.

Dumnezeu este totul întru toate după

lucrare și întru nimeni,nimic după Ființă
În om sunt adunate toate cele patru lumi : minerală, vegetală,
animală şi lumea duhurilor nemuritoare, nematerialice şi chipul
Preasfintei Treimi (scânteia dumnezeiască).
Omul este făcut din patru stihii: aer, foc, pământ şi apă.
Dumnezeu este totul întru toate şi în om şi în nimeni dintre oameni
nu-i nimic din Fiinţa lui Dumnezeu, la fel ca şi la celelalte făpturi.
Căci de Fiinţa lui Dumnezeu nu se atinge şi nu se împărtăşeşte
nimeni, nici herufimii, nici serafimii.
Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă şi neîmpărtășită, chiar şi
minţilor
înţelegătoare din ceruri şi de pe pământ.
Pe om l-a zidit Dumnezeu cu mâna Sa. din pământ şi a suflat
asupra lui duh de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu şi nemuritor
cu hotărârea Preasfintei Treimi: Hai să facem om după chipul şi
asemănarea Noastră.
Omul are minte, simţire şi voinţă, este înţelegător, cuvântător,
cugetător, stăpânitor şi de sineşi hotărâtor.
Omul are ideea de Dumnezeu în minte – legea de a face binele şi
de a respinge răul este înnăscută şi scrisă în inima omului.
Deci de Fiinţa lui Dumnezeu nu se atinge nimeni – ci toate ce sunt,
sunt lucrurile lui Dumnezeu.
Cel nevăzut după fire Se face văzut după lucrare. Singurul
Dumnezeu este cu totul nemuritor, după fire şi după fiinţă, căci are
viaţă cu totul neprefăcută şi neschimbată, zicând: "Viu sunt Eu",
"Dumnezeul Cel viu."
 122

Iar făpturile lui Dumnezeu, îngerii şi sufletele celor cuvioşi şi sfinţi,

neavând viaţă neprefăcută şi neschimbată, nu au nici nemurire
după fire, ci după dar şi împărtăşire.

Despre Fiul lui Dumnezeu

”Crede și în Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, unul și singurul,
Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu născut din Dumnezeu,
Viață născută din Viață, Lumină născută din Lumină, asemenea în
totul cu Cel care L-a născut. Nu-și are existența în timp, ci S-a
născut din Tatăl într-un mod mai presus de orice înțelegere și
veșnic, mai înainte de toți vecii. Este Înțelepciunea, Puterea și
Dreptatea ipostatnică a lui Dumnezeu. Șade de-a dreapta Tatălui
înainte de toți vecii. N-a luat tronul în dreapta Tatălui-după cum au
socotit unii-prin răbdare, după Patima Sa, ca și cum ar fi fost prin
asta încununat de Tatăl, ci de când exista (și este născut din
veșnicie) are vrednicia împărătească și stă pe tron împreună cu
Tatăl, căci după cum s-a spus este Dumnezeu. Hristos este Piatra
cea de aur, din capul unghiului-Care ține toată bolta zidirii, pe care
n-au băgat-o în seamă ziditorii. Cine va cădea peste Piatra
aceasta se va sfărâma-iar peste cine va cădea, pe acela îl va
spulbera.

Duhul Sfânt
Atât Fiul, cât şi Duhul Sfânt se ivesc din una şi aceeaşi Cauză,
adică din Tatăl.
Chiar dacă Fiul este prin naştere şi Duhul prin purcedere - au
aceeaşi vrednicie.
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu sunt strălucirea şi chipul Tatălui.
Duhul Sfânt este Lumină şi Viaţă şi Izvor viu înţeles cu mintea :
Duhul înțelepciunii și al înțelegerii, bun, drept, înțelegător, curățitor
de păcate – Dumnezeu și îndumnezeitor – foc din foc pururi grăitor
și lucrător, împărțitor de daruri - prin care toţi prorocii şi
dumnezeieştii Apostoli împreună cu Mucenicii şi Mărturisitorii s-au
încununat.
 123

Uimitoare auzire - neobişnuită privelişte - foc care se împarte spre

dăruirea de daruri.
Duhul Sfânt este şi împăratul şi împărţitorul.
Duhul Sfânt era din veac - este şi va fi - nici început având şi nici
sfârşit - ci împreună cu Tatăl şi cu Fiul este unit şi împreună socotit.

Viaţă şi de viaţă Dătător - Lumină şi de lumină Dătător - Binele

însuşi şi Izvor de bunătate prin Care Tatăl Se cunoaşte şi Fiul Se
preaslăveşte şi de toţi se ştie: o putere, o unire, o închinare al
Preasfintei Treimi.
Duhul Sfânt este Izvorul darurilor-este Harul din care se împart
fiecăruiadaruri.
Duhul Sfânt a fost trimis credincioşilor spre cinstirea întrupării
Fiului lui Dumnezeu.
Dă-ne Doamne armele luminii Duhului Sfânt.
Dumnezeu este Duh şi cei ce Se închină Lui, trebuie să se închine
în duh şi adevăr.
Dumnezeu este Unul singur, pentru că unul singur este Universul
pe care l-a făcut.
Duhul Sfânt este Unul singur care deţine nenumărate daruri.

Harul Duhului Sfânt

Harul Duhului Sfânt este puterea dumnezeiască nezidită pe care
Duhul Sfânt o împarte credincioșilor, prin cele șapte Sfinte Taine
ale Bisericii Ortodoxe – ca ajutor pentru mântuire. Cel botezat
primește prin ungere cu Sfântul și Marele Mir la părțile cele mai
însemnate ale trupului: frunte, gură, ochi, urechi, piept, mâini și
picioare. Acesta este harul întăririi și creșterii vieții duhovnicești
prin cuvintele rostite de preot odată cu ungerea: Pecetea Harului
Duhului Sfânt.
Există în om sădit dorința și dorul după Dumnezeu – pentru că a
existat mai întâi în Dumnezeu dorința de om. Căci cum am putea
dori ceea ce n-am cunoscut nicicând? Scopul însuși al vieții
creștine este de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu prin
dobândirea Duhului Sfânt. Și aceasta nu poate fi atins întru totul
în viața aceasta. El se află tot timpul înlăuntrul nostru și înaintea
 124

noastră la nesfârșitul orizontului amintindu-ne tot timpul de limitele,

neputințele și nedesăvârșirea noastră.
De aceea viața întru Hristos este un parcurs de călătorie în care
fiecare punct de sosire – este un nou punct de plecare mereu
urcând tot mai sus.
Este un drum în care înaintăm alunecând, cazând și ridicându-ne
mereu – și iarăși dintr-un început într-un alt început – începuturi
fără sfârșit – care nu au niciodată capăt – orizonturi nesfârșite.
Sfântul Grigorie de Nyssa spune: Drumul acesta în călătoria
noastră este al smereniei ca mod de a fi și de a viețui.
Harul lui Dumnezeu este început și temelie a tuturor faptelor care
duc la mântuire.
Fără Duhul Sfânt este cu neputință să înțelegem voia lui
Dumnezeu. Haina de nuntă este harul Duhului Sfânt, fără de care
nimeni nu va fi primit la ospățul din cămara de nuntă a Mirelui
Hristos. Numai cine s-a înstrăinat de toate ale veacului acestuia și
caută dragostea lui Hristos – acela primește Duhul Sfânt și se
învrednicește să se facă un Duh cu El. Duhul Sfânt unifică mintea
și suflă neîncetat și într-o necontenită izvorâre asupra inimii.
Cel ce se roagă în Duh și Adevăr nu-L mai preaslăvește pe Ziditor
din ziduri – ci din El însuși, Duhul Sfânt ne cercetează și când
suntem necurați. Și dacă află numai că mintea noastră I se roagă
cu dragoste de adevăr se sălăsluiește în ea și alungă toată ceata
de gânduri și înțelesuri care o împrejmuiesc și o primejduiesc spre
nu a ajunge la dragostea rugăciunii duhovnicești. Lumina
Preasfintei Treimi strălucind în inima curată o desparte de lume și
o umple de slava viitoare.
Cei ce s-au învrednicit văd și privesc în ei lumina Duhului Sfânt ce
luminează și scâteiază. Numai mintea curată, de gânduri prin har
va putea contempla făpturile. Cel ce vede pe Unul prin Unul se
vede pe sine și pe toți și toate prin îmbrăcarea în Hristos,
îmbrăcarea în lumina lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor.
La tot lucrul pe care îl faci să ai pe Dumnezeu înaintea ta și nu vei
păcătui niciodată. Pacea este unirea sufletului cu trupul și cu duhul
prin Duhul Domnului. Pacea sufletului este izbăvirea de patimi –
dar ea nu poate fi aflată fără lucrarea Duhului Sfânt.
 125

Înțelepciunea este înstrăinarea de trup. Nici harul, nici satana nu

silesc voia omului – ca astfel să se vădească voia omului.
Întotdeauna a fost greu de recunoscut sfințenia – din cauza ochilor
cu care privim.
Părăsirea, nesimţirea sau împietrirea inimii înseamnă retragerea
harului lui Dumnezeu din om. Pentru două motive se întâmplă
acest lucru: 1 – ne ceartă Dumnezeu pentru mândria noastră; 2 –
pentru că ne lenevim la rugăciune.
Trebuie să ne silim să facem câte ceva din toate. Harul lui Hristos
venind ţine cont de sporirea duhovnicească a omului care lucrează
potrivit voii Sale, pentru binele nostru. Harul vine şi pleacă pentru
a se întoarce şi iarăşi a se duce din nou. Pleacă ca nevoitorul să-l
caute şi să înţeleagă că a fost un dar trimis de Dumnezeu şi este
cu totul nevrednic să-l primească. Se cere foarte multă sârguinţă,
strădanie, osteneli şi multă rugăciune pentru a păstra harul primit,
iar dacă te leneveşti el pleacă imediat. Căutarea harului este
chinuitoare, cu lacrimi, ca un copil ce caută pe mama sa. Harul se
retrage ca să fie preţuit, iubit şi să-l începi să iubeşti mai mult.
Venirea şi plecarea harului are şi un caracter mântuitor. Vine
pentru o vreme, îl curăţă pe om de o patimă, apoi pleacă, vine din
nou ca să-l cureţe de altă patimă numai dacă este cerut. După
multe lupte şi multe jertfe, vine o vreme când harul se statorniceşte
mai mult sau mai puţin aducând linişte, lumină şi dulceaţă. Dacă
nu cunoşti duhul care ucide, nu vei ajunge la cunoaşterea Duhului
care dă viaţă. Toate virtuţile slujesc ca mijloace necesare pentru
atingerea scopului vieţii creştine. Dar adevăratul scop al vieţii
creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Dacă harul lui Dumnezeu
nu-l luminează pe om nu-i va fi de nici un folos. Numai prin harul
Duhului Sfânt se produce schimbarea în om.

Facerea
La început a făcut Dumnezeu Cerul şi pământul. Şi pământul
era netocmit şi gol întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui
Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu „Să
se facă lumină !” Şi a fost lumină. Şi a despărţit Dumnezeu lumina
 126

de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă iar întunericul

noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă ziua întâi.
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să
despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. Şi a despărţit Dumnezeu apele
cele de sub tărie de apele cele deasupra tăriei.
Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a fost seara şi a fost
dimineaţă ziua a doua.
Şi a zis Dumnezeu „Să se adune apele cele de sub cer la un loc,
şi să se arate uscatul. Uscatul la numit Dumnezeu pământ, iar
adunarea apelor, le-a numit mări.”
Şi a zis Dumnezeu : „Să dea pământul din sine verdeaţă iarbă cu
sămânţă întrânsa după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori care
să dea rod cu sămânţă în sine după fel pe pământ şi a fost aşa.
Şi a fost seara şi a fost dimineaţa ziua a treia. Şi a zis
Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului ca să lumineze pe
pământ, să deosebească ziua de noapte, anotimpurile, zilele şi
anii !” Şi a fost aşa.
Şi a făcut Dumnezeu cei doi luminători mari : soarele luminatorul
cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminatorul cel mai mic
pentru cârmuirea nopţii şi stelele.
Şi a fost seara, şi a fost dimineaţa ziua a patra.
Apoi a zis Dumnezeu să mişune apele de vietăţi fiinţe cu viaţă în
ele şi păsări să zboare pe pământ pe întinsul tăriei cerului. Şi a
fost aşa.
Şi a fost seara şi a fost dimineaţa ziua a cincia.
Apoi a zis Dumnezeu :”Să scoată pământul fiinţe vii după felul lor
animale domestice după felul lor!” Şi s-a făcut aşa.Şi a fost seara
şi a fost dimineaţa ziua a șasea. Iar în ziua a șaptea S-a odihnit
Dumnezeu de toate lucrurile pe care Le-a făcut și Le-a zidit.
Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea
Noastră ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele
domestice şi tot pământul!” Şi a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie.
Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zicând :”Creşteţi si vă înmulţiţi şi
umpleţi pământul şi-l supuneţi vouă și să fie spre hrană – toată
iarba ce face sămânţă şi tot pomul ce face rod cu sămânță – iar
animalelor şi păsărilor care au în ele suflare de viaţă le dau spre
hrană toată iarba verde!” Şi a fost aşa.
 127

Adam a fost făcut și zidid de Dumnezeu fiind primul om. Eva a fost
făcută luând Dumnezeu o coastă din Adam, deci prima femeie a
fost făcută din bărbat. Adam și Eva au avut 100 de copii, 50 de
băieți și 50 de fete. Toți au fost născuți gemeni, un băiat și o fată.
Primul născut a fost Cain și sora lui Calmana și a fost rău, rodul
neascultării lui Adam. Al doilea a fost Abel cu Asvama. Cain fiind
rău l-a omorât pe Abel. Apoi s-a născut lui Adam, Set cu Delbora.
Fii lui Cain se numeau fii oamenilor iar fii lui Set – fii lui Dumnezeu.
Adam a trăit 930 de ani.
Set a trăit 912 ani.
Proorocul Enoh a trăit 365 și a fost răpit la cer negustând moartea.
Enoh a născut pe Matusalem care a trăit cel mai mult 969 ani.
Dreptul Noe a trăit 950 ani. El a făcut corabia și a scăpat de Potop
cu apă. Noe a fost al doilea începător al neamului omenesc
preînchipuind pe Hristos.
Corabia închipuie Biserica Creștin Ortodoxă, apa este lumea,
potopul – prigoana împotriva Bisericiii. Cine nu este în corabia
Bisericii Ortodoxe cu Hristos la cârmă, acela nu se mântuiește, ci
se îneacă în valurile mării.
Noe a avut trei fii: Ham, Sem și Iafet. Mai tărziu uriașul Nimrod a
făcut turnul Babilonului. Acolo Dumnezeu a amestecat limbile și a
făcut 70 de limbi.
Avraam a venit în Canan din Urul Caldeii cu soția sa Sara și cu
tatăl său Tarah și nepotul Lot, au locuit în Haran.
Avraam a născut pe Isaac din Sara femeia lui și pe Ismail din
femeia roabă a Sarei, Agar Egipteanca. Avraam a trăit 175 ani.
Isaac a avut ca soție pe Rebeca și a născut doi gemeni: pe Isav
care era roșu și păros și pe Iacob care se ținea de picioarele lui la
naștere.
Iacob a avut de soție pe Rahila, dar și pe Lia care era oarbă.
Din Rahila s-au născut Iosif și Veniamin.
Din Lia s-au născut Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon și
o fată Dina.
Din Bilba roaba Rahilei s-au născut: Dan și Neftali.
Din Zilpa roaba Liei s-au născut: Gad și Așer.
Acestea sunt cele 12 seminții a lui Israel care se trag din Iacob.
Iacob a trăit 147 ani. Atunci a zis Dumnezeu: „De acum înainte
 128

viața omului să fie de 120 de ani”. Iacob și fii lui au ajuns robi în
Egipt, la Faraon.
Moise a avut de ajutor pe Aaron-preotul, fratele lui și o soră
Mariam.
Moise a scos pe poporul Israel din robia lui Faraon după 430 de
ani. Trecând Marea Roșie ca pe uscat,ajunge la muntele Sin, au
rătăcit 40 de ani prin pustiul Arabiei. Moise urcă pe Muntele Sinai
postind 40 de zile și 40 de nopți și primește Tablele Legii.
Moise a scris cinci cărți din Vechiul Testament. Moise a trăit 120
de ani.
Preoția lui Aaron - Aaron, fratele lui Moisii a fost preot din Legea
Veche. Și i-a poruncit Dumnezeu să-și facă veșminte și peste ele
pe piept să poarte Hoșenul Judecății țesut cu fir de aur, cusut pe
țesătură de mătase violetă stacojie și vișinie de in răsucit. Acesta
să fie răsucit în patru colțuri, lung de o palmă și lat de o palmă și
înflorituri pe patru rânduri și în fiecare locaș să fie prinse pietre
scumpe 12 la număr ca: sardeon, topaz, smarald, rubin, safir,
diamant, opal, agată, ametist, hrisolit, onix și iaspis.
Și apoi să faci Cortul mărturiei din 10 covoare de in răsucit și să
așezi în el Chivotul Legii și în chivot să așezi Tablele Legii cu cele
10 Porunci, Mana și Toiagul lui Aaron ce odrăslise.
De la Adam până la Moisii când a primit Tablele Legii cu cele 10
porunci, Dumnezeu nu a dat oamenilor nici o poruncă, şi nici Biblia
nu era ci numai Sf.Tradiţie, care se transmitea prin viu grai.
Poporul lui Israil a rătăcit prin pustie 40 de ani în Egipt, au stat în
robie 430 de ani.
În Babilon au stat în robie 70 de ani.
Proorocii Vechiului Testament sunt: Enoh(n-a gustat
moartea), Moisii, Iosua fiul lui Navi, Samuil, Natan, David,
Solomon, Ilie care nu a gustat moartea, Elisei, Isaiia, Baruh,
Ieremia, Iezechil, Daniil, Osea, Amos, Maleahi, Ioil, Avdie,
Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Sf.Ioan
Botezătorul, care a fost hotarul Legii Vechi şi începutul Legii
Noi.
Sf. Ioan Botezătorul a botezat pe IIsus Hristos şi a fost înainte
mergătorul lui Iisus Hristos. El propovăduind şi în Iad despre Iisus
Hristos.
 129

Proorocul David a zidit cetatea Sionului şi a scris Psaltirea.

Proorocul Solomon a zidit Templul Domnului din Ierusalim pe
muntele Moria care a fost distrus de perşi.
Al doilea Templu a fost construit pe vremea lui Darius şiCirius
împăraţii perşilor şi a fost dărâmat de Titus împăratul Romanilor în
anul 70 d.H.
În acest templu a intrat Iisus Hristos şi a citit din proorocul
Isaiia:”Astăzi s-a împlinit proroocia cărţii acesteia că M-a uns pe
Mine Domnul”. Şi la plinirea vremii S-a născut Cel Unul Născut Fiul
lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt şi din pururea Fecioara Maria şi
s-a făcut om, în cetatea Betleem. Preasfânta Fecioara Maria şi
logodnicul ei dreptul şi bătrânul Iosif erau din Nazaretul Galileii.
Iisus Hristos a început propovăduirea la vârsta de 30 de ani, căci
la evrei sub această vârstă nimeni nu avea dreptul la cuvânt.
Iisus Hristos nu a învăţat carte, şi nu a scris nimic, nici o carte, ci
numai câteva cuvinte pe nisip şi a citit în Templu un verset din
Isaiia, nu a fost văzut să râdă, nu a mâncat carne, ci numai peşte
şi pâine. Anul morţii lui Iisus au fost 33 de ani, 3 luni şi 20 de zile
De la Naşterea lui Iisus Hristos şi până la anul 42 nu s-a scris nici
o carte ci s-a folosit numai Sf.Tradiţie.
Evanghelia de la Matei s-a scris în anul 42
Cea de la Marcu în anul 44.
Cea de la Luca în anul 48.
Şi cea de la Ioan în anul 65, şi adăugându-se ultima carte a Noului
Testament Apocalipsa scrisă de Sf.Ioan,după revelaţia pe care a
avut-o în exil în insula Patmos.
Noul Testament s-a scris între anii 42-96. Mântuitorul nostru Iisus
Hristos a avut 12 ucenici care au fost martori la toate întâmplările
şi le-a zis: ”Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi ceea ce aţi auzit,
şi ceea ce aţi văzut”. „Cel ce va crede şi se va boteza se va
mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”.
Cei 12 Apostoli sunt : Petru, Andrei, Iacob, Ioan, Filip,
Bartolomeu, Toma, Matei, Iacob a lui Alfeu, Iuda Tadeu sau
Levi ruda Domnului, Simon Zilotul sau Cananeul şi Matia care
a căzut la sorţi în locul lui Iuda Iscarioteanul care l-a vândut pe
Iisus Hristos pe 30 de arginţi.
 130

Aproape toți proorocii și apostolii au fost supuși prigoanelor fiind

urâți,chinuiți și omorâți de cei ce stăpâneau poporul.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce, bătut ,
batjocorit, împuns cu sulița, încoronat cu coroană de spini, după
care și-a dat duhul.
Sf. Prooroc Inaintemergătorul Domnului și Botezătorul Ioan i s-a
tăiat capul din porunca lui Irod.
Sf. Apostol Petru(Simon) fiul lui Iona și frate a lui Andrei, din
Betsaida Galileii, a îndurat moarte de mucenic prin răstignire cu
capul în jos, la Roma, la anul 67, 29 iunie, în timpul împăratului
Nero. Cu rânduiala lui Dumnezeu a fost lăsat să se lepede de 3 ori
de Mântuitorul în vrenea patimilor Sale, din cauza a 3 pricini :
1.pentru a se smeri mai mult, 2.pentru a plânge mai cu amar
pentru păcate toată viața sa și 3.pentru a avea mai multă milă de
cei păcătoși, fiind foarte aprins de râvnă pentru Hristos.
Sf. Apostol Pavel(Saul) care nu este dintre cei 12 Apostoli dar a
fost chemat de Domnul mai târziu pe drumul Damascului şi ajuns
unul dintre cei mai mari Apostoli scriind 14 epistole. A fost din
Tarsul Ciliciei, era meșter de corturi, a învățat în școlile rabinice,
la început prigonea pe creștini. După o vedenie orbitoare pe
drumul Damascului, afost cercetat de Domnul și ajungând creștin
a propovăduit Ev. la neamuri, luând moarte de mucenic din
porunca împăratului Nero, în anul 67.
Sf. Apostol Andreicel întâi chemat, frate a lui Petru, a propovăduit
Ev. și în Dobrogea în țara noastră, fiind răstignit pe cruce în formă
de X, în Grecia.
Sf. Apostol Iacobfiul lui Zevedeu, fratele lui Ioan, numit de
Domnul fiul Tunetului, a fost ucis de Irod cu sabia, fiind primul
episcop al Ierusalimului hirotonit de Hristos.
Sf. Apostol și evanghelist Ioan numit și teologul, adică
cuvântător de Dumnezeu, era ucenicul cel mai iubit al
Mântuitorului, a fost numit fiul Maicii Domnului, era cel mai tânăr
apostol și feciorelnic. A propovăduit Ev. în Efes și toată Asia,
scriind Ev. a patra Apocalipsa, în insula Patmos și trei epistole. A
adormit întru Domnul la Efes, fiind de aproape de 100 ani.
Sf. Apostol Filip era din Betsaida Galileii, acesta a adus la Hristos
pe Natanail(Simon Zilotul), propovăduind pe Hristos în părțile Asiei
 131

împreună cu sora sa Mariam, luând moarte de mucenic în Ierapole

din Frigia.
Sf. Apostol Bartolomeu a propovăduit pe Hristos o vreme cu
apostolul Filip în Asia, a mers în India tâlcuind pentru ei Ev. de la
Matei, luând moarte de mucenic în Armenia.
Sf. Apostol Toma(Geamănul)care a pipăit rănile Mântuitorului
după Înviere, a propovăduit Ev. până în părțile Indiei și a murit
străpuns de săgeți.
Sf. Apostol și ev. Matei(Levi) care a fost vameș, fiind scriitor a
scris cel dintâi Ev. Domnului în lb. ebraică și în grecește, primind
moarte de mucenic ars pe rug în Etiopia.
Sf. Apostol Iacob(a lui Alfeu) a propovăduit Ev. primind moarte
de mucenic, iar cei ce s-au făcut creștini l-au numit sămânța
dumnezeiască.
Sf. Apostol Iuda(Tadeul) a propovăduit Ev. în Asia și a fost
spânzurat pe un lemn, în părțile Araratului de închinătorii la idoli.
Sf. Apostol Simon Zilotul(Natanail)era din Cana Galileii și
propovăduind Ev. în Africa a murit prin răstignire.
Sf. Apostol și evanghelist Luca a scris a treia Ev., era din neam
grec , născut în Antiohia Siriei, a urmat lui Hristos de tânăr, a însoțit
pe Sf. Ap. Pavel. A fost doctor și pictor care a pictat primul pe
Maica Domnului cu Fiul ei în brațe. A murit în cetatea Teba din
Grecia având 80 de ani ca unul dintre cei curați cu inima.
Sf. Apostol și evanghelist Marcu a fost de neam iudeu și era din
Ierusalim. În casa mamei sale, Maria, se adunau cei dintâi creștini
pentru Sf. Liturghie și învățături, era unul din cei 70 de ucenici și
apostoli ai Mântuitorului, nepotul lui Varnava(alt ucenic din cei 70).
L-a însoțit pe Sf. Ap. Pavel în călătorii, fiind fiul duhovnicesc al Sf.
Ap. Petru. A scris Ev. propovăduită de Sf. Ap. Petru. A întemeiat
Biserica din Italia și pe cea din Alexandria Egiptului, fiind cel dintâi
episcop din Egipt, murind ca mucenic fiind târât pe străzile orașului
până și-a dat duhul.
Sf. Apostol Matia care a fost ales prin sorți,în locul vânzătorului
Iuda Iscarioteanul. A propovăduit evanghelia pătimind mult, luând
moarte năprasnică.
Cei 7 arhidiaconi sunt :Ștefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon,
Parmena și Nicolae prozelit din Antiohia.
 132

Cei 70 de apostoli sunt : Cleopa, Andronic, Silvan, Agav,

Anania, Filip, Prohor, Nicanor, Ruf, Sosten, Lin, Stahie,
Ștefan, Timon, Erma, Flegon, Marcu, Luca, Sosipatru, Iason,
Gaiu, Tihic, Filimon, Narcis, Trofin, Cherson, Zina, Aristarh,
Marcu, Sila, Gaiu, Ermis, Asincrit, Apolo, Chifa, Clement, Just,
Quart, Frast, Luca, Unisifor, Carp, Evod, Matia, Iacob, Urban,
Aristobul, Tihic, Aristarh, Pud, Irodion, Artema, Filolog,
Olimp, Rodion, Apeles, Amplie, Patrovan, Tit, Terpanos,
Tadeu, Epeneton, Ahaie, Agvila, Luchie, Varnava, Fortunat,
Apolo, Crisc și Alfeu.
Ierarhia Cerească - Sf. Dionisie Areopagitul spune: Ierarhia
Cerească se împarte în 9 cete, grupate în 3 triade:de
sus:Tronurile, Heruvimii și Serafimii. Ierarhia de
mijloc:Domniile, Stăpâniile și Puterile. Ierarhia de
jos:Începătoriile, Arhanghelii și Îngerii. Numărul Îngerilor nu se
cunoaște. Arhanghelii sunt în număr de 7: 1. Mihail, 2.Gavriil,
3.Rafail, 4. Uriil, 5. Varahiil, 6. Gudiil, 7.Salatiil.
Dumnezeu îngăduie ispitele diavolului asupra omului cu scopul de
al întări împotriva răului și stăruință pentru mântuire. Fericit
bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa
vieții pe care Domnul a făgăduit-o celor ce-l iubesc pe Dânsul.
Omul prin faptele sale cele rele se aseamănă cu animalele: când
mâniindu-se lovește ca și catârul, nechează spre femei ca și calul,
se hrănește ca ursul, își îngrașă trupul ca porcul, ține minte răul ca
și cămila, răpește ca lupul, se mânie ca șarpele, vatămă ca
scorpia, meșteșugește cu viclenie ca vulpea, împrăștie venin ca
vipera, se zgârcește ca broasca, urâște pe oameni ca râsul și
altele.
Sf. Ioan Gură de Aur spune: Precum Adam fără de femeie,
femeie a adus; tot astfel și Fecioara fără de bărbat a născut pe
Hristos pentru Eva plătind bărbaților datoria.
S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut și
zidit, cum ostenindu-se S-a odihnit, pentru că Dumnezeu fiind Duh
cum poate să se ostenească și apoi să se odihnească? A rânduit
pentru odihna oamenilor și zi de prăznuire Sâmbăta ca ziua
Domnului. Șase zile să lucreze omul pentru el, iar o zi cea a șaptea
să se odihnească și să laude pe Domnul. În Legea Noua, Legea
 133

Harului și a desăvârșirii în locul Sâmbetei s-a rânduit și s-a sfințit

ziua Duminicii pentru Învierea lui Hristos. Dumnezeu lucrează
mereu pentru că și în Evanghelie a zis: „Tatăl Meu până acuma
lucrează și Eu lucrez”.
Lucrează Dumnezeu cârmuind cereștile alergări și așezând
prefacerea vremurilor celor de bună trebuință și întărind nemișcat
pământul cel pe nimic întemeiat, spânzurat pe ape, scoțând dintr-
însul râuri și izvoare de ape dulci spre adăparea făpturii Sale.
Dumnezeu lucrând Se odihnește și odihnindu-Se lucrează.
Adam și Eva în Rai erau goi și nu se rușinau unul de altul pentru
că nu simțeau în ei trupeasca poftă care este început al rușinii și
nici nu știau de așa ceva. Și singură nepătimirea lor și nevinovăția
le era lor ca o îmbrăcăminte preafrumoasă din singurele curatele
fecioreștile și neprihănitele lor trupuri, cele cu a Raiului fericire
împodobite cu a Raiului hrană, hrănite și cu harul lui Dumnezeu
umbrite.
Când Dumnezeu a îngăduit ispita primilor oameni în Rai, Adam și
Eva îndată au căzut în păcatul amăgirii. Luptându-i pofta
trupească în Rai și ca să nu păcătuiască acolo au fost izgoniți și
alungați cu sabie de foc în afara Grădinii Raiului.
Neamul uriașilor - Neamul uriașilor înainte de Potot a ținut 314
ani, în acest timp au domnit 200 de împărați. Primul împărat a fost
Azail, al doilea Tevel și al treilea sora sa Noemina și tot așa mai
departe. Erau înalți la statură cât cedrii Libanului, erau răi, curvari
și ucigași, mâncau oameni și copii. Ei au dispărut în apele
potopului.
Neamul uriașilor de după Potop. Primul împărat a fost Nimrod din
neamul și seminția lui Ham. Și se vorbea atunci o singură limbă
peste tot pământul, Aramaica limba lui Adam.Și Mântuitorul nostru
Iisus Hristos vorbea aramaica. Și a dat poruncă împăratul acolo să
se facă un turn înalt să ajungă până la cer ca să nu-i mai înece
apele potopului. Și l-au zidit ca să fie și o mândrie mare pentru
faima turnului.
Și a zis Dumnezeu: „Haidem să ne pogorâm să le amestecăm
limbile lor ca să nu se înțeleagă unul cu altul, că nu se vor opri de
la lucrul ce l-au început”. Și așa a fost că nu se mai înțelegeau și
se certau și se băteau și a trimis Dumnezeu și un cutremur și o
 134

furtună de s-a dărâmat o parte din turn și mulți au murit. Acest

împărat era negru la trup și păros, tiran și spurcat înaintea lui
Dumnezeu, și acei uriași îi mâncau pe oamenii normali firbându-i
în niște cazane mari.
Atunci Dumnezeu a făcut 70 de limbi. Turnul acela s-a numit
Turnul Babilonului adică amestecare, neînțelegere, tulburare și
era în fața Siriei deci Irak, Iran și de acolo s-au împrăștiat în tot
pământul.
De la Adam până la potop au fost 2243 ani.
De la Adam până la Avraam au fost 3487 ani;
De la potop până la Avraam au fost 1144 ani;
De la potop până la Hristos au fost 3265 ani
De la Adam până la ieşirea poporului evreu din Egipt au fost
4069 ani.
În anul 4108 se dau cele 10 porunci de la Moisii de la muntele
Sinai.
Prorocul Moisii a scris primele 5 cărţi ale Vechiului
Testament.
Deci până la Moisii nu a fost Biblia, ci numai Tradiţia, şi s-a ţinut
credinţa numai prin viu grai, transmiţându-se de la unul la altul.
De la Adam până la Hristos au fost 5508 ani.
De la Adam până în anul 2000 au fost 7508 ani.
Ce minune mare şi un semn deosebit căci chiar odată cu Naşterea
Domnului nostru Iisus Hristos s-a început numărătoarea anilor de
la 1, aceasta însemnând „începutul Creştinismului”.
Cezarului Octavian August al Romei şi împărat al Romanilor şi în
timpul lui Irod cel mare care stăpânea Iudeea fiind colonie romană,
s-a dat poruncă să se facă recensământul populaţiei să se înscrie
fiecare în oraşul său. După un timp un episcop român, Dionisie
Exiguul, care locuia la Roma, a îndemnat pe împăratul de atunci
să schimbe denumirea anilor după cezari – după Hristos.

Despre Maica Domnului

Naşterea Maicii Domnului a fost semnificată cu scara lui
Iacob, rugul văzut de Moise pe Muntele Horeb, ce ardea şi
 135

nu se mistuia, lâna lui Ghedeon şi altele. Maica Domnului

s-a născut din dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana prin
stăruinţă în rugăciune şi făgăduinţă.
Sf. Ana avea două surori: Maria şi Sovia. Maria a născut pe
Salomeea şi Sovia a născut pe Elisabeta femeia
Proorocului Zaharia şi mama Sf. Ioan Botezătorul. Iosif
logodnicul Feciorei Maria avea patru fii cu Salomeia femeia
lui care după puţin timp a murit. Aceasta era fiica lui Agheu,
fratele lui Zaharia Proorocul. Aceşti fii ai lui Iosif erau:
Iacob, Simon, Iuda şi Iosi, apoi avea şi trei fiice: Estir,
Maria şi Salomeia. Salomeia era femeia lui Zevedeu şi
mama Sf. Apostoli Iacob şi Ioan. Sf. Simeon ruda
Domnului era fiul lui Cleopa frate bun a lui Iosif logodnicul
Maicii Domnului. Mama lui Simeon era Maria femeia lui
Cleopa şi era unul din cei 70 de Apostoli. Maica Domnului
de la vârsta de 3 ani până la 15 ani a stat în Templul
Domnului din Ierusalim şi se ruga în Sfânta Sfintelor, unde
îngerul o învăţa şi îi aducea hrană cerească. Ea a fost adusă
de părinţii ei făgăduind-o Domnului.
Ea a ţesut cămaşa Fiului ei de in curat dintr-o bucată care
după răstignire a fost dată la sorţi. De la naşterea Maicii
Domnului la 7 ani a murit Ioachim şi la 10 ani a murit şi Ana
şi a rămas orfană. De la vârsta de 15 ani trebuia să iasă din
Templu că aşa era regula şi ea neavând pe nimeni preoţii au
încredinţat-o unui bărbat în vârstă să-i fie ocrotitor şi
sprijinitor iar nu soţ. Acesta a fost bătrânul şi dreptul Iosif cu
care s-a logodit. După legea veche cea care năştea fără să
fie logodită era ucisă cu pietre. Şi a zămislit şi a născut pe
Unicul ei Fiu de la Duhul Sfânt pe Iisus Hristos Mântuitorul
nostru. Şi fiind duşi pentru recensământ de la Nazaret la
Betleem a născut într-o peşteră în iesle. „Şi a născut pe Fiul
ei cel dintâi şi unicul şi l-a înfăşat în scutece şi l-a culcat în
iesle” Naşterea a fost mai presus de fire, necuprinsă şi
neînţeleasă de mintea omenească, fără durere şi fără a
 136

strica cheile Fecioarei, fiind fecioară înainte de naştere şi

rămânând fecioară şi după naştere şi fiind pururea fecioară.
Aceasta fiind o taină neînţeleasă.
Fiul este numai al Fecioarei, nu este şi al lui Iosif.

Despre iubirea Maicii Domnului(Sf. Siluan

Athonitul)
Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la
slava Maicii Domnului. Mintea mea este slabă şi inima săracă şi
neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi este atras să scrie
despre Ea măcar un cuvânt.
Sufletul meu se înspăimântă de atâta îndrăzneală, dar iubirea mă
împinge să nu ascund evlavia mea faţă de milostivirea Ei. Maica
Domnului n-a aşternut în scris gândurile Ei, nici iubirea Ei pentru
Dumnezeul şi Fiul Ei, nici durerea sufletului Ei, în vremea
răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicidecum înţelege.
Fiindcă iubirea Ei pentru Dumnezeu este mai puternică şi mai
arzătoare decât iubirea Heruvimilor şi Serafimilor şi a toate Puterile
cereşti. Chiar dacă viaţa Maicii Domnului este învăluită într-o
tăcere. Dar Domnul a dat creştinilor ortodocşi să cunoască că
iubirea Ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt Ea vede
toate popoarele de pe pământ, şi asemenea Fiului Ei îi este milă
de toţi ca o mamă, şi miluieşte pe toţi.
Ah! Dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc
poruncile lui Hristos, şi cât îi este de milă şi se întristează pentru
cei ce nu se pocăiesc şi nu se îndreptează.
Cu adevărat ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar
numai rostirea numelui Ei bucură sufletele. Tot cerul şi tot
pământul se bucură de iubirea Ei. Lucru minunat şi neînţeles Ea
viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne
uită nici pe noi, sărmanii şi oropsiţii şi pribegii, si acoperă cu
milostivirea Ei tot pământul şi toate popoarele.
Şi pe această Preacurată Maică a Sa ne-a dat-o Domnul nouă. Ea
este bucuria şi nădejdea noastră, Ea este Maica noastră după duh,
şi ca om este aproape de noi după fire, şi tot sufletul creştinesc
este atras spre Ea cu iubire.
 137

Dogma Preasfintei Treimi

Sf. Ioan Damaschin spune : Dogmă înseamnă a părea bun, a
crede, a socoti. Așadar, dogma este cea care trasează limita dintre
bine și rău, dintre ceea ce este sănătos pentru suflet, pentru minte,
pentru credință și ceea ce este nesănătos, bolnav, primejdios,
rătăcire, erezie. Dogma în creștinism este asemenea zidului de
apărare a unei cetăți – care în interiorul ei se află Adevărul –
Comoara de mare preț – iar în exterior, în afara ei, a zidurilor se
află minciuna, înșelăciuna, rătăcirea a tot ce este fără Dumnezeu.
Unimea Ipostaselor Preasfintei Treimi – nu suportă comparație
sau asemănare cu relațiile omenești de rudenie. Tatăl este și
rămâne mereu Tată și nu devine Fiu. Cum Fiul nu devine Tată. Și
cum Tatăl naște din veșnicie pe Fiul și purcede din veșnicie pe
Duhul Sfânt. Acestea sunt Taine Dumnezeiești mai presus de fire
și dincolo de înțelegerea noastră săracă și limitată.
Dumnezeu este Unul după ființă sau fire: este în trei fețe sau
ipostasuri. Vedem că la facerea omului Dumnezeu a zis: Să facem
om după chipul și asemănarea noastră. N-a zis: Să fac – ci să
facem.
Iar la amestecarea limbilor de la Turnul Babel a zis: Să ne
pogorâm și să le amestecăm limbile. Dumnezeu s-a arătat la
Stejarul Mamvri în chipul a trei tineri, când a dat foc cetăților
Sodom și Gomora.
Trei au fost Patriarhii Vechiului Testament: Avraam, Isaac și Iacob.
În Legea Harului Dumnezeu S-a arătat în chip desăvârșit că deși
este Unul după ființă sau fire – însă după fețe sau ipostasuri este
întreit.
Mai târziu dumnezeiștii Părinții au arătat ca Preasfânta Treime
este de un singur scaun, de o singură dumnezeire, de o singură
ființă sau fire, de o singură voie sau voință, împărăție sau domnie
– dar este și în trei fețe sau ipostasuri. Și aceste ipostasuri sunt
deosebite după însușirile lor.
Însușirile ipostasurilor Presfintei Treimi sunt: Tatăl este nenăscut
și nu are cauză. El este izvorul celor două ipostasuri: Fiul și Duhul
 138

Sfânt. Fiul este născut din Tatăl mai înainte de toți vecii precum se
naște cuvântul din minte, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl și se
trimite în lume prin Fiul. Deci n-a fost niciodată o vreme ca Hristos
Fiul Cuvântul să nu fi fost la Tatăl și Duhul Sfânt să nu fi purces în
chip de negrăit din Tatăl, adică să nu fi fost la Tatăl, pentru că Cel
ce are Cuvântul are și Duh.
Fiul subzistă prin naștere și Duhul Sfânt prin purcedere. Însușirile
Preasfintei Treimi – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt se deosebesc între
Ele dar sunt unite însă unirea lor nu se amestecă și se împart fără
să se despartă.
Gândiți-vă la trei sori care ar fi deopotrivă de mari, deopotrivă de
luminoși și ar ieși pe cer deodată și ar fi uniți într-un singur glob și
într-o singură putere. Cele trei ipostasuri sunt ca acești trei sori
având aceeași căldură, lumină și ființă.
Gândiți-vă la trei sfeșnice cu trei lumânări în ele aprinse, uniți
aceste făclii la un loc și veți vedea o singură lumină. Ele sunt unite
dar nu amestecate. Iată așa este și cu ipostasurile Preasfintei
Treimi. Sunt unite împreună în aceeași ființă, dar fiecare ipostas
își păstrează însușirea sa.
Tatăl este mai mare decât Fiul dar numai prin calitatea Sa de
cauză. Deci cauza la amândouă ipostasuri ale Preasfintei Treimi
este Tatăl – a Fiului prin naștere și a Duhului Sfânt prin purcedere.
Tatăl este mai mare prin calitatea Sa de cauză dar nu cu
dumnezeirea.
Mintea proslăvește pe Preasfânta Treime, numai prin frică, prin
uimire și tăcere – căci se înspăimântează de oceanul nemărginit
al Ființei lui Dumnezeu. Noi cinstim pe Dumnezeu până la un loc
– iar mai departe îl cinstim prin spaimă, uimire și tăcere.
Niciodată nu s-a despărțit Tatăl de Fiul și de Duhul Sfânt.
Să nu uităm că orice lucrare săvârșită de Dumnezeu în lume, este
săvârșită deodată de cele trei ipostasuri Dumnezeiești în această
ordine: Pornește din Tatăl, este înfăptuită de Fiul și desăvârșită de
Duhul Sfânt, iar lucrările Duhului Sfânt în sânul Preasfintei Treimi,
sunt următoarele: Prin Hristos intrăm în Tatăl – iar prin Duhul Sfânt
întrăm în Fiul Hristos.
Hristos este ușa spre Tatăl – iar Duhul Sfânt este cheia care ne
deschide acea ușă a casei care este Tatăl. Duhul Sfânt ne
 139

deschide pe Hristos, pentru că deschide mintea noastră, închisă

pentru Dumnezeu.
Ușa este Fiul precum El zice: „Eu sunt ușa – prin mine de va intra
cineva, se va mântui – va intra și va ieși și pășune va afla”. Cheia
este Duhul Sfânt și casa este Tatăl. Că zice: „În casa Tatălui Meu,
multe locașuri sunt. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”.
Cine nu intră prin ușa Hristos - acela nu este păstorul cel bun, ci
fur și tâlhar.
Sfântul Irineu zice: „Duhul Sfânt pregătește pe om în Fiul – Fiul îl
duce la Tatăl – iar Tatăl îi dă nestricăciune și viața veșnică”.
Tatăl împărtășește veșnic Fiului și Duhului Sfânt, întrega sa Ființă
și întreagă fiecăruia nu doar o parte, ci întreagă.
Taina Ipostasurilor Dumnezeiești rămâne nepătrunsă.
Tatălui i se atribuie Puterea - Fiului Adevărul și Duhului Sfânt
Harul, nu înseamnă că numai Tatăl este puterea sau numai Fiul,
Adevărul sau numai Duhul Sfânt, Harul – ci toate acestea, ca și
celelalte atribute sunt comune și nedespărțite.
Descoperirea dumnezeiască nu este în același mod: Tatălui ,
Fiului și Duhului Sfânt.
Tot așa, la zidirea lumii: Tatălui i se atribuie hotărârea dimpreună
cu planul – Fiului, îndeplinirea și Duhului Sfânt, plinirea
desăvârșită sau lucrarea dumnezeiască în lume.
Tatăl este Ziditorul – Fiul este Mântuitorul și Duhul Sfânt,
Sfințitorul.
Sfântul Atanasie cel Mare, zice: „Dumnezeu toate le face prin Fiul
și Duhul Sfânt”.
Tatălui i se atribuie numele de Dumnezeu – Fiului, numele de
Domn și Duhului Sfânt, numele de Duh, fără ca prin aceasta să fie
despărțiți sau amestecați – ci de aceeași Ființă, putând fiecare în
parte să fie numit Dumnezeu – Domn și Duh.
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan spune: „La început era
Cuvântul – și Cuvântul era la Dumnezeu - și Dumnezeu era
Cuvântul. Acesta era dintru-început la Dumnezeu.Toate printr-
însul s-au făcut, din cele ce s-au făcut”. Și fără El nimic nu s-a
făcut.
 140

Părintele Cleopa Ilie, spunea: „Frații mei, aceste învățături sunt

grele pentru unii dintre voi, dar să știți că este spre folosul nostru
să învățăm câte ceva despre Preasfânta Treime”.
Cine îndrăznește să cerceteze mai mult decât este cu putință
omului – acela mânie pe Dumnezeu și se rătăcește, îndrăcindu-
se.
Atâta vreme cât sălășluim în trup, suntem departe de Domnul,
care locuiește în lumina cea neapropiată.
Fiul este născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, precum se naște
cuvântul din minte.
O imagine sau chip al Preasfintei Treimi, suntem noi oamenii că
avem: minte – cuvânt – și duh – dar numai după suflet.
Duhul lui Dumnezeu face parte din Ființa Sa, este de-o ființă cu El
– de un scaun – de o voie – de o lucrare – și o dumnezeire cu El.
Fiul se mai numește și Cuvântul lui Dumnezeu. Fiul subzistă prin
naștere și Duhul prin purcedere.
Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni și nici nu poate să-l vadă
după Ființă.
Dumnezeu Tatăl – Dumnezeu Fiul – Dumnezeu Duhul Sfânt –
Treimea Sfântă unită și nedespărțită.
Lumina este Tatăl – Lumina este Fiul – Lumina este Duhul Sfânt –
O Dumnezeire în trei Străluciri. Lumina dumnezeirii este nefăcută,
nezidită – este vie!
Unime în Treime – și Treime în Unime. O Dumnezeire în trei
Ipostasuri – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Harul lui Dumnezeu este
nematerialnic, nezidit și nefăcut.
Dumnezeu Duhul Sfânt este de viață Dătătorul. Purcezător din
Tatăl și trimis în lume prin Fiul. Cine nu cintește pe Fiul – nu
cintește nici pe Tatăl care l-a trimis.
Din proorocia lui Isaiia citire: „Așa grăiește Domnul Dumnezeu
izbăvitorul tău – Care te-a zidit duhovnicește din pântecele maicii
tale. Eu sunt Domnul Dumnezeu, care a zidit lumea, singur am
făcut cerurile. Eu am întărit pământul pe ape și stă nemișcat cu
puterea Mea și cine mi-a fost într-ajutor?
Acesta este numele Meu pe veci.
Eu sunt Cel ce sunt. Alfa și Omega – începutul și sfârșitul.
Eu sunt Cel ce este Cel ce era și Cel ce va veni.
 141

Eu sunt din veșnicie – din veac și până în veac.

Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, a lui Isaac și a lui Iacob.
Eu sunt Domnul Dumnezeul lui Israil,
Eu sunt Dumnezeul care împlinește sfatul trimișilor Mei.
Așa să credeți că: de la El și prin El și pentru El, sunt toate cele
văzute și cele nevăzute.
Eu am zis și s-au făcut – Eu am poruncit și s-au zidit.
Eu, Eu sunt acela Care șterge păcatele tale și nu-și mai aduce
aminte de fărădelegile tale.
Adu-mi aminte ca să judecăm împreună – fă tu însuți socoteala,
ca să te dezvinovățești.
Toate popoarele sunt ca nimica înaintea Lui – ele prețuiesc
înaintea Lui ca o suflare. Cu cine veți asemâna voi pe Cel
Atotputernic și unde veți găsi altul asemenea Lui și asemenea
învățăturilor Lui și minunilor Lui? Căutați și de veți afla, asemănați-
l cu Mine de veți putea.
El stă pe scaun deasupra cerului, pământului și oamenii sunt ca
niște furnicuțe care aleargă fiecare în toate părțile pentru
trebuințele lor.
El întinde cerul ca un val de pânză ca un cort.
El se uită spre pământ și-l face pe el de se cutremură, Se atinge
de munți și ei fumegă.
El a făcut totul dintr-o suflare și tot dintr-o suflare poate să
nimicească totul.
Cerul și pământul au un început, dar vor avea și un sfârșit.
Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece până
nu se vor împlini toate. Dumnezeu este nesfârșit.
Eu nu-mi schimb hotărârea.
Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă și nu este alt Dumnezeu afară
de Mine.
Eu sunt Dumnezeu și înainte de Mine n-a fost alt Dumnezeu și nici
după Mine nu va mai fi,
Eu sunt care chivernisesc lumea și-i port de grijă.
Eu sunt Stăpânul celor de sus, a celor de jos și al celor de
dedesupt.
Eu sunt Domnul și nu este mântuitor afară de Mine.
Eu sunt Dumnezeu din veșnicie și de aici încolo, Eu sunt.
 142

Nimeni nu poate să iasă de sub puterea și stăpânirea Mea, și ceea

ce fac Eu – cine poate să scoată din mâinile Mele?
Ca să se știe odată pentru totdeauna, de la Răsărit și până la
Apus, că nu este nimeni afară de Mine!
Eu sunt Domnul Dumnezeu și nimeni altul.„Dacă Eu miluiesc –
cine poate să se împotrivească? Iar dacă Eu pedepsesc – cine
poate să scoată din mâinile Mele?”
Nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu, nici să-L înţeleagă după
fire – ci numai din lucrare. Nimeni nu se poate împărtăşi de Firea
lui Dumnezeu – ci numai din lucrare.
Nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu, nici să-L înţeleagă după
fire – ci numai din lucrare. Nimeni nu se poate împărtăşi de Firea
lui Dumnezeu – ci numai din lucrare. Este un singur Dumnezeu –
nu sunt trei dumnezei. Un singur Dumnezeu închinat şi slăvit în
trei Feţe, Ipostasuri sau Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – şi
Aceştia trei Una sunt. Precum focul are luumină şi căldură, precum
soarele are foc, lumină şi căldură, luând ca semnificaţie, aşa este
şi cu Treimea Dumnezeirii.
Focul este unul singur, dar format din trei lucrări: Focul este Tatăl,
lumina este Fiul şi căldura Duhul Sfânt. Dacă am uni trei lumini,
vedem că ele se unesc într-una singură, dar nu se amestecă. Şi
omul este făcut după asemănarea lui Dumnezeu, şi are: minte,
cuvânt şi duh – iar asemănarea sunt toate însuşirile cele bune:
dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea şi celelalte.

Omul
Omul este cea mai de seamă făptură și zidire a lui Dumnezeu de
pe pământ – căci numai omul este zidit după chipul și asemănarea
lui Dumnezeu, și numai pe om l-a binecuvântat Dumnezeu –
creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți!
Chipul lui Dumnezeu din om înseamnă sufletul nemuritor cu
puterile sufletești: mintea, gândirea sau cugetarea și sfințenia ale
acestor puteri sufletești ale omului – până la apropierea și unirea
cu Dumnezeu prin har și virtuți. Dumnezeu a zidit și făcut pe om,
din 4 stihii : aer, foc, pământ și apă, și a suflat asupra lui duh de
 143

viață și s-a făcut omul cu suflet viu și nemuritor, și desăvârșind

lucrarea prin însuflare i-a pus Dumnezeu duh ca o putere mai
înaltă a sufletului.
Sufletul stă în trup înăuntru ca într-un vas, o închisoare şi este
nevăzut şi nemuritor.
Sufletul este într-o strânsă legătură cu trupul. – Trupul pentru suflet
este ca un prieten viclean şi milog şi nărăvaş. Trupul se formează
din substanţa materiei provenită de la părinţi deodată cu sufletul.
Sufletul ia naştere din voia lui Dumnezeu prin suflare cu duh de
viaţă în chip de negrăit şi necunoscut cum singur Ziditorul ştie şi
voieşte.
Dumnezeu este prezent la zămislire şi pune sufletul omului, iar
trupul ia forma după suflet. Acest duh de viaţă nu este Duhul lui
Dumnezeu ci numai o lucrare ca o scânteie după chipul lui
Dumnezeu.
Trupul omului este stricăcios, muritor, trecător, neputincios, greoi
şi înclinat spre pofte păcătoase - şi după moarte se va întoarce în
pământ.
Omul trebuie să ştie cu ce măsură să îngrijească trupul ca pe un
duşman, cu mâncare, băutură şi îmbrăcăminte – să-l mângâie ca
pe un prieten şi tovarăş şi frate – şi să-l îngrijească ca pe un
neputincios şi bolnav.
Dar omul are puterea de a conduce firea şi să se împotrivească
poftei şi ispitei.
Omul este făcut din patru stihii: aer, foc, pământ și apă. În om sunt
adunate cele patru lumi: minerală, vegetală, animală și lumea
duhurilor nemuritoare, nematerialnice și chipul și asemănarea lui
Dumnezeu, scânteia dumnezeiască.
Dumnezeu L-a făcut și L-a zidit pe om după chipul Său: suflet viu
nemuritor, cuvântător, cugetător, înțelegător, stăpânitor și de sine
hotărâtor, conștient și cu bunăvoie. Omul are ideea de Dumnezeu
în minte legea de a face binele și de a respinge răul, este înnăscut
și scris în inima omului.
Omul are 10 puteri sau simțuri: 5 în partea vazută a simțurilor: 1.
văzul, 2.auzul, 3.mirosul, 4.gustul, 5.pipăitul de care se servește
trupul și 5 puteri nevăzute ale sufletului: 1.mintea, 2.gândul care
izvorăște din minte ca o rază de soare,
 144

3.cugetarea,4.dorința(părerea, închipuirea sau alegerea)

5.hotărârea(simțirea sau voința).
Se vorbește și de a 11 putere a omului care este instinctul sau
priceperea firească, pe aceasta o au și animalele dar la om
aceasta nu face parte din minte ci din fire – ca să se hrănească,
să se odihnească, să se apere de dușmani, să se înmulțească și
să-și iubească copii.
Omul mai are înrădăcinat în firea lui setea de a merge spre
Dumnezeu și de a-L căuta pe El cu frică, cutremur și dragoste și
dorul de măntuire și fericire veșnică.
Mântuirea este scopul tuturor scopurilor omeneşti.
După suflet omul se ridică deasupra celorlalte vieţuitoare prin
deosebitele sale particularităţi sufleteşti exprimate prin trei însuşiri
sau puteri de bază: 1minte, 2 dorință, 3 voinţă.
Omul spre deosebire de animale trebuie să-şi stăpânească
instinctele firii sale josnice şi să devină stăpân al trupului său şi al
firii sale josnice şi să devină stăpân al trupului său şi al feluritelor
sale năzuinţe. Şi are puterea dacă voieşte să înfrâneze pofta şi să
n-o accepte.
Voia şi voinţa sufletului cugetător al omului sunt slobode lăsate
de Dumnezeu în sfătuirea sa şi gata să se mişte încotro voieşte şi
încă mişcare înţelegătoare stăpână pe sine a sufletului.
Omul este făptură care dispune el însuşi de sine de ființa sa – este
lăudat de Dumnezeu dar şi mustrat.
Sufletul poate să se păstreze curat atunci când reuşeşte să
conducă: mânia, pofta şi celălalte.
Sufletul este înlăuntrul omului – omul dinlăuntru nevăzut,
duhuvnicesc, nestricăcios, nemuritor, veşnic, uşor, strălucitor,
sârguincios la cele bune, cuvântător, cugetător, înţelegător şi de
sineşi stăpânitor, este dumnezeiesc şi superior trupului şi din
această cauză el trebuie să conducă trupul.
Trupul este din pământ şi în pământ se va întoarce iar sufletul fiind
dumnezeiesc se întoarce la Dumnezeu.
Aceste puteri şi însuşiri ale sufletului omenesc sunt după chipul lui
Dumnezeu iar după asemănarea lui Dumnezeu: este după virtuţi
pe care le poate dobândi omul prin sârguinţă, rugăciune curată,
smerenie, nevoință, răbdare, defăimare de sine. Prin aceasta se
 145

câştigă asemănarea cu Dumnezeu: mila, dreptatea, adevărul,

smerenia, bunătatea, blândeţea, răbdarea, ascultarea, dragostea,
recunoştinţa, jertfirea, iertarea, curăţia, sfinţenia, desăvârşirea,
îndumnezeirea.Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi
asemănarea Sa după suflet nu după trup.
Sufletul este chip al Preasfintei Treimi având : minte, cuvând şi
duh.
Omul este format din două părţi : trup şi suflet – şi are trei puteri
de bază. Sf.Grigorie Palama vorbeşte că sufletul omului are trei
puteri: duhul de viaţă făcător, ca o dragoste înţelegătoare prin care
ţine la un loc și mintea şi cuvântul. „Sufletul este din minte şi al
cuvântului şi se află în cuvânt şi în minte”. Iar omul are minte,
cuvânt şi duh.
Sf. Ap.Pavel analizează că cele trei feluri de legături ale vieţii
omului sunt: 1 trupească, 2 sufletească şi 3 duhovnicească. El
scrie creştinilor: Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi
desăvârşit şi întreg duhul vostru şi sufletul şi trupul, să se
păzească fără de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus
Hristos.
Sf. Teofilact spune: duhul acesta este un dar al Duhului Sfânt
înnoit prin Botez. Dacă păzim sfeşnicul luminos şi nestins noi vom
intra în cămara Mirelui Hristos şi sufletul şi trupul vor fi neîntinate
în păcat dacă străluceşte întru noi duhul”.

Paza celor cinci simțuri (Sf. Nicodim

Aghioritul 1749-1806)
Cele cinci simțuri sunt:
1. vederea, 2. auzul, 3. Mirosul, 4. gustul, 5. pipăirea.
Trupul este ca un palat împărătesc făcut cu arhitectura preaînaltă
de către Ziditor cu înțelepciunea neasemuită. Mintea este harul
împărătesc și comoară prea-tainică. Mintea este împărat, capul
este cerdac. Ochii sunt ca doi luminători ai trupului, două ferestre
luminoase. Duhurile sunt alergători grabnici.
Ferestrele sunt cele cinci organe ale simțurilor prin care intră viața
sau moartea. Sufletul curățit, sau mai bine-zis mintea ca un
 146

împărat înconjurat de trei puteri principale: 1. cugetarea.

2.simțirea, 3. voința. Aceste puteri se află în toate părțile trupului.
Sufletul se află în trup ca și focul care se află în tot fierul înroșit, iar
ca unealtă cugetătoare prin care se lucrează este creierul. Scaunul
lucrării și puterii sale cele simțitoare și voitoare precum și al voinței
sale, îl reprezintă inima. Acest împărat are ca o hârtie- tabla
imaginației-pentru a scrie câte vin din afară prin ferestrele
simțurilor.
Deși trupul în mod firesc se pleacă spre cele simțite și păcătoase,
el poate fi stăpânit și purtat ca într-un frâu de către minte-când
aceasta are cugetarea întreagă. Trupul este asemenea unui cal,
iar mintea este călărețul cu frâiele în stăpânirea ei. De aceea când
partea cea necugetătoare poftește ceva, ea nu se pornește îndată
la faptă și la dobândirea poftei pentru că este oprită de către
stăpânul ei, mintea. Mintea se închide oarecum în palatul trupului
ca într-o temniță întunecată. De aceea când sufletul iese din trup
și dacă ar fi silit să intre înapoi în trup, nu mai vrea, îi este foarte
silă și mare scârbă.
Palatul acesta, ”trupul” a fost făcut de Ziditorul cu cinci ferestre-
cele cinci organe ale simțurilor prin care mintea ia legătura cu
lumea de afară, cu scopul de a dobândi prin ele gândită hrană și
dulceață.

Scopul vieții creștine

Scopul vieții noastre – este dobândirea Împărăției cerurilor, unde
nu este durere, nici întristare , nici suspin – ci fericire veșnică.
Ținta este Hristos. Căci unde este El – acolo este și scopul. El s-
a numit pe Sine păstorul oilor cuvântătoare. Oare știu oile
cuvântătoare calea și scopul lor fără Păstor? În vremea aceasta
de pe urmă, mulți au devenit ca o turmă necuvântătoare tulburată
și împrăștiată și rătăcesc în toate părțile neștiind unde merg și nici
cum merg – fiindcă l-au pierdut din vedere pe Călăuzitorul și
Păstorul cel Mare al lor.
Scopul vieții este de a găsi Izvorul viu al fericirii veșnice.
 147

În creștinism este viață în Hristos – cu Hristos și pentru Hristos.

Adică viața trăită în duhul lui Hristos, în lumina și adevărul
descoperit de El în Evanghelia Sa.
Din tinerețile mele multe patimi se luptă cu mine – ci Însuți Mă
sprijinește și Mă mântuiește Mântuitorul meu!
Din tinerețile mele vrăjmașul mă ispitește și cu desfătări mă
aprinde - dar eu nădăjduind spre Tine Doamne îl biruiesc pe el.
Scopul vieții omului creștin este dobândirea mântuirii. Mântuirea
ne-o dă Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin iertarea păcatelor,
dacă ne-am pocăit, am făcut fapte bune în numele Lui. Atunci El
prin Duhul Sfânt ne curățește, ne sfințește și sus ne așează în
locașurile casei Tatălui. Acolo ne dăruiește bunătăți, frumuseți și
bucurii pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit și la
inima omului nu s-au suit. În ceruri nu este durere, nici întristare,
nici suspin – ci fericire în lumina fără înserare și viață veșnică. Cine
vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească pe calea
vieții și să culeagă mântuire. Mântuirea ne-o pregătim și ne-o
lucrăm înca de aici din viața această de pe pământ până la
trecerea în cealaltă lume.

Călătorind spre veșnicie

Călătorind înseamnă că omul călătorește prin viața aceasta. Vine
de undeva și trebuie neapărat să ajungă și să se oprească undeva.
Omul prin naștere vine și intră în lumea aceasta, începând viața
călătorește spre mormânt. În ultimele clipe ale vieții acesteia
primește paharul morții, sfârșind călătoria, ieșind din lumea
aceasta, trece în cealaltă lume, dar numai cu sufletul, căci trupul
rămâne în mormânt și putrezește, prefăcându-se iarăși în
pământul din care a fost luat, iar sufletul este dus de înger în
veșnicie unde nu va pieri niciodată. Sufletul bun va merge în
lumină și fericire veșnică-iar sufletul rău va merge în întuneric și
chinurile veșnice ale iadului.
Omul în toată viaţa lui estre ca un călător care călătoreşte de la
naştere până la mormânt. Viaţa omului pe pământ este ca un
 148

ghem de sfoară care odată cu trecerea zilelor, ghemul se

desfăşoară pe firul vieţii se scurtează mereu până se termină.
Omul se aseamănă ca iarba câmpului zilele lui ca florile - că duh
a trecut printr-însul şi nu va mai fi, şi nu se va mai cunoaşte locul
său.
Scrie în psalmi: Zilele omului sunt 70 de ani, iar cei ce vor fi în
putere 80 de ani şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi
durere.
Lumea privită după vârstă este mereu aceeaşi - este comparată
ca o funie împletită din şuviţe de toate mărimile -unele subţiri,
unele mai groase şi altele şi mai groase. Care parcă nu se mai
termină. Mereu vei vedea copii, tineri şi bătrâni. Dar tu nu rămâi la
fel ci te schimbi cu trecerea anilor grăbind spre bătrâneţe cu
neputinţele ei şi apoi spre mormânt.

Toţi oamenii aleargă pe un drum oarecare - grăbindu-se unul după

altul spre sfârşitul lor. De aceea toţi suntem pe „cale” călătorind ca
un străin printre străinii lumii acesteia - ca un pribeag prin vitregiile
vieţii, înotând pe marea vieţii cu valuri înspăimântătoare - trebuie
să înfruntăm viforul ispitelor din calea noastră și a dușmanilor.
Feriţi-vă de capcanele din pustia şi jungla lumii. Omul trăieşte pe
acest pământ ca păsările călătoare.
Să călătorim prin Biserică, cu Hristos în Corabia mântuirii.
Cei trei mari duşmani ai omului sunt: trupul, lumea şi diavolul.

Calea, Adevărul și Viața

Sf. Iustin Popovici spune: întregul conţinut al credinţei şi al
vieţuirii creştine în această lume s-a numit „Calea” şi însuşirea de
„Călător” al Evangheliei lui Hristos.
Şi Hristos însuşi S-a numit pe Sine zicând: Eu sunt
„Calea”„Adevărul” şi „Viaţa”.
-Şi este trăit de creştini prin aceste însuşiri.
-Evanghelia Sa este înţeleasă şi trăită ca adevărata Cale a vieţii –
calea cea nouă și vie a adevărului. Calea către viaţa veşnică.
 149

-Calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o Hristos către

Dumnezeu - către Preasfânta şi de viaţă Făcătoare Treime –
locaşul făgăduinţei celor vii.
-Calea Evangheliei a cunoaşterii Dumnezeului Celui viu -calea
cunoaşterii de vieţuire a omului - al conţinutului şi al sensului vieţii
- al sinelui şi al omului aici pe pământ - cât şi în împărăţia cea
cerească.
-Printr-o vieţuire vie se ajunge la cunoaşterea Adevărului şi al
comuniunii cu Acesta Care este Dumnezeu adevărat şi viaţa cea
veşnică pentru om arătând nevoinţa atât - însufleţitoare a omului
în comuniune cu Adevăratul Dumnezeu.
Aceasta este pentru noi singura cale a unei cunoştiinţe adevărate,
aducătoare de mântuire - aceasta fiind viaţa cu Hristos, prin
Hristos şi întru Hristos.
În afară de Hristos, nu există cale spre adevăr – nu există adevăr
în veșnicie – nu există viață în veșnicie fără Hristos.
Calea Bisericii Ortodoxe este rugăciune și nevoință cu post, prin
care se ajunge la curăție, luminare și îndumnezeire.
Scopul Bisericii este să-l conducă pe om la cuvinte și înțelesuri și
cugetări duhovnicești pentru a se mântui.
Doamne arată-mi calea pe care voi merge că la tine am ridicat
sufletul meu.
A privi de departe este ceva, a căuta este altceva, iar a găsi este
cu totul altceva – adică a te întâlni cu Hristos este viața, bucuria și
fericirea….
Dar a gusta este mai presus de fire, este de negrăit pe care nu o
poți uita niciodată – este minunat a te îndulci din dulceața
dumnezeiască. Gustați și vedeți că bun este Domnul.
Păcatul și virtutea sunt cele două căi care stau în fața omului – și
depinde de el pe ce cale apucă, ca să devină înger ori demon.
De noi atârnă cumpăna unde vom petrece în veșnicie.
 150

Adevărul – Ce este Adevărul?

Adevărul este Hristos Întrupat, Dumnezeu-Om Fiul-
Omului,supradesăvârşit şi veşnic viu - măsura
Adevărului.Adevărul prin Iisus Hristos a venit.
Odată cu Hristos-Dumnezeu întrupat, Adevărul Dumnezeiescintră
întreg în lumea aceasta.
- Legea a venit prin Moisii - iar prin Hristos Harul şi Adevărul.
- Căutaţi Adevărul şi El vă va face slobozi din robia păcatului.
- Adevărul este unul singur - Hristos.
- Adevărul iese întotdeauna la lumină - El nu poate fi ascuns sau
nimicit sau îngropat.
- Apăraţi Adevărul, prin cuvânt, faptă, mărturisire şi chiar cu preţul
vieţii.
- Dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău adevărul.
- Adevărul și viața sunt de nedespărțit.
Adevărul duce la mântuire – și se găsește numai în Biserica
Ortodoxă – care este stâlp și temelie a adevărului. Adevărul este
Hristos, precum El a spus: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.
Biserica Ortodoxă are adevărul deplin și învățătura credinței
adevărate – îl are de la Dumnezeu. El însuși a încredințat Bisericii
Sale acest adevăr ca să-l păstreze prin purtarea de grijă a lui
Dumnezeu prin Duhul Sfânt și să-l propovăduiască neînpuținat și
neștirbit până la sfârșitul veacurilor prin slujitorii ei.
Adevărul este începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor care atrage
spre sine toată mișcarea. Cel ce nu cunoaște adevărul nu poate
nici crede cu adevărat – căci cunoștinței firești premerge credința.

Viața – Ce este Viața?

- Viaţa adevărată IZVORUL VIEŢII Dătătorul de viaţă – şi
măsura vieţii este Hristos - întrupat, Dumnezeu - Om.
- În Dumnezeu este viaţa pentru Sine şi viaţă pentru noi.
- Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate.
- În El avem viaţă - în El ne mişcăm şi suntem şi viem.
- Din neamul Lui noi toţi suntem.
 151

- Nimeni dintre oameni nu a îndrăznit vreodată să zică - eu sunt

viaţa, fiindcă toţi suntem muritori şi nimeni nu rămâne neclintit.
- Iisus Hristos a spus pentru prima dată: „Eu sunt Viaţa! El însuşi
este Izvorul Vieţii.
- El a zis: „Eu sunt Viţa - şi voi sunteţi mlădiţele.
- De va rămâne cineva în Mine - se va hrăni, se va adăpa, va avea
comuniune cu Mine şi va avea viaţă. Hristos fiind viața, este Cel
dintâi care a înviat pe primul om din morți – pe Lazăr cel mort de
4 zile.
- Iar cine se va rupe de mine, va întrerupe legătura- acela se va
întuneca, se va usca şi va fi aruncat în focul, întunericul şi chinurile
veşnice ale iadului.
- Prin învierea Lui El a învins moartea şi S-a arătat pe Sine veşnic
viu, prin înălţarea la Ceruri şi prin şederea de-a dreapta Tatălui.
- Hristos este „Pomul vieţii” din care „mâncând nu mor, Hristos
este „Izvorul vieţii”, fântâna din care dacă beau nu mai însetez
niciodată, pentru că este apă vie.
- Hristos este „Pâinea vieţii” Care S-a pogorât din Ceruri, din
care dacă mănâncă cineva nu mai moare.
- Dumnezeu a zis către om: Iată ai în faţa ochilor tăi „viaţa” şi
„moartea” alege ce vrei.
- O, omule ! O singură viaţă ai de trăit pe acest pământ – atunci
trăieşte-o cum trebuie. Hristos este adevărata noastră viaţă şi
legătura cu El este mai strânsă decât strădaniile noastre şi a ceea
ce avem din fire - fiindcă Hristos este mai înrudit cu noi, decât
părinţii noştri trupeşti.
- Noi toţi oamenii vrem, nu vrem, depindem şi atârnăm de
Dumnezeu. Hristos este temelia vieţii noastre creştineşti - şi nu
mai poate pune altcineva altă temelie, deci nouă ne rămâne numai
să zidim.

Lumina
- Hristos însuşi a spus: „Eu sunt Lumina lumii”
- Credeţi în Lumină.
 152

- Umblaţi cât aveţi Lumina vieţii cu voi - căci dacă vine întunericul
şi vă cuprinde nu ştiţi pe unde mergeţi şi de unde veniţi rătăcind,
veţi cădea în prăpastia necredinței.
- Lumina lui Hristos luminează tuturor!
- Lumină este Tatăl - Lumină este Fiul - Lumină este Duhul
Sfânt - o singură Lumină sunt Aceştia Trei - o singură
Dumnezeire în trei străluciri - Treimea cea deo fiinţă unită
împărţită şi nedespărţită.
- Viaţa şi Lumina şi Căldura sunt deofiinţă în Dumnezeu şi în
Sfinţi ce iradiază lumina adevărului veşnic - a dreptăţii - a
sfinţeniei şi al frumuseţii duhovniceşti:
- Şi lumina în întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o
Hristos luminează pe tot omul ce vine în lume; Lumina
dumnezeiască luminează în drumul său pe tot omul în întunericul
cel nepătruns al păcatului şi al morţii.
Acolo de unde Lumina-Hristos este alungat, întunericul - satana
vine şi ia locul.
- Lumina - Hristos a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult
întunericul (adică răul plăcerile trupeşti, păcatul alegându-se cu
blestem, şi apoi moartea).
- Cel ce lucrează adevărul vine la lumină ca să se vădească
lucrurile bune că sunt lucrate în Dumnezeu.
- Cine umblă în păcat este ca o fiară oarbă a morţii -întuneric şi
umbra morţii este lumea.
- Am văzut Lumina cea adevărată – Lumina cea vie și
desăvârșită.
- Cămara Ta Mântuitorule o văd împodobită şi haină nu am să
intru întrînsa - ci luminează haina sufletului meu şi mă
mântuieşte.
- Lumină sunt poruncile Taie pe pământ „Dumnezeu se ascunde
în poruncile Sale - cine le împlineşte descoperă pe Dumnezeu şi
va primi viaţa veşnică.
- Lumina şi strălucirea dumnezeiască se arată minţii curate adică
când mintea omului se va goli de toate gândurile şi imaginaţiile.
- Că a strălucit în inimile noastre lumina cunoştinţei Tale.
 153

- Domnul nostru lisus Hristos a spus despre Sine: Eu sunt

Lumina lumii, cel ce urmează Mie nu umblă în întuneric şi va
avea Lumina vieţii:
- Umblaţi ca fii ai Luminii.

Păcatele tinereților și ale neștiinței (Sf.

Teofilact)
În decursul celor nouă luni în care copilul se află în pântecele
mamei sale, însufleţit fiind şi desăvârşit - creierul lui nu lucrează şi
nici nu mijloceşte vreo lucrare a minţii prin care să se arate.
- Iar după ce se naşte în cursul unui an întreg şi chiar maimult,
acelaşi creier nu se mişcă şi nici nu lucrează nimic.
Căci prin dezmierdare ia fiinţă - prin dezmierdare sezămisleşte,
creşte şi se desăvârşeşte în cele nouă luni din pântece pânăce se
naşte. Şi după naştere se hrăneşte cu dezmierdarea. Vieţuirea
înlumea aceasta este ca o carte pe care fiecare şi-o scrie pe tabla
vieţiisale prin faptele săvârşite - de este rea, omul are putere şi
timp ca să oschimbe în bine.
Omul nu are nici o bunătate în el cât este copil - ci obunătate
simplă fără de imaginaţie şi fără formă, este ca o tablă sau cao
foaie de hârtie nescrisă precum avea Adam înainte de cădere –
golcu simplitatea.
Gândul omului este plecat spre cele rele din tinereţile lui.
- În prelungirea celor 12 ani ai vieţii copilăriei în timpul
căreiamintea este ca adormită fiind purtată şi stăpânită de simţuri
deoareceorganele copilului nu sunt încă apte, capabile pentru a
lucra minteaprin ele.
Căci zice Marele Vasile: „Durerile aduc slavă, iar
ostenelilepricinuiesc cununi”.
Iar dacă te-au biruit odată, care ar fi bine să nu fie, sauchiar de
două ori - dar să nu cazi desăvârşit - să stai cu bărbăţiechemându-
L în ajutor pe Dumnezeu şi nu te va lăsa să fi biruitdesăvârşit de
vrăjmaşul.
Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare.
tale fii îndelung răbdător.
 154

Din cartea înțelepciunii lui Solomon

Ține cu tărie învățătura dreptei credințe și nu o părăsi, păzește-o
căci ea este viața ta. Calea drepților este ca zarea dimineții ce se
mărește mereu până ce va răsări soarele și se face ziua mare. Iar
calea celor fărădelege este întunericul și ei se vor întuneca căci
urâsc lumina ca să nu se vădească faptele lor cele rele.
Nu te uita la vin cât este el de roșu, cum scânteiază în pahar și
cum alunecă pe gât – căci la urmă el ca un șarpe te va mușca și
ca o viperă împroașcă venin.
Vinul mult întunecă mintea.
Pune rar piciorul în casa prietenului tău ca nu cumva să se sature
de tine și apoi să te urască.
Toate sunt deșertîciune ce se lucrează sub soare – atunci mi-am
dat seama privind lucrarea lui Dumnezeu, că omul nu poate să
înțeleagă câte se fac dar se ostemește căutându-le fără să le dea
de rost.
Până la moarte luptă-te pentru adevăr și Dumnezeu se va lupta
pentru tine și-ți va da biruința.
Nu te lăsa atras și târât a doua oară în păcat, căci și pentru o
singură dată vei fi pedepsit. Din tot sufletul teme-te de Dumnezeu.
Nu privi pe ulițele cetății la trecătorii care curg ca apa căci
sminteală este.
Nu tăia nimănui șirul cuvintelor.
Mai bun este cel care înțelege puțin cu frica și smerenia decât cel
care prisosește cu mintea și calcă legea.
Nu te da în mâinile unei femei ca să nu aibă stăpânire asupra ta.
Nu te întâlni cu femeia desfrânată ca să nu cazi în lațurile ei. Să
nu privești îndelung asupra unei fecioare, ca să nu ai a suferi
pentru ea. Întoarce-ți ochii de la femeia frumoasă și nu privi
îndelung la frumusețe străină căci iute te vei aprinde ca un foc. Nu
te așeza nicidecum lângă femeia măritată și nu petrece cu ea la
masă mâncând și bând ca nu cumva inima ta să fie cucerită de
vrăjile ei. De la femeie este începutul păcatului și prin ea toți
 155

murim. Nu te pleca plăcerilor femeilor că vor ajunge stăpâne pe

trupul tău și tu vei fi robul lor.
Nu întârzia a te întoarce la Dumnezeu și la pocăință din zi în zi și
nu viețui fără de grijă. Că mila și mânia de la El sunt. Că precum
este slava Lui așa este și mila Lui. Că cine se va putea ascunde
de ochii Lui că neîncetat privesc spre căile oamenilor. Ochii
Domnului de zeci de mii de ori sunt mai luminoși decât soarele și
privesc și văd toate părțile cele mai ascunse căci toate sunt
cunoscute, descoperite înaintea Lui.
Greu scapă neguțătorul de greșeală și cârciumarul nu este fără de
păcat. Căci cărciumarul și lăutarul sunt tovarășii diavolului, ei le
iau banii la oameni iar diavolul sufletele.

Din cartea înțelepciunii lui Isus fiul lui Sirah

Fugiți de păcat – ca de fața șarpelui. Fugi de păcat că de te vei

apropia de el te va mușca. Pentru curăție să nu fi fără de frică, ca
să nu adaugi păcate peste păcate. Și să nu zici: Mila lui Dumnezeu
este mare și va curăța mulțimea păcatelor mele!. Nu întârzia a te
întoarce la Dumnezeu și nu amâna pocăința din zi în zi. Gândiți-
vă la moarte. Adu-ți aminte că moartea nu zăbovește, nu cruță pe
nimeni și hotărârea iadului nu s-a arătat ție.
O, moarte! Cât de amară este amintirea ta omului care trăiește
fericit întru avuțiile sale. În tot ce faci adu-ți aminte de sfârșitul tău,
de judecată, de chinurile iadului și nu vei păcătui niciodată.

Sfânta Biserică Ortodoxă

Biserica se împarte în două părți:
Una cea pământească formată din toți membrii ei - episcopi, preoți,
diaconi și credincioși – este luptătoare care se luptă cu răul pentru
desăvârșirea fiilor ei.
 156

A doua este cerească, biruitoare, desăvârșită formată din îngeri și

sfinții și cei mântuiți care au biruit răul și care laudă neîncetat pe
Dumnezeu.
Biserica este locul destinat numai rugăciunii. Biserica este
așezământ sfânt întemeiat de Domnul Nostru Iisus Hristos,
Cuvântul cel Întrupat al lui Dumnezeu spre sfințirea și mântuirea
oamenilor. Păstorul și turma formează un singur trup în Hristos.
Păstorul este Hristos, iar turma sunt credincioșii, adică fiii Bisericii
lui Hristos – O turmă și un Păstor.
Hristos este Capul trupului, adică al Bisericii. Hristos este Mirele,
iar Biserica este Mireasa. Mântuitorul a numit Biserica:” Casa Mea
- Casă de rugăciune se va chema pentru toate veacurile și nu
pesteră de tâlhari. Biserica se mai numește și Cetatea
Dumnezeului celui Viu - stâlp și temelia a adevărului - Sfatul
sfinților - Casa mângâierii, Ierusalimul cel nou - Cerul pe pământ -
Adunarea celor întâi născuți - Cer nou și pământ nou - Biserica
este deci o lume nouă.
Biserica este una singură, ”Unică”- cea ortodoxă. Mântuitorul a
întemeiat o singură biserică, nu mai multe, pentru că Biserica are
un singur Cap- pe Iisus Hristos, ea fiind înfățișată ca o singură
Mireasă a lui Hristos.
Biserica este sfântă pentru că în ea locuiește Duhul Sfânt. Toți
suntem păcătoși, iar Biserica face îndreptarea păcătoșilor.
Mântuitorul a asemănat Biserica ca o țarină ce cuprinde grâu și
neghină, năvodul ce prinde pești buni și răi, este o casă în care se
găsesc vase de cinste și de necinste. Mântuitorul nu a venit să
cheme pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință, căci nu cei
sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi.
Biserica este sobornicească pentru că are menirea de a se
răspândi în toată lumea, cuprinzând toate neamurile. Biserica este
sobornicească pentru că deține adevărul întreg și unic- dreapta
credință deplină. Sfântul Ignatie spune: ”Unde este Hristos, acolo
este și Biserica sobornicească.”
Biserica ortodoxă se mai numește și apostolică pentru că ea a fost
întemeiată de către Hristos prin Sfinții Apostoli, răspândită și
organizată de Sfinții Apostoli și păstrează neschimbată învățătura
dată de Iisus Hristos și de Duhul Sfânt prin Apostoli.
 157

Ea păstrează darurile Duhului Sfânt de la Sfinții Apostoli prin

succesiune apostolică- adică păstrează legătura neîntrupată de la
Sfinții Apostoli și până astăzi. Ea este mărturisită atât de Sfânta
Scriptură, cât și de Sfânta Tradiție. Ea a fost zidită pe temelia
Apostolilor și a Proorocilor, piatra cea di capul unghiului fiind Iisus
Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: ”Stați tari în credință și țineți
predaniile care le-ați primit: De omul eretic după întâi și a doua
mustrare depărtează-te.
Mântuitorul Nostru Iisus Hristos a întemeiat Biserica Sa prin însăși
jertfa sa pe Cruce și prin învierea Sa La Cincizecime, când a trimis
pe Duhul Sfânt în chip de limbi de foc asupra Sfinților Săi ucenici
și Apostoli. Hristos este începutul- întâiul născut din morți- plinirea
celui ce plinește toate și întru toți. Prin sângele de pe Crucea Sa,
toate cu sine le-a împăcat, fie cele de pe pământ, fie cele din
ceruri. Trupul tainic al Domnului este semnul văzut al mântuirii
noastre, adică al întregiri Fiului lui Dumnezeu. Biserica a luat
naștere prin întruparea lui Hristos.
Biserica este dumnezeiască și omenească asemenea lui Iisus
Hristos care a fost și Dumnezei și Om.

Biserica Ortodoxă mărturiseşte un singur Domn și Dumnezeu

închinat şi slăvit în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. O
singură credinţă a Bisericii cea drept slăvitoare. O singură voie
trebuie să o îndeplinim, cea a lui Dumnezeu.
Un singur dreptar, cel al Bisericii Ortodoxe croit de Mântuitorul. Un
singur Adevăr. Un singur Botez. O singură Cale. O singură
Biserică, cea ortodoxă sau drept slăvitoare. Numai în Biserica
Ortodoxă este mântuire. Numai Biserica Ortodoxă este a
Dumnezeului celui Adevărat. Celelalte nu trebuie să se numească
biserici ci idoli şi case de adunare a celor ce viclenesc şi hulesc pe
Hristos şi nu se roagă lui Dumnezeu cel Adevărat ci lui Lucifer,
stăpânitorul întunericului din iad.

Mântuirea
Mântuirea este pentru toţi oamenii – şi sunt multe căi de mântuire.
Toţi sunt chemaţi fără deosebire, fără părtinire, să vină la
 158

mântuirea lui Hristos. Cei ce vor să se mântuiască, trebuie să

caute în chip smerit, curat şi cinstit mântuirea. Cel ce mântuieşte
este Hristos, Mântuitorul lumii. Strigă către Cel ce poate să te
mântuiască: "Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt."
Căsătoria nu este o piedică pentru viaţa duhovnicească şi a iubi
curăţia. Cinstită este nunta şi patul nespurcat. Şi cei căsătoriţi pot
ajunge la măsuri înalte.
Nu toţi cei botezaţi se mântuiesc. Nu toţi cei ce zic "Doamne,
Doamne" vor intra în Împărăţia cerurilor. Mântuirea înseamnă
tăierea voii proprii, iar crucea este surparea a tot păcatul, născând
dragoste – şi fără dragoste nu este nici cruce. Cine vrea să se
mântuiască cu întrebare să călătorească. Mântuirea este un dar
din partea lui Hristos Dumnezeu – iar din partea omului se cere
credinţă dreaptă unită cu faptele cele bune, pentru a se putea
mântui. Dumnezeu nu mântuieşte pe om fără de om, fără voia
omului – ci cere şi osteneala şi voia lui şi contribuţia proprie a
omului pentru a se arăta voia lui slobodă, credinţa lui, dragostea
lui şi nădejdea lui în mila lui Dumnezeu.
Trei sunt stările celor ce se mântuiesc:
1. Starea celor dintâi este al fiilor, adică a celor ce cu mare
dragoste slujesc lui Dumnezeu din toată inima lor și cu toată
puterea voinței se sârguiesc să împlinească poruncile. Fiul urâște
răul și face binele ca pe o datorie.
2. A doua stare sau ceată este a argaților care căutând plată se
silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobândi fericirea
cea veșnică a Împărăției Sale. Argatul sau sluga plătită, iubește
binele și urâște răul dar în nădejdea plății.
3.A treia stare sau ceată este a robilor, adică a celor care
temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru călcarea
poruncilor Lui. Robul nu iubește binele dar se reține de la rău de
frica chinurilor.
Multe şi felurite şi nepătrunse sunt căile Domnului care duc la
desăvârşirea sufletului creştin prin cei ce ne călăuzesc spre
mântuire. Mântuirea este în acelaşi timp şi lucrarea lui Dumnezeu,
dar şi lucrarea noastră. Nouă ni se cere sabia necontenită în mână
ca să apărăm adevărul. Omule, tu singur te osândeşti sau te
 159

fericeşti – deci nu pierdeţi comuniunea cu veşnicia. Să mişcăm în

zborul duhovnicesc.
Omul se cunoaşte foarte puţin pe sine. De ce nepăsarea aceasta
– de ceea ce va urma dincolo de pragul morţii? Luptă-te,
înfrânează-te – ochii acoperă-i, urechile astupă-le, mâinile leagă-
le, gurii pune-i lacăt sau aşează-i o piatră, picioarele împiedică-le
– iată cum trebuie să trăieşti ca să te mântuieşti. Cât eşti viu,
mântuieşte-te – nu-ţi pierde vremea, plângi, roagă-te, smereşte-
te, fii gata şi cunoaşte că atunci când vei lăsa lumea şi vei ieşi din
ea, vei fi chemat să dai răspuns la judecată.
Să încerci să ajungi să faci primii paşi pe calea vieţii veşnice. A-ţi
privi nimicnicia şi sărăcia ta şi a o cunoaşte – să te cunoşti pe sine.
Mântuitorul a spus: Fără de Mine nu puteți face nimic!Sfântul
Apostol Pavel spune: Prin har suntem mântuiți – adică prin mila,
puterea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Credința este îndemnul la lucrare – că fără credință este cu
neputință a plăcea lui Dumnezeu. Cel ce crede se va mântui – iar
cel ce nu crede se va osândi. Și credința trebuie cerută de la
Dumnezeu prin rugăciune.

SFINTELE TAINE
Cele șapte Sfinte Taine sunt:
1.Botezul; 2. Ungerea cu Sfântul Mir; 3.Pocăința; 4.
Împărtășania; 5. Preoția; 6. Nunta; 7. Maslul.
Taina este o lucrare sfințită întemeiată de Iisus Hristos Fiul și
Cuvântul lui Dumnezeu întrupat prin care a primit o formă văzută
și se împărtășește primitorului harul dumnezeiesc mântuitor,
nevăzut.
Înțelepciunea „Hristos” și a zidit eiși casă „Biserica” și a întărit-o pe
Șapte stâlpi(Cele șapte Sfinte Taine).
 160

Sfânta Taină a Botezului

Botezul este prima Taină – ușa Tainelor. Prin Botez intrăm în
creștinism, ne numim creștini.
Botezul este obligatoriu pentru orice om.
Botezul este începutul mântuirii – prima din condițiile mântuirii.
Trebuie să vă nașteți din nou, din apă și din duh.
Vântul suflă încotro vrea, îi auzi vuietul dar nu știi de unde vine,
nici încotro merge. Tot așa și cel născut din Duhul. Deci cel botezat
este nou născut – din apă și din Duh – nu știe de unde vine și
încotro merge.
Sfântul Apostol Pavel zice:„Dacă umblăm după trup suntem
departe de Domnul, pentru că umblăm prin credință, nu prin
vedere. Deci cel botezat umblă prin credință de la naștere din nou
prin botez – până la moarte.
Ordinea este să crezi și apoi să cunoști.
Mântuitorul a spus: „Adevărat, adevărat zic vouă: De nu se va
naște cineva din apă și din Duh nu va putea sa intre în Împărăția
Cerurilor”.
Ce este născut din trup – trup este, și ce este născut din Duh –
duh este.
Domnul nostru Iisus Hristos după Învierea Sa din morți le-a zis
Sfinținlor Săi Ucenici și Apostoli: „Mergeți în toată lumea și
propovăduiți Evanghelia la toată făptura, începând de la Ierusalim.
Primirea botezului creștin ortodox este ziua răscumpărării. Cel ce
va crede și se va boteza – se va mântui, iar cel ce nu va crede –
se va osândi. Mergând învățați toate neamurile botezându-le în
numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Îndemnații-i și
învățații-i să păzească toate căte v-am poruncit vouă – că iată Eu
sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor. Amin!”
Botezul se face în numele Preasfintei Treimi cu trei afundări în
apă, rostind de fiecare dată: Se botează robul lui Dumnezeu.... În
numele Tatălui Amin! În numele Fiului Amin! Și în numele Sfântului
Duh. Amin!
Botezul fără trei afundări nu este valid.
 161

Fără dezlegările și lepădările de satana, care se fac de șapte ori,

omul rămâne cu satana în el. Îndată după Botez se face și ungerea
cu Sfântul și Marele Mir.
Prin botezul creștin ortodox cel botezat primește:
-Se curățește de păcatul strămoșesc și de toate păcatele, până la
botez;
-Se naște la o viață duhovnicească nouă;
-Devine membru tainic al Domnului, al Bisericii lui Hristos;
-Se îmbracă în Hristos – „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-
ați și îmbrăcat” – se sfințește.
Botezul este împărtășit spre iertarea păcatelor. Este o naștere
duhovnicească adevărată.
Mântuiește și deschide cugetul bun către Dumnezeu – Înnoirea
Duhului cugetul bun către Dumnezeu – Înnoirea vieții – naștere de
sus.
Este o lucrare tainică – naștere de sus pe care o face Dumnezeu
asupra noastră, prin apă sfințită.
Cel ce se botează cufundându-se în apa sfințită – se îngroapă cu
Hristos, moare față de păcatul strămoșesc și față de Legea lui
Moisii – și ieșind din apă, învie cu Hristos spre o viață nouă
duhovnicească și nemuritoare.
Tot omul este păcătos – chiar dacă ar trăi și numai o zi.
Să umblăm şi noi mereu întru înnoirea vieţii şi a firii. Botezul nu
poate fi înlocuit cu nimic din lumea aceasta. Viaţa în Hristos este
mai tare decât moartea.
Am fost născuţi din trup şi am fost trupeşti – dar acum am fost
născuţi din Duhul şi am devenit duhovniceşti. Baia Botezului este
începutul şi temelia vieţii în Hrisos, este o naştere din nou
duhovnicească de sus de la Dumnezeu din apă şi din Duh. Se face
o înnoire, o prefacere profundă a noastră prin lucrarea lui
Dumnezeu, de care depinde mântuirea noastră. Duhul ne dă viaţă
duhovnicească şi face viu duhovniceşte pe cel mort.
Deşi Botezul şterge definitiv păcatul strămoşesc şi păcatele pe
care le-am făcut până la Botez – totuşi posibilitatea de a păcătui
rămâne în noi – şi pricina acestor păcate este voia şi voinţa
noastră de a intra din nou sub legătura diavolului din care am fost
 162

dezlegaţi. Noi trebuie să ne menţinem în starea de har primind şi

celelalte Sf. Taine şi mai ales prin Sfânta Împărtăşanie.
După Botez omul trebuie să crească mereu duhovniceşte în
asemănarea cu Hristos. Să redăm chipului ceea ce este după
chipul lui Dumnezeu.
Simţirea ne arată cum ia formă în noi asemănarea cu Dumnezeu
– dar desăvârşirea asemănării o vom cunoaşte abia din iluminarea
Duhului Sfânt – care este condiţia şi principiul îndumnezeirii
noastre.

Cum începe viaţa creştină în Sf. Taină a

Botezului(Sf. Teofan Zăvorâtul)
Cei botezaţi sunt înveşmântaţi în haina vredniciei şi primesc un
nume nou şi un sens care se întipăreşte în toată fiinţa celui
botezat, prin care mai apoi toate făpturile cereşti şi pământeşti îl
recunosc şi îl deosebesc de ceilalţi.
Creştinul devine făptură nouă prin botez, cum spune Sfântul
Apostol Pavel: din cristelniţă omul nu iese niciodată şi nicidecum
la fel cum ai intrat. Cum este lumina faţă de întuneric, cum este
viaţa faţă de moarte, aşa este un om botezat faţă de unul
nebotezat.
Zămislit întru fărădelegi şi născut în păcate, omul înainte de Botez
este spurcat şi răzvrătit. Omul poartă în el toată otrava păcatelor
cu toată povara acestora. Se află într-o stare de necinste pentru
Dumnezeu şi este din fire un fiu al mâniei.

Taina Sfintei Pocăințe prin Mărturisirea

păcatelor
Taina Sfântă a Pocăinței- a Mărturisirii păcatelor sau a
Spovedaniei- este Taina prin care Dumnezeu iartă păcatele, dar
numai cele mărturisite la preotul duhovnic. Taina Pocăinței este ca
al doilea Botez, cel prin lacrimile pocăinței. Mai este considerat și
 163

al treilea Botez- al mărturisirii de credință prin vărsarea sângelui

pentru Hristos- Mucenicia.
Pocăința are patru părți:
1.Căința curată cu suspinarea inimii, părerea de rău cu adevărat,
dorința de a nu mai păcătui și vărsarea lacrimilor pentru păcatele
săvârșite.
2.Mărturisirea- declararea păcatelor la preotul duhovnic prin viu
grai.
3.Facerea canonului pentru ispășirea pedepsei.
4.Dezlegarea păcatelor prin punerea mâinilor duhovnicului pe
capul credinciosului zicând formula dezlegării și iertării păcatelor,
aceasta se mai numește și cheia Împărăției Cerurilor, venirea
Duhului Sfânt.
Nici un duhovnic nu are voie să facă dezlegare aceluia care nu
primește să facă un anumit canon ce i se rânduiește. Nici un
duhovnic nu are voie să facă dezlegare de la sine însuși decât
după normativele canoanelor sfinților Părinți.
Prin mărturisirea păcatelor se dezleagă și se iartă păcatele, dar nu
și pedeapsa sau leacul vindecării. Aceasta se face numai după
ispășirea canonului. Sfântul Ioan Damaschin spune: ”Pocăința
este întoarcerea de la diavol la Dumnezeu- de la cele rele la cele
bune, de bună voie, prin nevoință osteneală și smerenie.”
Mărturisirea păcatelor la duhovnic este socotită ca o mare
smerenie, îndrăzneală și mucenicie de bună voie. La mărturisire
omul se descarcă de povara păcatelor, simte că i se ușurează
sufletul, se înviorează de parcă zboară, primește o mângâiere
duhovnicească și nădejdea iertării.
Pocăința a întemeiat-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos după
Învierea Sa, când arătându-se Apostolilor Săi le-a zis: ”Luați Duh
Sfânt, cărora veți ierta păcatele, vor fi iertate- și cărora le veți ține,
ținute vor fi.” Și iarăși: ”Cele ce vor fi iertate pe pământ vor fi iertate
și în Ceruri- și cele ce vor fi ținute pe pământ vor fi ținute și în
Ceruri.” Mântuitorul a zis: ” Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția
Cerurilor!” Credeți în Evanghelie, faceți roade vrednice de
pocăință. Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul prin Iisus
Hristos.
Mântuirea se dă numai în Biserica Ortodoxă.
 164

Pocăința nu are un timp anume, putem alerga la duhovnic ori de

câte ori și oricând simțim nevoia de a ne ușura sufletul de povara
păcatelor. Cu cât ne mărturisim mai des, cu atât se
dezrădăcinează păcatele și unele nu prind rădăcini și sporim
duhovnicește. Porunca a patra a Bisericii Ortodoxe ne învață să
ne mărturisim păcatele de cel puțin de patru ori pe an în cele patru
mari posturi de peste an.
Foloasele desei mărturisiri sunt:
- se depărtează diavolul;
- păcatul nu prinde rădăcini și se strică cuibul satanei;
- se țin minte ușor păcatele de la ultima mărturisire.
- dacă i se întâmplă credinciosului să cadă într-un păcat mare,
îndată aleargă la duhovnic să se mărturisească din mustrare de
conștiință;
- de vine moartea, îl află curat și în comuniune cu Dumnezeu;
- se străduiește să nu mai facă păcatul de rușine că iarăși va trebui
să meargă la duhovnic și va primi iarăși canon.
Cât de bun este Dumnezeu că ne primește pocăința și încă de
nenumărate ori, că de n-ar fi pus Dumnezeu pocăința, nimeni nu
s-ar fi putut mântui.
Dacă nu dorim să plângem aici de bună voie pentru păcatele
noastre vom fi siliți să plângem și să ne tânguim dincolo, fără de
voie și fără de niciun folos. Nimic nu-L face atât de milostiv pe
Dumnezeu – cât faptul ca cineva să-și mărturisească păcatele
sale.
Pocăința este de neaparată nevoie inainte de dumnezeiasca
împărtășire. Nu ne va părăsii pe noi Dumnezeu Tatăl. Oare mama
va uita pe copilul ei ? si de rodul pântecelui ei nu-i va fi milă? Chiar
daca ea va uita –Eu nu va voi uita pe voi.
Caută pacea si o urmează pe ea - și nu căuta să viclenești. Acum
le avem toate sub stăpânirea noastră - atunci însă judecătorul
singur este stăpînul hotarârii și al răsplătirii și al pedepsei. Veniți
la Mine toți nu ca să va trag la răspundere ci ca să vă iert păcatele.
Dumnezeu dăruiește celui ce se pocăiește nu numai iertarea
păcatelor – ci și harul Duhului Sfânt. Oh! fraților pocăiți-vă cât mai
este timp: Această pocăință ține de răbdare căci roadele sale se
pot lăsa așteptate indelungă vreme. Aceasta ține de nădejde –
 165

fiindcă nu este niciodată prea târziu. Pocăința este drept izvor și

cale a smereniei. Nu deznădăjdui de mântuirea ta, mila
dumnezeiască este nesfârșită.
Prima treaptă a pocăintei este – lepădarea de sine. A doua este –
luarea crucii vieții pe umeri urmând lui Hristos. A treia este
mărturisirea credinței. Cine are urechi de auzit - să audă. Cel ce
nu-și va marturisii păcatul său – se află mereu sub greutatea vinei
și a despărțirii de Dumnezeu.
Fără post – pocăinţa ar fi zadarnică. Postul este începutul
pocăinţei.
De nu vom păzi ştiinţa gândului nostru curată de orice păcat – este
pierzare vremelnică şi veşnică.
Pocăinţa şi mărturisirea păcatelor cu ruşinea suferită atunci când
omul îşi dezvăluie înaintea lui Dumnezeu păcatele în prezenţa
unui preot duhovnic, este crucea pentru mântuirea sa.
Cele mai multe suflete sunt biruite de diavol prin amânarea
pocăinţei şi îndreptăţirea de sine, fiind o piedică pentru mântuire.
Le vine greu oamenilor să primească pocăinţa pe care o trimite
Dumnezeu fără voia lor, ori vrem ori nu vrem, din mila lui
Dumnezeu. De aceea este bine să ne pocăim de bunăvoie, să nu
aşteptăm să ne-o trimită Dumnezeu prin necazuri, supărări şi tot
felul de boli. Să ne judecăm pe noi înşine înainte de judecata lui
Dumnezeu.
Conştiinţa ne tot mustră că doar-doar ne vom gândi şi ne vom
hotărî să ne apucăm de lucru duhovnicesc – să punem început
bun de pocăinţă.
Cuvântul lui Dumnezeu este şi hrană şi pâine şi apă şi rouă şi
râu şi viaţă şi toate.
Pocăinţa este prima poruncă şi singura uşă de intrare în
Împărăţia cerurilor. Ea este o datorie pe care trebuie să o
împlinim cei ce voim să ne mântuim.
 166

Întoarcerea de la păcat la curăție și de la

diavol la Dumnezeu ( Sf. Teofan Zăvorâtul )
Omul în întregul său trup şi suflet rămâne neadaptat la noua viaţă,
nesupus jugului lui Hristos. Aşadar din clipa aceea începe în om
drumul de foc, osteneală cu sudoare şi trudă într-o luptă puternică
şi anevoioasă de a-şi forma sinele şi toate puterile sale după legea
creştină, spre care ele nu au nici o pornire.

Viaţa creştină în Taina Pocăinţei (Sf. Teofan

Zăvorâtul)
Judecând după numărul celor ce au căzut după Botez, se poate
spune chiar că Pocăinţa a devenit pentru noi păcătoşii singurul
izvor al adevăratei vieţi creştineşti.
Trebuie făcută o schimbare hotărâtă spre mai bine, o puternică
mişcare de voinţă, o depărtare de păcat şi o întoarcere la
Dumnezeu, cu aprinderea unui foc al râvnei, numai pentru lucruri
plăcute lui Dumnezeu, cu lepădarea de sine şi de orice altceva.
Dacă omul a supărat pe Dumnezeu, acum trebuie să se
perpelească în focul dreptei judecăţi.
Un om care se pocăieşte cu adevărat trăieşte durerile ca ale unei
femei care naşte, cu simţămintele durerilor iadului. În omul care se
pocăieşte, vine mai întâi teama, apoi alinarea deznădejdii,
întristarea, apoi mângâierea groazei până în pragul descurajării şi
a deznădejdii, apoi adierea mângâietoare a milei lui Dumnezeu.
Aşa cum cel adormit nu se va trezi şi nu se va ridica de la sine în
ciuda pericolului care se apropie de el, de nu va veni cineva să-l
zgâlţâie, tot aşa cel cufundat în somnul păcatului nu-şi vine în fire
şi nu se trezeşte singur până când nu vine harul dumnezeiesc în
ajutorul lui.
"Deşteaptă-te cela ce dormi, şi te scoală din morţi şi te va lumina
Hristos."
Aceste schimbări în om sunt pregătite cu multe ocolişuri de
iconomia dumnezeiască, prin diferite întâmplări, care îl fac pe om
 167

să primească lucrarea harului. Dumnezeu lucrează cu omul foarte

fin şi sensibil.
De ce te chinui de parcă ţi-ai fi singur vrăjmaş? Trebuie să alegi
una sau cealaltă: fie să pieri veşnic, şi atunci rămâi cum eşti, la
voia întâmplării – iar dacă nu vrei aceasta, atunci pocăieşte-te şi
te întoarce către Dumnezeu şi către poruncile Sale. Nimeni nu
poate să fie stăpân peste viaţa ta lăuntrică, afară de tine însuţi.
Intră înlăuntrul tău şi luptă-te cu tine însuţi, dezmeticeşte-te,
instruieşte-te, hotărăşte-te, convinge-te şi pune început bun de
pocăinţă şi fă fapte vrednice de pocăinţă.
Sileşte-te în felul acesta, bate neîncetat la poarta preamilostivului
Dumnezeu. Mergi la Biserică şi ieşind vei fi un alt om.

Pagubele și primejdiile pierzătoare de

mântuire a celor care păcătuiesc mereu cu
nădejdea înșelătoare că se vor mărturisi și
se vor pocăi( Sfântul Nicodim Aghioritul )
Oare pentru care pricină, omul în toate lucrurile lui cele trupești se
pleacă mai mult spre frică – decât spre nădejde? Iar în cele
sufletești – mai mult nădăjduiește decât se teme! Socotesc că
aceasta se întâmplă fiindcă omul își iubește foarte puțin
mântuireasa sa și nu priveghează cu adevărat asupra lui ca să nu-
l prindă moartea în ceasul în care el nici nu se gândește – căci
găsindu-l pe el nepocăit – se va chinui veșnic în iad. Și așa cu
nepăsare își dau cheile sufletelor lor în mâinile satanei,
stăpânitorul întunericului – socotind că le vor lua inapoi când vor
voi ei.
Pentru că fiecare din ei înainte de a păcătui cugetă în sinea lor și
zice: Să păcătuiesc și apoi mă voi mărturisi și mă voi pocăi. Iar
după ce au păcătuit într-adevăr unii se mărturisesc la duhovnic –
dar după mărturisire, nu se mai îngrijesc de păcat și zic: M-am
mărturisit, m-am pocăit, sunt ușurat, cu sufletul curat. O ce gând
rău! Armele nădejdii în Dumnezeu le-a folosit diavolul la atăția
 168

oameni cu bune rezultate. Să ne mirăm cum de nu cunosc creștinii

o astfel de amăgire atât de arătată a diavolului.
Creștinii se vor osândi pentru acestă nădejde deșartă și
amăgitoare care puțin căte puțin îi duce în prăspastia
înfricoșătoare a iadului. Ei nu încetează de la păcat fiindcă
consideră tămăduirea păcatelor lor foarte ușoară prin mărturisire
și un canon ușor. Cugetând că prin aceasta și-au îndeplinit toate
datoriile cu o oarecare puțină umilință și mustrare din partea
duhovnicului – ar costa toată pocăința lor. Și făcând multe păcate,
vor lovi de zeci de mii de ori în poarta iadului zicând: deschide,
deschide....!
Dumnezeu nu zice că nu ți-ai mărturisit păcatele – ci că nu te-ai
folosit de leacul tămăduirii prin mărturisire.
Sfântul Ambrozie zice: Ușurința iertării – dă îndemn spre a păcătui!
Sfântul Grigorie al Tesalonicului zice: Prin răbdarea durerilor
cele de voie și a celor fără de voie – orice nevoitor se face
desăvârșit.
Pocăința este mântuitoare – iar neînțelegerea ei este moarte.
Proorocul Ieremia zice: "Sufletul ce se mărturiseşte şi se
tămăduieşte de păcate, apoi iarăşi păcătuieşte deschizând şi
înnoind iarăşi rănile, este greu de vindecat, şi chiar de nevindecat."
Ajungând vrednic de a fi părăsit cu totul de Dumnezeu şi de a fi
osândit.
Unii socotesc că mărturisirea nu este altceva decât doar a spune
duhovnicului cu amănuntul păcatele lor.
Şi arătând cu luare-aminte, se silesc să nu uite ceva şi prin
aceasta ei socotesc că s-au împăcat cu Dumnezeu. Ei cred că
este mai largă calea spre Împărăţia cerurilor, decât cum este scris.
Mărturisirea singură şi canonul nu este de ajuns pentru mântuire
– ci trebuie şi o durere lăuntrică a inimii pentru păcatele făcute.
Căci pocăinţa acestora a fost numai cu gura – nu şi cu inima.
Numai cu mărturisirea speli vasul pe dinafară şi faţa inimii tale –
iar adâncul cel dinlăuntrul inimii rămâne plin de necurăţie.
Fără zdrobirea inimii este cu neputinţă a se izbăvi cineva de păcat.
Iar pe inimă o zdrobeşte înfrânarea din trei părţi: a somnului, a
pântecelui şi a odihnei trupeşti.
 169

Păcătuirea este ca şi cum ai înghiţi cu plăcere şi de bunăvoie

otravă amestecată cu dulceaţă.
Tâlcuirea Sf. Părinţi: "Ai căzut, ridică-te, scoală-te," "De câte ori
vei cădea, scoală-te şi te vei mântui." Ei au pus aceasta ca o
îmbărbătare, ca oamenii de frică să nu se deznădăjduiască, nu ca
să-i facă pe ei să păcătuiască mereu cu nădejdea mărturisirii şi a
pocăinţei. Nicidecum!
Trebuie să avem nădejdea prin pocăinţă.
Sf. Părinţi n-au zis ridică-te şi cazi din nou, după cum sucit înţelegi
tu păcătosule – aceasta nu este pocăinţă, este dormire.
Căci a sta o singură clipă în păcat de moarte este o îndrăzneală şi
nesimţire nemaiîntâlnită, fiind tu în primejdie de moarte, viaţa ta
atârnând numai de un fir de aţă, deasupra adâncului întunericului
iadului.
Sf. Ap. Pavel zice: "Adevărata pocăinţă se naşte din frică." Frica
este cârmaciul corăbiei adevăratei pocăinţe care te povăţuieşte la
limanul dragostei dumnezeieşti.
Fraţilor întru Hristos, pocăiţi-vă! Să alergăm la pocăinţă fraţilor,
bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, în braţele ei să scăpăm toţi fără
să rămână cineva afară din corabia mântuirii. Să glăsuim ca David:
"Veniţi să ne închinăm şi să cădem la El şi să plângem înaintea
Domnului Celui Ce ne-a făcut pe noi. Căci El este Dumnezeul
nostru şi noi poporul Lui suntem şi oile mâinilor Lui."
Sf. Ioan Gură de Aur zice: "Cel ce păcătuieşte înainte de Botez,
pe pământ păcătuieşte. Iar cel ce a păcătuit după ce a luat
dumnezeiescul Botez, la cer a păcătuit." Cine s-a îmbrăcat cu
Hristos prin Botez nu mai este pământ – ci cer, acela a luat chipul
cel ceresc. "Am greşit la cer şi înaintea Ta, primeşte-mă ca pe unul
din argaţii Tăi."
Omul prin Sf. Botez a dobândit haina sufletului său albă şi curată,
îndumnezeită ca fiu al lui Dumnezeu după dar. Iar prin păcat a
murdărit, a înnegrit şi a rupt haina sufletului, ajungând întunecat şi
rob al păcatului, al diavolului.
 170

DESPRE VIRTUȚI
Virtutea
Virtutea este învingerea sau biruința asupra patimilor. Cele mai
însemnate virtuți sunt: Credința, Nădejdea, Dragostea,
Înțelepciunea, Dreptatea, Bunătatea și Cumpătarea.
Virtutea creștină este deprinderea statornică de a făptui binele –
datorită puterilor firești ale omului și ajutorul harului
Dumnezeiesc. Încrederea în Dumnezeu că sunt al lui și că el
este al meu și nu mă părăsește niciodată, mă primește mereu
fiind o bucurie necontenită. Fără această încredere - viața ar fi o
pustietate, un deșert fără apă, o prăpastie fără margini – fără
Dumnezeu.
Virtutea face pe om plăcut lui Dumnezeu, fiind mulțumit în viața
pământească și fericit în viața veșnică. Omul virtuos este un
creștin desăvârșit. Virtuțiile teologice : credința, nădejdea și
dragostea. Virtuțiile morale cele de căpetenie : înțelepciunea,
dreptatea, bărbăția, bunătatea și cumpătarea. Mai sunt încă și
alte virtuți : smerenia, dărnicia, curăția, blândețea, sârguința,
îndelunga răbdare.
Datoria sfântă a oricărui creștin este lupta duhovnicească, să-l
aducă pe Hristos să sălășluiască în sufletul său.
Virtuțile pleacă din umilință – iar păcatele din mândrie și iubirea
de sine.
Patericul zice: Părinții au păzit poruncile – cei după ei le-au scris
– iar noi am pus cele scrise în rafturile bibliotecilor – și venind
ceasul cel de pe urmă le-au scos pe fereastră ducându-le
departe.
Virtutea neprobată și necercată în necazuri și ispite nu este
întărită.
Cea dintâi virtute este nepurtarea de grijă de lume, de trup și de
rudenii – adică moartea față de orice om și orice lucru.
Virtutea creștină este calea cea adevărată care duce la starea de
fericire. Legându-vă cu inima de cineva sau ceva – nu mai puteți
fi slobozi ci robi și nu mai puteți fi mărturisitori ai lui Hristos.
 171

Simţurile trupeşti sunt: vederea, auzul, mirosul, gustul şi

pipăitul.
Simţurile sau puterile sufleteşti sunt: mintea, cugetarea,
părerea, închipuirea şi simţirea.
Virtuţile trupeşti sau unelte ale virtuţilor: înfrânarea, postul,
foamea, setea, privegherea, plecarea deasă a genunchilor,
neîmbăierea deasă, mâncarea uscată, târzie şi puţină, băutura
de apă cu măsură, culcarea pe pământ fără pat, sărăcia, de bună
voie, neîmpodobirea, neiubirea de sine, singurătatea, neieşirea
deasă din chilie, lipsa de multe, tăcerea, mulţumirea în multe
neajunsuri, procurarea celor de trebuinţă prin lucrul mâinilor,
toată reaua pătimire, nevoinţa trupească şi altele.
Virtuţile sufleteşti: bărbăţia, prudenţa, cumpătarea şi dreptatea,
din acestea se nasc celelalte virtuţi: credinţa, nădejdea,
dragostea, rugăciunea, smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare,
suferinţa răului, bunătatea, nemânierea, cunoştinţă
dumnezeiască, simplitatea, neiuţimea, netulburarea, nefăţărnicia
neînfrânarea, nemândria, neclevetirea neviclenia, neiubirea de
argint compătimirea, milostenia generozitatea, neîntristarea,
zdrobirea inimii; sfiala, neiscodirea, dorinţa bunurilor viitoare,
dorul după Împărăţia lui Dumnezeu, dorirea înfierii.

Calea desăvârşirii

Sf. Ioan Scărarul sau Sinaitul (579-649)a scris cartea

"Scara", o scară cu treizeci de trepte ale virtuţilor, după numărul
anilor lui Iisus Hristos când a ieşit la propovăduire.
S-a născut în Siria, a viețuit în veacul VI, 19 ani a viețuit în
Mănăstirea Sinai, apoi în pustie și la 60 de ani a fost ales stareț
la Măn. Sinai. Aici a scris Scara virtuților, cu 30 de trepte după
numărul anilor Mântuitorului când a ieșit la propovăduirea
cuvântului lui Dumnezeu. Această scară începe de la pământ și
este rezemată pe cer și la capătul ei stă și ne așteaptă Iisus
Hristos gata pregătit să ne încununeze.
 172

Treapta întâi 1. Lepădarea de lume cu gândul, cu simțirea și cu

fapta. Să se ispitească fiecare pe sine și așa cu ierburi amare să
mănânce din această pâine și cu lacrimi să bea din paharul ei –
adică al lepădării de lume și de sine.
Treapta 2. Să mori pentru lume și pentru tine, urând și trupul tău,
ruperea legăturilor cu rudeniile fără părere de rău sau mâhnire.
Treapta 3. Înstrăinarea – viața tăinuită, dorința înjosirii, fuga și
îndepărtarea de locurile, lucrurile și persoanele mai ales cele
care provoacă păcat.
Treapta 4. Fericita și pururea pomenita ascultare. Fiecărui rod îi
precede floarea – iar fiecărei ascultări îi precede înstrăinarea de
viață, fie față de trup fie față de voia proprie.
Treapta 5. Pocăința – viața întoarsă de la păcat la virtute, de la
diavol la Dumnezeu prin rugăciune, lacrimi, suspine și dureri.
Treapta 6. Cugetarea la moarte – cugetând că peste un ceas vei
muri. Lepădarea de toate faptele rele, de multă mâncare, vin,
judecată, femei și complacerea în gânduri curvești.
Treapta 7. Plânsul aducător de bucurie pentru Dumnezeu, că
suntem departe de El pentru păcatele noastre.
Treapta 8. Nemâniere și blândețe. Cine plânge pentru păcatele
sale nu se aprinde de mânie și nu ceartă cu răutate.
Treapta 9. Neținerea de minte a răului. Aceasta se dobândește
de cel ce a biruit mânia.
Treapta 10. Nevorbirea de rău – La aceasta ajunge cel ce a
biruit ura și ținerea de minte a răului.
Treapta 11.Tăcerea în loc de vorbire multă. Să se osândească
fiecare pentru păcatele lui.
Treapta 12. Scăparea de minciună. Scapă cei ce au biruit multa
vorbire.
Treapta 13. Înlăturarea întristării, al urâtului și al trândăviei.
Aceasta se înlătură prin cântarea de psalmi și lucrul mâinilor.
Treapta 14. Îmblânzirea pântecelui. Se vindecă cu înfrânarea de
la mâncare și băutură – că pântecele sătul usucă izvorul
lacrimilor și întunecă mintea, îndeamnă la somn, la judecată,
glume și curvie.
Treapta 15. Neprihănita și nestricata feciorie și curăție. Întreaga
înțelepciune stă în câștigarea stării trupului neschimbat de
 173

vederea făpturilor însuflețite și neînsuflețite, bărbat sau femeie.

Cine a biruit firea a ajuns mai presus de fire.
Treapta 16. Neiubirea de argint, de avuție – că iubirea aceasta
este închinare la idoli, față a necredinței, sămânță de neomenie.
Cine iubește acestea niciodată nu se va ruga cu inimă curată.
Treapta 17. Necâștigarea și neiubirea de agoniseală. De aici se
nasc toate relele. Să ne depărtăm de grijile pământești și ce
primești cu stânga să dai cu dreapta milostenie la săraci.
Treapta 18. Lupta cu nesimțirea sufletului, întunecarea minții și
împietrirea inimii. Acei care au pierdut nesimțirea sunt orbi
duhovnicește. Unul ca acesta este bolnav și mănâncă ceea ce îl
vatămă. Vorbește de rugăciune, ascultare și post - dar fuge de
ele ca de pedeapsă.
Treapta 19. Lupta cu somnul. Să iubim starea de rugăciune cu
priveghere.
Treapta 20. Privegherea trupească. Aceasta curăță mintea și cel
ce priveghează este vânătorul gândurilor și vrăjmașul curviei.
Când vine timpul rugăciunii, cel iubitor de Dumnezeu zice: Bine,
bine! – iar cel leneș: Vai, vai!
Treapta 21. Lupta cu frica. Cel ce viețuiește în obște nu este lovit
de frică – dar cel în singurătate să se ferească să nu pună
stăpânire pe el duhul slavei deșarte împreună cu urâtul
întristător. Cel mândru se teme și de umbra lui.
Treapta 22. Lupta cu slava deșartă. Mândria este începutul – iar
slava deșartă este sfârșitul aceleiași patimi. Nimeni nu știe ce
este în om – decât numai duhul omului și Dumnezeu.
Treapta 23. Lupta cu mândria, trufia, îngâmfarea cea fără de
minte și gândurile necurate de hulă. Mândria este lepădarea de
Dumnezeu, iscodire drăcească, înjosirea aproapelui, respingerea
ajutorului lui Dumnezeu, rădăcina hulei. Mândria este ca mărul
roșu și frumos pe dinafară – dar înlăuntru este putred, plin de
necurăție. Cel mândru este străin de orice faptă bună, este sieși
vrăjmaș și drac.
Treapta 24. Blândețea, simplitatea și nerăutatea. Acestea nu se
câștigă de la fire – ci de la deprinderea celor bune. Ea este
neschimbarea stare a minții, deopotrivă la cinstiri și la ocări.
 174

Treapta 25. Smerita-cugetare. Ea se încheie în simț nevăzut și

este pierzătoarea patimilor. Este un dar bun de la Dumnezeu,
fără nume numită – numai ce ce au cunoscut-o în lucrare îi dau
nume.
Treapta 26. Deosebirea gândurilor și a duhurilor. Acest lucru îl
au numai cei curați cu inima, cu trupul și cu buzele, ca urmare a
dumnezeieștii străluciri. Lumina călugărilor sunt îngerii – iar a
oamenilor sunt călugării.
Treapta 27. Sfințita negrăire – tăcere a sufletului și a trupului.
Închide ușa chiliei pentru trup, ușa gurii pentru cuvinte și ușile
simțirilor pentru oprirea înlăuntru a duhurilor rele. Negrăitor este
acela care fără ură fuge de oameni pentru a nu pierde
continuitatea dulceții dumnezeiești.
Treapta 28. Sfințita și fericita rugăciune. Rugăciunea este mama
tuturor faptelor bune și rămânerea în ea cu mintea și cu simțirea.
Rugăciunea este convorbirea și unirea omului cu Dumnezeu și
dobâdirea tuturor virtuților, a faptelor bune. Rugăciunea este
pentru cel ce se roagă: judecătorie, judecată și tronul Domnului
înainte de judecata viitoare. Să stai la rugăciune ca înaintea unui
doctor înainte de operație prin tăiere și primirea leacurilor amare.
Fecioria, curăția, smerenia, sărăcia, simplitatea și lacrimile
înaripează rugăciunea.
Treapta 29. Nepătimirea, desăvârșirea, sporirea în asemănarea
cu Dumnezeu după har, și învierea cea de obște. Nepătimire
înțelegem cerul cel dinlăuntrul al inimii. Nepătimire se numește
cel fără pătimire și începutul învierii celei dintâi. Cine s-a
învrednicit de această stare încă fiind în trup – are în cuvânt, în
lucrare și în gând totdeauna ocârmuitor pe Cel ce locuiește în el
– adică pe Dumnezeu.
Treapta 30. Unirea celor trei mai alese virtuți – Credința,
Nădejdea și Dragostea care întăresc și sprijină legătura tuturor
virtuților – dar mai mare decât toate este Dragostea
duhovnicească. Că Însuși Dumnezeu este dragoste. Să ne
ridicăm fraților pe această scară, cu osârdie primind suișuri în
inimă ziua și noaptea, până când vom ajunge toți la unirea
credinței și la lumina cunoștinței de Dumnezeu, la vârsta
bărbatului desăvârșit, întru măsura deplinității lui Hristos. Ca toți
 175

ca și cu o gură și o inimă să slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul

Sfânt în vecii vecilor. Amin!
Calea este una singură pentru toţii. Unii aflaţi pe prima treaptă
activă sau făptuitoare, reuşesc totuşi să ajungă la cu totul alte
înălţimi – şi iarăşi cei aflaţi foarte aproape de vârful scării pot
rămâne la plânsul de pocăinţă neîncetat. Sf. Ioan ne insuflă curaj
şi sârguinţă, intenţia sa fiind limpede, şi vrea ca nevoitorii să
caute smerenia şi pocăinţa – fără a se gândi la vedenii şi la
extazuri, şi mai cu seamă să dobândească darul lacrimilor
necontenite
Lumina cunoștinței adevărate stă în a deosebi fără greșeală
binele de rău.
Suntem zidiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu prin
mișcarea cugetelor și a sufletului.
Ieșirea din materie devenind mai presus de materie este:
1.Nepătimirea, înfrânarea desăvârșită la păcat cu fapta
2.Lepădarea totală a gândurilor pătimașe din suflet
3.Nemișcarea totală a poftei spre partimi
4.Lepădarea desăvârșită a închipuirilor sensibile din cugetare.
Căutarea modului de împlinire a dorințelor este:
1.Cel care cere primește virtuțile
2.Cel care caută primește adevărul
3.Cel care bate primește teologia
Însemnătatea celor patru ființe înseamnă:
1.față de om - curățirea templului
2.față de leu – curajul și bărbăția sufletului
3.boul – răbdarea minții
4.vulturul – vederea duhului
Intrarea în veșnicie este : ori în Împărăția vieții, ori în împărăția
morții.
Daor cei care trec prin toate încercările și ispitele știu cât de greu
este prefacerea cea peste fire ca să poată ajunge la chipul cel
duhovnicesc.
 176

Nepătimirea
Nepătimitor cu adevărat este şi se cunoaşte cel ce trupul
nestricăcios şi-a făcut şi mintea mai presus de zidire şi-a înălţat,
supunându-şi toate simţurile sale. Iar sufletul înaintea lui
Dumnezeu punându-şi, mai presus de putere către Dumnezeu
pururea se întinde. Cel ce cu adevărat durere pentru păcatele sale
a simţit şi celelalte, acela merge pe calea nepătimirii şi începe a
iubi pe Dumnezeu din toată inima, împlinind primele cuvinte din
prima poruncă din cele zece.
Nepătimire se numeşte dezrădăcinarea şi în minte a cugetelor
celor păcătoase, care şi curăţie a inimii s-a numit. Nepătimirea se
câştigă din tăierea voii proprii. Această desăvârşită şi mereu
nedesăvârşită – pentru că bunătăţile cele veşnice nu au sfârşit, iar
faţă de viaţa cea de acum om desăvârşit se numeşte, dar faţă de
cea cu adevărat desăvârşită, nedesăvârşit este.
Să alergăm fraţilor că intrarea în cămara cea de nuntă a palatului
ceresc să o dobândim.

Credința, Nădejdia și Dragostea

Cele trei mari virtuți creștinești sunt: Credința, Nădejdea și
Dragostea. Din acestea trei virtuți izvorâsc alte șapte virtuți ca:
Smerenia, Milostenia, Curăția, Dreapta Socoteală, Îndelunga
râbdare, Blândețea, Hărnicia și altele.
Această treime de virtuţi este legătura ce strânge şi ţine laolaltă
toate celelalte virtuţi. Dar mai mare decât toate este Dragostea,
căci este însuşi numele lui Dumnezeu.
Eu o văd pe cea dintâi drept rază, pe cea de-a doua lumină, iar pe
cea de-a treia rotunjire a soarelui, însă toate alcătuiesc o singură
zare şi o singură strălucire. Credinţa poate să facă şi să făurească
toate. Nădejdea de mila lui Dumnezeu este înconjurată şi pe cel
ce o are nu ruşinează. Iar Dragostea nici nu cade, nici nu stă din
alergare, iar celui rănit de dânsa, de fericita nebunie
duhovnicească nu-i mai dă răgaz. Credinţa este învoire fără de
îndoire cu cele auzite întru deplina încredinţare de adevărul celor
propovăduite prin harul lui Dumnezeu.
 177

Credinţa este uşa Tainelor. Nădejdea este legătura cu mila lui

Dumnezeu, iar Dragostea – Dumnezeu este.
Credința este un lucru şi un dar a lui Dumnezeu.
Credinţa în Dumnezeu aparţine voinţei omului.
Credinţa creştină ortodoxă creşte şi se măreşte prin voia omului –
prin colaborare şi conlucrare cu Dumnezeu.
Credinţa vine prin auz - iar auzul vine prin vestirea cuvântului lui
Dumnezeu.
Căci cum vor crede de nu vor auzi?
Ea mai vine prin citirea Sfintei Scripturi - prin privirea şi
contemplarea zidirilor lui Dumnezeu cu înţelegere - care este loc
de învăţătură a cunoaşterii lui Dumnezeu, prin cele văzute şi zidite,
dând povăţuire minţii către privirea celor nevăzute.
Cine va crede se va mântui, iar cine nu va crede se va osândi.
Credința este temelia dragostei și dragostea poartă în sine
credința.
Credința este puterea prin care primim ca adevăr neîndoielnic tot
ce ne-a descoperit Dumnezeu și învățătura Bisericii Ortodoxe
pentru măntuirea noastră. Prin credință cunoștem ceea ce nu
putem vedea și adeverim ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu.
Credinţa cea adevărată, deplină, curată şi sfântă este Una
singură. Un Domn, o Credinţă, un Botez, Un singur Dumnezeu,
Care are un singur popor ales – o turmă şi un Păstor. Acest popor
creştin ortodox face voia lui Dumnezeu. La această credinţă sunt
primite toate neamurile pământului – iar cine nu vrea sau nu ştie
se va osândi.
Toate credinţele care sunt întemeiate de om sunt rătăcite din
mândrie, din îndemnul diavolului. Acestea sunt religii, idei
umaniste, materialiste, închinătoare la idoli, idolatrie modernă.
Credinţa ortodoxă nu este religie – ci descoperire
Dumnezeiască. Denumirea de religie au pus-o ecumeniştii ca să
se confunde cu rătăcirile.
Credinţa creştină ortodoxă sau drept-slăvitoare a fost întemeiată
de Domnul nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu şi Om desăvârşit
– lăsată nouă de moştenire prin cei doisprezece Apostoli şi
continuată prin succesiune de Sf. Părinţi şi Ierarhi.
 178

Celelalte credinţe în afară de Biserica Creştină Ortodoxă nu

sunt mântuitoare, sunt cu diavolul – nu se pot numi biserici, nici
creştini, pentru că nu împlinesc poruncile şi învăţăturile creştineşti
şi Apostolice. Ei şi-au însuşit nume care sunt improprii, pentru a
amăgi pe creştinii ortodocşi. Pe noi românii, ne-a creştinat Sf. Ap.
Andrei întâi, prin Dobrogea.
Nădejdea
Nădejdea creştină se naşte din credinţă şi din răbdare - şi este
plină de nemurire.
Putem spori în viața noastră cu nădejdea mântuirii prin credinţa
cea lucrătoare, prin dragoste.
Fă binele şi nădăjduieşte în Dumnezeu.
Cine nădăjduieşte mântuirea fără a face fapte bune după a sa
putere, unul ca acela are o nădejde nebună.
Nădejdea noastră trebuie să o punem numai în Dumnezeu.
Nădejdea nu trebuie pusă în om, că acela va fi blestemat.
Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea
lui Dumnezeu - este un păcat împotriva Duhului Sfânt.
Fericit bărbatul care nădăjduieşte în Domnul.
Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul şi
acoperământul meu este Duhul Sfânt - Treime Sfântă Slavă Ție.
Nădăjduieşte în Dumnezeu şi El te va apăra, te va păzi şi te va
hrăni.
Că de vei căuta la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea
suferi Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine mi-e nădejdea.
În inima omului străluceşte nădejdea nemuririi.
Nădejdea este ancoră sigură, temei al vieții noastre, călăuză pe
calea care duce la cer, mântuirea sufletului deznădăjduit. De câte
ori ar păcătui cineva întru ceva și iarăși pocăindu-se și niciodată
de nădejde să nu se depărteze. Nici atunci când cazi de la locul
cel de nevoință, nu te depărta, să ai nădejde în mila lui Dumnezeu.
Prindeți curaj, fraților!
Nădejdea creștină este puterea prin care credinciosul dorește
bunurile viitoare făgăduite și așteaptă cu încredere prin credință
neclintită ca ele să fie dăruite de Dumnezeu ca împlinire a
credincioșiei Sale.
 179

Acestea sunt: harul sfințitor – împlinirea rugăciunilor și învierea

spre viața de veci.
Temelia vieții creștine este în Iisus Hristos. Nădăjduiește în
Dumnezeu și fă binele – Fericit este omul cel ce nădăjduiește
în Dumnezeu.
Fără virtutea nădejdii – viața n-ar putea exiata – căci toți avem
nevoie de nădejde.
Să nădăjduim îm mila lui Dumnezeu – nu la faptele noastre cele
bume. El a zis: Milă voiesc – iar nu jertfă.
Nădejdea se naşte din credinţă, şi credinţa din nădejde, iar
dragostea dintr-amândouă. Nădejdea mântuirii este stâlpul vieţii
noastre.
La temelia vieţii noastre sunt trei pietre mari, adică virtuţi:
Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Dintre toate acestea, Nădejdea
susţine pe celelalte două, alcătuind sprijinul cel mai puternic al
sufletului omenesc. Dacă cumva se zdruncină această piatră de la
temelia vieţii omului, atunci toate celelalte se clatină, cutremură şi
cad, adică toate virtuţile omului slăbesc şi se pierd.
Când slăbeşte mai ales nădejdea pentru mântuirea sufletului,
atunci credinţa slăbeşte, iar dragostea se răceşte, şi atunci viaţa
omului nu mai are nici un rost.
Taina vieţii creştineşti se sprijină pe nădejdea mântuirii după cum
şi copacul se sprijină pe rădăcină. Dacă nădejdea aceasta, adică
rădăcina sufletului se usucă, atunci de unde să mai odrăslească
faptele cele bune, de unde să mai înflorească credinţă şi cum
poate să mai rodească mântuirea? Sufletul omenesc îşi trage
puterea de viaţă prin nădejdea mântuirii.
Dragostea
Dragostea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos,
spre tot ce este vrednic de dorit.
Dragostea se naşte din frica de Dumnezeu şi este virtutea
desăvârşirii.
Dragostea creştină este puterea dumnezeiască revărsată în inima
credinciosului prin Taina Sfântului Botez, o năzuinţă curată către
Dumnezeu - bunul său cel mai de preţ şi doreşte din toate puterile
sufletului unirea cu El şi împlinirea voinţei Lui, jertfind în caz de
nevoie ori ce bun pământesc.
 180

Dragostea dumnezeiască se împarte în două trepte.

Mântuitorul a zis: De veţi avea dragoste între voi, va cunoaşte
lumea că sunteţi ucenicii Mei,Sfântul Apostol Pavel spune: Râvniţi
la darurile cele mai bune.
Dragostea este o cale care le întrece pe toate.
De aş grăi în limbile oamenilor şi al îngerilor, iar dragostea nu am,
făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Si de aş avea
darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi ori ce ştiinţă şi de
aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am,
nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul
meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; Dragostea este binevoitoare, nu
pizmuieşte, nu se laudă şi nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă
cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu
gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de
adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate
le rabdă. Dragostea nu cade niciodată, nu se oprește în curgerea
ei și celui rănit de dânsa nu-I dă măcar răgaz a se odihni de fericita
exaltare. Dragostea după însușirea și calitatea ei, este asemenea
cu Dumnezeu, după cât îi este posibil celui muritor.
Roada duhului este dragostea ca temelie fundamentală, apoi
bucuria, pacea, credincioşia, sporirea duhovnicească.
Dragostea trebuie să locuiască în noi, care este rădăcina şi izvorul
şi mama a tot binele.
Sf. Apostol Pavel, numeşte dragostea plinirea legii.
Unde este dragoste, nu poate intra păcatul.
Dragostea este izvor al focului. Setea şi dorul arzător iscate de
dragostea noastră de Dumnezeu ne ard şi ne mistuie necontenit
pentru a lămuri şi a curăţa ca aurul în foc.
Dragostea nu este cu putinţă a o dobândi fără supunere.
Mişcarea dragostei este o slujire să te supui voii altora.
 181

Recunoștința față de Dumnezeu

Nu poți fi creștin adevărat – dacă nu ești recunoscător față de
Dumnezeu. Mulți cer de la Dumnezeu – și după ce li se
îndeplinesc cererile uită să mulțumească. La unii li se pare
zicând – așa a fost îmtâmplarea.
Să ne mulțumim cu puțin – dar noi dorim mai mult decât ne
trebuie și pentru aceasta nu avem liniște. Nerecunoștința –
pierde viața veșnică.
Recunoștința față de ceea ce ne dă Dumnezeu – este o floare
rară. Recunoștința izvorâște din smerenie.
Să mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare clipă, pentru toate
lucrurile, pentru toate câte ne-a dat și ne dă nouă în toate zilele.

Dreapta socoteală
Dreapta socoteală sau cumpătarea sau potrivirea măsurii în toate
lucrurile este împărăteasa faptelor bune, care îndulceşte jertfa
ostenelilor şi care le face să fie bineprimite şi bineplăcute lui
Dumnezeu.
Căci fără de această sare duhovnicească, toate cele bune se
strică şi întru vătămare se mută. Sfinţii Părinţi o numesc cârmă
a vieţii şi sfat – cei ce nu o au pe aceasta, cad ca frunzele.
Toate cele peste măsură sunt de la draci.
Dreapta socoteală sau măsura în toate, la cei începători este o
adevărată cunoaștere de sine, la cei din mijloc o simțire
înțelegătoare ce osebește fără greș binele cel adevărat de cel
firesc și de cel potrivnic, iar la cei desăvârșiți este o cunoaștere
aflată întru dânșii prin dumnezeiasca luminare care cu așa făclie
poate să lumineze și pe cele ce întru ceilalți sunt întunecate.

Smerenia
Smerenia din multe osteneli se dobândeşte. Este o smerenie din
frica lui Dumnezeu şi alta din dorirea cea către Dumnezeu. Unul
 182

se smereşte pentru frica lui Dumnezeu şi altul pentru bucurie. Să

fii ca un câine, când este izgonit pleacă, şi când este chemat vine,
având în inima noastră că nu suntem vrednici a fi împreună cu
ceilalţi. Zdrobirea inimii – întru supunere se naşte, însă noi nu
suferim a fi sub stăpânirea nimănui.
Smerenia se câştigă numai de cei sfinţi prin harul lui Dumnezeu.
Acela are smerenie care are cele mai mari fapte bune şi minuni
face, cu care ar putea a se slăvi – însă el totuşi plânge pentru
păcatele sale. Fericiţi cei săraci cu duhul că a acelora este
Împărăţia Cerurilor. Măcar să avem şi noi neîncetata cunoaştere
de sine ca vameşul. Cea mai mare lucrare a călugărului este a se
smeri, prin a cere sfat de la alţii – dar şi a pune în lucrare ceea ce
a cerut şi a primit, pentru a nu se rătăci.
Cine vrea să se mântuiască cu întrebare să călătorească.
Smerenia este comoara tuturor virtuţilor, ea ascunde toate
virtuţile si, în cele din urmă se ascunde şi pe sine însuşi. Ea este
atât de preţuită tocmai pentru că îţi uşurează viaţa. Este una dintre
cele mai scurte definiţii ale smereniei care nu vine să-ţi spună ce
este – ci doar îţi arată de ce ar trebui căutată, îţi simplifica viata, îţi
face viaţa posibilă, cu putinţă.
Definiția smereniei nu vine să-ți spună ce este – ci doar îți arată
de ce ar trebui căutată. Smerenia ușurează viața. Smerenia și frica
de Dumnezeu întrec toate virtuțile. Smerenia înseamnă să te
depărtezi de tine însuți, ca să-i poți vedea pe ceilalți, să-ți poți
vedea aproapele prin ochii lui Dumnezeu. Sihaștrii după un
încordat efort și printr-o îndelungată însingurare au primit pe
Dumnezeu în chipul unei adieri de vânt subțire.
Smerenia şi frica de Dumnezeu întrec toate virtuţile, sunt ca o
temelie rezistentă pe care se pot clădi celelalte virtuţi.
Temelia creștinismului este smerenia și inima cu totul zdrobită.
Sufletul sărac cu duhul este cel care are cunoștință limpede a
rănilor și a sărăciei lui. Sufletul învrednicit de daruri felurite ale
Duhului Sfânt este plin de smerenie. Fără smerenie lucrurile
noastre sunt zadarnice. Pocăința adevărată este precum făina –
plânsul curățitor precum aluatul – iar smerenia cuvioasă precum
pâinea coaptă împletită în trei.
 183

Pocăința îl ridică pe cel căzut – plânsul lovește în poarta cerului –

iar smerenia le deschide pe acelea. Domnul prin smerenia noastră
ne izbăvește de vrăjmașii noștrii, de patimi și de spurcăciuni.
Socotește-te slugă a tuturor oamenilor - și tot binele și darul
desăvârșit a lui Dumnezeu – iar tot răul al slăbiciunii și lenevirii
tale.
Smerenia este începutul dragostei, iar frica de Dumnezeu este
începutul înţelepciunii.

Blândețea
Blândețea este mama tuturor bunătăților, nemișcare spre rău,
stinge mânia, și oprește orice tulburare și ceartă. Este stânca de
care se sfărâmă toate valurile ispitelor. Este ușa înțelepciunii
duhovnicești care întărește răbdarea. Adevărata blândețe
izvorâște din înțelepciunea lăuntrică și lucrează stăpânirea de
sine. Blândețea este o virtute care trebuie dobândită.
Mântuitorul a zis: Spre cine voi căuta Eu – decât numai la cel blând
și smerit cu inima. Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii.
Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul. Cel blând este
cuminte – iar cel obraznic – îndărătnic, răzvrătit, este fără de minte
sau cu minte puțină și este luptat de satana. Cel blând este ca un
înger în trup, ca omul sau fiul lui Dumnezeu după har.
Blândeţea este o aşezare neclătinată a minţi, care rămâne mereu
aceeaşi şi întru cinstiri şi întru necinstiri. Mântuitorul a zis: "Învăţaţi
de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima." Simplitatea şi
nerăutatea este o lucrare, cea dobândită cu sârguinţă, trudă şi
sudori – iar nu firească.
Blândeţea este înainte mergătoare a toată smerita cugetare.
Blândeţea este întărire a răbdării, uşă a dragostei, maică şi temeiul
dreptei socoteli, îndrăzneală la rugăciune.

Răbdarea
"Prin răbdarea voastră, veţi dobândi sufletele voastre,grăiește
Mântuitorul."
 184

Semn al răbdării este iubirea de osteneli spre care privind mintea

– nădăjduieşte a dobândi cele făgăduite.
Răbdarea este virtutea ca rod al nădejdii.
Răbdarea este una dintre marile virtuţi ale nevoitorilor, este una
de mare folos. Cu răbdarea vei trece marea acestei vieţi. În lipsa
ei, în pripă, în grabă şi neatenţie toată agoniseala nevoinţelor se
prăbuşeşte. Răbdarea este cea care ne scoate din multe
probleme. Răbdarea ne mută în veşnicie, ne duce în apropierea
lui Dumnezeu şi ne aduce harul în inimă. Răbdarea încununează
cu pace şi linişte în suflet. A purta sarcinile unii altora – împliniţi
porunca lui Dumnezeu.
Răbdarea este bunătatea sufletului – că suferă toate relele
pătimiri, ocările, nedreptăţile şi neplăcerile, că prin acestea purtăm
crucea noastră. Fiecărui om îi este dat de la Dumnezeu măsura
mântuirii. Marea vieţii pentru toţi îşi are amărăciunea ei. Răbdarea
este acea putere a sufletului care recunoaşte schimbarea lucrurilor
a tot ce este pe pământ. Ea se preface cu timpul în bărbăţie şi
devine un simţământ lucrător.
Răbdarea este maica mângâierii şi îndulceşte chinurile tale. Să
avem răbdare în ispite – şi dacă nu putem, să cerem de la
Dumnezeu.
Râvna cea bună este de a plăcea numai lui Dumnezeu şi pentru
mântuire. Smereşte-te a căuta şi a culege mântuire. Duhul de
râvnă pentru Dumnezeu este unica putere mântuitoare pentru noi
– şi se naşte în noi numai în simţământul pocăinţei, care este
aprins în noi de focul harului lui Dumnezeu pentru duhul înfrânt şi
smerit, şi făgăduinţa de a lucra după voia lui Dumnezeu. Cel ce se
cunoaşte pe sine – acela îşi cunoaşte îndatoririle de sine faţă de
Dumnezeu şi faţă de aproapele. Avem nevoie de ochi duhovniceşti
– ca să cunoaştem cele duhovniceşti.

Mila. Milostenia
Mila este fiica dragostei lui Dumnezeu – şi din ea se naşte
smerenia – iar din smerenie se naşte ascultarea şi celelalte virtuţi.
Rugăciunea şi milostenia merg împreună, dar fără milostenie,
rugăciunea este moartă. Fericit este acela care se gândeşte la cei
 185

săraci, căci în ziua necazului îl va izbăvi pe el Domnul, Care a spus

"milă voiesc, iar nu jertfă". Milostenia acoperă mulţime de păcate.
Ce ai dat, ai dobândit – ce ai ţinut, ai pierdut. Pe cât puteţi, întindeţi
mâna voastră către milostenie, bateţi la poarta celor săraci, orfani,
bolnavi, căutaţi casa celor în necazuri.
Milostenia înseamnă nu numai a da din traistă, ci şi a suspina din
inimă pentru cel sărac – ci şi să accepţi pe un om a sta lângă tine,
fără să îl alungi în gând.
Milostenia iartă mulţime de păcate.
Mântuitorul a spus: "Fiţi milostivi, precum şi Eu sunt."
Când dăm ceva de pomană, ne îndeamnă diavolul să aplicăm
subtil şi iubirea de sine sau iubirea de slavă, aşteptând să fim
lăudaţi în faţa lumii sau în particular, şi aşa ne simţim mulţumiţi,
neştiind că prin aceasta se pierde toată osteneala.
Milostenia este mare și plină de vitejie – ea este numită
împărăteasa și inima virtuții. Mântuitorul a spus: Milă voiesc iar
nu jertfă. La judecata de apoi Mântuitorul cere punând pe primul
plan mila și milostenia. Milostenia are mare îndrazneală câtre
Dumnezeu – ca și cum ar fi o stăpână se înalță spre cele cerești.
Și puterile îngerești care păzesc porțile cerești - dacă văd că se
înalță milostenia, deschid cu multă grabă acele porți și celorlalte
virtuți. Milostenia și fără feciorie i-a condus pe mulți purtători a ei
în Împarația cerurilor.

Nevoinţa
Nevoinţa este o osteneală cu sârguinţă duhovnicească. Adevărata
viaţă de pocăinţă este o lupta între cădere şi ridicare, între moarte
şi viaţă, deznădejde şi nădejde în împăcarea cu Dumnezeu, si o
durere ce provine din dorul de Dumnezeu. Cunoască toţi cei ce vin
întru buna nevoinţă, aceasta este strâmta şi dureroasă dar şi dulce
şi uşoara şi minunată, cum că în foc au venit să se arunce – dacă
foc nematerialnic întru dânşii aşteaptă să se sălăşluiască.
Însă cearcă-se fiecare pe sineşi şi aşa din pâinea ei cea cu ierburi
amare amestecată să mănânce şi din paharul ei cel cu lacrimi sa
bea, ca nu spre osânda luişi să se ostenească. Dar unii se întorc
 186

iarăşi la a lor borâtură şi cad. Dă cu osârdie ostenelile tinereţilor

tale lui Hristos şi te vei bucura la bătrâneţe de bogăţia nepătimirii.
Nimeni tânăr fiind să nu primească sfatul vrăjmaşului care zice să
nu zdrobeşti trupul tău că în boli şi neputinţă vei cădea. Nu înce-
tează mintea a da înconjur împrejurul plăcerilor,până când pe trup
robindu-l.
Sf. Ap. Pavel zice: "În toate zilele îmi chinuiesc trupul şi îl robesc
ca nu cumva altora propovăduind eu, însumi să ajung netrebnic".
Unii părinţi îşi făceau scaun pentru nevoinţă cu un singur picior
pentru ca atunci când îi fura somnul să cadă la pământ şi astfel să
se trezeasca.
Întristarea şi cunoştinţa păcatului sunt arme de nelipsit pentru a
putea ajunge la rugăciune curată. Acestea păzesc sufletul nerănit.
Îndrăzneala este izvorul păcatelor, a neînfrânării şi o poarta
deschisă spre cădere. Însă îndrăzneala cu frica şi cu dragoste de
Dumnezeu este bună.
Supune-te în toate voii lui Dumnezeu şi asta să-ţi fie nevoinţa ta.
Smereşte-te faţă de toţi, cere iertare, mustră-te în toate, rabdă cu
recunoştinţă bolile şi necazurile. Urăşte-ţi sinea ta ca pe un
vrăjmaş neîmblânzit. Fără nevoinţe, osteneală şi vărsare de
lacrimi să nu aşteptăm scăparea de patimi – nu primeşti har.
Dorim curăţie, însă patimile se dezrădăcinează cu multă durere,
cu mâinile sângerânde şi cu multe suspine. Când te luptă vreo
patimă cu închipuire bate-te cu o curea ca să se veştejească
dorinţa păcătoasă trupească. De vei plânge cu durere ţi se va
curăţi mintea și dorinţa de plăcere şi va izgoni înşelăciunea
închipuirii. Te-ai împrumutat de la diavol cu plăcerile păcatelor,
acum el vrea să-i dai înapoi împrumutul şi de aceea te războieşte.
Dacă nu vrei să suferi înseamnă că nu vrei sa urci spre cer. Când
simţi mângâiere în inima ta, luminare în minte şi contemplaţie,
îndată pregăteşte-te de luptă, nu spune că ţi s-a dat odihna ci
posteşte, priveghează, varsă lacrimi, nevoieşte-te, pune mintea să
păzească simţurile şi pregăteşte-te de atac, că în orice moment
poate începe lupta.
Cele ale firii nu sunt vrednice de cinste nici de necinste şi nu se
plătesc, adică dacă eşti din fire bun, blând, tăcut.
 187

Vine ispita după măsura fiecăruia, şi trebuie să rabzi ca să ieşi

biruitor. Loc pe pământ fără ispite nu există. Nu se cuvine a ne
lepăda de nevoinţe – nici a le rări – vremea nevoinţelor să nu o
aşteptăm într-un loc prielnic, ci oriunde am fi să lucrăm mântuirea.
Suflete al meu, suflete al meu – pentru ce te lenevești?
Să facem primii pași spre o viață nouă mai bună.
Cel ce face nevoință fără pocăință și smerenie – va râde diavolul
de el și îi va da mereu tulburare.
Somnul este într-o oarecare măsură parte a firii noastre, scară a
morţii, nelucrare a simţurilor. Sârguinţa şi dragostea cea către
Dumnezeu întru starea oamenilor la rugăciune se încearcă. Prin
somnul cel mult se împietreşte inima, se îngroaşă mintea şi este
soaţă a curviei. Nedrept prieten viclean este somnul cel mult că
jumătate din viaţă răpeşte.

Postul
Postul şi înfrânarea – sunt temelia virtuţilor. Postul este legiuit
de Hristos. Postul se numeşte slujbă bineplăcută lui Dumnezeu,
precum şi însăşi rugăciunea. Postul este întristarea diavolilor.
Cel ce posteşte încinge mijlocul, micşorează pântecele şi
înfrânează patimile – iar cel ce nu posteşte descinge mijlocul, că
se măreşte volumul pântecelui şi mănâncă cât mai mult, şi prin
aceasta naşte desfrânarea.
Postul este silire a firii, tăierea îndulcirii gâtlejului şi a înfocării, a
gândurilor celor viclene, curăţie a rugăciunii, străjer al minţii, pace
şi lumină a sufletului, uşă a umilinţei, suspin smerit, contenire a
multă vorbire, pricină a liniştirii, păzitor al ascultării, somn uşor,
sănătate trupului, iertarea păcatelor, uşă şi desfătare a Raiului.
Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, nu te arăta oamenilor că
posteşti – ci lui Dumnezeu. Prima condiţie a postului nostru, a
acestei înfrânări creştine, este nerăutatea sufletului. Blândeţea
este prima răsplată a postului cu simţăminte de dragoste, milă şi
răbdare. Adesea ne arătăm mânioşi, zgârciţi, judecători,
răutăcioşi, neascultători. Adevăratul post trebuie să fie făcut
pentru Dumnezeu – adică după putinţa sufletului şi trupului, să
ne nevoim să curăţim sufletul de păcate. Prin harul Duhului Sfânt
 188

se luminează mintea şi începe omul a vedea lucrurile altfel ca

înainte – îi aminteşte omului de smerenie, de zdrobirea inimii,
mustrarea conştiinţei – căpătăm o necontenită gândire la
mântuirea sufletului. Pe lângă postul trupesc de mâncare, să
postim şi cu înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului, îndepărtarea
poftelor, a minciunii, clevetirii, a vorbirii de rău.
Rugăciunea neîncetată – este rod al postului şi al nevoinţei.
Postul trupesc nu este a nu mânca deloc – ci a se înfrâna omul
de a mânca gras, mult și des și de a nu bea băutură bețivă până
la îmbătare – un pahar, două sau cel mult trei dacă ești îndemnat
cu insistență – deci normal pe al treilea nu ar trebui să-l mai bei
că este de la cel rău. Postirea înseamnă a mânca întotdeauna cu
măsură alegând cu luare-aminte cele pe care le mâncăm.
Legea postului pare o lege pentru pântece – este de fapt o lege
pentru minte. Mintea care împărățește în om, dacă voiește să
intre în drepturile sale de stăpânitoare în suflet și să le păstreze,
trebuie mai înainte de orice să se supună legii postului. Numai
atunci va fi ea mereu priveghetoare și luminată, numai atunci va
putea ea să cugete la poruncile evanghelice și să le urmeze.
Temelia virtuților este postul – iar capul este rugăciunea.
Rugăciunea este lipsită de putere dacă nu este întemeiată pe
post – iar postul este neroditor dacă pe el nu este zidită
rugăciunea.
Omului întâi zidit Adam când a fost pus în grădina Raiului i s-a
dat o singură poruncă – porunca postului. Porunca nu privea
mulțimea mâncării – ci felul ei. Din toți pomii poți să mănânci –
numai din pomul oprit – să nu mănânci. Că în orice zi de vei
mânca, vei muri negreșit. Așa de însemnată era porunca
postului, dată omului în Rai de către Dumnezeu încât odată cu
porunca a fost rostită și amenințarea cu pedeapsa, dacă porunca
avea să fie încălcată.
Pedeapsa era îmbolnăvirea omului de moarte veșnică. Și acum
continuă moartea păcatului să-i îmbolnăvească pe călcătorii
sfintei porunci a postului. Cel care nu păzește măsura și alegerea
cu grijă a mâncării: nu poate să-și păstreze nici fecioria
trupească și sufletească, nici întreaga înțelepciune.
 189

Nu-și poate înfrâna mânia, se dedă leneverii, trândăviei și

întristării, se face rob al slavei deșarte, sălaș al trufiei pe care o
bagă în om starea lui trupească, ce apare cel mai adesea din
pricina mesei bogate și ospătării până la saț, mai ales dacă mai
adaugă și băutură amețitoare și cafeaua.
Sațiul mâncării și beția îngroașă nu numai trupul – ci și mintea,
adică îl aduc pe om cu suflatul și cu trupul într-o stare trupească.
Acești oameni sunt numai trupuri!...Dimpotrivă, postul îl aduce pe
om într-o stare duhovnicească.
Cel curățit prin post este smerit cu duhul, cu întreaga
înțelepciune, tăcut, subțire în simțurile inimii și în gânduri, ușor la
trup în stare de nevoințe și de vederi duhovnicești, în stare să
primească harul dumnezeiesc. Omul trupesc este cu totul
cufundat în desfătări păcătoase. El este împătimit de plăceri și cu
trupul și cu inima și cu mintea.
El nu numai că nu este în stare să trăiască duhovnicește și să
primească harul dumnezeiesc – dar nu-i nici în stare să se
pocăiască.
Îndeobște el nu este în stare de îndeletnicirea duhovnicească
pentru că este ținut de pământ și înecat de materie – este mort
de viu cu sufletul. Așa a grăit Cuvântul lui Dumnezeu despre
călcarea poruncii sfântului post: Cu ce vă veți hrăni în veșnicie
dacă aici nu ați gustat nici una din mâncărurile cerești ca să vă
obișnuiți cu ele? Cum veți putea să vă hrăniți cu mâncare
cerească și să vă îndulciți cu ele, când n-ați agonisit nici o iubire
față de ele– ci numai scârbă?
Deci începeți de aici a gusta hrană cerească! Adevărata pâine a
creștinilor este Hristos Cuvântul lui Dumnezeu. Hrăniți-vă cu
Cuvântul lui Dumnezeu. Să nu ne îngăduim nicidecum și
niciodată sub nici un pretext a călca porunca postului și mai ales
prin beție. Cea mai bună postire și cu dreaptă socoteală o
socotesc Sf. Părinți a mânca odată pe zi, luni, miercuri și vineri
fără a ne sătura. Iar cine are muncă grea trupească sau este așa
slab trupește – acela trebuie să mănânce de două ori pe zi.
Călugărul nu trebuie nicidecum să mănânce carne, băutură
bețivă și cafea. Și chiar vinul trebuie băut cu zgârcenie –
 190

înfrânarea aceasta este pentru folos duhovnicesc. Nu trebuie

folosite mâncărurile iuți, nici fierbinți că stârnesc patimile trupești.
La facere este scris: că Dumnezeu a rânduit cu ce să se
hrănească oamenii: toată iarba ce face sămânță și tot pomul ce
are într-u sine rod de sămânță(Fac.1,29). Deabea după potop a
fost îngăduită mâncarea de carne-deci îngăduită-nu
binecuvântată. Cine mănâncă carne se îngrașă, se urâțește și se
îmbolnăvește. Hrana vegetală este pentru om. Aceasta îl face pe
om ușor la trup și la minte și la inimă. Ea înlesnește în om:
păstrarea curăției și trezvia minții – iar stăpânirea acesteia
asupra întregii alcătuiri a omului se întărește asupra celor ce o
întrebuințează și au mai puțină înrâurire a patimilor și aceștia au
mai multă putere spre a se îndeletnici cu nevoințele bunei cinstiri.
Hrana vegetală înfierbântă cel mai puțin sângele, îngroașă cel
mai puțin trupul, este cea mai sănătoasă și ușoară hrană.
Peștele mai ales cel gras are deja cu totul altă însușire: îngroașă
trupul, aprinde sîngele, umple stomacul de sucuri vătămătoare
mai ales când este întrebuințat adeseori și în chip statornic.
Aceste însușiri într-o măsură mult mai mare o are și carnea, ea:
îngroașă trupul mult și pricinuindu-i o deosebită îngreunare,
îngrașă și înfierbântă sângele, sufocă inima împovărând aproape
toate organele. Sf. Apostol Pavel spune: Toate îmi sunt îngăduite
– dar nu toate îmi folosesc, nu toate zidesc – și nu mă voi lăsa
biruit de nici una din ele.
Prin post mintea se luminează şi inima se deschide mai uşor
spre rugăciune şi nevoinţă.
Nimeni nu se poate pocăi cu adevărat – dacă nu posteşte, şi
nu poate să postească dacă nu-şi aduce aminte de aproapele
său. Prin post fără rugăciune sau rugăciune fără post – nu se
ajunge la nici un rezultat.

Necazuri şi boli
Mântuitorul a spus: "În lume necazuri veţi avea – dar îndrăzniţi,
Eu am biruit lumea." Dacă nu ar fi fost necazurile – nu ar fi fost nici
mântuirea, spun Sf. Părinţi. Necazurile ne smeresc, ne curăţă, ne
spală de păcate. Când cârtim în necazuri sau hulim – atunci
necazurile se măresc. Prigonirile şi strâmtorările ne întăresc în
 191

credinţă. Fără necazuri şi ispite, suferinţe – nu este cu putinţă

omului să câştige mântuirea. Nimeni nu poate să te schimbe din
starea în care eşti – dacă nu te schimbi tu însuţi cu învoirea în
schimbarea vieţuirii la cele bune. Prin boală şi necazuri – vindecă
Dumnezeu rănile păcatelor şi sufletului nostru ajută la desăvârşire.
Bolnavul are parte de răsplătirea martirilor – dacă mulţumeşte lui
Hristos cu răbdare şi fără cârtire.
Necazurile şi bolile sunt trimise ca să ne lepădăm de toate cele
pământeşti şi de toate îndulcirile din viaţa aceasta fără voia
noastră – dar sunt din mila lui Dumnezeu şi lucrarea Lui ca să ne
mântuiască. Nimeni nu se îmbolnăveşte la întâmplare. Boala este
trimisă de la Dumnezeu ca o cruce mântuitoare, sau ca o
pedeapsă pentru păcatele noastre, ori ale rudeniilor, ori ale
neamului nostru. Suferinţa este un dar al lui Dumnezeu. Este o
greşeală ca omul să fugă de propria suferinţă(de crucea sa).
Bolile încetinesc alergarea noastră nebună prin viaţa aceasta –
şi ne constrâng să cugetăm şi să cerem ajutorul şi mila lui
Dumnezeu. Dacă nici în boli, nici la bătrâneţe, nu cauţi pe
Dumnezeu, nu plângi, nu te rogi – atunci să ştii că eşti departe de
Domnul. Mai bine să răbdăm boli, să ne curăţim de păcate – decât
să fim sănătoşi şi să fim aruncaţi în chinurile focului din iad pentru
păcatele noastre nemărturisite şi nepocăite. Din pricina
neascultării, Dumnezeu îngăduie bolile. Boala ne aduce aminte de
moarte şi trebuie să ne pregătim pentru trecerea în cealaltă lume.
Precum focul curăţă rugina fierului – aşa şi boala şi necazurile
curăţă păcatele de pe om. L-am supărat pe Doctorul sufletelor şi
trupurilor – şi ne dă pe mâna doctorului trupesc. Păcatul curviei
conduce către o mulţime de boli.
Bolile înainte de moarte sunt îngăduite și trimise de Dumnezeu ca
niște șuvoaie de apă foarte reci sau fierbinți care curăță sufletul
nostru. Unii se rugau să nu părăsească această viață înainte de a
nimicii în sine, prin oarecare boli cerute de la Dumnezeu ca să
stârpească și să șteargă orice amintire a desfătării josnice. Boala
este trimisă ca omul să se întristeze, să suspine și să se pocăiască
pentru păcate fiind foarte de folos pentru mântuire. Rudeniile se
bucură de cel ce a murit fără boală, fără chinuri dar nu știu că boala
este de folos pentru a se smeri, pentru a ne curăți de păcate.
 192

Iertarea
Iertarea aduce liniște sufletească – că îți ridici povara de pe suflet.
Hristos trimite pe cel ce a făcut răul la cel căruia ia făcut răul. În
rugăciunea Domnească Dumnezeu trimite pentru împăcare pe cel
năpăstuit la făptaș. Că n-a spus împacă pe fratele tău – ci împacă-
te!
Împacă-te mai întâi cu pârâșul tău pe cale – adică cu conștiința,
glasul mustrării lui Dumneze, cu mustrarea pentru orice păcat – și
apoi du jertfa ta la altar.

Conștiința
După trecerea omului din această lume în cealaltă i se va deschide
cartea vieții și a conștiinței înaintea lui Dumnezeu și a omului la
care omul va răspunde pentru faptele lui înaintea Celui ce știe și
vede toate.
La Dumnezeu nu încape cuvânt de îndreptățire sau de tăinuire
pentru că însăși conștiința omului care este glasul lui Dumnezeu
în inimă ca un pîrîș va protesta înaintea Tronului.
Conștiința va fi judecătoarea sufletului pentru că nu poate să
falsifice adevărul.
Nu amânați pocăința. Proorocul Isaia spune: „Nu mai faceți rău
înaintea ochilor mei. Încetați odată”. „Astăzi de veți auzi glasul Meu
nu vă învârtoșați inimile voastre”. Astăzi pocăiți-vă – nu mâine,
căci nu știm dacă mai este a noastră.
 193

Rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri și faceți

bine celor ce vă urăsc, binecuvântați pe cei
ce vă blesteamă
Mântuitorul a zis: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă
urăsc, răsplătiţi cu bine celor ce vă fac rău şi strâmbătate,
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă." Aşa veţi învinge răul.
Dumnezeu este dragoste.
Dragostea este încununată cu biruinţa şi este învingătoare în
lupta cu ura şi ea rezolvă toate problemele.
Ura este în stare să pună mereu întrebări, dar niciodată nu este
capabilă să le rezolve. Ura este bucuria răutăţii şi otrava sufletului.
De cele mai multe ori nu sabia, ci lacrimile au întors victoria omului
în bine.
Nu răsplăti răului cu rău - ci cu binele.
Dacă nu iubești pe vrăjmașul tău – măcar nu-l ocorâ, nu-l
blestema – acesta este un pas înainte. Dacă nu poți să faci
rugăciuni pentru el – măcar suspină pentru el înaintea lui
Dumnezeu.
De aceea diavolul fiind vrăjmașul lui Dumnezeu și al nostru – nu
poate fi aproapele nostru și nu se cuvine să ne împrietenim cu el,
nici să-l iubim, nici să ne supunem lui – ci mai degrabă trebuie să
ne luptăm cu el.
Plângerea și tânguirea omului pentru neputința sa ( Sf.
Nicodim Aghioritul)
Vai mie ticălosului ce voi face? Ce voi ajunge? Mult am păcătuit –
multe faceri de bine primesc, mult sunt neputincios – multe sunt
ispitele – iar trândăvia mă ține strâns. Uitarea mă întunecă și nu
mă lasă să mă văd pe mine și mulțimea răutăților mele.
Vai ce lupte are sufletul când se desparte de trup! Vai cât
lăcrimează el atunci și nu este cine să-l miluiască. Plâng și mă
tânguiesc când mă gândesc la moarte. Și văd zăcând în mormânt
frumusețea noastră nemaiavând chip. O ticăloase suflete al meu
spune de ce ai călcat făgăduințele Botezului? Moartea vine la fel
și pentru păcătos și pentru cel drept – dar deosebirea este mare.
 194

O câte lacrimi aș vrea să am când mă văd pe mine dintr-o parte

sau alta!
Că de nu păcătuiesc mă înalț cu mintea spre mândrie iar de
păcătuiesc și pot să văd – îmi pierd curajul nemaiștiind ce să fac
și vin la deznădejde.
Dacă apoi alerg la nădejde – iarăși vine mândria, iar dacă plâng –
aceasta mi se face pricină de părere de sine – și dacă nu plâng,
iarăși vin patimile.
Viața mea este moarte – și moartea este mai rea pentru frica
chinurilor veșnice ale iadului.
Rugăciunea mi se face ispită, neluare aminte și pierzare.

Tânguirea sufletului despre trup

Cum voi birui pe trupul meu pe cel ce din fire a-l iubi m-am
deprins?
Cum voi scăpa de cel cu care în veac m-am legat? Cum voi surpa
pe cel ce împreună cu mine va şi învia? Cum voi arăta nestricăcios
pe cel ce fire stricăcioasă a luat? Ce pricină binecuvântată voi
aduce celui ce pricinile cele binecuvântate prin fire le are?
Nu ştiu în ce chip şi în ce fel pe tovarăşul meu acesta viclean,
vrăjmaş, milog şi nemulţumitor îl voi lega şi îl voi judeca. Că până
să-l leg el se dezleagă şi până să-l judec m-am împăcat şi până
să-l pedepsesc, de dânsul m-am înduplecat şi milostivit.

PĂCATUL
Păcatul
Păcatul este desfrânare, adică neînfrânarea sau neabţinerea de
la plăcerile şi poftele păcătoase şi învoirea cu diavolul. Se ajunge
la călcarea poruncilor şi prin aceasta depărtarea de Dumnezeu.
Sf. Maxim Mărturisitorul spune: "Păcatul este întrebuinţarea
greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor."
 195

Definiția păcatului este voința de a reține sau obține ceva ce

dreptatea oprește, la care este slobodă cu voia ca omul să se
abțină, să se înfrâneze.
Răutatea împinge pe om la deznădejde pe motiv de părută
smerenie. Cine nu se curățește de spurcăciunea trupului, a
sufletului și a duhului este doar trup și sânge și este departe de
Viață. Când diavolul întunecă lumina sufletului adică mintea,
înving sufletul și pun stăpânire pe om.
Din iubirea de sine, de îndulciri, iubirea de argint, iubirea de slavă,
iubirea de agoniseală, se nasc toate păcatele. Pericolele
provocării păcatelor aceste sunt: vinul, femeile, bogăţia şi deplina
sănătate a trupului. Cel ce nu se depărtează de provocarea
păcatelor de bună voie-fără de voie de păcat se trage. Gândurile
cele viclene se alcătuiesc din alegerea noastră şi din reaua lucrare
a dracilor, iar cele bune, din fire. Prin căsătorie se pune hotar
fecioriei, iar prin curvie se strică fecioria şi se pierde.
Păcătuim fiind amăgiţi de draci dar şi de către însăşi mintea
noastră.
Ca de foc să fugi de cărţile necurate, de imaginile şi priveliştile
cele drăceşti: întrecerile sportive, filme, muzică, jocuri, că acestea
sunt pline de minciuni şi stârnitoare de pofte şi de cei ce hulesc pe
Dumnezeu. Mai întâi de toate teme-te de Dumnezeu. Greşeala lui
Adam a fost ucigătoare de om iar nu de Dumnezeu.
Chiar şi atingerile, privirea, gustul, mirosul, auzul şi îndrăzneala
peste măsură aduc păcatul deoarece se află în primejdie ca
sufletul să fie rănit de moarte. Gândurile, dorinţele şi amintirile
celor încă nedesăvârşiţi trebuie supuse cercetării. Oricine
râvneşte păcatului este rob al păcatului. Multe sunt păcatele
noastre: cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, cu ştiinţă şi cu neştiinţă,
cu voie sau fără de voie şi toate celelalte.
Nimeni nu forţează pe om să facă rău, ci numai îl îndeamnă. Cel
mai mare dintre duhurile rele cu care trebuie să ne luptăm este cel
al curviei care îşi înalţă pânzele până la cer şi se afundă până în
adâncuri. Toate păcatele vin din afară iar acesta al curviei vine
dinlăuntru.
Păcatul este ca un foc care arde în suflet şi nu se stinge decât cu
lacrimile de pocăinţă. Se numesc unii creştini doar cu numele iar
 196

cu credinţa şi trăirea lor sunt departe de creştinism. În vremea

aceasta de pe urmă omul trăieşte, gândeşte, vorbeşte şi chiar se
roagă lui Dumnezeu în afara inimii. Toţi suntem fii risipitori,
desfrânaţi, curvari, toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui
Dumnezeu pentru că prin păcate am alungat harul Duhului Sfânt.
Păcatul vine cu mare plăcere, poftă şi dulceaţă, iar după ce l-ai
făcut rămâne în suflet urmă de remuşcări, mustrări de conştiinţă,
amărăciune şi întristare. Păcatul urâţeşte chipul lui Dumnezeu în
om şi schimbă asemănarea lui Dumnezeu cu cea a diavolului.
Pentru a te împotrivi păcatului trebuie o luptă puternică pe viaţă şi
pe moarte, ca pe frontul războiului, ca într-o arenă, trebuie o
lucrare lăuntrică, în inimă, cu înfrânarea simţurilor.
Păcatul produce plăcere imediată, dar repede dispare şi rămâne
în urmă o rană dureroasă cu întristare şi amărăciune.
După cum vedem, majoritatea lumii aleargă spre cel viclean şi
ascultă de el făcând păcate. Nu se gândesc nici la Dumnezeu, nici
la moarte, nici la judecată sau răsplată, la nimic duhovnicesc, ei
fiind numai pentru materie şi trup, trăind în plăceri, alergând ziua
şi noaptea nechezând ca nişte cai sălbatici.
Pentru Dumnezeu, suflet, virtute, mântuire – nimic!
Sunt foarte puţini care luptă neîncetat lupta cea bună.
Omul este împăratul făpturii lui Dumnezeu, dar coroana lui este
împletită cu spini.
Sf. Ioan Gură de Aur spune: "Ai un cărbune care te arde în suflet,
adică păcatul care ne pierde mântuirea? Deci ia-l şi adu-l de-l
mărturiseşte la duhovnic, aruncându-l în largul marii iubiri de
oameni a lui Dumnezeu – atunci acesta pe loc se va stinge şi va
dispărea."
Chiar dacă faci aceleaşi păcate, mergi şi le mărturiseşte din nou.
Că păcatul este ca o boală care trebuie lecuită mereu şi
Dumnezeu va vindeca rana pe deplin a sufletului tău la un moment
când va hotărî El – dar totul depinde de străduinţa şi ostenelile
tale.
Sfântul Marcu Ascetul spune: "Neştiinţa este maica tuturor
relelor şi unul dintre cei trei mari uriaşi puternici ai diavolului: 1.
Neştiinţa, 2. Uitarea şi 3. Nepăsarea, care este soră cu
 197

lenevirea." La adăpostul acestora se furişează în suflet toate

patimile.
Dacă judeci şi cleveteşti pe aproapele, nu vei dobândi nici o
fărâmitură de dar de la Dumnezeu.

Patima
Patima este păcatul făcut de multe ori într-unt timp îndelungat,
devenind o plăcere, obişnuinţă, săvârşindu-l omul ca şi cum ar bea
apă când este însetat – parcă face parte din om – ca o a doua fire.
Este cineva care luptă din noi, cu noi, acesta este diavolul patimii,
care l-a învins pe om, a preluat comanda sufletului cu voia omului
şi îl robeşte.
Cine te robeşte – te și stăpânește.
Păcatul pe care nu-l mai voiesc, pe acela îl săvârşesc.
A greşi este omeneşte, dar a stărui în greşeală este diavoleşte.
Trupul omului fiind făcut din pământ, spre pământ este aplecat cu
simţurile.
Patima înseamnă a păcătui mereu, a cădea în acelasi păcat, chiar
dacă îți pare rău și lupți să scapi chiar cu făgăduințe și hotărâri vei
cădea din nou că diavolul îți dă plăcere și în timpul acela nu mai
socotești nimic și ești târât spre păcat devenind dependent de el.
Stăpânirea de către patimi este vinderea şi predarea de bună voie
a slobodei voiri, legarea puterilor sufleteşti de către diavol cu
lanţuri nevăzute. Faci păcatul aproape fără voia ta. Înaintea
cugetării celei rele călăuzeşte patima, iar a patimii pricină este
simţirea, dar în chip vădit pricina relei întrebuinţări a simţirii este
mintea. Întunericul pricinuieşte poticnire, poticnirea cădere, iar
căderea moarte. Iosif, pentru fuga de păcat se fericeşte iar nu
pentru că s-a arătat nepătimitor. Dacă iubim pe Dumnezeu cu
adevărat începem să ne înfrânăm, ne chinuim şi începem se
punem pe fugă patimile.
Patimile sunt acestea: pofta păcătoasă, curvia, beția, iubirea de
argint, descurajarea sau iubirea de multe, grăirea de rău, mânia,
ura, slava deşartă, mândria, deznădejdea. Dacă noi rămânem în
păcate, ne obişnuim cu păcatul, adică ştii că-i păcat şi tot îl faci
 198

călcând peste voia sufletului, atunci nu suntem în stare să vedem

patima din cauza întunecării minţii şi împietririi inimii, acestea ni se
par a fi normale şi prezente la toţi oamenii.
Fiecare patimă este un şarpe, balaur, diavol care şerpăluieşte
prin suflet. Nu se alcătuiesc nori fără suflare de vânt şi nu se naşte
patimă fără de gând. Când dracii pun stăpânire pe sufletul nostru
şi lumina sufletului o sting, adică mintea, se face întuneric şi umbra
morţii în suflet. Căci dracii prin întuneric lucrează păcatul.
Urâciunea pustiirii în locul cel sfânt.
Nedurerea este nepurtarea de grijă, necunoaşterea umilinţei – uşă
a deznădejdii, maica uitării, necugetarea, nebărbăţia, neosârdia,
înlăturarea fricii de păcat şi de Dumnezeu, orbirea duhovnicească.
Nimic nu este mai sărac decât mintea fără de Dumnezeu.
Împietriţi, întunecaţi, învârtoşaţi la toate privind şi auzind,
nesimţitori şi nepricepuţi rămân.
Opt patimi sau balauri sunt care ne pot stăpâni.
Prin păcat inima devine nelucrătoare, oarbă, surdă şi nesimţită.
Orice păcat începe de la gândurile păcătoase. Păcatele şi patimile
sunt nespus de străine de firea noastră, sunt ca nişte paraziţi care
nu fac parte din noi, ca nişte răni care neapărat trebuiesc
vindecate prin pocăinţă. Firea omului, la temelia sa, este bună, că
fiecare suflet este înduhovnicit de Duhul Sfânt şi că răul ne este
străin.
Petrecerea în păcate ni se pare o odihnă, dar este amăgitoare,
trecătoare şi dăunătoare.
Gândeşte-te că vei muri şi nu vei mai păcătui. Nu mai plânge şi jeli
atât de tare pe alţii, ci plânge-ţi mortul tău, adică sufletul tău, că
este bolnav de moarte.
Omul lacom şi pătimaş este ca o burtă tivită cu dinţi – cu chipul
sluţit şi întunecat, nesătul, este ca o oglindă spartă.
Mulţi oameni sunt care au refuzat lumina şi au îndrăgit întunericul.
Diavolii se hrănesc cu patimile noastre, iar dacă nu au hrană urlă
ca fiarele sălbatice. O patimă cu cât este mai hrănită, cu atât este
mai flămândă.
Gustarea din pomul oprit a fost – iubirea de iscodire care cearcă
lucrul altora. Trupeasca poftă – este începutul rușinii.
 199

Sf. Apostol Pavel spune: „Nu vă faceți robi oamenilor și nici

patimilor”; „Nu știți oare că nedrepții nu vor moșteni Împărăția
Cerurilor!”; „Nu vă amăgiți fraților: că nici desfrânații, nici curvarii,
preacurvarii, adulterii, malahienii, sodomiții, nici închinătorii la idoli,
ereticii, vrăjitorii, descântătorii, nici ucigașii, nici bețivii, fumătorii,
nici răpitorii, batjocoritorii, furii, lacomii, fricoșii, nici spurcații și
necurații nu vor intra în Împărăția Cerurilor”.
Cele 7 păcate de moarte :
1. Mândria, 2. Zgârcenia, 3. Curvia, 4. Lăcomia, 5. Mânia, 6.
Zavistia şi Lenea, şi 7. Neîngrijirea sufletului pentru mântuire.
Cele 4 păcate împotriva Duhului Sfânt :
1.Încrederea prea mare şi nesocotită în harul lui Dumnezeu.
2.Deznădejdea sau neîncrederea chibzuită în încrederea lui
Dumnezeu.
3.Împotrivirea la adevărul stabilit, arătat şi dovedit al Bisericii
creştine ortodoxe.
4.Depărtarea de credinţa ortodoxă a creştinilor.
Păcate strigătoare la cer :
1.Uciderea săvârşită cu voie şi uciderea pruncilor.
2.Sodomia, curvia împotriva firii.
3.Asuprirea văduvelor, orfanilor şi săracilor.
4.Oprirea plăţii lucrătorilor.
5.Betjocorirea şi asuprirea părinţilor.
Patimile trupeşti: lăcomia pântecelui, nesăturarea, desfătarea,
beţia, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri, curvia, preacurvia,
desfrâul, necurăţia, amestecarea de sânge, stricarea pruncilor,
împreunarea cu dobitoacele, poftele rele şi toate patimile urâte şi
potrivnice firii; furtul, jefuirea celor sfinte, hoţia, uciderea, ghicirile,
descântecele, farmecele vrăjitoria prezicerile, înfrumuseţările de
tot felul, iubirea de podoabe, beţia, fumatul şi altele.
Patimile sufleteşti: uitarea nepăsarea, neştiinţa – neevlavia,
credinţa strâmbă, amestecată sau erezia, blasfemia, iuţimea
mânia afurisirea, ura, pomenirea de rău osândirea, clevetirea
laşitatea cearta, frica invidia slava deşartă mândria, trufia
făţărnicia minciuna, necredinţa zgârcenia, împătimirea trândăvia,
nemulţumirea, cârtirea, îngâmfarea, părerea de sine iubirea de
stăpânire de dominare, viclenia, neruşinarea, nesimţirea,
 200

linguşirea, înşelăciunea, duplicitatea, iubirea de argint cugetarea

mereu la păcate, pronunţarea deasă a numelor părţilor ruşinoase
şi a diavolului şi toată răutatea.
Mândria este ea însăşi o virtualitate, o minciună. Acum mândria
este cultivată fiind pescuită din navigaţia pe marea virtuală a
internetului. Mândria este îndrăzneala spre păcat, separare de
aproapele, de tot ce a zidit Dumnezeu şi de însuşi Dumnezeu,
trăind în ceaţă şi întuneric.
Cele douăsprezece trepte ale păcatului
1. Când cineva nu vrea să facă fapta bună.
2. Când cineva face binele dar cu scop rău.
3. Bântuiala lucrului rău sau ispitirea de la diavol cu momeli.
4. Consimţirea sau unirea minţii cu gândul pătimaş.
5. Lupta, adică a sta de vorbă cu gândul pătimaş, complăcându-te
cu el.
6. Învoirea cu gândul pătimaş.
7. Păcatul cu mintea, imaginaţia şi îndeletnicirea cu mintea.
8. Păcatul cu lucrul.
9. Obişnuinţa sau obiceiul.
10.Deprinderea păcatului.
11.Deznădejdea.
12.Sinuciderea.
Cele şapte pricini ale păcatului:
1. Cine a făcut păcatul?
2. Ce fel de păcat a făcut?
3. Pentru ce?
4. Prin ce mijloc, Cum?
5. În ce vreme?
6. În ce loc s-a făcut păcatul?
7. De câte ori s-a făcut păcatul?
Treptele păcatului iubirii de sine
Iubirea de sine. Această cumplită patimă şi prea greu de vindecat
este cu anevoie de cunoscut de mintea noastră şi cu mult mai
anevoie de biruit decât alte patimi deoarece ne stăpâneşte pe noi
prin tot felul de patimi care izvorăsc din ea. Sf. Părinţi ai Bisericii
Ortodoxe arată că iubirea de sine este maica, rădăcina şi izvorul
 201

tuturor patimilor şi păcatelor şi aproape nu este om să nu fie biruit

de ea, de iubirea nesocotită faţă de trup.

Mândria
Mândria este lepădarea de Dumnezeu şi defăimarea oamenilor.
Este maica osândirii, odrasla laudelor, izvor al mâniei, întărire a
dracilor, rădăcina hulei, judecata fără de omenie. Începutul
mândriei – este sfârşitul slavei deşarte, mijlocul mustrărilor,
pricinuitoarea căderilor – iar sfârşitul mândriei este lepădarea
ajutorului lui Dumnezeu. Semnul prin care se cunoaşte mândria –
este defăimarea şi mânierea. Mândria este siguranţa de sine, de
mântuire. Cel căruia i se pare că stă – să ia aminte să nu cadă.
Celui ce i se pare că cu puterea sa biruieşte pe diavoli – este ca şi
cum s-ar lepăda de Dumnezeu – de aceea cade, neavând parte
de ajutorul lui Dumnezeu.
Cunoaşterea pe cei mai mulţi îi îngâmfă, îi semeţeşte. Făţărnicia
este împletită cu tot felul de gânduri ascunse. Bărbatul viclean –
este mreajă ascunsă. Mândria este nodul care leagă toate
păcatele şi patimile – iar smerenia este sabia ascuţită care le taie
pe ele. Cu adevărat nu avem cu ce să ne mândrim – căci trupul şi
sufletul cu toate puterile lui şi toate însuşirile noastre ne-au fost
date de Dumnezeu – şi nimic nu este al nostru. Ale noastre sunt
doar păcatele şi patimile. A ne mândri este o nebunie, este o
prostie şi necunoştinţă. Mândria este lepădare de Dumnezeu –
născătoare drăcească. Pedeapsa celui mândru este căderea – iar
semnul părăsirii de către Dumnezeu este nebunia. Din mândrie se
naşte uitarea păcatelor.
Mândria îi socoteşte pe toţi răi – iar pe sine se socoteşte bun.
Mândria întunecă mintea – iar smerenia o luminează. Un alt semn
al mândriei este îndreptăţirea de sine. Mândria se arată ca izvor al
tuturor bolilor sufleteşti, a tuturor patimilor şi tulburărilor sufleteşti.
Pentru un singur gând de mândrie şi înălţarea minţii – te poţi
prăbuşi întru adânc.
 202

Clevetirea
Clevetirea se naşte din ură şi pomenirea de rău şi este o boală
subţire, dar rea ca o lipitoare, ascunsă şi tăinuită, care suge şi
seacă sângele dragostei şi este pierzare a curăţiei. Sufletul
clevetitor are limbă cu trei ciulini: că se vatămă şi pe sine, şi pe cel
ce aude, ba uneori şi pe cel clevetit.

Judecarea
Cu ce măsură judecaţi pe aproapele – cu aceeaşi măsură veţi fi
judecaţi. Cine eşti tu să judeci pe sluga altuia, de cade sau stă –
că el poate se va pocăi, ajungând chiar şi sfânt – şi tu dacă l-ai
judecat rămâi cu păcatul. Judecarea altora este o neruşinată răpire
a dreptului şi vredniciei lui Dumnezeu – iar osândirea aproapelui
este pierzare a sufletului nostru. Ucigaşii draci ne împing să
păcătuim – sau de nu – pe cei ce păcătuiesc ne îndeamnă să-i
judecăm. Precum părerea de sine – aşa şi judecarea aproapelui,
chiar fără altă patimă poate să-l piardă pe cel ce o are. Nici cu
însuşi ochii tăi văzând – nu osândi, că de multe ori şi aceştia s-au
amăgit.
Cercetat-am plânsul şi nu am aflat întru dânsul nici urmă de
clevetire sau osândire. Dă-mi Doamne să-mi văd păcatele mele și
să plâng cu amar – şi să nu judec pe aproapele meu.
Să te menţii departe de a judeca – căci este un foc dogoritor.
Judecarea este când spune cineva despre un om că este ticălos,
sau avar, sau curvar, şi prin aceasta îi etichetează întreaga lui
viaţă.
De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău – şi nu vezi bârna din ochiul
tău?

Osândirea
Osândirea sau dispreţuirea – este judecare cu ură şi silă de
aproapele nostru şi este mai rea decât judecarea. Să dăm vina nu
pe omul care a greşit – ci pe diavolul care s-a folosit de slăbiciunea
şi neputinţa lui. Dacă vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el,
zicând: "vai, săracul, ce i-a făcut diavolul." Să vezi pe oameni, pe
 203

toţi deopotrivă, ca făpturi ale lui Dumnezeu, fără a-i separa în buni
sau răi, virtuoşi sau păcătoşi, prieteni sau duşmani.
Osândirea aproapelui prin judecare este o patimă născută din
mândrie, îl condamnă pe aproapele – atunci când tu te consideri
mai bun decât el.
Numai Dumnezeu este în măsură să judece, că El ştie toate.
Oamenii sunt prinşi într-o strânsă legătură, depinzând unii de alţii,
şi toţi de Dumnezeu. Datorăm unii altora dragoste, compătimire şi
iertare.

Desfrânarea
Desfrânarea este neînfrânarea sau neabţinerea de la toate şi se
ajunge în prăpastie ca o căruţă fără frână. Ca să mergi pe unde
voieşti trebuie calul, adică trupul, să-l înfrânezi, să-l struneşti din
ham. Desfrânarea este patima care se opune cumpătării, slujirea
peste măsură a plăcerilor – împingându-l pe cel supus ei la pofte,
plăceri şi desfătări. Luaţi seama la voi înşivă să nu se îngreuieze
inimile de mâncare şi băutură şi de grijile vieţii – că duce la
pierzare.
Cu femeile să nu ai prieteșug nicidecum, căci dacă și pietrele se
sparg de picăturile de ploaie – cu atât mai mult voia omului de
vorbele cele femeiești.
Desfrânarea este orice gând, cuvânt sau faptă necuvincioasă de
care omul trebuie să se ferească, să se rușineze înaintea lui
Dumnezeu și a oamenilor. Unele ca acestea sunt: poftele
necurate, glumele și jocurile ușuratice, destrăbălate, priveliști
necuvincioase, adunarea cu oamenii răi, citirea cărților
necuvincioase, beția, lenea, curvia, fumatul, privitul la televizor, la
lume pe stradă-acestea răpesc omului nevinovăția, otrăvesc
sufletul și spurcă trupul, stricând sănătatea și împingând pe om la
mari păcate.
 204

Curvia (Sf. Efrem Sirul )

Nu numai prin depărtarea de mâncare, ci şi prin oprirea ochilor ca
să nu vadă deşertăciuni. Că în ochiul cel neînfrânat este
preacurvie.
"Păzeşte Doamne ochii mei ca să nu vadă deşertăciuni." Numai
cât te-ai uitat cu poftă ai şi preacurvit în mintea şi inima ta.
Pe această preacurvie o dezrădăcinează cel ce are privirea în jos,
iar sufletul sus către Dumnezeu. Şi cel ce şi-a stăpânit pântecele,
şi-a stăpânit şi privirea. Căci cumplit vânzător este ochiul cel
împrăştiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind.
Zis-a ava Gherontie al pietrei: “Că mulţi supărându-se pe poftele
trupeşti, neapropiindu-se de trupuri, necurvind cu trupul, au curvit
cu gândul şi cu mintea. Şi trupurile păzindu-le feciorelnice, cu
sufletele curvesc. Şi uscându-se de post au fost luptaţi de curvie”
Deci şi trupul trebuie păzit întru curăţie dar şi mintea de gândurile
şi imaginaţiile care vin ca nişte săgeţi de la vrăşmaşul diavol. Orice
păcat ar face omul este în afara trupului său dar curvind în trupul
său păcătuieşte întinând chiar fiinţa trupului său, stricând templul
lui Dumnezeu. La acest păcat se spune “a căzut cutare” iar la
celelalte păcate se spune “el a păcătuit”. De această patimă omul
nu se satură niciodată, neavând milă nici de el însuşi fiind
întunecat la minte. Prima privire a omului este fără de păcat, a
doua este de încredinţare iar a treia este spre păcat, începând
lupta gândurilor. Preacurvia este atât de mare şi de urâtă şi
spurcată încât nu este vrednică de milă şi de iertare, nici în Legea
Veche nu era prevăzută nici o jertfă de curăţire, ci pedeapsa cu
moartea. Iar în Legea Nouă, cea a Darului s-a pus pocăinţa
preacurviei, însă nu după a sa vrednicie, nici după unele nevoinţe
şi osteneli, ci numai după mila şi negrăita bunătate a lui
Dumnezeu. Iar de va fi săvârşit acest păcat înaintea oamenilor
nu se va putea curăţii în toate zilele vieţii lor, ci numai la moarte
dar şi după moarte va merge mult timp.
Unii ca aceştia nu vor moştenii Împărăţia Cerurilor dacă nu se vor
pocăi.
Nici fecioare, nici femei măritate, nici călugăr, nici mirean – ci
hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primindu-o ca pe însăși
 205

fapta și după alegere trimite fiecăruia pe Duhul Sfânt, care

lucrează și îndreptează viața celor ce vor să se mântuiască.

Slava deşartă
Slava deşartă este înainte-mergătoare a mândriei – ea este
începutul, iar mândria sfârşitul. Slava deşartă este atunci când
isprăvim un lucru bun, pentru slava cea de la oameni – iar mândrie
când mari şi preaînalţi pe noi înşine ne socotim, iar pe alţii îi
osândim. Cea dintâi îşi are obârşia întru faptă – iar cea de-a doua
întru părere. Slava deşartă este începutul părerii de sine – iar
mândria desăvârşirea ei. Pe slava deşartă biruindu-o noi – la
curvie ia aminte, ca nu cumva de cinstire fugind – întru necinste
să cazi. Sufletul ce are slava deşartă urmează mânie, scârbă şi
răul cel mai de pe urmă, nebunia – şi mulţime de draci el văzându-
i. glasul slavei deşarte este prea subţire şi stă ascuns lângă isprăvi
– vrând să arate celorlalţi nevoinţele şi slava de la oameni vânând.
Ea este slăbire a firii, stricare a obiceiurilor, risipire este, trădare a
comorii bune, fiică a necredinţei, înainte-mergătoare a mândriei şi
cu foarte mică deosebire de mândrie.
Dintre gânduri, singurul, cel al slavei deşarte, lucrează cu mai
multe mijloace. El cuprinde aproape toată lumea de la mic până la
mare, şi deschide uşile tuturor dracilor făcându-se un fel de
trădător al cetăţii. Gândul primit în minte îl face să crească toţi
dracii după ce au fost biruiţi, ca printr-însul să primească intrare
din nou în suflet şi să facă astfel, cele din urmă mai rele ca cele
dintâi. Din gândul acesta al slavei deşarte se naşte cel al mândriei.
Dumnezeu a dat omului mânia ca să alunge gândurile cele rele iar
pofta şi dorinţa de a păzi rodul rugăciunii inimii. Slava deşartă faţă
de mândrie este departe ca copilul de bărbatul desăvârşit şi ca
grâul de pâine. Cel ce caută slava deşartă, necinstea merge
înaintea lui, iar cel ce fuge de slava deşartă, cinstea merge
înaintea lui.
 206

Iubirea de arginți sau de bani și de averi

Iubirea de argint sau de bani – este închinare la idoli, fiică a
necredinţei, a bolilor aducătoare, a Evangheliei batjocorire şi
călcător a ei de bunăvoie. Trei sunt pricinile iubirii de argint: iubirea
de plăceri, slava deşartă şi necredinţa – dar necredinţa este mai
cumplită decât celelalte două. Este cu neputinţă ca dragostea şi
banii să fie împreună. Cel ce patima aceasta a iubit şi s-a legat de
dânsa – niciodată curat se va ruga. Începutul ei este lucrarea
milosteniei – iar sfârşitul ei ura de săraci. Până ce adună milostiv
este – iar cu timpul, banii de faţă fiind adunaţi, mâinile le-a ascuns.
Să nu pofteşti să ajungi stăpân.
Nimic nu a adus omul în lumea aceasta, şi nici nu poate lua nimic
din ea.
Dreptul Iov zice: "Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol
mă voi întoarce în pământ."
Tot omul este străin din fire a se îmbogăţi, căci dinafara lui sunt
toate bogăţiile.
Bogăţia este mai mult slujitoare a răutăţii decât a facerii de bine.
Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea (Ps. 61, 10). Bogatul
este dator ca de bunăvoia lui să facă milostenie la cei săraci şi
necăjiţi care nu au cu ce trăi. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor
milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Ps.
111, 5). Bogatul care va da milostenie la săraci va câştiga şi el milă
de la Dumnezeu în ziua judecăţii cea de apoi.
Omul bogat nu gândeşte că va muri şi toate câte a adunat vor
rămâne la alţii, nu gândeşte că este trecător şi străin pe acest
pământ. Omul cu deşertăciunea se aseamănă şi zilele lui ca
umbra trec (Ps. 143, 4). Omul bogat nu gândeşte că este dator din
toate câte i-a dat Dumnezeu să dea milostenie la cei lipsiţi şi
săraci. O, bogăţie fără de minte! De unde ştii tu că vei trăi mulţi
ani? Cine ţi-a spus că vei trăi până mâine dimineaţă? Cine te-a
făcut stăpân pe viaţa ta? Şi când tu nici nu te vei gândi, va veni
moartea şi le vei lăsa pe toate, si ce folos va fi de toate câte ai
adunat? „Cei nemilostivi nu vor intra în Împărăţia Cerurilor.”
Bogăția are mai întotdeauna întrânsa izvor de nedreptate și de
neomenie, setea de a stăpâni pe aproapele, unul ca acesta
 207

neaflându-se printre oameni ca frate întru Domnul-ci ca un stăpân.

Deci frate creștine de ești cu Hristos, luptă-te să nu ajungi stăpân
că atunci vei avea slugi și te vei înălța cu mintea și te vei împietri
cu inima, încuibărându-se mândria și trufia.

Îndreptăţirea de sine
Îndreptăţirea de sine – este susţinerea voii proprii cu toată
îndărătnicia şi încăpăţânarea, este una din fiicele mândriei. Ea
este şi pe faţă şi în ascuns, se strecoară în inimă şi amăgeşte pe
om fără ca el să-şi dea seama că păcătuieşte, acceptând multe
greşeli, şi mari, dar mai multe mici, aducând de faţă alte fiice ale
mândriei: iubirea de sine, cruţarea de sine, stăpânirea de sine,
îngâmfarea şi prin neascultare şi obrăznicie hotărăşte singur să
facă ce vrea după voia lui slăbănoagă şi pătimaşă.

Iubirea de sine
Iubirea de sine este cea mai tare otravă, din ea se nasc roadele
care sunt precum copiii din flori pe care îi leapădă mamele lor,
fiindcă nu-i mai vor. Copiii tăi din flori, adică pruncii gândurilor rele
care rătăcesc prin toată lumea şi îşi fac cunoscute rănile lor, adică
faptul de a te recunoaşte pe tine însuţi în toate ca făcând ceva
măreţ, sau a fi cineva mare în funcţie sau de a fi aproape toate
pentru tine şi de a te îngriji foarte mult de tine.
Sf. Isihie Sinaitul zice: “Nu este venin mai tare ca veninul aspidei
şi nu este păcat mai mare şi mai puternic ca păcatul iubirii de sine.
Iată fiicele blestemate ale iubirii de sine:
1. Mila de sine
2. Cruţarea de sine
3. Îndreptăţirea de sine
4. Mulţumirea de sine
5. Lauda de sine
6. Trâmbiţarea de sine
7. Plăcerea de sine
8. Nălucirea de sine
 208

9. Închipuirea de sine
10.Preţuirea de sine
11.Înălţarea de sine
12.Îngâmfarea de sine
Din această fiică se nasc celelalte de mai jos :
1.Înfumurarea de sine
2.Încântarea de sine
3.Semeţia sau trufia de sine
4.Încrederea în sine.
5.Nesimţirea de sine sau împietrirea inimii.
Pe această ultimă treaptă Sf.Ioan Scărarul o numeşte: “moartea
minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului” – mort
de viu.
Nesimţirea omoară în noi toate cele trei părţi ale sufletului adică:
mintea, inima şi voinţa. Mintea se întunecă nu mai poate cugeta la
Dumnezeu, la cele sfinte, la moarte la păcatele proprii. Inima se
face aspră şi tare ca piatra nu mai poate plânge pentru păcate, nu
se mai mişcă la rugăciune, nu se mai deschide pentru Hristos,
toate le face cu plictiseală, cu îndărătnicie, fără preţuire, şi
lucrează de obicei, sau de ochii lumii. Voinţa slăbeşte celui fără
simţirea duhovnicească, nu-l mai îndeamnă la rugăciune şi la
pocăinţă.
La fel şi conştiinţa celui împietrit doarme, nu-l mai mustră pentru
păcate, nu se mai teme de ceasul morţii este pasivă şi indiferentă
pentru toate, ori de va mai trăi, ori de va muri nu-i pasă.
Sf. Maxim Mărturisitorul numește iubirea de sine iubirea nesocotită
față de trup.
Prima fiică din cele douăsprezece născută din iubirea de sine este:
Mila de sine după cum spune Sf. Teofan Zăvorâtul. Această fiică
ne învață să ne fie milă de noi, de trupul nostru peste măsură
îndemnându-ne prin gând: Vezi ce faci, ai milă de tine cu mare
grijă să nu te ostenești prea mult cu post prea aspru, cu priveghere
prea lungă, cu metanii sau închinăciuni prea multe. Nu te lăsa
defăimat și ocărât de alții ca să nu râdă de tine, ci răzbună-te și
prin toate acestea să nu te îmbolnăvești. Nu da milostenie prea
multă ca să nu sărăcești.
 209

A doua fiică este: Cruțarea de sine. Aceasta prin gând zicând:

Omule nu te chinui peste putere, nu râbda durere, boli, foame,
sete, necazuri, osteneli, lipsă, sărăcie și altele de acest fel. Cine
se cruță pe sine își pierde mântuirea, că nu cugetă cele ale lui
Dumnezeu – ci cele ale oamenilor și a diavolului.
A treia fiică este: Îndreptățirea de sine. Aceasta ne zice: Vezi
omule ai dreptul să mănânci, să bei, să dormi mai mult, să fii
lăudat și cinstit de oameni, nu te lăsa defăimat – ci apără-te de
orice învinuire.
A patra fiică este: Mulțumirea de sine. Aceasta ne amâgește pe
noi și face ca sufletul nostru să fie sătul de fapte bune și nu lasă
sufletul să sporească în dorire și râvnă pentru Hristos și pentru
desăvârșire. Și așa ne face să ne lenevim, să amorțim sufletește
și să stăm pe loc din alergarea în călătoria noastră spre Hristos
prin nelucrarea faptelor bune.
A cincea fiică este: Lauda de sine. Această patimă este mai rea ca
cele de mai sus căci ea nu numai că împiedică din lucrarea faptelor
bune și din calea sporirii duhovnicești – dar ne și îndeamnă a ne
lăuda singuri ca prin mândrie să pierdem și cele făcute până
atunci.
A șasea fiică este: Trâmbițarea de sine. A zis unul din Sf. Părinți
că fapta bună și nevoința care se trâmbițează pe sine este goală
și nu prețuiește nimic.
A șaptea fiică este: Plăcerea de sine. Aceasta ne face pe noi să
ne mulțumim cu starea în care ne aflăm și ne orbește foarte mult
a nu cunoaște mulțimea fără număr a păcatelor noastre sufletești
și trupești, este o amăgire de sine.
A opta fiică este: Nălucirea de sine. Prin această patimă diavolul
ne aruncă în mândrie și ne învață a cugeta că suntem cineva mari
între oameni, că știm mai mult decât alții, că merităm cinste,
ranguri, amăgindu-ne diavolul și cu vise, vedenii și năluciri.
A noua fiică este: Închipuirea de sine. Când această patimă ne
stăpânește mintea noastră începem a închipui sau imagina lucruri
mari despre noi după care zice: Cum sunt eu nu sunt alții, ce pot
eu, nu poate oricine și altele.
Aceasta ne ține înșelați spre a nu ne trezi și a ne plânge păcatele
și răutățile noastre.
 210

A zecea fiică este: Prețuirea de sine. Aceasta ne șoptește zicând:

Tu omule ai valoare mare pe care nu o au mulți. Ar trebui să fii
socotit ca un om de rând.
A unsprezecea fiică este: Înălțarea de sine. Aceasta ne îndeamnă
a ne înălța cu mintea și cu inima pentru cine știe ce isprăvi făcute
de noi ca bune și ne face să dorim laudă de la oameni și să urâm
smerenia și ocara lui Hristos. Aceasta altoiește în noi: Încântarea
de sine prin care ne învoim a crede că suntem cineva mari – și de
aici ajungem la înfumurarea de sine care ne face să umblăm parcă
cu capul prin nori, cu nasul sus și să stăm la distanță de cei pe
care îi socotim inferiori nouă. Ne face să disprețuim pe cei smeriți
și să ne încredem în virtuțile și calitățile noastre.
A douăsprezecea fiică este: Îngâmfarea de sine. Ea ne îndeamnă
a ne îngâmfa și a ne socoti vrednici de laude și cinste de la oameni.
Din îngâmfarea de sine se naște: Semeția de sine. Aceasta ne
face semeți, trufași și obraznici și fără de sfială în fața lui
Dumnezeu și a oamenilor. Acesteia îi urmează: Încrederea în sine.
Pe această patimă dacă nu o vom smeri și nu o vom izgoni de la
noi ne așteaptă căderea și prăbușirea după cuvântul: Înaintea
căderii merge trufia și semeția.
Una din principalele și cea mai rea dintre fiicele iubirii de sine este:
Nesimțirea de sine sau împietrirea inimii. Pe aceasta o numea Sf.
Ioan Scărarul: moartea minții și omorârea sufletului, înainte de
moartea trupului.
Nesimțirea de sine omoară în noi cele trei părți sau puteri ale
sufletului: mintea, inima cu voința și dorința. Mintea se întunecă și
nu mai poate cugeta la Dumnezeu, la cele sfinte, la păcatele
noastre, la moarte. Inima se face tare ca piatra, nu mai poate
plânge pentru păcate, nu se mai mișcă la rugăciune, nu se mai
deschide pentru Hristos. Toate le face din obicei, cu plictiseală și
de ochii oamenilor. La fel slăbește și voința și o face fără simțire
duhovnicească, nu-l mai îndeamnă pe om la rugăciune și pocăință
nedorind nimic din astea. La fel și conștiința celui împietrit cu
inima, acesta doarme, nu-l mai mustră pentru păcate, nu se mai
teme de ceasul morții – este indiferent la toate.
 211

Vai nouă de ne va birui și stapâni o asemenea patimă! Vai nouă

să pierdem râvna de rugăciune, căința inimii pentru păcate și
mustrarea conștiinței!
Cine ne va mai trezi la rugăciune? Cine ne va mai îmboldi când
greșim? Cine ne va da lacrimi ochilor și suspinele inimii noastra
împietrite?
VAI! VAI! VAI! de noi şi de noi!
Amar nouăde ne va birui şi stăpâni o asemenea patimă! Vai nouă
să pierdem râvna rugăciunii, căinţa inimii pentru păcate şi
mustrarea conştiinţei! Cine ne va mai trezi la rugăciune? Cine ne
va mai îmboldi când greşim şi cine ne va mai da lacrimi ochilor şi
suspinare inimii noastre împietrite.
Prima treaptă de pocăinţă a creştinului este lepădarea de sine.
Dracul întristării. Evagrie Ponticul
Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri numai acesta al întristării
ucide, uscând trupul prin întristare spulberând orice plăcere a
sufletului şi a trupului până la deznădejde. Sf. Ioan Botezătorul îi
numea pe cei îndărătnici şi răzvrătiţi, pui de năpârci căci aceasta
covârşeşte veninul celorlalte fiare.

Hula
Hula se naşte din mândrie. Spurcatul diavol nu conteneşte a-L huli
pe Dumnezeu aruncând săgeţi otrăvite şi în inimile noastre chiar
şi când suntem adunaţi în Sf. Biserică la rugăciune, şi le potriveşte
ca şi cum ar fi ale noastre – dar nu poţi în acelaşi timp să
binecuvintezi şi să huleşti. Acest amăgitor şi de suflet stricător pe
mulţi întru ieşirea din minţi adesea i-a adus. Că nu este alt gând
aşa de greu de mărturisit ca acesta şi de multe ori cu mulţi
împreună îmbătrâneşte. Nimeni să nu socotească că el însuşi este
pricina gândurilor de hulă – căci cunoscător al gândurilor este
numai Dumnezeu.
Mândria este pricina gândurilor necuviincioase. Acest duh necurat
al hulei luptă pe om mai mult când stă la rugăciune.
 212

Negrijania
Negrijania este nepurtarea de grijă pentru mântuirea sufletului
nostru. Negrijania este fiică a multei cuvântări, este soră cu
lenevirea. Viaţa de obşte este vrăjmaşul negrijaniei – iar a
sihaştrilor soaţă, lângă dânşii se aşează şi îi luptă aproape în
fiecare zi.
Negrijania şi lenevirea – tot cei ai adunat ele risipesc.
Ea ne sfătuieşte să fim primitori de străini.

Desfătarea
Este ca o fiară primejdioasă şi neîmblânzită, doboară şi pierde
totul. Este iubitoare şi lacomă de plăceri peste măsură de mult,
având privirea numai la mâncare şi băutură, aplecată în jos,
aceştia nu mai sunt în stare să ridice ochii spre cer.
Păcatele lor le sunt o mândrie şi slava lor neruşinarea. Ei se laudă
chiar cu păcatele lor. Desfătarea este maica tuturor patimilor şi a
toată răutatea. Îi face pe oameni mai răi decât porcii – căci porcul
se tăvăleşte în noroi şi se hrăneşte şi cu murdării. Oamenii se
desfătează cu masa plină de bucate la care mănâncă mult,
petrecând mult timp şi scornind multe fărădelegi şi ticăloşii,
ajungând fără de ruşine cu beţii şi curvii, certuri și crime.

Râsul
Râsetele slăbesc legăturile cumpătării, duc la iubirea de plăceri,
îndepărtează cuminţenia, aduc uitarea fricii de Dumnezeu şi lipsa
de teamă de pedeapsa veşnică. Râsul este firesc şi câteodată
înviorător – dar trebuie oprit pe cât se poate, să se reducă până la
zâmbet. Dar altceva sunt râsetele ce vin de pe urma beţiei şi al
desfrâului – care întunecă mintea. Vai de cei ce râd şi caută de
dimineaţa băutură ameţitoare. Râsul lumesc este ca o beţie
pricinuită de băuturi beţive. Râsul duhovnicesc este o bucurie a
ajungerii şi de a fi pe cale – dar bucuria este deplină în Raiul
ceresc.
 213

Minciuna
Minciunea se naşte din multa cuvântare şi este pieirea dragostei.
Jurământul strâmb este lepădare de Dumnezeu. Din psalmi:
"Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna şi lucrează
fărădelegea!" Făţărnicia este maica minciunii şi adeseori îi dă
prilejul ei, având jurământul unit şi împletit cu ea. Iubirea slavei de
la oameni naşte minciuna. Minciuna este ascunderea adevărului.
Hoţia este mână în mână cu minciuna. Tatăl minciunii este
diavolul.
Mântuitorul spune : Că pentru orice cuvânt deșert pe care îl va
rosti omul, va da seama în ziua judecății. Căci din cuvintele tale te
vei îndreptății și tot din cuvintele tale te vei osândi. Să ne ferim de
minciună, că ea ascunde adevărul, ca minciuna lui Ghezi și a lui
Ananina și Safira. Dar este un fel de minciună acceptată care
ocolește adevărul, numai cu scopul de a scăpa pe aproapele
nostru ca să nu fie omorât de ucigașii care-l urmăresc.

Mânia. Iuţimea
Mânia. Iuţimea
Mânia este starea întru ura cea ascunsă – adică întru pomenirea
răului. Este dorinţa de a face rău celui ce te-a întărâtat. Este a voi
să precumpănească voia ta. Iuţimea înseamnă fierbere şi pornire
asupra celui ce te-a nedreptăţit – ea schimonoseşte sufletul. Este
semn a toată părerea de sine. Nimic nu poate împiedica venirea
Duhului Sfânt în noi – precum iuţimea. Pe mânie şi pe iuţime să
nu le laşi să se cuibărească întru tine mai mult de apusul soarelui.
Mâhniciunea – cu pomenirea de rău este înjugată. Când se
înmulţesc gândurile de poftă şi ură – îndrăcire se face. Cel iute și
mânios ca un lup tulbură adesea toată turma, multe suflete smerite
vătămând.
Mânia se află în numărul celor şapte păcate de moarte.
Pomenirea de rău sau ţinerea de minte a răului este maica şi
capătul iuţimii.
 214

Păcatele săvârșite cu gândul

Dumnezeu va pedepsi păcatele săvârșite cu gândul care nu le
vom mărturisii la duhovnic și nu ne vom pocăii de ele nepăzindu-
ne mintea de gânurile rele. În Legea Veche se oprea păcatul
numai din lucrare – nu și din gândire. Așa de exemplu zice: Să
nu furi, să nu desfrânezi, să nu curvești, să nu ucizi. Legea
Veche având numai umbra lucrurilor viitoare avea nevoie de
împlinirea și desăvârșirea ei deoarece după mărturia Sfintei
Scripturi, Legea Veche nu a desăvârșit nimic.
De aceea a venit în lume Domnul și Mântuitorul nostru Iisus
Hristos nu ca să strice legea veche – ci ca să o plinească și să o
desăvîrșească – adică să scoată păcatul din gândire și să-l
smulgă din rădăcină.
Că după Sfinții Părinți: Gândurile sunt rădăcini ale faptelor.
Ați auzit că s-a zis de demult: Să nu curvești : Eu însă vă spun
că oricine se uită la femeie spre a o pofti – a și săvârșit curvie cu
ea in inima sa. Mântuitorul arătând greutatea păcatului cu gândul
zice: Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă, si
iarăși oricine urăște pe fratele său ucigător de oameni este.
Destoinic este Dumnezeu să judece simțurile și cugetele inimii.
Sfântul Efrem Sirul zice: Dacă păcatul cu gândul nu ar fi mare
apoi ar fi socotit Dumnezeu – curvie intru poftă de femeie și
ucidere întru ură de frate. Mântuitorul ne spune: Cele ce ies din
gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om . Din inimă se
nasc gândurile rele in mintea noastră. Sfântul Casian Romanul
zice: Gândurile rautății sunt de opt feluri:1-al lăcomiei pântecului,
2-curvia și alte pofte trupești, 3-iubirea de argint și de averi, 4-
mânia, 5-întristarea, 6-trândăvia, 7-slava deșartă, 8-mândria.
Se poate scăpa de gândurile rele prin paza minții rugăciunea
deasă și mai ales rugaciunea inimii și păzirea simțurilor de
auzire, de vedere a celor rele chiar și a celor bune de sunt prea
multe, sârguința de a împuțina problemele.
Unii îmbătrânesc în aceste patimi cu gândurile rele cu înalțarea
de sine. La cei batrâni slăbește trupul și poate nu mai fac păcate
trupești, dar fac cu gândul din obișnuința și obicei cu plăcere și
poftă. Credeți că acestora le va fi ușor la judecată?
 215

Deznădejdea
Deznădejdea, descurajarea, este penultimul păcat dintre cele de
moarte – este premergătoarea sinuciderii.
În orice ceas ar fi, să ne căim pentru orice cădere – ai căzut, ridică-
te; ai pătimit, îndreaptă-te; te-ai murdărit, spală-te, curăţă-te.
Nădăjduieşte în mila lui Dumnezeu cea mare şi cere neîncetat
milă, că mare este jertfa Lui răscumpărătoare.
Deznădejdea este un semn al împuţinării sufletelor care nu sunt
încercate în viaţa duhovnicească. Cei plini de curaj şi întăriţi în
duhul – nu deznădăjduiesc în ispite, oricum ar fi acestea, ci cu
bărbăţie se luptă cu ele şi plini de răbdare aşteaptă sfârşitul lor.
Înmulţiţi rugăciunea, mergeţi la biserică, mărturisiţi-vă păcatele la
duhovnic şi de sunteţi vrednici împărtăşiţi-vă cu Sfintele Taine.
Să ne temem de deznădăjduire. Să nu ne deznădăjduim de
mântuirea noastră. Nu asculta de diavolul. Niciodată să nu-ţi pierzi
nădejdea în mila lui Dumnezeu, că totul este cu putinţă la El. Că
din mort face viu, şi din bolnav, sănătos.

Păcatul cu limba
Limba este foc şi podoabă a nedreptăţii şi nimeni dintre oameni nu
poate să o înfrâneze. Ea este plină de otravă de moarte
purtătoare. Din aceeaşi gură ies şi binecuvântare şi blestem, dar
nu trebuie să fie aşa fraţilor. Nu vorbiţi de rău unul pe altul.
Apostolul Iacob despre limbă zice : ”Limba este mică ca organ,
dar este ca o sabie care spurcă și aprinde tot trupul, este focul cel
nepotolit, este lumea nedreptății.” De câte ori am vorbit, m-am căit.
Nenumăratele rele le lucrează ușurătatea limbii. Păcatul cel mai
mare și mai ușor de săvârșit se lucrează prin limbă. Omul cade și
se taie singur cu limba și piere prin limba lui ca printr-o sabie.
 216

Fumatul
Vai de omul care are de a face cu această atât de generalizată
îndeletnicire a vremurilor! O, tragică exploatare satanică a omului
întru batjocorirea dumnezeirii!
În urma fumatului, rămâne o duhoare pe care nici fumătorul nu o
agreează. Rămân scrumul, ca simbol al distrugerii şi degradării,
degetele îngălbenite, hainele urât mirositoare. Prin patima aceasta
se cheltuiesc şi se ard fără nici un folos bani care cu greu au fost
adunaţi, iar prin folosirea lor necurată se aduce pe veci jertfă
satanei şi iadului simbrie.
Prin toate acestea, omul îşi distruge lent şi sigur trupul şi sufletul.

Beția
Băutura peste măsură este ca un şarpe care muşcă şi ca o
viperă care împroaşcă venin. Multe rele, sminteli şi păcate s-au
făcut şi se fac din pricina patimii băuturii peste măsură, până la
pierderea minţii. Este foarte primejdios pentru mântuire ca omul
să bea până ce nu mai ţine minte ce fapte a făcut, pentru că
astfel nu le ştie să le mărturisească la duhovnic.
Cele mai frecvente păcate şi consecinţe ale băuturii peste
măsură sunt: sminteala, înjurătura, îndrăzneala, neştiinţa, curvia,
crima, furtul, pierderea banilor, îmbolnăvirea mai ales pe timp de
iarnă, că dorm pe unde îi apucă ameţeala, bat femeile şi copiii,
apoi mulţi divorţează.
Dacă bărbatul are patima beției, se dărâmă jumătate de casă –
iar dacă are și femeia, atunci se dărâmă toată casa.
De patima beției sunt legate aproape toate patimile: fumatul,
cafeaua, certurile, înjurăturile, bătăile, curviile, uciderile,
înșelăciunile, minciune, furtul.
Alcoolul băut arde, distruge și usucă umezeala gâtlejului, după
care provoacă mereu sete, cerând tot alcool care amorțește
gâtlejul.
 217

Portul destrăbălat al femeilor, dar și al

bărbaților
Acum femeile umblă despuiate, aproape goale – deși bărbații nu
sunt mai prejos decât ele – însă mai mult femeile.
Însă și sistemul statului influențează și cultivă acestea – sporturi,
filme, plaja și modul de confecționare a hainelor. În aceste locuri
de provocări umblă oameni goi, fără rușine aleargă și se bat ca
animalele sălbatice. Dar acum au început să umble goale și pe
stradă, unde ai privi imposibil să nu vezi așa ceva.
Bărbații care le văd fără să vrea – nici prin cap nu le-ar fi trecut că
vor păcătui cu ochii în inima lor în acea zi. Umblă cu haine strâmte
transparente de se văd formele trupului, fuste scurte, bluze
decoltate văzându-se sânii pe jumatate, cu încălțări scârțîietoare,
cu tocuri înalte, ochi înegriți, obraji înroșiți, fețe albite, unghii și
părul vopsit, sprâncene jumulite – acestea fiind hrană și poftă
desfrânată pentru tineri semne ale unei firi nerușinate. Păpuși ai
diavolului .
Aceasta nu este podoaba lui Hristos – ci vălul Antihristului.
De ce făgăduim una și lăsăm să se vadă alta?
Limba cu gura cântă neprihănirea – iar tot trupul lasă să i se vadă
nerușinarea. Căci sufletul care a păcătuit acela va muri. Ca un
vulcan clocotind sunt trupurile tinere ghiftuite cu toate, cu mâncare
și vin încinse mereu la ospețe. Mult aleargă la păcat ca și caii la
nechezat.
Femeile ca și cum s-ar lua la întrecere umblă care mai de care mai
provocatoare pentru cei cele privesc cu poftă și se grăbesc care
să primească primele locuri pentru slava rușinii întinzând paharul
cu otravă celor care le privesc în chip desfrânat cu poftă de curvie
în inimile lor deschizând în toate părțile aripile plăcerii.
S-a pierdut cuviința feciorelnică, nimeni nu o mai cunoaște așa
cum trebuie și nici nu o mai protejează păzind-o de păcat. Fiindca
și fecioarele si mamele lor s-au arătat pe ele însele de necinste.
Dar ce să mai zic acum, la majoritatea le place așa și se complac
cu nerușinarea că toți s-au abătut și netrebnici s-au făcut, nu este
pâna la unul – nu mai este cel ce caută curăția și sfințenia și să-i
fie frică de păcatul smintelii. Nimeni nu reacționează că deja s-au
 218

schimbat sau obișnuit. Ceva curat mai rămăsese la sate – dar

acum nu mai este nicăieri cuviința. Din nefericire oamenii au
exemple rele – Căci cum sunt părinții așa și copii.
Vai și amar de oamenii aceștia de pe urmă!
Gândiți-vă că numai într-o singură zi câtă sminteală fac !
Toate acestea sunt pecete ale robiei. Păcatul acesta nu este mic
- ci foarte mare și capabil să stârnească mânia lui Dumnezeu să
vină și să piardă.
Nici copii mici nu au voie să se îmbrace necorespunzător că și ei
smintesc frații lor și pe părinții lor și pe ceilalți dinprejurul lor - și
așa se obișnuiesc și nu li se pare păcat. Înainte vreme, tata sau
mama mustra și pedepsea dacă copilul venea târziu acasă, mai
ales fata cum se însera trebuia să fie acasă! Dar acum nimeni nu
mai mustră păcatul. Că s-a înmulțit și s-a pierdut de sub control.
Opriți-vă de la acestea oameni nebuni! Și mutați acestea griji
pentru trup, pierdere de timp și cheltuială asupra sufletului - asupra
frumuseții lăuntrice – pentru că aceasta nu o lăsa pe cea lăuntrică
sufletească să devină frumoasă.
De ce faci aceasta? Oare nu pentru desfrânare ?
Cu parfumuri, unsori și prafuri - te faci jucăria dracului!
Toți locuitorii cetăților Sadomei și Gomorei erau în război împotriva
lui Dumnezeu și împotriva firii. Sufletele lor erau moarte și trupurile
stricate de lepra păcatului și totul mirosea a moarte. Numai cu foc
a stârpit Dumnezeu infecția puturoasă a curviei.

Avortul
Prin avort femeia săvârşeşte 3 păcate dintr-o dată: 1. Călcarea
poruncii lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”; 2. Moartea
sufletească a copilului, nefiind luminat prin Sf. Botez; 3.
Moartea trupească răpindu-i dreptul la viaţă şi independenţă.
Acest păcat se pedepseşte aspru de către Sf. Biserică atât femeia
cât şi bărbatul care a fost de acord cu ideea.
Femeia după ce a avortat copilul prin diferite mijloace fiind sigură
că nu-l doreşte, acum este convinsă că l-ar fi dorit dar el nu mai
este printre cei vii, aşa că suferă cumplit lipsa lui, iar vina o va
 219

proiecta asupra propriei persoane. Maternitatea fiind o lege de

neclintit, adânc înrădăcinată în conştiinţa umană lăsată de
Dumnezeu.
Amintirea pruncului pierdut rămâne veşnic vie şi lasă rădăcini cu
răni adânci în sufletul femeii. Ea simte că a distrus ceva măreţ care
ar fi dat conţinut vieţii ei. Iubind mai mult distracţiile şi plăcerile
trecătoare şi stricăcioase, fără nădejde în Dumnezeu, care poartă
de grijă şi hrăneşte şi puiul de corb.
După aceste evenimente se dereglează organele, apărând multe
boli cu dureri şi infecţii canceroase. Femeia fiind mai înainte o
personalitate puternică, încărcată cu energie şi voioşie, de acum
are impresia că posedă un trup gol, distrus, este un sentiment de
ruinare a vieţii pe care nu-l poate controla, o mustrare de conştiinţă
că a ucis. Instinctul criminal se îndreaptă asupra ei, este luptată
de duhuri rele, este nervoasă, disperată, bate copii, se ceartă cu
bărbatul ei şi este îndemnată de satana să repete acelaşi păcat
chiar şi de mai multe ori. Deci trebuie nădejde în Dumnezeu,
mărturisind păcatele la un duhovnic şi primind canon, oprire de la
Sf. Împărtăşanie, făcând rugăciuni şi post şi să nu mai repete ceea
ce a făcut, vărsând multe lacrimi, Dumnezeu o va linişti. Cele
necăsătorite şi tinere fac aceste fapte fiindu-le frică de părinţi şi
ruşine de prieteni şi descurajându-se că dacă are un copil fiind
necăsătorită se face de râsul lumii, se mărită mai greu sau zice că
nu o mai ia nimeni.
Cele căsătorite, unele sfătuindu-se cu bărbatul lor, fac aceste
păcate îndreptăţindu-se cu motivaţii: că nu au posibilităţi de a-i
creşte; unii zicând că numai cei înapoiaţi fac copii mulţi, alţii fac
unul sau doi zicând că este familie deplină: fată – băiat, soră –
frate, apoi mai zicând să aibă moştenitori la avere.
Crima la drumul mare este un păcat mai mic decât avortul. Crima
atacă numai trupul omenesc, pe când avortul împiedică și oprește
și sufletul de a vedea lumina în Raiul ceresc – deci este un păcat
dublu care întrece toate păcatele. Fiecare copil se naște cu bucata
sa de pâine, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Femeia ce nu
naște copii nu are sens să fie căsătorită. Actul conceperii este o
minune. Totul se petrece sub asistența Duhului Sfânt. Omul este
om, adică trup și suflet din momentul zămislirii. Sfufletul – scânteia
 220

din dumnezeire este sădit exact în momentul formării. Nu este

moment în care să nu existe trup fără suflet. Avortinele vor petrece
în iadul cel veșnic și amarnica stare de chin și nemulțumire în
veșnica flacără a conștiinței mustrătoare. Așadar, iată păcatul, iată
nelegiuirea, iată crima. Mamă! mamă! vor striga copii avortați, de
ce nu ne-ai lăsat să vedem lumina zilei, lumina sf. Botez, de ce nu
ne-ai lăsat să ne bucurăm de viața dăruită nouă de Dumnezeu?
De multe păcate se va ierta omul, dar de acesta nu, dacă nu se va
pocăi toată viața. Sub orice canon ar fi femeia ce urmează a naște
este datoare să se împărtășească, fiindcă este în pericolul morții.
Femeia ce moare născând, este socotită în rândul mucenițelor. Iar
femeia ce moare avortând, este socotită în rândul sinucigașelor,
pentru că a murit omorând. Astfel de femeie se va îngropa precum
spânzurații, pierzarea ei fiind sigură și locul ei în iad. Biserica nu
săvârșește parastase și pomenire pentru aceasta și se îngroapă
fără preot, în afara cimitirului. Să se știe acestea, pentru acele
mame sau viitoare mame care încă nu au fost mușcate de acest
șarpe cu otravă mortală. În cazul familiei de preot, avortul și fereala
de a naște copii afectează preotul și anume cu sau fără știrea lui,
preotul a cărui soție a procedat așa, nu mai poate fi preot. De a
fost fără știrea și voința lui, poate rămâne preot numai dacă se
desparte de soția lui, asemenea și soția când este prinsă în
preacurvie. Toți cei care contribuiesc la avortarea copiilor, cu
vorba, cu învățătura, cu îndemneul, cu felurite meșteșugiri
infernale, cu buruieni, cu doctorii, cu pastile contraceptive, cu
extragerea criminală a copilului din pântecele mamelor, sau
avortarea lor prin alte mijloace satanicești, sunt părtași ai odioasei
crime a uciderii copiilor. Soțul și soția când păcătuiesc împreună,
aruncând sămânța afară pentru a nu face copii, se canonisesc cu
pedeapsă îndoită, cu păcatul malahiei sau onaniei. Tot astfel se
canonisesc și bărbații și femeile când păcătuiesc unul cu altul în
felurite închipuiri necurate. Prin acest păcat, același trup lucrează
și pătimește singur întru sine și aduce jertfă diavolului prin
vărsarea seminței trupului său, primejduindu-se, pierzând fecioria
care este cel mai cinstit lucru în fața lui Dumnezeu, și odată
pierdută nu se mai dobândește niciodată.
 221

Femeilor creştine, nu ucideţi copiii de tinere şi prin medicamente

ucigaşe, nici prin avort, nici pe altă cale; lăsaţi-i să se naşte după
legea firii, că altfel veţi rămâne fără mângâiere în viaţă. Cine va
continua să facă aceste fapte criminale, se va alege cu multe
necazuri şi întristări şi cu diferite boli sufleteşti şi trupeşti, mai ales
cancer. Plata păcatului este boala, cu toate neputinţele şi
slăbiciunile ei, apoi moartea.

Televizorul, calculatorul și telefonul mobil

Omul este vinovat că are aceste aparate și le folosește. Imaginile
de pe ecranele televizoarelor și programele prin actorii de filme
arată omului toate păcatele posibile care nu iar fi trecut prin minte,
înmulțindu-i gândurile spurcate și împătimindu-l. Filmele și
celelalte nu se fac cu fapte bune – ci numai rele provocatoare de
păcate grele. Cântecele, jocurile și dansurile de tot felul sunt
provocatoare de părere de sine, cultivarea personalității și
mândriei, a beției, certuri, desfrânări, îmbuibări, împopoțonări,
sulemeniri, curvii de tot felul, bătăi, crime, concubinaj, viclenii,
despărțiri de familii cu divorț, huliri de cele sfinte, vrăjitorii, magii,
erezii, înșelăciuni în credință și altele și tot felul de blestemății și
sminteli pe care creștinul nu ar trebui să le vadă și nici să le
gândească. Ce n-a putut diavolul să facă prin gânduri – acum și-a
făcut el o mașinărie de fabricat păcate. Și uite așa omul în loc să-
și curățească mintea de gânduri spurcate și chiar să lupte să le
împuțineze până la desăvârșire – ajungând numai la un singur
gând ca îngerii – gândind numai la Dumnezeu, el le înmulțește zi
de zi spurcând mintea.
El este atras ca un magnet de acest aparat jertfind mult timp
diavolului.
Omul va da seama în fața lui Dumnezeu de timpul acesta scump
care este pentru mântuire – și el îl pierde pentru plăcerea ochilor
și a minții și a inimii grămădindu-și păcate peste păcate –
nedându-și seama că este păcat.
Dar omul nefiind obișnuit la lucrarea celor sfinte pentru mântuirea
sa: la rugăciune, la cugetarea la moarte, judecată, la chinurile
iadului pentru păcatele sale. El hotărâște să aleagă omorând
 222

timpul alergând la plăcerile lumești – care îl vor distruge dacă nu-

și va da seama sau nu-l mai mustră conștiința și nu pune la
socoteală când aude că aceasta nu este bine. Astfel de creștini
socotesc timpul pentru rugăciune numai în Biserică și unii mai fac
și pe acasă câte ceva rugăciuni.
Aceşti oameni îşi alterează sufletul până la răcirea dragostei de
Dumnezeu, fricii de Dumnezeu şi râvnei pentru mântuire.
Răscumpăraţi vremea, căci zilele rele sunt.
Lumea este sub stăpânirea celui rău.
Sf. Părinţi ne învaţă: "Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt ale lumii."
Tot ce este în lume, pofta trupului, a ochilor şi trufia vieţii nu sunt
de la Tatăl – ci sunt de la lume.
Lumea şi poftele ei trec – dar cel ce face voia Domnului rămâne în
veac.
Emisiunile prezintă scene de violenţă, crime, libertinaj, cruzime,
magie, curvie, certuri, despărţiri. Aceste imagini se întipăresc şi
apar în minte mai târziu, în orice timp, chiar şi când eşti la
rugăciune în biserică.
Omul se alege cu o nemulţumire continuă, ura sporeşte dorul de a
fi bogat, puternic, mai presus de ceilalţi oameni, un amestec
confuz de lene, delăsare, lipsă de motivaţie, dezgust faţă de
rugăciune, dezinteresat faţă de cugetarea la cele sfinte, la
Dumnezeu şi chiar îndemn la păcate pe care le-ai vizionat. Se
pierde timp pentru vizionare şi se încearcă prin aceasta să se
completeze plăcerea pe care nu o are.
Televizorul este ca o armă distrugătoare de suflete în mâna
diavolului - ea este o mare pepenieră care cultivă viața fără
Dumnezeu. Ecranul televizorului este negru și pustiește sufletele
oamenilor și aduce urâciunea pustiirii în inimile lor – el devine
adevăratul idol al civilizației moderne – în care diavolul televizat
insuflă și influențează simțurile și inimile oamenilor atrăgându-i ca
un magnet.
Oamenii se vor închina la icoane vorbitoare a fiarei care are ca
acompanient muzică cu sonor în surdină pentru hipnotizarea
minții.
Oamenii aproape toți zilnic își petrec viața ore întregi uitându-se
la televizor închinându-se chipului fiarei și prin aceasta aduc jertfă
 223

și tribut sufletul și timpul atît de prețios al acestei vieți scurte. Își

vând curăția minții, modul duhovnicesc de a gândi sănătos și drept
trăindu-și emoțiile impreună cu idolii emisiunilor.
Doar creștinii cei mai râvnitori refuză să privească la televizor
considerând acesta păcat. Copii cel puțin pâna la șapte ani sunt
neajutorați în fața lumii virtuale.
Versuri de la parintele Cleopa Ilie: Tu rău vremea cheltuiești –
când la televizor privești. Caci în ochi primești venin - și ispite
multe vin. Gânduri rele apoi primești - Și de credință te răcești. Că
singur ți-ai cumpărat - o mașină de distrat.
Ți-ai adus în casă moartea și gândurile spurcate să le înmultești.
Vorbe spurcate auzind mereu – te depărtezi cu mintea de
Dumnezeu. Rezemat în coadă Dracul –este așezat cu cinste în
colțul dinspre răsărit - închinându-se omul în fața fiarei -mult timp
va risipi.
Cu placere și cu poftă fără pic de oboseală - va dărui dracului
vamă.
Părăsind pe Dumnezeu - atâtea ore tot mereu
Dar vei da seamă în zi de apoi – cu pedeapsă chin și jale
Să fi bine încredințat - Că ești foarte înșelat.
Televizorul, calculatorul și telefonul mobil ca un idol civilizat – le
răpește timpul oamenilor - ținându-i într-o robie nemaiîntâlnită.
Oricum de buna voia omului care este înșelat – încântat și stăpânit
să înghită roade amare.
Antihrist va veni în casele oamenilor – prin televizor.
Telefonul mobil este unealta cea mai eficientă a însingurării şi
sălbăticirii omului.
Omul cască gura la televizor și înghite pe nemestecate otrăvurile
antihristului plătit să-l scoată pe Dumnezeu din inimile
credincioșilor.

Natura
Numele de natură este pus de ateii oameni de știință care nu
suferă să pomemească numele lui Dumnezeu, făpturile și minunile
Lui. În loc să zică zidirile lui Dumnezeu – ei zic natura. Astfel de
 224

oameni fac din știință un fel de credință – iar din numale natură,
un fel de dumnezeire anonimă, ascunsă. Ei afirmă că totul trebuie
pus pe seama naturii – și că natura a făcut toate. Asta înseamnă
că natura a făcut timpul și curgerea lui, spațiul, lumina, apa, aerul,
soarele, luna și stelele, energia mișcării lor – plantele, animalele,
omul. Cum poate natura să facă acestea toate și să se facă și pe
ea singură. Sau totul s-a făcut la întâmplare – sau natura este un
idol mintal de amăgire a omenirii și trecerea în umbră a lui
Dumnezeu și toate câte a făcut El.

Religia
Denumirea de religie s-a luat de la traci (Bulgaria), care aveau un
respect profund şi multă superstiţie faţă de demoni şi idolii lor.
Sf. Grigore Teologul, spune: Nu ale tracilor sunt aceste
destrăbălări - ci a celor ce au făcut o religie din acestea.
Religia, din punct de vedere al suferinţei umane, este
satisfacerea dreptăţii dumnezeieşti.
Religia este fenomenul mişcării omului spre Dumnezeu, precum
învaţă ea - dar este o minciună, înşelare şi duce pe om spre
diavol şi depărtare de
Dumnezeu.
Sf. Nicodim Aghioritul, recomandă şi sfătuieşte ca în locul
numelui de
religie să fie folosit cel de credinţă sau evlavie, cucernicie sau
ortodox.
Creştinismul ortodox nu este religie - ci revelaţie
dumnezeiască.
Religia este întemeiată de om, fără Dumnezeu.
S-a ivit câte un om bolnav, duhovniceşte, luptat de mândrie,
neascultare şi răzvrătire şi amăgit de diavol, şi-a întemeiat o
religie.
Creştinismul ortodox este o "Revelaţie dumnezeiască" şi
întemeiat de
Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, prin
întrupare de la Duhul Sfânt şi din Pururea Fecioară Maria
 225

Născătoarea de Dumnezeu, prin Răstignire, Înviere şi Înălţare la

Ceruri, de-a dreapta Tatălui.
Toate religiile lumii sunt de la draci.
Prin ecumenism s-a adus la acelaşi nivel, la acelaşi numitor
comun şi creştinismul ortodox cu religiile lumii, punându-i aceeaşi
denumire de religie -
ca să nu mai fie socotită ca, credinţă unică - ci o ramură sau o
unitate ca şi
religiile lumii.

Știința
Știința se ocupă cu cercetarea lucrurilor văzute și supuse rațiunii
explicate și dovedite prin explorări, experimentări, experiențe și
cercetări în laborator.
Deci ceea ce spune știința, noi nu putem verifica niciodată. Vom
muri oricum, dar să nu ne pierdem vremea și mai pe urmă viața,
cu acceptarea unei păreri, presupuneri și probabilități,
aproximative cu trimiteri în infinit prin cifre uriașe de miliarde și
milioane de ani.
Știința a ajuns o armă împotriva lui Dumnezeu, a Sfintei Scripturi,
a credinței și chiar a omului însuși. Știința s-a limitat numai la ceea
ce vede și pipăie, de a credea că omul poate trăi numai cu pâine,
fără cuvântul lui Dumnezeu. Ea a devenit insuportabilă și
încăpățânarea adepților ei ne amintesc mereu că lumea în care ne
mișcăm este guvernată de niște legi de a căror tiranie nu poate
scăpa nimeni.
Știința a ajuns să dezmoștenească lumea de patriotism,
proprietate, familie, slobozenie, tradiție și de minunile lui
Dumnezeu. Știința a ridicat siluete reci ale unor legi și principii
lipsite de mila necruțătoare, aride, dure și pustietoare.

Înșelăciuni diavolești
Diavolul din frire este simplu, firea lui nu se desface în părţi. Când
vrea ceva, îl vrea cu întreaga lui fire – voia duhului exprimă voinţa
 226

sa în adâncimea firii lui. Ei când s-au răzvrăti împotriva lui

Dumnezeu nu ia îndemnat nimeni şi nici din vreo neputinţă ci
numai din răutatea lor au făcut-o – vrând să-şi ocupe fericirea
desăvârşită şi firească cu propria lor putere şi înainte de vreme.
Diavolul seamănă răutatea dar nu este sigur că va secera roade.
Ei nu cunosc gândurile oamenilor care n-au ieşit niciodată din
adâncurile sufletului.Ei nu cunosc viirtorul. Nu au un loc exclusiv
al lor, ci se mută din loc în loc. Demonilor nu le este cu putinţă să
apără în acelaşi timp în mai multe locuri. Ei se mişcă în hotarele
îngăduite de Dumnezeu. Dacă stăm aproape de Dumnezeu
atunci diavolii nu mai au curaj să se apropie, ci tremură şi se
chircesc îngrămădiţi de frică.
Ei duc o luptă neîncetată cu omul ca să-l piardă. Dumnezeu le
îngăduie să ne ispitească, dar să nu ne silească. Hrana lor este
răutatea. Ultima luptă este dată omului la ieşirea sufletului
ispitindu-l cu deznădejdea şi mândria.
Diavolul îl acuză pe om, iar îngerii îl apără ca nişte martori.
La judecată va fi acuzat şi cel ce marturiseşte păcatele şi
duhovnicul care rănduieşte canonul pentru păcat dacă nu a lucrat
după rânduială. Intensitatea războiului duhurilor rele nu depăşeşte
puterea celui războit.
Sf. Ioan Scărarul spune că : Din simţuri se nasc cugetele rele :
Deseori o privelişte frumoasă a unui trup, o atingere de mână, o
privire în ochi cu zâmbert şi plăcere, un miros plăcut sau un glas
dulce şi linguşitor sunt provocări care dau pricină cugetelor curviei
care pătrund în inimă şi apoi să izbucneasă la vremea lor.
Nu chiar toată vina o au diavolii ci şi omul este vinovat prin
învoirea la păcat de bună voie şi apoi din obişnuinţă.
Închipuirea pe care o are omul este ca un cărăuş al lucrărilor de
amăgire a satanei. Diavolii ne războiesc şi din stânga şi din
dreapta, cele de stânga sunt îndemnurile spre păcate de tot felul
cum ar fi : lenevirea, nepăsararea, nesimţirea, obrăznicia, curvia,
mândria prin care omul se spurcă, prin care face păcatul fără
mustrare, ca şi cum ar bea apa, sau se deznădăjduieşte că nu-l
mai iartă Dumnezeu.
Cele din dreapta sunt îndemnurile spre nevoinţă mare şi
obositoare peste puterea noastră, cantitate fără calitate acestea le
 227

face pentru a ne împuţina puterile, să ne descurajăm şi apoi să nu

mai facem nimic. Nici chiar pe cele uşoare, sau să continuăm să
putem face şi în acest timp să ne aducă vedenii şi arătări cu
nălucire diavoleşti pentru a ne da daruri, lăudându-ne că cine mai
este ca noi. Şi prin aceste să ne întunece şi să ne buimăcească
mintea ca să cădem, în înşelare drăcească. Extremele dreapta
şi stânga sunt de la diavol.Deci trebuie să urmăm calea de mijloc,
calea împărătească pe care au mers sfinţii şi s-au mântuit.
Aceasta este calea dreptei socoteli, calea mântuitoare care duce
la Dumnezeu. Să nu te abaţi nici la stânga, nici la dreapta. Există
şi vedenii trimise de la Dumnezeu, Sf.Grigorie Sinaitul spune că
atunci când dumnezeiescul har cercetează sufletul el aduce :
blândeţe, milostivire, pace, linişte, umilinţă, smerenie şi înăbuşă
pătimile; atunci mintea aduce pomenirea morţii, a judecăţii, a
păcatelor, a chinurilor veşnice, mai aduce lacrimi şi dulceaţă şi
atunci se opresc şi gândurile de nu mai lucrează. Iar vedeniile prin
năluciri drăceşti umple sufetul de mândrie, de părere înaltă de
sine, tremurături, teamă, tulburări, răceală şi alte înspăimântării şi
în acel moment simţi că eşti părăsit şi mic şi că te v-a zdrobii acea
putere crezând că nu ai nici un ajutor.
Altă dată apar lumini şi dacă lumina provine de la Dumnezeu este
albă perfect şi clară, nu are formă şi aduce pace în suflet, pe când
dacă provine de la diavol este colorată, confuză, schimbătoare,
are formă şi provoacă tulburare.
Chiar dacă ar fi bune sau rele vedeniile, noi nu trebuie să le
primim absolut de loc nici să stăm de vorbă cu ele, să nu le privim,
nici să ne minunăm ci să le respingem, să închidem ochii rugându-
ne mai înflăcărat lui Dumnezeu ca să depărteze duhurile necurate.
Noi să zicem că nu suntem vrednici să vedem aşa ceva atât timp
cât suntem în trup. Dumnezeu nu se supără dacă le respingem
chiar de ar fi bune, ci se bucură că ştim să ne apărăm. Diavolul
înşală pe cei mândrii, iubitori de plăceri, iubitori de arginţi,
răutăcioşi şi naivi. Prin acestea întunecă mintea şi arătând numai
o frântură de adevăr celor amăgiţi li se pare că văd adevărul întreg,
diavolul te ia repede grăbindu-te, nelăsându-te să te mai gândeşti
ca nu cumva să-ţi revii în fire ca să fie alungat.
 228

Adâncul cel neștiut al patimilor

(Sf. Nicodim Aghioritul)
Sfântul Ioan Casian spune: Semințele păcatelor care vin și
încolțesc în adâncul inimii – rămân ascunse în tainițele ei. Și vor
începe să crească – dacă omul le hrănește și le adapă cu plăcerile
și poftele păcătoase.
Sfântul Marcu Ascetul zice: Acei oameni care nu-și despătimesc
patimile la tinerețe – suferă mult la bătrânețe.
Omul înaintat în vârstă – începe să-și iubească patimile ca pe niște
copii și devine mai îngăduitor cu ele și față de sine însuși – și odată
cu acestea slăbește și voința.
Gândurile rele se adăpostesc stând ascunse în noi ca niște roiuri
de patimi ca: uitarea, nepăsarea, trândăvia, neștiința. Tânărul are
voiciune și dacă folosește acesta spre dezrădăcinarea patimilor –
el sporește repede și începe a-și cunoaște firea, starea și patimile.
Celui care trăiește departe de Dumnezeu – patimile îi rămân cu
totul ascunse – ori le vede puțin numai când se manifestă pe față,
obraznic.
Însă cel ce se apropie de Dumnezeu prin împlinirea poruncilor –
zărește și începe a vedea patimile tot mai limpede în lumina
Duhului Sfânt.
Câtă vreme cineva este robit de lucrurile cele văzute, dulci și
înșelătoare și este înnoroit în patimi – nici măcar nu știe că
înlăuntrul său mai există o luptă, o bătălie, un război.
Abia atunci când omul declară război celor trei dușmani ai lui și se
ridică la luptă și se izbăvește de legăturile văzute ale acestei lumi,
când începe să stăruiască în poruncile Domnului lepădându-se de
lumea aceasta – abia atunci poate să cunoască lupta lăuntrică a
patimilor care se ridică în el.
Avva Talasie zice: Sunt multe patimi în suflet pe care nu le
cunoaștem decât când vine ispita ca să ni le arate.
De asemenea omul nu-și cunoaște patimile – câtă vreme nimeni
și nimic nu i le răscolește, nu le trezește.
Este ceva a te izbăvi de gânduri, și altceva a te izbăvi de patimi.
Dacă omul nu are gânduri păcătoase – acestea nu înseamnă că
 229

omul este lipsit de păcate – ci doar pe moment – că lipsește lucrul

care să i le stârnească – și atunci cele ascunse în suflet ies la
iveală din hrubele lor.
Fiecare om este ispitit de propria sa poftă când se complace cu
ea.
Omul nu poate fi atacat și împins la păcat de patimile altora – ci de
patimile lui care stau închise în inima lui, hrănite de slăbiciune și
plăcere.
Lupta cu patimile este grea și primejdioasă – și asta tocmaică ele
sunt împletite cu virtuți, și țin și de vârsta omului și de felul lui de a
trăi.
Cele ce se fac întru ascuns – rușine este a le și grăi.
Dacă ne străduim să luptăm cu o patimă – totodată le vindecăm și
pe celelalte.
Biserica nu dezleagă la păcate – ci de păcate.

Plăcere şi durere(Sf. Maxim Mărturisitorul)

În fiinţa omului există dorinţa de a pofti (patima plăcerii). Plăcerea
sau păcatul, prima dată este dulce ca mierea, apoi la urmă este
amară ca fierea.
Omul caută împlinirea, mulţumirea exclusiv în spaţiul simţurilor –
şi nu găseşte.
Dacă este lacom, oricât ar mânca şi oricât ar bea sau dacă este
curvar oricât ar curvi, tot nu găseşte împlinire în patima sa.
Omul află prin experienţă că orice plăcere are ca urmaşă în chip
sigur durerea – dar totuşi lucrează cu toată pornirea spre plăcere
– ca să scape de durere. În plăcere este amestecat chinul durerii
chiar dacă pare ascuns, pentru acela ce gustă.
Fugind de durere şi căutând plăcere, tot durere vei culege din
patima ta.
Te îmbeţi de plăcere, dar până la urmă tot de durere te
împărtăşeşti.
Omul căutând şi aflând plăcerea şi gustând din ea, va primi sigur
supărări, întristări, dureri.
 230

Omul căutând scăpare şi alinare în braţele plăcerii, va da dincolo

de ea de o durere şi mai mare. Nu poate rupe nimeni aceste cerc
de foc înfierbântat şi întunecat al plăcerii şi al durerii – ca să
rămână numai cu plăcerea.
Nu se poate ca să guşti plăcerea şi să nu primeşti durerea.
Cine caută plăcere dă sigur de durere.
Cine fuge de durere prin plăcere dă de durere.
Toţi cei ce aleargă după plăcere, vor culege durere. Trebuie să
fugi nu de durere spre plăcere – ci de plăcere spre durere.
Lumea propune dorinţa şi pofta plăcerii şi obligat va primi
durerea, apoi moartea.
Mântuitorul propune Crucea, adică nevoinţă, osteneli şi dureri de
bunăvoie.
Cel ce îşi iubeşte sufletul său sau viaţa – acela îl va pierde.
Iar cel ce îşi urăşte sufletul său, adică viaţa în lumea aceasta –
acela îl va câştiga şi păstra pentru viaţa veşnică.

Înşelarea de sine
Ce este mai uşor de a se înşela cineva pe sine însuşi? Căci
fiecare este un judecător prea milostiv faţă de sine, socotind că
ce-i plăcut este şi folositor. Omul zice că cutare lucru nu-i păcat
sau nu-i aşa de mare, că Dumnezeu fiind bun şi mult milostiv ne
iartă – şi iată aşa, puţin câte puţin se amăgeşte omul pe sine
însuşi, şi ce este mai rău că nebăgându-le în seamă, nu le mai
mărturiseşte nici la duhovnic.
Diavolul totuşi nu se bucură de păcatele mari, că omul fiind
credincios şi evlavios, şi ţinându-le minte mai uşor, le va mărturisi
îndată şi va lua iertare – diavolul se bucură de păcatele mici,
ştiind că prin ele omul ajunge şi la cele mari.
Trebuie să ne îndepărtăm de orice lucru şi orice loc şi orice
persoană, care apropiindu-se de noi răscoleşte şi provoacă
patimi, răzvrăteşte şi tulbură mintea, şi stârneşte în suflet
bântuieli şi lupte. Este o nebunie a stârni şi a provoca singuri
lupte împotriva sufletului nostru.
 231

Ispitirea omului din opt părți

Trebuie să cunoaştem meşteşugul războiului nevăzut, ca să
vedem din câte părţi suntem atacaţi în lupta noastră
duhovnicească. Şi fiindcă nu toţi cei ce se luptă, se încununează,
avem trebuinţă de mare trezvie şi grijă în toată vremea asupra
luptelor celor de gând şi asupra dracilor care ne dau război
ispitindu-ne din opt părţi :
1 - "Ispita din spate": Diavolul îţi aduce aminte de păcatele
pe care le-ai făcut mai înainte şi care le-ai părăsit - şi te ispiteşte
cu ele că poate le vei mai face.
2 - "Ispita din faţă": Când ne tulburăm cu mintea pentru
cele ce le închipuim că vor veni asupra noastră, dar nimeni nu
ştie ce are să fie - şi diavolul te tulbură ca să nu fi liniştit cu tot
felul de gânduri.
3 - "Ispita din stânga": De câte ori vom cunoaşte păcatul şi
totuşi îl facem, fiind momiţi de el - ştim că-i păcat, dar tot îl
facem, fiind împătimiţi de vreme îndelungată ca - obişnuinţă.
4 - "Ispita din dreapta": Aceasta este de două feluri : Prima
este, atunci când credem în vise şi vedenii, fiind înşelaţi de draci,
dracii pot lua chipuri de orice. A doua este, atunci când facem
faptă bună cu scop rău şi nu spre slava lui Dumnezeu. Fapta
trece de partea scopului.
5 - "Ispita de sus": Aceasta este tot de două feluri : Prima
este, când începem o nevoinţă mai presus de puterea noastră -
toate trebuie făcute cu dreapta socoteală, după măsura puterii
fiecăruia. A doua este, când iscodim Sfânta Scriptură mai presus
de puterea înţelegerii noastre - aceasta vine din mândrie şi dacă
nu ne vom smeri, ajungem la nebunie şi eres.
6 - "Ispita de jos": Este atunci când nu vrem să facem fapta
bună după puterea noastră - ci aş putea să fac, dar mă lenevesc.
7 - "Ispita din afară": Aceasta vine prin cele cinci simțuri,
prin aceste ferestre,portiţe, şipote sau uluce sau trebuinţe fireşti,
omul primeşte mari păcate în sufletul lui - dacă nu are trezvia
atenţiei şi paza minţii, diavolul toarnă în sufletul nostru tot felul de
patimi şi răutăţi. Mai foloseşte diavolul o altă ispită mai mare
decât cele cinci simţuri, imaginaţia sau închipuirea, care este mai
 232

subţire decât cele cinci simțuri, dar este mai groasă decât
mintea.
Prin imaginaţie, cu toate îi dă război sufletului.
De aceea este mai greu să păzeşti imaginaţia, decât cele cinci
simţuri şi decât însăşi mintea.
8 -"Ispita dinlăuntru": Dinlăuntru ies toate păcatele
noastre, adică din inimă,precum a zis Mântuitorul către Apostoli :
"Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om – ci cele ce ies din
inimă”.
Sf. Clement spune: Pune pe gând străjer la poarta inimii tale, ca
să nu primească, nici pe cele ce vin din afară şi nici pe cele ce
ies dinlăuntru, ca să nu ajungă la faptă - aceasta o poţi face cu
rugăciunea "Doamne Iisuse".

Pascalia 2000-2064
Data Paștelui este
- după echinocțiu de primăvară 21 martie
- prima duminică după lună plină
- prima duminică după lună plină care urmează după 21
martie echinocțiu de primăvară
! Dacă luna plină este înainte de echinocțiu de primăvară data
Paștilor se amână cu 29 zile, adică luna plină viitoare și dacă ziua
aceea cădea duminica Paștile urma să fie duminica viitoare.
! Dacă cad Paștile odată cu Paștile iudeilor 14 Nisan: atunci data
Paștilor creștinilor se amână peste o săptămână.

Data Paștilor după vechea Pascalie scoasă din Sf. Evanghelie,

până în 2118, când diferența dintre vechi și nou va fi cu 13 zile.
Anii bisecți, când luna februarie cade din 29 de zile sunt îngroșați.
Se știe că în anul 1924 Biserica Ortodoxă Romțnă ca și Bisericile
surori din Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, Patriarhia
Alexandriei, Patriarhia Antiohiei, Bisericile din Grecia și Cipru,
Bisericile din Albania, Polonia, Finlanda și Cehoslovacia au
început să întrebuințeze calendarul îndreptat – nou.
 233

Printr-o înțelegere stabilită aceste Biserici au hotărât să păstreze

unicitatea Bisericilor.
Biserica Ortodoxă din Rusia, Bulgaria, Serbia și Ierusalim care nu
au îndreptat până acum calendarul ci îl folosesc pe cel vechi
rămas în urmă cu 13 zile față de cel îndreptat.

Anii de la Anii de la Data Luna

Adam Hristos

7508 2000 30 Aprilie

7509 2001 15 Aprilie

7510 2002 5 Mai

7511 2003 17 Aprilie

7512 2004 11 Aprilie

7513 2005 1 Mai

7514 2006 23 Aprilie

7515 2007 8 Aprilie

7516 2008 27 Aprilie

7517 2009 19 Aprilie

7518 2010 4 Aprilie

7519 2011 24 Aprilie

7520 2012 15 Aprilie

7521 2013 5 Mai

 234

7522 2014 20 Aprilie

7523 2015 12 Aprilie

7524 2016 1 Mai

7525 2017 16 Aprilie

7526 2018 8 Aprilie

7527 2019 28 Aprilie

7528 2020 19 Aprilie

7529 2021 2 Mai

7530 2022 24 Aprilie

7531 2023 16 Aprilie

7532 2024 5 Mai

7533 2025 20 Aprilie

7534 2026 12 Aprilie

7535 2027 2 Mai

7536 2028 16 Aprilie

7537 2029 8 Aprilie

7538 2030 28 Aprilie

7539 2031 13 Aprilie

7540 2032 2 Mai

 235

7541 2033 24 Aprilie

7542 2034 9 Aprilie

7543 2035 29 Aprilie

7544 2036 20 Aprilie

7545 2037 5 Aprilie

7546 2038 25 Aprilie

7547 2039 17 Aprilie

7548 2040 6 Mai

7549 2041 21 Aprilie

7550 2042 13 Aprilie

7551 2043 3 Mai

7552 2044 24 Aprilie

7553 2045 9 Aprilie

7554 2046 29 Aprilie

7555 2047 21 Aprilie

7556 2048 5 Aprilie

7557 2049 25 Aprilie

7558 2050 17 Aprilie

7559 2051 7 Mai

 236

7560 2052 21 Aprilie

7561 2053 13 Aprilie

7562 2054 3 Mai

7563 2055 18 Aprilie

7564 2056 9 Aprilie

7565 2057 29 Aprilie

7566 2058 14 Aprilie

7567 2059 4 Mai

7568 2060 25 Aprilie

7569 2061 10 Aprilie

7570 2062 30 Aprilie

7571 2063 22 Aprilie

7572 2064 13 Aprilie

 237

Stiliștii
Stiliștii au sediul la M-rea Slătioara Suceava și țin calendarul
vechi neîndreptat cu 13 zile în urmă. Întemeietorul stiliștilor a fost
episcopul Galaction Cordun în 1924, el a fost caterisit mai înainte
de schimbarea calendarului pentru păcate personale trupești și dat
de canon la M.rea Neamț. În 1924 sub primul patriarh al României
s-a acceptat schimbarea datei calendarului care rămăsese în
urmă cu 13 zile. Acest episcop ca să nu-și piardă rangul de
episcopat a fugit de sub canon și a început mișcarea stilistă
îndemnând poporul să nu schimbe calendarul căci este păcat fiind
sfânt făcut de Dumnezeu și că toate cele pe nou sunt spurcate și
Biserici și icoane și oamenii. Din această cauză au început ai
boteza pe stil vechi cei ce veneau la ei.
Nu este nici un păcat că s-a schimbat calendarul, că el nu este
sfânt, este ca un ceas, când rămâne în urmă îl dai înainte.
Calendarul pe care îl avem noi este făcut de un păgân astronom
luând denumirea pe numele împăratului de atunci Iulian care a fost
schimbat și îndreptat de patru ori până acum. Prima dată pe timpul
Sf. Apostoli, a doua oară la primul Sinod Ecumenic, a treia oară la
anul 1000 și a patra în 1924.
Calendare au avut și dacii și egiptenii și babilonienii. Noi am
preluat numai datele care nu au nici o legătură cu sărbătorile.
Sfânta Lumină cerească vine numai la Mormântul Domnului la
Ierusalim când se roagă patriarhul. Stiliștii sunt schismatici, nu
aparțin de Biserica ortodoxă, nu fac ascultare de nimeni.

Oastea Domnului
Oastea Domnului are sediul la Sibiu. Întemeietorul acestei
mișcări a fost Pr. Iosif Trifa în 1920 cu binecuvântarea Mitr. Nicolae
Bălan să lupte contra luteranilor și calvinilor din Ardeal. Începutul
a fost bun dar nu ortodox, că lucrând cu mândrie a sfârșit rău și a
fost caterisit de același mitropolit. Se ocupau mai mult cu cântări
ca să-i atraga pe oameni, se adunau prin case facând multe
sminteli și păcate. Unii nu se mai duceau la Biserică zicând că ei
 238

sunt mai curați ca ceilalți oameni, au ieșit din egiptul păcatelor lui
Faraon și locuiesc în Canan, pământul făgăduinței. Care intră în
această oaste depun jurământ, au sigla lor cu o cruce într-un cerc,
salut specific. Pretind că ei sunt curați iar ceilalți sunt spurcați.
După el a urmat poetul Traian Dorz care a editat cărți de cântări
sau pricesne îndrăznețe și obraznice și rătăcite față de Mântuitorul
și Maica Domnului. Mai sunt adepții Pr. Constantin Noica și Pr.
Vasile Mihoc, profesori la Facultatea de Teologie Sibiu. În Biserica
Ortodoxă nu trebuie să se facă deosebiri că unii sunt mai buni iar
alții mai răi – că toți suntem fii aceleeași Biserici și Dumnezeu știe
pe fiecare. Aceasta este mândrie drăcească pe față. Faptele bune
trebuie tăinuite și păstrate ca o comoară numai de Dumnezeu
știute. Noi toți creștinii ortodocși suntem ostașii lui Hristos și luptăm
cu toți, unii mai puțin, alții mai mult ca să ne mântuim. Ei au ajuns
pepinieră de sectari că foarte mult s-au rătăcit trecându-se la
sectari.

Sf. Fotie – Combaterea ereziei filioque

romano-catolice despre purcederea
Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul
Curată şi tradiţională învăţătură a ortodocşilor călăuzeşte
sufletele celor cucernici către limanul sigur al mântuirii şi
închinării în veşniciei
Filioque – Tratatul lui Fotie cel Mare Mistagogia Duhului Sfânt
sau începătura tainelor. Purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi
de la Fiul, printr-o astfel de rostire pricinuiesc multă vătămare
celor ce cred aceasta.
„Duhul adevărului carele de la Tatăl purcede” În deplină
conglăsuire cu teologia ortodoxă, Fotie scrie: „Atât Fiul cât şi
Duhul Sfânt se ivesc din una şi aceeaşi Cauză, adică din Tatăl,
chiar dacă Duhul este prin purcedere , iar Fiul prin naştere. ...
Amândoi s-au ivit din Cauză cu aceeaşi vrednicie.” Dacă la
catolici Duhul este socotit a avea o îndoită cauză şi suferă o
îndoită purcedere, oare nu va urma de aici că este compus?
 239

Oare nu se va afirma în chip hulitor că Duhul cel de aceeaşi

cinste este mai puţin decât Fiul? (... Oare nu se va afla stricată
tocmai simplitatea, însuşirea osebitoare a Treimii?) Sfinţii Părinţi
au dat limpezi mărturii, la de Dumnezeu insuflatele Soboare a
Toată Lumea despre învăţătura că: Duhul Sfânt purcede de la
Tatăl. Şi ei au văzut cu ochii prooroceşti această nou născocită
păgânătate a romano-catolicilor şi au osândit-o în scris, în cuvânt
şi în gând. „Dacă se primesc două cauze în dumnezeieşte-
stăpânitoarea şi suprafiinţiala Treime, atunci unde mai este mult
cântata şi lui Dumnezeu cuvenita slavă şi unică stăpânire?”
Şi „Dacă Fiul este statornicit astfel drept principiu şi cauză,
această necinstitoare învăţătură împarte în două Ipostasul
Tatălui; sau, oricum, legiuieşte negreşit că Persoana Fiului
subsumează o parte din Ipostasul Tatălui.” Întrucât Fiul se face
parte a Tatălui, taina înfricoşătoare a Treimii este tăiată în două”.
Ca oameni, nimeni din cei făcuţi din ţărână şi din materie
schimbătoare nu se poate ţine pururea deasupra greşelilor
omeneşti. Trebuie să ne aducem aminte că primii Părinţi nu
deosebea de obicei între purcederea din veşnicie şi cea
vremelnică a Duhului, nu gândeau acestea, că problema încă nu
se pusese.
Pe deasupra, niciunde aceşti doi Părinţi nu arată că se referă la
„Treimea transcendentă” sau la „Treimea iconomică”. În acest
context, termenul „transcendent” se referă la Ipostasele Treimice
în legătura lor veşnică şi lăuntrică; iar „iconomic” se referă la
iconomia dumnezeiască, adică legătura lor cu noi, cu lumea, etc.

Sfinții Prooroci Ilie şi Enoh

Atunci va trimite Dumnezeu pe Sf. Prooroci Ilie şi Enoh pentru a
propovădui cuvântul lui Dumnezeu, a învăţa pe oameni adevărul
şi a înfrunta pe Antihrist că este un mincinos viclean şi înşelător şi
pe ecumenişti, pe masoni, trei ani şi şase luni. Aceşti prooroci nu
au gustat moartea, ci au fost răpiţi la cer. Enoh este al şaptelea de
la Adam, înainte de Potopul cu apă, înainte de Lege, iar Ilie după
Lege, pregătiţi de Dumnezeu pentru vremea lui Antihrist, că pe toţi
îi va izgoni şi urmări şi îi va omorî care sunt împotriva lui, dar pe
 240

aceşti nu-i va putea omorî, că foc vor arunca din gura lor şi-i vor
duce îngerii pe sus dintr-un loc în altul.
Şi după terminarea acestor ani, aceşti prooroci se vor da prinşi ca
să guste şi ei moartea – atunci Antihrist le va tăia capetele cu sabia
el însuşi şi după trei zile vor învia şi vor fi luaţi la ceruri în văzul a
mulţime de oameni. Pe acest Antihrist îl va arde Hristos cu foc cu
suflarea gurii Sale.

Proorociri despre vremurile din urmă

La vremea de apoi, se va răci credinţa multora şi va fi o cădere
masivă în apostazie a episcopilor, preoţilor şi credincioşilor.Ierarhii
vor trăda credinţa arătând cu degetul inflorirea bisericilor,
îndreptăţindu-se că sprijină biserica. Marturisirea curata a
păcatelor va dispărea. Sf. Ioan Botezatorul spune: “Pocăiţi-vă căci
s-a apropiat Imparaţia Cerurilor”. Iată, de atunci au trecut 2000 de
ani, dar acum este mai aproape ca oricând, este lângă uşi. Că
vrem, că nu vrem, ceasul de pe urmă se apropie cu repeziciune şi
toate se adeveresc cu precizie.
Sf. Calinic de la Cernica spune: “Dupa 7500 de ani de la Adam,
se vor împlini veacurile lumii acesteia, se vor dezlănţui puterile
întunericului şi vor ispiti pe toţi şi puţini vor scăpa nevătămaţi de
stricăciune şi neînşelaţi. Se vor strica toate rânduielile
pământului”.
Sf. Apostol Pavel(+70) spune: “La vremea de apoi, Dumnezeu va
slobozi un duh cu lucrare de amăgire, ca să creadă minciuni şi să
fie osândiţi toti cei ce n-au crezut Adevărul, plăcându-le minciuna
şi nepăsarea”. “Atunci nu vor mai suferi învăţături sanatoase,
săturându-se de cele stabilite de sfinţi, ei vor aduce altele noi,
după poftele lor păcătoase”.
Sf. Antonie cel Mare(270-356) spune: “Va veni o vreme când
oamenii vor înnebuni, şi dacă tu nu te faci nebun ca ei, vor zice că
eşti nebun şi te vor prigoni”.
Sf. Pafnutie spune: “La vremea de apoi, ierarhii Bisericii Ortodoxe
vor cădea în anarhie şi apostazie”.
 241

Omul pe dinafară rămâne om, dar pe dinlauntru se face chip al

păcatelor pe care le săvârşeşte. Omul devenit rob al păcatului işi
schimbă felul de a gândi, de a cugeta şi de a întelege, fiind abătut
pe alte căi învolburate.
Sf. Ioan Gura de Aur spune: “Nu preţui dragostea mai presus de
adevăr sau dragostea fără Adevăr”.
Sf. Prooroc Isaia spune: “Au orbit ochii lor şi s-a împietrit inima
lor pentru că i-a întunecat satana ca să nu vadă cu ochii şi să nu
înţeleagă cu inima, ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec”.
Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan(+80) spune: “Aceştia răzvrătiţi
au ieşit dintre noi, dar nu erau de-ai noştri, ci prieteni ai satanei”.
Sf. Prooroc Amos spune: “Şi păstorii se vor preschimba în lupi şi
vor sfaşia turma şi o vor împrăştia şi în locul păstorilor buni vor
pune pe cei năimiţi, care vor hrăni turma lui Hristos cu otravă”.
Sf. Lavrentie al Cernigovului spune: “Va veni timpul şi nu este
departe, când bisericile se vor repara, se vor construi unele noi,
turlele lor se vor auri şi vor fi într-o stare înfloritoare, dar nu pentru
mult timp, preoţimea nu va mai lucra la mântuirea sufletului
credinciosului, ci numai la cărămizile lui Faraon, vor zidi biserici
dar vor dărâma suflete”.
Sf. Grigorie de Nazianz spune: “Mai bine un razboi demn de
laudă decât o pace care ne desparte de Dumnezeu – doar aşa
este lăsat omul pe pământ, într-un război continuu cu diavolul, iar
dacă ai încheiat pace te-ai lepadat de Hristos”.
Sf. Marcu Eugenicul al Efesului spune: “Dacă ai cedat ceva cât
de puţin din credinţa ortodoxă prin concesii şi compromisuri, ai
deschis uşa diavolului, ai predat armele şi eşti condus de diavolul
– credinţa nu se negociază, ci se marturiseşte. Adevărul nu moare
şi nu poate fi îngropat”.
Sf. Maxim Marturisitorul spune: “A tăinui cuvântul Adevărului
înseamnă a te lepăda de el”. Bine este să trăim în pace cu toţii,
dar numai cu aceea care cugetă dreapta credinţă.
Sf. Grigorie Palama(1296-1359) spune: “Credinţa cea dreaptă
trebuie trăită, nu numai propovăduită, trebuie şi mărturisită. Cui ii
este frică de moarte înseamnă că nu are credinţa curată şi
adevărată”.
 242

Sf. Moisii Arapul Egipteanul spune: La vremea de apoi, călugării

vor fi ca mirenii şi mirenii ca dracii. Călugării nu vor mai ţine seama
de mântuirea sufletului, vor fi cu împrăştiere, fără rugăciune şi vor
umbla prin mijlocul lumii, a tulburărilor şi a gâlcevilor, lucrând cu
lenevire, neîngrijindu-se nicidecum de fapta bună, robiţi de patima
păcatului, fără frică, nu vor face ascultare, vor umbla cu mâncăruri
şi băuturi, glume şi vorbe deşarte, amăgindu-se de poftele trupului,
fără nevointă, lăudându-se numai cu construcţii, diplome şi funcţii.
Dacă îi dai voie diavolului să intre în inima ta, printr-o patimă,
delăsare sau o mică concesie, el cu timpul işi va face loc în inimă,
cuibărindu-se şi ronţăindu-te toată viaţa, făcându-şi bârlog mare
preluând comanda. Fraţilor creştini, haideţi să ne trezim la luptă,
în orice moment trebuie să fim pregătiţi de jertfă şi mucenicie.
Trebuie să ne străduim să nu mai judecăm pe nimeni, nici să
vorbim de rău, să iertăm, să nu mai păcătuim, să postim, să ne
nevoim, să ne smerim, să ne mărturisim păcatele curat la duhovnic
şi să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne dea tarie în luptă ca să
rezistam în faţa morţii, intrând în arenă cu fiarele salbatice.
Exemple de lepădari exterioare cu influenţe mari lăuntrice
Unii spun că poţi primi pecetea 666 a lui Antihrist pe exterior, pe
mâna dreaptă ori pe frunte, dar lăuntric nu te lepezi de
Hristos.Trebuie să ne supunem statului, să dăm Cezarului ce este
al Cezarului si lui Dumnezeu ce i se cuvine lui Dumnezeu. Dar
dacă Cezarul cere ce i se cuvine lui Dumnezeu, adică să ne spurce
credinţa, amăgindu-ne să ne închinăm la “dumnezeu” străin,
atunci suntem datori să luptăm şi să nu ne vindem credinţa. Si Sf.
Apostol Petru s-a lepadat de trei ori de Hristos numai verbal, de
frică si a avut consecinţe launtrice, şi când auzea cocoşul cântând
plângea cu amar pocăindu-se, şi a fost primit din nou de
Mantuitorul. Mulţi au crezut în Hristos pe vremea Sf. Apostoli, dar
nu se arătau pe faţă să mărturisească, căci se temeau de frica
iudeilor ca să nu fie izgoniţi din sinagogă să-şi piardă funcţiile, ei
au iubit mai mult slava omenească decât slava lui Dumnezeu.
 243

Vremea de Apoi
Iată, vremea de apoi s-a apropiat.
Mântuitorul a zis: “Toate le veţi cunoaşte după semne, căci precum
vedeţi că mlădiţa înmugureşte, este semn că vine vara ...”. Aşa şi
atunci credinţa se va răci, păcatele se vor înmulţi, mulţi vor fi
înşelaţi chiar şi dintre cei aleşi, arhierei şi preoţi, oamenii vor fi
buimăciţi şi nu vor mai şti ce să creadă. Nu se va arata fiul pierzarii,
adică Antihristul, până nu va fi dat la o parte Cel care îl impiedică,
adică Hristos. Arhiereii vor alunga pe Hristos din Biserica prin
ecumenism.
Oamenii înainte de Legea Veche scrisă erau judecaţi după legea
firii, adică a conştiinţei., iar după ce s-a dat Legea toţi oamenii
până la sfârşitul lumii vor fi judecaţi după lege. Unde-i lege nu-i
tocmeală.
Diavolul aleargă răcnind ca un leu cautând pe cine să înghită.
Luptati pâna la sânge, nu vă temeţi, căci “Eu voi fi cu voi până la
sfârşitul veacurilor”. Omul are o singură viaţă de trăit şi aici are de
învăţat, de lucrat, de luptat şi de dat examene prin cercarea
credinţei, iar dacă a ajuns la sfârşit şi nu a luat examenul,
reexaminare nu există.
Mărturiseşte Adevărul fără frică!
Mântuitorul a zis: “Mulţi vor veni în numele Meu şi pe multi vor
amăgi”. “Şi de veţi auzi că, Hristos este aici sau dincolo, să nu
credeţi”, căci Fiul Omului va veni ca un “fur fără de veste”, “căci
precum se arată fulgerul de la Răsărit la Apus aşa va fi şi venirea”
Mântuitorului, dar va veni ca Judecător. “Deci, când veţi vedea
urâciunea pustiirii, stând în locul cel sfânt”, atunci va fi aproape
sfârşitul lumii. În zilele acelea, vor fi multe necazuri, prigoniri şi
strâmtorări, iar de nu se vor scurta zilele acelea, nici un suflet nu
se va putea mântui (Matei 24,21-22).
Adevăratul deţinător al puterii va fi în viitor, cel care va putea
impune noi reguli în limbaj, căpătând caracterul unui proces de
dominare. Pierderea conştiinţei binelui şi răului, sunt lucrate într-
un mod cutremurător din realitate ..., cu sloganuri, ca: “Mai bine să
 244

previi sau să te păzesti de un rău mai mic, ca să nu ajungi la unul

mare”. Dar, făcând răul cel mic, nu esti departe de a face răul cel
mare, căci treci de la un drac mic la unul mare.
Acestea sunt manipulări ale limbii, făcute cu scopuri precise,
pentru înfăptuirea crimei, avorturilor, prin implanturi,
anticonceptionale şi tot felul de blestemăţii dorite de mofturile şi
plăcerile omului decăzut, în toate domeniile, din cauza pierzării
conştiinţei.
Cu această relativizare a ideilor morale, se urmăreşte, în stil mare
o etică modernă, eliberată şi golită de valori cu permisivitatea si
libertinajul – omul poate să-şi permită orice, iar juridicul este
obligat să i le execute.

Semne prevestitoare înainte de sfârşitul

lumii
Credinţa se va răci, păcatele se vor înmulţi, binele se va împuţina,
şi se va înmulţi răul – va fi o apostazie generală. Dacă se va găsi
câte un credincios evlavios, sfios, cu frică de păcat şi de
Dumnezeu, voind a-şi păzi credinţa curată şi fecioria până la
cununie – ceilalţi îl defăimează, îi zic că este pocăit, parcă ar fi din
altă lume şi îl depărtează de lângă ei.
Religiile lumii vor fi amestecate, rezultând o singură religie
mondială a lui Antihrist prin ecumenism. Ierarhii Bisericii Ortodoxe
vor deveni masoni, ecumenişti, apostaţi, vor şchiopăta cu credinţa
şi cu faptele. Se vor ruga împreună cu ereticii şi se vor împărtăşi
dintr-un singur potir cu ei, vor strâmba toate rânduielile. Atunci unii
dintre creştinii credincioşi, foarte puţini, se vor depărta şi vor fugi
de episcopi şi de preoţi ca de lupi. Bisericile vor înflori cu zugrăveli,
cu restaurări, acoperişurile se vor auri unele din ele, vor fi slujbe,
predici, dar Harul lui Hristos nu va mai lucra în ele – ci vor rămâne
simple clădiri golite de sfinţenie.
Dumnezeu va slobozi un duh de amăgire ca să fie înşelaţi cei ce
n-au crezut adevărul – va fi o mare cernere în credinţă ca să se
aleagă cei care sunt cu Dumnezeu şi cei care sunt cu diavolul. Vor
fi semne în lună şi în soare, cutremure mari pe alocuri. Nu va mai
 245

veni Sf. Lumină la Ierusalim la Sf. Mormânt. Se va construi al

treilea templu la Ierusalim, în care va fi întronizat Antihristul ca
împărat a toată lumea cu puteri absolute politice şi religioase.
Se vor strica toate rânduielile pământului.
Sf. Calinic de la Cernica a spus că după 7500 de ani de la Adam
vor începe mari strâmtorări. Acum, în 2020 se împlinesc 7528 de
ani de la Adam.
Aproape de potopul cu foc care va fi la sfârşit, oamenii cei rămaşi
credincioşi vor fi transformaţi într-o clipeală de ochi în trupuri
nematerialnice şi răpiţi la cer pentru a întâmpina pe Domnul în
văzduh, ca să nu vadă şi să nu sufere toate îngrozirile care vor fi.
Vor fi cutremure mari de se vor dărâma munţii. Stelele vor cădea
ca smochinele, soarele se va stinge, lumea va pieri şi cerul se va
înfăşura ca un sul de piele. Atunci pământul şi apa şi aerul vor arde
prin potopul de foc căzut din ceruri şi toate vor dispărea – au avut
început şi trebuie să aibă şi un sfârşit. "Cerul şi pământul vor
trece, dar cuvintele Mele nu vor trece."
Vedenie apocaliptică a Sf. Siluan Atonitul(1866-1938)
Sfântul Siluan Atonitul stând la rugăciune a avut o vedenie și
vedea un sfârșit al Bisericii Ortodoxe. Credea că trăiește vremuri
apocaliptice, apropiate de sfârșit! El spunea: vor veni vremuri în
care nu se vor mai putea mântui călugării în mănăstiri, și chiar
mărturisește că el crede că ei sunt printre ultimii călugări ai
sfârșitului de istorie a creștinismului ortodox. Căci după dreptatea
lui Dumnezeu nu va veni sfârșitul până nu se va pierde credința,
nu se va mai pomeni numele lui Hristos și nici nu se va mai săvârși
Sfânta Liturghie. Și că precum Hristos-ca om-a trecut prin toate
evenimentele pe care le găsim în Evanghelie, și la sfârșit a trecut
prin Ghetsimani, prin Golgota și a Înviat, tot așa și Biserica
Ortodoxă trebuie să treacă prin toate, ca și trupul lui Hristos, și
probabil că se apropie această perioadă duhovnicească pe care o
numim Ghetsimani și după care urmează Golgota, dar și Învierea,
după cum Hristos Dumnezeul nostru mărturisește!
 246

Israilul cel vechi şi Israilul cel nou

Neamul căruia Dumnezeu i S-a arătat direct prin aleşii Săi. Acesta
a fost şi este Israil, purtătorul de Dumnezeu, cel ales să arate voia
Domnului omenirii căzute. Primul Israil a fost cel născut de Avraam
(„iubitorul de Dumnezeu”) din Isaac şi Iacob (Israil): poporul evreu.
În urma apostaziei colective din Vinerea Patimilor („Pieirea ta prin
tine Israile”), urmaşii „iubitorului de Dumnezeu” îşi pierd calitatea
de aleşi prin naştere şi în Pogorârea Sfântului Duh. Domnul ridică
„urmaşi ai lui Avraam din pietrele neînsufleţite” şi înfiinţează noul
Israil. Poporul creştinesc născut de două ori: o dată din neamuri
(pietrele neînsufleţite) şi a doua oară din apă şi din Duh.

Sfânta Lumină – Hristos a Înviat!

Sf. Lumină vine numai la ortodocşi la Sf. Mormânt ca o continuitate
a adevărului dreptei credinţe. Când nu va mai veni Sf. Lumină va
fi sfârşitul lumii. Sf. Lumină este nematerialnică, străvezie, de o
frumuseţe rară, trimisă de Dumnezeu pentru mângâiere şi
încurajare, câteva minute nu arde, poţi se dai pe faţă. Şi tot astfel
de minune se întâmplă şi pe muntele Taborului venind un nor
luminos la Schimbarea la Faţă.
Ziua Învierii şi să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile,
că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu
ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă. Hristos a
înviat din morţi, cu moarte pe moarte călcând şi celor din
morminte, viaţă dăruindu-le.
Minuni cu Sfânta Lumină. În jurul anului 1112 Ierusalimul era sub
stăpânirea cruciaţilor care l-au cucerit şi au întemeiat Regatul latin
al Ierusalimului. Şi au îndepărtat de la Sf. Mormânt pe patriarhul
ortodox Simion al III-lea. În Sâmbăta Paştilor din 1112 slujitorii
catolici cu ierarhul lor au început să oficieze slujba Vecerniei Mari
şi când au ajuns la imnul „Lumină Lină” nu a venit Sfânta Lumină
şi nici mai târziu. Atunci regele Belduim fiind obişnuit ca în fiecare
an să vadă Sf. Lumină şi atunci slujind catolicii nu a venit şi el
supărându-se pe catolici i-a dat afară şi a trimis să aducă pe
ierarhul ortodox care se refugiase la Mănăstirea Sf. Sava de lângă
 247

Ierusalim. Şi aducându-l pe patriarhul ortodox a făcut rugăciunea

pentru venirea Sf. Lumini la Sf. Mormânt şi în câteva minute a
coborât Sf. Lumină şi s-au bucurat cu toţii (Istoria Sf. Mormânt,
pag. 35) O altă minune în anul 1326 Ierusalimul era ocupat de turci
şi în anul acela ei au mărit taxe la 9000 bani de aur. Patriarhul
ortodox Ioachim nu a avut suma respectivă şi armenii au zis că
plătesc ei şi fac rugăciunea să vină Sfânta Lumină şi la ei nu numai
la ortodocşi. Turcii l-au închis pe Patriarhul ortodox Ioachim la
Mănăstirea Sf. Sava cu toţi preoţii, dar ortodocşii au cerut
sultanului să le îngăduie să facă rugăciune la biserica Sf. Iacob
aproape de Sf. Mormânt la 100 de metri.
Turcii i-au avertizat pe armeni zicând dacă nu vine Sf. Lumină la
voi, pe toţi vă spurcăm. Armenii au făcut slujbă ziua şi noaptea,
dar nu a venit Sf. Lumină şi turcii i-au certat de ce nu a venit Sf.
Lumină la voi doar aţi plătit taxa şi aţi slujit la Sf. Mormânt. În
acelaşi timp ortodocşii făceau slujba tocmai a doua zi pe când
răsărea soarele şi când a zis Patriarhul „Hristos a înviat” s-a crăpat
un stâlp şi a venit Sf. Lumină în vârful stâlpului dar nu se cobora şi
au pus o scară de au luat Sf. Lumină şi au împărţit-o credincioşilor
creştini ortodocşi. Un general turc care păzea a strigat „cred în
Hristos” şi celălalt general i-a tăiat capul şi a ajuns mucenic cu
sfinte moaşte.
Şi văzând turcii că Sf. Lumină a venit tot la ortodocşi au pus un
ciubăr cu murdărie şi le-a dat la fiecare armean câte o linguriţă şi
i-a spurcat pe toţi. Armenii sunt eretici rătăciţi dogmatic sunt
monofiziţi adică zic că Mântuitorul a avut numai o fire, cea
Dumnezeiască. Şi de atunci nu a mai îndrăznit nimeni să
slujească în locul ortodocşilor. Numai la ortodocşi vine Sfânta
Lumină.

Câteva Canoane ale Sfinţilor Apostoli

1. Canonul 10 al Sf Apostoli:” Dacă cineva s-ar ruga chiar şi în
casă cu cel afurisit (adică scos din comuniune cu Biserica), acela
să se afurisească”
 248

2. Canonul 45al Sf Apostoli:” Episcopul, preotul sau diaconul,

dacă s-ar ruga împreuna cu ereticii sau sectarii, să se afurisească,
iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca şi clericii
(adică din cele sfinte) să se caterisească.
3.Canonul 64al Sf Apostoli:”Dacă vreun cleric sau laic intră în
sinagoga iudeilor sau în casa de adunare a ereticilor sau a
sectarilor ca să se roage, cei sfinţiţi să se caterisească, iar laicii să
se afurisească.

Creștinismul
Credința creștin-ortodoxă nu îngăduie donarea și prelevarea de
sânge și organe, eutanasierea, incinerarea, disecția trupului mort
și alte experimente moderne care profanează trupul sub pretextul
extinderii vieții altuia prin metode științifice în detrimentrul vieții
donatorului și în detrimentrul moral al supraviețuitorului.

Ziua cea mare și înfricoșată a Judecății de

apoi
David proorocul zice: "Dumnezeu arătat va veni,foc înaintea Lui
va arde şi împrejurul lui vifor mare. Chema-va cerut de sus şi
pământul de jos, ca să aleagă pe poporul Său".
Această judecată va fi deasupra văii lui Iosafat, numită şi valea
plângerii, lângă Ierusalim.
Şi am văzut când îngerul a deschis pecetea și, iată cutremur
mare s-a făcut, învăluindu-se toate şi tot muntele şi ostrovul s-au
mutat din locurile lor şi netede s-au făcut. Soarele s-a făcut negru
ca un sac de păr şi luna întreagă s-a roşit ca sângele, stelele au
căzut ca smochinele clătinate ca de vijelie.
Iar dinaintea feţei Domnului, cerul s-a strâns, dându-se la o parte
ca un cort şi împreună cu pământul au fugit şi nu s-au mai găsit
loc pentru ele (Apoc.20, 11, 13).
Şi când se vor deschide cerurile la judecata cea mare, se va
arăta pe norii strălucitori, Sfânta Cruce înconjurată de stele, care
 249

va străluci de mii de ori mai mult ca soarele, apoi imediat vine

Chivotul Legii Domnului cu Tablele Legii, cupa cu mană şi toiagul
lui Aaron - pe care Proorocul Ieremia le-a îngropat într-o stâncă
în pustiu, pecetluindu-le cu numele Domnului celui viu, unde se
află până la dreapta judecată.
Vin toate acestea ca să arate că vine acelaşi Dumnezeu, Care a
dat
amândouă Testamentele, Sfinta Cruce va merge înainte ca semn
de biruinţă.
Sfântul Apostol Pavel spune: Iată mare taină va spun vouă că nu
toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba într-o clipeală de ochi la
glasul trâmbiţei de apoi, a arhanghelului când morţii se vor scula
din veacuri, ca împreună să întâmpinăm pe Domnul în văzduh și
așa pururea cu Domnul vom fi.
Si vor veni la judecată, îngerii din ceruri, diavolii din iad şi toţi
oamenii
de la începutul lumii şi până la sfârşit. Si va desparte Domnul pe
oamenii cei
buni de cei răi, cum desparte păstorul oile de capre - cei răi vor
merge la
chinurile iadului, iar cei buni la fericirea din împărăţia lui
Dumnezeu - în care va fi cer nou şi pământ nou – ci și de adevăr
și celelalte.
Omul la judecata de apoi va fi întrebat deDomnul, precum scrie
în Evanghelie, dacă a făcut milă și milostenie.
Într-adevăr milostenia este o mare virtute şi curăţă mulţime de
păcate şi schimbă firea omului în bunătate şi smerenie, care te
apropie de Dumnezeu.
Milostenia izvorăşte din dragoste. Iar dragostea de Dumnezeu şi
de aproapele, este o virtute a desăvârşirii şi una din însușirile
Duhului.
Judecata obştească sau generală -A doua Venire a Domnului
nostru Iisus Hristos
Atunci la glasul trâmbiţei Arhanghelului toţi morţii vor învia cu
trupuri nematerialnice, nestricăcioase. Şi se vor aduna la Ziua
cea Mare şi înfricoşată a Judecăţii toată făptura lui Dumnezeu
cea cuvântătoare, de la începutul lumii, de la Adam, până la
 250

ultimul om de la sfârşitul lumii. Şi vor fi aduşi toţi îngerii din ceruri

şi toţi dracii din iad – ca să dea socoteală fiecare ce a făcut, cum
a lucrat şi ce a greşit.
Toţi vor sta înaintea tronului de judecată a lui Hristos cu frică şi
cu cutremur, aşteptând fiecare sentinţa pentru veşnicie, ori la
fericire, ori la chinuri.
Maica Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi
Pururea Fecioara Maria va sta de-a dreapta Fiului său şi
Dumnezeului nostru, iar Sf. Ioan Botezătorul va sta de-a stânga
Mântuitorului.
Cei 12 Sf. Apostoli vor sta pe 12 scaune şi vor judeca cele 12
seminţii ale lui Israil. Vor sta aproape şi Proorocii, Mucenicii,
Mărturisitorii, Cuvioşii şi toţi drepţii care au luptat şi au biruit răul.
Şi vor fi despărţiţi, precum desparte oile de capre – cei ce au
lucrat cele bune de-a dreapta care vor merge împreună cu îngerii
în fericirea Împărăţiei lui Dumnezeu – iar cei ce au lucrat cele
rele de-a stânga, care vor merge în chinurile iadului împreună cu
diavolii, în vecii vecilor.
Acolo în ceruri va fi cer nou şi pământ nou unde domneşte
dreptatea şi fericirea – o turmă şi un păstor, toţi vor fi una – unde
nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici muncă – ci odihnă,
dulceaţă, lumină, bucurie şi fericire în vecii vecilor.

Explicarea împletirii metanierului

A.O boabă consumă 5-8 cm

B.La 100 de boabe trebuie 5,5-8.5 metri
C.La 150 de boabe trebuie 8-12,5 metri
D.Lungimea firelor trebuie să fie duble
E.Toată lungimea se împarte în două, două fire într-o parte, două
fire în cealaltă parte
F.La jumătate se face un nod
G.Jumătate din numărul boabelor se face de o parte a nodului și
cealaltă jumătate de boabe se face de cealaltă jumătate a nodului
 251

H.După executarea boabelor din ambele părți, se unesc cele două

capete, făcându-se 4 fire, cu care se face cruciulița, continuându-
se cu un ciucure
I.Se lucrează pe mâna stângă
J.Se lucrează numai cu și prin degetul mare și cel lung
K.Se lucrează cu două fire
L.Se face un nod la jumătate
M.Lungimea firelor, atât unul cât și celălalt, se adună snop și se
slăbește câte puțin în timpul lucrului
N.Se așează nodul pe jumătatea muchiei de sus a palmei, între
degetul mare și arătător
1.Se trece un fir prin palmă și celălalt prin spatele palmei,
amândouă atârnând în jos
2.Se trece firul din spate prin spatele degetelor arătător și lung,
venind în față printre degetul lung și cel mijlociu, traversează
palma trecând peste fața degetului mare prin stânga, îl înconjoară
prin spate, trecând printre degetul mare și firul care vine de la nod
și apoi trece peste el însuși, coborând prin palmă, în jos, prin
stânga celuilalt, formând paralele în jos
3.Se ia firul din dreapta și se trece în spate printre degetul lung și
cel mijlociu
4.Se ia partea ochiului din fața degetului mare, lungindu-se ușurel,
fără să fie scos din deget și se bagă în degetul lung, fără să fie
sucit deci rămânând și în cel mare și în cel lung
5.Se ia firul de la baza feței degetului lung, care este de-a
curmezișul și între fire – se trage ușurel lungindu-se și ținându-se
cu degetele – se scoate ochiul din degetul mare și se lasă liber în
palmă; apoi se continuă băgându-se în degetul mare firul ținut și
apoi se strunește firul din palmă.
6.Se ia firul din spatele palmei, fiind între degetul lung și cel
mijlociu, se trece prin spatele degetului lung, ajungând în palmă
printre degetul lung și arătător. Se bagă prin ochiul din fața
degetului mare atârnând în jos, paralel cu celălat fir formând un X
în mijlocul ochiului dintre degetul mare și cel lung
7.Se iau ambele fire din fața degetului lung(care sunt în formă de
X), se trag ușurel ,lungindu-se și se bagă în degetul mare,
 252

rămânând și celălat fir, acum fiind trei fire în spatele degetului mare
și un fir atârnând în față, jos, în stânga, paralel
8.Se ia firul din palmă, fiind în dreapta, se scoate în spate printre
degetul lung și cel mijlociu, se trece apoi prin spatele degetului
lung și se bagă printre degetul lung și cel arătător, ajungând în
față, se duce până la degetul mare și se trece după toate firele(3
la număr), de lângă degetul mare și firul care vine de la nod; și
trecând prin ochiul dintre degetul mare și cel lung, apoi se dă peste
cap între degetul mare și nod
9.Se ia firul celălalt din stânga palmei, se trece printre degetul lung
și cel mijlociu și se trece prin partea de jos a toate firele de după
degetul lung, apoi se trece printre degetul lung și cel arătător,
ajungând în față. Apoi trecând pe după cele 3 fire de sus prin
ochiul dintre degetul arătător, firul din dreapta și din stânga care
vin de la nod și scoțându-se prin ochiul dintre degetul mare și cel
lung, pe deasupra celor trei fire de jos, apoi lăsându-se firul în jos
în dreapta; aducându-se apoi celălat fir în jos, în stânga, paralel
cu celălalt
10.(Se face alegera I, începând din spatele degetului mare)
Se apucă firul din spatele degetului mare care vine de la nod, se
trage ușurel, lungindu-se puțin, se ține și apoi cu degetul lung se
împing celălalte două fire peste degetul mare, până ce scapă în
palmă în fața degetului mare și firul care vine de la nod rămâne pe
loc în degetul mare
11.(Se face alegera II – a, ca la faza anterioară)
Se începe în spatele degetului lung, aici fiind un ochi. Prindem
de el și în partea dinspre nod trebuie neapărat să fie două
fire(dacă nu sunt trebuie să facem să fie:atunci luăm firul din
fața ochiului și îl trecem peste ochi). Acum ținem ochiul cu
degetele mare și lung de la mâna dreaptă și cu degetul
arătător tragem toate firele(trei la număr) peste degetul lung,
lăsându-le să cadă în palmă și apoi lăsăm ochiul în degetul
lung care vine de la nod. Acum am ajuns la forma crucii:
a) Un ochi cu un singur fir în degetul mare
b) Un ochi cu un singur fir în degetul lung
c) Un ochi în degetul arătător cu firele care vin de la nod
 253

d) Firele care atârnă prin palmă în jos

12.Acum se începe să se tragă ușurel de firele care atârnă în
palmă, când de stânga, când de dreapta până când ajung la
o mărime de aprox. 2 cm
13.Apoi se scoate din degetul mare și cel lung și se pune în
forma crucii cu boaba pe fața vârfului degetului arătător.
Prima dată se trage de partea de sus a ochiului din stânga și
apoi de parteade sus a ochiului dreapta, până se apropie de
cealaltă boabă, după preferință. Apoi se trage și de firele care
atârnăîn jos, pe rând. Tot odată se apasă pe boabă pe toate
părțile până ce ajunge uniformă și strânsă.
14.Și acum se începe ultima fază(se lucrează cu un ac mare
cu mâner). Se începe cu ochiul din stânga și întotdeauna din
partea ochiului care vine de la nod(pentru că așa este
normal). Apoi se continuă să se tragă în sens opus,
urmărindu-se firul. Trebuie să se împletească uniform și
strâns, trăgându-se tare de fir și apăsând pe boabă. Se
scoate de 3 ori în sus și a patra oară terminându-se trăgând
firul în jos. La fel se face și cu partea dreaptă, la amândouă
se lucrează strâns.

Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus

Hristos I se cuvine toată lauda, slava,
cinstea şi închinăciunea împreună şi
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi
Pururea Fecioarei Maria şi a tuturor
sfinţilor. Amin!
 254

CUPRINSUL

Prefață
RUGĂCIUNEA ........................................................................................... 1
Rugăciunea inimii ................................................................................. 7
(lucrarea rugăciunii mântuitoare) ........................................................ 7
Meșeșugul rugăciunii inimii ................................................................. 7
Rugăciunea lui Iisus .............................................................................. 7
Reținerea respirației .......................................................................... 23
( Sf. Vasile cel Mare +380 ) ................................................................. 23
Cele patru foloase din reţinerea respiraţiei (Calist II Xantopol) ........ 25
Rugăciunea răpire-extaz-contemplaţie ............................................. 27
Sufletul ............................................................................................... 29
Voința ................................................................................................. 31
Valoarea sufletului ............................................................................. 31
Trupul ................................................................................................. 32
Inima trupească ................................................................................. 33
Inima duhovnicească ......................................................................... 34
Mintea ................................................................................................ 36
Paza minţii .......................................................................................... 39
Mişcările minţii................................................................................... 40
Lupta cu gândurile ( Sf. Teofan Zăvorâtul ) ........................................ 42
Cele două vămi sau înșelări ce le întâlnește mintea în calea către
poarta inimii ....................................................................................... 43
Lacrimile ............................................................................................. 44
 255

Lumina ................................................................................................ 45
Căldurile ............................................................................................. 46
Alergarea la țintă................................................................................ 46
(Sf.Nicodim Aghioritul 1749-1809) .................................................... 46
ÎNVĂȚĂTURI DUHOVNICEȘTI ................................................................. 48
Cunoştinţa şi lucrarea ........................................................................ 48
Despre Maica Domnului .................................................................... 54
Răstignirea Domnului ......................................................................... 55
Cugetarea la moarte și la judecata de apoi ....................................... 55
Litia sau Trisaghionul la morți ............................................................ 57
PĂCATUL ................................................................................................ 66
Păcatul ................................................................................................ 66
Patima ................................................................................................ 68
Mândria .............................................................................................. 72
Clevetirea ........................................................................................... 73
Judecarea ........................................................................................... 73
Osândirea ........................................................................................... 74
Desfrânarea ........................................................................................ 74
Curvia (Sf. Efrem Sirul ) ...................................................................... 75
Slava deşartă ...................................................................................... 76
Iubirea de arginți sau de bani și de averi ........................................... 77
Îndreptăţirea de sine.......................................................................... 78
Iubirea de sine .................................................................................... 78
Hula .................................................................................................... 82
 256

Negrijania ........................................................................................... 83
Desfătarea .......................................................................................... 83
Râsul ................................................................................................... 84
Minciuna ............................................................................................ 84
Mânia. Iuţimea ................................................................................... 84
Păcatele săvârșite cu gândul .............................................................. 85
Deznădejdea ...................................................................................... 86
Păcatul cu limba ................................................................................. 86
Fumatul .............................................................................................. 87
Beția ................................................................................................... 87
DESPRE CĂLUGĂRIE ............................................................................... 88
Mănăstirea şi viaţa călugărească ....................................................... 88
Călugăria(Sf. Ioan Gură de Aur) ......................................................... 89
Câteva cuvinte din rânduielile călugăreşti(Sf. Antonie cel Mare) ..... 91
Pustia .................................................................................................. 94
Liniștirea ............................................................................................. 95
Pustnicia ............................................................................................. 96
Stâlpnicia ............................................................................................ 98
Ascultarea ........................................................................................ 100
Ascultarea de Dumnezeu ................................................................. 102
Fecioria ............................................................................................. 102
Curăția .............................................................................................. 105
Sărăcia de bună voie ........................................................................ 105
Defăimarea de sine .......................................................................... 106
 257

Privegherea ...................................................................................... 106

Frica .................................................................................................. 106
IUBIREA DE SINE ȘI DE PLĂCERI ........................................................... 107
Versuri duhovniceşti ( Sf. Ioan Iacob ) ............................................. 107
Versuri morale și duhovniceşti(Pr. Cleopa) ..................................... 110
Versuri împotriva imoralei, luxului și a sulemenirilor- .................... 112
Protos. Ioanichie Bălan (1930 – 2007) ............................................. 112
DESPRE DUMNEZEU ............................................................................ 116
Dumnezeu este totul întru toate după lucrare și întru nimeni,nimic
după Ființă ....................................................................................... 121
Despre Fiul lui Dumnezeu ................................................................ 122
Duhul Sfânt....................................................................................... 122
Harul Duhului Sfânt .......................................................................... 123
Facerea ............................................................................................. 125
Despre Maica Domnului .................................................................. 134
Despre iubirea Maicii Domnului(Sf. Siluan Athonitul) ..................... 136
Dogma Preasfintei Treimi ................................................................ 137
Omul ................................................................................................. 142
Paza celor cinci simțuri (Sf. Nicodim Aghioritul 1749-1806) ........... 145
Scopul vieții creștine ........................................................................ 146
Călătorind spre veșnicie ................................................................... 147
Calea, Adevărul și Viața.................................................................... 148
Adevărul – Ce este Adevărul? .......................................................... 150
Viața – Ce este Viața? ...................................................................... 150
 258

Lumina .............................................................................................. 151

Păcatele tinereților și ale neștiinței (Sf. Teofilact) ........................... 153
Din cartea înțelepciunii lui Solomon ................................................ 154
Din cartea înțelepciunii lui Isus fiul lui Sirah .................................... 155
Sfânta Biserică Ortodoxă ................................................................. 155
Mântuirea ........................................................................................ 157
SFINTELE TAINE ................................................................................... 159
Sfânta Taină a Botezului................................................................... 160
Cum începe viaţa creştină în Sf. Taină a Botezului(Sf. Teofan
Zăvorâtul) ......................................................................................... 162
Taina Sfintei Pocăințe prin Mărturisirea păcatelor ......................... 162
Întoarcerea de la păcat la curăție și de la diavol la Dumnezeu ( Sf.
Teofan Zăvorâtul ) ............................................................................ 166
Viaţa creştină în Taina Pocăinţei (Sf. Teofan Zăvorâtul) .................. 166
Pagubele și primejdiile pierzătoare de mântuire a celor care
păcătuiesc mereu cu nădejdea înșelătoare că se vor mărturisi și se
vor pocăi( Sfântul Nicodim Aghioritul )............................................ 167
DESPRE VIRTUȚI ................................................................................... 170
Virtutea ............................................................................................ 170
Calea desăvârşirii ............................................................................. 171
Nepătimirea ..................................................................................... 176
Credința, Nădejdia și Dragostea ...................................................... 176
Recunoștința față de Dumnezeu ..................................................... 181
Dreapta socoteală ............................................................................ 181
Smerenia .......................................................................................... 181
 259

Blândețea ......................................................................................... 183

Răbdarea .......................................................................................... 183
Mila. Milostenia ............................................................................... 184
Nevoinţa ........................................................................................... 185
Postul ............................................................................................... 187
Necazuri şi boli ................................................................................. 190
Iertarea ............................................................................................. 192
Conștiința ......................................................................................... 192
Rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri și faceți bine celor ce vă urăsc,
binecuvântați pe cei ce vă blesteamă .............................................. 193
Tânguirea sufletului despre trup ..................................................... 194
Portul destrăbălat al femeilor, dar și al bărbaților .......................... 217
Avortul.............................................................................................. 218
Televizorul, calculatorul și telefonul mobil ...................................... 221
Natura .............................................................................................. 223
Religia ............................................................................................... 224
Știința ............................................................................................... 225
Înșelăciuni diavolești ........................................................................ 225
Adâncul cel neștiut al patimilor ....................................................... 228
(Sf. Nicodim Aghioritul) .................................................................... 228
Plăcere şi durere(Sf. Maxim Mărturisitorul) .................................... 229
Înşelarea de sine .............................................................................. 230
Ispitirea omului din opt părți ........................................................... 231
Pascalia 2000-2064 .......................................................................... 232
 260

Stiliștii ............................................................................................... 237

Oastea Domnului ............................................................................. 237
Sf. Fotie – Combaterea ereziei filioque romano-catolice despre
purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul ........................... 238
Sfinții Prooroci Ilie şi Enoh ............................................................... 239
Proorociri despre vremurile din urmă ............................................. 240
Vremea de Apoi ............................................................................... 243
Semne prevestitoare înainte de sfârşitul lumii................................ 244
Israilul cel vechi şi Israilul cel nou .................................................... 246
Sfânta Lumină – Hristos a Înviat! ..................................................... 246
Câteva Canoane ale Sfinţilor Apostoli ............................................. 247
Creștinismul ..................................................................................... 248
Ziua cea mare și înfricoșată a Judecății de apoi .............................. 248
Explicarea împletirii metanierului .................................................... 250