MIRCEA BRENCIU

CU MASCA
PE FIGURĂ
O feerie (e)scatologică

ROMAN
Ediţia a II-a

Postfaţă: Titu Popescu

Editura S.Z.O.C „Cincinat Pavelescu” Braşov, 2020

Corectura: Mircea Brenciu
Tehnoredactare & copertă: George Hudiţă
Foto: arhiva autorului

Foto puzzle coperta I: (de la stânga spre dreapta)

r.1: Darie Magheru, Ioan Alexandru; r.2: George Boitor,
Adrian Hamzea, Nicolae Stoie; r.3: Daniel Drăgan, Ioan Ciutacu,
Mihai Deşelaru; r.4: Corneliu Merlău, Marius Petraşcu, Mihai Arsene.

Foto coperta IV: Sărbătorirea numărului 10.000 al ziarului „Drum Nou”,

(stânga sus): dr. Zoltan Fokt, Alin Drugă, Mircea Brenciu,
Kovacs Elena, Ion Iordache, red. şef Ion Ciutacu, Atila Socaciu,
Mircea Valer Stanciu, corectoarea şefă Duţa Maria, Leon Schaer,
administratorul Mihai Vasile; (stânga jos): şoferul Nicolae Teletin,
Marius Petraşcu, Mitel Popescu, Eduard Huidan, Iancu Obeadă.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MIRCEA BRENCIU
Cu masca pe figură, o feerie (e)scatologică / Mircea Brenciu
Editura Societăţii ziariştilor şi oamenilor de cultură
„Cincinat Pavelescu” - Braşov, 2020

ISBN 978-606-94461-6-4

Tipografia: ECRAN MAGAZIN

Adresa: Str. De Mijloc 104A,
500069 Braşov - România
Tel./fax: (+40)368.401.070; (+40)368.401.071
E-mail: ecranm@gmail.com / ecran2004@yahoo.com
 PROLOG
SCATOLOGIC
 Cu masca pe figură

Sunt mulţi ani de când o anumită parte a conştiinţei mele îmi

impunea să scriu un roman. Era aici o formă de a tranşa foarte
simplist idealul general de acumulare individuală. Cine dintre
marii meseriaşi ai vremii, în viaţă sau în spirit, ar fi fost în stare
să vină, în urma unei comenzi ferme, să măsoare dozele de curaj
şi de nebunie care sunt necesare pentru marea şi curajoasa
responsabilitate a scrierii unui roman cu personaje reale, dar şi
fictive, deosebit de integrate în contextul lor istoric, păstrând
pentru cititorul capacitat afectiv chiar şi... mirosul stătut al trecutului,
un rezultat al combinaţiei sudoare, sânge, parfum de proastă
calitate şi excrement, acesta din urmă fiind foarte important,
fiindcă odorizarea prin secretare naturală este cea mai veche
formă de delimitare a unui teritoriu vital. Înaintea posibilităţii
exprimării verbale a intervenit întodeauna factorul „riencefalic”,
cel care ascultă de legile naturale ale speciei, impulsul reacţional
având punctul de plecare (şi) în olfactiv.
Cercetătorul francez G. Lazorthes relatează în „Cartea simţurilor”:
„micile mamifere carnivore numite mustelide (dihorul, sconcsul) îşi
golesc glandele anale pentru a se apăra; se elimină astfel un lichid
fetid cu miros puternic care face toate animalele să fugă. Mirosul
compensează uneori mediocritatea unui alt tip de sensibilitate”.
Pentru animale, dar şi pentru oameni, teritoriul este un concept
esenţial, iar asupra lui individul ori grupul îşi pun decisiv amprenta,
prin marcare odorifică întâi, gestul având un caracter profund
senzitiv.
În ceea ce priveşte exclusiv fiinţa umană, se poate spune că
reziduurile provenite din actul culinar reflectă un anumit nivel
de civilizaţie, concluzia fiind că „după ceea ce mănânci se ştie cine
eşti”.

6
 Mircea Brenciu

Serviciile de spionaj străine erau foarte interesate, de pildă, în a

analiza scaunul „geniului din Carpaţi” tocmai pentru o mai completă
fişă analitică a subiectului, insistându-se şi asupra situaţiei generale
din România, când analiza oricărui alt rahat abandonat de vreun
băştinaş ar fi demonstrat proporţiile tragediei în care se găsea neamul
ăsta atât de generos, de gurmand şi atât de uşor de stăpânit.
Textul de faţă exprimă obligatoriu o anumită stare de adecvare, de
psihanaliză şi de raportare la substanţa mediului inspirator. În clipa
în care am tras concluzia am avut imediat acuta dorinţă de a renunţa
la a mai scrie romanul.
În ce Pantheon al scriitorilor mi-aş fi găsit un loc cu această carte
a scatologicului?! Ce îndrăzneală în încercarea de a cuceri cititorul!
Nici o promisiune despre adevăr şi valorile lui, despre estetică şi
principiile ei kantiene, nici despre bunul-simţ al omului de cultură
autentic, asupra căruia nu trebuie să planeze vulgul sau găselniţa
preţului aiurea găsit.
O introducere de roman neconformă principiilor admise de tradiţie
şi, din contră, iluzionând cu logica isteaţă a tramei, cu tratarea destul
de sarcastică a personajelor, să scap, ca autor, de barierele tuturor
prejudecăţilor, parcurgând o cale uşor preţioasă şi, de ce nu, chiar
licenţioasă.
Ei bine, „preţul” a fost stabilit fără şansa niciunei întoarceri. O să
vă explic acum de ce...
În vremurile când, frivol şi pubert, răscoleam orice îmi stârnea
curiozitatea, am aflat că arhivele şi podurile aveau un misterios miros de
roze strivite între coperţi de carte. Acest simţ îl memorez pentru fiecare
loc păstrător de hârtii vechi şi uscate, fie în poduri, fie în rafturi.
Ei bine, aceleaşi poduri şi rafturi de altă dată, astăzi au un pronunţat
iz de fecale, în ciuda nemişcării şi uscăciunii lor constante.

7
 Cu masca pe figură

Ceva în aer, în lume, în spirit a produs această transformare

categorică a miresmei, lucru care mi-a determinat anularea oricărei
nostalgii provenite prin miros. Prea des am constatat, în ultimul timp,
acest sacrilegiu pentru memoria nasului meu, aflând că nimic nu mai
miroase ca acum treizeci de ani, când, extrem de tânăr, sorbeam
istoria cu nările, fiindcă minte nu prea aveam. Acum, că am
dobândit câte ceva, totul îmi pute şi tare mi-e teamă că nu mă voi
mai putea eschiva de leit-motivul olfactiv al romanului pe care mi-am
propus să-l scriu.
Doamne, mai bine renunţ decât să încep sub aceste auspicii.
Dar ce să fac? Să amân?
Ne putem întreba, desigur, dacă în multitudinea manifestărilor
spiritual-culturale se găsesc şi cele de tip scatologic; ba mai mult,
dacă această dimensiune ce ţine de lumea gunoiului poate fi
inclusă în vreo clasă estetică. Dar ceea ce s-a demonstrat cu
consecvenţă timp de vreo cincizeci de ani în România nu este
altceva decât împlinirea la un nivel optim a unei realităţi de ordin
abject, sub reperele absolute ale scatologiei extinse existenţial.
Toate componentele, de la limbajul cacofonic (de care nu mă voi
feri în această carte) până la graţioasa dâră cafeniu-roşcată a
ideologicului, acest fir al unei Ariadne cuprinse de purgaţie şi aflată
în imposibilitatea de a recunoaşte că a confundat coprolul cu ciocolata
de teamă să nu o râdă lumea, repet, toate componentele vieţii
româneşti de după proclamarea republicii sună ca comunismul
biruitor, acest comunism ce poartă mirosul activistului nespălat
şi neşters la fund din respect pentru galbena hârtie a gazetei
„Scânteia”, dar care nu a uitat să se dea cu odicolon pe faţă şi pe
mâini, ca semn al bunăstării şi civilizaţiei.

8
 Mircea Brenciu

Toţi aceşti manipulatori de rahat politic, în zilele de la finele

Mileniului al II-lea, sunt angrenaţi în cele mai capitaliste speţe,
ocărând ca birjarii pe cel ce a fost cândva primul om al ţării,
cel mai dăştept şi cel mai iubit, mentorul şi idolul lor! Toţi aceşti
nemernici cocoţaţi pe grinzile puterii compun noua clasă românească
a kakistocraţiei. *
Aşadar, acest roman trebuia scris cu tot riscul asumat din preambul.
Toate argumentele unei epoci de curând trecute au fost expuse,
criticate ori lăudate suficient, în aşa fel încât să existe creat pentru
posteritate tabloul sinoptic al unei jumătăţii de veac fără precedent
în istoria nemerniciei umane, acest tablou care ar fi fost grav afectat
dacă i-ar fi lipsit feeria olfactivă. Cu condiţia expres menţionată aici
ca vajnicul cititor să nu cumva să comită greşeala de a lectura altfel
decât oglindindu-se în masca de pe figura vanităţilor lui cotidiane,
acea mască care îi lipseşte omului doar atunci când doarme, ori când
se află în cel mai intim moment al vieţii lui de rezemător şi făcător
de scaune. Descătuşat de angoasa existenţei publice, cititorul se va
lăsa pradă, cu devotament şi senzualitate, tuturor deliciilor olfactiv-
sentimentale şi se va recunoaşte pre sine în deplină conspirativitate
cu unele din personaje. Nepervertit de influenţe exterioare, îşi poate
permite câteva minute de reflecţie şi, dezamăgit ori satisfăcut de
subiectul cărţii şi de propriul personaj descoperit aici, să tragă apa
pentru a nu confunda de tot realitatea cu utopia.

* Scriitorul american de origine română, Dorin Tudoran, lansează în S.U.A. în 1993 în revista „Agora” noţiunea
de kakistocraţie, de la grecescul „kakistateo”, ceea ce înseamnă a fi prea puţin solid, inconsistent. Kakistocraţia
ar caracteriza orice perioadă de tranziţie de la regimuri totalitare, poliţieneşti la democraţie. Nimeni nu neagă
dificultăţile ce se pot ivi în această perioadă, datorate în mare parte moştenirilor blestemate, o zestre inevitabilă.
La noi, această dotă este, mai mult ca oriunde - pentru că nu funcţionează salutarul ecarisaj, nici neostenita salubritate
un balast primejdios, pestilenţial, indecent. (A.I. Brumaru, „Kakistocraţia”, 05 nov.1993 - „Mesager” Braşov)

9
 Cu masca pe figură

V asile Fetidu era de mic colportor. O asemenea însuşire o capeţi din

educaţie, dar fără un teren pregătit din naştere nu vei putea fi decât
un biet răspândac cu un acces social scăzut, ceea ce nu era cazul lui
Vasile, care a trăit din pruncie cu ideea fixă că va deveni un mare activist de
partid. Tatăl lui, ilegalist, scăpat de vechea Siguranţă a statului, i-a explicat
fiinţei fără judecată, care era copilul Vasile, că viitorul luminos nu se poate
realiza fără activişti. La şcoală copilul avea note mari, chiar prea mari
în raport cu cunoştinţele lui. Mărunt şi flasc, brunet şi vânăt sub ochi, cu
mâinile mereu umede şi calde, legate de umeri ca nişte inutile unelte ale
zbaterii, aducea mai degrabă cu tipul de gospodar mereu îndatoritor, dar
cu ascunse obiceiuri de onanist precoce, în timp ce arbora în permanenţă
acel rictus agăţat subtil sub streaşina unei priviri parcă animate de
abstracte gânduri măreţe, cu buzele mereu strânse într-un semnal al efortului
permanent. Doar nasul fin şi ciudat, aşezat pe obrazul impersonal, avea
ceva deosebit. Nările, mai mereu dilatate sugestiv, exprimau toate trăirile
cu fidelitate şi fremătau cu emoţie şi cu fervoare. Nu într-un târziu nasul i-a
devenit suportul unor superbi ochelari, ale căror rame de aur îi vor schimba
radical destinul. Cu aceşti ochelari, Vasile arăta ca un adevărat intelectual
în care ţara putea avea încredere, pe umerii căruia viitorul se putea consolida
spre o veşnicie plină de glorie.
După stagiul făcut la U.T.C.-ul din şcoală, Vasile a fost îndrumat să
lucreze un an în uzină. Exista în acest sens o directivă precisă: nimeni nu
putea să ajungă activist decât dacă provenea din rândurile muncitorimii.
Uzina l-a primit cu braţele deschise. Tânărul a păşit în viaţă cu dreptul şi
bine a făcut, numai că, dintr-un stupid accident de muncă, a rămas cu
piciorul... drept puţin mai scurt. Electrocarul care l-a lovit era condus prin
secţie de un bezmetic, în timp ce Vasile lua de zor o notă explicativă unui
strungar ce întârziase la program. Gurile rele zic că ar fi fost vorba de o
răzbunare, dar nu este bine să cobori urechile la bârfe.

10
 Mircea Brenciu

Vasile colporta, desigur, cu alţii şi nu cu el însuşi. Era clar că îşi începuse

adevărata şcoală politică acolo, în rândurile clasei muncitoare. În ciuda
nenorocirii care se abătuse asupra lui, munca cu oamenii l-a însufleţit şi
mai mult. Îşi construise o reţea de informatori după cele mai bune reguli
de specialitate. Se turna pe acolo într-o adevărată fericire de dragul unor
prime şi chiar avansări... Cu documentarea strânsă la zi, Vasile „semna
condica” la secretarul B.O.B. cu problemele organizatorice, despre care se
credea că este unul din ceiştii (ofiţer de informaţii) acoperiţi din uzină. Aşa
şchiop cum se găsea, Vasile era mai ager şi mai sprinten decât oricine, dar
să nu îl fi întrebat cum funcţiona vreun agregat, că ar fi dat timid din mâini
şi ar fi replicat: „Eu am altă menire aici”. Într-adevăr, rostul lui era dincolo
de rigidele interese de producţie, limitative şi obstrucţioniste.
El construia conştiinţe, forma oameni, îndruma colective. Până şi directorii
îl ascultau cu respect şi răbdare. Vasile era un izvor de citate din Marx şi
Engels. Din când în când, pronunţa cuvântul magic Feuerbach, pentru ca
prin el să pregătească doct trecerea de la clasici la moderni. Şi, Doamne,
cum îi mai turuia glasul când atingea apoteotic vreo teză de-a lui Ceauşescu!
Înnobilat de alese sentimente pentru Secretarul general al partidului, Vasile
cuprindea cu ochii umezi şi strălucitori întreaga asistenţă şi rostea, cu o
dicţiune fonfănită aproape perfectă, nemăsuratele inepţii din operele alese.
Asistenţa înţepenea umilită la auzul acestor celebre fraze, nemaiputând
separa „valorile” textului citat de cele oratorice. Vasile devenise un soi de
demiurg politic, un geniu integrator, un adevărat conducător. Uneori, când
vorbea, venea dinspre el un discret miros de closet proaspăt spălat de apa
trasă neglijent. Probabil lui Vasile îi mirosea gura, dar ce mai conta o lingură
de rahat în acest imens butoi de varză care era uzina întreagă, cu toate
mirosurile ei... Nimeni şi nimic nu îl oprea pe Fetidu să-şi ducă la bun sfârşit
sarcinile încredinţate de partid. El era cu adevărat OMUL DE TIP NOU, individul
standard al autohtonului cuprins de frisonul comunismului aplicat creator.

11
 Cu masca pe figură

Tot gurile rele spun că, înainte de război, tatăl lui Vasile se numea,
de fapt, Iancsy Csuri şi era de loc de prin Harghita, dar că liberalii l-au
strămutat, alături de alţii ca el, în judeţul Prahova la sonde. Unii dintre
aceştia au intrat în diversele celule subversive comuniste, s-au românizat,
întemeind adevărate conclavuri valahe, cu tradiţii cu tot. Se mai spune că
la botezul românesc şi-a luat numele de Ion Pelticu, că era puţin împiedecat
la limbă bătrânul mustăcios, dar că plutonierul de poliţie, care nu prea se
avea cu cartea, i-a înscris în noul buletin numele de Felticu. După vreun
an şi-a dat seama de eroare şi a făcut o cerere de schimbare, care i-a fost
aprobată. Acelaşi plutonier deştept i-a făcut corectura din Felticu în Fetidu,
avertizându-l pe bătrân pe un ton ameninţător: „Gata cu prostiile!
Cum te-am scris,aşa rămâne”. Şi aşa a rămas până în zilele de azi şi
numele fiului său, care îi semăna la ambiţii, la culoarea pielii şi chiar la
vorbă. Vasile era puţin fonfănit, dar acest mic defect a fost transformat mai
târziu într-o calitate a discursului său politic. Fonfănitul devenise un fel de
pauză de respiraţie mascată, transformată într-o tonalitate redundantă, de
parcă avea mereu gura plină când vorbea. Cuvintele pronunţate musteau
şi palpitau într-un mod foarte personal, astfel încât meteahna devenise o
calitate.
Peste întreaga carieră a Fetidului veghea neostenit partidul şi ochiul său
ager, Securitatea… Ca o încununare a minunatelor sale calităţi, Vasile a
fost admis la Academia „Ştefan Gheorghiu”.
Nimeni din uzină nu s-a bucurat de plecarea lui la studii, fiindcă directorii
au văzut o ameninţare directă pentru viitorul scaunelor lor, iar muncitorii
ştiau că în locul lui Vasile se pregăteşte unu’ Popescu, tânăr venit din
învăţământ, dar obligat la stagiul de muncitor pentru o viitoare catapultare.
Se spunea că se comporta foarte dur cu colegii lui, ceea ce nu avea darul
să aducă linişte prin uzină. Părinţii lui Popescu erau de prin Dorohoi,
se numeau Weismann, dar pe timpul lui Ana Pauker...

12
 Mircea Brenciu

Toată lumea ştie că această instituţie de învăţământ superior a fost

înfiinţată din trufie naţională, în mare parte justificată. Până la înfiinţarea
ei, cadrele politice din diversele domenii erau şcolite prin U.R.S.S., unde
se învăţa politică şi diversiune, fapt ce determina obligatoriu semnarea
unui angajament faţă de serviciile secrete sovietice. Înalţii noştri şcoliţi pe
meleaguri rusofone se întorceau acasă bine pregătiţi politic, capabili să
preia sub conducere orice pârghie social-politică sau economică şi s-o
îndrume în aşa fel încât să nu iasă niciodată de sub comandamentele la
care au subscris în anii studenţiei.
Ori, Academia „Ştefan Gheorghiu” şi-a propus să construiască omul
politic comunist de sorginte autohtonă, stopând astfel riscul împânzirii
întregii infrastructuri cu oamenii ruşilor. Tragedia era că ideologia pe care
se întemeiase sus-numita academie se afla oricum împotriva intereselor
istorice ale românilor, dar scurgerea informaţiilor prin aceste canale a
fost limitată, creându-se iluzia independenţei faţă de fratele mai mare
de la răsărit.
Şcoala superioară de jurnalistică a academiei l-a înghiţit printre alţii şi
pe tânărul Fetidu. Laba grijulie a partidului s-a aşezat pe creştetul lui
îmbogăţit cu experienţa uzinală, cu delicata muncă cu omul. Mâna de
gazetar şi-o formase cu notele informative zilnice, a căror redactare a
produs multă transpiraţie dar şi multe reproşuri din parte lectorilor acestora.
Aşa a învăţat stilul ambiguu, ocolitor, fără concreteţuri relevante, fiindcă
subiectele se mai epuizau şi ele în condiţiile în care zilnic trebuia să
aducă la cunoştinţa şefilor date noi. Absolvirea cu brio a facultăţii l-a
propulsat şef de cabinet la Primul secretar al judeţului. Încet, cu tenacitatea-i
binecunoscută, Vasile s-a impus ca eminenţă cenuşie în activul de partid.
Nimic nu ajungea la şeful mare fără ca Vasile să decidă.

«««

13
 Cu masca pe figură

Î
n dimineaţa aceea avea un chef nebun să umilească pe cineva.
Din păcate, la sediul judeţenei era pustiu încă, iar miliţianului de la
poartă îi era lehamite să-i mai reproşeze ceva.
Pe biroul lui imens, lângă telefonul negru, mapa cu corespondenţa
nerezolvată îi declanşase mici nemulţumiri. O deschise în silă. În spatele
copertei găsi o foaie dactilografiată. O luă, o ridică spre fereastră parcă
spre a o verifica dacă nu e un fals şi, cu un oftat prelung, o reciti, a doua
oară: „Către Cooperativa «Higiena». În atenţia tov. Preşedinte. Subsemnatul
Pincovici Matei, director al Fabricei de ciment sunt client al unităţii dvs. nr.19
de cca. un an şi jumătate. În acest local există un difuzor în scop bine
determinat, dar din păcate nu poate îndeplini rolul său educativ din cauza
unor neînţelegeri din partea unor salariaţi ai acestei unităţi. Cum este şi nor-
mal, clienţii trebuie să aştepte la rând. În timpul aşteptării este foarte plăcut
să asculţi o muzică sau o conferinţă, radiojurnalul, etc. Unii din salariaţii
unităţii nu sunt deacord cu acest lucru, certându-se între ei în special când
este vorba de muzică. Am fost martor de câteva ori când tov. Bokşa, fostul
responsabil, a oprit difuzorul, iar alţii din salariaţi au încercat să-i dea drumul
să cânte, dar nu au reuşit Eu personal am vrut să sesizez atât conducerea
cooperativei cât şi ziarul «Gândul nou», dar tot am neglijat. Aceste frecuşuri
au ajuns la culme în ziua de 5 noiembrie seara. Radioul cânta foarte
frumos din operile unui compozitor renumit, când tov. Văduva Ion, salariat
în acest local, a oprit difuzorul, neţinând cont că poate exista unii clienţi
care vor să asculte această muzică. Eu am rugat pe tov. Filipanici care
mă tundea să dea drumul difuzorului, acesta i-a dat drumul, dar tov. Văduva
l-a oprit, spunându-i acestuia să nu umble cu prostii. După câteva secunde
de discuţii între ei, tov. Văduva nu vroia să lase aparatul să cânte, atunci
tov. Filipanici s-a enervat şi a dat jos difuzorul cu mâna. După câteva zile
iar am fost acolo şi difuzorul cânta. Ar fi de dorit ca conducerea cooperativei
să ia măsuri şi să lămurească salariaţii săi că acolo unde sunt instalate

14
 Mircea Brenciu

difuzoare să fie folosite indiferent ce program are radiodifuziunea, întrucât

în aceste localuri fregventează oameni cu nivel cultural diferit, iar salariaţii
acestor localuri poate să înveţe multe din program, iar pe de altă parte
munca lor să fie mai plăcută, iar clienţii ar suporta mai uşor timpul de
aşteptare. Cu salutări tovărăşeşti”.
Vasile Fetidu strânse dispreţuitor din buze.
Stilul şi ortografia reclamantului i-au deranjat vădit sensibilitatea literară.
A murmurat printre dinţi:
- Idioţii! Ţara asta se zbate să iasă din rahat şi ăştia se toarnă unii pe alţii
pe subiecte hilare pentru a ne da de lucru nouă. Jidanul ăsta de director
şi-a turnat acum trei ani secretara. O regula pe birouri după program şi
când femeia l-a refuzat i-a găsit nod în papură.
Ţârâitul spart al telefonului l-a făcut să tresară. Sorbi din ceaşca cu cafeaua
rece de pe birou. Răspunse repezit:
- Alo... Fetidu la telefon. Să trăiţi că ne trebuiţi! Da, tovarăşu director.
O audienţă la tov. prim? Ce nu facem noi pentru marea dumneavoastră
uzină! Să zicem mâine la ora opt. Nu puteţi aşa de dimineaţă, aveţi
probleme, da, da, da. La ora 14 nu e bine, că e la masă şefu’. Ce aţi zice să
apăreţi aşa, întâmplător la cantină la protocol. Eu stau p’acolo şi vă introduc.
Luaţi o friptură, beţi un şpriţ scurt cu şefu’ şi gata audienţa. Dar nu mi-aţi spus
în legătură cu ce problemă îl solicitaţi... Nu aveţi lichidităţi pentru salarii.
Ce dracu, dom’ne, iară nu sunt bani? Păi n-a intrat valuta aia din Brazilia?
I-a luat Bucureştiul, înţeleg... Ce să mai tot vorbim la telefonul ăsta! Perfect...
Mâine la două fix la cantină. Trăiţi!... A, nu închideţi! Vreau şi eu să vă
rog ceva. Am şi eu o fată, o nepoată de-a... Asta e... E deşteaptă şi e cam
drăguţă. Da, da. Să ştiţi că eu sunt principial de felul meu. Fără pile în orice
caz! Aici este vorba, însă, de promovarea tinerilor în funcţii de răspundere.
Ce şcoală are fata? Ceva comercial, a fost şi manechin, e dată dracului!
Să vină la dumneavoastră, Bine, să trăiţi, să trăiţi!

15
 Cu masca pe figură

Odată pus receptorul în furcă, telefonul izbucni din nou.

- Da. Tovarăşul Fetidu la telefon. Cine? Ooo, prietenul nostru Drăgălescu
de la ziar. Salut, dom redactor şef. Cum vă merge organul? Domnule, aveţi
în numărul de ieri, pe pagina întâi o poză de tot râsul. Aia cu frontispiciul
fabricii „Temelia”. Păi, fotograful ăla idiot n-a văzut că e o literă căzută din
lozincă? E beţiv de felul lui? Apropo, în legătură cu „Temelia”, vă rog faceţi
un reportaj cu directorul de acolo. Are omul ăsta un spirit civic de groază!
Mai vreau, apoi, să îl trimiteţi pe redactorul Marian Taşcu la cooperativa
„Higiena” pentru o anchetă. Dom’ne, frizerii ăştia îşi permit cam multe.
Opresc difuzoarele din dotarea unităţilor tocmai când sunt ştirile, iar clienţii
fac reclamaţii la noi. Vedeţi de unul pe nume Văduva. Are ieşiri de reacţionar
şi va trebui să luăm măsuri, mai ales că şi tovarăşii de la Securitate s-au
sesizat. Ei, hai să vă zic o glumă bună.Ştiţi cum se numesc beneficiarii de
sinecure? Sinecurişti, ha, ha, ha, ha...Dar cei care sunt purtători de secure?
Secu...rişti, ha, ha, ha, ha...Bună, nu?
Vasile închise telefonul brusc, fără nici o avertizare. În gât i se puse un
nod de la râsul violent ce-l străbătuse. Cu umerii tresăltaţi de spasmul
remanent al râsului se îndreptă spre chiuvetă. Luă un pahar de apă şi-l
sorbi cu plescăituri ample. Ochii, bulbucaţi de la natură, aveau acum
conformaţia oului de turturică. Se şterse cu mâneca la gură şi se aşeză pe
scaun. Un pârţâit discret străbătu capitonajul fotoliului. Zâmbind subţire,
Fetidu îşi zise că e de la fasolea de ieri: „Să-ţi fie de bine, Vasile!”
Uşa biroului se deschise brusc şi în încăpere intră Camelia Anca,
secretara tehnică a Primului Secretar. Suplă, înaltă, cu părul blond strâns
în coadă de cal, Camelia avea trăsături feline, dar nu şiretenia îi domina
faţa, ci o anume mobilitate de animal tânăr aflat în plină adulmecare.
Îşi strâmbă ridicol nasul şi încercă să salveze aparenţele:
- Neaţa, tov. Fetidu! I-am spus femeii ăleia de serviciu să nu mai mănânce
seara în încăperea aceasta. Ieri mirosea a usturoi, astăzi a...

16
 Mircea Brenciu

- Mda, cam ai dreptate, aprobă jenat Vasile. Ar trebui s-o sancţionăm.

Uite, sunt atât de băgat în hârtii că nici nu am observat.
- Păi, vine şeful şi ce zice?, continuă Camelia revoltată, scoţând din
poşetă un spray.
- Cum dracu poate să-ţi placă parfumurile ăstea capitaliste?, se interesă
într-o doară şeful de cabinet.
Întrebarea Fetidului căzu peste mireasma din încăpere ca balega pe
asfaltul încins.
- Lui Gicu îi place la nebunie mirosul de „Gazel”, explică răbdător Camelia.
Pentru mine, etalonul bunului gust este prietenul meu.
Vasile o privi cu reproş.
- Şi bineînţeles, pe primul loc rămâne tot tovarăşul Prim, completă femeia
cu deferenţă.
- Hai pune de cafea, că vine şeful şi-l indispui!
- Lasă, nea Vasile, că ştiu eu ce am de făcut!, reproşă afectată secretara.
Fetidu se apropie de ea cu o anume gingăşie forţată.
- Măi, Cameluţa, măi, mie să nu-mi spui nea Vasile, că nu sunt bătrân.
O ciupi de obraz, dar simţi contactul cu crema de pe obrazul fetei. Cu un
uşor dezgust îşi frecă degetele cămătăreşte, neuitând să zâmbească perfid.
- Habar n-ai ce pot eu! O singură dată de mă laşi, îl laşi pe Gicu!
Începu să râdă satisfăcut de jocul său de cuvinte, dar se opri brusc când
în viscere simţi obrăznicia insinuată a unui nou pârţ, mult mai hotărât şi mai
năvalnic. Strânse din fese cu disperare şi avu senzaţia aproape materială
că a strivit aerul împuţit ca într-o pungă de nailon. În clipa aceea fu convins
că a păţit un necaz mare. Vasile Fetidu făcuse pe el, exact ca un copil
mic şi neajutorat. Nu mult, doar atât cât noua aromă să-l împingă la cel
mai demenţial pretext: concedierea femeii de serviciu, singura vinovată de
catastrofa olfactivă din anticamera Primului secretar. Deschise larg geamul,
dar senzaţia penibilă din pantaloni îl obligă la un gest fără precedent.

17
 Cu masca pe figură

Se sui cu fundul pe pervaz şi, pentru a da o notă nostimă gestului său,

începu să dea copilăreşte din picioare ca şi cum ar mângâia cu ele oglinda
unei ape.Camelia îl privi stupefiată. Un asemenea gest nu putea să-l facă
acest om, cel mai sobru şi mai ticălos şi mai antipatic dintre toţi activiştii
care circulau în instituţie.
- Ce faceţi acolo pe geam? întrebă femeia. O să cădeţi şi vă vede lumea
de pe stradă cum staţi ca la bar cu fundul pe geamul partidului!
- Te rog să te abţi cu impertinenţele!, se apără Vasile. Stiu eu ce fac...
Se gândi frisonat cum s-o scoată pe secretară de acolo pentru a se
putea mişca nestingherit şi fără riscul odorizării şi a altor nasuri. Se uită la
ceas şi constată că mai sunt maximum cinci minute până la sosirea şefului.
Timp suficient pentru a-şi face urgent igiena în WC-ul Primului Secretar. Dar
trebuia să scape de Camelia, care nu i-ar fi permis o atare impietate. Se
folosi de ultima stratagemă posibilă:
- Spune, draga mea, numele tău de familie e Anca sau Camelia? Dacă
e Anca ar fi trebuit să ţi se zică Anca Ca melia, nu-i aşa?
Fata se opri din graţioasa activitate de introducere a termoplonjonului
în ibric. Cacofonia impusă numelui ei era o chestiune insuportabilă. Roşi
toată şi, cu un gest de o violenţă neobişnuită pentru trupul ei felin, ieşi
trântind uşa. Vasile coborî urgent de pe pervaz şi fugi spre încăperea
primului om al judeţului. Umbla de parcă avea un băţ în fund. Un miros
acrişor se împrăştie cu generozitate în urma lui. Pătrunse în toaleta şefului.
Pe holul lung din faţa biroului ei, Camelia, cu ochii înroşiţi de plânsul
revoltei pentru mitocănia de-adineaori, se plimba agitată mormăind
cuvinte de neînţeles. La capătul culoarului apăru umbra rotundă a Primului
Secretar. Camelia se şterse rapid la ochi şi cu un zâmbet ce ar ilumina un
oraş întreg îl întâmpină pe marele şef local al partidului. Intrară împreună
în biroul anticameră. Camelia îngheţă de spaimă. Gândi urgent: „Fetidu a
căzut de pe geam!”. O satisfacţie răutăcioasă îi străbătu chipul ei frumos.

18
 Mircea Brenciu

- Măi Camelia, spune-i lui Bălescu să vină la mine! Trebuie schimbat

odată parchetul ăsta că e putred şi miroase urât, constată Primul.
- Am înţeles, să trăiţi!, răspunse şugubăţ fata
Şeful pătrunse în biroul său amplu. Se dezbrăcă tacticos de raglan, îşi
puse pălăria pe vârful cuierului şi, cu un gest scurt, se scobi adânc în nas.
Luă loc la biroul său imens, deasupra căruia Secretarul General al partidului
zâmbea cinic printre plachiurile cravatei. Presa proaspătă îl îmbie la citit,
dar ciudat, cafeaua încă nu era gata. Apăsă pe sonerie, dar nu răspunse
nimeni. Se ridică oftând greoi şi deschise uşa. În biroul secretarei, apa
din ibric fierbea de zor, telefonul suna ameninţător, iar pedelele fluturau
sub palele de vânt ale geamului larg deschis. Curios, deschise mapa de
corespondenţă. Se adânci în lectură, dar enervat de ţârâitul telefonului
îl ridică şi-l repuse la loc pe furcă. Între timp, toaleta Primului Secretar
devenise scena celei mai mari tragedii din viaţa lui Vasile Fetidu. Aflat sub
presiunea nemiloasă a timpului, Vasile îşi dădu nădragii jos şi-i agăţă de
clanţa uşii. Continuă apoi cu grijă şi cu izmenele, pentru a nu i se extinde
pe picioare cufureala, care îl transformase într-un nenorocit. Strânse ghem
rufa murdară, dar constată cu groază că nu sunt nici şerveţele şi nici hârtie
igienică. Se uită disperat în jur. Ochii îi străluceau a fiară hăituită. Dacă îl
prinde şeful aici s-a zis cu el. Cu ce să se şteargă, cu ce să se şteargă???
Prosopul proaspăt îl îmbia, dar nu avu curajul să-l folosească atâta timp cât
ştia că este ştergarul de obraz al şefului. Se întoarse şi îşi văzu salvarea.
Un ziar împăturit pe calorifer, uitat acolo cu o zi înainte, îl aştepta ca
un colac de la înec. Luă grabnic jurnalul şi-l despături. Pe prima pagină,
cu litere de-o şchioapă, scria: „CUVÂNTAREA TOVARĂŞULUI NICOLAE
CEAUŞESCU LA PLENARA C.C. AL P.C.R”. Sufletul îi îngheţă în vine. Simţi
cum între picioare totul se transformă în ţurţuri... Cea mai cumplită alegere a
vieţii lui îl aştepta acum nemiloasă. Să ia prosopul sau „Scânteia”? Mâinile,
ochii, gândurile erau ca paralizate. Auzi ca prin vis zgomote dincolo de uşă.

19
 Cu masca pe figură

O voce din adâncul misteriosului său intelect pronunţa distinct şi tragic:

„Primul Secretar a venit la serviciu. Te-ai căcat pe tine Vasile abia de-acum!”
Şi într-adevăr, simţea că burta îl lasă de tot. A mai existat vreodată un
om care să treacă prin ceea ce trăia acum Vasile, aflat în faţa celui mai
mare examen al vieţii lui? Se spune că atunci când mori ţi se derulează
tot filmul existenţei. Exact asta vizualiza în acele momente şeful de cabinet.
S-a liniştit brusc la gândul că a murit, că urmează să-l înghită pământul
înaintea sosirii în toaletă a şefului mare şi că, în consecinţă, Primul poate
intra nestingherit în WC pentru că el, Vasile Fetidu, nu mai e acolo. Încet,
încet simţi o uşoară resuscitare. Plin de rahat cum era, devenise exprimarea
cea mai elocventă a vivacităţii primare a individului uman aflat în postura
de vânat. În acest timp vânătorul îl va dibui de dincolo de uşă şi, când va
intra, îl va împuşca, iar el, Vasile Fetidu, se va linişti definitiv şi va fi fericit
cu glonţul în scăfârlie, dar liber şi mort! Începu să tremure din tot corpul,
iar boaşele neprotejate de izmene se bălăngăneau inutil şi trist ca nişte
clopote ale agoniei. „Nu mă şterg la fund cu ziarul orice ar fi, dar măcar
chiloţii să-i împachetez în el”, gândi febril Vasile. Şi se mai gândi că a da
acum drumul la apa de la robinet ar fi egal cu demascarea lui. Se auzi pe
sine exclamând:
- Ce naiba mă fac!?
Găsi inspirat soluţia salvatoare. Băgă mâna în scaunul WC-ului şi, cu
palma strânsă căuş, luă apa cu care începu să se şteargă pe membrele
proaspăt pistruiate. Repetă figura de câteva ori fără să observe balta cafenie
de la picioarele lui. De dincolo începură să se audă nişte glasuri. Apropie
urechea de lemnul uşii şi ascultă cu respiraţia blocată de emoţie.
- Am crezut că a căzut de pe geam. Închipuiţi-vă, tov. Prim, Vasile Fetidu,
care e om serios şi sobru, stătea pe pervaz, rânjea şi-şi legăna picioarele ca
un copil bătut în cap. De-aia am întârziat cu cafeaua, c-am zis că s-a prăbuşit
de la etaj şi m-am dus să verific. Da’ nu-i nicăieri. Unde o fi dispărut?

20
 Mircea Brenciu

O tăcere mormântală se aşternu peste toţi şi toate. Liniştea dura de câteva

secunde bune, dar secole parcă trecură pentru Vasile, care, de emoţie, avu
din nou o senzaţie clară de defecare. Nu se mai putu abţine. Spaima îi
blocase sfincterele, i se prăbuşise voinţa şi se transformă în actorul propriului
spectacol al decăderii umane. UŞA SE DESCHISE BRUSC! În ochii Cameliei
şi ai Primului Secretar se putu citi într-o secundă toată gama sentimentelor
pe care le poate atinge un individ într-o viaţă întreagă. Aveau în faţa lor un
cetăţean îmbătrânit cu o sută de ani, gol puşcă de la brâu în jos, ţinând în
mâna stângă, desfăşurat larg, ziarul partidului, iar în dreapta, o pereche de
izmene negre de supărare. În privirea lui Fetidu se putea percepe întreaga
deznădejde a istoriei românilor de la Burebista încoace. Un miros trăznitor
sparse tăcerea. Dar tăcerea continua năucă să ducă spre infinit stupefacţia
lor. Cei trei se priveau fix în ochi de mai bine de un minut, nimeni nu schiţa
nici un gest, numai jilava boare se prelungea nestingherită spre nările
fremătânde ale feţelor lor tâmpe. Apoi, Camelia îşi îndreptă privirile cu
curiozitate spre goliciunea bărbatului din faţa ei. Grozăvia momentului
transformase componenta masculină a Fetidului într-un simulacru de mădular,
care îi inspiră femeii un rânjet amar. „Cu porcăria asta ar fi vrut el să mă
convingă că e mai valoros decât Gicu al meu!? Bărbaţii ăştia, numai gura e
de ei”. Primul secretar, sătul de miros şi de imagini dezolante, se întoarse cu
spatele şi se grăbi spre fereastra pe care o deschise larg, lăsând aerul curat al
dimineţii să-i limpezească gândurile şi nasul. Apoi, dintr-un instinct masochist,
nemaiîntâlnit la el până atunci, îşi întoarse faţa spre recitalul de strip-tease
din WC-ul lui. Acolo, Vasile devenise o statuie a suferinţei valahe. Peste orice
aşteptare, din toaletă se auzi vocea ca dintr-un cavou a şefului de cabinet:
- Tovarăşe Prim Secretar, dacă îmi permiteţi, mâine am s-o concediez pe
femeia de serviciu, fiindcă a uitat să vă pună hârtie igienică. Vă rog să apreciaţi
că nu am comis sacrilegiul de a mă şterge la fund cu ziarul partidului. Şi nici
cu prosopul dumneavoastră!

21
 Cu masca pe figură

Îşi ridică apoi ochii spre tabloul Secretarului general şi, pentru o clipă,
avu convingerea că conducătorul statului îi făcea încurajator cu ochiul, ca
după o şotie bună. O recunoştinţă amplă îi inundă sufletul umilit şi disperat.
Vocea Primului Secretar îl rearuncă cu brutalitate în această lume sălbatică
a hăituirii şi vânării de oameni cumsecade, căzuţi pradă nevolniciilor fireşti,
umane.
- Te rog să-mi spui ce se petrece aici!
- Vai, dar spuneţi-i să se acopere cu ceva, completă revoltată Camelia.
- Acoperă-te cu prosopul meu! ordonă marele şef.
- Pot?, întrebă înspăimântata victimă.
- Poţi!! La la fel cum ai putut să te foloseşti de toaleta mea, care este
singurul meu loc privat. Eu, ca om politic, ca conducător aparţin ţării,
partidului, sunt o persoană publică, dar am şi eu dreptul să am micul meu
spaţiu intim. Şi vii dumneata şi, cu mitocănie, îmi spurci acest spaţiu de
care dispun în exclusivitate. Sunt consternat, tovarăşe Fetidu, şi pentru fapta
dumnitale vei fi pus în discuţia secretariatului judeţean. Acum ieşi şi du-te,
să nu te mai văd!
Primul om al judeţului se întoarse dezgustat cu faţa la fereastră. Imaginea
proaspătă a oraşului, furnicarul de maşini şi de oameni, clădirile, îi dădeau
sentimentul puternic al importanţei bine-meritate pe care o avea persoana
sa. Un gând tonic îi străbătu mintea. Ce-ar fi să iasă azi printre cetăţenii
oraşului, să le asculte păsul, să fie mai aproape de tumultul cotidian şi de
focul marii lupte a edificării socialiste. Da, da, astăzi va ieşi să simtă pe viu
pulsul urbei. Auzi vocea limpede a Cameliei:
- Pot să vă aduc cafeaua, tovarăşe Prim?
- Nu dragă, mi-e silă să o mai beau aici. A plecat dobitocul?
- Da. Şi-a luat pantalonii pe el şi a fugit numai el ştie unde. Mi-e milă de
el, oricui i se poate întâmpla.
Pe fruntea Primului se zbătea discret o vână.

22
 Mircea Brenciu

- Da, sunt deacord, dar nu la mine în birou, nu la mine în toaleta la care

ţin atât de mult! Să vină cineva să o dezinfecteze!
Camelia ieşi, lăsându-l pe şef să-şi mai înece necazul în linişte. La început
subtil, apoi din ce în ce mai serios, în abdomenul Primului Secretar crampele
începură să-şi facă de cap. Prin mintea deja stresată a marelui şef se strecură
un gând parşiv: „De la nervi mi-am stricat stomacul. Ce dracu’ mă fac,
că nu mai pot să stau?” Intră şi el cu groază în încăperea unde, mai
adineaori, se petrecuse acea nenorocire care îl scârbise în aşa hal. Peste
orice resentiment, statuia greoaie şi rotundă a Primului secretar se aşeză
pe scaunul supliciilor mute. Nu peste mult timp constată şi el agasat că nu
avea nici prosop, nici hârtie igienică. În schimb, ziarul „Scânteia”, puţin
mozolit, îl aştepta căzut la pământ. Rupse o bucată din prima pagină.
Şopti umil în timp ce se ştergea la fund:
- Iertaţi-mă, tovarăşe Secretar General al partidului!
De undeva, de pe peretele din spatele biroului, o privire îl însoţea tristă
şi dojenitoare.

«««

U şa biroului de cadre de la cooperativa „Higiena” era acoperită de

o ţesătură groasă din fier forjat sudată „artistic”, un fel de protecţie
disimulată sub kitsch-ul armăturii îndoite în eflorescenţe şi unghiuri penibile.
Pe un colţ superior trona o plăcuţă din aluminiu pe care era gravat „Biroul
B.D.S. - Personal”. Dedesupt, caligrafiat stângaci, se putea citi imperativul
„Intrarea interzisă”, fără semnul exclamării. După acest baraj copleşitor
Marian Taşcu descoperi adevăratul semn al exclamării, întrupat într-o fiinţă
umană, fără vârstă, fără zâmbet. Era tovarăşa Ţoiu Elena, care exprima cu
precizie imaginea clasică a cadristului lipsit de milă, de umor, de suflet şi
de sex, care ştia să pună punct, ca nimeni altul, oricărei vizite neagreate,
dar de data aceasta avea de-a face cu un gazetar de la „Gândul nou”.
23
 Cu masca pe figură

Pe Marian Taşcu îl citea un oraş întreg cu sufletul la gură. Cea mai

explozivă şi senzuală rubrică, intitulată „Ne informează Miliţia” îl avea ca
principal autor tocmai pe cel ce se afla acum în Biroul documente secrete,
pe a cărui intrare stăruia insistent interdicţia de păşi în acest spaţiu misterios.
Tovarăşa Ţoiu avea intuiţia pe care o obţii doar în munca cu omul, expresia
feţei ei, acolo unde ţeasta avea ochi, demontând orice încercare de
mistificare din partea neorientatului ce ar fi încercat să o inducă în eroare.
Dar Marian Taşcu era mult prea important pentru imobilismul ei facial bine
studiat. Ziaristul părea un Hamlet venit să facă curte craniului ei, doar-doar
va afla marele secret al fişetelor atât de bine păzite. A fi sau a nu fi
angajatul acestei cooperative de elită, aceasta era întrebarea-taină pe
care numai ea putea să o ştie. Taşcu, un tip citit şi umblat prin Italia şi Africa
de Nord, nu era omul care să se lase copleşit de asemenea personalităţi,
mai ales că legitimaţia de gazetar îi acorda şi imunitate, şi putere.
- Poftiţi în birou, ştiam că o să veniţi! Bună ziua, tov.Taşcu!
- Săru’mâna. Unde v-am mai cunoscut, distinsă doamnă?
Şefa cadrelor făcu o grimasă simpatică la auzul apelativului „stimată
doamnă”, dar printr-o dărnicie a nativităţii ei era dotată cu flexibilitate şi
prudenţă. Înţelegea omul, oricum s-ar fi manifestat.
- M-aţi cunoscut precis la vreo instruire cu cadrele.
- Aş crede că nu! Eu am repulsie pentru asemenea activităţi.
„Înseamnă, gândi femeia, că ne ştim de pe la celelalte instruiri organizate
pe linia prevenirii activităţilor subversive la adresa statului socialist”. Apoi,
cu un elan justificat de descoperirea elementului lor comun, îşi propusese
să fie atentă doar la solicitările obişnuite ale bărbatului, ştiind astfel că nu
are de făcut faţă vreunui test ideologic. Îi ura pe activiştii de partid care,
prin poziţia lor politică, devansau pe adevăraţii păstrători ai cuceririlor
revoluţionare ale poporului român, miile de anonimi aflaţi în serviciile
Securităţii statului.

24
 Mircea Brenciu

- Vă cred sincer, tov. Taşcu. Dumneavoastră nu faceţi politică. Dumneavoastră

faceţi anchete.
Taşcu se simţi deranjat de incursiunea fără rost în ceea ce s-ar numi
domeniul calitatăţii muncii lui.
- Hai, cucoano, las-o moartă! exclamă cuprins de enervare. Spune-mi
totul despre frizerul Văduva Ion!
- Vă arăt din dulap, sau vreţi o părere personală? Aş putea să ştiu de ce
vă interesează acest individ?, întrebă şocată cadrista.
- Dă-mi dosarul lui şi nu mai pune întrebări stupide!
Şefa cadrelor simţi un anume junghi, care pleacă deobicei din punctul
kundalini, pe care Ţoiu Elena nu-l ştia defel, deşi controversata ei frigiditate,
construită zi de zi, noapte de noapte, ar fi trebuit să-şi extindă vigilenţa şi
asupra acestui aspect.Totuşi, junghiul se transformă într-un fior, excedată
fiind de personalitatea aproape cazonă a ziaristului, lucru care o obligă
să-şi aşeze mâna, foarte tandru, pe umărul bărbatului, care avu un recul
insesizabil, dar zâmbi cumva ca şi cum nu ar fi dorit să o supere prea tare.
Se întâmplă atunci un lucru nemaipomenit. Femeia îşi aplecă buzele subţiri
şi albe pâna la contactul aproape fizic cu lobul urechii tânărului gazetar.
O şoaptă dintre cele mai perfide şi mai cuprinzătoare îşi făcu loc în memoria
destul de receptivă a musafirului.
- Eu vă dau tot ce-mi cereţi, domnu’ Marian! Dar ceea ce ştiu eu, dosarele
nu cunosc...
Se lăsă tăcerea. Marian se simţea penibil, neînţelegând de fapt că
avansurile cadristei nu erau altceva decât reacţii profesionale, reacţii
cuprinse totuşi într-un algoritm secret al defulărilor ei clitoridiene. Elena Ţoiu
îşi mutase demult sexul în gură şi în actul vorbirii. Totul se transformase
într-un farmec al şoaptei conspirative, de putea provoca un orgasm al urechii,
atât de multă pasiune punea în această manieră erotică absolute inedită.
- Ziceţi de Văduva?, întrebă şoptind şi vibrant femeia.

25
 Cu masca pe figură

Taşcu tăcea. Plat, ucigător de plat. Şoapta cadristei continuă malefic şi

hipersenszual:
- Pot să încep, dragă Marian?
Aceasă ultimă familiaritate îl determină pe Taşcu să se ridice de pe scaun.
Cu o demnitate ieşită din comun, Elena Ţoiu îşi transformă imediat vocea,
ceea ce avu un efect negativ asupa procesului de integrare inter-profesională.
Salvă în ultima clipă:
- Beţi o cafea, tovarăşe Taşcu?
- Mda. Sper că nu aveţi nechezol.
- Se poate aşa ceva?, reacţionă prompt cadrista. Noi bem nechezol
acasă, dar aici, unde ne vin tot felul de verificări şi controale nu ne este
permis să servim surogate. Să trecem la subiect. Dosarul pe care mi-l cereţi
este strict secret. Referinţele pe care doriţi să le obţineţi nu pot fi acordate
fără o aprobare specială.
Taşcu se trezi deodată din starea de uşor dezgust provocată de avansurile
libidinoase ale cadristei. Îşi închipui în acel moment că se află în faţa
redactorului şef, om aspru dar bun meseriaş, că dă din umeri a neputinţă,
în timp ce spre podea plutesc articolele lui rupte în zeci de petece de
hârtie. „Ăsta-i material, Taşcule?! S-o crezi tu că mă păcăleşti cu asemenea
anchete. Mie trebuie să-mi demonstrezi cu probe clare că frizerul ăla nu
e alături de partid. Să nu faci din el vreun deştept, dar nici chiar duşman
al poporului. Atât trebuie să se reţină în urma anchetei ziarului: să le intre
bine în cap la toţi tâmpiţii, care ar pofti să facă ca frizerul ăla, că partidul
nostru este uman şi pedepseşte numai pe cei care nu recunosc că au greşit
şi nu vor să se îndrepte”. Taşcu se scutură de imaginea redactorului şef.
O anume căldură îl înnăbuşi. Sentimentul pericolului că ar putea rata
documentarea din cauza acestei muieri unse cu toate alifiile îl aruncă
într-un frison aproape erotic. Simţi cum i se încreţeşte scrotul şi, culmea-
culmilor, începu să simtă o atracţie irezistibilă, pătimaşă şi absurdă.

26
 Mircea Brenciu

Un gând îi trezi instincte paradoxale. Şi-o închipui pe femeie goală puşcă,

culcată pe un pat de dosare, aşteptându-l să o sărute. Se dezgustă din
nou, apoi simţi dorinţa...O privi totuşi tandru, cu ochii umeziţi de o emoţie
lăuntrică şi nu pricepu nici el de unde începea minciuna şi unde se va
termina jocul parşiv al respingerilor ...atractive. Îşi scoase pipa din buzunar
şi, cu gesturi molatece, o umplu cu tutunul obţinut prin desfolierea a două
„Carpaţi” fără filtru. Tovarăşa Ţoiu pândea cafeaua să nu dea în foc. Aşa
cum stătea cu spatele, arăta ca o scândură proaspăt geluită şi doar tunsoarea
mată şi nedefinită aducea acestui trup descărnat o oarecare feminitate. Fusta
lungă peste genunchi ascundea două fese teşite, dar dincolo de ideea de
vestimentaţie, tentaţia începea să zvâcnească cu necesitate. Taşcu se ridică
şi se apropie cu paşi moi, cotoieşti. Puse două degete pe umerii femeii, care
tresări într-un fel anume; ştia că Marian va veni, simţea din toţi porii că îl are
la mână. Îşi întoarse capul spre ziarist fără să scoată linguriţa din ibric şi, cu
o pedanterie pe care nici ea nu şi-o recunoscu, murmură:
- Îţi place mică şi fierbinte, nu-i aşa?
Taşcu lansă insinuant un rotocol de fum către gâtul întors al cadristei şi nu
răspunse.
- Poţi să-mi spui Nuţi. Aşa mă tutuiesc cei apropiaţi... prietenul meu... sora
mea... în sfârşit.
Începu să toarne cafeaua în ceşti. Taşcu observă că îi tremura mâna
îngrozitor. Se retrase trei paşi, doar atât cât să se aşeze cu fundul pe muchia
biroului. Îşi încrucişă picioarele şi continuă să pufăie plin de importanţă.
O linişte stânjenitoare foşnăia la fiecare mişcare a bluzei ei de silon. Abia
atunci remarcă Taşcu ceea ce nu îl interesase până atunci. Femeia nu avea
sâni de loc, sau îi avea atât de mici încât bărbatului îi declanşă o nemulţumire
ciudată. Pe de o parte, că femeia se dovedea din ce în ce mai imperfectă,
iar pe de altă parte, îi trezea în mod inexplicabil o şi mai mare dorinţă de o
vedea goală.

27
 Cu masca pe figură

- Marian, dragă, să bem întâi cafeaua şi apoi să trecem la treabă, spuse

femeia zâmbindu-i complice.
Se pare că ancestralele ei reziduuri erotice se zbăteau cu repeziciune să
iasă la suprafaţă. Frigiditatea ei clasică şi contradictorie se lupta din greu
cu o anume perversiune lăuntrică greu de stăvilit. A obsedat-o întodeauna
sexul bărbaţilor, dar niciodată cu sentimentul că ar avea vreo utilitate pentru
ea. Singura oară când a făcut dragoste în viaţa ei a rămas în memorie
cu senzaţia neplăcută şi dureroasă a unui mădular exagerat de mare, a
unui contact transformat aproape în viol în urma lipsei ei de dorinţă, ce a
şi declanşat, chiar în timpul copulaţiei, refuzul de a mai continua. Repulsia
stârnită atunci i-a rămas în memorie ca o durere latentă. Dar acum, cu totul
şi cu totul neverosimil, această oroare masculinoidă avea alte valenţe.
Trăsăturile uşor feminine ale Taşcului, mâinile acelea gingaşe de truditor al
penei, zâmbetul lui subţire şi uşor cinic, toate îi declanşau perspective inedite.
Se uită spre pantalonul gazetarului pentru a desluşi, parcă, ce se ascunde
sub ei. Se apropie cu farfurioara zăngănind în mâna ei nesigură. Lăsă ceaşca
lângă Marian pe birou, se prelinse la câţiva centimetri de trupul relaxat al
masculului, îşi aşeză mâinile pe pieptul lui, închise ochii. Taşcu încremeni cu
fumul în expiraţie şi, fără să clipească, se lăsă copleşit de repulsia erotizantă
în care plonjase. Cadrista îşi rezemă capul pe pieptul bombat de surpriză
al bărbatului şi începu să îngaime şoptit cuvinte de neînţeles. Gâfâia, şi tot
trupul i se transformase într-un diapazon atins de un demon. Picioarele subţiri
ale lui Nuţi se înmuiară brusc. Căzu în genunchi în faţa gazetarului, care
întoase capul cu teamă şi oroare spre fereastră. Taşcu simţi mâna femeii pe
şliţ. O bănuială cumplit de tentantă îl străbătu. Închise ochii de teamă. Elena
Ţoiu reuşi după câteva manevre mototoale să scoată din pantaloni obiectul
ce impunea dezgust, dar şi respect şi tentaţie. Cadrista constată cu bucurie
că acel lucru pe care îl avea ea în mână este cel mai grozav şi cel mai
extraordinar cadou pe care l-ar fi putut primi vreodată.

28
 Mircea Brenciu

O fericire imensă o anestezie pe dată şi, fără nici o logică pentru mintea
ei de funcţionară, sărută obiectul cu o afecţiune de nedescris. I se făcu
teamă pe moment ca nu cumva Taşcu să se supere, dar îşi reprimă imediat
ideea când simţi între degete cum Taşcu îi răspunde pozitiv la pasiunea ei
dezlănţuită, care deveni dorinţă fierbinte. Deschise gura... Taşcu începu să
simtă că pluteşte. Cu un gest neatent răsturnă ceaşca de cafea de lângă el
şi simţi prin pantalon arsura cafelei. De durere, dori a se slobozi cât mai
grabnic. Tovarăşa Ţoiu primi din plin recunoştinţa năvalnică a primului
bărbat din viaţa ei pe care reuşise să-l posede după vrerea ei. Chipul
femeii înflorise, iar Taşcu sesiză uşoare irizări ca de mătase pe faţa ei
radioasă. Cadrista sparse prima tăcerea:
- Of,of, răule mic ce eşti, nici cafeaua nu ţi-ai băut-o.
- S-o ia naiba, că m-a opărit la fund, concluzionă Marian îmbufnat.
- Vai de mine, te-ai ars?
- Ei, las-o încolo! Ce-ai zice să trecem la treabă!
- Da, ai dreptate, scumpule. Uite aici dosarul Văduva. Apropo, ştii că
în timp ce noi doi...uşa nici nu era încuiată? Dacă intra atunci cineva...
Ai observat, iubitule, că teama de a fi prins excită cumplit?
Taşcu se apucase deja de răsfoit, dar gura femeii ciripea inconştientă în
continuare.
- Să ştii că eşti primul bărbat cu care am făcut aşa ceva! Eu nu am
obiceiul să... în sfârşit, eu sunt adepta amorului clasic, minţi în continuare
cadrista. La noi în familie am fost educaţi în spiritul respectului faţă de
valorile morale sănătoase ale românilor.
- Las-o dracului, exclamă Taşcu. Ce vrei să spui, că valoarea mea morală
nu a fost destul de sănătoasă? Te-a învăţat cumva Stalin cum să te regulezi?
Că Lenin era homosexual.
- Cum să faci un asemena sacrilegiu? se prefăcu tovarăşa, după care îl
sărută pe jurnalist pe după ceafă.

29
 Cu masca pe figură

Un şarpe umed îi alunecă lui Taşcu pe şira spinării. Apoi se hotărî cu

seriozitate:
- Nuţi dragă, dă-mi dosarul până mâine, că uite, am intrat în criză de timp.
- Să ştii că nu am voie să scot nimic de aici fără aprobare, dar pentru
tine fac orice.
Un zâmbet calin îi străbătu faţa. Taşcu înghiţi un nod mare şi amar, în timp
ce Nuţi scoase dintr-un sertar o foaie dactilografiată. Aproape porunci:
- Citeşte-o!
Taşcu oftă a lehamite, dar se apucă de citit documentul înmânat de
„marea lui cucerire”: „Către tov cooperator Văduva Ion. Vi se aduce la
cunoştinţă că prin hotărârea Consiliului cooperativei noastre din 9 aprilie
a.c. vi s-a respins ca neîntemeiată contestaţia pe care aţi făcut-o împotriva
sancţiunii ce vi s-a aplicat, adică înlăturarea provizorie dela lucru, pe timp
de 15 zile. Vi se mai pune în vedere că în acest interval, dacă veţi practica
clandestin servicii de frizerie, fie la domiciliul dv, fie la domiciliul clienţilor
particulari, veţi fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de art.22 din
Regulamentul de Ordine Interioară, adică excluderea din cooperativă.
După expirarea termenului pedepsei ce vi s-a aplicat, urmează să vă
prezentaţi la noul loc de muncă la care aţi fost transferat, adică Atelierul
nr.2. Preşedinte şi Resp.cadre Ţoiu Elena”.
- Ei, ce zici?, întrebă triumfătoare funcţionara. Noi ne facem datoria.
O să informez mai departe conform sarcinilor primite. Urmează ca partidul,
împreună cu tovarăşii de la ...să ia măsurile care se impun.
- Dar ce naiba a făcut omul ăsta de a urnit atâţia factori responsabili?
- A aruncat pe jos, de 1 Mai, steagul P.C.R, spunând că preferă tricolorul.
Un asemenea gest de om ticălos arată că e un duşman perfid al societăţii
noastre socialiste,
- Ăsta e unul şi acelaşi cu cel ce închide difuzoarele în nasul clienţilor?
insistă Taşcu.

30
 Mircea Brenciu

- Exact. Şi te rog să-ţi faci datoria la fel cum mi-am făcut-o şi eu!
Se lipi cu ostentaţie de spatele gazetarului. Aproape că roşi de ciudă
când îl văzu pe Marian că se smulge şi părăseşte încăperea fără niciun
cuvânt.

«««

G uşteru, când merge pe o stradă pustie fluieră cu talent. În seara aceea

tocmai venise de la film şi văzuse „Pentru un pumn de dolari”, peliculă
dominată de o piesă muzicală fluierată cu profesionalism. Melodia,
frumoasă într-adevăr, scotea în evidenţă solitudinea eroului aflat în
adversitate cu imensitatea unei geografii ostile, cu răutatea oamenilor
reduşi la o primitivă şi sălbatecă goană după bani, la care preţul plătit
era de cele mai multe ori pierderea vieţii. În socialism era mult mai bine,
iar tânărul fluieraş nocturn avea asigurată o bună-dispoziţie de excepţie.
Slab la trup, ca aşchia puţin mai răsărită, înalt şi uşor îndoit de mijloc,
tânărul se strecura prin noapte cu agilitatatea cow-boy-ului din film, plin de
speranţă şi de ignoranţă. Un talent, totuşi, tumultuos, îl aruncase de curând
în febra unui concurs interjudeţean de reportaje organizat la ziarul local de
singura şcoală superioară de jurnalistică din ţară: Facultatea de ziaristică a
Academiei „Ştefan Gheorghiu”. Ocupase locul întâi şi obţinuse dreptul să
muncească chiar în redacţia ziarului „Gândul nou”, având deschisă poarta
facultăţii fără a mai da examen de admitere. Era un om fericit. Simţea
că colegii lui îl vor iubi şi aprecia ca pe unul de-al lor, fapt ce l-a determinat
dintr-un început să-şi propună să treacă urgent la treabă, fiindcă „Oamenii
au nevoie de tine, Guştere!”. Îşi opri paşii prin noapte când simţi în aer, ca
o insinuare leşioasă, că mirosul de tei se perverteşte gradual în ceva bestial.
Nările îi fremătau a curiozitate. „Ce-o fi, de pute în halul ăsta”? Desluşi în
taina întunericului luminiţele a două faruri leşinate, care veneau pe stradă în
sens interzis.
31
 Cu masca pe figură

Îşi dădu seama că în faţa lui se căsca duhoarea în cel mai perfect lux
posibil. Era ora la care, odată pe lună, se curăţau privatele din curţile
oamenilor. Drumul lui spre casă trecea obligatoriu prin preajma vehicolului
cu furtun absorbant. Să se oprească nu avea rost, să se întoarcă...
Dar unde să se întoarcă? Ei bine, se va apropia, îşi va strânge nările între
degete şi va depăşi grozăvia aceea cu motor şi pompă, cu catastrofa aia
olfactivă!...Îi năzări prin cap cea mai trăznită dintre ideile care circulau
libere la ora aia prin cartier. Ce-ar fi să facă un reportaj cu oamenii care
muncesc în asemenea condiţii deosebite, probabil ca nişte nişte sacrificaţi
ai societăţii...Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cum pot rezista la asemena
mirosuri trăznitoare! Au măşti, au polipi, ori sunt nişte intoxicaţi cronici.
Ajunse aproape de tot. Motorul se ambalase la maximum. Fumul iscat
pe ţeava de eşapament, negru şi vâscos, se lansase ca într-o perdea de
camumflaj, prin care două fiinţe mişunau, înjurând gros şi variat. Dintr-o
curte se auzi o altă voce:
- Bă, Nucule, n-ajunge furtunul, fir-ar mama ei de căcăstoare!
Un glas feminin arţăgos protestă:
-Eu ţi-am dat 100 de lei ciubuc, te rog să goleşti tot!
Înţepenit de miros, Guşteru se transformă într-un monument al dezolării.
Îşi scoase cu mâinile vlăguite carneţelul şi pixul din buzunar. Îngăimă
înghesuit de teama de a mai respira:
- Bună seara! Sunt de la ziarul „Gândul nou”. Am putea să stăm de
vorbă?
Una dintre fiinţele mişcătoare se opri şi pronunţă un sunet ininteligibil.
Din curte se auzea cum furtunul soarbe în gol. Era evident că adâncimea
latrinei depăşea orice aşteptare. Guşteru respiră scurt ca să nu moară.
Simţea cum îi mişună viermi în sandale şi în nas şi avu dorinţa fierbinte să
fugă, dar nu avu încotro şi mai respiră odată. Sângele i se urcă în cap şi
simţi cum vidanja îi absoarbe şi lui creierul încetul cu încetul.

32
 Mircea Brenciu

- Ce spuneţi că faceţi? se auzi o voce din cabina camionului.

- Bună seara, expiră tânărul. Sunt de la ziar şi aş vrea...
- Hai, dom’ne, în cabină, că acu’ te văd cum leşini!
În cabină era cumplit de cald. „Buceagurile” au motor Diesel, iar prezenţa
motorinei, crudă ori arsă, face din interiorul micului spaţiu un infern
petrochimic. Cu toate acestea, era un deliciu să respiri aici. Şoferul îi întinse
o mână unsuroasă:
- Nucu mă cheamă.
- Filipan. Radu Filipan...
- Dom’ne, mare curaj ai de stai cu noi aici! Eu ţi-aş recomanda să mergi
urgent acasă. Ai văzut, ai mirosit, acum poţi să scrii, doar nu o să rămâi
cu noi toată noaptea! Chiar nu îţi vine să vomiţi??
- Cred că îmi vine...
Simţea într-adevăr că gâtul i se contractă. Nucu îl somă pe oaspetele său
cu cotul:
- Ia şi bea! E rachiu alb...
Guşteru apucă sticla şi şi-o strecură printre dinţii strânşi. Turnă o cantitate
suficient de serioasă, iar o parte din băutură i se scurse pe cămaşă. Simţi
cum căldura alcoolului îi spală măruntaiele convulsionate de silă, cum i
se dilată bronhiile înspăimântate de teroarea pestilenţialului şi, ca un mic
beneficiu de moment, găsi chiar că e extraordinar ce face. Mai luă o duşcă
de rachiu, de data asta fără să facă risipă, apoi înapoie sticla şoferului.
- Matale bei în timp ce conduci?
- Eu te-am primit aici nu ca să mă interoghezi!, exclamă Nucu nemulţumit
de îndrăzneala tânărului.
Se lăsă o tăcere jenantă. Guşteru se gândi că nu mai are nici un rost să
rămână. Despre munca grea a muncitorilor de la salubritate se pot imagina
o groază de situaţii gazetăreşti favorabile ilustrării laturii ei utile şi romantice.
Un reportaj de noapte senzaţional se poate scrie şi fără sacrificiul ăsta!

33
 Cu masca pe figură

Din curtea femeii se auzi un fluierat scurt. Nucu opri motorul. Guşteru
îndrăzni:
- Gata, s-a golit?
- Habar n-am. Important e să plecăm mai departe. După ce strâng ăştia
furtunul va trebui să le faci loc în cabină. Ne mutăm cu treaba pe strada ailaltă.
Nucu luă sticla şi trase o duşcă zdravănă. Plescăi scurt, ridică sticla spre
lumină pentru a examina nivelul conţinutului ei şi i-o întinse din nou lui
Filipan, care, după ce schiţă un refuz slab, luă recipientul şi trase trei
înghiţituri îndesate. Nucu îl privi admirativ pe băiat şi conchise:
- Mă, da’ ştii să le bei, nu glumă! Aşa trag eu berea la măsea, nu rachiul.
- Ei, hai, hai nu te supăra, că fac şi eu cinste cu o popică din asta! Nucu
îl privi ironic şi rosti.
- Ai tu bani să dai de băut? Ţine-ţi gologanii pentru curve şi distracţii, n-ai
tu atâţia cât să-i risipeşti pe nişte budari!
Filipan nu mai ştiu ce să zică, deşi era conştient că trebuia să se
documenteze mai serios, să aibă tupeu, fiindcă altfel articolul lui va suferi
de lipsa informaţiei specifice. Nucu scoase capul pe geamul portierei, care
stătea căscat pentru a mai lăsa ceva aer de afară să armonizeze interiorul
petrochimic al cabinei.
- Aţi terminat? Ia mătura, băi Bujoare, şi şterge trotuarul că l-ai pătat!
Vocea de afară răspunse prompt:
- Cu furtunele ăstea mai bine stropim florile, că-s ca ciurul. Hai, c-am făcut
treabă bună!
Apoi, cel ce-şi zicea Bujor strigă spre întunericul curţii:
- Cimirică, las-o pe cucoană, că-i întuneric! Vede ea dimineaţa ce treabă
mare am făcut.
Râse apoi „verde” şi finisă cu un gest artistic ultima rămăşiţă a muncii lui,
trăgând ca la fotbal un şut la o pleoştitură abandonată de spartul furtun
absorbant. Scuipă cu patos şi urcă pe scara cabinei ţinându-se de clanţă.

34
 Mircea Brenciu

- Nucule, acu’ dă-mi să trag o duşcă!

Bău conţinutul buteliei până la capăt, dar nu uită să facă o grimasă de
scârbă şi, printre înghiţituri, făcu remarca:
- Ăştia de i-am golit sunt burgheji, că prea le pute privata. Se uită mirat la
noul personaj din cabină.
- Da’ ăsta cine mai e, bre Nucule?
- E de la ziar. Hai să vă fac cunoştinţă. El este tovarăşul Filipan şi e
redactor, iar el e Bujor, şef de echipă la noi la Salubritate. Aşa, bă, daţi-vă
mâna!
Guşteru simţi cum îi transpiră palma odată cu contactul jilav al mâinii
Bujorului. Cu toată repulsia, o comuniune sinceră îşi făcu loc între cei doi.
Guşteru remarcă cu un anume entuziasm că are în faţă nişte adevărate
personaje ale viitorului lui scenariu de noapte. Îşi şi închipuia cam cum va
suna textul: „Aceşti oameni există pentru a se lupta cu neputinţele noastre
omeneşti, pentru a ne face viaţa mai frumoasă şi mai curată!” Un sentiment
înălţător îl animă de îndată. Privi cu mândrie la oamenii de excepţie de
lângă el, iar scaunul de camion, pe care stătea, i se părea cel mai nobil şi
mai confortabil loc din lume. Exclamă triumfător:
- Oameni buni, voi sunteţi cei mai importanţi semeni ai noştri! Nici directorii,
nici medicii, nici scriitorii, nici savanţii, nu vor putea vreodată să dea societăţii
ceea ce daţi voi! Voi cântăriţi cu devotament ce aruncă o civilizaţie întreagă,
voi înnobilaţi arcul de minuni al lumii, fiindcă fără voi întreaga lume s-ar
scufunda în neantul reziduurilor. Nivelul unei societăţii, din toate punctele
de vedere, are corespondent în cantitatea de murdărie pe care o lasă. Nu
consumul de săpun pe cap de locuitor, nu numărul de bilete de spectacol
şi nici miile de cărţi tipărite nu sunt etaloanele civilizaţiei, ci acest gunoi
care capătă astfel semnificaţii mult mai profunde în raport cu fericirea şi
nefericirea unui popor. Iar voi, dragii mei, sunteţi eroii anonimi ai luptei cu
adevărurile şi prejudecăţile nivelului nostru de viaţă.

35
 Cu masca pe figură

Guşteru radia de spontaneitate, iar cei doi îl priveau cu gurile căscate,

convinşi fiind că puştiul e cam sărit de pe fix. De afară, Cimirică lansa
înjurătură după înjurătură. Câinii lătrau în voie, în timp ce proprietăreasa
privatei gata golite le întinse o sticlă cu lichid rubiniu.
- Luaţi de beţi, măi, băieţi, că vi se face rău. Prea aţi împuţit locul...
- Lasă, doamnă, că ne-am obişnuit. Aveţi dumneavoastră de grijă şi folosiţi
veceul mai rar! Gata, hai Nucule să mergem!
Camionul porni, nu înainte ca Bujor să treacă lângă gazetar, iar Cimirică
să se agheţe de scara cabinei. În spate, cisterna plescăia semnificativ.
De undeva, dintre sculele adăpostite pe după scaun, Bujor extrase o nouă
sticlă. O desfăcu şi o întinse tânărului.
- Domnule, după cum vorbeşti de frumos despre munca noastră îmi vine să
cred că ar trebui toţi să ne invidieze. Da’ întrebarea mea e alta. Că rahatul
atrage muştele e ceva normal. Dar pe matale, domnule ziarist, ce te-a atras?
Nucu frână brusc. Un hohot general de râs izbucni în oribilul habitaclu.
Guşteru râse şi el, mai cu uimire, mai cu condescendenţă. Trase o nouă
înghiţitură din popică şi după ce constată că băuse coniac, spuse:
- Eu am venit la voi pentru a spune oamenilor despre înalta voastră
responsabilitate.
Hohotele de râs continuară şi mai aprig. Cimirică alunecă cu un picior
de pe scară şi se lovi nătâng la bărbie în muchia uşii, dar continuă să râdă
zgomotos şi obraznic.
- Băi, nene, replică Bujor, munca noastră ar trebui executată numai de
puşcăriaşi. Dar nu există nici o pedeapsă în Codul penal care să-l trimită
pe infractor în această „înaltă responsabilitate”. Dar pentru gropari, pentru
autopsieri, pentru ecarisaje?... Vin oamenii la aceste „pedepse” fiindcă
banul e singurul fără miros în această lume a împuţiciunii. Judecătorul nostru
e banul! Lasă, tinere, romantismele dumnitale revoluţionare şi scrie despre noi
doar atât: echipa de salubrizare nr.2 a evacuat pe noapte 20 tone de dejecţii,

36
 Mircea Brenciu

depăşind cu 2500 de kilograme nivelul stabilit anul trecut. De aici încolo,

talentul dumnitale de gazetar va stabili dacă depăşirea de plan se
datorează hărniciei noastre sau creşterii nivelului de trai al poporului român.
Stupefiat de frumosul discurs al lucrătorului, Guşteru reacţionă cu admiraţie:
- Domnule, dar dumneata vorbeşti ca un...
- Secretar de partid, completă imediat Nucu. Bujor este secretarul nostru.
Om luat de la munca de jos şi aşezat acolo unde merită.
Continuă confidenţial:
- Bujor e inginer ziua, iar noaptea vine la treabă să câştige!
- Cam cât luaţi pe noapte, oameni buni? izbucni nestăvilit Radu.
- Intră cu noi în căcat şi vei afla! răspunse îndărătnic Bujor.
Nucu porni din nou vidanja. Goniţi de fum şi putoare câinii din cartier
lătrau continuu şi aiuritor. De după colţurile străzilor începură să apară,
mergând spre casele lor, oamenii de la schimbul II. Invariabil, toţi îşi
aşezau pe feţe măşti din batiste ori şervete. Mirosea trăznitor, iar spiritul
datoriei împlinite, că s-a muncit temeinic şi cu spor, se reflecta în emanaţia
ce plutea pretutindeni cu neruşinare. Nimeni nu bănuia că în acel camion-
cisternă se aflau un gazetar, un secretar de partid şi o echipă de eroi ai
nopţii ce culese deja vreo două tone de rahat. Nu mai ştiau nici oamenii
lui Bujor prea bine, fiindcă alcoolul începuse să aplatizeze rând pe
rând ambiţii, idei, sentimente. Rămânea dominator mirosul şi o omenie
ciudată ce fraterniza cu gingăşie toate acele suflete răscolite de adevărul
frust al vieţii. În spate, cu nesimţie, plescăitul cisternei le amintea că mai au
de lucru până s-o umple. La urma-urmei, dejecţiile societăţii făceau şi
ele parte din cuceririle revoluţionare ale poporului, pe registrul unor valori
cuprinse între rodul de stup şi mizeria de privată. De la miere la căcat,
totul aparţinea realităţilor sociale, iar triumful acestei societăţii trebuia să fie
la fel şi la stup, dar şi la zdup! Guşteru aprecie de grabă că e timpul să
tragă o concluzie.

37
 Cu masca pe figură

Îngăimă obosit şi fericit:

- Tovarăşe Bujor, aş putea să vă iau un interviu?
Secretarul de partid îşi aprinse o ţigară cu filtru alb, trase cu nesaţ fumul
parfumat şi zise:
- Ei bine, nu! Eu vreau să rămân un anonim în continuare. Nimeni nu
trebuie să ştie despre munca mea, despre sacrificiul meu. Lasă, dom’ne,
propaganda ieftină! Scrie matale ce vrei, dar nu pomeni nimic despre
mine! Iar dacă ai nevoie de personaje, foloseşte-te de alte nume. De pildă
Trandafir, Iasomie, că dacă spui Bujor îmi poţi face probleme. De Cimirică
poţi scrie cât vrei, că ăsta are talent nu glumă, deşi nici nu ştie să citească,
ţiganu’ naibii!
Nucu preluă dialogul:
- Nu trebuie să ne lăudaţi, doar v-am spus că o facem pentru nişte bani.
Cui îi strică câteva sute pe noapte? Ori el, ca secretar de partid nu trebuie
să fie lacom, că aşa zice la Statut.
Încet, încet Guşteru recunoscu că nu e cazul unei idealizări prea exgerate.
Acest nobil sacrificiu nu e altceva decât pragmatism vulgar, iar ei, oamenii
se lasă umiliţi în numele unei îmbogăţiri rapide, ceea ce cam contravine
principiilor de formare a omului nou, comunist. Depăşit de evenimente,
Radu ceru să se oprească maşina. Coborî dezamăgit, nu înainte de a le
promite că va scrie frumos despre munca lor. Cimilică, aerisit bine de vântul
nopţii, sări de pe scară şi se răsti la intrusul care tocmai coborâse, semn că
nu înţelesese nimic din ceea ce se întâmplase până atunci:
- Să-ţi fie clar, gagiule, în echipa lui Bujor nu mai e loc pentru nimeni.
Să nu îţi închipui că căcănar ajunge oricine! Aşa că, valea, că puţi!
Din cabină Bujor îl îndemnă pe gazetar să nu ia în seamă mitocănia lui
Cimirică, că e cam idiot şi cam beat. Camionul demară în trombă, în timp
ce obsedantul plescăit suna ca nişte aplauze ori ca nişte ecouri venite de
demult din tinereţea omenirii.

38
 Mircea Brenciu

Guşteru avu senzaţia că aşa miroase pe pământ de mii de ani...

„...O umanitate deşertată şi un jurnalist înspăimântat de propria lui
neputinţă, iată terifiantul tablou al unei seri paşnice cu oameni veniţi de la
schimbul II, cu melancolia unei nopţi înnebunite de aventura lui nepricepută,
o noapte nebună după lună şi după adierea teilor învinşi de scursorile unei
societăţi permanent putrefacte. Izbândise doar speranţa, ca o lucire albă
şi pură, că este cineva în lumea asta care va scrie în cuvinte frumoase
despre absurditatea de a fi budar...” Micul demiurg al nopţii, slab la trup
ca o aşchie mai răsărită, îmbibat pâna sub piele de mirosul fierbinte al
civilizaţiei deversate constant şi tenace, îşi aminti melodia fluierată de el
mai adineaori. În întuneric izbucni sunetul stingher al şuieratului melodios
al cântecului. Radu Filipan era pilit bine, dar nimic nu îi mai putea înlocui
deplinul sentiment al victoriei depline asupra nevolniciei de a fi om.

«««

„ Tovarăşe preşedinte al Cooperativei «Higiena». Subsemnatul Mironiuc

Petre, angajatul uzinei «Drumul socialismului» în calitate de controlor CTC
şiactivist obştesc în Comitetul sindicatului pe uzină din anul l951, prin prezenta
vă aduc la cunoştinţă următoarele: subsemnatul am fost căsătorit şi din
cauză că prima soţie mi-a părăsit domiciliul conjugal, instanţa Tribunalului
Oraş Stalin cu sentinţa nr.2492/l957 a desfăcut căsătoria din vina exclusivă
a soţiei şi copilul provenit din prima căsătorie în etate de 6 ani mi-a fost
plasat subsemnatului pentru creştere şi educaţie şi paralel cu aceasta mi s-a
atribuit şi spaţiul de locuit. Ptr.ca să pot să dau o creştere şi o educaţie cât
mai bună şi fetiţa din prima căsătorie să aibe o mamă care zi de zi să se
ocupe de educaţia ei, m-am căsătorit cu numita Fosea Sultana, domiciliată
în str.Karl Marx nr.120, de profesie frizeriţă. Mai sus menţionata soţie şi
mama ei, a început să-mi adreseze mie şi la copil cuvinte de mahalagism ca:

39
 Cu masca pe figură

«eşti un dement», «fica ta este o curvă ordinară ca fosta ei mamă» şi altele

pe care nu se încadrează într-o educaţie sănătoasă de familie. Mai mult, a
învăţat şi pe copilul ei să ne adreseze aceleaşi cuvinte urâte, îi dă la copilul
ei băuturi alcoolice să bea. Responsabilul de atelier, tov.Văduva Ion, mi-a
spus că soţia mea la locul de muncă are o comportare netovărăşească
faţă de toţi colegii. Abaterile neprincipiale o duc pe un făgaş rău aşa cum
reiese şi din prima ei sentinţă de divorţ; şi redau un pasaj din sentinţa de
divorţ: «Pârâta este o fire certăreaţă, cicălitoare, insultă pe soţul ei, făcând
mereu scandal atât în casă cât şi pe stradă. Pârâta a făcut din copil o
armă împotriva tatălui ei şi o învaţă să-i adreseze cuvinte murdare.» Vă rog,
tov. preşedinte ca să o chemaţi pe actuala soţie şi să-i faceţi morala
respectivă, totodată să fie pusă în discuţia colegilor de muncă ptr. faptele
ce le comite. Când tov.vicepreşedinte Militaru mi-a acordat derogare ca să
primească concediul legal în luna august în loc de septembrie mi-a spus
că nu merită această recompensă, deoarece mai întâi trebuie să-i formăm
educaţia şi apoi s-o privim ca pe o persoană disciplinată. Tov. preşedinte,
vă rog să mi se elibereze o caracterizare privind comportarea actualei
mele soţii Mironiuc Fosea Sultana pe care o are. Sper că cererea mea va
fi aprobată şi vă mulţumesc tovărăşeşte”.
Drăgălescu lăsă să-i cadă hârtia din mână. Albă ca un fluture, coala se
aşternu neputincioasă pe birou. Redactorul şef al ziarului „Gândul nou” se
aşeză obosit pe scaun. Cugetă amar: „Oamenii nu mai au încredere în
familiile lor. Asemenea delatorii casnice circulă pe la toate organele de
stat, semn că există totuşi sentimentul încrederii în oficialităţi. Înţeleapta
politică a partidului...” Puse mâna pe receptor, formă nervos un număr.
- Alo,cu tovarăşul colonel Baiasid. Mulţumesc, aştept!
Unul dintre intelectualii autentici ai Securităţii, posesor al unei diplome
universitare civile, colonelul purta un nume curios. Colegii îl porecliseră
„Sultanul”, după cum impunea însuşi numele lui predestinat.

40
 Mircea Brenciu

Cititor de literatură bună, dar mai ales din cea interzisă pentru marele public,
circulând pe sub mână în regim de samizdat, colonelul trecea în rândul
prietenilor ca un inegalabil companion, deranjând bineînţeles o parte din
ierarhia de la serviciu pentru ambiţiile lui culturale. Baiasid era printre puţinii
ofiţeri care aveau voie să existe neacoperiţi ca persoane publice, deoarece
ca om de cultură şi ca scriitor era invitat la mai toate manifestările, ceea ce
făcea bine imaginii Securităţii statului, care după succesiunea de liberalizări
dictate de Ceauşescu, trebuia să fie percepută nu ca poliţie politică. Ceea
ce nu se putea escamota în conştiinţa mulţimilor era acea curiozitate febrilă
a acestei instituţii de a cunoaşte cât mai multe despre viaţa fiecărui trăitor al
acestei ţări, iar în acest scop erau folosite toate metodele posibile. Racolarea
de colaboatori era la ordinea zilei, iar românii, mânaţi de multe interese, îşi
jucau cu succes rolul de patrioţi, aşa cum erau supranumiţi odioşii turnători.
Specificitatea acestei munci conspirative era ca o mănuşă pe temperamentul
foarte mulţilor cetăţeni, de se consacrase prin mediile înalte concluzia că
românul are vocaţie de delator, ceea ce avea darul să-i încurajeze pe liderii
politici la luarea oricăror măsuri organizatorice şi punitive împotriva unui popor
aservit la maximum prin propriile „calităţi”. A fi fost slugă tradiţională a istoriei
era un fapt cunoscut ca nu numai de marii strategi politici, foştii şi actualii, dar
mai ales de înalţii şcoliţi în domenii psiho-sociale, posesori de grade şi funcţii
înalte, în timp ce prostimea, adică massele, ştia despre istoria naţională că este
cea mai glorioasă din toate istoriile lumii. Supunerea totala a românilor de către
comunişti s-a făcut prin aplicarea uriaşului paradox naţional al unui trecut paranoic
peste un prezent oligofren. Aşa zisa clasă de mijloc, adică membrii de partid,
era obligată la adoptarea unei a treia anomalii psihologice, şi anume, schizofrenia
de grup, prin autoimpunerea voliţional-ideatică a utopiei lumii comunismului
biruitor, în timp ce, exclusiv toate categoriile psihosociale, erau biciuite cu
obligaţia iubirii necondiţionate faţă de conducător, ca factor dinamizator ori
atenuator al eventalelor excerbări individuale ale anomaliilor admise oficial.

41
 Cu masca pe figură

Un popor bolnav cronic, supravegheat în acest spital naţional de medicul

său curant - Securitatea! Imaginea cosmetizată a onorabilei instituţii putea,
deci, circula nestingherită printre oamenii de cultură ai oraşului. Oricum,
puţini oameni gâfâiau revoltaţi la aflarea printre ei a vreunui turnător,
fiindcă de obicei imaginea acestuia era estompată de faptul că tot el se
dovedea cel mai mai mare adulator al realităţilor şi al iubiţilor conducători.
Lumea creatorilor era un fel de tocană de legume cu foarte multă ceapă.
- Să trăiţi, tov. colonel! Drăgălescu la aparat. Domnule, vă spune ceva
numele de Mironiuc? Exact, este cel cu nevastă frizeriţă. Dar ce bine
cunoaşteţi oamenii!!! Ce spuneţi? Mironiuc suferă de mania persecuţiei,
iar Sultana lui este femeie de treabă. Nu m-am consultat cu tovarăşii de
la secţia de propagandă, fiindcă nu vreau să-i deranjez cu toate prostiile.
Mai bine sun întâi la prieteni. Eu vă salut şi vă mulţumesc pentru sfat!
Închise telefonul cu o oarecare tristeţe. Apăsă pe butonul soneriei. Reveni
peste câteva secunde nervos cu acelaşi apel. Nimic. Strigă din toţi rărunchii:
- Ce, mama dracului, faci Edith,de nu vii?!
Nici de data asta nu primi nici un răspuns.Se repezi spre uşa capitonată
a biroului său de şef, dar tocmai atunci intră chiar Edith în persoană, care
îngăimă cu glas pierdut:
- Tovarăşe redactor şef... v-a venit...
- Ce e dragă, ţi-e rău?
- V-a venit...v-a venit!
Drăgălescu sesiză cu umor dificultatea şi ambiguitatea fiinţei din faţa lui.
Aprecie pe moment că este vorba de un eveniment în plină desfăşurare.
- Ce poate să-mi vină mie, fato, că sunt bărbat?
- Vi-a venit pensionarea, răspunse în sfârşit femeia şi se puse pe un plâns
de toată mila.
Redactorului şef i se înmuiară genunchii. O lânceazeală fără noimă îl
aruncă direct în afazie.

42
 Mircea Brenciu

Deodată, întreaga structură a lucrurilor din jurul său căpătă consistenţă

ca de brânză. Edith arăta ca un caşcaval domolit pe plită, în timp ce
o anumită „specialitate” de burduf se scurgea pe pereţii camerei, greţos
de puturoasă şi de univocă. Bucăţi de telemea capitonau ramele ferestrelor,
iar untul făcea dâre lungi pe lemnăria mobilierului. Transpiraţii abundente
de consistenţa zerului începură să lumineze figura înnegurată a redactorului
şef. O moliciune intimă îi reglă instantaneu curajul rezidual, în timp ce în
abdomen i se chirceau şoarecii mâncători de lactate. „În definitiv, scap de
căcaţii ăştia!”... Acest gând zburdă în salturi neghioabe până într-acolo
unde lui Drăgălescu îi reapăru din nou zâmbetul, dar de iaurt acru şi
degresat.
- Edith, adu, te rog, whisky-ul ăla din seif!
Secretara nu se clinti.
- Băi, n-ai auzit ce ţi-am spus? se răsti paternal Drăgălescu.
Edith bâigui cu mare efort:
- Ştiţi cine vine în locul dumneavoastră?
- Adică, în locul meu? Spune odată!
Edith silabisi cu speranţa declanşării unei sile profunde:
- To-va-ră-şul Fe-ti-duuu!
Senzaţia de brânzărie generală îi reveni lui Drăgălescu odată cu
impresia concretă că îi put picioarele. Se uită dezolat la pantofii lui negri
împletiţi şi-şi aminti că s-a spălat cu o seară înainte. „Atunci, ce dracu pute
aşa?” Îi apăru în faţă o turmă de mioare carpatine cu miei albi ca caşul.
Reacţia veni imediat:
- Paştele mamei lui de porc! O privi complice pe secretară:
- Ştii tu de ce am înjurat eu! o asigură el cu bărbăţie. Te rog să convoci
colegiul de redacţie peste câteva minute. Să vină toţi redactorii pe care îi
găseşti!
Drăgălescu se întoarse cu spatele la femeia care îl slujise atâţia ani.

43
 Cu masca pe figură

Gândurile îi zburdau ca lâna proaspăt spălată precum pufii de

păpădie liberi şi graţioşi. Un sentiment de eliberare tonică îi calmă ieşir-
ile intempestive. Drăgălescu devenise visătorul de altădată. Se aşeză
calm pe scaunul lui cu spătar înalt şi se cufundă într-o absenţă totală.
O mână uriaşă ştergea cu guma imaginea persoanei lui şi, în timp ce
radiera lucra cu eficienţă, o tot mai mare relaxare se instaura pe scaunul
acela, pe care mai stăruiau încă părţile componente ale celui ce s-a numit
cândva redactor şef. Din eter îi parveni sarcastic o voce: „Când i s-a spus
că se va scufunda, a înlemnit ca să poată pluti”. Fraza i se strecură subit
în ţeastă şi avu convingerea că el era cel care pronunţase chestia asta
deşteaptă. Veni, apoi, în replică acelaşi glas: „La urma-urmei, eşti
bătrân. Ce mai vrei? Ţi-ai făcut o casă frumoasă, ţi-ai aranjat familia...
Renunţă cu demnitate!” Afară începu să plouă. Un vânt crâmpot se
abătu asupra ferestrei prost închise. Stropi mari de lapte se prelungeau
pe geamuri. Nasul redactorului şef fremăta nervos. Tainice exalaţii îi
odorau fiinţa cu tandreţe şi disperare. „Deşi era cu un picior în groapă
nu l-a lăsat inima până nu l-a pus şi pe-al doilea”. Apoi cinica voce
conteni ca şi cum nu ar fi existat niciodată. În birou intrară pe rând
membrii colegiului redacţional. Sfrijit şi adus de umeri ca un grotesc
semn de întrebare, posesorul unei fiziognomii în doi timpi, un nas mare
şi clonţos şi o gură mestecând perpetuu o proteză parcă invers aşezată
pe gingii, Leon Kats, secretarul general de redacţie, avu primul curajul de
a intra în încăpere. Intrară apoi, Ion Iancu, Adin Melinte, Marian Taşcu,
Emil Hlidan, Hector Ascaridu, Ion Sobieţki, Valerian Panciu, Alexandru
Ţipirig, Adrian Spados, Emil Radu, Ion Preutu, Bella Covaciu şi, mai noul
venit, Mitică Ionescu. Se aşezară aferaţi la masa colegiului. Secretarul
general de redacţie îşi propti proteza în ordinea ei normală, îşi umezi
pervers buzele şi deschise şedinţa:
- O facem normal sau extraordinar?

44
 Mircea Brenciu

- Tovarăşul Kats ştie mai bine, mormăi Drăgălescu, care rămase stâlp pe
scaunul lui cu spătar înalt, în timp ce molfăitorul de proteze scoase stiloul cu
peniţă de aur şi deschise registrul de şedinţe. Plescăiala din gură conteni în
clipa în care auzi vocea redactorului şef:
- Avem a discuta azi câteva probleme importante. Se află la mine un
memoriu adresat ziarului nostru de un anume Mironiuc Petre, cetecist la
uzina „Victoria Socialismului”, care îşi reclamă soţia, frizeriţă la cooperativa
de care ne vom ocupa noi. Ei bine, acest memoriu ne ajută să punem în
practică noile comandamente ale partidului.Te rog, tovarăşe Kats, citeşte
materialul omului.
- Ei, ce ziceţi? Aţi înmărmurit cu toţii? întrebă redactorul şef, după ce
ascultară cu toţii conţinutul delatoriei lui Mironiuc. Vă cam dă de gândit
treaba cu turnatul nevestei. Asemenea hârtii sunt destule şi la partid şi
la celelalte organe, ceea ce dovedeşte faptul extraordinar al încrederii
deosebite a oamenilor în forţa conducătoare a partidului. Numai el este
în măsură să apere interesele individului în faţa oricăror ingerinţe, chiar şi
cele intime, familiare.
Kats consideră necesar să întrerupă:
- Taşcule, parcă tu ai început o anchetă la „Higiena”. Trebuie să vezi
exact ce e cu Sultana asta. Ce dracu se întâmplă cu frizerii ăştia?!
- Vă spun eu, se aruncă în vorbă Ascaridu. Una din activităţile care
presupun contacte...
- Bă, Hectore, bă, iară te dai mare psihosociolog. Nu-mi spune tu mie
că frizerii sunt o grupare de elită, că sunt o manifestare de nonconformism
prin natura muncii lor, preciză Drăgălescu. Ei sunt doar nişte muncitori, mai
de salon, nu-i aşa?
Hector Ascaridu încercă un slab protest. Leon Kats interveni decisiv:
- Frizerii sunt o categorie socio-profesională mai specială. În meseria asta
s-au băgat toţi cei cărora nu le-a plăcut nici cartea, nici uzina.

45
 Cu masca pe figură

Muncă uşoară, la căldurică şi confort. Numai că, muncind cu omul, cu

pretenţiile lui mic-burgheze de a fi mai atrăgător, ei pot determina anumite
curbe de conştiinţă în rândul clientelei. În timpul tunsului sau coafatului
se vorbesc tot felul de probleme, se face chiar politică, se spun bancuri...
Frizeriile pot deveni cercuri ideologice, iar dacă lucrătorii nu sunt verificaţi sub
aspectul pregătirii lor politice pot deveni creatori de opinii false, periculoase.
- Uitaţi-o, de pildă, pe Sultana Fosea, o frizeriţă curvă şi beţivă, insistă
Ascaridu.
- Eu zic să fii mai reţinut, Hectore! preciză Ion Preutu. Este vorba de o
altă reclamaţie, cea a directorului de la „Temelia” împotriva unui alt frizer,
Văduva Ion...
- Tovarăşul Pincovici, prietenul meu a reclamat?, întrebă entuziasmat Kats.
- Da, îl reclamă pe bărbier că închide difuzorul din dotarea unităţii în
timpul ştirilor. Ei bine, acest Văduva este şeful lui Sultana Fosea, după
cum reiese din memoriul citit în şedinţa noastră. Care din ei doi este mai
retrograd. Este de preferat de o mie de ori această femeie, care nu face
probleme la serviciu, decât acest individ cu manifestări periculoase.
- În ce fază eşti cu ancheta,Taşcule? întrebă redactorul şef.
- Destul de avansată. Se pare că omul nostru este sub supravegherea
organelor de securitate. Am şi o serie de reclamaţii împotriva lui cum că ar
fi aruncat de 1 Mai steagul roşu al partidului, spunând că preferă să ducă
tricolorul.
- Aţi văzut?! Ce v-am spus eu? Frizerii pot deveni un real pericol pentru
democraţia noastră. Şi-apoi, mai toţi sunt ciubucari, continuă Kats.
- Iar mulţi din ei sunt unguri, completă Ţipirig cu convingere.
- Şi ce dacă sunt unguri? întrebă răstit Kats.
- Înseamnă că nu au devotament, mormăi Ţipirig.
- Lasă, băi Sandule, naţionalismele! La comunişti nu ţine cu chestiile ăstea
ieftine, punctă Kats cu hotărâre.

46
 Mircea Brenciu

- Da? Bineeee, ia auziţi aici ce am primit ieri la secretariat. Ţipirig începu

să citească:
„DECLARAŢIE. Subsemnatul Szereday Eugen, angajat al cop. Igena
declar sincer următoarele: În ziua de... am fost trimis la scos morcov cu un
grup de angajaţii al coperativei. Lucru sa început mai târziu în jurul orele
9-9,30 fincă nam ştiut unde să apucăm de lucru până când a venit cineva
din partea colectivului. A fost destul de frig şi am pus câteva lei şi am
cumpărat ţuică din care toţi am gustat. Eu personal am băut mai mult fincă
femei na băut şi mia perdut pofta de lucru şi am stat pe marginea pământul
unde a venit doamna Ţoi Elena de la cadre şi ma luat la întrebări că dece
beau singur şi eu am certat cu dânsa. Nu aduc aminte preciz cum a fost.
Ştiu că doamna a început cearta şi eu am ameninţat că bat la dânsa dacă
nu pleacă. După ce a plecat a mai strigat şi ea şi eu insultam recisproc.
(Ea ma făcut porc, bou, neserios şi eu ca omul băut am făcut curvă). Toată
declaraţia ce scriu se poate adevăra fincă nu amintesc preciz cum a fost
mai mult din auzite a doua zi dimineaţa. Eu cer scuză dela conducere
fincă am făcut lucru ruşinoasă pentru coperativă”.
Taşcu îşi aprinse tacticos pipa. Lumea râdea pe înfundate din cauza
textului lecturat cu gâfâituri de Ţipirig.
- Fii drăguţ, mă nea Sandule, dă-mi te rog declaraţia asta nemaipomenită,
îl rugă Taşcu.
- La ce îţi trebuie?
- Păi nu mă ocup eu de „Higiena”?
- Măi tovarăşi, nu vi se pare ciudată explozia asta de documente în
legătură cu acestă instituţie? se miră Drăgălescu. Eu zic să organizăm o
campanie de presă împotriva acestor indivizi, mai ales că am semnale că
e pe fir şi... (arătă conspirativ cu mâna spre umărul pe care ar fi trebuit să
zacă un epolet)
Kats simţi nevoia să intervină:

47
 Cu masca pe figură

- Trebuie întărită echipa lui Taşcu. Ia-l Mariane cu tine şi pe Adin Melinte.
- Şi luaţi-l cu voi şi pe puştiul ăla de Filipan. Cineva trebuie să-l înveţe
meserie, completă Taşcu.
- Lăsaţi-l tov.redactor şef!, se burzului Kats. Băiatul ăsta nu e întreg la
minte. Ieri mi-a adus un reportaj despre lucrătorii de noapte ai oraşului şi
m-a rugat să i-l public.
- Nu mai spune, exclamă cu interes Drăgălescu. Ar putea fi interesant.
Să ştii că eu am mare încredere în băiatul ăsta. L-am angajat după
concursul interjudeţean pentru că a luat de departe locul întâi, aşa că nu de
talent duce el lipsă. Te rog să-mi dai materialul, să-l citesc şi eu!
Secretarul general răscoli nervos maldărul de hârtii din dosarul cu
portofoliile şi extrase articolul.
- Vă spun eu că băiatul ăsta nu e întreg la minte. Unde aţi mai văzut să se
publice într-un ziar al partidului asemenea măscării! Sunt ăstea problemele
cu care se confruntă acum ţara? întrebă retoric Kats
- Şi vrei să spui că nu sunt nişte realităţi? Nimeni nu trebuie să nege
că mai avem în Moldova şi sate neelectrificate! S-ar putea ca articolul lui
Filipan să fie bun şi util. E de văzut ce poate scoate un tânăr talentat şi
din subiecte mai deosebite, cum e, de pildă, căcatul....
Întreaga asistenţă pufni în râs. Kats se lăsă surprins de maniera mai
libertină de exprimare a şefului. Ceva subtil i se strecura în intuiţie. Simţea
pe undeva o anormalitate în atitudinea lui Drăgălescu şi nu greşi când îi
recunoscu o anume revoltă interioară. Ceea ce trebuia urmărit cu atenţie
era ce se ascunde sub noua atitudine a redactorului şef. Apoi interveni
imediat ca o consecinţă a deducţiei lui intuitive:
- Nu întâmplător avem lumină verde de la organe, după cum bine
am înţeles de la tov. Drăgălescu. Este clar că la „Higiena” se află latent
o stare de lucruri ce poate lua proporţii de nebănuit. Prea multe date vin
să confirme acest fapt. Dacă stăm bine şi ne gândim, prin intermediul

48
 Mircea Brenciu

lucrătorilor acestei cooperative se pot transmite anumite mesaje cu caracter

subversiv, atitudini duşmănoase la adresa poporului şi statului nostru, dar
şi mai grav, poate fi afectată imaginea conducătorului nostru iubit. Frizerii,
domnilor, pot fi deosebit de periculoşi, când sunt scăpaţi din mână.
Tăcu brusc când sesiză cu mare emoţie că s-a folosit de apelativul
„domnilor”. Îşi reproşă în gând orientarea greşită a lecturilor particulare
şi lipsa de control din timpul expunerii sale. Tuşi cu energie şi se înecă
în clipa în care proteza avu tentativa să-i alunece pe gâtlejul încins de
pasiunea discursului, moment de care profită Drăgălescu, care îi smulse
textul din mână. Titlul îi sări în ochi: „Pâinea albă a cuptoarelor”. Tresări
când constată că Kats e pe punctul de a-şi da duhul. Îl plesni vârtos
pe ceafă. Din gura secretarului general de redacţie proteza ţâşni cu putere.
Cu ochii îngroziţi de efort, cu buzele căzute în două cute creţe, Kats încercă
să dreagă impasul:
- Ăsta nu e ăla. Aici e vorba despre cărămizi refractare. Despre budari...
Se opri din vorbit când constată că întreaga echipă redacţională
dispăruse pe sub scaune în căutarea protezei pierdute. Se auzi vocea
molcomă a lui Covaciu:
- Aici se află o oarece proteză, da’ nu mă-nghior să pui mâna pe ea.
Din celălalt colţ al încăperii reacţionă prompt şi Ion Sobieţki:
- Şi aici e o proteză, sau mă rog, ceva asemănător.
Drăgălescu, râzând cu discreţie gândi: „La o asemenea gură spartă,
asemenea proteză!” Kats constată cu disperare că nu mai are cu ce mânca,
şi, cu mâini termurânde, strânse de pe jos resturile scuipate ale gurii lui.
Cu mâna acoperindu-şi dungile botului strigă în culmea amărăciunii:
- Sunt în mapă toate articolele. Vă rog să continuaţi fără mine!, şi părăsi
cu paşi mărunţi încăperea.
Alexandru Ţipirig începu să se simtă mai stăpân pe sine:
- Dom’ne, dar o gură de whisky nu aveţi? Că mi s-a făcut greaţă.

49
 Cu masca pe figură

De-abia acum pricepu Drăgălescu un lucru tulburător: La ce dracu’ a fost

el atâta timp un dur şi un intransigent cu oamenii lui! O căldură fraternală
îl copleşi. La urma-urmei se afla în faţa ultimei lui şedinţe cu redactorii.
Apăsă pe butonul soneriei.
Edith intră imediat, dar redactorul şef i „se răsti” pe un ton ironic,
familiar:
- Ce naiba vii aşa de greu, Edith dragă? Îi făcu cu ochiul şi o rugă
să aducă pahare la toată lumea. Ca din senin, în mintea Drăgălescului
se iţi din nou unul din panseurile acelea care nu-i mai dădeau pace:
„La un moment dat, gardul o luă la fugă. Era un gard viu...” Un miros
palid de telemea îi străbătu fiinţa. La sfârşitul şedinţei va anunţa bomba.
- Ajunge o sticlă la toată lumea? întrebă Edith intrând cu paharele.
Nu răspunse nimeni, iar tăcerea avea ceva stânjenitor şi frivol. Se simţea
în aer proiectarea unui eveniment iminent.
- Toarnă, Edith, la toată lumea! o îmbie redactorul şef. Ridică paharul şi
se hotărî să ţină un toast:
- Dragi colegi, veţi fi surprinşi de cele ce vă voi spune. Este momentul să
înţelegeţi că ne îndreptăm cu toţii spre nişte vremuri minunate. Cuvântarea
Secretarului general ...
Asistenţa pufni în râs cănd Melinte mai ridică o bucată din maxilarul lui
Kats. Drăgălescu continuă cu un şarm nemaiîntâlnit până atunci:
- La Conferinţa Naţională a subliniat necesitatea (luă o gură de alcool)
liberalizării concepţiilor noastre despre lume şi viaţă, în sensul anulării unor
aşa-zise autocenzuri de natură dogmatică. Se consideră, astfel, că omul
zilelor noastre este capabil să reacţioneze în conformitate cu interesele
generale ale statului, fără a i se mai impune o conduită sub presiuni
şi ameninţări. Se poate spune că realizarea omului de tip nou este o
realitate! Şi ziarul, începând de mâine, va avea o altă faţă şi va aborda în
altă manieră problematica de zi cu zi.

50
 Mircea Brenciu

Redactorul şef se îndrăgostise de retorica lui şi brusc luă hotărârea să

nu părăsească ziarul până ce nu va produce năzuita lui schimbare, chiar
dacă existau riscuri neprevăzute.
- Vom milita pentru o exprimare mai aproape de stilul beletristic, iar
ziarul va deveni o tribună a publicului larg, apropiindu-se mai mult de
grijile zilnice ale omului. Voi, gazetarii, aveţi mână liberă să hotărâţi
singuri, în funcţie de propria conştiinţă, sensul respectării noii deontologii
profesionale. Putem spune că noi suntem chiar partidul, tovarăşi, libertatea
este a noastră!
Câteva aplauze stinghere îl încurajară pe şef să mai ia o mică înghiţitură,
ceea ce îl determină să recunoască că ceea ce bea avea într-adevăr gust
de whisky. Îşi drese glasul şi strigă:
- Edith, vino încoace!
- Ce, nu merge soneria?, se obrăznici secretara.
- Edith, lasă prostiile şi cheamă întreg personalul ziarului!
Ţipirig protestă speriat:
- De unde atâta băutură pentru toată lumea!
Taşcu se grăbi să-şi mai aprindă o pipă, în timp ce Melinte se repezi să
deschidă fereastra.
Ascaridu se opuse:
- Închide-o la loc, se aude afară!
- Lasă să se audă, doar suntem liberi! se răsti şeful din jilţul lui.
Entuziasmul redactorului şef fu continuat de cel al secretarului de partid,
care se decise să ia şi el cuvântul:
- Tovarăşi, eu am tăcut până acuma, dar cred că nu e bine ceea ce facem
noi. Eu cred că se întâmplă ceva ce noi nu ştim şi de aceea îl conjurăm de
tov. Drăgălescu să ne vorbească deschis.
- Iancule, tu să taci din gură!
- Iaca tac, dar trebuie să înţelegem şi noi... protestă slab secretarul B.O.B.

51
 Cu masca pe figură

Ion Iancu era în definitiv un om cumsecade şi moale. Nimeni nu ar fi

crezut că un individ ca el poate conduce o organizaţie de partid. De altfel,
la ceata de jurnalişti-activişti un lider de partid cu pretenţii dictatoriale nu ar
fi rezistat, aşa că alegerea lui Iancu a fost un moment de inspiraţie pentru
toată lumea. În încăpere începură să intre pe rând ziariştii Nelu Iordan,
Daniel Doftanu, noul venit Mitică Ionescu, şefa corectorilor doamna Ruţă,
administratorul, contabilii, curierii, femeile de serviciu, portarul şi şoferul
şefului. Drăgălescu îi întâmpină cu:
- Cine n-are de băut să nu comenteze! Vreau să vă vorbesc despre
noi, dragi colegi şi prieteni. Ne aşteaptă clipe minunate, dar şi de mare
responsabilitate. Vreau să mă fac purtătorul de cuvânt al mult iubitului şi
mult stimatului nostru conducător de partid şi de stat, tovarăşul Nicolae
Ceauşescu. Am înţeles cu toţii, cu reală satisfacţie, că vom intra într-o epocă
nouă. Îl citez pe scumpul nostru conducător, care exprimă cu înaltă vocaţie
idealurile noastre nobile. Să ne bazăm pe noi înşine, pe puterile noastre şi
să dăm frâu liber iniţiativei, inspiraţiei şi talentului nostru.
Drăgălescu mai luă pe buze puţină licoare şi fu convins că nimic nu mai
miroasea a brânzărie şi deci îşi poate anunţa pensionarea.
- Are cineva ceva de spus, tovarăşi?
- Da, eu aş avea, se auzi o voce străină dinspre capitonata uşă a biroului.
Întreaga asistenţă se întoarse perplexă. Cu un pas în încăpere se afla, în
carne şi oase, colonelul Baiasid. Zâmbind şugubăţ şi făcând tuturor cu ochiul
ştrengăreşte, Grigore Baiasid păşi triumfător în mijlocul comunităţii jurnalistice.
- Am adus cu mine două sticle de whisky pentru a sărbători un mare
eveniment. Prietenul meu, tovarăşul Drăgălescu, se pensionează începând
cu ziua de mâine.
Se auzi un pahar scăpat pe jos. Întrebarea „cuuum?” luă proporţiile unui
cor antic. Redactorul şef se prăbuşi pe scaun, cu zâmbetul pe buze încă,
dezamăgit că întreaga regie a spectacolului său final a fost dată peste cap.

52
 Mircea Brenciu

Îi încolţi bănuiala că cineva din angajaţii ziarului l-a anunţat pe colonel

de cele ce se întâmplă, căci prea venise la ţanc cu sticlele pregătite.
Îndoiala că a fost tot timpul supravegheat i s-a confirmat deîndată. Ceva
din lumea lui se prăbuşi odată cu el. Reacţionă din nou, aproape normal,
la vechiul lui stimul: „Doamne, cum le mai put picioarele ăstora!”

«««

L ui Vasile Fetidu i se umflase falca. O durere atroce îl săgeta din când în

când din creştet până în tălpi. Oribila umflătură îi scoase în evidenţă
„frumoşii” lui ochi ou de turturică. Se îndrepta cu paşi nesiguri spre sediul comitetului
judeţean. Cerul, plumburiu, se afla în stadiul revărsării imediate, dar probabil,
Direcţia Regională a Ploilor nu se hotărâse încă: grindină, torent, ori numai stropitură
grăbită. Străzile păreau umilite de atâta cenuşiu, acest cenuşiu accentuat şi de
vestimentaţia oamenilor, demodată şi cernită, ca a unei înmormântări eterne.
Ziua marii schimbări sosise pentru cel al cărui destin fusese jucat de capriciile
unui abdomen, ca şi cum raţiunea de a fi şi a creşte s-ar fi aflat în adâncul unor
viscere purtătoare de circumvoluţiuni şi nu purtătoare de reziduurile binefacerilor
culinare. Sacrificarea lui ca şef de cabinet era, desigur, urmarea operaţiunii
„closetul privat”. În ciuda unei satisfacţii vanitoase, Vasile era mai mult decât
convins că fusese victima unui complot, organizat negreşit de femeia cu un
nume atât de inestetic. Anca Camelia şi-a făcut datoria, iar el Fetidu Vasile, a
fost aruncat în focul luptei pentru adevăr şi dreptate. Să fii fost eventualul coprol
al Ancăi trambulina lui Vasile? Nici nu mai conta în aceste clipe ale triumfului,
da, ale triumfului, fiindcă Vasile nu s-a simţit prea bine niciodată pe post de
ţuţăr la primul secretar, el a învăţat la academie mai mult decât ceea ce îi folosea
acolo la partid. Deşi sarcina de a urmări mişcarea unor documente şi de a
informa imediat mai departe era foarte importantă, iar această misiune îi
dădea puteri nesperate, se simţea ca un prizonier în colivie, fiindcă el era un
creator mai întâi şi după aceea un colportor cu şcoli înalte.
53
 Cu masca pe figură

„Creierul uriaş care funcţionează perfect prin mâna sa înarmată are

nevoie de mine. Strategii au hotărât că randamentul meu va fi infinit mai
mare dacă voi lucra la ziar”... Scuipă admirativ, sâsâind printre dinţi şi
exclamă cu voce tare: „Partidul are mare nevoie de mine! Ce mai contează
maniera cu care am fost trimis într-o nouă misiune. Inteligenţa şi imaginaţia
celor care decid este enormă!”
Faţa i se lăţi şi mai mult din cauza plăcerii că utilitatea persoanei lui este
studiată cu grijă de organele competente. Era convins că nu va înşela niciodată
încrederea acordată de partid şi de secretarul său general pe care îl idolatriza.
„Cum era să mă şterg la fund cu Cuvântarea tovarăşului?!” Un asemenea
sacrilegiu era de neînchipuit. Suii în fugă scările Judeţenei, iar micile şfichiuiri
de durere ale măselei nu deveniseră altceva decât avertismente ale tenacităţii
de a rezista şi de a triumfa. Nici nu răspunse salutului miliţianului de la poartă
ca şi cum ar fi făcut o repetiţie pentru sfidarea Cameliei.
- Felicitări pentru numire, tovarăşe redactor şef, exclamă tânăra felină.
- Lasă, fetiţo, amabilităţile! Şefu e aici?
- Este, dar nu vă poate primi.
Vasile deveni brusc posac.
- Cum? Nu m-a chemat să-mi dea”Numirea”?
Camelia surâse dulce şi îl asigură imediat:
- Decizia semnată e la mine. Cu mine trebuie să vorbiţi. Dar ce-aţi păţit,
săracul de dumneavoastră! Măseaua de minte e de vină, nu-i aşa?
Vasile pricepu că e luat la mijloc, dar preferă să tacă diplomatic.
- Dacă v-aţi fi umflat şi la falca cealaltă, zău c-aţi fi avut o faţă chiar estetică.
Camelia procedă apoi ca şi cum ar fi sesizat târziu că a făcut o gafă.
- Tovarăşul Prim-secretar vă urează succes în noua dumneavoastră funcţie!
Fetidu lua automat poziţia de drepţi, primi decizia de numire cu aleasă
demnitate şi simţi nevoia acută să-şi ia un angajament, dar durerea de mă-
sea îl avertiză că nu este cazul. Drept pentru care se hotărî să se răzbune:

54
 Mircea Brenciu

- Să nu uiţi că atunci când te va da afară şeful, ai la mine la ziar un post

liber. Apoi pronunţă răspicat:
- Mulţumesc partidului pentru încrederea acordată! Vă rog să-i transmiteţi
Primului Secretar mesajul meu!
Afară se rupsese deodată cerul. Un tunet uriaş acoperi ultimele cuvinte ale
lui Vasile. Camelia se sperie teatral ducând mâna la inimă şi se lăsă moale
pe scaun. Ploaia începu să bată violent pe geamurile Judeţenei de partid.
Se întuneca tot mai mult, dar nimic nu mai putea opri lumina din ochii
Fetidului, care simţea în acea clipă că se contopeşte perfect cu diluviul de
afară. O privi pe Camelia cu milă şi părăsi biroul fără să spună un cuvânt.
Ieşi în stradă în plină ploaie şi se lăsă lovit de biciul umed. Apa îi îmbibă
imediat hainele, dar sentimentul victoriei contină să-i domine fiinţa. El este
de-acum vocea autorizată a puterii. Va arăta tuturor ce înseamnă să dispui
de puterea adevărului, acel adevăr stabilit în retortele minţii lui inteligente
şi înalt iubitoare de comunism. Prin acest ziar el, Vasile Fetidu, va deveni
mai puternic chiar decât primul om al judeţului. Gazetarii bătrâni şi hârşiţi
vor admite că el este cel mai bun, cel mai modern jurnalist. La urma-urmei,
partidul nu este ceva abstract, el este format din oameni, cu grijile şi
bucuriile lor. Ziarul va trebui să fie oglinda acestora, dar o oglindă pe care
o va ţine în mâini doar el.
Intră pe poarta ziarului cu hainele-i şiroind năvalnic. Portăreasa, care
croşeta de zor, îl văzu şi îşi făcu semnul crucii, Apoi strigă fără nici un respect:
- Domnu’, aici nu e adăpost, vă rog să ieşiţi afară!
Vasile încremeni. O asemenea primire îi răsturnă întregul sistem de valori.
- Eu sunt noul redactor şef, reuşi să exclame printre clăbuci.
- Eşti pe dracu’! Crezi că eu nu-l cunosc pe tov.Fetidu?
Dar femeia amuţi instantaneu.
- Chiar dumneavoastră sunteţi. Nu v-am recunoscut aşa umflat de ploaie
cum sunteţi...

55
 Cu masca pe figură

Vasile reuşi să conchidă că întreaga confuzie era rezolvată. Sui scările

spre etajul I cu sentimentul că acest urcuş este de fapt destinul lui, sensul şi
chemarea spre marele autentic. În urmă lăsă un uşor miros de haine mucede.
Portăreasa strâmbă din nas şi căută o cârpă pentru a şterge urmele noului
redactor şef. Biroul lui Drăgălescu era închis, aşa încât lui Fetidu nu-i rămânea
decât să încerce pe rând uşile celorlalte încăperi. Le deschise pe rând şi
constată mirat că nu găseşte pe nimeni. La capătul opus al coridorului o
întâlni pe femeia de serviciu ducând o tavă cu ceşti murdare.
- Pe cine căutaţi, domnu’?
- Dumneata trebuie să fii femeia de serviciu, nu-i aşa? intră în vorbă Vasile.
- Ce-i aia femeie de serviciu? Cum îţi sună matale la ureche chestia asta?
Toată lumea când este aici e la serviciu, fie muiere, fie bărbat. Dacă vrei
vreo audienţă du-te acasă liniştit, că nu e nimeni. Pe cine cauţi, mata?
Fetidu plescăi posac a lehamite şi încercă cu un gest ferm să deschidă
o ultimă uşă rămasă necercetată. O întrebă pe femeie cu totul şi cu totul
paralel:
- Cum te numeşti, dumneata?
Tava cu ceşti începu să zangăne mărunt. Nervii femeii erau puşi la grea
încercare.
- Haide, haide nu te mai enerva! o linişti Fetidu. Eu sunt noul redactor şef.
- Vai de mine, vai de mine, se lamentă femeia. Eu sunt tovarăşa Marcela...
curieră şi cu curăţenia. Să mă iertaţi pentru...
Ei lasă, nu te mai formaliza. Dar spune-mi, unde sunt băieţii de nu e
nimeni pe aici?
- La trageri, tovarăşe redactor şef, la trageri, răspunse Marcela cu un ton
ironic, la ultimele două cuvinte dând a înţelege că tragerile putea fi şi la măsea.
Fetidu se arătă receptiv la sugestia femeii şi o întrebă pe un ton mieros:
- Ai o cafea fierbinte? Uite, sunt ud leoarcă. Cheile de la biroul lui
Drăgălescu, pardon de la biroul meu, le ai?

56
 Mircea Brenciu

- Nu le am, să trăiţi, că conu’ Drăgălescu nu lasă pe nimeni acolo în lipsa lui.

- Adă, atunci, cafeaua aici în biroul acesta!
Pătrunse în încăperea pe uşa căreia scria „Secţia de cultură şi educaţie
socialistă”. „Ăsta e biroul lui Emil Radu, critic, cronicar de artă, poet. Isteţ,
talentat, puţin nonconformist...”, gândi Fetidu privind afişele de pe pereţi.
Printre ele, diplome, invitaţii, caricaturi... Lui Vasile i-a atras atenţia o
caricatură ce avea ca text următorul dialog: „Ce scrieţi, maestre?
O anonimă, desigur”, fu răspunsul. Fetidu zâmbi subţire. Îi plăceau intelectualii,
dar dintre aceştia îi prefera pe cei nevanitoşi. Dar o ironie pertinentă şi de
bun simţ poate fi mobilizatoare. Chiar profesorul Mărculescu de la academie
i-a atras atenţia, cu caldă deferenţă, că nimic nu îl va schimba pe intelectualul
autentic aflat în năvala exigenţelor lui, decât un anumit sarcasm bine temperat,
atât cât să-l convingă că şi ironia îşi are naşul ei. „Dacă stăpâneşti bine
acest procedeu, orice individ, chiar superior cultural, va recunoaşte că are un
adversar demn şi îl va respecta. Folosind sarcasmul acesta bine temperat,
produci o notă de optimism critic şi vei sfârşi prin a-l convinge pe comper să
accepte tot ce i se oferă. Ba mai mult, trebuie încurajat să şi critice, dar să
nu desfiinţeze. În acest fel, intelectualul autentic va trăi cu iluzia victoriei lui,
dar va face finalmente tot ce i se va spune, fiindcă, iată, până şi Secretarul
General al partidului a recunoscut necesitatea istorică şi socială a acestei
clase pretenţioase şi greu de strunit. Faptul că a înscris-o pe tovarăşa Elena
Ceauşescu în rândurile acestei elite româneşti dovedeşte interesul deosebit
al conducerii noastre de partid şi de stat”.
În încăpere pătrunse tovarăşa Marcela cu două cafele aburinde. Fetidu se
aşeză la masa lui Radu cu oarecare timiditate. Un guturai rebel îl încerca cu
asiduitate. Îşi trase nasul fără nicio jenă în aşa fel încât a doua înghiţitură fu
o gură fierbinte de cafea. Se auzi un „ah”! atât de profund încât Marcelei
i se păru că noul redactor şef e ca un copil care se bucură în faţa unui
cadou minunat. Îl privi pe bărbatul ud din faţa ei cu emoţie şi căldură.

57
 Cu masca pe figură

Se apropie de el şi îi puse o mână uscată pe umăr. Fetidu îşi ridică

privirea. Era caldă cafeaua, era caldă femeia... Afară ploua atât de intim,
iar el era şeful a tot ce mişca în acea clădire. Din nou îi apăru în minte
imaginea profesorului Mărculescu: „A te lăsa copleşit de primele instincte
înseamnă a accepta superioritatea materiei asupra spiritului”.
Fetidu aprecie încă odată acest înţeles deplin al sensurilor existenţei lui
responsabile. În acelaşi timp aprecie că nu e cazul să o bruscheze pe
femeie şi, de aceea, îi acceptă în continuare mâna pe umărul lui.
Marcela schiţă un gest de apropiere. O tandreţe puţin forţată o obligă
la stupidul strigăt uşor isteric, dar se opri la timp. Ieşi totuşi din pieptu-i
o opintire ca o fâlfâire de aripi atât de semnificativă încât Fetidu simţi
nevoia să intervină:
- Tovarăşă Marcela, mai toarnă-mi puţină cafea! Să ştii că o faci bună...
Marcela tresări la auzul acestei generozităţi:
- Fac orice pentru dumneavoastră, tovarăşu’ redactor şef!
Vasile simţi că a învins definitiv. O privi triumfător ca pe o creaţie proprie.
- Chiar orice, Marcelo?
O transpiraţie amplă o cuprinse pe femeie. Răspunse tăcând şi turnând
cu infinită grijă cafeaua în ceşcuţa şefului ei. „Unul din principiile de bază
ale aservirii în psihologia aplicată este surpriza”.
Aşa încât, Fetidu acţionă brusc:
- Ce-ai zice dacă de mâine te dau afară? Marcela înţepeni profund
surpinsă.
- Numai dacă nu mă asculţi, preciză zâmbind Vasile. Aburii cafelei se
prelingeau spre afişele tăcute.
- Trebuie nu numai să mă asculţi, dar trebuie să-mi spui în permanenţă
tot ceea ce se întâmplă pe aici. Ai înţeles?
Marcela se albi la faţă.
- Ai înţeles? insistă redactorul şef.

58
 Mircea Brenciu

Marcela se aşeză pe un scaun şi, cu un oftat teribil, acceptă să vorbească:

- Păi, ştiţi...mi s-a spus să tac. Şi am tot tăcut până acum. Dar dumneavoastră
sunteţi noul meu şef, iar eu ţin la dumneavoastră!
- Ei bine, şi? insistă din nou Fetidu
- Eu treaba asta cu spusul o fac la altcineva. Dar am fost ameninţată că
dacă vorbesc o să-mi pierd slujba.
- Hai, recunoaşte imediat, pe cine informezi?
Marcela se aplecă tandru la urechea lui Vasile şi îi şopti, nu înainte de
a ofta ancestral. Taina destăinuită îi apăru Marcelei ca un act suprem.
Femeia îşi aminti de momentul când noul redactor şef îşi trase nasul
exclamând atât de excitant „ah!” şi simţi sub pântec, peste orice voinţă, un
fior îndelung, aproape dureros, dar plăcut, ca o răsplată dulce şi tainică.

«««

„ Ce nemernicie există pe lumea asta! Oameni plecaţi cu gândul spre zări

senine sunt obligaţi să renunţe la această cale a visării numai şi numai
pentru că o senzaţie mai puternică decât orice altceva te face să renunţi. Clopoţelul
din stomac, care sună la fiecare oră a foamei, este singura măsură a realităţii
copleşitoare, dar foamea nu îi este sieşi suficientă şi atunci este însoţită de
crampele setei aceleia care goneşte apa... O muşcătură ca de şarpe simţi în
stomac... A dracu’ reptilă, stă în burtă adormită de alcool şi când i se face
iară de beţie ridică bestia de cap şi începe să muşte. Atunci trebuie musai
să-i dai din nou alcool, să-l adormi şi să trăieşti şi tu, ca omu’, mai vesel şi
mai doritor de viaţă. Să trăiască şi el, şarpele mamei lui de beţiv! Strămoşul
lui originar servea mere crude, iar ăştia de azi, în «Chicago» la grădină,
i-a prins doru’ rădăcină... Umanitatea are ca fundament al evoluţiei o
singură lege. Legea fermentaţiei universale, căci este la mintea cocoşului să
vrei să te ameţeşti de la băutură nu de la vreo bâtă plesnită în moalele capului.

59
 Cu masca pe figură

Şi uite aşa, un popor întreg bea de frica bâtei. Unii beau că sunt
sărăci şi promiscuitatea trebuie suportată cumva, alţii fac abuz de whisky
pentru că au conştiinţa eşecului personal şi lipsa grijilor banalei lor
existenţe. Trăiască, deci, socialismul biruitor care nu îl lasă pe om să-şi
contemple eşecul. Atunci când ţi-e foame nu ai timp de idealuri, nu eşti
ofensat în faţa constatării efemerei tale existenţe. Iar dacă mai bei şi un
„şpriţ” nici nu îţi dai seama cât de mic eşti, în calitatea ta de fiinţă umană...”
- Serviţi ceva, tovarăşu?
- Aveţi ciorbă de burtă?
- N-avem!
- Dar o bere cehoslovacă găsiţi pentru mine?
- Nici asta n-avem!
- Păi bine, domnule, dar ăia de la masa de alături se desfată cu exact
ceea ce vă cer eu!
- Tocmai s-a terminat. Vă mai gândiţi la altceva până mă întorc.
În creierul lui Guşteru se strecură o îndoială cumplită. Ceea ce se întâmpla
aici nu era nici pe departe etică şi echitate socialistă. „Iată o nouă formă subtilă
de a te face să renunţi şi la puţinul pe care ţi l-ai fi putut oferi tocmai pentru ca
standardul idealurilor tale să intre încet-încet în derizoriu. Adică nici ciorbă de
burtă să nu mai poţi? Atunci, ce ai să mai poţi?! În clipa în care ţi-ai atins idealul
ciorbei de burtă se cheamă că ţi-ai împlinit o satisfacţie şi nu te mai gândeşti la
găurile din şosete, de pildă. Că va trebui să te descalţi când vei face dragoste cu
Olimpia şi ea va vedea că ai ciorapii „pătaţi” şi te va ironiza, iar ţie îţi va scădea
libidoul! Ce mai contează o partidă de sex când nici măcar o bere cehoslovacă
nu îţi poţi permite!”. Un curent de revoltă îl electriză. Îşi aminti că are în buzunar
legitimaţia de ziarist, că e puternic şi de neclintit. Îi trecu prin minte faptul că el e
un reprezentant responsabil al opiniei publice. Se ridică de pe scaun stăpânit de
emoţia misiunii tale. Nu se vedea nici un angajat al restaurantului. Coborî scările
şi ajunse în faţa uşilor batante ale toaletei, unde zări o tovarăşă în halat albastru.

60
 Mircea Brenciu

I se adresă cu un ton sec, superior:

- Fiţi amabilă, unde îl pot găsi pe şeful de unitate? Femeia îl privi plictisită,
dădu din umeri şi-i răspunse:
- Dom’ne, dacă vrei să te pişi costă 25 de bani! Dar dacă îmi dai un leu
îţi spun că şeful nu e aici!
Tânărul reuşi să înţeleagă că trebuie să renunţe. Dar conştiinţa lui de
voce publică îl obligă să continue cu şi mai multă încăpăţânare. Pe o
altă uşă batantă de la capătul coridorului pătrunse un individ corpolent,
îmbră-cat în costum negru, cămaşă albă şi papion. Guşteru se apropie cu
paşi fermi şi îi întinse mâna:
- Filipan de la „Gândul nou”.
Individul în negru se opri din mers, îşi supse o măsea şi răspunse scurt:
- Cotârlan de la pian.
Radu sesiză just penibilitatea momentului şi simţi dorinţa de a împuşca
pianistul. Reacţionă, totuşi, cu inspiraţie:
- De ce nu aveţi ecuson, să ştim şi noi!
Cioclul cu pretenţii de clăpar păşi mai departe, lasând răspunsul pentru
data viitoare. Numai că, un cetăţean care tocmai ieşise din WC, preluase
din mers discuţia celor doi şi, cu un tupeu nemaipomenit, întrebă:
- Da’ matale ai legitimaţie, nene?
- În ce calitate mă întrebaţi? se oţărî Guşteru.
- Calitatea întâia extra, e bine?
Radu Filipan înţepeni a treia oară. Omul din toaletă îşi mai trase şliţul
odată şi se întoase spre femeia în halat albastru:
- Marieto, dă-mi dragă sacoul ăla!
Guşteru văzu liber, cu ochii lui, cum dintr-un anost cetăţean apăru deodată
un falnic şef de sală, funcţie conformă titulaturii din ecusonul afişat pe reverul
sacoului adus de Marieta. Radu scoase termurând legitimaţia şi i-o arătă.
Pe faţa individului apărură pete roşii.

61
 Cu masca pe figură

- Să trăiţi, exclamă el cu entuziasm patriotic.

Guşteru recunoscu pe loc că nu se aşteptase la o asemena reacţie, dar
cu glas tare spuse doar:
- Să trăiţi şi dumneavoastră!
- Am crezut că e vreun beţiv care face pe nebunu...
Filipan bâigui ceva cu semnificaţie. Simţi din nou dorinţa să renunţe.
Era prea mare mobilizarea de energii şi de oameni doar pentru capriciul său.
- La ce masă staţi, dacă îmi permiteţi?, insistă manierat şeful de sală.
- Sus, deasupra terasei.
- Aha...
Şeful de sală se întoarse în direcţia uşii batante din fundul coridorului,
puse mâna căuş la gură şi strigă de zangăniră closetele:
- Maricico, veni-ţi-ar răul!
Cu o viteză absolut anormală apăru ca din senin o tânără ospătăriţă.
- Da, şefu, ce s-a întâmplat?
- Uite, tovarăşul e de la ziar şi vrea... Se întoase din nou cu faţa la jurnalist:
- De fapt, ce a-ţi dori dumneavostră?
Guşteru se uită la ceas şi reveni timid cu răspunsul:
- Din păcate, chiar să vreau nu mai pot. E târziu. Poate altădată.
Şeful de sală simţi nevoia să-l linguşească:
- Oricând veniţi la noi, vă rog să mă cautaţi. Eu sunt Cubanezu, dar
colegii îmi spun Castratu’. Ştiţi dumneavoastră de ce... A nu pentru că n-aş
avea...,şi râse complice spre Maricica, după ce o mângâie senzual pe
fund. Fata rânji şi ea, plină de subînţelesuri şi-i făcu lui Guşteru cu ochiul.
Ieşit în stradă, tânărului gazetar începură să-i chiorăie maţele. În colţul
casei de mode îl aştepta Otilia. „Ticăloşii din resturant trebuie totuşi pictaţi.
Voi face o notă în ziar despre servirea preferenţială din acest local”.
Cu acest gând negru de răzbunare se îndreptă cu paşi mari spre mâna
albă care îi făcea semnale tandre.

62
 Mircea Brenciu

Otilia, îmbrăcată strident ca de obicei, era toată verde, doar bascul şi

sandalele ţipau de roşii ce erau. Şi, ciudat, hainele ăstea nu-i stăteau de
loc rău...

«««

Î ntodeauna lui Marian Taşcu i se dădeau sarcini dintre cele mai

delicate, de parcă cineva ar fi vrut să-i testeze în permanenţă
calităţile moral-politice, fie în cazuri sesnsibile, fie în altele stupide. Marian
ştia prea bine că dintr-o trăsătură de condei putea transforma un cetăţean
onorabil într-o hahaleră. Ceea ce trebuia întotdeauna reţinut era că un
hoţ, un tâlhar, un violator, dacă dovedeau că erau devotaţi socialismului,
în ciuda infracţiunilor lor ordinare, circumstanţele deveneau atât de
atenuante încât o acţiune penală nu mai era oportună. În schimbul
pasivităţii judiciare a anchetatorilor, infractorului i se acordau
responsabilităţi diverse, după pregătire, în care trebuiau să-şi dovedească
ataşamentul total faţă de cei care îi eliberaseră de povara puşcăriei.
În caz contrar, dosarul penal ar fost repus pe rol, iar pedeapsa, triplată.
Periculoşi sunt, de fapt, tipii cu principii, cei stupid de corecţi, care îşi permit
să aibă opinii şi iniţiative. Aceştia pot deveni în orice clipă inamicii
publici numărul unu. Ei trebuie nimiciţi unul câte unu, încetul cu încetul,
iar operaţiunea debutează mai mereu prin intermediul presei. Ei trebuie
împinşi pe scara demascării, arătaţi lumii în întrega lor hidoşenie pentru
ca oprobiul celorlalţi cetăţeni cu sentimente patriotice şi partinice, oprobiul
deci, să nască un curent de opinie demolator. Taşcu cunoştea bine acest
procedeu, îi repugna, dar nu era sigur că nu comisese câteva astfel de
materiale „demascatoare”. Se simţea în general „curat”, dar o anume
culpă îl curta din când în când ca şi cum vinovăţia lui ar fi fost o scuză, iar
scuza era ceva nedefinit, adică nu prea ar fi existat.

63
 Cu masca pe figură

Un soi de alergare după propria coadă, urmată de un scheunat ameţit,

în timp ce haita, care muşca la întâmplare tot ce-i apărea în faţă, nu avea
nici un scrupul, nici o părere de rău. La ce să regrete, când tot ce hăpăia
în acest coteţ imens îl tolera şi pe el, micul căţelandru cu patimi livreşti.
De pildă cazul de faţă. Gestul netrebnicului ăluia de a auncat pe jos
drapelul partidului trebuia înfierat în ziar. Nu se admite mila pentru un
asemenea gest. Adică cum a preferat tricolorul? Această alegere nu trebuie
susţinută de nimeni, fiindcă prostul lui exemplu poate fi contaminator.
Întrebarea care se va pune se referă la maniera cu care va fi demolat
individul în noile condiţii ideologice prefigurate la Conferinţa Naţională.
Probabil, tot Securitatea va decide, dar la indicaţiile judeţenei de partid.
Taşcu se aşeză obosit pe o bancă a Parcului central. Îşi aprinse cu gesturi
moi nelipsita pipă. Se uită la ceas. În cinci minute ar fi trebuit să apară cei
doi frizeri. Telefonul, primit de dimineaţă, îl soma să fie prezent la ora 12 la
banca verde de lângă statuia soldatului sovietic. Bătea un vânticel ciudat,
iar panseluţele din straturi tremurau în valuri unduitoare. La Casa Armatei,
peste drum, un grup masiv de ofiţeri ruşi aştepta să intre la masă.
Consfătuirea armatelor prietene urma să se încheie cu un concert de
fanfară în sala de marmoră a edificiului cazon. O slăbiciune fizică de
moment îl îmbie pe ziarist să închidă ochii. Era linişte, atâta câtă putea
străbate prin zumzăitul unui oraş aflat într-o dulce agonie, în ciuda
dinamicilor industriale de tot felul. O stare provincială absolut dominantă,
o nervozitate latentă şi o lene necuviincioasă se instalaseră în acest stupar
de simţiri proletare...Un somn insinuant i se strecură în creier.
- Bună ziua. Sinteţi domnu’ Taşcu?
Accentul unguresc îl făcu pe Marian să zâmbească. Deschise un ochi,
rezemă pipa într-un colţ al buzelor şi aprobă scurt din cap.
- Atunci se facem prezentări! Subsemnatul e Boros Lajos, iar dânsul e
Szereday Eugen, colegul meu.

64
 Mircea Brenciu

- Luaţi loc! Sau, ce ziceţi, mergem undeva la o cafea? Că aici cam pute!
- Pute? Ce pute?, întrebă aferat Boros
- Cismele ăstuia, arătă Taşcu spre statuie.
Cei trei pufniră în râs, dar se opriră ca la un semnal, conştienţi de riscurile
unui asemenea gest. Taşcu, totuşi, continuă:
- Ei, am glumit şi eu... Măi, oameni buni, ce se întâmplă la cooperativa
voastră? Li s-a pus unora pata pe voi, plouă cu reclamaţii şi, colac peste
pupăză, aveţi şi un revoltat. Ce părere aveţi?
În timp ce părăseau aleile parcului, de undeva se auziră primele acorduri
ale unei fanfare: „Te slăvim Românie, pământ strămoşesc...” Din reflex, în
capul lui Taşcu, un cor mixt derula textul Imnului naţional, dar brusc, ca şi
aum ar fi gonit o insectă sâcâietoare ce-i survola timpanul, îşi propuse să
termine cu plimbarea asta enervantă.
- Aţi adus ceva hârtii cu voi?
- Tovarăşa Ţoi ne-a indicat să... Sint nişte cópii, preciză Szereday.
- Daţi-le-ncoace!
Taşcu luă dosarul alb din mâna frizerului, îl deschise şi descoperi
două file dactilografiate. Se opri din mers şi parcurse în grabă primul text:
„AUTOBIOGRAFIE. Sunt Szereday Eugen şi sunt născut în 1922, luna
august ziua 18. Tata, Mozeş, decedat în 1932, profesiunea a fost de
tâmplar, iar mama Berta e casnică. Avere nu am nimic, numai ceiace
am moştenit de la mama mare după tata: o cameră. În trecut nu
am făcut parte din nici un partid, mama în prezent nu ia parte find
bolnavă. Frate Szereday Mozeş e născut în 1930, profesiunea actuală
vopsitor. A fost prizonier în URSS şi a reuşit să termine 5 clase
primare. Subsemnatul am început şcoala în 1935 din str. Ilie Pintilie
după care am intrat ucenic frizer la Ion Pavlovici. După 1940 am
plecat la Odorhei unde am lucrat până în 1943 la Buci Dezideriu,
apoi am lucrat la Sf. Gheorghe la atelierul lui Iancso Dezideriu.

65
 Cu masca pe figură

Am fost chemat militar în 1943 la Tg Mureş la Regimentul 23 grăniceri,

după care am fost trimis pe frontul de est. Am căzut prizonier la 14 oct.1944
şi am fost deportat la secţia din Ural, oraşul Magnilogosc. Am activat acolo
ca organizator antifascist până când am fost transportaţi în 1948 în
Republica Romînă. Activez la U.P.M. Trăiască Republica Romînia!”
- Domnu’ Szereday, dar aici scrii destul de corect româneşte. Ţi-am citit
declaraţia legată de întâmplarea cu tovarăşa Ţoiu şi m-am bucurat destul
de stilul în care ai scris-o.
- Autobiografia a scris altcineva. Eu am semnat numai.
- La fel cum ai semnat declaraţia despre Văduva?, insistă Taşcu,
- Eu am spus despre Văduva că nu e aşa cum spune lumea, dar tovarăşa
Ţoi m-a pus să scriu de mai multe ori, până când i-a plăcut. Ce era să fac,
că mă dădea afară că am făcut curvă pe ea la morcov!
- Ştii dumneata că este curvă şefa voastră de cadre?
- Ha, ha...Nu se uită nimeni la dinsa, că e urâtă ca foamea!
Taşcu luă în grabă cea de-a doua hârtie din dorinţa de a depăşi subiectul.
Citi: „REFERINŢĂ. Subsemnatul Boros Vasile, domiciliat, în str. Dobrogeanu
Gherea nr. 1, membru P.M.R din 1946. O cunosc pe tov. Văduva Ion tot
din acelaşi an de la coop. Higena,unde purtarea sa a lăsat de dorit când
la 1 Mai pentru că a fost chemat la manifestaţie a trăntit jos steagul P.C.R.
pentru care a fost suspendat din sindicat şi din serviciu o lună de zile.
Politic, Văduva Ion nu a ajuns la nivelul dorit. Moral, este nervos iar cu
familia a avut multe dificultăţi. Profesional, este bun meseriaş. Social, n-are
avere. Asta e tot ce ştiu despre numitul Văduva Ion. Pentru care semnez.
Luptăm pentru pace!”
Marian lovi capătul superior al pipei de un pom pentru a o goli de scrum.
Scoase din buzunarul pachetul de „Carpaţi” şi desfolie două ţigarete pe
care le îndesă în focar. Tutunul mirosea a paie de saltea.
- Vă daţi seama de consecinţe? îi întrebă Taşcu cu gravitate.

66
 Mircea Brenciu

- Consecinţe, ce-i aia consecinţe?! se nedumeri Szereday.

- Într-o asemenea situaţie nu ai voie să te pişi împotriva vântului, răspunse
gazetarul. Mergi până la capăt. Orice bâlbâială te poate distruge.
Porniră mai departe în direcţia hotelului „Central”, în preajmă căruia se
afla şi cooperativa „Higiena”. Se opriră la semafor în aşteptarea verdelui
pietonal. Peste drum, tot în aşteptare, Filipan făcea semne disperate cu
ambele mâini.
- Stai acolo, că venim noi la tine! îi strigă Taşcu.
Când trecură dincolo, Filipan se repezi cu entuziasm să-l salute pe mai
maturul lui coleg. Marian îl ponderă pe dată, ameninţându-l:
- Ai picat la ţanc. Doar ştii că conu Drăgălescu te-a băgat în echipă
cu mine şi cu Melinte. Aşa că, te rog să-i preiei pe cei doi domni şi mergi
cu ei la cooperativă la şefa cadrelor. Am nevoie de toate referinţele şi
declaraţiile din cazul Văduva. Domnii se numesc Boros şi Szereday şi sunt
şi ei frizeri...
Filipan dădu din cap în semn că a înţeles şi îi şopti lui Taşcu cu un
entuziasm greu de oprit:
- Mi-au publicat reportajul cu budarii!
Taşcu îngiţi în sec şi întrebă aspru:
- Ai ziarul la tine?
- Uite-l, dar te rog să nu îl pierzi.
- Bine, bine. Ne vedem diseară la tipografie. Sunt „cap limpede”.
Se despărţiră. Taşcu simţi nevoia să-şi bea totuşi cafeaua. Intră în
barul „La varice” şi se servi de pe tejghea cu o ceşcuţă plină sub privirea
îngăduitoare a vânzătoarei.
- Beţi şi una mică, dom’ Marian?, întrebă fata.
Taşcu încuviinţă. Turnă păhăruţul de rom în ceşcuţă şi se apucă de răsfoit
ziarul la care cu onor lucra. După câteva secunde înmărmuri. Cântecul de
lebădă al conului Drăgălescu era o farsă de mari proporţii.

67
 Cu masca pe figură

Pe prima pagină, cu litere de-o şchioapă, trona titlul „Tovarăşul Nicolae

Ceauşescu, în vizită de lucru în judeţele Covasna şi Harghita”, iar în colţul
de jos din dreapta al aceleaşi pagini era foiletonul lui Bella Covaciu intitulat
„Teleleu pe banii statului”. „Gafă, gafă de proporţii! Vor cădea capete”, gândi
Taşcu surâzând că nu va fi printre aceştia. Bătrânul redactor şef oricum picase
prin pensionare. Numărul de ziar reflecta întregul lui discurs despre noua
dezgheţare ideologică. „Ia să vedem ce năzdrăvanii o să mai descoperim!”.
Bău cafeaua ca pe nimic, îşi aprinse o nouă pipă şi pătrunse în interiorul
gazetei. Pe pagina a doua, sus, un editorial semnat de Drăgălescu intitulat
„Tezele Secretarului General al partidului - deschiderea spre valorile individuale”.
Dedesubt se aflau diverse materiale dedicate noii politici agrare. Pe „trei”
era un interviu cu directorul general de la uzina „Victoria socialismului”,
iar la subsol zăcea, cu nesimţire, reportajul lui Filipan. „Ăştia sunt tâmpiţi
de-abinelea. Nu există precedent la o asemenea anomalie. Conu’ poate
s-o încurce rău de tot chiar acum, înainte de pensionare. Dar dacă a fost
teleghidat, atunci se schimbă… modificarea”.
Marian trăia satisfacţia unei descoperiri deosebit de importante. Nu începu
să citească până ce nu rânji cu siguranţă şi autoritate: „NOPŢI ALBE ŞI
CURATE. Cine crede că e uşor a scrie despre un anume aspect al muncii
unor concetăţeni de-ai noştri, a căror prezenţă se face simţită mai ales
noaptea, cu discreţie şi devotament, se înşeală. Se înşeală, zic, fiindcă nu
e lesne să discerni sublimul unui travaliu cu aspect grotesc, dar necesar.
Este vorba, stimaţi cititori, despre munca oamenilor de la Salubritate, acei
anonimi ce se zbat noapte de noapte pentru igiena şi sănătatea publică.
Se ştie că nu toate străzile oraşului nostru au fost racordate la reţeaua de
canalizare. Încă!... Această situaţie impune o problematică deosebită în
ceea ce priveşte evacuarea vespasienelor private ale oamenilor. Reportajul
nostru are ca punct de plecare una din străzile minunatului nostru burg,
la o oră când ultimii oameni ai muncii se întorc obosiţi de la schimbul II.

68
 Mircea Brenciu

Autocisterna Salubrităţii este însoţită de doi lucrători, pentru care nu este

străină nici o curte a vreunui gospodar, nici un colţ din pitorescul cartier. Nu
le vom publica numele în urma rugăminţii lor exprese, deşi ar merita-o cu
prisosinţă. Lor nu le este ruşine de munca lor eroică, dar nici nu doresc o
publicitate facilă. Ei se consideră nişte cetăţeni normali, cu simţul datoriei
împlinite. Fiecărei nopţi îi corespunde evacuarea a peste 20 de tone de
dejecţii în condiţii de muncă deosebite. Grija principală este evitarea poluării
mediului, atenţia mărită pentru funcţionarea eficientă a pompelor, pentru
integritatea atât de utilă a furtunelor, şi fac din aceasta o responsabilitate la
fel de importantă cu cea a medicilor, de pildă, ori a hornarilor, a frizerilor,
sau de ce nu, cu a aviatorilor, care păzesc acurateţea cerului nostru natal.
După cum bine spunea marele nostru poet, Adrian Păunescu, că «mult gunoi
costă o civilizaţie», putem observa că, într-adevăr, civilizaţia noastră socialistă
are nevoie de aceşti oameni bravi, cărora le rămânem recunoscători. Un semnal
serios al ridicării bunăstării materiale a românilor este faptul că, faţă de anul
trecut, se vidanjează cu 2500 kg. mai mult pe noapte, ceea ce presupune
creşterea consumului de alimente pe cap de locuitor ca urmare a politicii
înţelepte a partidului. Curăţenia caselor noastre, sănătatea aerului pe care îl
respirăm, se datorează acestor oameni minunaţi. Acest reportaj este un elogiu
adus celor care ne asigură nopţile albe şi curate ale oraşului. Radu Filipan”.
Taşcu privi gânditor spre oglinda din faţa lui. Încercă să se strâmbe ca un
copil, dar un protest interior i-l transformă într-un rânjet.
- Draga mea, mai dă-mi un rom! Apoi, continuă pentru sine: „Băiatul
ăsta e tâmpit de-a binelea, iar cei care au dat drumul la aberaţia asta
sunt ori inconştienţi, ceea ce nu cred, ori se urmăreşte ceva ce mie îmi
scapă. Auzi Taşcule cum li se spune la bude, „vespaziene private”!
Proprietatea la români este atât de minuţios stabilită, de nici privatele nu
scapă atenţiei unor bezmetici ca Filipan, şi exploatate de alţi dubioşi care
se folosesc de naivitatea tâmpitului ăstuia. Interesant, foarte interesant...

69
 Cu masca pe figură

Vor fi fiind curioşi unii tovarăşi de numărul ăsta de ziar, din care deducem
că Ceauşescu umblă teleleu pe banii statului.”
- Aţi zis ceva? întrebă fata de la bar.
- Spune, fata mea, stai la bloc sau la casă?
- La casă, dar de ce?
- Ai veceu sau privată acasă?
- Vai, domnule, ce fel de întrebări sunt astea?, se îmbufnă fata.
- Ce te miri aşa? Doar nu ţi-am cerut adresa. Hai spune, ai privată acasă?
Fata îi întoarse spatele, gândind că romul îşi făcuse deja efectul.
„Vespaziene private...Puţin cam subversiv, băiatul ăsta. Hotărât lucru, în
ţara asta începe să se întâmple ceva! Auzi comparaţie: budarii cu piloţii
de avioane. Nici frizerii n-au scăpat...Doamne, ce scandal va ieşi! Cine o
fi fost „cap limpede” azi noapte? Aaa, Groşan. Pe ăsta o să-l dea afară.
De la cenzura presei trebuie să fi fost Damorics. A belit-o şi ăsta! Cu umorul
lui involuntar Filipan va distruge nişte destine. Poate şi pe al lui… Şi totuşi,
gafa de pe prima pagină nu este întâmplătoare. Cum se slăbeşte
cureaua românului, cum o dă în bară. Liberalizarea factorului ideologic
şi a conştiinţei profesionale a individului, totul este o eroare. Acest popor
nu poate avansa decât cu biciul!”
Fata de la bar îi întrerupse gândurile:
- Vă costă opt lei cincizeci. Să ştiţi că dacă nu aţi fi fost dumneavoastră,
m-aş fi supărat rău de tot.
- Şi ce ai fi făcut, urâto? o tachină Marian.
Fata îi dădu restul şi dădu şăgalnic din umeri. Taşcu părăsi barul obsedat
de noile noţiuni pe care tocmai le învăţase din ziarul la care trudea.
Bombănind de zor se gândi că trebuie să dea un telefon urgent. „- Ţi-ar de
râs budarii, Guştere. Cred că ai în fond şi tu dreptate, tâmpitule!”

«««

70
 Mircea Brenciu

O tilia locuia tocmai în cartierul de dincolo de pod. Era destul de

mulţumită de confortul ei casnic. Ce-i lipsea? Asta-i bună. Absolvise
Politehnica, dar atracţia ei „de bază”, cum îi plăcea să spună, era
filologia. Câştiga un ban făcând corectură la ziar. Lucra seară de seară
pâna la nişte ore târzii, totul depinzând de volumul materialelor oficiale
venite de la Bucureşti prin telex, iar a doua zi era liberă până seara,
când iar o lua de la capăt. Îi plăcea să citească o carte bună, o cafeluţă
cu frişcă, o ţigară BT şi, da, bineînţeles, îi plăcea să facă amor. Spunea
despre sex că este una din singurele libertăţi individuale încurajate de
comunişti. Frumuseţea începea de-abia din momentul în care păcăleai
statul, nefăcând la comandă copiii mult aşteptaţi. Să faci dragoste
fără urmări, era poate cea mai deşteaptă formă de a protesta în faţa
persuasiunilor de tot felul, fiindcă i se părea că e de o stupizenie de
neînchipuit să-ţi iubeşti ţara în chip comunist după modelul chinezesc...
Întreruperile de sarcină prohibite, femei-victime ale propriilor
malversaţiuni, procurori inumani la căpătâiul septicemiei, şantaje
judiciare la pragurile morţii şi, în fine, viaţa sexuală a românilor
victorioasă în ciuda vigilentului dirijism politic.
„Românului îi place să se reguleze, recunoştea pofticios Otilia. Acest
fapt este exploatat de cei care ne conduc şi, mâine-pomâine, ne vor
introduce în vagine nişte contoare, pentru a ne ţine evidenţa intimă.
Să naşti copii pentru viitorul luminos al patriei, căreia nu-i pasă dacă ai
cu ce să-i creşti!”
De câteva zile Filipan îi cam făcea curte. Ar mai fi cochetat ea cu
pudoarea, dar se afla în cea de-a doua săptămână de pauză, iar
circulaţia liberă a hormonilor nu putea fi blocată şi nici nu dorea acest
lucru. Nu se născuse ea pentru ascetism, era prea pofticioasă pentru a-şi
tăia raţia de dragul unor principii.
Îşi aprinse o ţigară. Deschise un volum de Baconsky.

71
 Cu masca pe figură

Se tolăni în fotoliu şi se adânci în lectură: „LOVE HOBBY. ... Să iubeşti

o femeie cu pantaloni galbeni o maşină desavârşită de făcut dragoste
fără dragoste fără identitate fără vise... să iubeşti fără să iubeşti...
fără... să iubeşti cu... să iubeşti după ultimul număr din VW Liebe la
Wansee noaptea înnebunit de păduri şi de amintirile unei pierdute
aureole barbare încercând să fii altul să fii dintre cei coborâţi sub armele
lui Erik cel Roşu când femeia zgâria copacii cu ghiarele... să stingi farurile
şi să iubeşti o superbă dansatoare de plastic Pygmalion & Co să iubeşti
Pop sfâşiind salopete de piele neagră noaptea când vine roua şi luna
ajunge la ultimul Sexy- Show în apele lacului şi pletele tale se târăsc pe
nisip ca franjurii Yves Saint- Laurent... franjuri galbene şi cu cinci stele...
o femeie e o singurătate o dragoste o maşină cu gânduri galbene şi
cu cinci stele”.
Pe Otilia o încercă un gust amar. Se ridică, deschise uşa de la frigider
şi scoase o sticlă de coniac „Vrancea” din care trase o duşcă zdravănă.
Singurătata i se păru mai suportabilă. Apăsă pe tasta aparatului de radio.
O inundă un şuvoi coral de-a dreptul imund. „Ţara mea de glorii, Românie,-
cu popor victorios şi drept,/ călăuză e partidul înţelept / el ne-n...”
Închise înjurând ca la uşa cortului. Îi veni să spargă ceva, dar în afara
televizorului nimic nu se dovedea demn de furia ei. Fără idiotul acela de
aparat cu două, trei ore de program cretin zilnic, ar fi fost mai liniştită.
„De-ar veni odată băiatul ăsta!” Nici nu îşi termină gândul, că şi auzi un
ciocănit discret în uşă.
- Tu eşti? întrebă Otilia fără să respire.
- Da, eu. Deschide, odată!
În pragul uşii Filipan arăta ca o copertă de colorat pentru copii. Doar
ochii îi exprimau o anume bucurie ce trebuia imediat mărturisită.
- Închipuie-ţi, dragă, că mi-au băgat reportajul cu budarii!
Otilia nu făcu nici o remarcă.

72
 Mircea Brenciu

- Cred că nu pricepi ce s-a întâmplat de fapt! Nu simţi în aer cum bate

un vânt de libertate!? Aşa ceva nu era de conceput acum o lună, darămite
acum un an. Mă simt ca şi cum aş fi unul dintre deschizătorii de drumuri!
- Ai fi putut să spui şi tu ceva frumos, acum că ai venit la mine.
Radu îşi dădu seama că fata are dreptate şi deveni deodată grav. Scoase
din punga de nailon, care îl însoţise, o sticlă cu vin.
Otilia simţi nevoia să se lamenteze:
- Dacă ai ştii cât de mult am aşteptat să vii! E tare urâtă singurătatea.
Filipan surâse cu subînţeles, se aşeză la masă şi-şi aprinse o ţigară.
Descoperi volumul de poezii.
- Baconsky...Nu ţi se pare puţin cam subversiv? întrebă răutăcios Filipan.
- De ce, fiindcă nu linge castroanele oficiale?
- Nimeni nu e perfect.
- Spune-mi, Radule, eşti fericit în lumea pe care o trăieşti?
- Sunt sărac, e adevărat, dar muncesc ceea ce îmi place. Ce altă
satisfacţie poţi avea în afara muncii!... Sunt la începutul unei cariere de
excepţie... Ştii ce a spus conu’ Drăgălescu despre mine? Că am un viitor
mare!
- Iluzii! Pe mine m-a gratulat că sunt una dintre cele mei deştepte fete
pe care le-a angajat. Ăsta e stilul lui, dar e mai bine aşa.
- Îţi dai seama ce trăznite articole o să scriu eu de-aici încolo?! Comuniştii
nu sunt chiar atât de neorientaţi încât să se închisteze în dogme rigide.
- Eu cred că te înşeli.
- Otilia, te rog, hai să schimbăm subiectul.
- Ei bine, ţi-o spun pe şleau. Aşteptam un bărbat cu care să pot... vorbi
lucruri frumoase şi cine crezi că a venit în locul lui?
- Cine?
- Lasă-mă în pace, nu mă obliga să fiu rea.
Desfăcură sticla de vin, turnară în pahare. Otilia deschise din nou radioul.

73
 Cu masca pe figură

Ştirile sparseră tăcerea: „Corespondentul Agerpres, Nicolae Plopeanu,

transmite. În zilele de 12- 13 martie delegaţia Partidului Comunist Român
condusă de tovarăşul Emil Bobu, membru în Comitetul Politic Executiv al
Prezidiului Permanent al C.C.al P.C.R., care participă la lucrările Congresului
Uniunii Comuniştilor Jugoslavi, a avut întâlniri cu delegaţia P.C. din Spania,
condusă de Antonio Mije, membru al Biroului Politic, secretar al C.C.
al P.C. din Spania, cu delegaţia Partidului Popular Socialist din Mexic,
condusă de Euquiel Rodrigues Arcos şi cu Manuel Sertorio, reprezentant al
Juntei revoluţionare a Frontului Patriotic al Eliberării Naţionale din Portugalia.
Întâlnirile s-au desfăşurat într-o atmosferă cordială, prietenească”.
CLIC! Radu apăsă pe tasta de închidere.
- Să nu exagerăm cu politica!
Otilia îl privi fals dezamăgită şi, după ce sorbi o gură bună de vin, îi spuse:
- Tu nu vezi cum se întinde? Spania, Mexic, Portugalia...
- Ei bine, ce e rău în asta?
- E rău că tu nu pricepi, e rău că îmi fac speranţe cu tine şi eşti de fapt din
acelaşi aluat cu...
- Cu cine!?, izbucni Radu. Spune, cu cine mă asemenei? Cu Kats, cu Ţipirig,
cu Sobieţki, cu bătrânii ăia de internaţionalişti băşinoşi pripăşiţi în presă din
ordinul cine ştie cui? Eu mai am timp să mă schimb, dar ei sunt terminaţi!
- Înseamnă că ceva-ceva intuieşti tu, dar taci fiindcă ţi-e frică.
Radu pufni nervos, bău paharul până la capăt şi zâmbi într-un fel tâmp,
deşi dorea ca zâmbetul să fie doar simpatic.
- Măi, Otilio, măi... Nu sunt eu chiar atât de naiv. Chiar nu sesizezi
antagonismul dintre generaţii? Gata, timpul lor apune. Ceauşescu se
depărtează pe faţă de ruşi, înseamnă că venim noi, cei nepervertiţi de
ideologii străine.
- Dar ce crezi că e comunismul pentru români? strigă fata aferată de
nedumerirea cronică a băiatului.

74
 Mircea Brenciu

- Da, da iubito...Comunismul românesc de cea mai bună calitate va

însemna promovarea valorilor naţionale, va însemna renunţarea la sloganul
cu proletarii din toate ţările. Uită-te la modelul chinezesc, unde, fie vorba
între noi, la puzderia aia de suflete, doar printr-un comunism viguros se
poate stopa haosul şi anarhia. În timp ce noi, românii, paşnici cum suntem,
trebuie să ne ocupăm de mica noastră gospodărie cu dragoste şi hărnicie
şi, prin geniile noastre, să arătăm lumii întregi cine suntem!
Otila căscă fără să se obosească a mai pune mâna la gură.
- După cum vorbeşti, ai viitorul asigurat!
Filipan deveni tandru. Se apropie de fată şi încercă să o sărute lângă
ureche. Cu un gest scurt, tânăra se feri.
- Frumos preambul pentru un sărut, n-am ce zice!, exclamă Otilia.
- Chiar aşa. Stau şi mă minunez cum de reuşeşti să-mi inspiri patriotism şi
nu erotism, că drăguţă şi sexy eşti cu carul!
- Să ai grijă că ai să te îmbolnăveşti de trufie. Ţi-a apărut un articolaş şi deja
pluteşti în nori. Dovadă că, iată, recunoşti că mă confunzi cu patria, atât de
zăpăcit de fericire eşti. Şi-acum ai încerca cumva, pervers, să faci un sacrilegiu.
- Haide, haide că e cam răsuflată poanta. Tu să-ţi arăţi stema şi eu să o
sărut, nu?
Radu râse cu poftă, mai ales că intuia, în legătură cu opoziţia politică a
fetei, că nu e altceva decât un joc al provocărilor. Se simţea bine aici, în
cuibuşorul Otiliei.
- Îţi place Beatles? Am o bandă de magnetofon grozavă!
- Îmi place, cum să nu-mi placă, exclamă Radu.
Fata se ridică şi cuplă aparatul. Apoi, se duse în bucătărie. În curând, Radu
simţi o minunată aromă de cafea.. Pe o tăviţă Otilia aduse două ceşti aburinde.
- Să ştii că nu e nechezol, preciză fata. O prietenă de-a mea, cu soţ la
muncă în străinătate, mi-a cumpărat de la Shop un pachet de cafea „Wiener”.
Ce zici? Iată o infimă părticică din lumea liberă.

75
 Cu masca pe figură

- Mda, mormăi Radu. Asta este cafea, întra-devăr.

- Cu tot elanul tău uneori copilăresc, trebuie să recunoşti că noi românii
suntem departe de tot. Numai faptul că te poţi delecta cu un asemenea
produs de lux, care în toate ţările europene este o banalitate, şi crezi că ţi-a
pus Dumnezeu mâna în cap.
Sorbiră amândoi în linişte.
- Şi totuşi, chiar crezi că asta reprezintă totul? insistă Radu.
- Care asta?
- Păi acest răsfăţ mai mult balcanic decât occidental. La numai atât se
reduce fericirea?
Otilia reuşi să descopere la bărbatul din faţa ei un ceva anume, care, cu
necesitate, trebuia protejat şi tresări cu tandreţe.
- Ei bine, aceasta este tragedia noastră. Că nu cunoaştem mai nimic din
realităţile de afară. Că nu putem, în consecinţă, să comparăm şi, deci, nu ştim
ce să cerem. Majoritatea copleşitoare a acestui popor se declară mulţumită
de viaţa cea de toate zilele tocmai fiindcă e ignorantă. Nu poţi pretinde un
lucru pe care nu îl cunoşti. Ai atins satisfacţia, să nu zic fericirea, doar dintr-o
ceaşcă de cafea. Dar dacă ai fi trăit doar o singură zi în Vest ai fi putut pricepe
că a trăi în România este o pedeapsă. Necunoaşterea, însă, salvează acest
popor de la disperare. Te rog, nu mă contrazice! Şi atunci, patriotismul clamat
pretutindeni, întreţinut de o propagandă deşănţată, nu este altceva decât
înlocuitorul bunăstării. În clipa în care spui România, spui sărăcie şi chiar
promiscuitate. A accepta să fii român înseamnă a accepta mizeria. Iar
evadarea din acest patriotism obligatoriu se face cu mari riscuri. Ce s-ar face
comuniştii fără acest popor blând, ignorant şi iubitor de ţară? Ne adorăm
ţara cu frenezie, ne adorăm sărăcia şi nevoile, fiindcă nu le vedem de atâta
dragoste. Dar răsplata devoţiunii este pierderea libertăţii. Suntem, totuşi, dispuşi
să căutăm o altă libertate, virtuală, desenată de ideologii marxiste, străine
nouă. Tu nu vezi că trăim inutil în slujba unei minciuni de proporţii naţionale?!

76
 Mircea Brenciu

Radu o ascultă tăcut, deşi simţise iniţial dorinţa de a o înterupe. Dar Otilia
vorbea cu prea multă pasiune, şi logica ei avea ceva fermecător.
- Cum ar putea cineva din factorii de conducere să dea românilor cafea
adevărată?, continuă la fel de aprins Otilia. Ar fi o crimă la adresa dragostei
nemărginite faţă patrie. Cafeaua sau orice alt produs ar fi „otrava” care ar
distruge acest echilibru. Ne-am mai putea iubi valorile naţionale, spurcaţi
de adevărurile din Occident?
Radu aprecie cu îngăduinţă că fata are dreptate.
- Cei care au fost atinşi într-un fel de aripa „otrăvită” a bunăstării vestice
ştiu că viaţa este cu totul şi cu totul altceva decât cea oferită de comunişti,
ei nu mai pot fi minţiţi şi atunci încearcă să evadeze. Şi dacă vrei o chestie
de curaj personal, ei bine, şi eu m-am spurcat şi îmi vine să-mi iau câmpii!
- Cum dracu’ ai curaj să-mi spui toate astea?, întrebă mirat Radu
- Ai să mă torni, toarnă-mă! Nu-mi pasă, răspunse Otilia. Să nu crezi
că m-am pilit. Ba da, m-am pilit puţin. Şi ce dacă? Spune, ai să mă torni
şefului ori la Secu? Nu ai tu sânge de delator... Faci declaraţii de dragoste
comuniştilor fiindcă speri să fi propulsat, dar convingerile tale nu sunt decât
nişte păreri uşor de destrămat. Sufletul tău este prea delicat pentru lupta pe
care va trebui să o dai pentru a învinge. Trebuie să fii construit din naştere
pentru a fi o jigodie. Prima probă a nemerniciei tale ar fi să mă torni, să-ţi
demonstrezi ţie că nu te împiedeci de nimic pentru a-ţi atinge scopul. Chiar
dacă acum nu o vei face-o, mai devreme sau mai târziu va trebui să trădezi.
Ori pe tine, şi atunci te vei autoelimina, ori pe cei din jur şi atunci vei avea
viitorul asigurat. Hotărăşte-te acum: ori om, ori activist! Ori ratat, ori turnător!
Radu se ridică şi începu să se plimbe gânditor prin încăpere.
- Eu nu cred că aş dori să ajung activist! Eu scriu, eu vreau să scriu, să
fac jurnalistică.
- Te-ai gândit că ziariştii din România sunt asimilaţi cu activiştii de partid?
E un fel de confiscare a talentului personal în slujba...

77
 Cu masca pe figură

- În slujba colectivităţii. Că doar partidul e forţa conducătoare, nu?,

completă uşor ironic Radu.
Otilia făcu o grimasă atât de hazlie încât băiatului îi fu cu neputinţă să
continue. Văzu în mutrişoara aceea străluminarea unui efort sublim de a
arăta altfel decât părea în viaţa cea de toate zilele. Se apropie tăcut de
Olimpia şi o apucă uşor de umeri. Fata zvâcni în sus cu faţa întoarsă în
direcţia opusă. Filipan o mângâie pe gât şi constată cu plăcută surprindere
că pielea albă ca laptele exala un miros ciudat de narcisă. Se aplecă şi se
cufundă în lanul imens cu flori. Îşi dădu apoi seama că o sărută ca un apucat,
în timp ce mâinile, picioarele, pieptul începură să-i tremure. Otilia încercă să
protesteze, dar se opri cu lăcomie pe buzele lui. Năvalnic, mâinile bărbatului
începură să mângâie flămânde. Ea se lăsă uşor pe covor, în timp ce Radu îi
căuta sânii cu nerăbdare. Descoperi doar două sfârculeţe. Avu un moment
de reţinere atunci când în memorie izbucniră, ca nişte fructe obraznice, sânii
Evei, mari şi grei, dar simţi mâna fetei mângâindu-l pe coapse.
Îi murmură fremătând la ureche:
- Te rog, dezbracă-te! Aşa. Eu nu sunt şi nu voi fi niciodată activist, lua-i-ar
dracu de idioţi!

«««

C ei care îl cunoşteau pe colonelul Grigore Baiasid admiteau că

acesta se pricepe binişor la teoria literaturii, iar lecturile lui depăşeau
necesarul mediu, aşa încât, se chema că avea ochi şi urechi competente
pentru munca cu scriitorii. O anume răbdare adânc studiată, combinată cu o
blândeţe pedagogică remarcabilă, făceau din ofiţer un interlocutor în
general plăcut şi demn de încredere. Lumea scriitoricească a burgului era
cuprinsă în intervalul a două categorii de bază: plutonul celor cuminţi, a căror
contribuţie la istoria literaturii va fi fost ca urma unei râme-n apă, şi cel al
neconvenţionalilor, din rândul cărora se detaşau vreo doi, trei, de excepţie.
78
 Mircea Brenciu

Excepţia ţinea de domeniul gradului de periculozitate ideologică, aşa cum

a fost el stabilit de anumiţii factori responsabii ai politicii de partid, iar cei
incluşi în această categorie aveau, nu întâmplător, şi valoare artistică, fapt ce
determina cu necesitate convertirea lor spre linia oficială. Sistemul socialist era
bolnav de narcisism şi avea nevoie de o perpetuă liotă de lăudători, rapsozi
şi lingăi. Unii dintre scriitorii problemă rezistau avansurilor puterii până când
erau răpuşi de foame şi boli, pentru ca imediat să se intervină pentru salvarea
lor în numele umanismului socialist. Artistul sfârşea ori în braţele consolatoare
ale partidului, ori prin cine ştie ce angajamente oculte în cazul în care scăpa
cu viaţă. Creatorii se manifestau în funcţie de temperament şi de hermeneutica
personală. De pildă, poetul George Boitor, mieros în aparenţă, devenea un
dur atunci când se simţea printre prieteni. Reacţiile contradictorii se petreceau
tocmai pentru a demonstra fiecăreia dintre părţi că este un scriitor adecvat
numai şi numai după împrejurarea care îi confirma sau nu valoarea şi capriciile.
Lăsa să se înţeleagă că este tolerat de comunişti, exclusiv pentru valoarea lui
artistică şi, ca urmare, îşi permitea orice, fiindcă oricum nu se atingea nimeni
de el. Se pare că în contactele lui cu factorii de putere se transforma în miel
blând, lucru acceptat tacit de către toţi cei care îl iubeau şi îi înţelegeau
necesităţile, altminteri normale şi fireşti. Când se îmbăta se dezinhiba complet
şi scria cu îndărătnicie cele mai frumoase versuri, iar dacă inspiraţia îl părăsea
se apuca să înjure mizerabilele condiţii de viaţă, fiindcă bani nu avea niciodată
destui. Şi el, ca şi ceilalţi cu pretenţii de genii, era înconjurat întodeauna de
admiratori, de discipoli, dar şi de emuli. Riscurile de contaminare a nevrozei
nonconformismului erau mari, iar colonelul ştia prea bine acest lucru.
Cum se putea ţine sub control un asemenea specimen paradoxal, care
s-ar fi comportat identic în orice alt regim politic? Oportunismul scriitorului
este legat de existenţa lui, el are renume în primul rând pentru că emite
opinii contrare majorităţii, geniul lui, atât de des clamat de masa de pitici
care îl înconjoară ca pe un guru, ieşind numai astfel în evidenţă.

79
 Cu masca pe figură

Dacă mai era loc şi pentru opera artistică bine, dacă nu, lipsa ei se
punea tot în socoteala terorii omniprezente a dictaturii. Pentru admiratorii
de ocazie taxa de a sta lângă un asemenea maestru nu era exagerată.
Câteva sticle de vin, o sticlă de votcă, nişte ţigări acolo... Dar cum să-l
supraveghezi, însă, pe maestrul Darie Magheru, scriitorul care refuzase
în nenumărate rânduri să mai scrie despre „minunatele realizări”? Nu i se
putea aplica vreo coerciţie, findcă el, „Domnul poeziei româneşti”, cum i
se mai spunea prin lumea avizată cultural, avea mult prea mulţi admiratori
şi s-ar fi iscat scandal. Aparenţa libertăţii creaţiei şi a puterii opiniei
personale trebuiau cumva păstrate de ochii lumii, dar preţul era imens.
Nimic nu avea voie să scape ochiului vigilent al Securităţii. In laboratoarele
secrete ale „onorabilei instituţii” se fabricau viitorii prieteni şi duşmani,
trecătoarele amante şi preconizatele întâmplări ce ar fi putut determina,
într-un calcul probabilistic, situaţii delicate ce ar fi pus în dificultate ori
în inferioritate personajul aflat sub filaj şi control. Oamenii de cultură
posedă în genere un soi de sămânţă histrionică, tentaţia miticului şi a
cultului personalităţii fiind, pe fond, motorul manifestărilor lor. Specialiştii
Securităţii ştiau acest lucru. Evitarea sau exploatarea idiosincraziilor de tot
felul constituiau un scop în sine, însă limitarea influenţelor sub forma unor
curente de opinii devenea obiectivul principal al atenţiei cadrelor. În aceste
condiţii, aceşti „protestatari”, proveniţi din creaţie şi cultură, protejaţi de
haina artei, erau finalmente acceptaţi ca un rău necesar al societăţii, dar
cu o libertate controlată la rigoare. O astfel de libertate era, însă, una de
eprubetă, iar laboranţii cu epoleţi se puteau juca în această alchimie în
nenumărate variante. De pildă, cazul Ulpiu Chirca, un scriitor deosebit
de valoros, al cărui sfârşit a fost unul tragic. „Obiectivul Ulpiu” era filat cu
asiduitate. Scriitorul nu căzuse la pace sub nici o formă cu oamenii puterii.
Pericolul de a influenţa mediul devenise prea mare pentru echilibrul şi aşa
precar al culturii locale.

80
 Mircea Brenciu

Ei bine, lumea creatorilor, devoratoare şi de multe ori abjectă, îşi manifesta

umorile într-un cadru organizat cu grijă de oficialităţi, care, în limbajul
colorat al scriitorilor şi actorilor de la teatrul local, era supranumit „Bunkerul”,
dar de fapt, ca titulatură oficială, i se spunea „Barul ziariştilor”. Prin grija
partidului şi a Securităţii se amenajase acest aşa-zis club într-un beci de sub
marele restaurant central al oraşului, dichisit cât de cât de Oficiul de turism
local, care era proprietarul, şi în care preţurile erau lejere, iar artiştii puteau
bea şi pe datorie. Şi Doamne, câte tomuri de oralitate scriitoricească s-au
înregistrat acolo! Opere nepieritoare prin grija ascultătorilor autorizaţi,
care le-a arhivat cu grijă spre deliciul urmaşilor. Să înjuri ceva sau să evoci
cu sublimul limbaj al creatorului de artă, să vorbeşti liber despre aiurea şi
să emiţi fraze interesante, ori eclatante, fără să ştii că „opera-ţi orală” era
înregistrată ad-hoc... Acolo, în acel spaţiu venea adeseori colonelul, pe
care scriitorii îl alintau duios Sultanul, motivând că nu face altceva decât
să se încarce cu energie şi spirit aritistic, bucurându-se de şansa de a sta
alături de un Magheru, un Boitor, un Arsene, un Aurel Ioanid, chiar şi de
ciudatul „Prinţ Nema”,despre care nimeni nu ştia ce face…. Şi n-ar fi fost
nimic rău în asta, dar venea aici atâta tineret cu pretenţii creative, se formau
caractere, se emiteau păreri. Cum putea să lipsească colonelul de la un
aşa festin? Nu era suficient să înregistrezi prin mijoace tehnice, fiindcă
atâtea lucruri se pot pronunţa şi fără cuvinte. Totul trebuia văzut, pipăit,
mirosit. Da, fiindcă acest areal subteran avea o proiecţie olfactivă clară.
Puţea a alcool prost, a tutun mizerabil şi a urină de şobolan. Conductele de
aerisire ale „Bunkerului” erau patrulate de sute de rozătoare, iar când mai
murea câte una, mirosea a hoit, ceea ce nu supăra pe nimeni, fiindcă la
beţie nu mai conta nimic. El, Sultanul şi „eunucii” lui, răsfiraţi pe la mese, îşi
făceau datoria faţă de patrie şi partid. Cât timp existau oameni ca ei ţara
nu era în primejdie, iar duşmanul, chiar insinuat în ochii tulburaţi de alcool
ai vreunui pretins creator, era ţinut ferm sub obrocul inteligent al Securităţii.

81
 Cu masca pe figură

Dar era obligatoriu ca aceşti aşa zişii „eunuci” să aibă preocupări de

creaţie artistică, altfel nu puteau fi integraţi. Unii erau chiar talentaţi, dar
profesau delatoria sub impresiunea vreunui şantaj sau din patriotism. În fine,
o adevărată faună dedicată, destinată, obligată să facă sluj se manifesta
sub justificarea unui fel de demnitate intimă, scriind când note informative,
când ode greţoase dedicate „neostenitului şi neostenitei” din fruntea
bucatelor ţării. Şi totuşi, scriitorii, fie ei pervertiţi ori ingenui, se iubeau sau
se duşmăneau unii pe alţii în contextul aceleaşi drame: înghiţirea zilnică
a surogatului libertăţii de expresie, ce dădea impresia unei oarecari
superiorităţi faţă de restul societăţii. „Titulatura” de scriitor se mai obţinea
şi prin simpla admitere în anturaj, unde ţi se permitea să-ţi prezinţi pe scurt
încercările literare, cu condiţia să ai bănuţi şi să oferi de băut convivilor
dispuşi la orice compromis. Cu atât mai vârtos puteai fi declarat scriitor
dacă primeai invitaţia să citeşti în cenaclul lui Ion Râuleţ, unde aveai şansa
să obţii ceva păreri critice. Iar dacă revista locală de cultură prididea să mai
şi publice din când în când câte-o poezea sau o proză scurtă, consacrarea
„îngheţa” în certitudine. Şi cam aici înceta contribuţia scriitoraşului la
evoluţia istoriei literaturii române. Mai erau apoi ceilalţi, cu volume tipărite.
Aceştia erau marii, exemplarii scriitori contemporani... Din când în când,
Comitetul de cultură comitea vreo antologie omagială, în care erau
invitaţi să publice agreaţii puterii, printre care erau strecuraţi şi unii
dintre nonconformişti, tocmai în spiritul demonstraţiei de democratism
dictat de Ceauşescu. „Distincţia” de scriitor, relativ greu recunoscută de
gaşca conscraţilor, trebuia întreţinută, simpla admitere în sânul breselei
nu avea relevanţă fără un continuu contact cu lumea care te-a acceptat,
şi atunci, în afara cenaclului de joi, trebuia să fii present, periodic în acel
purgatoriu subteran, dominat de fum şi fumuri, de elitism şi etilism, de
foame de cuvinte şi foame de hrană, de mândrie şi umilinţă, de damnarea
în derizoriu ori în ipostaza ipostază geniului neînţeles...

82
 Mircea Brenciu

O lume tragică în esenţa ei, malversată de o putere politică incapabilă

să o domine prin cultură. Mâna înarmată a partidului îşi planta cu
eficienţă „eunucii” printre scriitorii „cinstiţi”, astfel încât nici gluma, nici voma
nu erau necunoscute de organe. Posteritatea devenise pentru scriitori un soi
de ameninţare supremă în faţa imposturii de tot felul, formula sacrală folosită,
atunci când judecăţile de valoare îşi pierdeau argumentele, suna cam aşa:
„O să vezi care din noi va rămâne în manuale!” Dacă perenitatea nu avea
un efect direct, atunci intervenea politica băţului, fiindcă existau şi acei
răzvrătiţi cronici care nu puneau preţ pe viitor, nu puneau preţ nici pe ei înşişi
şi, în consecinţă, urau tot ce îi înconjura. Totul era animaţie şi prefăcătorie,
„acel joc şi comedie de-a porunca şi de-a ascultarea, fiindcă nici cel care
porunceşte, nici cel ce ascultă nu cred că băţul, precum toiagul lui Aaron,
va prinde rădăcini şi frunze, flori şi fructe, şi totul are o valoare acceptată
conceptual. Valoare acceptată pentru a înfrânge orgoliul uman, fără a vedea
că nici măcar nu mai este vorba de orgoliu când asculţi în felul ăsta”. *
Era greu să discerni o lucrare de valoare din avalanşa de scrieri
encomiastice, era şi mai greu să recunoşti o operă literară adevărată
desprinsă din elanul elogierilor comandate, fiindcă a te fi exonerat de
această răspundere, aşa zis morală, de a lăuda „minunăţiile” socialismului
biruitor nu însemna altceva decât catalogarea de a fi duşman al
prezentului. Iar măsurile punitive apăreau în cascadă, până când acceptai
ori periferia societăţii, ori înregimentarea în consisten-tul pluton al „eunucilor”,
ori renunţarea completă la actul de creaţie. Numai Dumnezeu ştie câţi
astfel de delatori au muşcat din amara pâine a lui Iuda şi care astăzi sunt
inşi onorabili, unii cu operă, alţii membri ai diferitelor sinecure şi societăţi,
a căror susţinere continuă constant în numele a ceea ce au fost şi, poate, în
numele a ceea ce au rămas...

* Miguel de Unamuno - „AGONIA CREŞTINISMULUI” ed. Symbol Bucureşti 1995

83
 Cu masca pe figură

Sultanul ştia prea bine câte pătimiri a înregistrat lumea artiştilor şi

câte laşităţi a îndosariat în ciuda declaraţiilor publice de aşa zisă
rezistenţă prin cultură. Îi e şi azi, probabil, lehamite de aceşti „eroi”, a
căror semnătură de accept stă drept mărturie că puţini au rezistat în faţa
ameninţărilor conjuncturale ale organelor.
Tot ce s-a publicat în acei ani purta fără tăgadă apostila Securităţii,
fără excepţie şi fără milă! Chiar dacă oficial aprobările veneau de la
Secţia de propagandă a Judeţenei de partid. Rememorând acele
timpuri conchizi decisiv: nimic nu a scăpat ochiului vigilent al organelor,
nici marile romane ale timpului, nici optzecismul, nici avatarurile
„Grupului de la Păltiniş”, nici prieteniile şi peripatetismele lui Ţuţea, nici
lecturile samizdatelor unui Cioran complet interzis, nici corespondenţele
adresate Monicăi Lovinescu şi Occidentului în general, nici dialogurile
„degajate de cenzură” de la „Săptămâna”, nici „Princepele” lui Eugen
Barbu, al cărui tipărire sugera tentaţia proiecţiilor de demolare a cultului
personalităţii, ce devenise imposibil de suportat. Poate „opera de sertar”
a vreunui creator strivit de saturaţie, dar ferită de trădarea aproapelui
căruia i te destăinuiai citind-o, să poarte pecetea visului de libertate, cu
adevărat autentic pentru acele timpuri ale „universului concentraţionar”
de coşmar. Căci da, dacă autorul unor asemenea „ascunse” s-ar fi
destăinuit celui mai bun prieten în legătură cu conţinutul secret al vreunui
sertar, ar fi riscat să aibă surpriza ca, în împrejurări nu tocmai normale,
manuscrisul să-i dispară... Şi să dispară chiar şi el, autorul. Nimeni nu
va afla vreodată câţi artişti nu vor fi murit de moarte naturală în acei ani
blestemaţi. Delatoria a salvat socialismul în România! Cinste celui ce şi-a
făcut datoria!!!

«««

84
 Mircea Brenciu

F urtunoasa şedinţă de la „Judeţeană” era pe sfârşite. Tovarăşul

Cristian, roşu de furie, tovarăşul Roşu, cătrănit de supărare şi
instructorul C.C. al P.C.R., tovarăşul Priceputu, dominau prin statură
întreaga asistenţă. Adică, toată lumea stătea pe scaune, în timp ce ei,
mai marii conclavului, se plimbau nervoşi în faţa mesei prezidiului.
Din când în când, Fetidu se ridica şi el în picioare, lui i se permitea,
punctând cu exclamaţii onomatopeice, concluziile celor trei.
Întreaga redacţie a „Gândului nou” era prezentă la „ora sexuală”,
cum le plăcea „lupilor tineri„ să definească periodicele convocări la
partid pentru spălături aplicate diverselor „cavităţi” gazetăreşti. De
această dată era groasă de tot. Eroarea din prima pagină a ziarului local
punea la îndoială nu profesionalismul, nici experienţa, ci mult mai grav,
devotamentul lucrătorilor faţă de politica partidului şi faţă de tovarăşul
Nicolae Ceauşescu. Trecuseră trei ore de la expunerea motivelor şi de la
stabilirea vinovaţilor. Tovarăşul Cristian solicita adunării o atitudine ferm
autocritică, dar nimeni din cei încriminaţi nu avea chef să vorbească.
Alternanţa intervenţiilor celor trei activişti, stropite şi la propriu şi la figurat
de exclamaţiile semnificative ale Fetidului, nu lăsa loc nici unei alte reacţii
verbale. Un murmur surd răzbătea dintre scaunele îngreunate de atâtea
figuri culpabile. La un moment dat, tovarăşul Priceputu, un brunet cu ochii
vineţi şi mâini cu epidermă gri-lăptoasă, exclamă:
- Noi, românii, avem un mare defect. Tăcem când suntem vinovaţi. De ce
nu vă manifestaţi verbal sentimentul răspunderii!?
Kats, atins în amorul propriu, răspunse peste reproşul instructorului:
- Dacă îmi permiteţi...Eu ca bun român înţeleg un singur lucru. Cine a
greşit, să plătească. Eu nu zic că nu suntem cu toţii vinovaţi prin lipsa
vigilenţei revoluţionare, dar este clar că echipa care a lucrat la acest
număr este în mod expres răspunzătoare. Fiţi fără milă, tovarăşe
Priceputu!

85
 Cu masca pe figură

- Ca urmare, continuă nestingherit instructorul, Biroul judeţenei de partid a

hotărât, împreună cu subsemnatul, următoarele măsuri: tovarăşul Drăgălescu
trece în rezervă (aici zâmbi ca în urma unei glume subtile), adică este
schimbat din funcţie. Norocul lui, deoarece a împlinit vârsta pensionării!
Îl înlocuieşte, sperăm cu mai mult succes, tovarăşul Vasile Fetidu, un cadru
de nădejde şi valoare, recomandat insistent chiar de către Prim-secretarul
comitetului judeţean. Secretarul de redacţie Mitran este demis din funcţie şi
este pus la dipoziţia secţiei de propagandă. Se instituie funcţia de secretar
general de redacţie, care şi până acum a funcţionat, dar neoficial, în care
este numit tovarăşul Leon Kats, ajutat de tovarşul Alexandru Ţipirig. „Capul
limpede” din echipa de serviciu al acestui număr de ziar, tovarăşul Carol
Groşan, va fi eliberat din funcţie şi va fi pus la dispoziţia secţiei de propagandă.
În legătură cu atitudinea complet neprofesională a celui ce a reprezentat
Direcţiei presei, tovarăşul Eugen Damorics, i se va interzice să mai supravizeze
vreo publicaţie în limba română, în timp ce la secţia maghiară va trebui să
lucreze cu tovarăşa Eva Csila, pe care o va forma în responsabilitatea funcţiei,
plus 30 % pe trei luni reţinuţi din retribuţie. În legătură cu anomalia de articol
despre veceuri şi desfundarea lor, vă rog, mai multă exigenţă în ceea ce
priveşte calitatea şi conţinutul materialelor publicate. Cu tovarăşul Filipan vă
rog să staţi de vorbă şi să-i struniţi mai ferm elanurile juvenile.
Ţipirig simţi nevoia imperioasă de a interveni:
- Eu am mai spus, chiar nu de mult, că un ziar de partid nu se poate face
de fecale!
Instructorul de partid simţi din adâncul sufletului nevoia de a ofta a neputinţă.
Când expiră, observă cu nemulţumire că îi pute gura a... Se uită disperat
la tovarăşul Roşu, care, bonom şi tăcut, îi aruncă un zâmbet protocolar.
Schimbă o privire şi spre tovarăşul Cristian, care tot roşu la faţă, se
schimonosea încercând să smulgă propriului gât o frază revelatoare.
În sfârşit, încurajat de instructorul de partid, spuse:

86
 Mircea Brenciu

- Bravo Sandule! Nu îmi spune tu mie că eşti mai intelectual dacă eviţi
cuvântul căcat. Ceea ce a apărut în numărul ăsta al „Gândului nou” este o
budă publică de proporţii! Iar articolul mucosului de Filipan nu este altceva
decât măslina din vârful grămezii.
Drăgălescu, care stătea cuminte în ultimul rând al sălii, simţi instantaneu că
avusese dreptate în legătură cu brânzăria din ultima lui zi de redactor şef.
- La aşa tematică, aşa rezultat!, încheie apoteotic Cristian.
Priceputu interveni din nou:
- E în sală Filipan?
Din ultimul rând, din apropierea fostului său şef, tânărul se ridică încet,
încet, de parcă un cataclism era pe cale să-l izbească din plin.
- Eu sunt....
Priceputu îl privi la început cu dispreţ şi apoi, spre stupoarea întregii săli,
începu să râdă în hohote. Oamenii încercară tacit o explicaţie. A râde
acum părea tuturor o chestie de un absurd grotesc. Se uitară la Filipan cu
atenţie, doar-doar or descoperi la tânărul lor coleg vreun element hilar, şliţul
descheiat, muci la nas, cămaşa ruptă, ori cine ştie ce alt defect ce ar fi putut
declanşa oroarea aceea de hohot. Priceputu se opri brusc atunci când simţi
că propria halenă îl inundă complet. Continuă zâmbind mai reţinut:
- Îmi amintesc un banc definitoriu care circula la Moscova pe când eram
student. Cică Stalin, vorbindu-le comuniştilor la un congres, fu înterupt de
zgomotul puternic al unui „aer” scăpat de cineva din sală. Cum era şi firesc,
marele Iosif Visarionovici, întrebă cu glas de tunet: „Cine a îndrăznit?”
Nimeni nu avu curajul să-i răspundă. „Nu-mi spuneţi? Ei bine, Alioşa,
ia-ţi automatul şi lichideză primele trei rânduri din sală”. După ce soldatul
lichidă vreo 60 de indivizi, Stalin spuse din nou: „Vă mai întreb odată.
Cine şi-a permis zgomotul acela puturos?” Nu se auzi nici o vorbă,
căci prea mare era spaima. Alioşa mai lichidă încă vreo 60 de indivizi.
„Nici acum nu-mi spuneţi?!”, tună Stalin şi mai ameninţător.

87
 Cu masca pe figură

Din ultimul rând o voce slabă, pierdută ca a tovarăşului Filipan, recunoscu

în sfârşit fapta. Stalin, plin de bunăvoinţă, pronunţă atunci o frază rămasă
celebră: „Să trăieşti, tovarăşe! Şi felicitări pentru sinceritate şi curaj.
Continuăm şedinţa!” Priceputu începu să râdă din nou în hohote, ample
şi grobiene. Îi mai lipseau marile mustăţi şi gluma ar fi devenit istorică.
Tovarăşii Cristian şi Roşu începură şi ei să râdă de se ţineau de burtă, iar
după ei, întreaga suflare redacţională. Convulsiile spectacolului deveniră
groteşti, lucru observat de Filipan, care nu-şi revenise din şocul intrării în
centrul atenţiei. „Cum poţi râde de o asemenea enormitate?” se întrebă
îngrijorat Radu. Îl podidi râsul de râsul celor din jur, la gândul că atâţia
deştepţi sunt copleşiţi de umilinţa gestului subaltern. Fetidu a remarcat o
anume întârziere în reacţie din partea lui Filipan şi a apreciat că tânărul
e cam imbecil, neînţelegând cum se cuvine anecdota pilduitoare a lui
Priceputu. Simţi în acel moment o nevoie irepresibilă de a-l umili...

«««

L a ora 11 „Bunkerul” era aproape gol. Specialul miros, rezultat din

combinaţia urinei de şobolan cu a deodoranţilor de WC, se strecura
pe scări în sus, la capătul căreia se deschidea sala mare a restaurantului. Odată,
nişte beţivi, ce nu prea aveau acces în „Clubul presei”, au declarat mai în glumă,
mai în serios, trecând prin faţa treptelor adulmecătoare, că „aici pute a gazetari”.
Nimeni nu prea s-a amuzat pe seama acestei definiţii olfactivo-profesionale, deşi,
era de admis că „gazetăria e azi, dom’ne, o cloacă în care unii indivizi sunt
capabili să se prostitueze pentru a arăta lumii cât de minunat trăim noi azi”.
Emiţătorul ei nu era altul decât nepotolitul Darie Magheru, după o seară îndelung
bahică, de faţă fiind chiar Sultanul, nici el mai potolit în ceea ce îi privea setea.
În atare situaţii, colonelul mai uita de unele perle care trebuiau negreşit adnotate,
dar aveau grijă „eunucii”, care şedeau prin preajmă ca nişte lipitori de sunete.

88
 Mircea Brenciu

Nimeni în afară poate de George Boitor nu ar fi îndrăznit un atare act

de curaj la adresa „realităţilor zugrăvite de jurnalişti”. Dar lui Magheru nu îi
mai era frică de nimic. „Băi, boilor!” perora maestrul baritonal cuprinzându-şi
barba deasă cu mâna dreaptă şi ridicând-o spre buze:, „Băi ipochimenilor,
Io Darie Magheru, vă declar pe toţi nişte idioţi, adică nişte boi idioţi! Voi nu
vedeţi că eu râd de spaima voastră? Vă căcaţi pe voi de frică când apare
tovarăşul Sultanu’, care este şi el, bietul, om de litere ca voi toţi, dar nu ca mine
bă, că n-am terminat Şcoala muncitorească de literatură”. Apoi râdea gros şi
larg în timp ce ochi-i fulgerau cumva hazliu şi ameninţător totodată. „Vă iubesc
pe toţi, Io Darie Magheru, pe toată pleava asta care vrea să intre direct în
istoria literaturii române, pleavă pe care o bate vântul până pătrunde în ochii
oamenilor cumsecade, mămicuţa voastră de scriitori de vagoane ce sunteţi!”
Gestul ridicatului bărbii şi al declamatului cu glas tare şi intenţionat îngroşat
venea ca o reverberaţie firească a vreunui epos rătăcit din vremuri istorice
în sufletul receptiv şi generos al marelui scriitor. Nimic nu părea forţat, deşi o
sonoritate subtil-teatrală era sesizată; doar aşa se cuvenea când se spuneau
fraze importante, pline de miez şi adevăr. Momentele lui de glorie deveniseră
o obişnuinţă, dar nu prin repetarea lor, ci prin ineditul permanent, căci Darie
era o explozie de inteligenţă, sarcasm şi cultură. Gestica, frazeologia, subtilul
îl transformau din obişnuitul scriitor într-un adevărat senior al tagmei, ba mai
mult, chiar în forma imaginativă a unui „Voievod al generaţiei scriitorilor ucişi
prin tăcere”. Uimirea tuturor că mai pot exista în acele vremuri oameni de talia
şi curajul lui Magheru avea o singură explicaţie: valoarea şi nebunia talentului
într-o lume a nimicniciei şi a aserviţilor total nu putea fi decât rezultatul harului
provenit direct din Pantheonul marilor artişti. „Eu când scriu se opreşte timpu-n
loc de parcă aş intra în comă. Şi ca să nu mor de tot, îngerii îmi fac transfuzii
cu sânge albastru”. „Măi, Darie, măi, i se lamenta Boitor, ăştia nu te înţeleg,
ăştia nu pricep ce înseamnă să ai graţie divină! Atâta ştiu, să lingă cururi şi
să laude minunata lume în care trăim. Pune votcă în pahar, că mi-e greaţă!”

89
 Cu masca pe figură

Uneori, dialogurile celor doi depăşeau o anumită măsură. Dar ciudat,

imediat ce începeau să exgereze, se îmbătau subit şi li se aducea urgent
taxiul. De altfel, nimeni nu se gândea că se putea întâmpla ceva anormal
la un moment dat. După asemenea parade, asistenţa se retrăgea în alte
cârciumi, chipurile mai ferite de ochii şi urechile vigilente, ori plecau pe la
casele vreunuia, unde se putea pertracta în voie şi se mai şi ciugulea câte
ceva de-ale gurii, ziua de şpriţ fiind lungă a dracului! Bunkerul se golea
precum un acvariu trântit de pământ şi arăta al naibii de dezolant, la fel
cum se găsea şi în dimineaţa acelei zile, în jurul orei 11. Lui Filipan îi era
foame, dar o asemenea pretenţie nu se putea exhiba tocmai acolo, mai
ales la ora la care gestionara Nuţa îşi făcea aprovizionarea din depozit.
Se aşeză uşor ostenit. Maricica, ajutoarea Nuţei, îl observă într-un târziu:
- Să trăiţi! Ce face domnu’ Radu? Vreo cafea, vreun borviz, ceva... Vă fac
un ness frecat cu mânuţa mea. Ce ziceţi?
Radu acceptă zâmbind complice. Se uită la ceas. Mai avea aproape o
oră până la întâlnirea cu frizerii. Ar fi vrut, dintr-o pornire instinctuală, să
le audă părerea despre deja celebrul personaj Văduva Ion. Undeva, în
adâncul sufletului lui, Filipan simţea că acel frizer nu era decât manifestarea
unui temperament coleric mai neobişnuit. Trântitul steagului de pământ nu
era un act premeditat, ci unul inconştient. Gestul era totuşi destul de grav,
peste orice altă explicaţie... O oarece simpatie nutrea vis a vis de figura
frizerului, dar nu putea fi recunoscut ca fiind vreun viteaz. O fi fost o simplă
reacţie impulsivă pe fondul unei educaţii mai precare... Totuşi, cu asemenea
fapte nu te joci, chiar dacă în sinele tău crezi că ai dreptate să preferi
tricolorul. Maricica aduse cafeaua şi, ca deobicei, îşi atinse, aşa ca din
întâmplare, fundul de braţul tânărului. Filipan nu se putu abţine să nu-i
mângâie fesa în grabă.
- Domnu’ Radu, ne vede lumea!
- Care lume, iubito, că suntem numai noi doi aici?!

90
 Mircea Brenciu

- Da’ ăia din colţ ce sunt?

Abia atunci observă că, în capătul întunecos al localului, o pereche, la o
masă bine pitită, sorbea cu paiul din pahare înalte.
- Ce caută străinii ăştia la noi în club? întrebă afectat Radu
- I-am lăsat să intre, c-au spus că au întâlnire cu domnu Taşcu.
- Măi, cu mine au treabă oamenii ăştia. Te rog, spune-le!
Maricica se apropie de masa celor doi şi le şopti că sunt aşteptaţi.
Perechea se ridică brusc de la masă şi, cu paşi şovăielnici, se apropiară de
masa lui Radu. Femeia se recomandă:
- Sunt soţia lui Văduva Ion. Adică fosta... Dânsul e vărul meu.
Filipan o privi mai atent. Îmbrăcată curat, puţin cam strident şi neasortat,
emana un puternic parfum de iasomie. Buzele, intens rujate, erau amprentate
de şanţurile dinţilor, semn că femeia îşi calma emoţiile muşcându-le.
- Luaţi loc, vă rog, îi îmbie Radu.
- Domnu’ ziarist, începu deodată bărbatul care o însoţea. Serviţi ceva?
- Nu, vă mulţumesc. Spuneţi-mi doamnă, este adevărat ce se spune despre
soţul dumneavoastră?
Femeia îşi mozoli din nou buzele cu dinţii şi, cu privirea aruncată spre
podea, începu să plângă.
- Ei, hai, liniştiţi-vă!
- Ei, hai, linişteşte-te, insistă vărul, mângâind-o pe umeri.
- Domnu’ ziarist, începu femeia rostogolindu-şi buza inferioară, fostul meu
soţ este duşmanul partidului!
- Da, e un pericol social-politic nenorocitul ăsta, preciză vărul cu convingere.
- N-am reţinut, cum vă numiţi?
- Eu sunt Sebastian Chiţăilă şi sunt vărul doamnei.
- Îl cunoaşteţi chiar aşa de bine pe fostul soţ?
- Da, fiindcă Steluţa (arătă spre femeie) mi-a povestit multe.
- Dacă înţeleg bine, sunteţi veri după...

91
 Cu masca pe figură

- După divorţ, completă în grabă cea care se numea Steluţa.

Radu, în marea lui naivitate, pricepu abia acum.
- Doamnă, îi aduceţi fostului soţ acuze deosebit de grave. Ce argumente
aveţi împotrivă, bineînţeles cele în afara aruncatului de steag?
- De câte ori ne certam nu uita să înjure partidul. Spunea că îşi bagă ceva
în el, ceea ce e o minciună fiindcă nu are...
- Ce nu are?, insistă Radu.
Sebastian Chiţăilă râse zgomotos şi îndoi semnificativ mâna din cot.
Radu observă gestul şi exclamă cu convingere:
- Aha!
- Înţelegeţi, deci, că eu... continuă femeia, eu a trebuit să tremur de frică
la mine în casă că dacă ne aude cineva cum vorbim despre partid intrăm
în puşcărie, iară eu sunt nevinovată. Că numai gura era de el.
- Bine, bine...Ce ştiţi în legătură cu trântitul steagului de 1 Mai?
Steluţa se hlizi într-un fel de mască a cunoaşterii definitive şi se decise să
spună marele adevăr.
- Asta nu e nimic. Veniţi la noi acasă să vedeţi privata. Noi încă locuim
împreună, dar ceea ce a făcut dobitocul întrece orice! O să vă cruciţi, nu alta!
- Chiar aşa?
- Ştiţi ce-i aia o privată de curte, desigur.
Radu încuviinţă competent.
- Deoarcece nu a mai reparat-o de ani de zile, că a şi început să
putrezească lemnul, iar uşa stă numai într-o balama, a împodobit-o cu tot
felul de chestii, zice că pentru înfrumuseţare.
- Ei bine, şi ce e rău în asta?
- Păi, unii pun pe pereţii veceurilor vederi colorate, ori chiar poze cu femei
goale, calendare, artişti, imagini. Ăsta a pus stema partidului. Iar dacă te
aşezi şi tragi uşa, adică o târăşti că se închide greu, poţi vedea drept în
faţă poza ...adică, mă înţelegeţi, eu...

92
 Mircea Brenciu

- Poza cui? insistă Filipan.

- Aaa... a tovarăşului Ceauşescu, consimţi brusc bărbatul Sebastian.
Se lăsă tăcerea, rece şi stânjenitoare. În bar, Nuţa aşeza de zor sticle pe
etajere. În resturant începură să intre clienţii. Filipan se uită la ceas.
- Noi vă lăsăm o hârtie în scris despre asta, insistă Chiţăilă.
Un gust amar se strecură din ceaşca de cafea în gura jurnalistului.
O silă desăvârşită îl obligă pe Radu să dorească să plece imediat. Se auzi
telefonul sunând. Nuţa strigă spre sală:
- Cine e tovarăşul Guşteru?
- Eu, Nuţa dragă. Cine mă caută? întrebă Radu.
- Oo, bată-vă să vă bată! Guşteru vă zic colegii? A sunat tovarăşu Taşcu
să mergeţi la redacţie. Dar să nu uitaţi să intraţi înainte la frizeria de lângă
restaurantul nostru şi s-o căutaţi pe una Fosea Sultana.
- Merci, Nuţa.
Se ridică, luă cu două degete delaţiunea înmânată cu demnitate de
bărbatul Chiţăilă şi aruncă în grabă un:
- Vă mulţumesc, mi-am notat tot!
Perechea rămase înlemnită pe loc. Femeia apucă să-l admonesteze pe
Sebastian:
- Ţi-am spus eu că e mai bine să tăcem dracului din gură! Cine ştie ce-o
să ni se mai întâmple?
- Lasă dragă să-l aresteze, că noi ne-am făcut datoria. Şi-apoi eu nici nu mă
folosesc de privata aia şi ar trebui nici tu, până nu scapi de nenorocitul ăla!
În stradă bătea un vânticel cald. Frizeria se afla chiar lângă uşa cârciumii,
la parterul aceleaşi clădiri. În atelier, scaunele goale te îmbiau parcă să te
aşezi. Doi lucrători jucau table, iar casieriţa croşeta de-şi rupea degetele,
nu alta.
- Fiţi amabilă, cu tovarăşa Fosea Sultana, vă rog..
- E alături cu un client, fu răspunsul. Aşteptaţi, vă rog!

93
 Cu masca pe figură

Radu se aşeză pe o banchetă. În faţa lui şirul de oglinzi dădeau încăperii

o anume adâncime. Mulţimea de cutiuţe, sticle şi ustensile ofereau impresia
unei farmacii aflate în plin inventar. Printre atâtea lucruri oglindite, Guşteru
îşi desluşi chipul. Tras la faţă, palid, cu privirea pierdută, tânărul gazetar
reîntâlni imaginea dezolantă a unui individ fără nici o personalitate, o um-
bră jalnică, insipidă şi inodoră, o umilă rămăşiţă a ceea ce ar semnifica
modelul glorios al fiinţei umane. Nu se lăsase niciodată dominat de ad-
miraţia propriei persoane, dar de data asta Radu îşi detesta pur şi simplu
chipul. Obligaţia întâlnirii cu propriul sine i se păru o pedeapsă. „Oare cel
din oglindă ştie ce trăiesc eu acum şi aici?”
Tresări şi îşi mută privirea spre peretele din dreapta încăperii. Observă
că o anume mişcare se prelingea peste clar-obscurul oglinzii. Şi atunci,
văzu cu precizie că după perdeaua ce despărţea încăperile, în plin dialog,
se aflau... Încremeni când îl recunoscu pe ins, dar nu îşi putu reprima un
fior de spaimă. Era Sultanul în vizită la Sultana... Asta ar fi dorit să-i arate
Taşcu. Dar de unde ştia el că?... Hotărât lucru, pentru Radu Filipan această
zi începuse mizerabil.

«««

L ui Vasile Fetidu i se făcuse foame. După o zi întreagă de studiu la

dosarele subalternilor, senzaţia fiziologică de stomac dureros
devenise acută.Abia se abţinu să nu se strâmbe precum Ion Iancu, secretarul
de partid: „Măi tovarăşe secretar. De ce nu zâmbeşti şi mata ca tot omu’?
Eşti tot mereu încruntat şi posac de parcă ai avea în spate toată grădina
zoologică a acestui univers”. Abia atunci a aflat că bietul om e foarte bolnav
cu stomacul şi că, în ciuda tutoror medicaţiilor prescrise, durerile continuau să
persiste. Viaţa lui Ion Iancu era o acceptare permanentă a neputinţei fizice,
iar bietul om se lupta din răsputeri să rămână o fiinţă socială utilă.

94
 Mircea Brenciu

Vasile Fetidu apăsă pe sonerie. Edith intră imediat uitând în mâna stângă
o ţigară aprinsă.
- Iară fumezi? Mă poluezi, nu alta, se burzului cu un slab protest noul
redactor şef.
Pe secretară nu se putea supăra şi nici nu încercase măcar să o schimbe,
prea era de toată minunea femeia asta.! Răspundea la telefoane, dădea
soluţii în lipsa şefului, făcea cafele ca nimeni alta, era harnică şi necesară
şi, mai ales, dactilografia cu o viteză de campioană mondială. Ceea ce
şoca pe mai toată lumea era că în timp ce degetele-i se mişcau pe tastatura
maşinii, Edith vorbea cu interlocutorul ca şi cum nu avea altceva de făcut!
- Iară fumezi, Edith?
- Ce să fac şi eu, tov.redactor şef, atâta mai am şi eu ca viciu.
- Măi Edith, trimite-o pe Marcela la mine s-o rog ceva!
Nu trecu minutul de aşteptare, când femeia de serviciu pătrunse numai
miere în priviri.
- Măi Marcelo, măi, aşa ne-am înţeles noi? Nu trebuia să-mi aduci nişte
anumite hârtii de la Valerică Panciu?
- Eu vă spun una bună, stabili cu mieroşenie femeia. Tov. Valerică bănuieşte
ceva. Nu mai lasă nimic pe masă nici când iese, mă scuzaţi, afară. Până acu’
de curând la el era vraişte, dar de când aţi venit e mai prevăzător. Dar eu trag
cu urechea aşa cum mi-aţi indicat, că ştiţi că are biroul lângă oficiul meu.
- Şi ce-ai auzit?
- Am auzit eu multe, numa’ spuneţi-mi ce vă interesează.
Fetidu căzu pe gânduri. Fixă cu ochi-i bulbucaţi stema bibelou pe care o
avea pe tejgheaua mesei şi, fără să clipească, reuşi să continue:
- Şi ce zici c-ai auzit?
- Amante nu cred să aibă. Aşa mare şi bleg cum pare, nu-l văz eu în
stare. Mai trage şi el câte-o votcă, ca să ştiţi. Am strâns în anii ăştia destule
sticle după el.

95
 Cu masca pe figură

- Şi cine din redacţie mai are sticle sub masă?

- Păi, unu’ e Emil Radu...toată lumea ştie. Ăia tineri, Ascaridu, Hlidan,
Taşcu, Spados beau la „Doi cocoşi” ori sus pe Alee.
- Mda. Să ne întoarcem la Panciu.
- La „Panciu” beau ăia bătrânii şi nea Jenică.
- Ăsta cine mai e?
- Gazetar fost şi viitor. În prezent lucrează pe la o casă a învăţătorilor.
- Şiii...ce zici că mai face Valerică?
- O certa într-o zi pe nevastă-sa. Ceva cu o audienţă la dumneavoastră,
că el nu vrea s-o lase şi pace! „Ai să vezi c-o să mă dea afară”, zicea el
nervos. Ceva pute aici, şefu’!
- Bine, bine. Hai, fugi şi-mi cumpără un covrig că mi-e foame!
- De ce nu mergeţi la Cantina partidului, că e ieftin şi bun?
- Îmi spui tu mie cum e acolo! Te rog, zi-i lui Edith să vină înăuntru.
- Bine, mă duc după covrigi. Să trăiţi!
Edith intră din nou în birou cu nelipsita-i ţigără între degete.
- Spune-i lui Panciu să vină imediat la mine! Apoi să mi-l trimţi şi pe dobitocul
ăla de Filipan. Să intre după ce termin cu blegul ăla mare de Valerică.
Ziaristul invitat de redactorul şef suferea de ceea ce se cheamă gigantism.
Dar elementul cu iz patologic al acesti stări exista doar în mintea lui Fetidu,
afectat la maximum că trebuie să-şi privească sublaternul de jos, cu un efort
destul de serios, ţinându-se cont de talia lui parcimonioasă. Evita deseori să
stea faţă în faţă cu Panciu tocmai pentru a nu scoate în evidenţă dimensiunile
lui meschine. De data aceasta nu avea încotro. Trebuia să dea cu ochii de
uriaşul din redacţia ziarului pe care îl conducea.
- Bună ziua, tovarăşe redactor şef, se auzi vocea aşezată şi blândă a lui
Valerică.
Fetidu îi răspunse în doi peri şi îl invită să ia loc.
- Ai să te miri, măi băiatule, dar discuţia noastră va fi scurtă şi la obiect.

96
 Mircea Brenciu

- Te rog să-mi răspunzi clar şi fără ocolişuri, ce părere ai, în general,

despre cum trăiesc oamenii în Occidentul putrefact?
Panciu simţi pe şira spinării un ţurţure mare şi alunecos. „E limpede, ştie
totul, deja!” Nu reuşi să articuleze nici un cuvânt. Observă că Fetidu nici nu
îl priveşte în ochi, că are privirea aţintită spre stema metalică din faţa sa.
Redactorul şef sesiză imediat impasul interlocutorului şi se hotărî să ridice
tonul:
- Tovarăşe Panciu, vă rog să vă concentraţi. Vorbiţi odată!
Uriaşul se făcuse mic de tot. Şeful ziarului se simţi de îndată un învingător
şi observă cum, „involt”, câştigă centimetri în statură, cum îi transpar
mădularele crescânde vertiginos, amplu şi umilitor pentru jivina aceea
măruntă şi pernicioasă din faţa lui. Peste apoteoza momentului, vocea
Marcelei căzu ca un capac de WC:
- V-am adus covrigul, tovarăşe redactor şef!
- Tu nu ştii să baţi la uşă? se răsti Fetidu vădit deranjat.
- Păi sunt momente când trebuie şi altele când nu trebuie ...
Redactorul şef se apucă să ronţăie necăjit, nu înainte de a remarca
în gând: „covrigul acesta are semnul infinitului sărat”.
Panciu observă cum dinţii mari şi câinoşi ai şefului său se luptă din greu să
sfărâme produsul de panificaţie, de o duritate ce întrecea orice aşteptare.
Se hotărî să vorbească:
- Viaţa oamenilor din Occident este dureroasă... (cranci, se auzi din
dantura lui Vasile), dură... (din nou, cranci)...exploatarea maselor fiind
politică de stat (cranci, cranci...) Şomajul întrece orice închipuire, iar luxul
orbitor contrastează cu sărăcia lucie a majorităţii... (craaaanci!) Panciu se
opri pentru a admira în voie mimica lui Fetidu de o expresivitate aproape
diabolică. În timp ce reuşise să introducă în gură mai mult de jumătate
din covrigul acela ca din tablă, faciesul Fetidului, aşa contorsionat în
mobilitatea lui, lua contururi de mască indiană.

97
 Cu masca pe figură

Multiplele feţe, alternând în funcţie de dificila masticaţie, ofereau un straniu

spectacol, în care se dezvăluiau de la sine toate ipostazele de care erau
capabili muşchii craniului. Numai ochii îi rămâneau beliţi şi imuabil, goliţi
de orice sentiment, la fel cum golit de orice gust se dovedea a fi nenorocitul
acela de covrig.
- Zi, zi, Panciule, de ce te-ai oprit!?
- Ce să mai spun despre capitalişti, doar se ştie ce mizerie este acolo...
Fetidu întrerupse mestecatul „deliciosului” produs şi începu să urle după
cele mai bune metode de intimidat:
- Atunci, de ce mama dracului vrei să pleci din România??!! Crezi
că nu ştiu că soţia ta a făcut cerere de emigrare în Germania? Pe cine
prostiţi voi, măi trădătorilor? Partidul te-a făcut ziarist, ţi-a acordat
încredere, eşti cineva aici, iar dumneata vrei s-o ştergi ca un laş. Să
fugi acolo unde „şomajul întrece orice închipuire, iar luxul orbitor
contrastează violent”... măi, măi, măi cum mai ştii tu să le minţi!
Fii atent, tovarăşe Panciu, ori îţi bagi minţile în cap, şi ia seama, îi bagi
minţile şi nevestei, ori te dau afară de nu te vezi! Şi ai să constaţi
că nu vei pleca nicăieri. Nici la nemţi, nici la ruşi, nici la nimeni!
Rămâi aici şi munceşti în uzină până te saturi. Ai 24 de ore pentru a-mi
da un răspuns. Eu o să uit această discuţie până mâine, dar să aud eu
că-mi spui că ai greşit, că îţi pare rău şi că te-ai gândit mai bine să
divorţezi de o asemena aventurieră.
Înghiţi, în sfârşit, ultima bucăţică de „infinit” cu sare.
- Ai reţinut, sper. Mâine vii cu răspunsul şi, repet, bagă-ţi minţile în
cap!
Panciu se ridică cu greu şi părăsi încăperea abia mişcându-se. Lui Fetidu
i se confirmă imaginea de pigmeu a uriaşului.
Edith băgă capul pe uşă:
- Pe Filipan nu l-am găsit. E pe teren.

98
 Mircea Brenciu

Redactorul şef strivi o înjurătură în loc de desert şi se apucă să scrie o

notă Secţiei de propagandă a judeţenei de partid. La un moment dat, simţi
în încăpere un discret miros de picioare nespălate.
Se autolinişti şi-şi aminti că se spălase cu o seară înainte.
Continuă să scrie. „În legătură cu recomandările privind soluţionarea
cazului Valerică Panciu...”
Mirosul deveni copleşitor. „Ce împuţiciune se mai află aici?”, gândi
imediat Vasile. Se apucă să adulmece ca un dulău în toate direcţiile. Nasul
îi indica corpul din dreapta al biroului. Deschise uşiţa şi concluzionă că
de aici e sursa neplăcutului miros. Trase afară nişte dosare vechi. Se
aplecă complet şi văzu că broasca este stricată, dar nu se opri din căutat.
Scoase într-un târziu din fundul încăpător al mobilei un pachet umed şi trăznitor.
Citi pe hârtia de ambalaj: „Tovarăşului Drăgănoiu, nişte brânză de la (n)oi”.
Înfipse cu dezgust degetul în pachetul jilav. Dedesubt colcăiau viermii.
Feti-du simţi o bucurie imensă şi şopti cu gura larg deschisă:
- Atât a mai rămas din marele Drăgălescu!
Trase adânc în piept, ca pe un ozon tare de munte, acea „armonie”
pestilenţială din pachet şi se simţi puternic, mai puternic ca niciodată!

«««

„ REFERINŢĂ. Subsemnatul Feher Csabi, anagajatul Tustului de

construcţii nr 3, membru al P.M.R. din 1945, dau următoarea referinţă
asupra lui Văduva Ion: Îl cunosc din1946 când era angajat la Stich
Arpad. Nu am văzut dar mi sa spus că la data de 1 Mai a aruncat
steagul roşu jos spunând că el nu duce decât steagul tricolor al ţării.
Ştiu însă că s’a lăsat soţia şi trăieşte cu alta la care ia stricat casa,
ceeace este o abatere grosolană dela morala proletară. Înainte de acest
caz a mai avut legături cu cooperatoarea Princz Magdalena şi cu altele.

99
 Cu masca pe figură

Este un om foarte încrezut şi îngâmfat, nu are nivelul politic şi ideologic

deloc ridicat, pune piedici în bunul mers al cooperativei, este indisciplinat,
crede că conducerea coperativei este tot vechiul patron şi în acest sens face
propagandă îndemnând şi pe alţii să facă greutăţi conducerii. După cum îl
cunosc eu nu este ataşat regimului nostru, deplânge şi azi trecutul când se
câştiga bacşiş gras. De multe ori sa exprimat că îi pare rău că a intrat în
cooperativă spunând că câ ştiga mai bine la patron. La adunările generale
pune greutăţi de a nu fi primiţi noi membrii în cooperativă spunând că
atunci scade câştigul cooperatorilor. Ca dovadă că nu este pe linia
partidului şi a guvernului şi nici pe cea a cooperativei, că deşi erau
sărbătorile de primăvară, conducerea a fost nevoită să-l suspende pentru
gravele abateri de indisciplină. Nu îi cunosc trecutul dar ar trebui cerut din
localitatea de unde a venit dacă nu cumva a fost pe vremuri legionar. Aceasta
este referinţa pe care o dau şi o semnez. Luptăm pentru pace! Feher Csabi”.
Adin Melinte lăsă hârtia jos. În spatele lui, foia de zor, şefa de cadre a
coperativei, tovarăşă Ţoiu Elena.
- Asta e doar una din multiplele documente care îl incrimnează pe
Văduva, punctă femeia.
- Eu sunt trimis aici pentru o anchetă de presă, preciză Adin. Dar va trebui
să avem grijă să nu stârnim un scandal.
- Eu vă cred, eu vă cred, dar trebuie să fiţi deacord că o măsură trebuie
luată împotriva acestui individ duşmănos ordinii noastre sociale.
- Buun...Să trecem la fapte!
Tovarăşa Ţoiu avu o reacţie ciudată:
- La ce fapte să trecem?, întrebă ea puţin îngrijorată. Vă fac o cafea,
totuşi? Eu trebuie să plec la partid şi nu prea am timp astăzi.
În sinea femeii se rupse pojghiţa pudorii şi se frisonă la gândul că poate
Taşcu i-a povestit colegului de aventura lor.
- Mă refer, doamnă, la sancţiuni. Dumneavoastră ce aţi propus?

100
 Mircea Brenciu

- Da, vă rog. Citiţi această adresă!

Melinte începu să citească: „ÎN ATENŢIA TOV. VĂDUVA IOAN. Întrucât
nici pe ziua de astăzi nu aţi dat urmare celor 2 adrese de transferare ces-au
comunicat şi pe care le-aţi primit, prin care vi s-a adus la cunoştinţă că aţi
fost transferat la noul loc de muncă de la Atelierul nr.19 şi deoarece acest
refuz întru totul nejustificat constituie şi un caz de neîndeplinire cu evidentă
rea credinţă a sarcinilor de serviciu, păgubitor pentru cooperativa noastră
atât din punct de vedere material - fiindcă lipsa dvs dela locul de muncă
crează dificultăţi în realizarea planului de producţie, cât şi, mai ales, din
punct de vedere moral, - prin răul exemplu ce-l oferă celorlalţi cooperatori,
atitudinea de gravă indisciplină în care v-aţi situat, vă punem în vedere
că începând din data emiterii prezentei, în baza art.20 alin. ultim din
Regulamentul de Ordine Interioară, vi s-a aplicat sancţiunea disciplinară a
înlăturării provizorii dela lucru pe timp de 15 zile, de care urmează să luaţi
act. Sancţiunea aplicată a fost notată în Dosarul dv. de la Secţia de cadre.
Preşedinte, Şipoş Ştefan. Secţia cadre, Ţoiu Elena”.
Melinte începu să-şi noteze scrupulos toate datele interesante într-un
carneţel. Şefa de cadre îi aşeză pe masă o ceaşcă cu cafea fierbinte.
- Nu-i nechezol, tovarăşe Melinte!
- Ştiu, admise mai mult pentru sine gazetarul.
Elena Ţoiu căzu din nou pe gânduri. „Va să zică, la ziar se ştie că pe
aici se huzureşte. Înseamnă că acest lucru este cunoscut până la nivel de
judeţeană... Ia să mai facem un test!”
- Ceva tare serviţi, tov Adin?
Melinte admise în trecăt că nu refuză.
- Vodcă sau coniac? Eu vă recomand o vodcă sănătoasă, rusească,
de la mama ei de-acasă!
Melinte aprobă din cap fugitiv, nepreocupat fiind de asemenea fleacuri.
Se uită totuşi la femeia din faţa lui. Urâţenia ei era izbitoare.

101
 Cu masca pe figură

„O astfel de fiinţă este ideală pentru funcţia de şef de cadre. Sexual nu

poate fi coruptă, iar o femeie fără atracţie erotică, devină rece, distantă şi
rea. Omul potrivit la locul potrivit...”
Elena Ţoiu gândea şi ea febril. „Dar dacă Taşcu i-a povestit totuşi
ceva despre relaţia noastră... Căci prea mă fixează Melinte cu privirea”.
Un fior o străbătu pe şefa de cadre.
- Vă rog să-mi spuneţi, tovarăşă Ţoiu, în legătură cu disciplina din reţeaua
dumneavoastră, dacă în afara cazului Văduva v-aţi mai confruntat şi alte
probleme şi ce măsuri aţi luat.
Şefa cadrelor se aşeză pe un scaun direct în faţa lui Melinte. Se încruntă
ca în timpul unei constipaţii severe şi începu să povestească:
- Vedeţi, dumneavoastră, tovarăşe ziarist, cazul Văduva ne-a demonstrat
un lucru esenţial: cine e cu noi şi cine e duşmanul. Desigur, eu nu-l clasez
pe Văduva neapărat ca duşman, deşi faptele lui converg spre această
concluzie. Faptele lui sunt rezultatul unei structuri psihice rebele, greu de
strunit. Eu nu spun că nu este recuperabil pentru societatea noastră, nici nu
îmi fac probleme de acest fel. Mai grav e că apar anumite prozelitisme.
De pildă, acest Szereday Eugen. Citiţi-i, vă rog, şi fişa lui de cadre, şi după
aceea continuăm analiza.
Melinte deschise un dosar pe care era scris cu litere mari „SZEREDAY
EUGEN, FRIZER”. În interior descoperi mai multe file îndosariate şi
numerotate cu grijă. Prima se intitula: „REFERAT asupra tov Szereday
Eugen. Apartenenţa politică: membru în U.P.M., născut la 18 august 1922
la Săcele. Originea socială: muncitorească, starea civilă: căsătorit.
Starea materială: nimic în afară de salariu. Studii: cinci clase primare.
Profesia de bază: frizer. Naţionalitatea: maghiară. Din autobiografie
reies următoarele:1929-1935 a urmat 5 clase primare cu înteruperi
în localitatea natală.1935-1936 a rămas pe lângă gospodăria părinţilor.
1936-1940 a lucrat ca ucenic la frizeria „Pavlovici Ion”. 1940-1941 a

102
 Mircea Brenciu

lucrat la Buci Dezideriu din Odorhei, apoi ca frizer la Iancso Dezideriu

în Sf.Gheorghe.1943-1948 şi-a satisfăcut stagiul militar la Reg. 23
Grăniceri. În continuarea serviciului militar este trimis în 1944 pe front
împotriva U.R.S.S. făcând parte din armatele hortyste, unde cade
prizonier. Nu a primit distincţii sau decoraţii. Caracterizare: profesional
este un element priceput în serviciu, îşi duce la îndeplinire sarcinile de
serviciu, având o comportare bună cu publicul cu care vine în contact,
fiind dotat cu calm şi seriozitate. Politic: nu este membru de partid. Nivel
politic destul de scăzut. Ca membru de sindicat nu este activ. Încă mai
dăinuieşte în el acel şovinism îngust care l-a obligat să fugă în 1940 în
Ardealul de Nord, iar în 1944 să lupte alături de hortyşti împotriva U.R.S.S.
Moral: este cam chefliu, dar nu îi plac femeile. Îi plac jocurile de noroc
precum şaizeci şi şase şi tablele, pe care le joacă uneori la servici când
nu are clienţi. Recomandări: să fie îndeaproape supravegheat de şeful
de unitate pentru limitarea riscului de a bea în timpul programului. Cu
caracter secret, să fie încadrat într-un atelier cu şef de unitate avizat
de forurile competente. Referate şi informări periodice despre viaţa,
munca, opiniile şi comportamentul lui. Atenţie: se solidarizează uşor
cu indivizii cu probleme sociale”.
- Aveţi o asemenea fişă şi pentru Văduva Ion?
- Fişa lui, împreună cu alte acte, a fost cerută la partid. Vai de mine,
dar am uitat să vă servesc cu vodcă!
Femeia se ridică în grabă, scoase din fişet o sticlă şi o tavă cu două
pahare. Turnă vodca şi le aduse până în preajma gazetarului.
Melinte luă un păhărel şi, după pronunţarea unui „noroc” mormăit,
îl dădu peste cap în grabă. Se şterse la gură cu mână, plescăi.
- E, acum e mai bine. Şi unde spuneţi că pot descoperi elementul
primejdios?
- Ia ascultaţi, vă rog, referinţa pe care a dat-o despre Văduva!

103
 Cu masca pe figură

Citi cu glas tare, nuanţând acolo unde se simţea nevoia: „REFERINŢĂ.

Subsemnatul Szereday Eugen de profesie frizer cunosc pe tov Văduva I. din
1949. El este un coleg bun cunoaşte meserie nu glumă şi nu este adeverat
că a trintit steag jos de 1 Mai. Tov. Văduva nu este duşman el a vrut se
glumeşte.El participă regulat la şedinţă are nivel destul de ridicată”.
-Ei, ce ziceţi? întrebă plină de tâlc cadrista.
Melinte îşi turnă o nouă porţie de alcool. O degustă îndelung, o mirosi,
iară o degustă, pentru ca, brusc, să o bea toată până la capăt.
Negocierea aceasta cu paharul o cam înfricoşă pe cadristă, dar se linişti
când îl văzu pe Melinte că-i zâmbeşte. Se cam fâstâci puţin, dar cu un ton
hotărât îl avertiză:
- Puteţi să-mi spuneţi Nuţi.
Melinte preluă din mers fraza şi contină:
- Nu ţi se pare, dragă, că e normal să existe şi alte păreri? Uite, ăsta
spune că nu a fost trântit steagul.
- Majoritatea covârşitoare a văzut...insistă tovarăşa Ţoiu.
Şi, de fapt, ce doriţi voi? Omul este sancţionat. I-ajunge!
Cadrista tresări într-un fel neplăcut:
- Nu este suficient. Nu vedeţi că are susţinători? Aceştia sunt cei mai
periculoşi!
Glasul femeii căpătase accente ascuţite.
- Aici poate lua naştere un cuib de duşmani ai poporului. Ei trebuie înfier-
aţi, puşi la stâlpul infamiei, respinşi de societate.
- Nuţi, te rog calmează-te! Răspunde-mi sincer la o întrebare, deoarece
văd că, mai tare decât pe Văduva: îl urăşti pe Szereday? Fiindcă
e ungur? Sau fiindcă deunăzi şi-a permis să te facă curvă de faţă cu
mai multă lume! Putea şi el să te jignească altfel, dar te-a făcut curvă
fiindcă asta îi sugeraseră morcovii pe care trebuia să-i strângă dacă nu
se îmbăta.

104
 Mircea Brenciu

Elena Ţoiu se prăbuşi pe scaun. Era clar că tovarăşii de la ziar şi

desigur şi cei de la partid ştiau mult mai multe decât credea ea. Îi era
din ce în ce mai insuportabil să stea în faţa acestui gazetar insolent ca în
faţa unui aparat Roentgen. Se gândi că ar fi fost chiar fericită ca în locul
lui Melinte să fi fost Taşcu. Se înfioră niţel şi îşi direcţionă privireea spre
şliţul bărbatului, dar o încercă un dezgust infinit. Trebuia să-l pună la punct
pe neobrăzatul ăsta de jurnalist.
- Tovarăşe Melinte, trebuie să înţelegeţi că demersul nu este făcut de
capul nostru. Sunt sesizate diverse organe despre aspectele acestea. Ni s-a
spus clar să luăm măsuri, dar puterile noastre sunt limitate.
- Nici nu putem continua fără să am în faţă dosarul complet al lui Văduva.
- Eu vă repet că l-am dat la cererea organelor competente, dar colegul
dumneavoastră Taşcu ştie toate amănuntele.
Melinte îşi permise o nouă şarjă de vodcă, umplând paharul până la
refuz. În timp ce şi-l turna pe gât o auzi pe Elena Ţoiu murmurând:
- Trebuie să înţelegeţi că demersul nu este făcut de capul nostru,
după cum v-am mai spus. Dumneavoastră trebuie să efectuaţi o anchetă
jurnalistică. Lăsaţi în seama altora soarta viitoare a celor ce au greşit.
Tonul uşor ameninţător al cadristei îl cam înfurie pe bărbat, dar simţind
o uşoare ameţeală, i se făcu lehamite să mai continue. Îşi strânse
carneţelul şi, nu înainte de a-i zâmbi, părăsi încăperea. Pe hol se scăpă
numai pentru el:
- Băga-te-aş în mă-ta, de securistă ce eşti!
La poarta cooperativei dădu nas în nas cu Filipan.
- Tu ce dracu’ cauţi aici? se răsti Melinte.
- M-a trimis Taşcu să studiez nişte chestii.
- Haide, c-am rezolvat eu. Unde mergem să bem o vodcă?

«««

105
 Cu masca pe figură

S e înserase parcă mai devreme. Un snop de lumini mai suliţa cerul, când
deasupra pădurii apărură nori, negri şi groşi. Se pregătea o furtună
cum nu mai fusese pe aceste meleaguri, iar vântul anunţa, cu trâmbe de
praf şi şficuiri obraznice, o apocalipsă locală. Pe Corso, lumea se îmbulzea
încă calmă, ca în fiecare zi la ceasul acesta, în căutarea unui inedit
inexistent, dar căutat cu nerăbdare de miile de curioşi ieşiţi la plimbare.
Dealtminteri, nimic nu încuraja o aventură prin magazine. Mizerabil
aprovizionate, acestea reprezentau până la saturaţie nivelul penibil al
acestei lumi cu pretenţii iluminist-comuniste, acolo unde omul era considerat
un fel de axis mundi. „Prin om şi pentru om” era dictonul de bază al
propagandei de tip nou, cum la fel, de tip nou, trebuia să devină cu
orice preţ individul, în calitatea lui de membru al societăţii socialiste.
Ţara avea nevoie de eroi, câţi mai mulţi eroi! Şi de cât mai multă muncă
pentru ţară în dezinteresul avantajul personal. Un popor, deci, cu atribute
eroice, dar tratat de boala exagerărilor individuale, a accentuărilor
de personalitate cu cel mai grozav „medicament”: FOAMEA. Fie că era
vorba despre cea alimentară, culturală, informaţională, spirituală... oho!...
cât de multiplă şi de hâdă este această stare! Chiorăitul maţelor ori cel
al circumvoluţiunilor funcţionează alternativ şi anesteziant. O solidaritate
mută străbate toate străzile oraşelor româneşti, dar extrem de obscenă
prin decelarea conştiinţei ca raport al individului cu lumea. Ca şi cum
v-aţi întâlni faţă în faţă cu marele actor X, pe care îl iubiţi enorm. Iată-l
că vă zâmbeşte şi vă aruncă o frază enormă, unică. Dar el nu ştie că
are la nas o murdărie, este inconştient de acest defect. Oamenii care îl
adoră se trezesc din reverie şi acceptă că şi geniile sunt oameni, iar el,
marele actor, pierde prin deschizătura nasului ceea ce a acumulat o viaţă.
Sau, închipuiţi-vă că aţi reuşit în sfârşit, după ani grei de perseverenţă, să
vă apropiaţi de fiinţa pe care aţi iubit-o în taină, ca un martir, căreia
i-aţi fi sorbit până şi aerul expirat.

106
 Mircea Brenciu

Fiinţa aceea este acum în pat lângă dumneavoastră, dezvelită de haine

şi de prejudecăţi, arătându-şi ingenuu toată splendoarea după care aţi
tânjit. Doamne, ce exuberanţă, ce revărsare de iubire vă poartă în acele
clipe! Şi, deodată, persoana adorată, printr-o nenorocită întâmplare,
firească, umană, se scapă şi se aude un pârţâit discret, dar sonor. Ceea
ce vi se va întâmpla atunci va fi o mare tragedie. Nimic nu mai va avea
frumuseţe, totul va fi gol şi lipsit de sens, totul devine obscen la fel ca şi
această solidaritate mută a milioanelor de plimbăreţi, care aşteaptă ceva,
fiecare de la celălalt, pentru a se recunoaşte pe sine. Neghiobi şi puritani,
inculţi ori semidocţi, frumoşi ori hidoşi, toţi reprezintă ratarea sfidării.
Iar obscenitatea transpare din speranţa lor latentă, din acceptarea fericită
a condiţiei lor mizere de viaţă. Ei sunt românii anilor lumină ai socialismului
tot mai multilateral în supunerea pe diverse căi a personalităţii umane.
Se însera parcă din ce în ce mai mult. Lucru destul de greu de observat,
fiindcă şi Melinte, şi Filipan intraseră destul de tare în lumea edulcorată
a ebrietăţii. De la „Doi cocoşi” lumea începu, pentru ei, să aibă colţuri
rotunde, oamenii păreau alunecoşi, dar cei doi ştiau că sunt ciupiţi bine
şi acest fapt de (re)cunoaştere reprezenta un punct mic, dar suficient, de
autocontrol.
Pe Corso valuri de tineri şi tinere străbăteau agale şi inutil vechiul drum
al saşilor din cetate. Vremea potrivnică ar fi trebuit să-i alunge, dar o lene
balcanică, încurajată de tot felul de şlagăre urlate din tranzistoarele purtate
cu mândrie pe braţe de pietoni, îi obliga la adăstare şi curiozitate. Nimeni
nu dădea tonul la fugă şi, de aceea, strada părea o feerie a bucuriei şi
pacienţei. Filipan se ţinea strâns de braţul lui Melinte, iar balansul celor doi
se petrecea în proximitatea zidului clădirilor. Senzaţia că pereţii alergau
pe lângă ei era evidentă, dar Melinte se agăţa obsesiv, ca să nu cadă, de
singurul lui reazem: „Băi, ai grijă că suntem beţi. Să nu ne facem de căcat,
că ne dă partidu’ afară!”

107
 Cu masca pe figură

Mersul beţivilor, deşi sinuos, este supravegheat întodeauna cu mare

atenţie de zeul alcoolicilor, dar asta atâta timp cât nu mai pot răspunde
de propriile gesturi, instinctul lor de conservare fiind anihilat. Să fie oare o
făţărnicie lumea fără instinctul conservării?! Iată-l pe Filipan oprindu-se din
mers. În nări îi pătrunsese praful, adus de o pală de vânt. Strănută alergic
de câteva ori, forţându-se să-i explice lui Adin că aşa păţeşte ori de câte
ori bea vodcă. Ar fi vrut să-i mai spună că el este incompatibil cu această
băutură, cu ruşii în general. Cu orice risc i-ar fi spus acest secret personal,
dar ceva din intimitatea lui nu-i permitea să se exprime coerent.
Deodată, peste întreaga scenă a puzderiei de gânduri, plimbate în public,
se auzi apoteotic un fluierat sinistru. Apoi altul, apoi altul, apoi altul...mai
departe! Printre mulţimile de pe stradă apărură, ca nişte trasoare, miliţienii.
De la un megafon se auzi o voce ca de tunet:
- Rugăm cetăţenii să stea pe loc. Are loc în aceste momente o razie a Miliţiei
oraşului nostru. Cetăţenii sunt rugaţi să aibă pregătite buletinele de identitate!
Melinte îl înghionti pe Radu şi îl trase spre o stradă laterală. Un baraj
gros de uniforme albastre şi câini blocau orice încercare de evadare. Cei
doi mai făcură câţiva paşi şi se proptiră prostiţi de un perete. Terifianta
desfăşurare de forţe îi copleşea chiar şi pe ei, aşa beţi cum erau. Melinte
simţi nevoia să întrebe pe un miliţian despre ce se întâmplă. Se îndepărtă
de Filipan. Un plutonier solid îl luă în primire imediat şi îl aruncă în duba
parcată în apropiere. Radu realiză cu ochii împăienjeniţi întâmplarea, dar
admise cu umor că astfel se poate ajunge acasă mult mai repede. Îşi
propuse imediat o strategie identică. Se scutură de aburii ce-l flancau destul
de serios şi făcu singur primii paşi. Îl luă imediat în primire un elev sergent,
pe umărul căruia kalaşnikovul sălta de nerăbdare. Radu era convins că
tânărul elev îi va înţelege impasul, că doar nu deranjase cu nimic pe cei
din jurul său. Sergentul îl apucă strâns de braţ şi strigă:
- Dom’ major, dom’ major şi ăsta are plete!

108
 Mircea Brenciu

Îndesatul plutonier făcu stânga împrejur şi cu un hohot satisfăcut exclamă:

- Dumnezeii mătii de golan!
Cu un gest hotărât îi puse lui Radu mâna în păr şi îl trase spre el. Filipan
acceptă şocul prăbuşindu-se.
- Eşti beat, derbedeule! se enervă şi mai tare subofiţerul. Du-l, mă, la frizer
pe parazitul ăsta şi ia-i adresa să-i trântim o amendă.
Peste capul lui Radu se prăbuşise cerul. Înţelese în acea clipă că este
protagonistul unor confuzii născute din coşmar. Încercă să dea un sens
logic durerii atroce de la rădăcina părului şi îşi explică prăbuşirea pe asfalt
ca urmare a abuzului de băutură. Se încurajă cu ideea că este pus în
conflict din greşeală şi că trebuie să se legitimeze, pentru a legitima la
rându-i actul samavolnic al miliţianului. Dar îşi aminti din nou interdicţia
de a-şi declina calitatea de gazetar în interes personal. Văzu ca într-un
gros-plan chipul rânjit al lui Kats avertizându-l: „Niciodată să nu te foloseşti
de funcţia ta. Tu nu ai voie să trăieşti mai bine ca alţii fluturând o legitimaţie.
Nu ţi-ajunge că ai făcut-o de oaie la restaurant, când n-ai primit bere
străină? Este ultima oară când îţi mai tolerăm un asemenea abuz!”
Renunţă, în consecinţă, la orişice protest. Auzi ca prin ceaţă:
- Nu-l tunde pe ăsta aici pe stradă. Du-l la friezerie să-l şi spele, că e beat
de tot.
Cineva îl târa cu forţa. Mândria sa de jurnalist al partidului se scursese
odată cu apa trasă în marele closet al străzii. Sufletul îi era o tăcere plânsă.
Deschise ochii larg de spaimă, de curiozitate, de oroare. Pe Corso se
petrecea un fapt incredibil. Miliţieni şi civili alergau după oameni, singura
logică remarcată de Radu fiind insistenţa cu care erau căutaţi pletoşii.
Pe sub porţi, miliţienii, dotaţi cu maşini de tuns manuale, făceau cruci
prin creştetele nenorociţilor prinşi în plină stradă. Ţipetele, amestecate,
deveneau isterice când câte un miliţian mai zelos despica cu foarfecele
vreo fustă mai strâmtă.

109
 Cu masca pe figură

Înjurăturile zburau mai repede decât comenzile superiorilor. Vântul încetase

să mai zburde, în ciuda norilor din ce în ce mai groşi. Apocalipsa locală
se desfăşura pe uscat ca un bărbierit fără săpun, iar senzaţia generală era
aproape viscerală, ca un viol colectiv împotriva naturii. Icnetele, amestecate
cu imprecaţii, dădeau străzii amplitudini de cor antic. Dacă ar fi curs sânge
în locul părului tuns pe stradă, demnitatea umană ar fi fost salvată. Între timp,
tranzistoarele abandonate aiurea îşi continuau nestingherite programele.
Filipan se trezi că e târât în interiorul unei frizerii. Înaintea lui se aflau circa
30 de tineri pletoşi. Se uită, atât cât îi era de permisivă privirea ruşinată
de acele momente groaznice şi observă că nu toată lumea era pregătită
pentru tuns. Unii aveau părul doar puţin mai mare, ori mai stufos...
Dar tipul frizurii se obţinea, în cel mai bun caz, după ciubucul împins
repede lucrătorului, fără a se încălca, totuşi, modelul standard, care era
întâmplător sau nu identic cu al… tovarăşului Fetidu. Constatarea aceasta
îl făcu pe Radu să-şi strecoare mână prin propriul păr. În acel moment îi
dădu dreptate redactorului şef. În atelier se tundea repede şi fără nici o
excepţie. Totul se făcea sub supravegherea miliţienilor, care nu prea băgau
de seamă când se strecurau ciubucurile pentru a obţine mila frizerului.
Oricum, cei tunşi aici erau infinit mai favorizaţi decât cei batjocoriţi în plină
stradă. Radu îşi aminti de vocea care îi indica miliţanului să-l aducă aici.
I se păru că o recunoaşte de undeva, dar avea acum capul prea greu
pentru a face un efort de gândire.
- Tunde-i, domnule, că plăteşte organul, nu-ţi fie milă!
În frizerie înghesuiala creştea văzând cu ochii, semn că Miliţia avea spor,
dar nu avea aparate. Din off se auzi o voce extrem de autoritară:
- Tovarăşi frizeri, vă rog, aici nu se face modă! Radeţi-i în cap, că merge
mai repede!
Filipan sesiză că e împins mai în faţă. Mai avea puţin până când i se va
aplica şi lui măsura.

110
 Mircea Brenciu

Beţia îi trecuse brusc, deşi freamătul unei oboseli lăuntrice îl domina ca o

tristeţe. Trebuia şi putea să aleagă: umilinţa ori triumful. Dar unde mai era loc
pentru vreun compromis atâta timp cât el, „ziaristul lui peşte”, a fost adus aici
într-o stare deplorabilă şi pe deasupra şi cu probleme de ţinută. Îl apucă o silă
imensă, dar nu cedă senzaţiei din ce în ce mai vii că el, Radu Filipan, este
personaj principal al unei întâmplări, care era musai să fie reflectată în presă.
Şansa unui gazetar este tocmai evenimentul trăit pe propria piele, viaţa frustă,
dură, violentă. Ea, VIAŢA, este singura sursă din care se hrăneşte un ziarist
autentic. Simţi sentimentul faptului împlinit. Va intra pe „eşafod” cu marea
motivaţie a experienţei ce trebuie trăită. Apoi, va scrie totul, va reda prin
scriitură, cu marele lui talent, întreaga tevatură prin care a trecut şi va încerca să
explice oamenilor că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic deosebit, că „operaţiunea
tunsul” ţine de o aliniere la idealurile socialismului, că decadenţa modei
occidentale este un model rău pentru idealurile tinerilor din România, că în
fond şi Mircea, şi Ştefan, şi Bălcescu, şi Eminescu aveau plete, dar ce mama
dracului de confuzie are el în cap acum!... Mâine, când o să analizeze
la rece ceea ce i s-a întâmplat, o să reuşească prin cuvinte bine chibzuite să
explic oamenilor că gestul Miliţiei a fost tandru, uman şi necesar. „Da, tovarăşi,
printre noi mai sunt indivizi care nu prea se spală, au păduchi şi acest lucru
reprezintă o ruşine pentru curăţenia proverbială a neamului nostru...”
Auzi perfid de blând o frumoasă voce de femeie:
- Tovarăşul Guşteru, poftiţi aici, după perdea! Sunteţi la rând.
Radu se îndreptă împleticit spre persoana care îl invitase atât de graţios
şi care, ciudat, i se adresase folosindu-i porecla.
- Poftiţi aici după perdea, insistă în continuare vocea.
Filipan pătrunse dincolo. Se aşeză ostenit pe un scaun. În faţa lui, Sultana
Fosea îl privea ca pe o victorie personală.
Afară începu să plouă brutal, în timp ce geamurile vitrinei gemeau sub
greaua povară.

111
 Cu masca pe figură

«««

R omancierul Ion Râuleţ răspundea de cenaclul literar local. Distribuit

cu personaje diverse şi ca talent, şi ca vârstă, şi ca sex (ooo, ca sex, ce
reverberaţie simptomatică!) spectacolul cenaclului avea nevoie de un magistru
cu greutate în cuvântul vorbit şi scris. Autor de romane create în maniera
clasică, după strict regulile convenite în programele şcolare, prozatorul fiind
profesor de română într-un mare liceu local, Ion Râuleţ îşi trăia destinul de
formator de tinere talente, reuşind cu succes adeseori. Dacă erau drăguţe,
tinerele talente puteau deveni chiar personaje de roman, dacă erau numai
talentate, erau recomandate unor reviste de liceu, ori publicaţiei culturale
locale, a cărei unică sarcină era să...Marea neşansă de până atunci a lui
Ion Râuleţ a fost însă lipsa unei lucrări de referinţă în economia unei istorii
a literaturii române reticente cu autorii redundanţi. Nu că nu ar fi cunoscut
îndeaproape meandrele lucrăturii romaneşti, doar era filolog, însă îi lipsea
acea scânteie, acel... organ central al strălucirii epice, în ciuda abonamentului
la o „Scânteie” la care era obligat prin natura înaltei lui responsabilităţi. În
ciuda tuturor acestor prejudecăţi exterioare lui, Ion Râuleţ poate fi considerat
a fi un scriitor cu greutate în economia de ansamblu a literaturii contemporane.
Conducea, însă, şedinţele de cenaclu cu atâta bunăvoinţă, încât nimănui nu-i
trecea prin cap altceva decât că aici îşi pregăteşte marea lui lovitură. Dacă
părtinea pe cineva în mod abuziv îşi primea demn „ofensele” de la senatorii
de drept (lupii bătrâni), dar cu nonşalanţa celui pregătit şi avizat din timp. De
fapt, cei care îl promovaseră şef de cenaclu avuseseră grijă să-l avertizeze:
„Nu îţi va fi uşor, fiindcă vei fi stropit cu lături, dar te rog să rămâi demn! Avem
nevoie de viaţă literară în oraşul nostru, iar dumneata trebuie să controlezi
pleiada aceasta incontrolabilă a scribilor de toate categoriile, dintre care unii
sunt nebuni de-a binelea, alţii sunt veleitari, iar unii chiar talentaţi”.

112
 Mircea Brenciu

Nu lipsea specificaţia: „Dar, atenţie! Ăştia, cu talent, nu prea trebuie

să capete vreo laudă, vreun sprijin, dacă nu îşi consacră muncă artistică
partidului, ţării si Secretarului General al partidului.. În ceea ce priveşte gaşca
neadecvaţilor, lasă-te umilit, câştigă-le simpatia, fiindcă aici echilibrul tău
este important. Ştii bine că cenaclul literar este o supapă de evacuare a
defulărilor de tot felul. Dacă tezele partidului nu permit aventuri ideologice,
atunci cenaclului îi revine sarcina să preia toate funcţiile inadaptabililor.
Iar dumneata, tovarăşe Râuleţ, ai toate calităţile politice şi moral-volitive
să păstrezi aprinsă flacăra creaţiei şi să estompezi ieşirile neconforme
idealurilor noastre socialiste”. Comunism ori Dumnezeu? Spaima unei
confruntări decisive s-a stratificat încet, încet şi, cu răbdare şi umilire, s-a
retras în tainica aventură a scriiturii cu orice preţ, acolo unde năzuinţele
aplatizate existau doar prin ritmul, rigoarea şi rutina profesorului de
limba română. Cu toate belelele timpului, Ion Râuleţ merită sărutul
scriitorilor contemporani lui. Şi Dumnezeu nu l-a ferit de urmări, că iată vine
ora bilanţurilor... Nu atât opera momentană, cât pedagogia. El ştie prea
bine câţi indivizi au fost declaraţi talente în contumacie. Poate, vorbind
despre adevărul timpurilor acelora, Ion Râuleţ să înceapă a deveni ceea
ce nu a reuşit încă...
Un rival, în sensul bun, al şefului cenaclului a fost scriitorul Daniel Doftanu.
Autor al unui libret pasionant al literaturii lirice revoluţionare, beneficiază
de un premiu care îi va urmări cariera toată viaţa. Inteligent şi pragmatic,
Daniel Doftanu a progresat pe scara socială într-un an cât alţii în patru,
pentru a ajunge redactor şef de publicaţie culturală, acolo unde a avut
un cuvânt greu de spus asupra unor destine literare. Lui Daniel Doftanu
îi poţi reproşa doar scurta perioadă de timp când, convins prea mult de
valoarea lui, îşi construise o alură de geniu, de fapt o minusculă prozodie a
impresionantei lui desfăşurări în faţa unor vremuri nesimţite. Din păcate,
acele timpuri pe care şi el, ca şi alţii, le-a slujit cu pasiune şi speranţă.

113
 Cu masca pe figură

Iată-l pe Mihai Arsene, performantul numărul unu în plan stilistic.

Autor al romanului dintr-o singură frază, lasă loc pentru viitoarele
capodopere, care au rămas, probabil şi azi, în bloc-starturi.
Comportamentul său public se devoala ca o combinaţie între pretenţia
de a fi charismatic şi misterul unei opere promise de mai multă vreme.
A lucrat sporadic prin nişte biblioteci, dar nu a muncit efectiv decât
la... cărţile lui. Ciudat, dar fără să fi fost angajat oficial, trăia mai bine
decât ceilalţi muritori în ale scrisului, care aveau servicii şi lefuri. Mihai
era figura cea mai stranie a serilor din Bunker. Îşi fixase figura celebrităţii
neînţelese, fără fond, el devenise integratul în rândul nonconformiştilor
fără a le consuma ipostaza, el era „marele scriitor” acceptat în numele
operei aflate în lucru, adică a celei viitoare. El ştia totul şi despre toţi,
şi ierarhiza valorile după criterii absolut subiective. Mihai Arsene „i-a fript”
pe mulţi propunând suspensia.
Aurel Ioanid este o importantă figură a acestui conclav. Psiho-socio-filosof
ca formaţiune, a reuşit cu strălucire (locală) să adopte figura neînsemnată
a cugetătorului socratian, amic în toate şi în tot, inegalabil recenzent şi
tandru receptor al debuturilor literare. Bun cunoscător al avatarurilor lui
Petre Ţuţea, trebuie să se fi îngrijorat de efemera operă a socratienilor şi
s-a pus serios pe scris. Figură paşnică şi tainică ca profunzime intelectuală,
Aurel a găzduit în locuinţa lui, cu voie sau la vreun ordin, cele mai
minunate dezveliri bahice de personalitate. Casa lui, situată în plină natură,
era mereu deschisă revărsărilor nereprimate. El este creatorul „Măştii”
unui anume princepe, ca o nevoinţă obligatorie pentru confirmarea unor
caiete, declarate de critică aproape eretice pentru timpul ideologic al lui
Ceauşescu. „Masca” a fost o cursă pentru acei „principi”, orfici şi vulgari
în acelaşi timp, cărora li se putea intui un destin al agoniei predestinate.
(Un joc subtil al noilor direcţii din Securitate, care aveau nevoie de cultură
autentică pentru a realiza noua revoluţie în gândirea românească).

114
 Mircea Brenciu

Contestarea ideii de monarhie la valahi, ca o steatoză a originilor

băştinaşe, adusă de Eugen Barbu în nişte caiete purtând pe coperţi
imaginea diagonală a celor trei negri (se ştie că heraldica lui Mircea cel
Bătrân cuprindea şi trei capete de negri văzuţi din profil!) arăta în fond ca
o blamare ori ca o desfiinţare. Istoria pe care o (re)cunoaşte Ioanid este ori
un şantaj ori o glorie amânată.
Poetul Nae Stoie, o altă figură carminativă a suprafeţelor cotidiene, era
manifestarea deplină a neastâmpărului şi cavalcadei. O întreagă pletoră
ideatică îl împingea la abordarea organică a paradoxului. Încurajat de
partid, Stoie avea toate argumentele unei evoluţii facile. Dar Nae, poetul,
a rămas şi va rămâne singur în faţa viitorului şi a frapierei, acolo unde se
producea recitalul lui superb, vulcanic şi inutil. Stoie nu era deacord niciodată
şi de aceea el protesta întruna. În faţa acestui bărbat lumea mizerabilă şi
meschină trebuia mereu să fie demascată. Din păcate, după criza etilică,
Stoie devenea un om absolut obişnuit, jurnalist, critic şi... modest creator de
poezie bună, alungat şi iubit, un idealist pierdut printre obligaţiile adeseori
oculte. El era de toate din fiecare, şi activist, şi poet, şi opportunist...

«««

„ Eu te-am iubit, Paraschivo! / Ţi-am spus-o de-o mie de ori...” Vocea

spartă a tenorului nopţii se proptise într-un pom cu tulpina groasă.
Acolo, în timpul micţionării, cântăreţul scotea sunete complementare.
„Cântăreţul” mâncase prost în ultimul timp, iar acum se găsea pe poziţia
„înfloritului cu băşica plină”. Minima animaţie din tot Parcul Mic se reducea
la gestul deşertării neruşinate a nocturnului cântăreţ de romanţe, atât de tain-
ică era, totuşi, noaptea, căci nici păsările nu mai fluierau în beznă. De un-
deva, se simţea „un zvon” de adiere limpede. Era cald şi întuneric. Pe banca
aceea roşie, Guşteru şi Ofelia zăboveau într-o înţepenire perfect explicabilă.
Amândoi se gândeau să facă dragoste, dar nu prea aveau unde...
115
 Cu masca pe figură

Despre Ofelia aflăm că e vânzătoare la o cofetărie din oraş şi că, de

curând, a cunoscut cu mare satisfacţie un jurnalist tânăr şi dornic de amor.
Lui Radu Filipan i se părea că, într-adevăr, seara era cu totul şi cu totul
deosebită. Doar nu demult trecuse prin acelaşi parc în drumul lui spre casă
şi se lovise de acel pestilenţial miros, abandonat cu dărnicie de o vidanjă,
ocazie care îi oferise subiectul jurnalistic al scurtei lui vieţi de gazetar.
Radu îi puse Ofeliei mâna tandru pe după umeri. Fata emana plăcutul
abur al stârnirii erosului, era caldă şi bună.
- Ofelia, te rog ghiceşte ce am în buzunarul acesta?, o testă Radu
arătându-i buzunarul de la piept.
- Ori banii, ori actele, răspunse fata competent.
- Nu, nici vorbă.
- Înseamnă că ai vreun săculeţ secret cu usturoi şi camfor pus de mama ta
să-l izgonească pe cel rău.
Radu aşeză capul tinerei pe locul cu pricina.
- O auzi cum bate?
- Noroc că ştiu ceva anatomie, murmură candid Ofelia, care constată
apoi cu surpriză că de-acolo băiatul scosese o sticluţă metalică extraplată.
- E coniac. Haide să tragem o gură bună!
Ofelia îi replică zâmbind:
- O gură bună vreau să iau de la tine, isteţule!
Băiatul o învălui cu braţele, în timp ce fiorii îl îmboldeau pe şira spinării.
O apropie cu forţa de el şi îi întinse un sărut pe buzele-i nepregătite. Apoi
luă sticluţa şi se încurajă zdravăn de tot. Ofelia simţi nevoia să nu-i rămână
datoare. Se cufundară într-un prelung sărut ca într-o fântână de apă limpede.
Banca roşie se cufundă şi ea în tăcere. Parcul însuşi se transformase într-un
sanctuar de linişti, palpabile prin doar mirosul reavăn al ierbii. Radu se
dezlănţuise, iar Ofelia, magnetizată de forţa gingaşă a băiatului, vibra la
fiecare atingere. Simţii că sânii nu-i mai stau bine în sutien.

116
 Mircea Brenciu

Rochia se desfăcu până la brâu sub mânile lui febrile, în timp ce săruturile
i se prelungeau pe întreaga porţiune de piele eliberată de haine. Undeva,
alături, sticluţa abandonată şi răsturnată se deşerta singură în peluza
nesăţioasă. Mâna lui Radu se strecură şerpeşte în chilotul Ofeliei, care o
respinse întâi uşor, pentru ca apoi să o aducă înapoi şi s-o coboare încet
spre punctul acela fierbinte, dureros de fierbinte!
- Haide să ne aşezăm undeva, şopti plin de speranţă Radu.
- Te rog, nu oriunde, să nu ne vadă cineva.
Guşteru îşi înălţă privirea şi cu ochii înşelaţi de întuneric descoperi chiar
în apropierea băncii un grup de trei tufe bogat înfrunzite.
Între acestea desluşi un spaţiu tocmai bun pentru cuibărirea lor. Îşi
dezbrăcă sacoul negru cu dungi albe şi late, scos de curând de la croitor
şi îl întinse gentil pe jos, cu căptuşeala spre gazon.
- Haide, aici nu ne vede nimeni.
Fata îngâna obsesiv „nebunule, nebunule”. Acceptă să se aşeze pe haina
oferită cu atâta generozitate.
- Radule, te rog nu! Radule, te rog nu...
Băiatul o împresură din nou cu săruturi. Când ajunse din nou la chilotul
fetei, observă că nu mai întâlneşte nici o opoziţie. Pătrunse cu mâna până
în intimitatea ei absolută şi simţi dulcea umezeală a amorului. Nu se mai
putu controla.
- Ai să-mi rupi hainele, nebunule. Cum o să ajung acasă!? Era atât de
întuneric şi de bine încât Radu nu mai auzi nimic.
Într-un târziu cei doi reveniră în lumea adormită a parcului. Se consumase
încă una din marile revărsări de energie umană, acolo între cei trei boscheţi
însoţitori ai băncii celei roşii. Ofelia încercă să-şi recupereze chilotul, dar
constată că e rupt complet.
- Ţi-am spus eu că-i rupi. Cum o să mă duc aşa acasă?!
- Nu se vede. Ai rochia, o linişti Filipan.

117
 Cu masca pe figură

- Da, dar e transparentă...

- Luăm un taxi, iubito.
- E timpul să plecăm, vine lumea de la schimbul II.
Radu luă fata de mână, smulse sacoul de pe jos şi tâşniră dincolo de
locul supliciilor lor dulci. Când ajunseră în dreptul unui bec chior, se opriră
pentru examinarea reciprocă.
- Ce ai pe pantaloni, Radule?
Întradevăr, nădragii, în dreptul genunchilor, aveau câte o pată mare de
noroi şi iarbă. Rochia Ofeliei era mototolită de tot, dar dădea semne de revenire.
Ceea ce li se părea ciudat era că un uşor miros acru de rahat proaspăt
răscolit îi însoţea pe drumul pe care porniră. Se uitară amândoi pe tălpile
pantofilor, dar nu descoperiră nici o urmă. Băiatul înţelese că, pe undeva pe
aproape, prietenii lui cu vidanja şi-au început activitatea nocturnă.
- Ce-ţi veni de te-ai tuns atât de scurt?
- Hai să schimbăm subiectul, mormăi nemulţumit Radu.
Ajunse acasă, târziu după miezul nopţii, dar luminile ardeau, semn că
nu dormea nimeni din familia lui. Intră în casă, îşi lăsa haina la cuier, şi
ieşi în curte la o ultimă ţigară înaninte de culcare. Îşi aminti de sticluţa lui cu
coniac răsturnată pe iarbă. O lăsase acolo. De dincolo de uşă auzi vocea
mamei lui care ţâşni ca o alarmă:
- Radu, Radu, unde eşti?
- Ce e, mamă, ce s-a întâmplat?
- Uite ce ai pe haina ta cea nouă!
Pe toată căptuşeala sacoului stătea întinsă, ca pe o pânză expresionistă,
o pată diformă şi cafenie. Mirosul pătrunzător al murdăriei explodă cu
exuberanţă. În sufletul lui Radu se strecură îndoiala cu privire la perfecţiunea
vieţii. De undeva, dintr-un cotlon al minţii lui izbucni, ca un refren sinistru,
vocea spartă a tenorului nopţii: „Eu te-a iubit Paraschivo! / Ţi-am spus-o
de-o mie de ori...”

118
 Mircea Brenciu

«««

V asile Fetidu îşi făcuse un obicei nou. Ori de câte ori intra în clădirea
redacţiei inspecta cu atenţie fiecare cotlon. Avea de făcut întruna
observaţii, numai că, luat de vârtejul treburilor ziarului, le lăsa pe unele deoparte.
Apoi, după matinala inspecţie, se închidea în birou pentru a devora proaspătul
număr al jurnalului pe care avea onoarea să-l păstorească. Cu o frenezie
absolut incontrolabilă citea şi răscitea cele patru foi, doar-doar va găsi greşeli
de corectură, ori din cele de fond, mult mai grave. Avea o plăcerea diabolică
să pescuiască erori şi să le supună atenţiei colegiului de redacţie, neomiţând
să-şi exerseze cu subalternii bogata experienţă dobândită la facultatea de
ziaristică. Iar vinovatul era pus la zidul infamiei şi tratat atât de activ încât
sancţionarea ulterioară devenea o oază faţă de calvarul discuţiei tovărăşeşti,
în care autocritica trebuia să fie, obligatoriu, demolatoare.
În dimineaţa aceea, descoperi cu reală satisfacţie, dar şi cu o anume
spaimă, o gravă eroare de corectură în chiar titlul materialului oficial:
„Cuvântarea Secretarului general al partidului, tovarăşul Nicole Ceauşescu
la Plenara...” Respiră adânc de tot, îşi descheie nasturele de la gât, slăbi
cravata şi mai citi odată. Întradevăr, eroarea este catastrofală: Nicole
Ceauşescu!!! Nu-l mai interesa nimic altceva. O altă gafă mai mare în
acelaşi număr nu mai încăpea. Apăsă pe sonerie:
- Edith, cheamă colegiul la mine. Dacă sunt prezenţi şi cei din echipa de
azi noapte să vină şi ei!
Secretara murmură un „‘nţeles!” şi ieşi din cadru. Redactorul şef se apucă din
nou „să deguste”, cu un zâbet sardonic, greşeala. Prin minte îi treceau cele mai
bestiale suplicii şi torturi. Se închipuia un mare inchizitor cu puteri discreţionare.
În faţa lui, culcaţi pe nişte capre din lemn îi văzu pe criminalii care siluiseră
numele Şefului cel Mare. Luă biciul şi lovi cu cruzime, în forţă.

119
 Cu masca pe figură

Icnetul lui de efort fu mai pronunţat decât „vaietul loviţilor” din imaginaţia lui
bolnăvicioasă. Plesni din nou, şi iară, şi iară. Transpiraţia îi curgea şiroaie de
pe faţa înnegrită de natură şi de supărare. Simţi nevoia să deschidă geamul.
Aflat în faţa pervazului, simţi în maţe negocierea unor aere. O ruşine
insidioasă i se strecură în suflet. Auzi cu claritate vocea Primului secretar:
„Sunt consternat, tovarăşe Fetidu, şi pentru fapta dumnitale vei fi pus în
discuţia Secretariatului judeţean!” Deschise larg fereastra şi respiră
îndelung. Pe uşă intrară pe rând Leon Kats, Ion Iancu, Ion Sobieţki, Alexandru
Ţipirig şi Ion Preutu. Intrară mai pe urmă Nelu Iordan şi Radu Filipan.
Fetidu îl văzu pe cel din urmă şi reacţionă ca în faţa unei scârnăvii:
- Tu ce cauţi aici? Aha, aţi fost de serviciu azi noapte...
- Am fost de serviciu, îngăimă Radu ca un pui prins la furat de râme.
- Şi „control” cine a fost? Tovarăşul Sobieţki a fost... Iar tov. Iordan a fost
„cap limpede”. E clar...
Kats încuviinţă mărunt din cap.
- Luaţi loc, îi invită fără ceremonie redactorul şef.
Se aşezară, dar Fetidu rămase în picioare pentru a putea să se plimbe
prin încăpere, arătându-şi astfel stupoarea faţă de marea crimă petrecută
în ziarul lui.
- Tovarăşe secretar general de redacţie, vă rog, citiţi aici! ordonă Vasile
Molfăindu-şi proteza cea nouă, Leon Kats lua ziarul şi constată că nu poate
citi, fiindcă nu-şi pusese ochelarii. Cu gesturi parkinsoniene îşi căută tocul
în buzunarul de la piept. Îşi aşeză ochelarii pe nasu-i coroiat, clămpăni cu
satisfacţie că a obţinut o imagine clară, dar nu desluşi nimic din cauză că
ţinea ziarul cu capul în jos. Îl răsuci corespunzător, îşi drese glasul şi, prin
proteza semistrânsă pe gingii, îngăimă:
- Cuvântarea Secretarului General al partidului, tovarăşul Nicolae
Ceauşescu este o...
- Mai repetă odată, tovarăşe Kats! i-o reteză Fetidu.

120
 Mircea Brenciu

- Cuvântarea Secretarului Ge-ne-ral al par-ti-du-lui to-va-ră-şul Ni-co... le!

(Tuşi scurt). Aici e hiba!
Lăsă ziarul jos şi îşi roti privirile vultureşti asupra întregii asistenţe.
- Dacă locul titlului ziarului nostru ar fi apărut, de pildă, sintagma
„Glandul nou” şi tot nu era la fel de grav ca această batjocorire a numelui
mult iubitului nostru conducător. Este de neconceput aşa ceva! Cei care au
greşit să plătească!
Ţipirig completă plin de mânie proletară:
- Numai un dobitoc poate trece ca boul peste numele şefului statului!
Ion Iancu, în calitatea lui de secretar de partid, murmură:
- Asemenea erori s-au mai strecurat în ziarul nostru, după cum bine ştiţi.
Şi au căzut capete. E de dorit să lămurim acum fără prea mult zgomot exterior.
Redactorul şef îşi roti privirile spre vorbitori şi se opri asupra lui Sobieţki,
cel care nu scosese nici un cuvânt.
- Dumneavoastră...îl încurajă Fetidu.
Sobieţki se scurtură ca de o letargie:
- Sunt de acord cu spusele antevorbitorilor mei, turui el.
Kats interveni profesional:
- Aş vrea să văd sulul cu şpalţii. Unde e sulul?
- Deschise uşa şi o strigă pe Edith, dar în cadru apăru tovarăşul Remus
Pleşca, şeful Direcţiei presei, cea care superviza toate publicaţiile ce se
tipăreau în oraş.
- Sulul e la mine, anunţă el victorios.
- Poftiţi, poftiţi...Aţi nimerit exact la şedinţa de analiză, interveni coleric
Ţipirig.
Fetidul îi aruncă o privire plină de reproş. Kats desfăcu sulul şi exclamă:
Ia uitaţi, ia uitaţi! E dat „bunul de tipar” peste eroarea asta. Toată lumea
a fost chioară, nu alta! Dar, priviţi aici, tovarăşul Pleşca semnalează grava
eroare, dar „capul limpede” nu o vede şi nu o corectează.

121
 Cu masca pe figură

Toată lumea îşi îndreptă privirile spre Nelu Iordan. Aceast mesteca netulburat
dropsuri de mentă. Fetidu luă biciul imaginaţiei sale şi lovi fără milă:
- Eu am avut încredere în dumneavoastră. Când aţi venit la ziar ştiaţi să
faceţi doar piese la strung. Partidul a investit în dumneata şi bani şi încredere
şi rezultatul este că joci rolul nebunului nepăsător. Poate eşti chiar nebun şi
noi te-am tolerat. Sunt semnale că şi în viaţa de familie...
Iordan tresări şi încetă să mai mestece bomboana. Fetidu continuă să
şfichiuiască:
- E adevărat că vă bateţi soţia? Că manifestaţi o anume violenţă, în ciuda
calmului afişat ca o sfidare. Nu, nu îmi răspundeţi! Rezultatele se observă
în munca dumnitale şi, iată, te porţi cu ziarul ca cu nevasta. Dar numele
drag al şefului statului nu poate fi maltratat de orice nebun. Înseamnă că
între omul şi ziaristul Iordan s-a instalat duşmanul, întâi al interesului general,
partinic şi patriotic şi, apoi, al propriului interes legat de această sfântă
celulă de bază a societăţii, cum prea bine numeau marxiştii familia. Numai
că, domnule Iordan, una e să-ţi loveşti femeia, deşi e foarte grav, şi alta e
să loveşti în partid. Te rog să te ridici în picioare! Aşa cum vă aflaţi, înalt
şi bine îmbrăcat, nici nu îmi vine să cred că în halul ăsta ştiţi să mulţumiţi
partidului pentru grija ce v-a purtat-o. V-aţi instruit, sunteţi cineva în oraşul
acesta şi matale răspunzi criminal...
O oroare profundă se instală pe figura cătrănită a redactorului şef.
Paloarea cadaverică a şefului se adâncise şi mai mult în faţa constatării
că singura replică a incriminatului era doar continuarea mestecării dropsurilor.
Dădu din cap privindu-l ameninţător, un fel de „las’ că ai să vezi tu!”,
şi se reorientă cu atenţia spre Radu Filipan, în timp ce impenetrabilul Nelu
Iordan începu să râdă.
- Ăsta-i nebun, exclamă Ţipirig.
Sobieţki aprobă cu repeziciune:
- Numai un nebun poate să râdă în condiţiile actuale.

122
 Mircea Brenciu

Iordan se hotărî deodată să plece. Ieşi pur şi simplu din încăpere trântind
uşa cu forţă. Redactorul şef, care nu-şi îndepărtase atenţia de la mutra lui
Filipan, continuă ca şi cum nu se întâmplase nimic:
- Dumneata, care eşti ultimul venit la ziar ai îndrăzneala să te foloseşti de
legitimaţia de ziarist în interes personal. Iată, acestă manifestare abuzivă
se repercutează asupra calităţii muncii dumnitale. Ce fel de corectură ai
făcut dacă tocmai numele conducătorului statului şi partidului nostru l-ai
siluit? Nu cumva este intenţionată şi premedită această eroare? Te rog
să răspunzi aici, în faţa colegiului de redacţie, mai ales că ai mai luat o
sancţiune tot pentru grave greşeli de corectură.
Radu înghiţi în sec şi simţi pentru prima oară o profundă antipatie faţă de
şeful ziarului. Ar fi vrut să-i strige în faţă că „ultimul venit în acest ziar eşti
tu. Eu eram deja aici când l-ai schimbat pe Drăgălescu”.
Dar cu sfiiciune şi umilinţă declară:
- Eu am folosit atunci legitimaţia fiind revoltat.
Rânjetul Fetidului fu urmat de un hohot general de râs.
- A venit la mine şeful restaurantului „Central” şi s-a plâns că un om
de-al meu a speriat oamenii muncii din personalul localului, de n-au mai
fost buni de lucru toată ziua. Ia spuneţi-ne, de ce vi se mai zice şi Guşteru?
Radu încremeni. Picioarele i se transformară în două bucăţi de ceară,
gata-gata să fie mistuite de fitilul dinamitei lui Fetidu.
- Să vă spun eu ce înseamnă guşter? continuă cinic Fetidu. În dicţionar
scrie aşa: guşter, vezi crup, adică acel animal târâtor prin iarbă, noroi şi...
redacţii, căruia îi e ruşine să-şi spună numele adevărat şi atunci se alintă
cu sintagma asta. Ştim noi, tovarăşu Guşteru cum te numeşti în realitate,
şi mai ales, ştim noi cine eşti de fapt. Tatăl dumnitale, bunicul dumnitale...
anti bolşevici cu decoraţii, iar progenitura vine să ne arate cât de devotat
este el cauzei comuniste.
Ce iese din pisică şoareci mănâncă...

123
 Cu masca pe figură

Radu Filipan se rezemă atât cât putu de peretele din spatele lui
pentru a face faţă trăznetului. Un gâlgăit sinistru i se strecură afară pe
trahee şi începu să plângă. Făcu efortul să nu scoată nici un zgomot,
dar lacrimile care îi inundau obrajii erau atât de fierbinţi încât nu se
putu abţine să nu scoată un sunet vecin cu vâjâitul vântului căutând
hornurile pustii. Văzu feţele schimonosite de perplexitate ale colegilor
lui mai mari, şi pricepu că trăieşte un coşmar, dar că din clipă în clipă
se va trezi, totuşi, şi va constata că nu e decât decât un vis urât, făcând
un efort imens de a se dezlipi din oribila scenografie fugind afară pe
uşa salvatoare, prin care tocmai ieşise Iordan.
Auzi ca din cealaltă lume vocea categorică a redactorului şef:
- Nu pleacă nimeni nicăieri!
Ion Iancu îl apucă pe Radu cu bineţe pe după umeri şi-l aşeză într-un
colţ al încăperii. Filipan îşi sterse nasul cu o batistă imensă şi gândi că ar
fi mai bine să se...concentreze spre ceva frumos. În ochii minţii îi apărură,
ca nişte mari colace de salvare, sânii albi şi tari ai Evei.
Fetidu se aşeză obosit în jilţu-i de şef, se scobi scurt şi adânc în nas şi
continuă:
- Tov. Sobieţki, vă rog să-mi spuneţi, cum vă explicaţi nerozia de
azi-noapte. La experienţa dumneavoastră de peste 25 de ani...
Ţipirig interveni din nou:
- Ştiţi ce a spus predecesorul redactor şef despre colegul Sobieţki?
„Tovarăş bun, de viitor, dar nu prea ştie să scrie. L-am trimes la
«Ştefan Gheorghiu», tot n-a învăţat să scrie, l-am trimes la
postuniversitare la Moscova, tot degeaba. Şi atunci, l-am numit redactor
şef adjunct”. Acum câţiva ani se putea orice...
- Şi acum se poate orice dacă eşti devotat, decretă Kats, care tăcuse
până atunci în mod surprinzător.

124
 Mircea Brenciu

- Vă rog, tovarăşe Ţipirig, tovarăşul Drăgălescu nu este un etalon de

valoare pentru a-l cita în această şedinţă, protestă Fetidu.
Sobieţki împrumută un facies de fraier simpatic:
- Păi, de ce avem corectură şi „cap limpede”, tovarăşe redactor şef?
Prietenul Sandu Ţipirig a făcut o glumă bună, desigur, dar în ceea ce priveşte
adeziunea mea la...nu se pune nici o îndoială. Pentru mine o literă nu
în-seamnă o ideologie, dar pentru cei tineri, cruzi şi uşor de indus în eroare,
batjocorirea numelui Secretarului general al partidului, chiar şi involuntar,
devine un mare pericol. Dacă azi îi iertăm, mâine vor repeta din nou!
Ţipirig constată că Fetidu apreciază explicaţia lui Sobieţki, ceea ce îi
determină o schimbare de atitudine:
- Eu zic să fim de acord cu propunerea că vinovaţii sunt ăştia tineri.
Leon Kats, care căzuse pe gânduri, masturbându-şi proteza în cea mai
neagră tăcere, interveni ceva mai hotărât:
- În calitatea mea de propagandist al organizaţiei noastre de bază am
reiterat de zeci de ori această contradicţie antagonică unică a sistemului
nostru socialist: antagonismul dintre generaţii, care, uite, este vizibil tocmai
la noi. Problema care se pune este: pe mâna cui lăsăm viitorul patriei?
Acestor neterminaţi care azi îşi permit să ciuntească numele sfinte ale
poporului nostru?
Se lăsă totuşi tăcerea în cabinetul redactorului şef. Vasile Fetidu consideră
că actul inchizitorial poate lua sfârşit, dar nu înainte de a pronunţa sentinţele:
- Tovarăşe Kats, notează sancţiunile: Nelu Iordan 30 % din salariu pe trei luni,
Radu Filipan, mutat disciplinar de la corectură pe o perioadă nedeterminată,
să înveţe meserie la munca de jos, tovarăşul Sobieţki avertisment scris.
Ion Iancu consideră necesar să intervină:
- Eu, ce sancţiuni dau pe linie de partid?
- Punerea în discuţia comitetului, interveni Remus Pleşca. Să nu exgerăm
nici noi cu sancţiunile, greşeala-i omenească...

125
 Cu masca pe figură

Concluzia plină de umanitarism partinic a lui Pleşca căzu cu forţa unui

capac de veceu peste scaunul de porţelan al supliciilor mute. Şi fiindcă cineva
trebuia să traga apa, se auzi fermă şi raţională vocea lui Ion Preutu:
- Tovarăşe Fetidu, fraţilor, pentru Dumnezeu, am depăşit cu o oră şedinţa
de colegiu!
Urmare acestei pertinente observaţii, redactorul şef decise suspendarea
adunării colegiului.
- La treabă, tovarăşi! Rămâne pentru discuţii individuale tovarăşul Filipan.
A, să nu uit. Notaţi în procesul verbal al şedinţei de azi şi analiza pe care
am făcut-o cooperativei „Higiena”. Tov.Sobieţki, cunoaşteţi problema, ajutaţi-l
pe tov. Preutu în redactarea acestei părţi în registrul de colegiu. Atenţie!
Cu observaţia că nu căutăm victimizarea niciunuia dintre frizeri, inclusiv a
lui Văduva Ion. Mergem pe varianta umanismului socialist. Aţi înţeles, sper...
După ce ieşiră, pe Fetidu îl apucă din nou obsesia ferestrei. Într-un colţ al
încăperii, Radu Filipan se transformase într-o statuie deplorabilă. Era o linişte
jenantă între cei doi, întreţinută, desigur cu viclenie, de redactorul şef, pregătit
să dea o nouă lovitură nefastului individ strecurat în redacţia lui, cu pretenţii
de gazetar şi imaginaţie bolnăvicioasă. Adevărul este că Vasile Fetidu uitase
pentru o secundă de insignifianta persoană rămasă în încăpere. Scârţîitul
pantofilor lui de şef se suprapunea perfect peste zgomotul lăuntric al
abdomenului său stricat, care răzbătea în exterior sacadat la fiecare pas.
Radu Filipan concluzionă, ruşinat şi culpabil, că sunetul acela inefabil venea
din raftul bibliotecii, supraîncărcat cu „operele alese”. Cele două persoane
continuau un parteneriat abscons al suportabilităţii reciproce, iar faptul că se
ignorau până la provocarea nesimţirii individuale, se asimila până la minuţie
transferul unei culpe personale asupra celuilalt. Asta dovedea fără putinţă de
tăgadă că se găsea în plină desfăşurare un conflict de mare densitate. Lupta
era inegală, o raportare a lui Curiosus asupra lui Ignotius, o încărcătură de
care numai unul era conştient, celălalt o suporta cu stoicismul naivităţii absolute.

126
 Mircea Brenciu

Sună telefonul, dar redactorul şef nici nu se clinti de la geam. Filipan inghiţi
în sec, deşi avea gura uscată. Mobilierul, parchetul, pantofii... încetară orice
zgomot. Resursele viscerale ale Fetidului se epuizară, aşa încât nu mai era
nevoie de nici un paratrăznet. Filipan simţi că prinde curaj şi avu un moment de
reală simpatie faţă de raftul care suporta cu stoicism „capodoperele” alese
ale marelui cârmaci, alături de lucrările vaste ale marxismului şi leninismului.
Toate tilurile şi cărţile acelea ignorau cu înţelepciune prezenţa celor doi
în acel birou supraîncărcat, ceea ce pentru Radu devenise brusc evidentă
dovada superiorităţii scrierilor în faţa tuturor zgomotelor lumii. La un moment
dat, conducătorul „Gândului nou” se întoarse cu faţa spre intrus.
- Te rog să te apropii! şi făcu primii lui paşi, după minutele lungi de staţionare.
Radu se îndreptă şi el în aceeaşi direcţie a monumentalului mobilier al
redactorului şef, în spatele căruia trona, cu o nesimţire covârşitoare, cel care
reuşise fără niciun cuvânt să-l transforme pe tânăr în cel mai umil şi cel mai
neînsemnat guşter al tuturor ierburilor pământului. Vasile Fetidu scoase din sertar
o bucată lătăreaţă de carton colorat, bogat filigramat. I-o înmână tânărului.
- Citeşte, te rog!
Filipan citi: „Academia «Ştefan Gheorghiu». Bucureşti, Facultatea de
ziaristică. DIPLOMĂ. Se acordă absolventului Vasile Fetidu, născut la data
de..., în localitatea..... Media examenului de absolvire: 10 (zece)”.
- Ei, ce zici, tinere?, întrebă triumfător Vasile Fetidu. Trebuie să reţii doar
un singur lucru: când vei avea şi dumneata o asemenea diplomă şi o
asemenea notă de absolvire, abia atunci vei putea sta cu noi aici. Până
una alta eşti un nimic. Un ni-mic... aşa că, pentru a fi cu ceva util redacţiei,
te rog repară încuietoarea uşii de la corpul din dreapta al biroului meu. Un
ucenic face tot ce i se spune, iar dacă nu ascultă trebuie să-şi primească
tradiţionalul şut în cur. „S’il vous plait”, desigur!

«««

127
 Cu masca pe figură

M ultă treabă mai avea Marian Taşcu. Micile note de la miliţie pentru
rubrica lui trebuiau zilnic redactate, apoi raidurile bisăptămânale,
plus iniţiativele lui jurnalistice ce nu-i dădeau pace. Şi colac peste pupăză,
această anchetă stupidă cu frizerii, fără nici o ieşire, fără nici o finalitate.
Pericolul numărul unu era acel Ion Văduva, bărbierul care comitea acte
politice ostile, cooperator necooperant ca adeziune, dubiosul individ
care îşi tăiase cu foarfeca un dumicat de... libertate. Acest om a înţeles
la un moment dat că are dreptul de a alege, şi atunci a trântit steagul
roşu în favoarea tricolorului cu stemă. Dacă s-ar fi întâmplat în urmă cu
vreo zece ani, pe timpul lui Stalin, Văduva ar fi lăsat în urma lui o văduvă.
Dar nici astăzi nu este cazul să existe asemenea manifestări! „Tovarăşi,
dacă nu îl omorâm, atunci de ce îl lăsăm să trăiască?” Taşcu se scărpină
pe cap, îşi aprinse o nouă pipă şi trase o înhiţitură de bere. Îşi scoase
din geantă un dosar şi începu să-l răsfoiască. Se opri în mod deosebit
asupra unei hârtii. Era „Referinţa lui Boros Ladislau”, fost şef de cadre
la „Higiena”. Demolatoare, referinţa aceasta avea în ea cea mai profundă
atitudine: „Politic, tov. Văduva Ion este foarte scăzut. A fost exclus din
atelierul în care a lucrat şi apoi din sindicat. Are manifestări nejuste
faţă de tov. de muncă şi faţă de cl. muncitoare, este un element pentru
interese proprie. Are ieşiri şovine pe care le-a manifestat şi în trecut.
Moral: este scăzut şi-a lăsat soţia şi în aceeaşi casă a trăit cu alte
persoane. Este închipuit şi o fire foarte nervoasă. Are un pericol în el
foarte mare şi propun să fie criticat aspru şi ajutat să se îndrepte, dar nu
cred că se mai poate”. Taşcu îşi făcu calculul noilor informaţii. Datele
noi apărute despre frizer erau şovinismul şi afemeierea. „Toate sunt
manipulările idioatei ăleia de şefă de cadre!” Îşi aminti cu un uşor
dezgust că el însuşi fusese manipulat cu un talent neobişnuit.
În Bunker începură să intre clienţii.

128
 Mircea Brenciu

Printre ei, păşea cumva nesigur, colegul Melinte, care după ce îl văzu pe
Marian se hotărî să se apropie.
- Bine că te văd, exclamă Adin bucuros. Am fost la cooperativă, la urâta
aia de după gratiile BDS-ului şi mi-a spus că „Dosarul Văduva” e la tine.
- Stai jos! Bei o bere?
- O vodcă e mai bună. Hai, până una alta, să recapitulăm.
- Ce să tot recapitulăm?! Întreaga tărăşenie de la instituţia aia care
tunde populaţia este o provocare la adresa noastră. Cineva vrea să vadă
cam cum ar reacţiona presa în cazul apariţiei unor reale situaţii de criză.
Că doar vezi şi tu că nu e nimic serios în chestia asta.
Adin se hotărî să nu se grăbească cu concluziile:
- Eu nu interpretez chiar aşa. Dar e clar că pe fondul unor tulburări de
comportament ale unui individ, cel mult doi, se face un tapaj exagerat.
- Vă servim cu ceva? întrebă sprintenă duioasa Nuţa.
- Păi, o bere, o vodcă şi un telefon la redacţie să vezi dacă nu e Guşteru
acolo. Roagă-l să vină urgent aici, comandă Taşcu cu fermitate. Apoi
continuă dialogul cu Melinte:
- Acest al doilea caz, cel al lui Szereday, care îi i-a apărarea lui Văduva...
Să fie sinceritate, să fie inconştienţă...
- Câte ceva din fiecare. Eu, în schimb „i le-am citit” tovarăşei Ţoiu:
„Vă răzbunaţi pe ungur pentru că v-a făcut curvă?” Melinte pufni în
râs. Băi, e atât de urâtă femeia, că nici cu ajutorul Miliţiei nu poţi avea
erecţie!
Taşcu zâmbi subţire şi niţel parşiv. Berea şi vodca veniră însoţite de
acelaşi zâmbet al Nuţei.
- Să ştiţi că tovarăşul Filipan nu e de găsit. A fost din nou azi noapte de
serviciu.
- Merci, Nuţa. Ultima lui noapte la corectură…
- Măi, rău l-au mai trântit ăştia pe bietul Filipan. Fetidu nu îl înghite deloc...

129
 Cu masca pe figură

- Mai dă-l încolo cu budarii lui cu tot. Că ne-a făcut ziarul de râs, insistă
Taşcu. Mai bine, hai să vedem ce raportăm conducerii ziarului în legătură
cu ancheta noastră.
- Ceea ce devine interesant e că nimeni din noi nu a stat de vorbă cu
Văduva. Nici nu-l cunoaştem măcar.
Sorbiră din băuturile aflate pe masă. Melinte spuse abrupt:
- Ştii, după razia aia, când au fost tunşi oamenii pe stradă... Era s-o
încurc şi eu, dar nu eram atât de beat să uit să mă legitimez. M-au băgat
băieţii în dubă, nu ştiu ce aveau de gând cu mine, dar după ce le-am
arătat cine sunt m-au dus urgent pe gratis până acasă. În schimb, pe
Filipan l-au tuns de tot râsul. Dar tot a avut noroc, că „l-au belit” într-o
frizerie şi nu direct în stradă, unde i-ar fi făcut o cruce pe creştet.
- Era chiar aşa de beat de nu a putut să le spună cine e? întrebă întărâtat
Taşcu.
- Păi nu ştii că a mai scos odată legitimaţia într-o cârciumă, de l-a
reclamat şeful unităţii... Ce, mai ai curaj să îţi scoţi legitimaţia după o
asemenea tărăşenie? Ei bine, cine crezi că l-a tuns pe Filipan?
- Să nu-mi spui că e femeie şi că o cheamă Fosea Sultana!
Taşcu plesni cu palma peste umărul lui Melinte. Se ridicară amândoi
deodată ca din puşcă.
O frizerie este o frizerie, indiferent de clădirea care o adăposteşte.
Hotelul, cu două etaje, cel care deţine la parterul său atelierul cu pricina,
construit în urmă cu un secol, păstrează şi acum un anume farmec vetust.
Loc de întâlnire al afaceriştilor de duzină - plevuşcă de suburbiu - al
femeilor de bordură şi al beţivilor, al muzicanţilor care în fiecare marţi
şi vineri pregătesc nunţile şi alte „sarmale”, hotelul cu parterul lui, ca
o sală de aşteptare CFR clasa a II-a, aducea tot mai mult a spaţiu de
târg insalubru, cumva improvizat, în care marfa vândută nu era vizibilă
clientului neintrodus în mediu.

130
 Mircea Brenciu

O promiscuitate latentă ca o durere de măsea, provoca în acest colţ al

oraşului o anume excepţie negativă, pentru ca, simţind-o, să preferi luciul
searbăd, dar solid şi sigur, al marelui oraş comunist, cu oameni verificaţi şi
cuminţi. Peste toată atmosfera aceea creatoare de migrene plutea maiestuos
şi placid mirosul de parfum „Iasomia”, ieşit la aer prin toţi porii frizeriei,
această locantă pripăşită straniu în împuţita lume lumpen proletară. O
frizerie apare în aceste condiţii ca o rază de lumină, ca un altar al curăţeniei,
ca un refugiu pentru sufletele disperate. Numai că, de cele mai multe
ori, atelierul cu multele lui foarfeci, era gol. Sunetul strident al unei maşini
electrice de tuns aducea în acest peisaj impresiunea zgomotului sâcâietor
al burghiului stomatologic. Puţini trecători s-ar fi oprit acum aici, parcă
pentru a nu macula alba lumină cu fugara lor prezenţă. Şi apoi, cine se
încumeta să străbată fauna aceea, uitată de când lumea, de pe strada
acelui hotel cu faţada ca de gară fără trenuri, îşi grăbea paşii ca şi cum
ar evita vreo contaminare. Şi totuşi, frizeria îşi făcea veacul cu sârg şi cu
perseverenţă, avertizând parcă întreaga mişcare a străzii că societatea
veghează asupra propriei igiene, atât de încercată şi de afectată aici, pe
această uliţă a deşertăciunii şi slăbiciunii omeneşti.
Cei doi gazetari pătrunseră în sala de tuns, însoţiţi de acea mireasmă de
spirt cu arome vulgare. Se lucra, totuşi, doar la un singur scaun. Casiera
rezolva cuvinte încrucişate, doi lucrători jucau table, o doamnă mai grasă
croşeta de zor...
- Bună ziua, domnilor, îi interpelă grăsuna. Vă tundem, vă radem?
- Tovarăşa Sultana este aici?, întrebă complice Taşcu.
Femeia lăsa lucrul de mână pe scaun, se ridică şi dădu perdeaua din
fundalul încăperii la o parte, doar atât cât să-i pătrundă „graţiosul” trup.
- Şefa, vă caută doi domni!
Vocea răspunse fermă şi limpede:
- Dacă domnii nu se tunde, pofteşte-i la mine în cabinet!

131
 Cu masca pe figură

„Cabinetul” cu pricina era o magazioară prevăzută cu ceva rafturi,

pe care stăteau ordonat diferite materiale. Un scaun de frizer, o oglindă şi
un mic birou cu o veioză, completau spaţiul în care intrară.
- Cu ce vă pot servi?, îi întrebă cu mieroşenie Sultana.
- Suntem de la ziar şi vrem să stăm puţin de vorbă, răspunse destul de
tăios Melinte.
- Luaţi loc, luaţi loc! îi îmbie femeia.
Taşcu se aşeza pe scaunul de tuns, iar Adin pe cel eliberat de gazdă.
Proaspăt coafată, blonda Sultana Fosea Mironiuc, avea aerul că tocmai
se pregăteşte de o nuntă. O anume fizionomie plină de o generozitate
bine studiată de naşă permanentă, floarea purtată la rever, mâinile foarte
îngrijite, confirmau părerea că femeia trăia nesperat de bine, că se simţea
stăpână peste tot ceea ce face şi ce zice, că viaţa nu era pentru ea decât
un pretext al propriei bunăvoinţe. Femeia se rezemă cu fundul de muchia
biroului, îşi încrucişă mâinile şi picioarele într-o pioasă espectativă şi se
pregăti să fie întrebată. După ce o examină cu o doză serioasă de obrăznicie
simpatică, Taşcu se hotărî să spargă gheaţa:
- Se află la noi un memoriu al celui de al doilea soţ al dumnevoastră, în
care se plânge că aveţi în familie un comportament un pic cam ciudat, că
îl jigniţi şi pe el şi pe copilul lui.
Cu un gest de lehamite, fără a renunţa la surâs, Sultana îi spuse:
- Ştiu prea bine că m-a turnat la partid şi la cooperativă. A fost un moment
mai greu al vieţii noastre. El cu un copil, eu cu un copil... Ei, ca fraţi vitregi,
nu prea se înţelegeau şi ştiţi cum e...Fiecare ţine cu odrasla lui. A trecut.
L-am iertat pentru multe, pentru unele m-a iertat şi el, c-am gură cam mare!
- Pentru faptul că v-a turnat la partid l-aţi iertat? insistă Taşcu.
- Am fost chemată la noi la „cadre”, m-au spălat acolo cu toate apele
„Higienei” şi în final mi s-a dat dreptate. De altfel, am şi fost numită şefă
de unitate.

132
 Mircea Brenciu

- În locul lui Văduva, dacă nu mă înşel, continuă Taşcu.

- Exact.
- Dar unde se află acum acest individ?, întrebă Melinte
- E suspendat din funcţie, dar se pare că e cam bolnav.
- Ce părere aveţi despre el?, continuă interviul încrucişat Taşcu.
- Păi, toată lumea ştie că este duşmanul partidului. Un smucit şi un ticălos.
Chiar şi pe mine mă muşca pe la spate. I-a băgat în cap actualului meu soţ
tot felul de prostii, de parcă el era mai bun în viaţa de familie.
- Doamna Fosea, vă rog, spuneţi-ne dacă merită acest Văduva atâta
atenţie. Chiar adineaori am auzit de la dumneavoastră că iertarea e un
lucru bun, că...
- Da, aşa este! Toate se iartă. Şi hoţia, şi preacurvia, şi crima. Dar nu ţi
se poate ierta când greşeşti faţă de partid, fiindcă el îţi dă totul, în timp ce
tu îi dai mult prea puţin. Partidul are nevoie de dragostea ta, de abengaţia
şi de priceperea ta. Când nu i le oferi, devii duşman şi meriţi pedeapsa lui.
Dar atunci când, cu intenţie, îi jigneşti însemnele lui glorioase, atunci, să
mă ierte Dumnezeu, dar nu cred că e pedeapsă pe măsură!
Cei doi jurnalişti se lăsară surprinşi de retorica destul de evoluată a Sultanei,
de vehemenţa cu care se exprima. Era clar că sunt depăşiţi de eveniment...
- Tovarăşa Fosea, când am intrat în atelierul dumneavoastră, difuzorul
era închis. Ştim că aveţi sarcina să-l lăsaţi să mearga permanent. De ce nu
funcţionează?, întrebă Taşcu grăbit pentru a nu fi devansat chiar de tot de
oratoria femeii.
- Aveţi dreptate, dar nu era decât un client în unitate.
- Dar şi personalul muncitor trebuie să se educe pe linie politică!
- Să fiţi dumneavoastră sănătoşi! Eu mi-am adus aici numai cadre de
nădejde. Mai avem noi ceva uscături prin cooperativă, dar vor urma cât
de curând calea unuia ca Văduva.
- Calea, care cale, cucoană?!, se stropşi Melinte.

133
 Cu masca pe figură

Sultana Fosea se ridică de pe muchea biroului, semn că audienţa a luat

sfârşit.
- Domnilor, adică tovarăşi, m-aş bucura să deveniţi clienţii mei. Vă promit că
veţi fi deosebit de mulţumiţi! Mă bucur că am cunoscut doi oameni de omenie.
Gazetarii ieşiră aproape în trombă din „cabinetul” devenit prea strâmt
al Sultanei. Cenuşiul străzii îi întâmpină cu ostilitate. Cu toate acestea,
respirară uşuraţi ca după un efort deosebit de mare.

«««

D arie Magheru locuia într-o garsonieră la parterul unui bloc.

Blindată de cărţi, încăperea arăta ca un anticariat. Elementele
de decor, adică tablourile şi fotografiile prinse pe pereţi într-o manieră
aproape dadaistă, erau estompate pe ici pe colo de diferite hârtii cu diverse
însemnări, pasaje de text dramatic, poezii ori bilete lăsate spre ştiinţa vreunei
amante pasagere, toate erau prinse cu bolduri de rame, de perdele, de orice
alt obiect care permitea străpungerea cu acul. Spre fereastră, dominator
prin mărime şi prin încărcare, era biroul lui de scriitor. În proximitatea lui se
afla un afiş mare, scris în tuş, pentru atenţionarea celor care îl vizitau: „CINE
BEA AJUNGE LA CIMITIR. CINE NU BEA, TOT ACOLO AJUNGE...”
În holul mic, cel din care se intra în baie, uşile dulapului-debara erau
întredeschise. Un munte de sticle goale aştepta să fie evacuat, dar eforul
ăsta nu-l putea face maestrul. Şi, de ce l-ar fi făcut? La un simplu gest al
mâinii, oricare dintre cei care îl vizitau puteau s-o facă. Darie considera
acest depozit de ambalaje ca un cont de credit deschis permanent.
„Lasă, bă, că pe ăstea le vând când n-o să mai am bani deloc. Dar de
bani nu duc eu lipsă, că io n-am sentimentul lipsei. De obsesia asta suferă
George Boitor, nu io, care când beau uit că sunt sărac, iar când nu beau
uit că sunt în stare de celebritate. Nu ştiu niciodată câţi bani n-am, dar
singura mea grijă e calea regală a poeziei”.
134
 Mircea Brenciu

Apoi completa tot el cu amărăciune: „Problema e cu chestia că «românul

e născut poet». Asta vine să confirme, încă odată, lipsa noastră de
alternativă de azi şi de tot mereu. Şi-atunci o dă pe versuri şi pe cântare,
c-aşa-i românul, artist din naştere!”
Spre seară începeau sistematicele vizite ale prietenilor, dar cine ar fi putut
spune care din ei i-a fost într-adevăr amic sincer. Între compasiunea pentru
viaţa pauperă a lui Darie şi admiraţia deplină pentru valoarea lui de artist,
defilau zilnic, prin biata garsonieră, invidii de tot felul, indiferenţe mascate
cu talent, cârcotaşe zâmbete şi bârfe, unele venale, atinse de senzaţionalul
fals, o întreagă pleiadă de fabulaţii pline de non-sens, delatorii în faşă ori
în plină desfăşurare, gesturi tandre ori răzbunătoare, ecouri şi comentarii
şi, mai ales, desfăşurări de talent şi de cultură, biblioteci ambulante încă
neincendiate, toate spre încântarea maestrului şi diminuarea ignobilelor
persoane aflate cu maestrul sub acelaşi acoperiş. Reperul tuturor acestor
sentimente era mult aşteptata concluzie critică pronunţată de marele scriitor,
pe care toţi o aşteptau cu aviditate, această fiinţă miraculoasă aparent
pierdută în adâncul ocean al imposturii generale, din care îşi trăgeau
seva atâţia trăitori ai mărginitului şi ipocritului sistem ideologic al acelor
ani. Poate că luciditatea deosebită a maestrului, fermecător estompată în
metafore, acele formule de care auditoriul nu era scutit nici în cele mai
banale dialoguri, îl ridica mult peste media receptorilor celor mai educaţi,
acolo unde un sistem represiv îi pândea la orice colţ fiecare vorbă, fiecare
gest, fiecare zâmbet. Un asemenea cetăţean era o mare problemă pentru
politica de uniformizare a întregii societăţi, acolo unde singurul vârf admis
era „marele geniu al Carpaţilor”.
„Atât de multilateral este socialismul ăsta încât mă simt aproape inutil
cu cărţile mele...”, spunea adeseori Darie dezamăgit. Nimeni nu a putut
afirma cu precizie despre sine în ce diabolică plasă i-a fost prinsă
viaţa, în aşa fel încât nimic să nu scape ochiului vigilent al Securităţii.

135
 Cu masca pe figură

Iar Darie simţea cel mai acut acest lucru; dar peste deranjul existenţial al
scormonirii intimităţii vieţii lui s-a aşternut cu timpul seninătatea, pentru ca,
în anii lui de maturitate deplină, să-şi joace rolul, deplin conştient că ar fi
fost pentru el anormal, vis a vis de temperamentul lui vulcanic, să-şi ascundă
reacţiile. De aceea, le făcea pe plac tuturor urmăritorilor lui, pronunţându-se
coerent cu interpretări grase, suculente şi total contrare perceptelor vremii.
Nu trecea nicio secundă fără să nu fie supravegheat. Probabil şi somnul
îi era urmărit de teama „naşterii monştrilor”; existau microfoane, existau
amantele care veneau la cele mai ciudate ore ale zilei şi nopţii.... Iar
când era singur, ca pe un automatism acceptat benevol, dialoga cu
„securistul de serviciu”, explicându-i dinadins, cu tact pedagogic,
subiectele pieselor lui de teatru, ori poemele, dezbrăcându-le de figurile
de stil stânjenitoare nivelului inferior de receptare a mesajului virtual de
către „dobitocul ăla de m-ascultă!” Era uneori atât de absorbit de această
viaţa paralelă încât vedea aproape în fiecare interlocutor un filator şi
atunci marşa şi mai tare, umilindu-l cu ironii fine, cu „bunul lui simţ” atât
de personal. „Eu le spun boi cu dragoste paternă. Dar niciodată nu am
putut pricepe cum vor putea boii să înmulţească lumea. Vi-o zice un
taur ce va fi fost castrat!” Şi ridica tonul pentru a potrivi şi mai bine rolul
presupusului microfon plantat de Securitate în vreun ungher al camerei
lui de artist nonconformist. Avea încredere în prietenul Boitor, şi el excedat
de interesul aproape familial al Securităţii. George îşi înneca angoasele
în băutură până când i se transformau în revoltă. Şi atunci înjura fără nici o
jenă. De imprecaţiile lui nu scăpa nici prietenul, nici „securistul de serviciu”,
nici Preşedintele ţării. Se pare că avea un fel de aprobare ocultă să înjure
în public. Această largheţe, obţinută din partea organelor, avea un scop
bine determinat: creerea impresiei libertăţii de exprimare ca rezultat al
democraţiei societăţii socialiste. „Uite, vezi, în România poţi înjura pe cine
vrei, înseamnă că nu există dictatură!”

136
 Mircea Brenciu

Un alt protestatar în felul lui al vieţii controlate era poetul Nae Stoie.
Adecvat necesităţilor şi comandamentelor timpului, Stoie devenea o altă fiinţă
în preajma „găştii stigmatizate”, mai ales dacă anturajul era stropit din plin
cu diverse licori. Ai fi fost tentat să crezi că Nae juca vreun rol special, pentru
ca, făcându-le pe plac „aprobaţilor”, să informze mai departe, dar faptele cu
care şi-a făcut un anumit renume vin să confirme că poetul era deplin şi sincer
cucerit de voluptatea căutării libertăţii în aceeastă manieră nonconformistă,
chiar dacă la locul de muncă era un bun executant al dipoziţiilor venite „de
sus”. Cele mai trăznite reacţii puteau fi adnotate de supraveghetori în cazul
Stoie, de la exhibiţionismul de cafenea, la încăpăţânarea cu care trata orice
discuţie cu vreun miliţian ne avertizat că are de-a face cu un scriitor ciudat.
Nae Stoie are în palmares întâmplări care au zguduit liniştea urbei, dintre
care cea care a...zguduit zidurile clădirii Miliţiei, a întrecut orice aşteptare.
Fiind în stare de deplină celebritate (a se citi corect ebrietate) s-a suit pe
Margareta (Dacia 1300 personală, galbenă ca o floare) şi, în plin avânt,
a încrecat să treacă exact pe locul unde era deja construită impunătoarea
clădire. Pe poet l-a costat depanarea amplă a maşinii şi o muştruluială
zdravănă la partid, urmată de schimbarea locului de muncă, iar pe cei de
la Ministerul de Interne i-a costat construirea unui gard solid de beton şi oţel
pentru a stopa pofta şi altor nebuni, mai mult sau mai puţin celebri, gard care
există şi astăzi graţie „meritului” anonimizat al poetului braşovean.
Cu toate acestea, organele competente în materie de scriitori erau deosebit
de atente la pericolul prozelitismului. Stilul acesta libertin de viaţă nu putea
să nu influenţeze, să nu deschidă un alt orizont de interpretare a libertăţilor
în socialism, chiar dacă unele din acestea puteau sfida doar legea ordinară,
acea lege care nu ţinea neapărat de factorul politic. Din când în când, câte
un „uşchit” de artist „uita” să mai apară în public. De pildă, aşa a dispărut
definitiv, Ulpiu Chirca, prozator şi dramaturg de fină condiţie culturală. Când
s-a aflat că a murit, lumea a conchis că fuma şi bea prea mult…

137
 Cu masca pe figură

Înmormântarea s-a petrecut ca şi o banală pozare de conductă spartă,

într-un anonimat câinos şi ameninţător. Când s-a sinucis Boitor la Ploieşti în
gară, toţi au văzut în el un Acar Păun avertizator. Mai apoi a murit chiar
maestrul Darie... Exact în ziua lui de naştere, când împlinise 60 de ani.
Cine ar putea ştii acum dacă nu cumva moartea i-a fost „dăruită” cu
această ocazie festivă?... Peste ceva vreme a dispărut şi prozatorul Vasile
Hrizea, un alt neînţeles supărat pe comunişti şi pe lume, în genere.
Să ne întoarcem în garsoniera lui Magheru, acolo unde plesneau
pereţii de atâta microfonie în lupta cu adevărul, cultura, înalta simţire.
Dar dacă pe uşa de la intrare musafirul descoperea anunţul:
„LUCREZ! NU DERANJAŢI DECÂT ÎN CAZ DE INCENDIU, RĂZBOI
NUCLEAR, CĂDEREA GUVERNULUI SAU MOARTE; BINEÎNŢELES,
A DUMNEAVOASTRĂ! DARIE MAGHERU”, atunci nu puteai intra nici
în ruptul capului. În orice caz, spre seară începeau vizitele prietenilor,
dar cine ar fi putut discerne care dintre ei puteau fi consideraţi amici
sinceri şi nepătaţi de acele oribile obligaţii demascatoare...

«««

Æ edinţa de colegiu redacţional se desfăşura după tipicul obişnuit.

Nu lipseau obişnuiţii Kats, Ţipirig, Sobieţki, Preutu, Iancu, Melinte
şi Taşcu. În faţa fiecăruia aburea câte o ceaşcă mare de cafea preparată de
harnica şi buna Edith. Fetidu apucase să studieze cu minuţie ultimul număr
al ziarului. Micile observaţii evidenţiau în fond perfecţionismul alcătuirii
acestui jurnal, lipsit, totuşi, de orice aventură stilistică, un ziar fad, scris
într-o manieră proletcultist-patriotică, cu dezbateri inerte, lozincarde şi
elogioase la adresa partidului şi a Secretarului general.
Toată această tevatură se petrecea exclusiv prin profesionalismul de
necontestat a echipei redacţionale, în fond o risipă de talent şi energie,
reprimate politic şi ideologic.
138
 Mircea Brenciu

Cotidianul local de partid era un glorios eşec al libertăţii de exprimare,

acelaşi eşec în care se prăbuşise un popor întreg. Dar cine să le arate lor,
gazetarilor, eşuarea în lamentabil, atâta timp cât talentul unora stătea să erupă,
deşi se scria doar într-o singură direcţie encomiastică. Dacă mai existau şi note
critice în acele pagini, ele trebuiau să fie constructive, dar pentru nimic în lume
nu se putea arăta că societatea aceasta atât de ideală ar include retardaţi ori
irecuperabili. Bunătatea şi înţelepciunea partidului trebuiau subliniate cu
măestrie de jurnalist, iar ceea ce se (mai) cuvenea de criticat se subînţelegea
ca fiind un rezultat al vigilenţei ochiului necruţător, dar uman al partidului
conducător. În această jalnică mascaradă trebuia să exişti, să supravieţuieşti
ca ziarist şi să accepţi că ai devenit, astfel, un adevărat activist al partidului.
- Tovarăşi, deschise şedinţa Fetidu, avem de pus la punct câteva probleme
de mare importanţă. Finalizarea anchetei de la „Higiena” trebuie sistematizată
şi, împreună, să stabilim criteriile alcătuirii unui raport către Judeţeana de
partid, dar şi executarea unei sarcini primite de la forul nostru conducător
în legătură cu această cooperativă. Apoi, vom analiza cazul lui Valerică
Panciu, colegul nostru cu veleităţi de, nu mă feresc să spun, trădător de
ţară. Şi nu în ultimul rând, organizarea unei excursii cu întregul personal al
ziarului nostru pe Transfăgărăşan.
Redactorul şef se aşeză în jilţu-i de conducător, înghiţi de două-trei ori
în sec, oftă adânc şi îşi plantă pe mutră un zâmbet plin de generozitate.
Făcu un semn cu mâna spre Kats, care tresări ca şi cum ar fi fost surprins că
încearcă în secret, în faţa unei oglinzi, proteza nevestei.
- Frizerii, da...cooperativa „Higiena”... exact cum am prevăzut eu... în
sfârşit. Să ne spună tovarăşul Taşcu concluziile lui, formulate împreună cu
Adin Melinte.
- Şi cu Filipan, mormăi Melinte.
Fetidu sări ca ars:
- Să nu-mi mai pomeniţi de Guşteru ăsta. El a fost doar corector, nu ziarist!

139
 Cu masca pe figură

Apoi zâmbi din nou generos şi se scobi adânc în nara stângă. Înghiţi
iarăşi în sec şi se grăbi să soarbă din ceaşca cu cafea, dar se fripse pe
buze. Un plescăit sonor ca o ventilaţie plecă din direcţia biroului său.
Asistenţa avu timp să se reculeagă după această scurtă negociere
a protestului opăririi cu cafea. Gustară cu toţii din ceşti şi se lăsară la
rându-le, cu bucurie, fripţi de lichidul fierbinte, într-o solidaritate fără de
margini cu şeful lor. Taşcu îşi băgă pipa în gură şi începu să o fumeze la
rece, deşi lemnul ei îl frigea mai puternic decât fiertura lui Edith.
- Spuneţi-ne concluziile, tovarăşe Taşcu!, se manifestă nerăbdător Ţipirig.
Marian îşi începu discursul:
- Am putea afirma, fără să greşim, că este vorba de o amplificare voită
a unui gest grav, dar singular. Frizerul Văduva a trântit steagul partidului
pe jos, preferând tricolorul. Faţă de probele pe care ziarul nostru le are
deja, eu am mai obţinut următoarele declaraţii de la Malinovski Nicolae,
care adaugă tabloului deja încărcat al lui Văduva faptul că, citez: „am
reuşit prin muncă de lămurire să înscriu la CEC pe toţi membrii din Atelierul
nostru, dar tov. Văduva mi-a spus că CEC-ul lui este burta şi că mai bine
mănâncă găini. Aşa vezi tu ca membru cooperator rostul CEC, l-am
întrebat eu, şi doar atâta importanţă îi dai? Dar tov. Văduva are o purtare
care lasă foarte mult de dorit. Luptăm pentru pace!” Iată şi depoziţia
altui coleg, Curelea Costică, secretar al unei organizaţii de partid din
cooperativă, citez: „Tovarăşul Văduva Ion nu are nivelul politic ridicat
din cauză că nu ceteşte, este delăsător în acest punct în munca politică.
Din punct de vedere profesional este un lucrător bun. Viaţa socială:
tov. nu este prea decis în căsătorie şi din această cauză stă pe loc în cea
ce priveşte prosperitatea în gospodărie. De altfel, cunosc f. bine situaţia.
Are o soţie care nu prea vrea să i se supună şi el e nervos, chiar prea
nervos. Ar trebui să-şi mai calmeze nervii. Avere nu ştiu dacă posedă”.
Acum vă citez din depoziţia lui Bitay Ferenc...

140
 Mircea Brenciu

- Tovarăşu Taşcu, ajunge, suntem edificaţi, interveni Fetidu plictisit.

- De acord, chiar dacă mai am încă cinci declaraţii. Toţi acuză slaba
pregătire politică a insului, iar unii îl declară chiar duşman al poporului...
Nu avem probe, iar declaraţiile pot fi dirijate!
Toată lumea îşi îndreptă atenţia către Melinte, care tocmai intervenise în
forţă:
- Şefa de cadre de la „Higiena” este adevărata autoare a cazului Văduva.
Să vedeţi de ce spun asta! Acest individ are un defect, ori o calitate, după
cum vreţi dumneavoastră s-o acceptaţi. El este un afemeiat. Un bărbat cu
succes la femei poate deveni o pacoste atunci când refuză anumite avansuri.
Ei bine, colegul Szereday Eugen, ştiind că Văduva a refuzat-o pe şefa de
cadre, i-a trântit-o în faţă acesteia, atunci când se îmbătase la campania
de strângere a morcovilor. A făcut-o pur şi simplu curvă, ca tot omul
care spune ce are în guşă atunci când este băut. Afrontul a determinat o
întreagă furtună din partea femeii.
- Bine, bine, dar trântirea steagului roşu e o realitate, insistă Fetidu.
- Aici este punctul slab al frizerului, în acest gest necontrolat. Dar dacă
ar fi armonizat relaţia cu tovarăşa Ţoiu Elena, astăzi noi nu am fi luat la
cunoştinţă despre „cazul Văduva”.
- Tovarăşe Taşcu, confirmi? insistă Kats la rândul lui.
Taşcu încremeni în lipsa unui răspuns la îndemână. Transpiraţii
ample îl inundară. Revăzu filmic prima lui descindere la coperativă, în
biroul de după gratiile kitsch. Un dezgust cu nuanţe uşor virile îl cuprinse
din nou.
- Eu cred că Melinte are dreptate, simt că are dreptate fără să am alte
argumente.
- Este clar că cadrista l-a şantajat pe Văduva, numai că tovarăşa este atât
de urâtă încât frizerul a relaţionat prost, continuă netulburat Melinte.
O clipă se lăsă tăcerea. Fetidu simţi nevoia să reia hăţurile.

141
 Cu masca pe figură

- Aceste noi date nu schimbă prea mult situaţia generală. Este clar că ne
aflăm în faţa unui gest duşmănos, plin de venin din partea cooperatorului,
sprijinit chiar de unii dintre colegi. Este evident efortul conducerii cooperativei
de a lămuri din faşă lucrurile. Eu zic că ipoteza lui Melinte este nefondată,
chiar şi aşa cum a fost susţinută de tovarăşul Taşcu.
- Nimeni nu poate agreea o asemenea femeie, fie şi platonic. E oribilă!
exclamă Marian, oripilat şi disperat de convins.
- Vă rog, lăsaţi tâmpeniile deoparte! Ce este cu defulările acestea cu tentă
vulgară, tovarăşi?, se răsti redactorul şef. Împreună cu Secţia de propagandă a
judeţenei am hotărât să declanşăm un raid anchetă de proporţii la cooperativa
problemă, cu tema „Bacşişul dezonorează!” Mâine de dimineaţă, în baza
schemei de lucru ralizată se secretariatul nostru de redacţie, toată lumea va
ieşi pe teren la frizerii şi coaforuri. Vom lua legătura cu clienţii găsiţi în teren,
vom testa corectitudinea lucrătorilor pe pielea noastră, vom încerca realizarea
flagrantului de bacşiş. Toate cadrele noastre din teren se vor tunde şi bărbieri.
Veţi verifica tarifele, veţi sta de vorbă cu lucrătorii în timpul tunsului pentru a
observa nivelul politico-ideologic al acestora. Reportajul rezultat va fi publicat
pe prima noastră pagină. Vă rog, confidenţialitate maximă! Tovarăşul Kats
vă va da după această şedinţă indicaţiile necesare. Să trecem la punctul
următor! După cum bine ştiţi, colegul nostru, pe numele lui Valerică Panciu,
a avut de ales într-o situaţie conflictuală deosebit de gravă: ori ziarul ori
nevasta! Nu vă speriaţi, tovarăşi, nu este un abuz. Trebuie să aflaţi că acum
câteva săptămâni soţia lui Panciu a făcut cerere de emigrare în R.F.G., pe
care a depus-o la Ambasada Germaniei. Desigur, noi nu putem judeca gestul
acestei femei. Este dreptul ei să aleagă, dar nu putem fi de acord ca un activist
de partid, un gazetar communist, să poate accepta ca soţia să-l târască
în acest act nemernic de trădare. I-am pus în vedere lui Panciu să aleagă,
dar el nici nu a catadicsit să ne dea un răspuns. Este timpul să hotărâm.
Poate sta în rândurile noastre un asemenea individ?

142
 Mircea Brenciu

Kats catapultă instantaneu soluţia:

- Ne pierdem timpul, tovarăşe Fetidu. Un asemenea ins este un mare
pericol. De unde ştim noi că nu este spion? Ori sabotor... Fără discuţie,
afară! A-FA-RĂ!!!
- Mama lui de dobitoc, exclamă consecvent Ţipirig.
- Dar el unde este acum?, întrebă legitim Preutu.
- Unde e, unde e! În situaţia lui, orice altă reacţie îi poate dăuna şi mai
mult, consimţi Fetidu.
- Cu toate acestea, nu aveam probleme cu disciplina lui pe linie de
organizaţie de bază, preciză Ion Iancu, păstrându-şi figura suferindă şi
interogativă în acelaşi timp.
- Ei bine, tovarăşi, cine este pentru excludere? Cine e împotrivă?
Cine se abţine? Scrieţi în procesul verbal al şedinţei de colegiu:
unanimitate pentru excluderea din colectivul de redacţie. Vreau să vă
spun că cei din uzina unde lucrează tova... pardon, doamna, au fost
mai prompţi. Au şi mutat-o la secţia de turnătorie. Vai de mămicuţa ei,
se lamentă Fetidu.
- Să trecem la excursie, exclamă încă revoltat Kats.
- Sâmbătă plecăm pe Transfăgărăşan, continuă fără nici un preambul
redactorul şef. Această realizare extraordinară a poporului român
trebuie văzută pe viu de ziariştii noştri. Pot veni şi soţiile şi copiii...
Ne vor însoţi şi unii colegi de la redacţiile maghiară, germană şi de
la revista de cultură.
- Cine n-are soţie, întrebă aferat Taşcu, poate veni cu prietena?
- Iară începi cu întrebările dumnitale cu tentă?.... Poate să vină cu
prietena, ce dracu’! Dar dumneata eşti căsătorit, îi reproşă Fetidu,
îngroşându-şi vocea.

143
 Cu masca pe figură

- Tovarăşe Fetidu, continuă nestingherit Taşcu, aş vrea să va mai spun

ceva. O anume Sultana Fosea, cea care a obţinut funcţia de şef de atelier
în locul celebrului Văduva, l-a declarat ca fiind duşmanul partidului. Oare,
de ce? Fiindcă aşa şi-a atins două scopuri. I-a luat locul de muncă omului şi
s-a răzbunat pentru că „l-a atras de atenţie” pe actualul ei soţ asupra ţinutei
ei morale îndoielnice. Asta n-ar fi nimic, dar soţul Sultanei a reclamat-o
şi el la partid, după cum bine ştim cu toţii, pentru mahalagism în familie.
Cu toate acestea, cel care cade e Văduva, Sultana e promovată, iar
dumneavoastră vă supăraţi pe mine, tovarăşe redactor şef, pentru că v-am
întrebat dacă pot veni în excursie cu amanta. Nu de alta, dar dacă nu faci
singura greşeală posibilă de a afecta imaginea partidului, atunci orice alt
defect personal poate deveni o calitate şi ai toate şansele să fii promovat.
Orice se iartă, numai trădarea faţă de partid, nu!
Fetidu se scobi prelung în nas, gândi profund şi rânji cu aceeaşi
bunăvoinţă:
- Tovarăşe Taşcu, dumneata ţi-ai făcut datoria. Nu are nimeni ce-ţi reproşa!

«««

A dunările de cenaclu literar aveau loc în fiecare joi. Sala de şedinţe a

ziarului local era plină aproape de fiecare dată. Dar acum era
cu adevărat ticsită, fiindcă se aflau ca invitaţi doi monştri sacri ai literaturii
contemporane: George Boitor şi marele poet Ioan Alexandru, venit tocmai
de la Bucureşti. Pentru asezonare, în deschidere, i se acordase şansa de
a citi tocmai lui Radu Filipan. Romancierul Ion Râuleţ, preşedintele
cenaclului, nu sosise din cauza întârzierii distinsului oaspete. O voce din
rândul publicului, aflat în plină rumoare, exclamă: „Vă rog nu fumaţi aici!
Suntem prea mulţi şi ne sufocăm”. În fundalul încăperii se produsese o
anume mişcare, care indica faptul că apelul fusese receptat cum se cuvine.
Primul rând din sală era ocupat de tot felul de personalităţi locale.
144
 Mircea Brenciu

Erau acolo tovarăşa Elenescu, secretara cu propaganda pe judeţ,

mâna ei dreaptă - tovarăşul Cristian, apoi mâna dreaptă a „mâinii drepte”,
tovarăşul Roşu, apoi tovarăşa Albea Niculina, preşedinta comitetului
de cultură. Nu lipseau redactorii şefi de la toate publicaţiile locale, alte
personalităţi de frunte ale judeţului. Erau, desigur, în sală şi Darie Magheru,
George Boitor, Nae Stoie, Mihai Arsene, Aurel Ioanid, Al Deniforescu,
Vasile Hrizea, Ilie Roman, Ioan Gliga, George Vancă, Mihai Modruj,
Ileana Afton, Angela Tache, Aurel Ioanid, Valeria Coliban, Eva Lendvay,
Apathy Geza, George Savin, Claudiu Mitan, Voicu Bugariu, Vasile Copilu-
Cheatră, Vasi Şoimoşan, Mihai Nadin, Mircea Gherman, Ion Itu, Dimitrie
Roman, Ion Lupu, iar alături de ei, o serie întreagă de scriitoraşi, unii
chiar talentaţi, a căror consacrare fusese amânată pentru mai târziu,
din care numim în grabă pe Cazimir I.,un monden şi atipic prozator,
găzduitor de chefuri monstruoase în garsoniera lui din centru, apoi poe-
ta Ana-Maria Stavridu, plină de idei şi bune intenţii, frivolă şi generoasă
cu toţi şi cu toate, pentru a nu-l omite pe Mişu Jerpelini, autorul
nepublicatului volum de versuri „Monumente cazone”, cel care beat fiind
a aruncat manuscrisul pe acoperişul unui autobuz turistic din URSS,
afirmând că „dacă românii nu l-au publicat, ruşii vor face precis din el
un geniu”, apoi poeta Clitemnestra Sidonia Mercheşan, debutată deja
în volum la „Litera” pe banii amanţilor, şi ei mari iubitori de versuri.
Într-un colţ aşezat în linişte, prozatorul Daniel Doftanu, distins şi rezervat
ca de obicei, iar alături, într-o conversaţie molcomă, Ioan Itu, prozator
şi critic de excepţie, apoi Vulturescu Vasia, cititorul de morminte şi
colecţionarul tuturor bancurilor din lume, oho, iată-l pe barosanul Hans
Schuller, poet al libertăţii de a iubi socialismul şi vodca zilnică de la
500 grame în sus, apoi profesorul Ovid Mocanu, timid şi plin de
deferenţă faţă de semenii lui literari aflaţi în diferite suferinţe stilistice,
micuţa Terziana Tocmeală, epigramista şi şuşanista de cartier, care

145
 Cu masca pe figură

era însoţită ca întotdeauna de faimoasa Aura Pitulice, poeta lubrico-

desuetă, cea cu măslina pe obraz şi cu coapsele mereu dezvelite până-n
adâncul metaforei personale, pe care o desluşeai ori de câte ori îşi
descrucişa picioarele, apoi doctorul Timică Sufleu, autorul celebrei
lucrări nepublicate „Manual al orgasmului cerebral”, muzicologul şi
poetul Mirescu Petrică, doctoriţa bolilor intime dar şi poetă diafană, Marcela
Cristea, alături de poetul uşor cinic George Puşcariu, cel ce-i declarase
„poetei venerologe”, când venea în vizită la ea pentru a-i degusta
lichiorurile şi poezelele: „Doamnă, când vă sărut mâinile am sentimentul
că sărut jumătate din oraş în sex”, erau peste o sută de creatori veniţi
să-l asculte şi să-l admire pe marele Ioan Alexandru, să-l înfrunte cu
admiraţie pe acest George Boitor, care ameninţase nu de mult cu: „Las’
că o să vedeţi voi în curând adevărata mea valoare. O să vă
prăbuşiţi în uimire, idioţilor!” Stingher, în cel mai retras colţ al
sălii, în plin exerciţiu de admiraţie pentru bardul Ioan Alexandru,
se afla Adrian Hamzea, poet şi traducător de taină, fost deţinut politic
din vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej si a Anei Pauker.
În sfârşit, pe uşă intrară maestrul Alexandru, în carne şi oase, şi Ion Râuleţ,
care plin de deferenţă şi graţie încercă să-i facă loc de trecere invitatului
de onoare.
Asistenţa se ridică în picioare pentru a aplauda, dar din sală se auziră
ceva proteste...
- Luaţi loc, luaţi loc! insistă zâmbind şeful cenaclului local. Agitaţia celor
fără scaun era destul de greu de oprit.
Pe fundalul acestei tulburări de moment uşa se deschise şi în prag apăru,
cumva jenat, însuşi colonelul Baiasid! În timp ce căuta înfrigurat un spaţiu
pentru a se strecura, vechiul tertip justificator pentru întârziere, din spatele
sălii se auziră în sfârşit nişte aplauze, însoţite de încurajarea ironică:
- Ei, de-abia de acum putem începe!

146
 Mircea Brenciu

Râsul baritonal ce însoţi această remarcă îl făcu pe Râuleţ să intervină:

- Vă mulţumesc, domnule Darie Magheru, pentru buna dumneavoastră
intenţie. Iar dumneavoastră, dragă prietene Grigore, luaţi loc pe aici pe
aproape. Aaa, vedeţi?, vă face un loc tovarăşul Cristian... (Apoi se adresă
sălii) Ei bine, deschidem această seară memorabilă cu bucuria de a-l avea
printre noi pe marele poet imnic Ioan Alexandru. Aplauze, tovarăşi, aplauze!
- Ce dracu’, şi aici trebuie să producem ovaţii!? se auzi din off o voce anonimă.
Răuleţ, conştient de gafa produsă prin năvala entuziasmului lui interior,
zâmbi complice invitatului de onoare, care aprobă din cap şi apoi continuă:
- Să-l rugăm să ne citească, în deschidere, pe tânărul gazetar local Radu
Filipan, care, după cum o să constataţi, este şi un bun dramaturg...
Guşteru se ridică de undeva din marea de capete şi, gâtuit de emoţie,
ceru permisiunea să lectureze de acolo, neavând nici o şansă de a se
strecura pentru a veni în faţă.
- Da, citiţi de acolo, consimţi Râuleţ. Dar tare şi cu dicţie, să audă toată lumea!
Radu avu imediat un irepresibil simptom de defecaţie. Emoţia îl strangula
atât de tare, încât simţea că ceva din organism îi va ceda. Rezistă totuşi,
amintindu-şi de sfatul bunicului, care îl învăţase că atunci când are trac trebuie
musai să spună o glumă. Ceea ce şi făcu cu vocea încă tremurândă:
- Pentru a constata că veţi auzi altceva decât veţi pricepe la prima audiere
a lecturii mele, voi deschide poemul meu dramatic, intitulat „Regele păstorit”,
cu moto-ul: „Iubirea mea din Mozambic, unde n-am iubit nimic”.
În sală, râsetul subţire provocat de stupizenia naivă a tânărului lector,
fu întrerupt de protestul vehement al scriitorului George Puşcariu:
- Plagiat, îl acuz că m-a plagiat!
Radu intui că a călcat cu stângul. Îşi ridică privirea deasupra întregii
suflări, îşi rezemă o clipă privirea pe ochii măriţi de atenţie ai lui Darie
Magheru. Apoi, văzu dungile vinete ale pleoapelor lui Fetidu, sclipirea lui
sfidătoare şi înţepeni la gândul că şeful lui nu-i va înţelege demersul literar.

147
 Cu masca pe figură

Când redactorul şef îşi înfipse degetul în nară, Radu căpătă ceva curaj.
Pronunţă tare şi cu dicţie, aşa cum îi indicase scriitorul Ion Râuleţ:
«„Regele păstorit”, poem dramatic într-un act şi cinci tablouri Personaje:
Regele Mihai, Muncitorul, Ţăranul, Poetul, Curtenii, Poporul».
Liniştea din sală se desăvârşise, când un sughiţ discret se porni de undeva,
dar nu mai râse nimeni de această dată. Radu continuă:
«În camera tronului se află Regele, aproape copil. În jurul lui, Curtenii
vorbesc în şoaptă aproape speriaţi. Pe uşă intră Muncitorul.»
Guşteru continuă să citească şi, încet, încet, îşi intră în ritm. Tabloul întâi
reprezenta un preambul despre frumuseţile ţării şi istoria ei neprihănită,
în care un rege-copil negociază viitorul ei cu teamă şi lipsă de speranţă.
Muncitorul, care îl ascultă în tăcere, trebuie să intervină, dar nu e lăsat
de Curteni. La terminarea primului tablou, acolo unde se vorbeşte despre
voievozi ca mari făuritori de istorie, din locul lui, Mihai Arsene produse o
troznitură intempestivă, făcându-şi praf pixul ce-l ţinea între degete.
- Protestez, tovarăşi! Eu nu mai suport asemenea aberaţii!! Cine i-a permis
acestui mucos să ne ţină lecţii de istorie mincinoasă???
Din faţă se auzi o voce care decretă:
- Aşa este, să-l oprim să ne mai citească!
Poetul Ioan Alexandru îşi luă capul în mâini şi îşi fixă trist privirea spre
o pată a feţei de masă de sub coatele lui. Înţepenit ca o statuie de ceară,
Radu Filipan simţi cum îi îngheţă inima instantaneu. Închise caietul şi se
aşeză, după ce picioarele i se retezară de la genunchi în jos.
- Tovarăşe Râuleţ, interveni plină de reproş Albea Niculina, preşedinta culturii
pe judeţ, dumneavoastră nu citiţi înainte lucrările prezentate în cenaclu?
- Aş putea să vă asigur că eu îi cunosc pe membrii cenaclului meu şi ştiu
cam ce capacităţi au. Dar cum era să-mi fac probleme cu tovarăşul Filipan,
ziarist la organul partidului?!
- Care uite ce pocinog ne-a făcut de faţă cu oaspetele nostru!

148
 Mircea Brenciu

Întrega asistenţă intră într-o agitaţie fără seamăn. Era intresant de văzut
cum, deodată, în preajma lui Radu se făcuse un gol de toată frumuseţea,
cu toată înghesuiala din jur, de frica vreunei contaminări posibile. Hotărât
lucru, cenaclul se prăbuşi într-o criză fără precedent. Peste întreg zbuciumul
mulţimii controversate, disperate, deposedate de orice reper al valorilor
consacrate în anii de lumină ai socialismului, se auzi vocea ca de tunet a
lui Magheru:
- Lăsaţi-l să citească mai departe! Nu e ceea ce credeţi!
- Eu părăsesc în semn de protest această adunare, care tinde să devină
de-a dreptul monarhistă!, strigă şi mai vehement Mihai Arsene.
Şi pentru a da seriozitate ameninţării lui, se îndreptă hotărât spre uşă.
- Tovarăşu Arsene, vă rugăm să luaţi loc. De ce să plecaţi dumneavoastră?
- Să plece Filipan, că el ne-a provocat, se pronunţă cu tărie poetul Jerpelini.
Radu se ridică tremurând în speranţa că poate fugi din acest iad desăvârşit.
- Ia loc, domnule Filipan, se auzi autoritara voce e lui Vasile Fetidu. Ia
loc şi ascultă în continuare adevărata artă, că ne-ai intoxicat cu scornelile
dumnitale, lipsite de altfel de orice talent. Faptul că acest tânăr, căruia partidul
i-a acordat atâta încredere, este susţinător al unui anacronism politic şi istoric,
nici nu mai miră, atâta timp cât mottoul citit în deschiderea mascaradei
lui dramatice se referea la aşa-zisa „iubită din Mozambic unde n-a iubit
nimic”, tocmai acum când iubitul nostru Secretar general al partidului,
tovarăşul Nicolae Ceauşescu, se află în fruntea unei delegaţii de partid şi
de stat în unele state din Africa, printre care şi... Mozambicul!
În sală atmosfera deveni incendiară, ca după căderea unui trăznet.
În aceea clipă, Radu Filipan realiză că viitorul lui este compromis iremediabil.
Se auziră din mulţime strigăte, proteste. Râuleţ preluă din nou conducerea
ostilităţilor:
- Eu zic să continuăm şi înţeleg că nici tovarăşul George Boitor nu mai
vrea să citească. Nu-i aşa?

149
 Cu masca pe figură

- Ba-i aşa! Uite, renunţ la ciclul „Testament provizoriu” şi vă citesc şi eu

un poem despre regi, aşa ca pentru dumneavoastră, oamenii de cultură
autentici!
Darie Magheru îşi trecu nervos mâna prin barbă şi exclamă gros: „dobitocii,
do-bi-to-cii!” George Boitor adoptă o ţinută vădit marţial-ridicolă
şi citi cu glas hotărât: „ISTORIE. Istoria e legată de băieţii de şcoală./
Domnitorii pentru ei s-au născut şi-au trăit./ Poate de-aceea n-am plâns într-a
patra/ Când Ştefan cel Mare a murit./ Dar el a murit şi în clasa a şasea. /
Ci eu ştiam că nu putea să moară. / Copiii aveau nevoie de el - să-l înveţe./
Cred că-l iubea şi doamna profesoară,/ Deşi-i punea în războaie atâtea
beţe.// Istoria e legată de băieţii de şcoală./ Ei îl învaţă şi-l apără pe
fiecare erou./ De aceea Ştefan, şi Mircea, şi Vlad/ Nu au murit închişi într-un
cavou”.
După ce termină de citit, George Boitor se adresă lui Mihai Arsene:
- La mine de ce nu protestezi, prietene?
- Îţi răspund eu în locul lui, se băgă din nou în discuţie Magheru. Fiindcă
Regele Mihai e viu! Dar ei, voievozii ca şi artiştii, devin iubiţi şi celebri abia
după moarte. Numai românul afirmă că e etern fiindcă e mort după viaţă
şi de aceea el nu intră în istorie decât dacă îl răstigneşti. Să vă mai spun
că Ioan Vodă cel Cumplit, al cămilelor cum îl mai ştie istoria, este sindromul
răstignirii noastre. Rupt de duşmani în cele patru direcţii ale punctelor
cardinale, Ioan Vodă a intrat în eternitate lăsând pentru români doar şansa
martiriului.
Liniştea din sală se lăsase deplină. Darie continuă cu şi mai mare
vehemenţă:
- Vă voi vorbi despre cămilă, domnilor. Ea este un animal tenace.
Rumegă şi cacă! Valahul, cât de tenace ar fi, numai rumegă, atât de sărac
e! Lăsaţi băiatul în pace, nu a greşit nimeni în această seară, poate cei
care au vrut cu tot dinadinsul să-şi dovedească abnegaţia lor.

150
 Mircea Brenciu

Apoi se ridică în picioare şi cu un gest larg şi hazliu se adresă primului

rând:
- Eu gândesc că prietenul nostrum, Grigore Baiasid, e de acord cu voievozii
românilor. Chiar dacă aveţi un nume predestinat, nu trebuie să le purtaţi pică!
Un hohot general de râs izbucni ca un duş tonifiant. În acest timp,
preşedintele cenaclului interveni oportun:
- În acest caz să mergem mai departe. Îl invităm pe oaspetele nostrum,
marele poet Ioan Alexandru, să ne încânte cu imnele lui, cu sublimele
versuri atinse de acel fior autentic atât de propriu operei sale.
Invitatul de onoare se ridică şi, după ce îşi încrucişă mâinile a rugăciune,
oftă o secundă şi începu:
- Iubiţi prieteni, fraţilor. Azi am avut marea plăcere de a simţi cutremurat
manifestarea pură a libertăţii. Ceea ce s-a întâmplat aici nu a fost
altceva decât un demers al eliberării de coşmarul cenzurii şi, mai ales, al
autocenzurii. Oamenii încep să se schimbe, politica generală se schimbă.
Dovadă această seară aparent controversată, a fost un semnal al înnoirilor
româneşti.
Radu Filipan începu să prindă puţin curaj. Coşmarul care îl plesnise
în plină figură nu era atât de negru. Intervenise Boitor şi, mai ales, Darie,
căruia îi transferă în gând o recunoştinţă profundă. Exista, totuşi, eliberarea
oferită de marele Ioan Alexandru...La ce a vrut oare să se refere generosul
poet? Îl privi mai atent pe ilustrul musafir şi văzu, în dreptul cămăşii
întredeschise, conturul unei cruci agăţate de un lanţ la gât.
- Aţi observat, continuă oaspetele, că animalele în hârjoana lor nu se
apucă de cozi niciodată? Că o păsărică aşezată pe o ramură lasă locul unei
alte păsări fără să se opună? Nu-i acesta un miracol? Noi oamenii nu prea
avem nişte repere solide în susţinerea cauzei noastre umane, ca să zic aşa....
Suntem vulnerabili şi criminali în acelaşi timp. Între benefic şi malefic nouă
ne lipseşte o anume percepţie, cea care se adresează inefabilului credibil.

151
 Cu masca pe figură

Aţi pricepe mai bine ceea ce doresc să vă spun dacă aţi accepta
că animalele sunt mai bune decât noi oamenii. N-au conştiinţă şi, deci,
nici teamă. Nu se distrug unele pe altele, fiindcă o forţă imanentă le
supraveghează fără ca ele să ştie. Noi cei care avem gânduri, conştiinţă,
imaginaţie, cultură, ne temem de moarte, de ziua de mâine ne e teamă.
Abia acum îţi dai seama că fericirea aparţine neconştienţilor, numai că o
fericire neconsumată în economia unei raţionalităţi nu se relevă, deci se
cheamă că nu există. Este acesta un paradox? Nu! Este o realitate care ţine
de dublura fiinţei din noi, noi cei care suntem locuiţi de cineva, acel cineva
căruia îi spunem în mod ştiinţific conştiinţă. Şi atunci, ai nevoie
obligatoriu de reverberaţia divină, fiindcă dincolo de înţelegerea noastră
limitată din cauza bagajului lexical, nu ar exista nimic. Adică nu ar
exista decât neantul, faţă în faţă cu slaba noastră conştiinţă fremătând
după fericire şi siguranţă. Vă daţi seama cât e de absurdă persistenţa
acestui neant, încât ne-am putea întreba cum de mai există viaţă umană
pe Terra. Şi atunci trebuie, sunt obligat să subliniez, că Dincolo există
totuşi ceva, fără de care perfecţiunea animalelor nu ar fi posibilă, şi nu ar
fi posibilă nici imperfecţiunea noastră, această imperfecţiune care trebuie
curăţată şi mântuită prin durerea vieţii conştiente. La ce foloseşte acest lucru?
Dar răspunsul se află în acel Dincolo, despre care pomenisem de curând.
Şi fiindcă acest adevăr trebuia să poarte un nume, să mă ierte marele
meu prieten Marin Sorescu pentru parafrazare, i-am zis DUMNEZEU!
Iară noi, cei locuiţi de conştiinţă suntem oglinda dumnezeirii pe pământ.
Modelul păsării altruiste care părăseşte fără remuşcare locuirea ei
pasageră, ar fi pentru oameni soluţia salvatoare, marele înţeles suprem
al călătoriei spre altundeva. Din păcate, oglindirea aceasta o spargem
adeseori prin voinţă proprie, iar ţăndările sunt ura, egoismul, minciuna,
neiubirea de patrie, frica, imposture, necredinţa. Fiinţele umane sunt
exclusiv capabile de aşa ceva.

152
 Mircea Brenciu

Libertatea pe care o avem de a alege între bine şi rău, între neant şi

divin, este la îndemâna noastră, dar ce fericite sunt animalele care nu
au trebuinţa acestei alegeri! Între perfecţiunea animalului neconştient de
fericirea lui şi imperfecţiunea fiinţei gânditoare care e omul, s-a născut
marea prăpastie a căutării acelei fericiri iluzorii, de cele mai multe ori
pe căi nenaturale, nesănătoase şi nerelevate din interiorul raţionalităţii.
Atunci să nu mă întrebaţi dacă şi fericirii românilor i se prevede o
asemenea prăpastie. Singura punte ce o traversează este credinţa în
Dumnezeu, iar poporul nostru ştie acest lucru, necondiţionat şi nesilnic.
O credinţă pură ca o eliberare...
Peste stupoarea tuturor Ion Râuleţ îl întrerupse pe vorbitor:
- Dacă îmi permiteţi, maestre, noi credem că acest aspect al eliberării
este lămurit odată pentru totdeauna în ţara noastră.
Poetul Alexeanu remarcă cu neplăcere că fusese întrerupt şi, cu o
dezamăgire ascunsă într-un zâmbet amar, se aşeză pe scaun. Tovarăşele
Elenescu şi Albea începură să aplaude frenetic, fiind urmate imediat
de prezidiu şi apoi de întreaga asistenţă. Secretara cu propaganda simţi
nevoia să se adreseze adunării:
- Îi mulţumim distinsului oaspete pentru minunata seară oferită, pentru
erudiţia şi talentul cu care ne-a încântat. Încă odată, maestre, mii de mulţumiri!
Din sală se auzi o voce supărată:
- Nu ne citeşte nicio poezie?
Dar nimeni nu mai asculta pe nimeni. Oficialităţile se îmbulziră
să-i strângă mâinile oaspetelui. Lumea se afla deja afară când se sfârşiră
felicitările. Oamenilor le frigeau buzele de dorul unei ţigări sau al
unui pahar cu vin rece şi întremător. Fuseseră martorii unei seri din care nu
înţeleseră mai nimic.

«««

153
 Cu masca pe figură

L a restaurantul „Lux” intrai doar dacă aveai bani destui. Cu un... lux
nepotrivit austerităţii de afară, localul păstra un aer aristocratic ce
impunea clientelei un comportament diferit faţă de cel normal-cotidian, ca
şi cum, alături de haine, ar fi trebuit să laşi la garderobă toate proastele
obiceiuri, dobândite de-a lungul anotimpului însămânţării culturii
materialist-dialectice, ca „argument” de bază ale cetăţeanului standard
aflat „în continuă luptă împotriva vechilor mentalităţi burghezo-moşiereşti”.
Chelnerii, băieţi stilaţi şi alunecoşi, isteţi în conversaţie, adevăraţi
prestigidatori în mânuirea veselei şi tacâmurilor, aveau de făcut faţă
tuturor mofturilor unor clienţi, care snobi ori ba, trebuiau satisfăcuţi, că doar
de-aia costa atât de mult acolo şi, mai ales, era obligatoriu să fie ascultaţi
cu atenţie şi respect, operaţiune efectuată cu o supuşenie bine studiată,
dar şi din obligaţia (extra)profesională de a raporta şefului de sală tot
ceea ce devenea interesant în vreo frântură de dialog.
Faptul că în acea seară Darie Magheru avea chef să bea un şpriţ tocmai
la „Lux” se datora ambiţiei de a petrece câteva ceasuri sub acelaşi acoperiş
cu poetul Ioan Alexandru, chiar dacă oficialităţile locale nu catadicsiseră să-l
invite şi pe el la masa de protocol. Aşa încât, însoţit de George Boitor, Nae Stoie,
Radu Filipan şi Adrian Hamzea, pătrunseră în salonul mare al restaurantului.
- Să trăiţi, dom’ Magheru!, îl întâmpină ca pe o bună cunoştinţă băiatul
de la uşă.
- Servus, mă, îi răspunse Boitor. Ai o masă liberă pentru nişte scriitori de
valoare naţională? Vezi că suntem însoţiţi de tovarăşul de la ziar, aşa că ai grijă!
Garçonul îi îndrumă spre o masă mai ferită.
- Mă scuzaţi că e cam mare masa, dar e singura mai specială, aşa ca
pentru dumneavoastră.
- Lasă că e bună, băieţaş. Mie să-mi spui unde aţi montat microfoanele,
nu care-cumva să vă fac vreo pagubă din greşeală, râse Darie gros ca
după o glumă bună.

154
 Mircea Brenciu

Se aşezară împrejurul mesei rotunde cât mai apropiaţi unul de altul, cu

faţa spre mica scenă din sală.
- Cine mai cântă, tot Puica?, întrebă Boitor nerăbdător.
Nu-i răspunse nimeni. Când veni ospătarul să le ia comanda, George
preluă conducerea:
- În primul rând nu mâncăm, să-ţi fie clar! Scriitorii se hrănesc cu iluzii.
- Ştiam, domnu’ George, ştiam, îl linişti chelnerul.
- Adă-ne un escadron de artilerie. Ai făcu armata, băieţaş? Îţi spun eu că
n-ai făcut-o. La artilerie ca şi la cârciumă unitatea de măsură este bateria.
Doar în grajdurile lui Augias vorbeşti de escadroane. Acolo pute şi nimeni
nu mai face face curăţenie. Cam aşa e şi ţara asta a noastră...
Radu Filipan tresări de teamă. Adrian Hamzea observă şi îi zâmbi încurajator:
- George, ai speriat băiatul cu peroraţia ta. Suntem cinci la masă, deci
cinci baterii!
- Ce băiat am speriat? Zici de ospătar? Ăsta se bucură ca de un ciolan
gras când spun prostii. Aaaa, domnu’ Filipan e afectatu’?
Apoi, Boitor îşi drese glasul ca pentru un discurs decisiv şi i se adresă lui
Radu pe un ton ironic:
- Bagă de seamă că te afli la masă cu nişte artişti. Iar ca să respiri aer
de scriitor, costă. Azi scapi ieftin, dai trei „picioare de curvă” şi eşti primit.
- Lasă-l, mă, că io l-am invitat. După cum s-au purtat ăştia astă seară cu el, mi
s-au readus în memorie anii „buni” din vremea lui Stalin când păţeam şi io la fel.
Nae Stoie se hotărî să intervină:
- Fii drăguţ, domnule Filipan, dă-mi te rog manuscrisul pe care ai încercat
să-l citeşti în cenaclu, sunt curios să-l lecturez până la capăt.
Între timp, sub mângâierea aplauzelor, pe scenă îşi făcu apariţia Puica.
Destul de corpolentă, diseuza avea totuşi o gingăşie în mişcări ce îi scoteau
în evidenţă capul ca de păpuşă. Dar ceea ce impresiona cel mai mult era
vocea ei de o limpezime desăvârşită.

155
 Cu masca pe figură

Începuse să cânte romanţe, dar nu înainte de a-şi înclina uşor capul ca

răspuns al insistenţelor lui Boitor. Vinul era puţin acrişor, dar stropit cu apă
minerală devenise un adevărat elixir al însetaţilor de la masa cea rotundă.
După primul pahar, lui Guşteru îi reveni stropul de curaj de care avea atâta
nevoie. I se păru, totuşi, că lumea nu e chiar atât de rea, de respingătoare şi
de rece. Îi privi, rând pe rând, pe comesenii lui şi îşi redescoperi dorinţa de
a râde. Nu era singur pe lume, iar noii lui prieteni erau scriitorii adevăraţi,
şi încă ce scriitori! Îi iubea cu respectul şi admiraţia ucenicului lăsat doar să
se atingă de vopselele maestrului. La masă se ascultau în tăcere romanţele
Puicăi şi, din când în când, se ciocneau în linişte paharele pentru a se da
ghes apetitului, care oricum era instalat.
Nae Stoie tocmai terminase de citit poemul dramatic al lui Filipan.
Îl aşeză şi se alătură tăcerii celorlalţi.
- Ei, nu ne spui nimic? îl întrebă Hamzea.
- Nu e vorba de loc de vreun text subversiv. Dacă ar fi avut răbdare până
la capăt lumea ar fi constatat că Filipan a scris cuminţel, dar cu destule
lacune stilistice...o explicaţie personală asupra prăbuşirii Monarhiei în
România prin voinţă populară.
- Drace! Dar aste e o minciună sfruntată!, izbucni Adrian Hamzea. Regele
nu a căzut sub presiune populară, Regele a fost şantajat de o mână de
criminali filo-ruşi.
- Băi, vorbiţi mai încet, că ăştia chiar ne leagă!, rânji Boitor fără să-şi ia
ochii de la Puica.
- Şi vrei să mai ştii ceva, puştiule?, continuă Hamzea. Istoria pe care o cunoşti
tu nu are nici o legătură cu adevărul. Pentru a fi justificată marea trădare a
fiinţei voievodale româneşti comuniştii au mistificat trecutul în aşa fel încât regii
noştri să apară în ochii ignoranţilor de tipul tău ca nişte pramatii, că numai ea,
republica, este benefică acestui popor. Ei află că eu, pentru că m-am şters la
cur cu ideile lor republicane, am făcu ani grei de puşcărie.

156
 Mircea Brenciu

Magheru simţi nevoia să intervină:

La câţi voievozi şi regi au avut românii, nici unul nu s-a gândit să se facă
secretar general.
Râseră cu poftă cu toţii. Lui Radu nu i se mai păru deloc periculoasă gluma
lui Darie, şi asta îl făcu să se simtă ceva mai liber.
- Ei, hai să bem, Radule! Toarnă-ne! îl îndemnă Magheru.
- Turnatul şi rahatul, iată-le împreunate ca într-un blazon al neamului nostru.
Să ciocnim pentru această fericire de a fi români!, exclamă Hamzea
- Această fericire oglindită în operele scriitorilor contemporani. Cohorte
întregi de poeţi de curte şi tone de hârtie igienică încearcă să demonstreze
că trăim într-o societate ideală. Mă, Radule, şi tu pupi în cur partidul?,
întrebă Darie.
Radu zâmbi jenat şi simţi că întreaga tevatură a comesenilor este de fapt
un adevărat spectacol dedicat nenorocirii lui din această seară
- Eu poezii despre... nu am putut scrie. Nu merge, inspiraţia mă
abandonează aici..., bâigui puţin încurcat Guşteru.
- Păi, atunci, ce cauţi la ziarul partidului?!, se stropşi justificat Boitor.
- Înjură-ţi neamul, fă-l de rahat cu toată energia ta acolo unde merită,
dar nu-i lăuda în ode atârnarea, spuse ca pentru sine Hmezea.
- Ei da, măi Adriane. Ştii care ar trebui să fie concluzia serii? Cei care
ne-au vândut ruşilor sunt expresia superlativă a decăderii umane, fiindcă
ne pun şi azi să ne sărutăm lanţurile!
După această frază atât de vehementă, Darie îşi turnă pe gât un pahar
întreg cu vin. Radu simţi nevoia să-i aplaude şi tresări la gândul că aceşti
oameni ar putea să aibă dreptate.
Puica tocmai încheiase o nouă romanţă. La microfon, anunţă cu vocea
ei suavă:
- Sultanul dedică scriitorilor de la masa patruzeci cântecul „Păsărică,
mută-ţi cuibul”. Aplauze pentru distinşii oaspeţi ai serii!

157
 Cu masca pe figură

Lumina din sală se stinse, iar spotul luminos al reflectorului de scenă se

întoarse spre masa rotundă. Toate privirile se aţintiră spre cei cinci condeieri,
care nici nu mai îndrăzniră să clipească. Într-un târziu, izbucniră aplauzele,
pentru ca apoi reflectorul să-şi reîntoarcă dărnicia luminoasă spre microscena
pe care se afla înstalată orchestra lui Titi Prejmereanu, care seară de seară
executa adevărate programe de virtuozitate.
- Nici astă seară nu scăpăm de ăsta! exclamă nervos Boitor.
- Păi, ori ne mutăm cuibul, după cum ne-a transmis cu delicateţe, ori îl
aşteptăm să dea şi dumnealui vreo câteva baterii, că bani are, slavă
Domnului, conchise Darie Magheru.
Ospătarul se apropie de masa lor rotundă şi îi întrebă cu respect:
- Doriţi să vă facem nota de plată, domnilor?
- Ei aş, îl somă Darie cu un ton uşor şăgalnic. Nu fii naiv, nu o să mai vină
alţi clienţi astă seară. Păstrează-ne pe noi la fel cum păstrezi restul când ne
faci socoteala.
- Şi mai adă vin, mai adă vin, garçon! comandă vesel Boitor.
- Chelnerul scoase din buzunar o brichetă şi aprinse lumânările de pe
masă.
- De câte ori ia foc o lumânare, constat că veşnicia-i scurtă..., recită
baritonal Darie.
Apoi, schimbăndu-şi tonul vocii, exclamă aproape jovial:
- O, ce n-aş da să vină Grigore la masa noastră! Omul ăsta trăieşte din
cauza meseriei lui într-un perpetuu viciu. Veţi observa astfel, că în loc să
stea acasă cu nevastă-sa, va prefera să fie umilit de noi.
- O fi masochist tovul, reflectă gânditor Boitor.
Şi ca să-şi suporte mai uşor această răsturnare a valorilor bea la fel de
mult ca mine, conchise Magheru. Numai că în timp ce noi suntem nişte
persoane publice, el se îneacă într-un anonimat parşiv şi, uneori, pervers.
Credeţi voi că nu suferă din această cauză?

158
 Mircea Brenciu

- Eu cred că da, răspunse Nae Stoie. Mai ales că şi comite ceva literatură.
Scrie poezii, unele din ele chiar sensibile...
- De te întrebi unde încape atâta tandreţe în sufletul lui cazon, continuă
ironic Hamzea.
- Dar iată-l că vine, vine, vine, calcă totul în picioare, observă puţin iritat Stoie
Într-adevăr, cu paşi mari, hotărâţi, colonelul Baiasid se apropie de masa
lor. Costumul lui gri impecabil purta la rever o garoafă roşie. Aşa civil cum
era, credeai că e vreun director de fabrică, ori vreun avocat cu procese
puţine, dar alese. Privirea ofiţerului era ameninţătoare şi neclintită. Poate
doar la întâlnirea cu ochii lui Darie să fi tresărit uşor, dar imperturbabil se
adresă mesenilor pe un ton agasant:
- Bună seara! Cine dintre dumneavoastră a părăsit acest salon în urmă
cu o jumătate de oră?
Darie pufni în râs:
- V-am spus eu că băiatul ăsta e plin de originalitate. Păi bine, Grigore, vii
la noi la masă şi pui întrebări cretine... Ce naiba, doar eşti prietenul meu.
Ia loc şi trage-ţi sufletul tău accentuat, bea un spriţ cu noi şi explică-te, dar
la un nivel convenabil minţilor noastre îmbălsămate cu alcooluri.
Sultanul se aşeză ca dirijat de o forţă superioară.
- Darie, cu tine nu am nimic. Nici cu voi n-am, însă trebuie să aflu ceva
foarte important.
- Dar ce s-a întâmplat, şi-a uitat vreunul sula în WC?, întrebă candid
Boitor. Colonelul îşi întoarse privirea scrutătoare spre Adrian Hamzea,
îl cântări bine din ochi şi-i spuse printre dinţi, strivit şi ameninţător:
- Suferi de prostată, nu-i aşa?
- Domnule, prost tată ai dumneata. Eu mi-am iubit părinţii, îi replică demn
scriitorul.
- Nu, nu, mă refer la necesitatea de a ieşi des la toaletă. Deci, ai ieşit
acum treizeci de minute?

159
 Cu masca pe figură

- N-a ieşit nimeni, Grigore, îl calmă Darie pe ofiţer. Ce doreşti să afli de

fapt de ne interoghezi mai ceva ca la secu?
- Ei bine, vă spun. Acu’ o jumătate de oră, după ce poetul Alexandru a
ajuns la el în cameră, cineva i-a telefonat ameninţându-l cam aşa: „Măi
banditule, de ce vii să ne prosteşti cu păsărelele tale? Eşti un nenorocit şi
o să te împuşcăm!” Alexandru a anunţat imediat conducerea hotelului şi,
cum eram şi eu prin preajmă, am şi făcut primele investigaţii. Telefonul s-a
dat din holul hotelului pe fir interior. Deci, sunteţi şi voi printre cei bănuiţi.
Darie izbucni cu soluţia salvatoare:
- Păi, n-avem decât să ne arătăm buzunarele. Cine are pistolul la el, ăla e.
E clar, nu?
Râse gros cum numai el ştia, îşi trecu mâna prin barbă şi spuse confidenţial:
- Dintre noi toţi ăştia de faţă, numai tu ai pistol, prietene dragă! Bea
agheasmă Grigore şi lasă-ne ori îmbată-te cu noi!
Adrian Hamzea se ridică în picioare.
- Abia acum trebuie să ies. Îmi cer scuze, domnilor. Radu, te rog să mă
însoţeşti până afară!
Înclină uşor din cap, zâmbi fin şi ieşi printre uşile batante, însoţit de Radu
Filipan, care se clătina uşor. Peste două minute Radu se întoarse singur.
- Unde e Hamzea?, se răsti Sultanul.
- A spus că nu se mai întoarce. E prea obosit şi prea trist, răspunse Guşteru
cu amărăciune. Mi-a lăsat nişte bani, contribuţia lui ...
Sultanul îşi prelungi grimasa până spre ochiul drept, care i se zbătea ca
o pasăre prinsă în cuşcă. Murmură printre dinţi:
- Cât naiba o să-l mai suport eu pe banditul ăsta!? Mă sfidează, domnule,
de parcă din cauza mea a făcut puşcărie.
- Vezi-ţi de treabă, Grigore! Acest om are prea mult bun simţ. Cei ca tine
i-au fost naşii şi ştii prea bine că delictul de opinie a fost până nu demult
crima cea mai mare. Da las’ că nici acum nu sunteţi mai breji!

160
 Mircea Brenciu

- Ce insinuezi Darie?, protestă Sultanul. Nu ai tu libertatea să spurci

pe cine vrei? A scăpat cineva din ţara asta neatins de ironiile tale?
Sau Boitor, sau tovarăşul Stoie.Hai, hai, nu mai fă pe niznaiul cu mine.
Cât sunt eu de colonel şi nu îmi permit ceea ce îţi permiţi mata.
- Dar de puştiul ăsta ce zici?, întrebă curios Boitor.
- Tupeu şi obrăznicie fără margini. Cine ar avea îndrăzneala să
citească în faţa unui public asemenea inepţii? Apropos, domnule Radu,
nu eşti drăguţ să-mi împrumuţi până mâine manuscrisul dumnitale cu
ăăă...ăla păstorit? Şi mâine vii la mine la birou şi ţi-l dau frumuşel înapoi.
Mă găseşti la camera 35. Vreau să mă ajuţi şi în legătură cu... ce s-a
întâmplat în seara asta!. Poate ştii ceva, poate bănuieşti pe cineva...
- Unde este camera asta, dacă nu vă supăraţi? întrebă nedumerit Radu.
- Ei hai, nu fă pe naivul, toată lumea ştie unde e. Doar ai copilărit în
cartierul acela. Ştrandul, baia..da, da...unde vă uitaţi voi pe geamlâcuri
când eraţi puţoi, să vedeţi femei goale.
- Lasă, Grigore, băiatul în pace, că nu ştie nimic. Uită-te la el, arată
ăsta a delator? Hai, dracului, să bem că m-am săturat de securismele tale.
Fii profesor de limba şi literatura română cum te ştiu, dar recită-ne din
clasicii ruşi şi hai noroc!
Darie ridică paharul şi ciocni cu Sultanul. După ei, goliră toţi paharele
până la fund.
La un moment dat, în restaurant intră Mişu Jerpelini, poetul cu
angoasa geniului neînţeles, cu celebritatea nedeclarată, dar des evocată,
sacrificându-şi meseria şi familia în numele unei posterităţi glorioase,
ce-l aştepta cu braţele larg deschise.
- Măi, să nu-l văd pe ăsta la masa noastră, se răsti Darie. Încă un geniu
în plus şi s-a dus dracu’ tot stabilimentu’!
De parcă ar fi auzit, sau chiar auzise de fapt, Jerpelini se aşeză timid
la o măsuţă de 2 persoane, tocmai eliberată.

161
 Cu masca pe figură

Îşi aşeză la piciorul mesei veşnica-i servietă doldora de hârtii, dar nu

înainte de a-şi scoate un caiet şi un stilou pe care le aşeză înaintea lui.
Comandă o cafeluţă şi se apucă să scrie cu fervoare, de parcă o inspiraţie
cerească l-ar fi lovit drept în moalele capului.
- Bă, Grigore, tu n-ai fost curios niciodată să vezi ce tot scrie ăla?, rânji
mânzeşte Darie. Nu-l vezi cum plesneşte de atâta talent? De-aia nu trebuie
să te miri că îl apucă întruna, ca o cufureală care te inundă pe dinăuntru,
se zbate să iasă la lumină şi nu poate oriunde. Numai în văzul lumii.
Ăsta când e singur nu e în stare nici o anonimă să scrie.
Boitor surâse cu subînţeles.
- Lasă, George, lasă, că la anonime tu eşti maestru. Atunci când te
simţi abandonat de prieteni, de oficialităţi, te torni singur şi îţi redactezi
anonimele cu atâta vehemenţă încât am ajuns la concluzia că te urăşti pe
tine mai mult decât pe oricine. Şi ăştia de la partid, speriaţi de vehemenţa
reclamaţiilor tale îţi mai dau, Georgică, câte-o sinecură, câte-un rost de
bani...numai să taci şi să nu provoci vreo răzmeriţă.
- Bravo, Darie dragă, îl felicită Boitor. Uite, ca să vezi că îţi dau dreptate,
fac cinste cu trei glăji de vin din ultima mea anonimă.
- Te pomeneşti că pe asta ai semnat-o din greşeală, continuă pe acelaşi
ton hazliu Stoie
Pe ring, primele perechi atacaseră un tango argentinian. O atmosferă cu
adevărat plăcută se aşternu peste întreaga suflare. La „masa specială” se
adusese din nou vin, în timp ce alte zece „picioare de curvă” stăteau golite
şi obrăznicite de atâta dezmierdat. Etichetele de Târnave arătau ca nişte
minijupe verzi, dar nimeni nu se mai învrednicea cu ele, aşa consumate
cum erau. Stoie începu să sughită şi fiecare tresăltare îl arunca în ambiguu;
şocul fiecărui spasm era urmat de un rânjet de neputinţă, de parcă ceva
pervers şi interzis i-ar provoca acel simptom de neoprit. Se îmbătase şi
avea nevoie grabnică de o cafea.

162
 Mircea Brenciu

Baiasid, cuprins şi el de beatitudinea generală, se apucă din proprie

iniţiativă să recite. Sicoe murmură printre sughiţuri:
- Ser...ghei E...se...nin, hâc!
Şi ca un făcut, Puica începu să cânte un celebru cântec de taiga.
- Bă Grigore, bă, mormăi Darie, noi românii avem o singură şansă.
Să ocupăm Moscova şi să le spunem la ruşi că Esenin s-a născut la Buhuşi.
Dar Sultanul nu mai auzea nimic. Recita cu atâta duioşie de se albeau şi
mai tare mestecenii din aranjamentul vegetal al restaurantului. Magheru,
depăşit de sensibilitatea exagerată a ofiţerului, simţi nevoia să ridice tonul:
- Uitaţi-vă la Baiasid ăsta. Scriitor nu e, las’ că ştiu io. Securist nu e, că zice
el. Atunci înseamnă că io securist nu sunt, că ştie el, dar nici scriitor nu-s cum
ar vrea el. Măi Grigore, măi, cum te laşi tu păcălit de reveriile slave, de parcă
a-i şti că lumina vine de la Răsărit. Vine ea de-acolo, dar ştii cât ne costă?
Boitor prinse ultimele cuvinte şi interveni:
- Păi, eu plătesc cinci sticle, restul daţi voi!
Magheru constată că, într-adevăr, nu mai are cu cine vorbi la masă. Unul
sughitea de zor, altul elucubra pe ruseşte, celălat se aşezase pe socoteală.
Mai rămăsese Radu Filipan, dar şi ăsta clipea des, semn că îl cam luase
din urmă oboseala.
- Radule, şi tu eşti beat, măi băiatule? întrebă îngrijorat Magheru.
- Nu ştiu, răspunse încurcat tânărul. Cred, totuşi, că da. Ar trebui să bem
câte o cafea tare.
- Filipane, fii atent aici! Când au pus ruşii mâna pe România au înfiinţat
ministerul hingherilor, foarte important pentru câinii de români. Câinele
este un animal docil, mănâncă orice, chiar şi bătaie. Nu pleacă de la
stăpân decât mort. Uşoarele lui manifestări de inteligenţă, şi aia nativă,
sunt corectate cu şuturi în cur şi cu botniţe. Câinii urlă la lună având
nostalgia vremurilor când au fost lupi. Ei ling mâna stăpânului care
îi bate, sunt credincioşi şi nu acceptă să intre nimeni altcineva în curte.

163
 Cu masca pe figură

Îşi iubesc coteţul chiar aşa şubred cum e şi-şi adoră stăpânul. Când mai
turbează câte unul, este împuşcat urgent pentru a nu-i contamina şi pe
ceilalţi. Cam toţi sunt bolnavi de jigodie, dar ţin coada numai în sus, chiar
dacă sub ea atârnă grei ţurţurii. Sunt mândre, javrele dracului, şi eu nu pot
să nu le iubesc, chiar aşa cum sunt ele, că şi io sunt dulău bătrân şi hârşit
în această menajerie naţională.
Filipan îşi oprise respiraţia în faţa acestei formidabile cavalcade verbale.
Darie îl privi cu o compasiune amestecată cu afecţiune:
- Ce e, măi căţelule? Acum începi să te guduri şi tu. Măi băiete, măi
băiete, n-ai decât să renunţi când vrei, dar ei nu vor renunţa niciodată!
Exasperat de atâta sughiţat, Stoie se ridică în picioare. Se clătină într-un
echilibru precar şi murmură:
- A zis, hâc, tov Baiasid să nu ieşim afară, hâc! Să nu mai ameninţăm pe
nimeni cu moartea, hâc. Foarte bine, eu mă piş aici!
Peste stupoarea celor doi comeseni ceva mai treji, Stoie se descheie la
prohab şi încercă să se sloboadă direct în frapieră. Se auziră exclamaţii,
mai ales feminine. Atât cât permitea semiobscuritatea din jur, devenise
evident că Nae Stoie avea în mână cu totul şi cu totul altceva decât ar fi
sperat curiozitatea oricărei femei. Din prea mult sughiţ şi prea mult vin,
micţiunea avusese loc, însă doar pe cracul interior al pantalonului.
Văzând isprava, Nae deveni mulţumit că nu crease probleme în plus
securistului de la masa lui şi în acelaşi timp îşi manifestase făţiş protestul
faţă de privarea libertăţii de a ieşi afară. Brusc, Sultanul se opri din recitat
şi, după ce aprecie încruntând din ochi întrega situaţie, îi ordonă răstit lui
Filipan:
- Te rog să-l conduci afară pe nesimţit! Comandă-i un taxi şi trimite-l
acasă! Radu, şovăind, îl luă pe Nae de sub braţ, nu înainte de a-l ruga cât
putea de discret:
- Bagă-ţi testicolul în pantalon ca să putem ieşi!

164
 Mircea Brenciu

Darie, care privise plin de interes întreaga scenă, îl plesni pe umăr pe

Boitor şi spuse:
- Nu mai era mult şi făcea şi un rahat. Trezeşte-te George, trezeşte-te
Grigorii!, dulce et decorum est pro patria mori!
La masa lui, Jerpelini scria cu o frenezie de neoprit. Darie chemă picolul
şi îl rugă:
- Du-i te rog scribului ăluia de acolo o frapieră goală. Foarte curând o să
vomite tot. Şi dacă n-o s-o facă aici, mai bine pentru voi, mai rău pentru noi.
Boitor găsi de cuvinţă să intervină:
- Cred că e timpul să cam ieşim.
- Ce, eşti prost? Mai e de muncit pe aici.
- Lasă-l pe Grigore să păzească până ne întoarcem de la toaletă, că de-aia
are epoleţi.
Colonelul sesiză intenţia celor doi, îi privi întunecat şi-i ameninţă:
- Nu care cumva să daţi vreun telefon, că e vai de capul vostru!
- Stai liniştit, Grigore. Lui Alexandru ameninţările nu-i vin de la scriitori,
îl împunse cu degetul Magheru.
Când cei doi ajunseră în dreptul lui Jerpelini se opriră preţ de câteva
secunde. Poetul Mişu îşi închise brutal coperţile caietului şi îşi aşeză
protector mâinile peste ele.
Darie îl întrebă râzând mânzeşte:
- Vei fii tu de acord, dragă Jerpelini, să-ţi aşezăm desupra acestei mese o
placă de marmoră? „Aici a muncit şi a creat marele scriitor în viaţă, Mişu”.
Măi băiete, n-ai să te consacri niciodată, fiindcă în poezie nu se aplică
stilul conspirativ.
Cei doi îşi continuară traseul fără a lua în seamă bâiguielile grafomanului.
La toaletă era înhesuială, semn că restaurantul avea şi marfă şi clienţi destui.
Pişoarele erau ocupate, cabinele aşişderi. Oglinzile mari de deasupra
chiuvetelor te obligau întodeauna să te priveşti cu atenţie.

165
 Cu masca pe figură

O cât de mică suspiciune cu privire la starea ta generală era cu precizie

confirmată de aceste minunate dotări ale luxoasei vespasiene. O frizură
rebelă, vreo pată de ruj pe faţă, un nas murdar, o urmă de grăsime pe
cravată, toate acestea putea fi constatate cu claritate pentru a fi corectate
imediat. Din păcate, oglinzile nu arătau niciodată dacă erai beat, ba
din contră, ascunsele surse luminoase ce le încadrau, scoteau în evidenţă
prospeţimi ale chipului nemai relevate până atunci. Asemenea oglinzi nu
se găseau decât acolo şi poate de aceea era singurul loc unde bărbaţii
deveneau brusc cocheţi. Din acest motiv, coada de la pişoare avea o viteză
de rotaţie mai mare decât cea de la oglinzi. Dar cei doi scriitori nu se
grăbiră să se admire în superbele cristaluri veneţiene. O micţiune imperioasă
le întunecase orice viziune estetizantă, cu atât mai mult cu cât excesele
narcisiace puteau avea loc numai în afara oricărei presiuni. Se uşurară în
tăcere, ca într-o complicitate ocultă. Boitor sparse primul tăcerea lor:
- Mă, ai observat că o băşică plină e mai rea decât o durere de măsea?
Darie mormăi ceva ininteligibil şi se duse să se spele pe mâini. Îşi ridică
în sfârşit chipul spre oglinda din faţa sa. Încetă să se mişte şi, peste orice
altă surpriză, exclamă tare şi limpede, pentru urechile tuturor:
- Securitatea asta s-a înfiltrat peste tot. Chiar şi în conştiinţele noastre.
De-aia când sunt beat nici nu mai ştiu ce grad am! Alcoolic, desigur...
Un râs grav, amplu, străbătu toaleta de la un cap la altul. În spatele unei
uşi de cabină se auzi o bufnitură, urmată de o înjurătură:
- Dumnezeii mă-tii, Gicule, nu trage! Nu trage, n-auzi? Nu trage apa,
mă, că mi-a căzut proteza în budă!
Ca la un semn, toată lumea ieşi afară. La masa la care trudise de zor
Jerpelini, nu mai era nimeni, iar la cea rotundă se mai găsea doar Filipan,
care se întorsese între timp.
- Pune-ne, Radule, câte un şpriţ, că e plină locanta asta de poponari şi de
turnători, exclamă Boitor cu dezgust.

166
 Mircea Brenciu

La un moment dat lui Radu i se păru că cineva îi umblă la picioare.

Se aplecă sub masă şi avu în faţă imaginea trăznitoare a Sultanului, pitit
în patru labe, ca un căţelandru în căutare de oase.
- Ce faceţi? întrebă speria Guşteru. Baiasid puse un deget la buze şi şopti:
- Psst, sunt în misiune! Hâc...Doamna aceea blondă de la masa din
dreapta...Cheam-o la dans ca să pot ieşi în decor.
Îi făcu cu ochiul şi îşi fixă o grimasă tâmpă şi hazlie, apoi smulse colţul
napronului din mâna lui Radu şi se adăposti şi mai grijuliu ca înainte.
Filipan avu presmţirea că este, fără voie, actorul unei farse de proporţii
uriaşe. Îşi privi prietenii de lângă el şi se întrebă dacă şi ei trăiesc acelaşi
lucru. Gândi că hazul lor nu este altceva decât revoltă, protest şi o cale mai
uşoară de a rezista acelor vremuri halucinante. Se ridică, împins de un
resort interior şi se îndreptă spre masa blondei. Dar, înaintea lui, un domn
îmbrăcat „la patru ace” o şi invitase la dans. Nu mai era de făcut nimic.
O dorinţă adâncă, imensă, de a pleca acasă cât mai repede îşi făcu loc
cu forţa în sufletul tânărului.

«««

Î n birou era linişte deplină. Pe masa de lucru a colonelului nu se afla nici o

hârtie, doar două telefoane posace şi un calendar tip agendă. Un fişet
metalic şi o sofa completau sobrietatea acelei încăperi. Guşteru descoperi
aproape amuzat că singurul obiect care colora austeritatea cazonă a
biroului era tabloul lui Ceauşescu. O uşoară nelinişte îi domina totuşi
fiinţa, în ciuda faptului că fusese primit încă de la poartă cu amabilitate.
Faptul că nu trebuia să aştepte pe hol venirea lui Baiasid îi oferea lui
Radu uşoara satisfacţie că este respectat ca gazetar al unui ziar de partid.
El, Radu Filipan, nu se simţea ca un „nimeni”, iar prezenţa lui aici era o
consecinţă a încrederii în persoana lui.

167
 Cu masca pe figură

Desigur că va colabora cu ofiţerul în măsura în care ştia într-adevăr ceva, dar

era convins că prea multe date nu-i i-ar putea furniza în legătură cu ameninţarea
adresată lui Ioan Alexandru. Şi totuşi, nesiguranţa din sufletul lui vibra ca
o coardă întinsă. Dar dacă ceva din „Regele păstorit” avea o consonanţă
ideologică pe care el o scăpase şi acum i se va arăta că a greşit...
Cu acest poem dramatic încercase să justifice, cu modestele lui puteri literare,
superioritatea maselor în faţa istoriei încremenite. El, Radu Filipan, era cu
poporul, era cu revoluţia proletară! El scrisese altfel decât lingăii literaturii
contemporane, fără ode leşioase şi fără dovezi de netăgăduit adresate partidului
şi conducătorului prea-iubit. Nu îl iubea pe Sadoveanu, deşi nu o mărturi-
sise niciodată în public, îl dojenea pe Arghezi pentru duplicitarismele sale, îi
dispreţuia pe Vadim Tudor şi, parţial, pe Adrian Păunescu, dar risipirea lirică
în exces faţă de conducătorul ţării şi faţă de partidul comunist provoca un efect
invers. Toţi ceilalţi rapsozi ai vremii erau o apă şi un pământ. Rămâneau pentru
eternitate un Nichita, un Marin, un Alexandru, un Darie...Iar el, Radu Filipan,
a scris totuşi altfel, poate mai prost, dar mult mai sincer. Nu a putut să dedice
partidului nicio poezie, cu atât mai mult Secretarului general, şi nu fiindcă nu
a vrut acest lucru, dar pur şi simplu nu i-a mers inspiraţia în această direcţie.
„Să scrii, dragul tatii, numai ce simţi, numai ce te îndeamnă bucuria creaţiei!”,
îi spunea adeseori Pappy, bunicul lui, a cărui voce îi răsuna şi acum în urechi
ca o încurajare, dar şi ca un semnal al îngrijorării lui sporite. Da, colonelul
avea un motiv în plus să-l bănuie de anumite ieşiri, atâta timp cât nu a ieşit
public niciodată cu vreun elogiu la adresa conducătorilor iubiţi. Apoi îşi aminti
de proastele lui relaţii cu redactorul şef şi constată cu groază că s-ar putea
să existe şi aici o explicaţie a prezenţei lui aici, în sediul Securităţii. Uşa se
deschise şi în încăpere intră o tinerică drăguţică foc.
- Bună ziua la toată lumea, îl salută ea de parcă în încăpere ar fi mişunat
zeci de guşteri. V-am adus o cafea fierbinte, domnu’ Radu. Tovarăşu colonel
soseşte în câteva secunde.

168
 Mircea Brenciu

- Săru’mâna, îngăimă Radu suprins de plăcuta apariţie.

Un zâmbet fermecător se aşternu pe chipul femeii, care lăsă cafeaua
şi părăsi încăperea precum venise. Radu se ridică de pe scaun şi se
îndreptă spre fereastră. Constată cu uimire că de la înălţimea la care se afla
putea vedea acoperişul casei lui părinteşti şi, în plină grandoare, dealul
copilăriei, splendid luminat de un soare generos şi tandru. Se simţi deodată
singur şi istovit. Nici nu auzi când în spatele lui se deschise din nou uşa.
- Să trăieşti, măi băiete!
Radu se întoarse şi-l văzu pe Sultan râzând din toată gura, în ciuda
cearcănelor negre de sub ochi.
- Arăţi cam obosit, copile! Ai ajuns târziu acasă?
- Destul de târziu...
- Ei, ce zici de mine? După ce ne-am despărţit, am mai stat o oră acolo.
Aveam probleme. Ştii tu, de când mai văzut într-o poziţie mai nefirească...
Blonda aceea este o persoană foarte periculoasă, cu atât mai periculoasă
cu cât mă şi cunoştea. Apoi, ajuns acasă m-am apucat să-ţi citesc capodopera.
Te felicit, ai talent, dar nu prea le ai cu adevărul istoric. Regele ăsta al tău nici
nu merită pomenit, darămite să scrii un poem dramatic despre el.
- Dar bine, eu...
- Să ştii că ai stârnit un adevărat scandal!
- Credeţi-mă, nu am vrut să...
- Faptul e consumat deja. Dumneata ai aruncat o piatră şi zece nebuni nu
ştiu cum s-o scoată din adâncul apei. Numai că apa e tulbure rău, măi băiete!
Sultanu se aşeză pentru a-şi trage suflarea. Cu un ton blând, părintesc,
continuă:
- Eu sunt profesor de română şi îţi dai seama că am competenţă în a aprecia
valorile literare autentice. De asemenea, pot să decelez neghina de grâu,
cum se zice.. Talent ai, dar eşti dezorientat idelogic şi cultural. Pune mâna pe
citit şi studiat, măi băiete, şi abia după ce eşti tobă de carte apucă-te să scrii.

169
 Cu masca pe figură

- Ţi-ajunge exerciţiul zilnic de la ziar. Literatura este o chestie grea, plină

de responsabilitate, iar cei fără chemare se autoelimină. Singuri sau...
ajutaţi. Ai ocazia să alegi. Rămâi în literatură ori te duci dracului să te
îmbeţi în fiecare seară cu nenorociţii ăia, care mi-au albit părul în cap în
ultimul hal. Apropo, domnule Radu Filipan, spune-mi, de ce l-ai ameninţat
cu moartea pe poetul Ioan Alexandru?
Guşteru încremeni. La o asemenea acuzaţie înfiorătoare nu se aşteptase.
Avu aceeaşi senzaţie irepresibilă de defecaţie pe care o mai simţise
când citise în cenaclu. Îl copleşi imediat un intens sentiment al vinovăţiei
făptaşului, dar după ce un avertizor interior îi aminti instantaneu că,
ori de câte ori se petrecea un eveniment negativ în vreo colectivitate
în care se afla şi el, prelua aproape întodeauna în sinele său culpa
colectivă, făcând mari eforturi în a se opri de la a recunoaşte public
ceea ce, de fapt, nu făcuse.
- Spune-mi, de ce l-ai ameninţat pe poetul Ioan Alexandru?, repetă ofiţerul
cu vocea întărită.
Radu Filipan reuşi, cu un efort supraomenesc, să-i răpundă:
- Eu nu am putut face aşa ceva... fiindcă Ioan Alexandru este creştin. I-am
văzut crucea!
- Crucea mă-tii! Ce cruce ai văzut tu?
Radu înmărmuri a doua oară.
Nu avea nici un argument în apărarea lui. Nu se mai putea eschiva
gravei acuze aduse de colonel.
- Uite care e situaţia, măi băiete, continuă ceva mai stăpânit Sultanul.
Anul acesta îţi începi studiile la Academia „Ştefan Gheorghiu”. Vrei să te
faci gazetar profesionist. Dar dacă eu îţi stric dosarul personal eşti un om
terminat pe tot restul vieţii. Ai înţeles?
Guşteru dădu prosteşte din cap semn că a înţeles şi încercă să schiţeze
un zâmbet de acceptare.

170
 Mircea Brenciu

- Ai aici două coli de hârtie. Una e goală, iar pe alta se află un text.
Dacă vrei să rămânem prieteni şi să n-ai probleme în viitor, fiindcă noi ştim
bine din ce fel de familie te tragi, atunci copiezi textul cu pricina şi, după ce îl
bagi bine la scăfârlie, îl semnezi. În cazul în care refuzi acest lucru, atunci nu
îţi rămâne decât să dai o declaraţie despre modul în care l-ai ameninţat pe
marele poet. Ai singura ocazie a vieţii când poţi alege în deplină cunoştinţă
de cauză: agonia sau extazul. Oricum, eu am metode de a scoate de la tine
tot ce vreau, dar te consider un intelectual cu chemare spre marea creaţie
şi de aceea nu doresc să fac apel la anumite metode de forţă. (Ridică din
nou tonul) Şi bea cafeaua aia, ce naiba, că s-a răcit de tot! (Continuă apoi
mieros.) Eu plec, dragul meu, pentru câteva minute. Te rog, fă ce ţi-am spus.
Fii înţelept şi alege varianta optimă pentru tine! E spre binele tău.
Ieşi pe uşă, dar se întoarse pentru câteva secunde, doar atât cât să
precizeze:
- Ţi se mai spune şi Guşteru, nu-i aşa? Eu ştiu foarte multe despre tine
şi familia ta. Pentru unele chestii ar cam trebui să-mi fii dator. Uite, spre
exemplu, într-o anume zi, când toată lumea era tunsă în plină stradă, tu ai
fost ferit de o asemenea ruşine publică. Ia gândeşte-te, cine altul ar fi putut
da ordin miliţianului să te lase în pace? Ei, hai c-am plecat. Vin repede
înapoi, te rog, aşteaptă-mă!
Trecură minute bune până ce Radu se decise să se aşeze la masă.
Într-adevăr, Sultanul aşezase două coli pe tăblia biroului şi un pix. O luă
pe cea scrisă şi o citi îndelung. Căzu pe gânduri.
O nouă teamă, subtilă şi perfidă, i se strecură în suflet. Simţea cu
limpezime că astăzi, aici, i se joacă poate cartea vieţii. Deşi i se părea
ciudat că tocmai Securitatea va trebui să-i decidă soarta. Era ca şi cum i
se luase temporar libertatea. Simţi o uşoară revoltă. Pricepu că este vorba,
de fapt, despre un şantaj mai mult sau mai puţin voalat. Era mai conştient
şi mai vigilent ca niciodată.

171
 Cu masca pe figură

În minte îşi făcu loc „cu coatele” vocea gravă a lui Adrian Hamzea:
„Turnatul şi rahatul, iată noul blazon al neamului nostru! Să ciocnim pentru
fericirea de a fi român!” Îşi mai aminti apoi că îl întrebase deunăzi pe Darie
Magheru dacă are idee câţi turnători există în România. Răspunsul a fost
cumplit: „Nici Securitatea nu ştie exact. Nu delatoria e gravă, ci numărul
celor care o fac. Trebuie să ne dea de gândit disponibilitatea deosebită
a românilor pentru delaţiune, ca şi cum acest lucru ar ţine de o vocaţie
naţională. Conştienţi că astfel ar trăi mai bine, românii îngroaşă rândurile
celor cu această dezolantă preocupare, ajungându-se astfel la promovarea
teoriei că turnătoria este un modus vivendi românesc”. Ar mai fi vrut să-l
întrebe pe bunul lui prieten dacă şi el, Darie Magheru, este turnător, dar
parcă intuindu-i dorinţa, scriitorul l-a întâmpinat cu un răspuns stupefiant:
„Uneori, când sunt beat şi mă uit în oglindă, nu ştiu care din noi doi e securistul”.
Rezistenţa în faţa Securităţii era ori inutilă, ori apanajul nebunului; ceea ce
Darie Magheru reuşea prin excelenţă. Radu Filipan pricepu că nu are nici o
şansă, că va trebui să semneze angajamentul. El nu putea simula nebunia,
iar cariera lui stătea agăţată doar de o semnătură. Se decise.
Începu să scrie pe coala albă cu litere mici şi tremurânde: „ANGAJAMENT.
Subsemnatul Filipan Radu, fiul lui Iosif şi al Ştefaniei, născut la data de
07.03.1953 în Oraşul Stalin, domiciliat în strada Libertăţii nr.16, de
profesie ziarist, mă angajez să sprijin în mod secret şi organizat
organele de securitate în scopul prevenirii, descoperirii şi lichidării oricăror
infracţiuni îndreptate împotriva securităţii statului, printr-o colaborare secretă
şi organizată. Mă angajez să informez în mod real despre orice fapte
îndreptate împotriva securităţii statului indiferent de persoane sau grad
de rudenie. Materialele pe care le voi furniza le voi semna cu numele
conspirativ «Panaradu»”.
Puse data şi se pregăti să-şi depună la capătul de jos al angajamentului
frumosu-i autograf, când deodată o silă subtilă i se strecură în viscere.

172
 Mircea Brenciu

„Doamne, din clipa în care semnez devin şi eu un turnător... Nimic din

această lume nu îmi va spăla neputinţa de a mai trăi altfel decât sub
semnul delaţiunii permanente! M-aş mai putea uita eu în ochii bunicului
meu, căruia îi datorez bruma de ambiţie de a trăi liber într-o lume sufocată,
el bunicul, care a stat în puşcărie 6 luni ne judecat numai fiindcă spunea
bancuri despre «prietenii şi tovarăşii sovietici», el care nu a primit din 1947
nici un leu drept pensie, deoarece fusese într-o vreme directorul unui ziar,
pe frontispiciul căruia scria «Organ de luptă împotriva bolşevismului». Pe
cine ar fi trebuit să trădeze el, Guşteru, care de-abia de-acum ar fi nevoit
să se târe cu nemernicia unei reptile flămânde după tot felul de informaţii?
Pe mama lui să toarne, pe bunica lui, pe amantele care vorbesc singure
când fac dragoste?” Radu îşi lua capul în mâini şi începu să ofteze adânc
şi dureros. Un gol imens i se pogorî în suflet şi se lăsă lovit în plin de o
cumplită revelaţie: «înseamnă că nimeni din această ţară nu poate accede
în nicio funcţie de răspundere fără acceptul instituţiei pe care cu oroare o
vizitează el acum». Concluzia veni brusc de la sine, firesc şi revoltător în
acelaşi timp: „Biet popor român, nu mai ai nici o speranţă!”
Privi din nou pe geam dealul copilăriei, acoperişul coşcovit al casei
părinteşti şi avu dorinţa uriaşă să fugă imediat din această clădire, să nu
mai ştie nimic, să nu îşi mai dorească nimic... Cu un gest aproape brutal,
se întoarse spre a rupe „Adeziunea” în zeci de bucăţele.
Realiză speriat că aceste resturi de hârtie trebuie să dispară imediat,
dar nu găsi nici o soluţie. Geamul era blocat de o plasă deasă de sârmă,
soba era sigiliată, aşa că singura posibilitate de escamotare rămânea în
buzunarele lui.
Nu avu timp să şi le îndese, că uşa se deschise brusc, iar în încăpere
pătrunse tânăra femeie.
- Doriţi ceva, domnu’ Filipan? A, nu-i nevoie să vă umpleţi buzunarele cu
resturi, daţi-mi-le mie, că le arunc eu!

173
 Cu masca pe figură

Lui Radu i se strecură în minte bănuiala că a fost urmărit tot timpul, că

nu le-a scăpat securiştilor nici o mişcare de-a sa, şi un fior de spaimă îl
electriză. Acceptă fără nici o urmă de reţinere să i se ia ciorna ruptă a
îndoielilor lui, dar nu deschise pumnul stâng, în care rămaseră cocoloş
câteva hârtiuţe.
Respiră aproape uşurat când femeia îi puse în faţă o altă coală albă de
hârtie.
- Ştiu că vă mai trebuie, dacă vreţi s-o refaceţi, aşa că vi-o las pe masă.
Dar nu aţi băut cafeaua. Acuma e rece. Dacă doriţi, vă aduc alta.
- Nu, nu, îngăimă Radu. Oricum nu prea mai am timp să stau. Avem azi
cu redacţia o acţiune prin oraş şi nu pot lipsi. Vă scriu ce am de scris şi
apoi plec repede.
- Dar tovarăşul colonel a zis să-l aşteptaţi...
Cu infinite precauţii, Radu îndrăzni:
- Dacă nu cumva sunt arestat, atunci vă rog...
- Bine, bine, am să-l informez la telefon că sunteţi grăbit, îl mai asigură
tînăra femeie, după care ieşi.
Cuprins de nerăbdarea plecării, Radu se apucă să scrie febril:
„DECLARAŢIE. Subsemnatul Filipan Radu, ziarist la organul Comitetului
judeţean PCR «Gândul nou», domiciliat în str. Libertăţii nr.16, fiul lui Iosif
şi al Ştefaniei, declar că nu am cunoştinţă despre împrejurările în care
ar fi fost ameninţat cu moartea poetul Ioan Alexandru, potrivit afirmaţiilor
tov. colonel Baiasid Grigore, eu fiind în acea perioadă de timp la restaurant
alături de scriitorii Darie Magheru, George Boitor, Adrian Hamzea şi
Nae Stoie. Menţionez că nu am părăsit anturajul nici măcar un minut
în intervalul în care se afirmă că s-ar fi comis fapta şi nici comesenii mei.
Ca o dovadă că nimeni nu s-a ridicat de la masă este şi faptul că tov. Stoie
a urinat chiar lângă masa noastră din sala mare a restaurantului. Semnez
şi susţin cele declarate”.

174
 Mircea Brenciu

Lăsă hârtia pe masă, se ridică şi ieşi grabnic din încăpere. Pe lungul

culoar nu era nimeni. Când ajunse la capătul lui pentru a coborî scările,
auzi din spate vocea cunoscută a frumoasei securiste:
- Să ştiţi că am vorbit cu tovarăşul colonel. A zis că puteţi pleca.
Bună ziua! Când ieşi în stradă, Radu constată că până în acea clipă
nici nu respirasede fapt, că aerul din biroul colonelului fusese gelatinos şi
irespirabil. O adâncă îndoială mai persista undeva într-un ungher al
intimităţii lui, dar libertatea imediată îl făcu să triumfe.
Deschise pumnul şi descoperi în el două fâşiuţe de hârtie pe care citi
cu greu: „ANGAJAMENT: Subsemnatul Filipan Radu, fiul lui...” Se uită
în urmă şi i se păru că un individ suspect îl urmăreşte. Băgă repede
hârtiuţele în gură şi le înghiţi. Opri, apoi, un taxi:
- La frizeria 130 din cartierul Florilor, comandă uşurat Filipan.
Operaţiunea organizată de redacţia ziarului local, „Bacşişul dezonorează!”,
începu şi pentru Guşteru

«««

T ransfăgărăşanul este o lucrare pe cât de îndrăzneaţă pe atât de

inutilă în anumite perioade ale anului. Trebuie să ai o mare precauţie
ca şofer să îl străbaţi, fiindcă pericolele te pândesc la tot pasul. Tăiată în
stânci, şoseaua parcă îşi sfidează ascensiunea, o ascensiune pândită în
permanenţă de pericolul unei prăbuşiri iminente, fie de sus, de unde pot
pica oricând bolovani peste capetele drumeţilor, fie de jos, din structura unui
terasament consolidat peste voinţa naturii, unde surparea poate interveni
tocmai atunci când ţi-e lumea mai dragă. Să nu te prindă ploaia ori ceaţa
că eşti terminat dacă nu te opreşti din drum până la trecerea furiei, ori până
când vizibilitatea creşte la peste 10 metri. De aceea, aventura străbaterii
acestei artere din creierul munţilor este posibilă doar şase luni pe an,
celelalte şase însemnând iarnă şi, deci imposibilitatea deplasării.
175
 Cu masca pe figură

Când a fost începută investiţia s-a pornit de la premiza că acest

drum are o valoare strategică deosebită şi astfel se realizează o legătură
rapidă între Ţara Făgăraşului şi fostul Regat, dar din cauza iernilor
lungi această motivaţie cade. Şi atunci ce altă explicaţie să aibă această
dorinţă de a arunca banii pe stâncile Făgăraşilor? Poate spaima
lui Ceauşescu în faţa eternităţii. Poate terapia psihozei acestuia prin
construirea de monumente megalitice după modelul faraonilor convinşi
şi ei că spaimele existenţiale pot fi atenuate la umbra piramidelor.
Un popor sărman cu un conducător paranoic, iată cea mai blestemată
mixtură posibilă!
Ei bine, această „epocală realizare a «Epocii de aur»” trebuia vizitată
de grupul de ziarişti de la „Gândul nou”, la fel cum viitorul le va
rezerva şi alte „pelerinaje”, ca de pildă la Canalul Dunăre-Marea Neagră
şi, ceva mai târziu, la Casa Republicii din Capitală. Jurnaliştii trebuiau
să se încarce cu tonusul marilor realizări revoluţionare ale poporului,
ale căror mentor nu era altul decât „geniul Carpaţilor” şi, aşa inspiraţi
cum vor deveni, să îşi reverse întreaga lor energie creatoare asupra celor
ce le citesc sistematic ziarul. O asemenea „metafizică a socialismului”
avea menirea de a-l crea pe noul Demiurg, acel viţel de aur de Scorniceşti,
în faţa căruia 20 de milioane de indivizi să se prosterneze convinşi
că noua religie îi va duce direct în R.A.I., adică România Anilor Involţi,
cum prea bine le spunea „poetul de familie” cu glas gros de cantautor
comunist. Adulaţia faţă de eroul magic (peltic) al neamului românesc
devenea astfel rugăciunea zilnică a românului, repetată sistematic şi
perfid pe toate căile, până într-acolo încât să nu mai existe nici o reacţie în
faţa demolării bisericilor şi a alienării unor preoţi, iar sindromul reflexului
condiţionat colectiv al existenţei cetăţeanului standard din România
socialistă să se declanşeze doar la „dangătul clopotului P.C.R. (Partidul -
Ceauşescu - România)”!

176
 Mircea Brenciu

O asemenea inerţie naţională a determinat convingerea lumii civilizate în

genere, că cel mai lesne popor de înstăpânit poate fi cel al românilor, care
iată, pentru a-şi contrazice condiţia măruntă, comite din când în când, cu
eforturi de massă groteşti, inutile acte megalitice.
În autobuz era cald şi bine. Se aflau aproape toţi ziariştii, în frunte cu
secretarul de partid Ion Iancu. Nu lipseau Leon Kats, Emil Radu,
Adin Melinte, Valerică Panciu (prin mila partidului, „trădătorul” a fost
mutat tot în cadrul ziarului, la „secţia de scrisori şi sesizări”), Emil
Hlidan, Hector Ascaridu, Bella Covaciu, Daniel Doftanu (de la revista
locală de cultură), Nelu Iordan, Adrian Spados, noul venit Mitică
Ionescu, Edith secretara...
Veniseră câteva soţii de gazetari, iar Doftanu îşi aduse şi puştiul, simpaticul
şi isteţul Aurel, mascota întregii echipe de turişti. Guşteru venise şi el însoţit
de noua lui prietenă Alina, o felină brunetă, studentă la drept. Lipseau
tovarăşii Fetidu, oprit la partid pentru analiza asupra acţiunii „Bacşişul
dezonorează”, Alexandru Ţipirig, bolnav, Ion Sobieţki şi Ion Preutu, plecaţi
la Bucureşti cu sarcini. Erau cu toţii 20 de persoane pentru o plimbare
spre adâncul unor măreţii fără seamăn, fiecare pregătit pentru a degusta
din fructul triumfului uman asupra sălbăticiei naturii. Era drumul care va
amprenta decisiv destinul unora dintre pasagerii acelui autobuz - o rablă
nou-nouţă, capodoperă a inteligenţei tehnice româneşti.
Kats, care se aşezase pe locul ghidului găsi de cuviinţă să anunţe:
- Pe tot parcursul ne vom opri ori de câte ori e nevoie, mai ales că femeile
sunt mai sensibile. Dar nu vom abuza cu staţionările fiindcă drumul e lung,
iar deseară va trebui să ajungem acasă. Vom mânca, dacă vreţi, la colec-
tiv. Adică fiecare pachet personal cu merinde va fi depus la fondul nostru
centralizat, unde Edith, gospodină neîntrecută, va gestiona întreaga noastră
avere. În ceea ce priveşte băuturica, vă rugăm să fiţi temperaţi. Cred că se
aude acolo în spate, nu-i aşa, tovarăşi?

177
 Cu masca pe figură

În spate era gaşca „lupilor tineri”, adică Taşcu, Hlidan, Iordan, Spados,
Melinte şi Filipan. Spre nefericirea secretarului general de redacţie deja
circula, pe sistemul circuitului închis, o anume butelie. Nelu Iordan îi întinse
lui Kats sticla, dar acesta se strâmbă cu dezgust:
- Cum puteţi bea la ora asta?
Iordan trase o duşcă sănătoasă şi replică:
- Uite aşa...
Până să se termine primul recipient, până să se inventarieze merindele,
autobuzul ieşise deja din oraş. Dintr-un rucsac cineva scoase un termos cu
cafea. Se aprinseră primele ţigări.
- Vă rugăm nu fumaţi, e un copil aici!
Dar cei din spate nu auziră. Erau cuprinşi de o anume febră a ineditului,
iar un insolit nonconformism domina întreaga lor atmosferă. Tinerii jurnalişti,
încinşi de rachiul dimineţii, spuneau bancuri. Şi nu se fereau nici de cele
cu consonanţe politice. Dezinhibarea pleca de la premiza că ei, toţi, sunt
o familie unită, că nu există nici un risc şi că sticla cu rachiu e ca un fel de
pipă a păcii.
Ştiţi la ce frizer m-am tuns în timpul raidului?, întrebă Melinte. Ei bine,
tocmai ungurul nostru, autorul declaraţiei antologice cu morcovul şi şefa
de cadre. După ce m-a tuns, Szereday frizerul, mi-a trântit una de am
crezut că pic jos: „Domnu’ ziarist, la mine un tuns costă 5 lei, dar fiecare
mai dă ceva în plus”. Îi zic: „Eu îţi las afişul acesta pe care scrie că bacşişul
dezonorează. Te rog să-l lipeşti deasupra oglinzii dumnitale!” Ce credeţi
că face escrocul? Scoate din sertar o bucată de carton pe care era deja
scris în cea mai „curată” limbă românească: „Noi nu primişi bacşim!”
Cineva din cooperativă i-a avertizat despre raidul nostru, spuse Taşcu.
S-au apucat toţi să-şi confecţioneze afişe cu ciubucul, aşa încât la ora la
care ne-am prezentat pe la ateliere, propaganada vizuală era deja pusă
la punct, iar lucrătorii avertizaţi să fie corecţi.

178
 Mircea Brenciu

- Pe Văduva l-a întâlnit cineva?, întrebă Filipan. Se aşternu o clipă de tăcere.

- Chiar aşa, despre Văduva Ion nu ştie nimeni nimic?, insistă retoric Taşcu.
- După rezultatele raidului nostru se pare că singura realizare a fost că
ne-am tuns cu toţii după modelul redactorului şef, constată Hlidan. În ceea
ce-l priveşte pe Radu, era gata tuns la ora controlului nostru.
- Erai chiar aşa de beat, Radule, de te-au batjocorit ca pe ultimul golan?,
întrebă Spados cu ironie. Chiar aşa, du-te te rog şi cheamă-l pe Kats până
aici în spate!
Când se întoarse cu secretarul general de redacţie, Guşteru constată că
băieţii desfăcuseră încă o sticlă cu băutură. Leon Kats, prins de verva găştii
în care intrase, întinse mâna după butelie şi trase o duşcă zdravănă.
- Să nu mă puneţi să cânt ceva, că sunt afon de tot! îi avertiză el.
- Tov. Kats, spuse Spados, spuneţi-ne şi nouă, la ce a folosit toată manevra
cu frizeriile. Ce naiba trebuie să scriem, că am găsit totul în regulă?
- Avem o serie de reclamaţii ale oamenilor muncii... Vom scrie pe
marginea lor în aşa fel încât măsurile care se vor lua să aibă o justificare.
Kats clipi des şi continuă:
- Vă fac o mărturisire, dar, vă rog, aici să rămână!
Mai trase o înghiţitură de-i clipoci proteza de plăcere. Continuă pe un
ton aproape conspirativ:
- Se vor lua măsuri destul de drastice. Preşedintele cooperativei va fi înlocuit,
iar pe linie de partid va avea loc o adunare generală extraordinară de
alegeri.
- Şi cine va noul preşedinte?, întrebă nerăbdător Hlidan
- O bună cunoştinţă de-a unui coleg de-al nostru. Este vorba despre
tovarăşa Ţoiu Elena, şefa cadrelor de la cooperativă, iar secretar de partid
va fi Fosea Sultana. Lider sindical va fi ales... ia să vedem, ghiciţi? Va fi
ales Văduva Ion!
- Cineeee??!! exclamară cu toţii în cor.

179
 Cu masca pe figură

- De ce vă miraţi? E un om capabil, deşi am auzit că e cam bolnav, are

nişte chestiuni cu nervii. În ceea ce priveşte aruncatul drapelului roşu, nu
sunt decât nişte scorneli.
- Ale cadristei, nu-i aşa? întrebă enervat Melinte
- Te-ai îmbătat, prietene. Hai, vino în faţă lângă nevastă-ta şi bea o cafea
fierbinte, îl îmbie Kats.
Autobuzul îşi urma nestingherit drumul. Ajunseră dincolo de oraşul
Făgăraş. La bordul autobuzului cineva se căznea să cupleze microfonul,
fiindcă una din neveste avea de gând să cânte nişte romanţe. Filipan îşi
aşeză capul pe umărul Alinei. Fata mirosea frumos, ca un tei înflorit. Părul
lung şi negru îi scotea în evidenţă albiciunea unei feţe mereu încărcate de
lumina curiozităţii. O anume grabă în reacţii şi o nepotolită tendinţă de a
zâmbi din orice, făceau din Alina o prietenă şi o interlocutoare aproape
perfectă.
Mereu îndatoritoare, fata îşi făcuse loc în viaţa lui Radu firesc şi fără
emoţie. În ciuda insistenţei ei de a fi mereu pe placul tânărului, Guşteru
nu îşi putea reprima gândurile tandre pentru cealaltă, atât darnică până
la absurd, care îi găzduia seară de seară toate dezlănţuirile imaginaţiei
lui erotice; femeia totală era pentru Radu acea unguroaică formidabilă,
transformată de la ureche până la picioare în obiectul adoraţiei lui nestăvilite.
Se întrebă dacă o iubeşte, dar răspunsul lui interior fu negativ.
Şi totuşi, femeia asta îi era cu atât mai necesară cu cât simţea că este
singura terapie a eşecurilor lui. Până la Eva iubise viaţa ca pe un parc
frumos, în ciuda sărăciei în care se născuse, dar odată cu ea văzu ce
înseamnă descoperirea, pasiunea şi uitarea de sine. Primele palme ale
vieţii, primele şuturi în dos, le primise de când lucra la ziar, şi încet-încet
concluzionă că viaţa nu e un drum presărat de roze, că odată cu intrarea
în adâncul voluptăţilor profesiei, nimic şi nimeni nu îi ofereau şansa de a se
păstra la fel de nealterat ca înainte.

180
 Mircea Brenciu

Doar ea, Eva, căreia îi încredinţase tot adevărul existenţei lui, continua
să-i fie insulă de lumină şi verdeaţă, chiar dacă, pervers, răsunau uneori
hohote triviale în mijlocul acelei naturi ideale. Radu învăţase noţiunea
de sex total, din care cauză îl mustrau uneori sechele de conştinţă
pentru unele abateri de la regula jocului. Iniţiativa aparţinea întodeauna
Evei, iar el o urma ca un căţeluş excitat la culme. Chiar şi în discuţiile lor
post-erotice, Radu îi respecta opiniile, însuşindu-şi-le. La urma-urmei,
Eva era mai vârstnică cu aproape 5 ani. Şi iată-l în această excursie
cu o altă fată, nevinovată de trăirile lui...Cu gândul la sânii mari ai
Evei tânărul intră într-o discretă erecţie, asupra căreia mână Alinei
fu condusă ca din întâmplare. Alina îl privi mirată şi îşi retrase mâna, nu
fără a-i zâmbi cu înţelegere. După ce pârâiră enervant, difuzoarele din
plafon începură să funcţioneze. Se auzi vocea lui Kats:
- Ne apropiem de satul Cârţişoara, unde vom face un popas la casa
memorială. Până atunci, romanţe cu tovarăşa Felicia!
Şoseaua se bifurca larg în punctul de despărţire a direcţiei spre Sibiu.
Dacă pe tot parcursul excursiei, Munţii Făgăraşului însoţiseră autobuzul
pe partea lui stângă, acum, după părăsirea drumului principal,
ziariştii s-au trezit frontal cu imaginea ameninţătoare a mirificului masiv
muntos. Senzaţia că vor fi înghiţiţi de balaurul stâncos devenea tot mai
evidentă. Cerul pierduse din transparenţă şi se revărsă ca o cerneală ce
tindea să-i înece pe temerarii ce îi încercau solitudinea. Când Kats exclamă
„am ajuns!”, Radu îşi ridică alene capul de pe umărul generos al Alinei.
Dincolo de parbriz descoperi imaginea unei căsuţe strivite sub un imens
acoperiş de şindrilă. Coborâră cu toţii pentru dezmorţirea oaselor, dar
curiozitatea îi împinse până lângă poarta pe care scria „Casa memorială
Badea Cârţan”.
- O fi având toaletă muzeul ăsta?, întrebă una dintre doamne
Şi fiindcă nu răspunse nimeni, pătrunseră cu îndrăzneală în curte.

181
 Cu masca pe figură

Pe veranda deschisă, chiar sub acoperişul foarte jos al casei, pe

un raft dublu, erau expuse sute de statuete din pământ ars: ţărani,
negustori, muzicanţi, domnitori, preoţi, ţigani, căruţe cu boi, vulturi în
zbor, urşi, cerbi, o întreagă galerie de figurine minuţios executate şi cu un
deosebit simţ al naturalului. Se opriră surprinşi în faţa frumuseţii inedite
a acelor mici lucrări de artă, în timp ce exclamaţiile de plăcere nu mai
conteneau.
- Or fi de vânzare?, se auzi o voce din grup.
- Parcă doreaţi la WC!, se răsti Ion Iancu.
Peste întreaga suflare a „Gândului nou” se aşternu, ca un cearceaf
alb şi spumos, sentimentul că sunt fără voie actorii unui exerciţiu de
admiraţie. Discret şi tăcut, uşa casei se deschise şi în pragul ei apăru un
bătrân. Adus din spate, moşul părea scund, dar sumanul maro din postav
ce-l acoperea pe toată lungimea trupului recompunea această imagine
a staturii lui. Un ceva măreţ şi un ceva umil trimiteau această înfăţişare
în plina imagine a unui tablou decupat din cartea de istorie a şcolilor
primare. Un bătrân atât de simplu după vorbă, după port...Cum de altfel,
pentru o completă imagine tipică, moşul avea o barbă albă şi stufoasă
de monah, doar că mustaţa-i răsucită ca a lui Ţepeş era neagră şi părea
ciudat să întâlneşti pe faţa aceluiaşi om două vârste deodată. Între
statuetele amorfe din raft şi omul cel viu din faţa gură-căscaţilor nu era nici
o diferenţă. Ba da, moşului celui viu îi tremurau uşor mâinile şi, da, da,
îi vibra la fel şi glasul:
- Bine aţi venit! Pe mine mă cheamă Cârţan. Vă aflaţi în casa acelui Toma
Necredinciosu al neamului, a celui ce a îndrăznit să-şi caute trecutul, dus
şi întors, pentru a descoperi menirea în această lume a poporului din care
face parte.
Grupul de ziarişti murmură în cor un salut indefinibil. O anume neîncredere
începu să-i domine.

182
 Mircea Brenciu

Modelul turistic românesc cuprindea într-însul şi acele spectacole

regizate pentru epatarea turiştilor, precum haiducii „atacând” în plină
pădure, sau „pogorârea” vreunui Dracula de pe un turn întunecat...
aşa încât, auspiciile sub care debutase acest prim contact nu se arătau a
fi din cele mai reale cu putinţă. Lui Radu i se păru că bătrânul are perucă,
dar decise că personajul din faţa lui nu e lipsit de talent actoricesc.
Moşul redeschise uşa şi pătrunse în adâncul răcoros al casei, neuitând
să se mai întoarcă odată spre musafiri, îmbiindu-i să-l urmeze. Intrară
cu toţii pe rând cu stinghereală şi neîncredere şi îşi descoperiră gazda
aşezată pe o lăicioară, într-un colţ al încăperii, meşterind de zor. Într-o
copaie largă, aflată pe podea, se afla o massă diformă şi păstoasă de
lut galben. Bătrânul Cârţan avea în mâini o bucată din acel material auriu
şi, pe şorţul pe care şi-l aşezase în poală, începu să modeleze primele
contururi.
- Luaţi şi pipăiţi cu mâna lutul acesta! Veţi simţi pe dată frisonul originar
şi ideea Facerii.
Dar nimeni nu îndrăzni să atingă pasta de pământ, care parcă pulsa
de nerăbdare să capete forme, să fie atinsă măcar de sugestia unei
mângâieri umanizante. Mâinile lui Badea Cârţan nu mai tremurau de
loc. Sub privirile fascinante ale oaspeţilor, între degetele abile ale moşului
începură să apară preformele viitoarei fiinţe de lut.
- Acum voi modela un ziarist, că nu am în galeria mea aşa ceva, glăsui
bătrânul ca pentru sine.
Gazetarii se priviră uimiţi unii pe alţii fără să priceapă de unde îi venise
moşului informaţia despre meseria lor.
Începură să ia contur trunchiul, braţele şi capul, în timp ce degetele
osoase şi lungi se mişcau neîncetat într-o îmbrăţişare deplină cu
materialul de culoarea soarelui. Se auzi din nou, ca dintr-un adânc,
vocea bătrânului:

183
 Cu masca pe figură

- Ştiţi ce e lutul? El este temelia lumii, dar poate fi şi rahatul ei, dragii mei.
Mama Natură purifică şi lasă curat acest material din care se fac statui şi
cărămizi. Eu, din acest lut purificat fac ţărani, lăutari, beţivi, filosofi şi chiar
ziarişti. Din punctul de vedere al creatorului am toate puterile, mai puţin
cea a însufleţirii lor. Lutul, dragii mei, nu este altceva decât exprimarea unei
ciclicităţi naturale. Din ce e făcut omul şi ce rămâne din om? Rămâne ceea
ce nu poate duce cu sine în lumea de dincolo, unde lutul nu are niciun fel
de acces. Totul în afară de Duh şi Suflet este putrefact. Între grotescul lutului
şi diafanul spiritului nu ştim mai nimic, fiindcă toate stările ţin de strict de
cunoaşterea noastră extrem de limitată. Şi totuşi, o anume graţie, o emoţie
a trecerii, un regret ori o dâră de iubire sau ură, ceva rămâne după ce
trupul rămâne lut nefiinţat. Din acelaşi material ţi-ai construit în timpul vieţii
statuetele conştiinţei, talentului şi culturii tale. Ai la îndemână toată
imensitatea pământului pentru a-l modela după gândurile tale. Ţi se dezvoltă
în cap ideea că ai putea să fii o fiinţă aleasă, cu însuşiri deosebite, numai
fiindcă ai o anumită înţelegere despre viaţă. Şi dacă mai ai ceva chemare
şi talent te poţi îmbolnăvi de paranoia, dar dacă nu încalci prea tare
regulile Bibliei, atunci vei reuşi să dai câte ceva lumii din care faci vremelnic
parte. Este singurul mod în care te întâlneşti pe pământ cu Dumnezeu! Sau
poate cu mila Lui desăvârşită faţă de tragedia şi deşertul pătimirilor umane,
aceste pătimiri care râmân să umple haznalele lumii acesteia, să crească
munţii de lut ai trecerii noastre, din care iată ce rămâne. Din când în când
apare câte un nebun ca mine care se joacă cu umilul material, încercând
să reconstruiască lumea după închipuirea lui. Şi dacă seamănă cumva
cu părticica de lume pe care a dăruit-o Domnul cu marea lui bunătate
înseamnă că putem vorbi despre har şi chemare.
Bătrânul se opri din uluitorul său discurs pentru a-şi concentra atenţia
asupra figurinei din mâinile sale. Continuă apoi să vorbească pe un ton
uşor iritat:

184
 Mircea Brenciu

- Cum aş putea aspira la o altă mântuire atâta timp cât aici în ţara mea
singura şansă ce îmi mai rămâne ar fi martiriul. Fără vorbe, fără filosofie,
fără gesturi mari... O moarte definită ca fiind protestul final împotriva
Cezarului admis. Dar poţi fi ucis într-un anonimat absolut şi atunci gestul
tău nu mai are valoare de exemplu. Ştiţi voi cât de urât pute frica? Câinii te
muşcă imediat când îţi adulmecă spaima. Să mori aruncat în vreun canal,
fără ca reacţia mulţimilor să-ţi ateste gestul. Din frica morţii fără scop apare
laşitatea, renunţarea, inutilitatea gestului. Şi uite aşa putem observa cum
din lut venim şi în rahat ne întoarcem, domnilor!
Hohotul de râs al bătrânului poznaş, care izbucni într-un mod straniu,
avu darul să-i şocheze pe unii dintre jurnalişti.
- Să revenim, deci, la ideea lutului modelat şi la modelator. Ce altceva
este un popor care admite cu seninătate că întodeauna „capul plecat sabia
nu-l taie”? Nu cumva lutul neamului nostru pute? Că de-aia am plecat la
origini, la Roma, să văd lucrarea facerii noastre.
Bătrânul scoase un icnet scurt şi aşeză figura antropomorfă pe etajera
de aşteptare.
- Domnilor, ziaristul e gata!
Superba statuetă reprezenta un bărbat cu o mână în buzunar, în timp ce
în cealaltă, întinsă graţios, ţinea o pană. Faţa, ridicată spre dreapta sugera
inteligenţă şi era dominată de un zâmbet maliţios, ajutat şi de unul din ochii ce
stătea întredeschis şmechereşte. O anume impresie de cinism domina întreaga
fizionomie, fapt ce îl determină pe Filipan să aibă o reacţie de antipatie.
- Domnule Cârţan, aveţi un curaj nebun să vorbiţi aşa despre eroicul nostru
popor! Aţi spus că aţi plecat în lume să vedeţi de unde ne tragem. Şi aţi
aflat că originea noastră de la Râm e!
- Da, originea noastră e sănătoasă. Din păcate, de atunci şi până acum
au fost mari întreruperi.
- Dar suntem latini şi azi!... exclamă Radu.

185
 Cu masca pe figură

- Latini care fug de maica lor. Popoare care trebuie să fie judecate
nu după talentele şi slăbiciunile lor, nu după virtuţile şi rateurile lor
momentane, ci după ceea ce au produs pentru a lăsa posterităţii. Pentru
noi, cei de aici, rezultatul, iată-l, se află chiar în înfricoşarea cu care îmi
ascultaţi dreptul la opinie. Noi, cei de azi, suntem acelaşi lut de totdeauna,
dar nepurificat şi de aceea el nu e galben, ci roşu. Pământul din care e
făcută fiinţa valahă este uşor de modelat, exact ca materialul acesta cu
care poţi face ce vrei. Nu, nu vă uitaţi în copaie, uitaţi-vă la voi! Iar dacă
acest pământ nu e curăţat de impurităţi capătă un miros fetid, care îl poate
goni pe Creator. În aceste condiţii, cu un astfel de lut nu se poate lucra
decât cu masca pe figură. Din nenorocire, în România sunt prea mulţi atei
pentru o ţară atât de mică...
Ultimele cuvinte ale bătrânului avură darul să-i îngrozească pe toţi. Într-o
panică generală, grupul de gazetari, cu însoţitoare cu tot, se îmbulzi spre
ieşire de parcă un incendiu uriaş urma să se declanşeze în acea încăpere.
Bătrânul continuă să lucreze fără a lua seamă la panica generată de
discursul său.
Ca magnetizat, Radu Filipan rămase pe loc, deşi o spaimă lăuntrică
îl stăpânea lacomă.
Bătrânul ridică privirea şi-l văzu. Un zâmbet amar îi lumină chipul.
În ciuda curiozităţii sale morbide, Guşteru simţi dorinţa să renunţe, pentru
a evita o nouă confruntare cu bătrânul, asupra căreia ştia precis că nu îi
poate face faţă.
O anume irizare de căldură descoperi în ochii moşului ca o încurajare
Zâmbi şi el ca semn că a înţeles.
Dintr-un ungher, Badea Cârţan scoase un măr roşu, superb, mirosind a
rai şi i-l întinse.
Radu luă fructul şi ieşi în fugă din acel templu al tainei şi al adevărului
rostit.

186
 Mircea Brenciu

Auzi în urma lui cuvintele bătrânului ca un fel de rămas bun:

- La început a fost Dumnezeu, apoi lumina cuvântului care ne-a definit
lutul. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om
şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Doar duhul
omului pleacă, pe pământ rămâne lutul, care miroase urât atunci când
refuzăm să credem toate acestea. Nu trebuie să uiţi niciodată!
Autobuzul dădea semne de nerăbdare. Filipan se sui din mers, nu înainte
de a adăposti mirificul fruct într-unul dintre buzunare.

«««

C abinetul secretarei cu propaganda, tovarăşa Elenescu, era plin la

ora aceea. Analiza situaţiei create în urma deselor reclamaţii şi
sesizări ale oamenilor muncii cu privire la cooperativa „Higiena” devenise
imperios necesară.
Recenta descindere prin unităţi a redactorilor „Gândului nou” nu adusese
date noi, dar observaţia că frizerii şi coaforii sunt elemente socio-
profesionale aparte, nivelul lor politic şi ideologic fiind mai scăzut,
devin o problemă pentru societate dacă nu se iau măsurile preventive
corespunzătoare. Frizerii care emit judecăţi de valoare false pot contribui,
cu voie sau fără de voie, la crearea unui curent de opinie străin năzuinţelor
pe care trebuie să le aibă poporul. Un frizer scăpat de sub control poate
deveni un perfid duşman al ţării şi al partidului. Azi arunci steagul, iar
mâine îl împuşti pe Secretarul general, Doamne fereşte!
Documentele puse la dispoziţia biroului judeţean de către organele de
securitate din fondul arhivistic specific şi din cel operaţional ne vorbesc
de la sine despre o activitate bine pusă la punct, în general, sub aspectul
muncii cu cadrele în cadrul cooperativei.
Secretara judeţenei flutură în faţa asistenţei cele câteva dosare care
dovedeau cele spuse.
187
 Cu masca pe figură

Alături de ea se mai aflau tovarăşii Dumitru Cristian, Ioan Roşu,

Vasile Fetidu, Ion Sobieţki, Ion Preutu, şi, ca invitată specială, Ţoiu Elena,
şefa cadrelor de la „Higiena”.
Intr-un colţ, aştepta tăcut şi ameninţător, tovarăşul Priceputu de la
comitetul central, care i-a avertizat că nu va interveni decât cu totul şi cu
totul excepţional.
- Aşa încât, continuă secretara Elenescu, doresc pe scurt să reiau tema
analizei noastre de astăzi. Primul semnal a fost scrisoarea tovarăşului
Pincovici Matei, directorul fabricii de ciment, din care aflăm că, la o anumită
unitate a cooperativei, difuzorul instalat pe perete este frecvent închis, mai
ales în timpul ştirilor. Autorul acestui gest grosolan este un anume Văduva
Ion, frizer, fost şef de unitate. Desigur, unele din referinţele legate de acest
personaj au mai multă sau mai puţină subiectivitate, în alte cazuri este
vorba despre răzbunare chiar. Apar reclamaţii şi anonime legate şi de alte
persoane din această instituţie, cum ar fi de pildă reclamaţia cetăţeanului
Mironiuc Petre împotriva propriei soţii, Mironiuc Fosea Sultana. La cererea
noastră, ofiţerul care răspunde de cooperativă, împreună cu şefa cadrelor,
ne-au raportat că reclamata este un cadru de nădejde, deci că nu e cazul să
ne alarmăm. Dar, atenţie, o nouă sesizare este adresată de acelaşi Mironiuc
conducerii cooperativei, care îi eliberează o caracterizare a soţiei acestuia,
ceea ce este o încălcare a indicaţiilor de partid. Caracterizările se eliberează
numai la cererea oficială a anumitor organe şi nicidecum persoanelor
particulare. Acest lucru a dovedit că la nivelul conducerii există deficienţe.
În colţul lui, tovarăşul Priceputu tuşi zdravăn şi avertizator.
- E vorba despre conducerea „Higienei”, desigur, se corectă la timp
secretara judeţeană.
Toată lumea îşi continuă grabnic respiraţia, întreruptă de lipsa de precizie
a tovarăşei. După acest oftat general, Vasile Fetidu încercă să intervină:
- Încă nu v-am dat cuvântul, tovarăşe redactor şef!, îl somă vorbitorea.

188
 Mircea Brenciu

- Vă rog, vă rog, vreau să ies puţin până afară!, insistă Fetidu.

- Nu iese nimeni, aşa că abţineţi-vă!, hotărî energic secretara. Vă rog
să nu-mi mai conturbaţi şirul logicii evenimentelor, aşa cum s-au petrecut
ele. Deci, să recapitulăm: la redacţia ziarului nostru de partid soseşte pe
căi oculte o declaraţie adresată conducerii cooperativei şi nu conducerii
ziarului, semnată de un anume Szereday Eugen, şi el tot frizer, în care
îşi declară atitudinea ireverenţioasă faţă de şefa cadrelor, tovarăşa Ţoiu
Elena, aici de faţă, în timpul campaniei agricole. Nu ar fi nimic grav până
aici, dar aflăm că acest lucrător este printre puţinii care îşi permit să îi ia
apărarea lui Văduva Ion, în jurul căruia se ţese toată tevatura. Iată deci, un
al doilea ins-problemă în doar o singură întreprindere. Deci Văduva face
prozeliţi! Pericolul devine evident. Cum ajuns această hârtie de uz intern la
ziar rămâne să stabilim ulterior, dar este demnă de remarcat oportunitatea
cu care ne-a informat fostul redactor şef, tovarăşul Drăgănoiu, a cărui
pensionare o regret enorm, fiindcă a fost într-adevăr un activist deosebit.
Aşa că, tovarăşe Fetidu, nu te mai foi pe scaun, dacă nu vrei să-mi stric
impresia definitiv despre dumneata.
Numai că, bietul Vasile, se găsea într-o suferinţă groaznică. Sechele
mai vechi îi provocau crampe galopante în abdomen. Băuse cafeaua de
dimineaţă, ca de obicei, pe stomacul gol. L-a avertizat de atâtea ori
nevastă-sa: „măi Vasile, într-o zi ai să te caci pe tine, dacă nu ai grijă cu
regimul ăsta!” Ea, biata, nici nu ştia că el o comisese deja. Nu i-a spus
nevestei niciodată că ajunsese redactor şef mulţumită unei purgaţii năvalnice,
eroare ce a însemnat adevărata lui promovare. Dar o greşeală acum, în
plină şedinţă la judeţeană, ar fi însemnat decapitarea lui definitivă. Sau mai
ştii, vreo altă suire în rang, că doar tovarăşul Priceputu este aici, de faţă.
- Buuun, să mergem mai departe, continuă tovarăşa. Din alte depoziţii,
reclamaţii şi referate aflăm că acest Văduva Ion este foarte încrezut şi
îngâmfat, nu are nivel politic deloc ridicat.

189
 Cu masca pe figură

- Ei, vedeţi, de aceea l-a şi lăsat soţia, glumi stupefiant tovarăşul Priceputu,
care, observând că nu râde nimeni, continuă împăciuitor:
- Eraţi atât de concentraţi încât am considerat că e potrivită o glumă acum.
La semnalul tovarăşei secretar toată lumea începu să râdă.
- Cred şi eu, tovarăşe Priceputu, spuse ca din senin Sobieţki, fără nivel
nici o familie nu rezistă.
- Corect, fu de acord secretara judeţenei de partid. Dar hai să continuăm
analiza! Adineauri, când m-am referit la nivelul lui Văduva citasem din
declaraţia numitului Feher Victor, care mai zice altceva şi mai grav:
„Văduva Ion crede că adevărata conducere a cooperativei este vechiul
patron şi în acest sens face propagandă îndemnând şi pe alţii să facă
greutăţi conducerii cooperativei. După cum îl cunosc eu nu este ataşat
regimului nostru, deplânge şi azi trecutul când se câştiga bacşiş gras…”
Observaţi, stimaţi tovarăşi, că avem de-a face cu un element cu adevărat
retrograd, periculos, care atrage şi pe alţii în această manieră perfidă
şi, care, în contact cu diverşii clienţi, poate deveni un propagator al
capitalismului în ţara noastră. Urmare a anchetei desfăşurate la nivelul
unităţii, Văduva Ion este suspendat din activitate timp de 15 zile. Între timp,
în urma dispoziţiilor comitetulul judeţean, ziarul „Gândul nou” îşi începe
ancheta proprie, dar nu rezultă din aceasta că ar exista şi alţi indivizi
de teapa lui Văduva, ba mai mult, în ziua controlului era pusă la punct
propaganda vizuală, lucrătorii au fost corecţi cu încasările şi nici unul nu
a cerut ciubuc, cu excepţia lui Szereday, care, însă, se consideră că a fost
doar o glumă. Toate declaraţiile oamenilor muncii de la această instituţie
au confirmat că oamenii sunt revoltaţi că au în rândurile lor un asemena
individ indisciplinat şi veros, tiran şi lipsit de scrupule în familie şi în societate.
Măsurile luate de conducerea cooperativei au fost blânde şi lipsite de
eficienţă, iar organizaţia de partid şi cea sindicală au demonstrat că nu
stăpânesc instrumentele de operare în asemenea situaţii limită.

190
 Mircea Brenciu

Vasile Fetidu îşi luă faţa în mâini şi strânse din dinţi cu o forţă ieşită din
comun, cu aceeaşi forţă cu care se chinuia să nu se lepede în chiloţi, căci
prea mare era presiunea la care se afla supus. Nu mai auzea nimic din
cele ce se petreceau în jurul său. Un singur gând, ca o obsesie nebună,
îl îndreptăţea să creadă că va rezista, deşi sentimentul exploziei era
iminent. Şefa de secţie judeţeană îşi continua nestingherită pledoaria fără
să bănuiască ce fel de tragedie avea loc în proximitatea ei.
- Această emulaţie demascatoare în rândul cooperatorilor capătă proporţii
serioase în momentul în care Boros Vasile, fostul şef de cadre, lasă la partid o
referinţă decisivă despre Văduva, care iată, confirmă întreaga evoluţie a acestui
individ. Văduva este dat afară şi din sindicat, ceea ce este o greşeală, fiindcă
absenţa colectivităţii organizate din viaţa omului declanşează ori întreţine spiritul
anarhic. Concluziile prezentate de ziar sunt clare. Cooperativa este, totuşi,
solid ancorată în realităţile noastre socialiste, iar cazuri izolate precum ale lui
Văduva şi Szereday nu pot clinti demnitatea acestei instituţii. De aceea, nu cred
că este cazul să se ia măsuri drastice. Tot ce se va reflecta în ancheta ce va fi
dată publicităţii va fi legat de curăţenia de la locul de muncă, de aprovizionarea
cu materiale specifice autohtone şi eliminarea importurilor. Nu trebuie să-i
uităm pe lucrătorii de la „Higiena”, care au dat un important sprijin organelor
de miliţie în timpul acţiunii de masă pentru eradicarea parazitismului şi a
zecilor de pletoşi de pe străzi. Frizerii au făcut faţă cu cinste avalanşei de
derbedei surprinşi de miliţie pe străzile oraşului, au muncit ore în şir fără să
încaseze nici un ban pentru cooperativa lor. Ştiţi, de asemenea, că printre
pletoşii de pe stradă a existat şi un lucrător al ziarului, tovarăşe Fetidu?
Redactorului şef i se întrerupse deodată suferinţa. Ca prin minune,
crampele îi dispărură, mintea i se limpezi pe dată, iar o dorinţă vivantă
de a râde îl copleşi instantaneu:
- Aşa e, tovarăşa secretar!, răspunse cu patos Vasile. Avem şi noi derbedeii
noştri, dar timpul nu e pierdut pentru a face ordine.

191
 Cu masca pe figură

- Cu toate acestea, continuă netulburată tovarăşa, secretariatul judeţean

de partid a hotărât schimbarea conducerii cooperativei şi a secretarului de
partid. Va fi numită pe funcţia de preşedinte tovarăşa Ţoiu Elena, aici de
faţă. Iar la viitoarele alegeri, va fi pusă în fruntea organizaţiei de partid
tovarăşa Fosea Mironiuc Sultana. Promovarea femeii în societate trebuie
întărită, după cum bine ne-a indicat Secretarul general al partidului. În
ceea ce-l priveşte pe acest Văduva Ion...
- Va fi ales preşedintele sindicatului, exclamă neîntrebat Sobieţki.
- De unde ştiţi?, îl interogă Priceputu.
Sobieţki dădu din umeri încurcat.
- Într-adevăr, ne-am gândit şi la această variantă, pe care o vom supune
atenţiei, după ce tovarăşul Văduva îşi va încheia tratamentul la clinica
de neuropsihiatrie, unde este în prezent internat la cererea sa, îi informă
tovarăşa scretară.
- Iar dacă nu se va face sănătos, va fi ales preşedinte de sindicat peste
nebunii din spital, glumi Priceputu cum numai el ştia, râzând în hohote,
acele hohote care răsunau amplu şi „demn”, de parcă se loveau de pereţii
de marmoră ai vreunei judecătorii în care sentinţele rămâneau nepronunţate,
dar executate, iar holurile din faţa acestei săli a paşilor pierduţi rezonau
cuprinse de vibraţia acestui ecou, poate doar aplauze şi ovaţii, stingătoare
de incendiu nefolosite, rânjete şi flori, foarfece şi lame de ras, un tablou
cu un plachiu uriaş, flori şi imnul naţional, trei culori cunosc pe lume,
alba-neagra şi albastra, trăiască lupta pentru pace, spanac, mult spanac,
salam cu soia, drapele roşii şi tricolore cât vezi cu ochii, femeile bătrâne de la
azil, flori multe şi coşuri încărcate cu telegrame, domne’ uite un helicopter,
cătuşele sunt potrivite pentru mâinile lui, hohote de râs în săli ample de
marmoră, mici dureri înăbuşite...
... Mici dureri înăbuşite simţi din nou Fetidu în abdomen, dar se calmă
când auzi:

192
 Mircea Brenciu

- Sunteţi liberi, tovarăşi!

Când să iasă, Vasile se auzi strigat:
- Tovarăşe redactor şef, mai rămâi câteva secunde!
Lui Vasile i se păru că îi crapă burta de durere, prea se înecase în propria-i
neputinţă.
- S-a stabilit lista celor care pleacă anul acesta la academie, la ziaristică.
Este vorba despre tovarăşii Daniel Doftanu şi Liviu Comşulea, ultimul vine
direct din uzină. Acelaşi traseu ca al dumneavoastră... În ceea ce-l priveşte
pe Filipan, se amână trimiterea la facultate fiindcă va trebui să-şi facă şi el
stagiul de un an ca muncitor într-o secţie industrială. Şi-apoi, am înţeles că
nu prea sunteţi mulţumit de el...
- Un bezmetic, tovarăşa secretar. Dar nu mă las până nu îl trezesc la
realitate. Bine că mi-aţi dat mână liberă. Aş dori să vă întreb, dacă îmi
permiteţi, de ce nu s-a discutat azi grava abatere a lui Văduva, care a
aruncat pe jos drapelul partidului?
- Cred că aţi fost greşit informat. O asemenea abatere nu există. Vă
rog ca în două zile maximum să daţi drumul la materialul cu ancheta de
la „Higiena” conform indicaţiilor primite. La revedere!
Abia în stradă, Fetidu realiză că se simte perfect. Era fericit mai ales că
reuşise să-şi domine reacţiile viscerale. Asta însemna pentru el putere şi autocontrol.
El, Vasile Fetidu, nu mai putea fi doborât de nimeni şi de nimic. Se bătu cu
mâna paternal pe abdomen şi consimţi că tot ceea ce este în el are valoare
incomensurabilă, fiindcă persoana lui a devenit un tot unitar, acea fiinţă cu tărie
de monolit, de care partidul are atâta nevoie. O transpiraţie amplă îl inundă şi
simţi că în jurul lui miroase a ceva deosebit. Se uită pe tălpi şi constată că nu
călcase în nimic compromiţător. Îşi continuă drumul lui triumfal, aproape fără să
mai respire, fiindcă emoţia ce-l cuprinsese era caldă, aburindă şi atât de intimă...

«««

193
 Cu masca pe figură

D espărţirea de Badea Cârţan avusese loc abrupt. Unii dintre gazetari

îşi reproşau că au răbdat pea mult pentru a asculta inepţiile moşului,
iar unii începură să facă glume pe seama nebuniei de a spune lucuri interzise
unor persoane străine. Leon Kats îşi exprimase nedumerirea legată de posibila
călătorie a bătrânului la Roma, că doar paşapoarte nu se dau oricui. Şi apoi,
să laşi pe mâna sceleratului această casă memorială, părea un alt aspect
anormal. Unui astfel de om i se crease posibilitatea să se adreseze sutelor
de turişti, să-i aiurească cu inepţiile lui istoriofobe, cu efecte de necontrolat
asupra pericolului dezinformării şi a mistificării eroicului trecut românesc. Ca
şi în cazul frizerilor, iată că mai există şi alte categorii profesionale scăpate
de sub ochiul vigilent al partidului. Comentariile erau atât de aprinse, încât
nimeni nu mai avu timp să observe peisajul în continuă schimbare, în timp
ce autobuzul făcea eforturi susţinute pentru a se păstra într-o mişcare cât de
cât continuă. Şoseaua părea agăţată între cer şi pământ, iar lumea ireală
pe care o străbăteau stătea strivită între imensele stânci, gata-gata să se
prăvale în hăurile fără fund. La microfon, Daniel Doftanu citea epigrame,
câte una pentru fiecare din colegii lui de drum, iar poantele picau perfect
pe tipologia fiecăruia din gazetari. Începu să circule din nou o sticlă din
mână în mână. Radu Filipan, aşezat cuminte lângă Alina, privea înfiorat pe
geam, fără să urmărească zumzetul colegilor lui. Se simţea mic şi nevolnic
în faţa măreţiei muntelui, în faţa absurdităţii de a străbate o şosea aproape
imposibilă. Tresări când, la o curbă foarte închisă, zări o stâncă imensă
cu trăsături umanoide. Ba mai mult, găsi în formele acelei pietre uriaşe un
anume contur ce aducea cu... Doamne Dumnezeule, piatra aceasta e statuia
Moşului! Privi cu intensitate mărită masivul din faţa lui şi îl întrezări pe Badea
Cârţan, într-un gest de aplecăciune în faţa cerului. Lângă el Alina aţipise, iar
în împrejurul lor remarcă dezolat că se află o şleahtă de beţivi pusă pe glume
şi farse. Nu departe de scaunul lui îl descoperi pe Nelu Iordan tăcut şi trist.
Acesta îl săgetă cu privirea şi făcu un semn discret spre imaginea de afară.

194
 Mircea Brenciu

Zâmbea într-un fel ciudat. Erau singurii care îl văzuseră pe Moşul din
stâncă, iar nebunia acestei iluzii trebuia să deţină o relevanţă tainică. Radu
îşi aminti de mărul din buzunar şi se gândi să muşte din el, în speranţa că
va descoperi în inima fructului marea taină a fiinţării acelui straniu personaj
contemporan cu ei. În difuzoarele din plafon se auzi vocea lui Kats care îi
anunţă că au ajuns la Bâlea.
Într-adevăr, masa luată în colectiv este un lucru superb. Fiecare cu
contribuţia lui culinară pentru o generoasă expoziţie cu degustarea pe loc.
Popasul de o jumătate de oră, la acel hotar dintre lumi, a avut darul de a
revigora întreaga ceată amorţită de spleen şi băutură. Coborând spre Curtea
de Argeş, autobuzul parcă se cabra de plăcere, dovedind că destinul unor
asemenea maşini era să coboare întruna. Popasul la monumentele Curţii de
Argeş li se păru un efort în plus, deşi li se sugerase că la Fântâna lui Manole
îşi pot pune o dorinţă secretă în timp ce-i beau apa. Nu mai era loc pentru
nimic, poate doar pentru graba de a reveni cât mai repede acasă din acest
periplu ce începuse să devină obositor, mai ales că se băuse cam multişor.
În stânga şi în dreapta autobuzului defilau lanuri frumoase de porumb.
Se însera, lumea era apatică. Mulţi adormiseră chinuiţi pe scaunele acelea
incomode. Se auzi o voce feminină, care îl rugă pe şofer să oprească.
- Vă rog, vă rog, preciză Kats. Este ultima oprire înainte de a ajunge acasă.
Autocarul opri chiar la mărginirea unui falnic lan de păpuşoi, în mijlocul
căruia te puteai ascunde fără probleme. Uşa se deschise şi primul care păşi
pe pământ fu Ion Iancu. Făcu trei paşi spre lan şi, deodată, se scufundă până
în glezne în solul reavăn, care cedase greutăţii nu prea mari a secretarului de
partid. Încercă să-şi extragă piciorul stâng şi constată cu oroare că pantoful
îi rămase implantat într-o oribilă pastă cleioasă. Un miros violent izbucni
de sub pojghiţa deranjată de călcătura omului. Ion Iancu nu scoase nici o
vorbă, nu avertiză pe nimeni asupra pericolului care se abătuse pe capul
(picioarele) lui. Ba chiar, se întoarse curios să vadă cine îl urmează.

195
 Cu masca pe figură

Radu Filipan observă întreaga scenă şi exclamă fără nici o urmă de

sarcasm:
- Partidul a intrat în căcat!
Dar prea puţini avurtă timp să guşte remarca obraznică a Guşterului,
căci asistară la o altă scenă terifiantă. Puştiul lui Daniel Doftanu, nerăbdător
şi el, ieşi în fugă din autobuz, se înfipse cu toată puterea în masa aceea
vâscoasă şi, din pricina inerţiei, se întinse cât era de lung peste acea
măscărie depozitată în şanţul şoselei. Un urlet de spaimă îngheţă orice
zâmbet din partea celor care priveau pasivi prin geamurile autobuzului.
Copilul, prăbuşit în acea oroare, se ridică încet şi se uită dezorientat la
omul care ieşise înaintea lui. Cu precauţii infinite cei doi, sprijinindu-se unul
pe altul, se întoarseră câţiva centimetri spre scara autobuzului, implorând
parcă ajutor. Disperată, mama copilului, sări de pe locul ei şi îşi smulse
odrasla din şireata capcană aşezată împotriva hoţilor de ştiuleţi. Copilul
Aurel fu dezbrăcat pe loc până la piele. Duhoarea începu să se strecoare
prin toate cotloanele autobuzului cu o obrăznicie nemăsurată. Nu mai era
nimic de făcut. Cei doi fuseseră recuperaţi aşa năclăiţi şi fezandaţi cum
erau. Copilul începu să plângă încetişor, în timp ce mama lui îl ştergea cu
tot felul de ştergare. O deznădejde mai adâncă chiar decât stăpânitoarea
aromă dominantă îşi făcu loc printre pasageri. Le era tuturor milă de bietul
copil, victimă a perimatului instinct de proprietate al ţăranului român. Radu
Filipan îşi aminti de figură lipsită de orice sentiment a lui Ion Iancu din
timpul băii lui de picioare.
- Un comunist în căcat poate fi o exprimare a unei oarecari armonii.
Dar de ce, mama dracului, nu l-a oprit pe copil să coboare după el?!
Alina îi răspunse prompt, cu naturaleţea ei cuceritoare:
- Nu e, oare, partidul, forţa noastră conducătoare?
Temător, Guşteru îşi roti privirea în jur în speranţa că nu i-a auzit nimeni.
Doar Nelu Iordan îl intersectă cu un rânjet batjocoritor...

196
 Mircea Brenciu

Taşcu, Spados, Hlidan, Ascaridu, îşi prinseră nările între degete, iar
unele din femei împrăştiau cu generozitate jeturi prelungi de deodorant.
Atmosfera devenise irespirabilă. Acel amestec trăznitor de aromă de şanţ
şi sprayuri începuse să capete consistenţă materială. Cu geamurile larg
deschise autobuzul demară spre casă. Mai aveau de mers vreo două ore.
Suficient pentru a se lăsa pătrunşi, ca într-o deplină iniţiere, de insolenta
amuşinare rezultată din amestecul olfactiv cel mai şocant posibil, ca al unei
măşti potrivite de acoperit nevolnicia fiinţei umane.
Radu se căzni să suporte cât mai demn înnebunitorul drum de întoarcere
acasă. Observă că Alina nu reacţionează ca şi ceilalţi, că suporta totul cu
stoicism şi înţelegere. Simţi nevoia să-i mărturisească:
- În această lume, în afară de suflet, totul pute! Lasă-mă să-mi aşez faţa
între sânii tăi. E singurul loc din maşina asta care miroase frumos.

«««

T ovarăşul Priceputu era într-o dispoziţie excelentă. Faptul de a fi fost

rugat de către redactorul şef al „Gândului nou” pentru a-i acorda
o mână de ajutor, era de natură să-i garanteze un confort psihic deosebit.
Băi, tovarăşe Fetidu, partidul nu doarme niciodată, ţinu el să-l asigure.
Crezi dumneata că noi nu ştim totul despre cum merg treburile? Cum ar
putea Secretarul general al partidului să deţină strategia asta genială fără
oameni devotaţi ca mine şi, probabil, ca şi mătăluţă.
Fetidu strânse din buze la auzul acelui familiarism, fără a mai vorbi de
neîncrederea în devoţiunea lui faţă de şeful statului. „Că, la urma-urmei,
amândoi suntem absolvenţii aceleaşi academii, dar să-l văd, şi-a luat el
«licenţa» cu media zece ca mine?”
Îl cântări din ochi cu exigenţă şi concluzionă că e mai prudent să şi-l facă
şi mai apropiat. S-ar putea ca acest „mătăluţă” să fie mâna lui întinsă cu
amiciţie.
197
 Cu masca pe figură

- Eu, dragă tovarăşe Priceputu...

- Spune-mi, te rog, Georgel, aşa mă alintă prietenii...
- Eu, dragă tovarăşe Georgel...
Priceputu nu-şi reţinu nici de data aceasta zgomotosul râs.
- Pe tine cum te alintă prietenii?
- Soţia îmi zice Sile...
- Sile, Sile, Sile, repetă întruna activistul. Mda, adaugă prefixul „fo” şi vei
vedea că nu te mai avantajează acest apelativ nici în română, nici în maghiară.
Fetidu înţepeni. „Ăsta îmi cunoaşte dosarul. Să fiu prudent, să fiu prudent”.
Obsesia de a fi demascat începuse să îl obsedeze ca o durere de măsea.
- Apropo, ştii gluma aia cu cei doi maghiari care vin la oraş după
cumpărături? E grozavă. Unul din ei se numeşte Loţi, adică varianta
ungurească a lui Sile, celălat Gyuri. După câteva ore de plimbare bună
pe străzi îi apucă foamea. Ce să manânce, ce să manânce? Intrară într-o
măcelărie şi, când-colo, găsesc de vânzare nişte cârnaţi cruzi. „Domnu’
măcelar, chit costă asta kolbasz?” Omul le spune preţul. „Dar domnu’ draghe,
asta crude cum se munke?” Gestionarul se puse să le scrie pe o hârtie reţeta
de preparare şi le-o înmână odată cu kilogamul de cârnat. Cei doi plătesc
şi, înainte de a ieşi, Gyuri băgă cârnaţii în carâmbul cizmei, iar reţeta o
pune într-un buzunar la piept. Pe drum, un câine flămând miroase marfa,
se apropie hoţeşte şi-i fură omului cârnatul. „Mei Gyuri, mei, ala kukyo
a furat kolbasz!” Păgubitul cântăreşte bine situaţia şi răspunde calm:
„Lase Loţi, nu fie frică la tine, ala kukyo nu ştie munke, reţepta e la mine”.
Ei, ce zici?, întrebă Priceputu exersându-şi hohotele nestăpânite.
Fetidu râse şi el, dar subţire şi nu mai îndelung decât activistul partidului.
- Să ştii, Sile dragă, că dacă păstrezi secretul reţetei nimeni nu o să-ţi
mănânce nimic. Nici măcar cariera. Ai înţeles sper...Cine mişcă în front,
vine câinele şi îi papă tot, fără reţetă. Ei, hai să terminăm cu prostiile.
Spune-mi, cu ce te pot ajuta?

198
 Mircea Brenciu

Fetidu răsuflă uşurat că farsa s-a încheiat, prinse curaj şi spuse:

- În perioada de ultimă activitate a tovarăşului Drăgănoiu a fost adus în
redacţie unul, Filipan.
- Da, îl cunosc. E cel care a câştigat concursul interjudeţean de debuturi
în jurnalistică.
- Nu ştiu cât de bun a fost la concurs, continuă Fetidu, dar la această oră
stă ca un ghimpe în colectivul pe care îl conduc. Domnule, e atât de imbecil
şi atât de nepregătit, încât mi-e frică să nu afecteze acurateţea ideologică
a oamenilor mei.
- Hai, dom’ne, fii serios! Doar n-o să crezi că ai oameni atât de slabi
încât să se lase influenţaţi de un mucos.
- Eu vă propun, dragă Georgel, o confruntare directă cu individul.
Îl chemăm aici, îl analizăm şi luăm măsurile ce se impun.
Priceputu pricepu abia atunci că Fetidului îi sunt necesare sfatul şi
experienţa lui. Adevărata muncă cu oamenii nu se poate realiza cu una cu
două, iar el, ca instructor de partid, avea acest talent deosebit şi această
aplecare atentă spre slăbiciunile fiinţei umane.
Într-adevăr, Vasile Fetidu era un om de ispravă, dacă avea atâta
trebuinţă de experienţa lui, de valorile superioare ale partidului, pe care el
le deţinea.
- Sile dragă, chemă-l aici să vedem ce-i poate tărtăcuţa aia bezmetică.
Fetidu apăsă pe sonerie. Pe uşă apăru în grabă capul lui Edith
- Cheamă-l pe Filipan la mine!
- O trimit pe Marcela după el, că eu nu pot pleca de lângă telex.
Nu trecură nici trei minute că în încăpere năvăli Marcela. Era atât de
revoltată că uitase să lase mătura la uşă. Se îndreptă direct spre redactorul
şef şi, după cel îl scrută din ochi pe Priceputu, se aplecă la urechea lui
Vasile.
- Hai, spune tare, Marcelo, noi nu avem secrete aici!, insistă Fetidu.

199
 Cu masca pe figură

După ce fu încă odata încurajată din ochi, femeia se puse a turui fără
nici o pauză de respiraţie:
- Ştiţi ce mi-a spus derbedeul ăla de Filipan? Că sunt o turnătoare.
Vă rog să-l daţi afară pe golan! Eu, femeie muncită, cu copii şi bărbat, să
fiu jignită în halul ăsta...
Începu să plângă zgomotos de parcă i se dărâmase casa.
- Cum adică turnătoare!... Dumneata? se miră sincer Priceputu.
- Eu, şefului meu, îi spun totul. Ziarul acesta nu e un cuib de trântori.
Eu sunt datoare să-l informez pe tov. redactor şef cu ceea ce observ zilnic
prin redacţie. Doar nu era să tac ştiind că Filipan şi alţii ca el merg la băut
în „Bunker” în timpul programului.
Fetidu simţi nevoia să precizeze:
- „Bunkerul” este barul ziariştilor. Mai merg băieţii şi mai scriu câte un
articol în fugă între două votci. Eu le-am interzis s-o facă. Dar care e de fapt
orarul unui ziarist? Ei sunt activiştii judeţenei de partid, iar un activist nu are
niciodată timp liber. E lesne de înţeles că mai ciupesc şi ei din timp, dar cel
puţin ştiu de unde să-i iau când am nevoie de ei. Dar să ştiţi că acest lucru
nu stă în obiceiul redacţiei noastre.
- De ce nu merg la cantina partidului?, insistă Priceputu
- Fiindcă acolo votca se bea numai la protocol, răspunse obraznic femeia
de serviciu.
- Bine, bine, lasă-ne femeie, c-avem treabă. Du-te şi spune-i lui ăla să se
grăbească!
Tocmai atunci „ăla” pătrunse cu infinite precauţii în biroul copleşitor al
conducătorului ziarului.
- Aha, ai şi venit?, întrebă retoric Fetidu. Te rog să iei loc!
Femeia de serviciu îl fixă aspru din ochi pe Filipan, pufni şi ieşi, neuitând
să-i arunce din mers:
- La turnătorie ai să ajungi dumneata, nu eu!

200
 Mircea Brenciu

Priceputu se amuză destul de copios:

- Domnule, câtă dreptate are clasa muncitoare, zău aşa! Intuiţia ei de
om simplu şi cinstit a dus-o la concluzia că tânărul Filipan va trebui să se
schimbe pentru a-şi reconstrui demnitatea, să-şi reînceapa viaţa cu munca
de jos, la fel ca noi toţi, cei care azi suntem cineva în ţara asta! Dar după
cât travaliu, câtă energie, cât sacrificiu!...
Guşteru, aşezat pe scaun, nu înţelegea încă nimic din ceea ce se întâmpla
cu el. Era spectatorul unui recital, asupra căruia plutea cumplita bănuială
că va avea un final cel puţin dezastruos. Redactorul şef se hotărî că nu e
cazul să lungească prea mult întrevederea.
Procedă, totuşi, cu prudenţă:
- Tovarăşul Priceputu de la comitetul central, împreună cu mine, avem
sarcina să vă analizăm activitatea şi, în consecinţă, să vă recomandăm
unele măsuri în ceea ce vă priveşte.
Instructorul avu imboldul să intervină:
- Am auzit că aveţi o poreclă. Vi se spune Guşteru, nu-i aşa?
Radu aprobă tăcut din cap.
- Toţi avem o poreclă, un pseudonim. Dar românului, în general, i se zice
Bulă. Aţi auzit de Bulă? Ei bine, fiind elev de clasa a VIII-a, a participat la o
oră de educaţie cetăţenească, unde elevii au fost întrebaţi despre meseria
părinţilor lor şi despre ce doresc să ajungă când vor fi mari. Un copil a
zis că are tată medic, mamă profesoară şi vrea să ajungă aviator, altul că
are tatăl ţăran, mama casnică şi vrea să ajungă tractorist, iar Bulă a spus
că mama lui e Uniunea Sovietică, tata Iosif Visarionovici Stalin şi vrea să
ajungă orfan.
Pe Fetidu sunetele râsului năvalnic ale instructorului de partid îl surprinseră
cu mâna în nas. Se porni să râdă şi el aşa, cu degetul adânc înfipt spre
creier, până ce îşi aminti cu dezgust că, de fiecare dată când nevastă-sa
îl surprindea cu nara ocupată, îl întreba: „mai ai mult până sus, Sile?”

201
 Cu masca pe figură

Se opri brusc din simulacrul acela de entuziasm când observă că

Filipan nu schiţase nici măcar un zâmbet. Simţi atunci cea mai neagră
antipatie pe care putea s-o aibă faţă de un om. În clipa aceea deveni sigur
că va trebui să-l distrugă pe „mucosul ăsta nenorocit”, care stătea tâmp,
total nereceptiv la generoasele lor intenţii de a-l aduce pe calea cea bună.
Priceputu, deranjat de lipsa de participare a tânărului la efortul umorului
său molipsitor, renunţă să mai conducă ostilităţile. Fetidu simţi această
cedare şi îşi începu ofensiva:
- Tovarăşe Filipan, vă aflaţi aici, în faţa noastră, într-un scop bine
determinat. Vă atrag atenţia că nu avem nevoie de nicio explicaţie din
partea dumneavoastră în legătură cu unele abateri, pe care aţi reuşit să
le faceţi de când sunteţi angajatul acestui ziar. Pur şi simlu va trebui să vă
situaţi în faţa unui fapt împlinit şi să acceptaţi că nu sunteţi apt pentru
a urma cea mai înaltă şi mai responsabilă şcoală românească. Da, aţi
auzit bine. Nu veţi fi trimis la „ziaristică” în această sesiune. Secretariatul
comitetului judeţean a hotărât să fiţi detaşat într-una din marile uzine ale
oraşului, unde să faceţi paractică de producţie cel puţin un an de zile.
Radu încercă un protest slab:
Dar eu am câştigat un concurs, am luat locul întâi pe ţară, iar premiul
era trimiterea mea, la Academia „Ştefan Gheorghiu”. Mi-au promis doi
tovarăşi de la Bucureşti acest lucru...
- Acel concurs a fost organizat într-un alt context, iar conducătorul ziarului
de atunci, care vi-a promis marea cu sarea, nu mai este. Şi chiar dacă ar
mai fi continuat să existe, nu cred că ar fi riscat să vă trimită tocmai pe
dumneavoastră. Vreţi să vă argumentez? O să vă redau câteva aspecte
ale dosarului dumneavostră de cadre. În primul rând aveţi o origine socială
nesănătoasă. Aparţineţi unei familii dezorganizate, nu aveţi tată pe certificatul
de naştere, deşi din unele investigaţii ştim că părintele dumneavoastră
natural a fost în cel de-al doilea război pe partea cealaltă a baricadei.

202
 Mircea Brenciu

- Mama dumneavoastră a făcut câţiva ani de închisoare pentru ilegalităţi

pe linie sindicală la fabrica la care a lucrat. Aţi fost crescut de bunicii după
mamă. Bunica, nemţoaică şi croitoreasă de ocazie. Bunicul, român,
fără nici un venit, a scăpat ca prin urechile acului de acuzaţia de uneltire
împotriva cuceririlor revoluţionare ale poporului român. A stat şase luni
arestat pentru propagandă anticomunistă... Bancuri politice... Între cele
două războaie a condus unele ziare cu caracter vădit anticomunist.
E limpede până aici, cam ce hram purtaţi încă din familie...
Radu Filipan tresări în faţa ultimei fraze: „E limpede, ce dracu e limpede
aici? Cu ce sunt eu vinovat de moştenirea familiei!?” Îi venea să strige acest
adevăr, dar simţi că ar comite un act de impietate. Un fior asemănător cu
cel simţit în biroul colonelului Baiasid îl străbătu din cap până în picioare.
Îl încercă o greaţă fără margini. Nu putu înţelege de ce este judecat fără
vină de un om care are în spate marea responabilitate a unei redacţii,
care este creatoare de opinii, de caractere, de formare a omului nou, atât
de bine prefigurat de Secretarul general al partidului. Ori el, Radu Filipan,
se simţea deodată smuls cu răutate din această lume, în care îşi pusese
toate speranţele lui tinere, pentru propăşirea acestei patrii a egalităţii
necondiţionate în drepturi, această patrie care se bucură de contribuţia
fiecărui fiu al ei, după talent, după pregătire, după gradul iubirii faţă de ea.
- Dovada faptului că proveniţi dintr-o familie inadecvată acestor timpuri
esenţiale pentru istoria poporului, este tocmai comportamentul dumneavoastră
în cadrul colectivului ziarului nostru. Educaţia nesănătoasă de acasă se
reflectă, iată, în felul de a vă manifesta. Vă dau câteva exemple din aceste
încălcări ale codului eticii şi echităţii socialiste. V-aţi folosit de legitimaţia
de ziarist în interes personal, aţi făcut parte din celebra echipă a gafei cu
„Teleleu pe banii statului”, aţi avut o contribuţie aproape nulă în anchetarea
cazurilor de la „Higiena”, în timp ce ne-aţi odorizat cu celebrul reportaj al
nopţilor albe.

203
 Cu masca pe figură

- Aţi fost surprins beat într-o razie a miliţiei în plină stradă şi aţi fost tuns
laolaltă cu paraziţii sociali, aţi avut neobrăzarea să citiţi într-o şedinţă de
cenaclu, de faţă cu zeci de oameni, printre care personalităţi marcante
politice şi culturale, un poem dedicat acelui rebut al istoriei care îşi zice
rege, dar mai ales, ne-aţi dezmierdat cu acel motto absolut duşmănos
despre „iubita din Mozambic, unde n-aţi iubit nimic”, exact în momentele
în care conducătorul statului şi partidului nostru se afla în vizită în unele
state africane. De asemenea, sunteţi unul din principalii suspecţi care l-au
ameninţat cu moartea pe marele poet Ioan Alexandru şi, nu în sfârşit, aţi
fost auzit exclamând într-un autobuz că, citez, „partidul a intrat în căcat”.
Scuzaţi, tovarăşe Priceputu, folosirea acestui cuvânt care nu mă reprezintă!
- Cred că ajunge, tovarăşe redactor şef! Aveţi cam multe pe conştiinţă,
domnule Guşteru!
Priceputu avea toate motivele să fie agitat. Nu mai auzise până atunci o
asemenea tiradă împotriva unui singur om. Se uită la tânăr şi nu îi veni să
creadă că se pot strânge într-o singură fiinţă atâtea păcate.
Între timp, Radu se ridicase de pe scaun. Simţea că trebuie să moară.
Nimic nu mai avea rost în viaţa lui. Ca o ciudăţenie a acelui moment
sufocant şi penibil, lui Radu îi veniră în nări efluviile minunate ale sânilor
lui Alina, pe care adăstase timp de două ceasuri la întoarcerea de pe
Transfăgărăşan, dar sânii erau ai Evei, parcă.... Şi unguroaica asta,
focoasă şi dragă, îi vorbea acum lui, caldă şi vie, prin transparenţa acelui
miros de mamă, nu de amantă: „Trăim cea mai mare utopie a umanităţii,
totul este o minciună şi noi trebuie s-o slujim cu abnegaţie. Singurul adevăr
sunt eu, cu dragostea şi cu pasiunea mea pentru tine. Vino, iubeşte-mă,
răzbună-te pe marea minciună pe care o trăim şi care te va izgoni mai
devreme sau mai târziu”. Ceea ce i se întâmpla lui Radu în acele momente
de coşmar îi imprima ceva din imaginea tipică a mitocanului care intrase
în biserică cu căciula pe cap.

204
 Mircea Brenciu

Poate agonia lui momentană şi relevarea minciunii personificate, poate

lipsa unei revolte pe faţă şi strivirea personalităţii lui între atâtea argumente
stufoase...Radu se simţi în acele momente un retardat social, şi doar
imaginea femeii cu sânii generoşi mai reuşi să-i conserve palida dorinţă
de a mai exista. Dar nu putu pricepe unde se află umanismul socialist,
acel umanism atât de des clamat de ei ziariştii, de ei, activiştii acestui
partid compus din oameni pentru oameni. Simţi insinuarea şerpuitoare a
ipocriziei şi avu dorinţa cea mai fierbinte a vieţii: să fugă şi să se ascundă,
să refuze să mai fie om. Întâi pentru eşecul lui individual şi apoi, pentru
constatarea dureroasă că trăieşte într-o lume nedreaptă, iar avocaţii
acesteia nu sunt nici ei mai buni decât victimele societăţii. El, Radu Filipan
zis şi Guşteru, îşi iubeşte sincer ţara şi poporul din care s-a tras, iar
încrederea în valorile socialismului este deplină. Încă... „Ce are Fetidu
în plus? O diplomă şi un dosar de cadre sănătos”. Îşi aminti de spusele
bunicului lui în legătură cu originea redactorului şef şi realiză aproape
brutal impactul cu impostura acestui individ cu originea atât de
„imaculată”. Simţi, ca pe un sindrom al virilităţii, cum sângele îi irigă
creierul, cum îi creşte… creştetul şi ia forma unei ciuperci roşii şi otrăvitoare.
Cuvintele îi izbucniră ca o explozie de spori:
- Te bag în pizda mă-tii, ţigan bozgor, ce eşti!
Apoi, cu paşi mari, hotărâţi, părăsi încăperea, nu înainte de a-l auzi pe
Fetidu bâlbâind ca într-o slabă compensaţie:
- S’il vous plaît!
Instructorul de partid pufăi gros a eliberare. Fetidu se aşeză extenuat în
jilţu-i de şef şi spuse aşa, într-o doară:
- De altfel, şi cei de la Securitate ne-au sugerat să scăpăm de ăsta!
- Bine, bine, dar o astfel de lepădătură nu are ce căută nici măcar într-o uzină!
- Am eu ac pentru cojocul lui. Lăsaţi pe mine!
Puse mâna pe telefon, formă un număr cu un calm aproape autentic.

205
 Cu masca pe figură

Alo, cu tovarăşul comandant al comisariatului militar. Să ne trăiţi că ne

trebuiţi! Vasile Fetidu la aparat. Tovarăşe colonel, am o mare rugăminte la
dumneavoastră. Doresc de urgenţă un ordin de încorporare pentru cineva
din redacţia noastră. Cum se numeşte? Vă trimit azi prin curier toate datele
necesare. Să trăiţi!

«««

„ Barul ziariştilor” era singurul local din oraş asupra căruia nu existau
presiuni evidente cu privire la consumul în exces al alcoolului. Dacă
prin alte părţi personalul de serviciu era destul de sever pedepsit pentru servirea
persoanelor în stare de ebrietate, aici în „Bunker” nu exista decât singura
grijă de a nu fi admis niciun intrus, iar clienţii de bază (adică ziariştii,
scriitorii, artiştii plastici, actorii, muzicienii, avocaţii chiar, şi invitaţii acestora)
trebuiau protejaţi de imixtiunile nedorite şi, mai ales, să li se asigure
discreţia şi protecţia integrităţii lor fizice şi morale. Iar cea care răspundea
de toate acestea era Nuţa, şefa de unitate, profesionistă până la exces,
îndatoritoare întodeauna, mama tuturor beţivilor titraţi, prietena lor şi paznic
neîntrecut al fulminantelor conclavuri intelectualo-artistice, care nu arareori
sfârşeau destul de prost. Că se mai aruncau pe ici pe colo înjurături nu ar fi
fost grav, dar au fost şi cazuri când s-au schimbat lovituri între părţi, e drept
fără urmări prea accentuate. Partenerii de dialog denaturat conchideau,
după un timp, că e mai bine să bată palma şi, din duşmani neconsolaţi,
deveneau al naibii de prieteni. Nimeni nu lua în serios asemenea ofuscări
şi, tocmai de aceea, „Clubul ziariştilor” părea o grădiniţă de copii întârziaţi
în maturitate, a căror oligofrenie sau paranoia aflate alternativ în stare
latentă, se declanşau viguros după primele „cincizeci” de tărie. Chiar şi
marele blajin Valerică Panciu a fost scos odată de pe şină când, agasat
la culme de minusculul Cornel Păsărin, beat până la limita masculinităţii
debordante, a produs cea mai hazlie scenă cu putinţă.
206
 Mircea Brenciu

Păsărin, scriitor şi jurnalist itinerant, patinat de suficienţa unui Bucureşti ceva

mai monden şi deci mai triumfal, avea obiceiul să bea votcă cu suc de roşii
într-o proporţie care lăsa lichidului sângeriu o şansă doar simbolică, inversarea
acestui raport putând să-i declanşeze reale dezechilibre, mai ales mentale.
La un moment dat, Panciu, iritat pe esofag de o înghiţitură mai serioasă de
„săniuţă”, a luat primul pahar cu suc de roşii pe care l-a nimerit pe masă
şi l-a dat pe gât cu îndemânarea unui pompier aflat în exerciţiul funcţiunii.
Nu s-ar fi întâmplat nimic, dar coloratul lichid stingător de incendii era bogat
asezonat cu piper, aşa încât efectul în urma ingurgitării a fost invers. Valerică
a urlat „de plăcere” şi, cu ochii injectaţi de înaltele temperaturi interioare, i-a
tras o înjurătură graţioasă lui Păsărin. Acesta din urmă, încărcat până peste
oblon cu demnitate, s-a ridicat şi el în picioare, atâtea câte avea, şi i-a zis
Blajinului ceva despre instinctul matern şi prepararea sosurilor condimentate.
Atât i-a trebuit marelui blajin. L-a măsurat pe pigmeu cu ochi de specialist şi
de la înălţimea şi masivitatea lui exagerate a pişcat aerul cu cinci vorbe:
- Să n-o jigneşti pe mama!
Apoi, l-a luat pe pitic de guler şi l-a ridicat cu totul, în timp ce micul jurnalist
a început să bată aerul cu picioarele, de părea o vrabie surprinsă
masturbând o râmă, şi l-a auzit lumea ciripind feroce „mă, dă-mi drumul că
te omor” şi lumea a încetat să mai respire şi să mai bea de atâta emoţie,
de a crezut Nuţa că trebuie să închidă localul din lipsă de consumatori, şi
Valerică Panciu, care uitase să-i dea drumul lui Păsărin, cel ce îşi făcuse deja
cuib la înălţime, dar urma să aibă senzaţiile greţii de altitudine, aşa cum
stătea atârnat ca de un cuier, a reţinut că i-a spus unul „hai noroc, Valerică!”
şi uriaşul a uitat că e pe post de mobilă şi s-a grăbit să ia paharul în mâna
care devenise spânzurătoare, şi s-a auzit apoi o buşitură, cel mic şi rău
regăsindu-şi echilibrul abia la podea, de-a exclamat asistenţa „am crezut că
ai mierlit-o!”, ca apoi să-i declare cu seninătate lui Panciu, de parcă nu se
întâmplase nimic „azi ai şansă, că n-am chef să caftesc pe nimeni!”.

207
 Cu masca pe figură

Asemenea spectacole cu circuit închis nu aveau niciun farmec dacă

nu-i vedeai ulterior pe combatanţi în cele mai subtile relaţii, de parcă nu
se întâmplase nimic deosebit. „Marea cultură îi uneşte pe oameni”, avea
să declare într-o zi Prinţul, cel cu povestea celor 400 de avioane care
bombardaseră Villa Kertsch în a doua conflagraţie.
Ei bine, „marea cultură” locală avea ca arie un paralelipiped de
30 x 7 metri, iar această geometrie puţea a fum şi urină de şobolan,
căci prin conductele de aerisire circulau libere de comunism rozătoarele,
şi mai circulau zvonurile, odată cu aerul absorbit în tunele, al familiarului
spirit al artiştilor născători de idei şi fantezii fără număr. Când era plin,
„Bunkerul” arăta ca un stup strivit de gălăgie.
Nu era nici o regulă în acest spaţiu, poate doar un anume respect,
uneori insidios, faţă de masa specială la care venea adeseori Darie cu
prietenii lui.
În ziua aceea, rezerva era ocupată. Comesenii erau treji încă, fiindcă
mâncaseră ciorbă de burtă şi nu băuseră decât bere. Darie veghea asupra
discuţiilor ca nu cumva, lâncezind, să trebuiască să se îmbete în semn
de protest. Se aflau cu el Adrian Hamzea, George Boitor, Aurel Ioanid,
Vasi Vulturescu şi Nae Stoie.
- Bă, femeile au un chichirez anume atunci când, spunându-le că le
iubeşti, se lasă copleşite chiar dacă cunosc precis că minţi ca un porc.
- Da, George, ai dreptate. Dar ce te faci atunci când după prima
minciună vine cea de-a doua? Că n-ai cu ce să le iubeşti... constată
Vulturescu, aproape convins de propria-i emanaţie.
- Lasă-le, bietele, că au ele variante destule şi atunci când dau de vreun
mototol. Nu spune prea bine poetul? „Era pe muntele Venus ceaţă mare/
şi era multă lume, totuşi...”
Darie îşi mângâie barba în răspăr şi continuă:
- Cred că sunteţi deacord că poetul sunt io!

208
 Mircea Brenciu

- Nu există bărbat impotent, doar poate o infirmitate a vocaţiei lui

masculine. Dar dragostea trebuie oricum făcută atunci când femeia e total
disponibilă. A o refuza din pudoare este o mare gafă. Abia acum acest
refuz denotă impotenţa.
- Bă, Aurel, dar dacă gagica e nasoală, ce faci?, întrebă nelămurit Boitor.
-Toate femeile au un unghi care le face atrăgătoare. Nu există femeie
respingătoare, fiindcă totul se reduce la acea chintesenţă a dorinţei de a-i
descoperi sexul şi de o umili cu neobrăzarea curiozităţii tale virile. Eu nu
am respins nici o femeie în viaţa mea!
- Dar, respins ai fost vreodată, Aurele? întrebă Boitor.
- Bineînţeles.
- Şi nu te-ai supărat?
- Cum să mă fi supărat, doar ştiam că respectiva e la ciclu.
Râseră cu toţii, iar buna dispoziţie riscă să se transforme într-un adevărat
colocviu de sexologie. Adrian Hamzea zâmbi cumva înciudat din cauza
propriilor principii. Despre femei nu vorbea niciodată. Pentru Adrian
sacralitatea îşi extinsese aripile şi asupra acestui domeniu, iar el era un
pios. Chiar şi când se revolta adeseori pe nemerniciile lumii, pe existenţă,
pe el însuşi, îşi păstra o anume circumstanţă a respectului că „tot ce ne
este dat are o logică, iar ea, logica, e chiar unul din argumentele irefutabile
ale dumnezeirii”.
George Boitor, agasat se pare de lipsa de consistenţă a emulaţiei lui
intelectuale hotărî:
- Eu trec pe vodcă, domnilor!
- Ia staţi voi locului, exclamă Ioanid. Uitaţi-vă ce am eu aici!
Scoase din geantă o sticlă de un litru.
- E horincă de acasă. Eu zic să gustăm, domnişori!
Vasia Vulturescu constată satisfăcut:
- Face mărgele, e naturală.

209
 Cu masca pe figură

La cele peste 50 de grade, o asemenea licoare are un efect fulgerător,

dar nu beţia este cea care se instalează numaidecât, ci buna dispoziţie
aparte, declanşată de dezlegarea neuronilor în imensa maree de fuziuni
sentimentale, erudiţionale, spirituale... Horinca băută ponderat este cel mai
sigur mod de a debranşa individul din orice inhibiţie, ea este biletul de
intrare la propriul spectacol al spiritului remarcabil, toate releele cu universul
declanşându-se doar printr-o o uşoară pocnitură în urechi. Singura condiţie
este ca băutura să nu fi fost falsificată. De aceea, toate licorile contrafăcute,
cele industriale în genere, au un rol atât de nefast: spirite turtite în neputinţă,
eşecuri relaţionale, stări psiho-somatice lamentabile etc. Un artist care şi-a
stimulat creaţia cu alcool contrafăcut a zămislit „monştri pe săniuţă”, ratări
din „vin de surcele”, ori simulacre din „zeamă de asfalt” (fernet). Şi câte or
mai fi, că e plină lumea de falsuri.
În România, strategia băuturilor mizere avea scopul de a demonstra celui
ieşit din agonia mizerabilei sale beţii că lumea reală, cea comunistă, era mai
bună decât cea iluzorie, care iată, produce dureri de cap şi stări de vomă.
De aceea, băuturile alcoolice erau atât de ieftine şi la îndemâna oricărui
amărât doritor de nirvana etilică. Se scăpa de o durere provocând alta mai
mare. Se scăpa de minciună provocând-o pe cea oferită de alcoolul prost.
Un schimb echitabil între ofertantul de ideologii şi consumatorul lor...
La masa specială se plescăia de zor, semn că horinca lui Ioanid avea
mare trecere. În „Bunker” tocmai intrase poetul Jerpelini. Cu faţa la realitate,
Mişu se pregătea să mai piardă o zi din viaţa lui, atent la tot şi la
toate, consecvent cu silnicia lui, pe care o construia zilnic fără să fi fost
recunoscută de cineva. Sau poate că i-o lectura acel cineva care adăuga
întruna capitole la „Marea Carte Albă a Anonimatului Supravegheat”.
Darie Magheru pricepu de îndată că sticla lui Ioanid este doar un mizilic
pentru pofta celor cinci, că orice altă băutură ar denatura starea lor de
euforie lucidă.

210
 Mircea Brenciu

Adoptase o figură tragică, ca o exprimare a faptului că era singurul ins

conştient de obligativitatea unei ratări inevitabile. Iar prezenţa lui Jerpelini
îi confirma această intuiţie.
- Mă Ioanid, mai ai acasă elixir din ăsta?
Aurel luă o mină serioasă şi zâmbi generos pe sub mustăţile-i roşcate.
- No, hai să mergem, consimţi fericit Boitor.
Plătiră şi ieşiră, nu înainte de a-i saluta cu jovialitate pe ceilalţi clienţi.
- Mă, azi simţeam şi eu nevoia să înjur, dar nu pentru microfoanele din
„Bunker”, spuse Boitor cu năduf. Ceauşescu ăsta e din ce în ce mai sonat.
Vrea să înfiinţeze „Cântarea României”, în afară căruia nu mai poţi fi
considerat artist. Eu ce mama dracului mă fac, că nu am loc la ăştia nici
măcar ca balerin!?
- Da’ ce crezi tu, că pe mine mă primesc cu flori?, îl încredinţă Darie.
Opriră un taxi, dar constatară că nu încap toţi cinci. Nae Stoie renunţă primul:
- Eu am treabă la redacţie.
- Nae, să-i spui Chilotului să nu-mi mai umble prin texte!, ameninţă
Magheru hotărât.
- Stai liniştit! Poate vin şi eu sus, la Ioanid, peste câteva ceasuri. „Chilotul”
era doamna Coliban, şefa secţiei de poezie a revistei locale de cultură,
altminteri o femeie cumsecade şi corectă. Maestrul nu concepea ca o
femeie, cât de distinsă ar fi, să-i umble prin manuscrise, ca şi cum i-ar
frunzări lenjeria intimă. „O «cucoană de presă» poate descoperi în
lucrările mele vreo sugestie falică şi nu vreau să se pună într-o situaţie
jenantă. Dacă e prea lacomă îmi umblă prin text, sugestia devină
rigidă şi mă trezesc că tot ce e mai bun acolo va fi confiscat. Dacă e
frigidă, va avea o reacţie de respingere şi iară nu voi fi publicat de revista
asta nenorocită, pe care chiar o şi iubesc puţin, atât cât să nu se încreadă
prea tare. Domnule, poezia se negociază numai între bărbaţi, iar după ce
e gata tipărită n-au decât s-o deguste femeile după voia lor!”

211
 Cu masca pe figură

Aurel Ioanid locuia sub munte, într-un decor de grădini şi case aruncate
discret printre tufe şi pomi. De la înălţimea locuinţei lui se vedea oraşul revărsat
spre margini ca un castel de cuburi dărâmat de neliniştea vreunui copil.
Doar turnurile de biserici se încăpăţânau să ţină în loc această devălmăşie
a burgului, mult mai adecvată reveriei decât admiraţiei active. Nici nu
pătrunseră bine în casă că şi sună telefonul. Ioanid răspunse puţin agasat.
- Darie, e pentru tine.
Se aşezară la o măsuţă joasă. Camera era tapetată cu rafturi înţesate
cu cărţi. Biblioteca lui Ioanid era într-adevăr copleşitoare.
- Filipan ne telefonează cu rugămintea de a-l primi şi pe el aici. I-am
zis să vină. Sper cu nu vă deranjează...
- Să vină, bă, că e prietenul nostru, răspunse Boitor în locul gazdei.
Vulturescu se apucă să strângă paharele abandonate alandala prin
toată casa. Mirosea a fum stătut şi a rachiu de prune. Patul era răvăşit ca
după o tainică partidă de amor. Gazda aduse o glajă cu lichid incolor
plin cu „bijuterii”. Primele păhăruţe se sorbiră în grabă, ca şi cum trecură
pe lângă un mare pericol. Aşa uşuraţi cum erau după această duşcă,
cei patru consimţiră să se apuce „de înjurat”.
- O s-ajungem să murim de foame dacă nu vom publica numai ce ni se va
cere: omagiul preşedintelui mult prea iubit, fericirea de a trăi prin România,
cântece de laudă profesorului doctor docent academician cu renume
mondial, care fiind şefă a polimerilor este şi şefa poliproştilor. Doamne,
ne ducem de râpă cu totul!, se lamentă cu o uşoară ironie Boitor.
- Lasă, bă George, că la talentul tău poţi să comiţi trei imne şi patru
ode pe zi. Dacă iei 10 lei pentru fiecare eşti un om de 70 de lei zilnic.
Ăsta e un gheşeft mă, vorba deşteptului ăla de Marx, se pronunţă semeţ
Magheru. Mai greu e pentru mine, că acu’ lucrez la voievozi de mă ia
naiba! Dar am o mare şansă. Dacă ăsta, în paranoia lui, se face domnitor,
ajung cel puţin preşedintele uniunii scriitorilor.

212
 Mircea Brenciu

- Să ştii c-ai nimerit-o! La Sala palatului când s-a deschis festivalul

cântărilor, pe scenă erau tablourile lui Burebista, Decebal, Traian, Mircea,
Ştefan, Mihai Viteazul şi, bineînţeles, el, declară ritos Vulturescu.
- Avea plachiurile la el?, glumi sarcastic Boitor.
- Taci, bă, Vasia, că tu umbli doar prin cimitire, îl calmă Darie. De fapt,
ai dreptate, la Sala palatului a fost înmormântată arta şi cultura. Numai că
Ceauşescu acesta va deveni într-adevăr celebru tocmai pentru că n-am să
scriu nici un cuvânt despre el!
- Domnitorului Mircea i-au adăugat cel Mare, fiindcă cel Bătrân a fost
confiscat de preşedinte. Aşa că, s-ar putea să ai noroc Darie, fiindcă vom
fi conduşi spre noi izbânzi de Nicolae cel Bătrân. Asta înseamnă că îşi
pregăteşte o domnie lungă...
- Nu prindem noi, zilele alea! se resemnă Boitor
Ioanid fuma prudent şi participa la discuţii cu o tăcere aprobatoare.
La un moment dat, pe uşă intră Filipan. Pe faţă i se citea o mare suferinţă.
Fără nici un preambul, aproape plângând, Radu exclamă:
- M-au dat afară de la ziar!
- Sictir, că minţi, se stropşi Boitor.
- Taci din gură, George, băiatul nu minte! Sau e beat, ceea ce nu pare.
Spune adevărul, puştiule, ca să te poţi îmbăta cu noi, îl îmbie Darie.
Guşteru obţinu un păhăruţ plin ochi cu horincă. Îl sorbi de parcă trecuse
şi el printr-un mare pericol şi se frisonă de arsura provocată de lichid.
- Bună licoare, nu-i aşa?, îl încurajă Darie pe tânăr. Acum stai liniştit şi
spune-mi de unde ai ştiut că suntem aici?
- Am fost în „Bunker” la puţin timp după ce plecaserăţi. Nuţa mi-a şoptit
că aţi băut horincă de Maramureş... Am bănuit imediat că aţi venit la
Ioanid să continuaţi.
- Măi băiete, măi, la cât de deştept eşti, mă şi mir cum de te-au dat ăia
afară de la ziar, concluzionă cu cinism Boitor.

213
 Cu masca pe figură

Hamzea, care tăcuse tot timpul, simţi nevoia să intervină:

- Şi totuşi, ce s-a întâmplat?
- Întâi m-au umilit ca pe ultimul ticălos al acestei ţări, pentru ca apoi să
mi se explice că locul meu este într-o uzină, nu la „jurnalistică”. Ceea ce
m-a durut enorm este că instructorul de la Comitetul Central i-a luat parte
redactorului şef, ori eu mă aşteptam să mă apere de abuzurile absolut
strigătoare la cer ale acestui şef de ziar. M-am simţit ca în faţa unei bande
de tâlhari, care mă judeca că n-am furat cât ei.
- Şi care a fost principalul motiv al respingerii tale?, insistă Hamzea.
- În primul rând n-am origine sănătoasă, după spusele lor provin dintr-o
familie declasată. Apoi, tot felul de încălcări ale disciplinei de ziar, mi-au
dat peste nas şi cu „Regele păstorit”, apoi chestia aia cu „iubita mea
din Mozambic...”, apoi că am făcut parte din grupul paraziţilor tunşi de
miliţie pe stradă, că l-am ameninţat cu moartea pe Ioan Alexandru, că
aş fi afirmat despre partid că e în căcat...
- Ajunge, decretă Magheru. După atâtea acuzaţii roagă-te să scapi
nelegat.
- Păi sunt ca şi legat. Mâine trebuie să mă prezint la comisariat. Am primit
ordinul de încorporare.
În încăpere se aşternu liniştea. Se auzea doar clipocitul ţuicii turnate
de Ioanid în pahare şi pufăielile pătimaşe ale fumătorilor. Într-un târziu,
Hamzea sparse tăcerea:
- Nu s-a schimbat nimic. Pe mine m-au arestat atunci când am
deranjat prea tare, iar pe băiatul acesta îl mătrăşesc într-o manieră
asemănătoare. Iar peste toţi şi toate triumfă mizerabilul Festival
naţional „Cântarea României”, în frunte cu marele cârmaci al acestei ţări
nenorocite.
- Mie mi se pare ridicolă şi absurdă maniera prin care am fost pedepsit.
Dacă am greşit printr-o anume libertate a gurii, atunci ce să spun de alţii...

214
 Mircea Brenciu

- De pildă, acest tovarăş Priceputu, care spune bancuri atât de îndrăzneţe

încât te întrebi de ce pe el nu îl arestează nimeni? De ce unii au voie să
scuipe pe jos, iar alţii nu au dreptul nici măcar în batistă? Eu, naivul, credulul
Radu Filipan, nici nu m-aş fi gândit să spun în public bancuri politice, deşi
ştiu de la bunicul meu cele mai grozave anecdote.
- Vreun banc cu Bulă a spus tovarăşul ăsta?, întrebă interesat Vulturescu.
- Când a auzit că am şi o poreclă, tovarăşul Priceputu mi-a dat dreptate,
argumentând că e un lucru firesc, natural, mai ales că românului, în general,
i se spune şi Bulă.
Vulturescu continuă nestingherit:
- Eu vreau să vă zic că toate bancurile fără perdea, mai ales cele cu caracter
politic, au acelaşi autor. Iar Bulă nu este creaţie populară, deşi circulă pe cale
orală. Bulă este invenţia Securităţii. Prin acest personaj se întreţine public impresia
libertăţii culturii orale la români. Toate opiniile normale ale cetăţenilor anonimi
sunt urmărite îndeaproape, sunt stocate în statistici cu parametri psiho-sociali,
se adoptă măsurile de corectare sau stimulare prin zvonerii anonimi ai acestei
instituţii, iar întreaga societate este controlată şi împinsă în direcţii prestabilite
cu rigoare ştiinţifică. Astfel, ascultătorul român devine pas cu pas bulangiul lui
Bulă, la fel cum în trecut erau moftangii lui Caragiale. Cât timp există această
pseudo libertate a bancurilor de orice calibru, emoţiile oamenilor sunt stăpânite
prin promovarea bulangiului ca cetăţean de bază al României, în timp ce în
această ţară se poate întâmpla orice, după voinţa şi dorinţa regizorului fastuosului
spectacol. De aceea, în uriaşa mea colecţie de bancuri, Bulă nu există...
- Într-adevăr, nu de Bulă le este teamă, ci de emanciparea lui. Le e frică de
„Europa liberă”, care spune câte un banc, câte o poveste a vorbei, câte o fabulă.
Bulă trebuie să rămână neaoş cu orice preţ, umorul nostru nu e pentru export,
deşi ne vindem copiii şi sângele, ne vindem saşii pe valută forte, iar untul nostru
pleacă afară să devină cremă de pantofi. Bulă trebuie să moară aici, în această
ţară care merită cu prisosinţă numele de No-mânia, scuzaţi-mă, Ro-mânia.

215
 Cu masca pe figură

Adrian Hamzea nu se mai putea opri. Pronunţa cuvintele ca şi cum le-ar

fi strivit între pietrele de moară ale gurii, iar ura pentru neputinţa de a fi
cetăţeanul acestei ţări i se citea în fiecare gest, în fiecare literă, în fiecare
respiraţie.
- Multe calităţi au românii, dar defectele îi copleşesc. Iar instituţia care
promovează această proporţie dezastruoasă este Securitatea lui
Ceauşescu. Ne merităm soarta prin excelenţă. I-aţi văzut pe dobitocii
care umplu sălile congreselor şi conferinţelor naţionale? Priviţi-i
cum aplaudă, cum ovaţionează, cum ejaculează de plăcere în faţa
enormităţilor pronunţate de primul Bulă al ţării, priviţi-i şi nu vă miraţi
că acest popor a născut asemenea monştri. „Eroi au fost, erori sunt încă,
cât va fi neamul românesc”...
Darie nu mai fu de mult timp atât de impresionat de cuvintele cuiva
ca acum, când descătuşarea lui Hamzea, a lui chiar, se puteau realiza
atât de viguros, atât de simplu şi de firesc.
- Tragedia valahă se reduce la un silogism zguduitor, completă Magheru
cu voce joasă şi calculată. Poporul român nu mai are nici o securitate, iar
Securitatea a devenit stăpâna acestei ţări. Se desprinde, astfel, concluzia
că veşnicia românească este o utopie!
- Pentru ca această utopie să dispară există, totuşi, o singură soluţie.
Toţi cei 23 de milioane de cetăţeni să devină membrii activi ai Securităţii,
ceea ce ar fi totuşi imposibil, completă cu amărăciune Boitor. No, hai să
bem că timpu-i scurt!
- Eu cred că nu este cazul să vă temeţi, Securitatea nu-şi va distruge
niciodată obiectul muncii, fiindcă ar dispare împreună, dar nu în acelaşi
moment. Indiferent cum se va numi ea în viitor, locul şi importanţa acesteia
se vor întări, şi nimic din ce mişcă şi va mişca în ţara aceasta nu se va
întâmpla fără acordul acestei instituţii mai veşnice cu o secundă decât
poporul român, dacă îmi permiteţi figura de stil. Metoda e simplă.

216
 Mircea Brenciu

- Din când în când se deschid supapele să mai iasă câte ceva din presiunea
acumulată social, se reechlibrează pehaşul motivaţiei obstinante de a fi
român şi, toate merg înainte. Securitatea este dinamul, este calea, este
folclorul, este manevra, este istoria. Ea îşi naşte şi îşi creşte progeniturile, ea
le ucide când sunt de prisos, ea poate fi Iuda clipelor de mare taină, ea dă
naştere eroilor pe care îi agreează, ea demitizează, ea numeşte patriarhi
şi mitropoliţi. Fără Securitate, România s-ar stinge ca o lumânare. Ţara
aceasta este contaminată atât de profund şi de intim, încât boala nu poate
fi eradicată decât odată cu decesul pacientului.
- Ştiţi ce înseamnă a fi român?, strigă cu disperare Hamzea. Există oare
vreun reper al dimensiunii noastre naţionale? Fericirea de a fi sluga cuiva,
asta a fost lecţia de istorie pe care nu vrem să o recunoaştem. Demnitatea
naţională este o „vox clamantis in deserta”, fiindcă ea, demnitatea naibii,
s-a manifestat când printr-o sărăcie lucie, când printr-o mizerie sistematizată,
după vrerea oricărui patron vremelnic. Sute de ani de istorie cu sula-n cur
şi cu sufletu-n rai, o istorie devenită isterică pentru ca noi, cei de azi, să
ştim că avem un trecut groaznic de glorios, că am avut tot atâtea victorii
câte sărăcii au fost, fiindcă, vodă, după ce-i bătea pe turci cu o mână de
viteji de le suna apa în cap, se şi grăbea a doua zi să ducă peşcheşul
la Înalta Poartă. Iar voievozii, unii erau mercenarii nu ştiu cui, alţii erau
masoni...Uitaţi-vă la situaţia de azi. După cel de-al Doilea război mondial
suntem trataţi ca fiind învinşii ruşilor. Înalta Poartă e acum la Moscova, şi
doar Dumnezeu ştie câţi ani vom mai fi slugile lor. Şi, ca prăbuşirea să fie
deplină, a fost înfiinţată republica pentru un popor eminamente regalist.
După 2000 de ani de istorie monarhistă s-au implantat la noi roadele puciului
de la „Palatul de Iarnă” pentru a distruge şi ultimul reazem al labilei
încrederi în propriile valori. Eu am o structură şi o educaţie religioase şi de
aceea îl prefer, orice ar fi, pe Vodă, fiindcă nu am auzit nicăieri în lume ca
preşedintele vreunui stat să fie Unsul Lui Dumnezeu.

217
 Cu masca pe figură

Ioanid se desprinse de la masă şi luă o carte din raft:

Îmi cunoşteţi ultima scriere. Vă citesc din ea tocmai pentru a vă arăta că nu
este chiar aşa. „Funcţia «eşecului» e astfel de a relativiza succesul, de a-l privi
cu filosofie, de a-l scoate din absolut şi a-l pune în măsură istorică. Acest lucru
trebuie reţinut, el constituind un ax în concepţia despre istorie a Princepelui”.
Eşecul de care vorbeşte Adrian Hamzea este propriu întregii evoluţii a
umanităţii, nu-care-cumva să credem că românii exceptează. Este vorba,
însă, de abilitatea cu care ne-am strecurat printre vicisitudinile timpului...
- Iar abilitatea ne-a anulat vocaţia de învingător, adăugă Hamzea.
- Putem admite şi acest lucru dacă a fost cu folos pentru asigurarea continuităţii,
consfinţi Ioanid sec. Istoria zbuciumată a românilor a învins platitudinea
care, iată, şi vă citez din nou din eseul meu: „e semnul sfârşitului, semnul că
epoca a trecut dincolo de linia orizontului. Ceasul oprit în loc, cu limbile roase,
neîntors de nimeni, începe deodată să curgă moale, ca în acel tablou al lui
Dali, lăsând pe pământ o pată: topirea aceasta a înfrânt un curs al realităţii
lumii, ca să folosim cuvintele filosofului. Negaţia însă va produce alt curs...”
- Aceasta este lumea în care trăim noi, izbucni Radu cu naivitate.
- Nu! Aceasta este lumea perpetuă a valahilor, lumea negaţiei care
a biruit tot mereu, în ciuda impresiei de continuu crepuscul românesc.
Primeşte, Radule, această carte, această „Mască a Princepelui”, pentru
mai târziul înţelepciunii tale.
Ioanid scrise câteva rânduri pe pagina de gardă a volumului şi i-l înmână.
Gestul părea ca o despărţire, ori ca o amânare...
Discret, cineva ciocăni în uşa care, apoi, se deschise doar atât cât să se poată
pătrundă. În carne şi oase, cu paşi mici şi vicleni, spre stupefacţia scriitorilor,
în casă intră însuşi colonelul Grigore Baiasid. Precum elevii prinşi copiind din
fiţuici, cei cinci înmărmuriră. Pe Darie îl apucă apoi o mâncărime ciudată în
barba-i stufoasă şi, după ce o greblă în răspăr cu degetele şi o înfoi ca pe
coada unui curcan excitat, se ridică, luă o mină histrionică şi îşi începu recitalul:

218
 Mircea Brenciu

- „Orice gând ai împărate, şi oricum vei fi sosit / cât suntem încă pe

pace, io îţi zic: bine-ai venit! / dar acu’ vei vrea cu oaste şi război ca să ne
cerţi, / despre partea închinării, însă, doamne, să ne ierţi”.
Sultanul se arătă plăcut impresionat de întâmpinarea care i se făcuse.
Cu un zâmbet larg, generos, purtându-şi spore înainte umărul cu gestica
amorezului făcând curte unei curve, colonelul exclamă cu multă gentileţe:
- Nu spuneai tu deunăzi, dragă Darie, că toate cuvintele tale au un siaj
deosebit? Pe cât de măreţ eşti ca poet, pe atât de convingător eşti ca actor.
- Da, măi Grigore, dar ăstea sunt versurile fratelui meu, iar cel care
te-a întâmpinat a fost Mircea şi nu io, Darie Magheru, domn al poeziei
româneşti, care îţi declară să-ţi bagi bine minţile în cap că singurul meu
şef pe care îl recunosc şi îl ador până la moarte este ruda mea de sânge,
Mihai Eminescu. El este Dumnezeul „voievodatului” meu, în care „n-avem
oşti, dară iubirea de moşie e un zid, care nu se-nfiorează de-a ta faimă
Baiasid!”
- O ţuică pentru tovarăşu colonel!, îndrăzni Vulturescu, după ce turnă
aparte într-un păhăruţ.
Ofiţerul îşi roti privirile spre ceilalţi musafiri ai lui Ioanid, dar ocoli cu grijă
ochii lui Hamzea, pentru a le propti apoi cu nădejde în tremurul pleoapelor
lui Filipan. Îmblânzit instantaneu de furia alcoolului, Sultanul se lăsă pradă
unui sentimentalism straniu şi, împins de cine ştie ce resorturi interioare, i se
adresă lui Radu cu o blândeţe sinceră:
- Am auzit că pleci militar. Lasă că nu-ţi strică...Dar trebuia totuşi să mă
cauţi, te puteam ajuta să mai amâni, eventual. Vezi dacă n-ai ţinut aproape
de mine. Şi eu am un flăcău ca tine...
Filipan sesiză aluzia cu „ţinutul aproape”, numai că, pentru urechile celorlalţi,
afirmaţia colonelului căpătă alte conotaţii. Adrian Hamzea se ridică fără
nici un preambul şi ignorându-l pe ofiţer salută lumea şi ieşi. Radu îl urmă
imediat, dar în curte fu oprit de vocea hotărâtă a mai vârstnicului său prieten.

219
 Cu masca pe figură

- Nu-l sfida pe colonel! Plecarea mea precipitată nu mai face rău nimănui,
dar tu mai ai o viaţă în faţă. L-ai auzit prea bine pe Darie profeţind veşnicia
Securităţii. Eu îi ştiu prea bine. Nu m-aş putea atinge niciodată de vreunul
din cei care m-au schingiuit. I-aş trata cu un fel de satisfacţie batjocoritoare
şi le-aş zice:” vedeţi că nu m-aţi putut ucide cu totul?” Un anume căpitan
Nicolae Vasile mă bătea întruna, în fel şi chip. La un moment dat, năclăit
de sudoare, pur şi simplu s-a prăbuşit deasupră-mi rostind implorător: „nu
mă mai chinui, domnule, pentru numele lui Dumnezeu!” Eu îl chinuiam,
fiindcă nu reuşea să mă înfrângă definitiv. Acestui om i-aş strânge mâna
oricând fără rezervă. Şi mai sunt câţiva ofiţeri de securitate faţă de care am
o atitudine neutră. Baiasid ar putea fi unul …
- Eu l-am refuzat...îngăimă Radu.
- Nu înţeleg, se miră Hamzea,
- Mi-a cerut să semnez un angajament de colaborator.
Adrian dădu gânditor din cap şi îl mângâie pe creştet, exclamând trist:
- Biet copil, biet copil. Ăştia ţi-au luat orice şansă. Înseamnă că nu mai are
rost să te întorci, dar fă-o totuşi pentru mine, fiindcă nu vreau să se spună
că fac prozeliţi.
- Spune-mi, te rog, Adrian, oare tot ce s-a vorbit în casa lui Ioanid înainte
de venirea securistului va ajunge la urechea Securităţii?
- Dacă ai început să ai frică, înseamnă că ţi-ai pierdut libertatea câştigată
de tine atunci când l-ai refuzat pe colonel. Vei vedea că încet, dar sigur,
te vei înstrăina de aceste timpuri, iar dacă va mai dura mult comunismul,
indiferent sub ce forme, te vei înstrăina şi de aceste meleaguri, chiar dacă
vei fi obligat să rămâi prin forţa împrejurărilor. În ceea ce-l priveşte pe
Ioanid, eşti singurul care îmi ascultă această mărturie. Cu Aurel am vorbit
lucruri deosebit de grave şi de periculoase. Dacă m-ar fi turnat, azi nu
mai eram în viaţă, ori mi-ar fi smuls ăştia mădularele. Ei, hai întoarce-te la
prietenii tăi. Te îmbrăţişez, dragul meu!

220
 Mircea Brenciu

Adrian Hamzea coborî poteca cu paşi şovăitori şi dispăru în întuneric ca

într-o groapă adâncă.
- Ei, unde ai stat atâta?, întrebă Boitor. Uite, fiindcă eşti cel mai tânăr,
vrem să te trimitem după ceva de băut, că Aurel nu mai are nimic pe aici.
- Mai ales că Grigore mi-a promis că va asculta docil toate nenorocitele
mele de infamii la adresa lui, interveni răspicat Darie.
Aşezat stingher pe un scaun, colonelul Baiasid arăta ca un debutant
înnebunit de emoţia vecinătăţii cu nişte genii. Filipan conchise că
Hamzea avusese dreptate când spunea că printre securişti sunt şi
oameni cumsecade.
Înainte de a ieşi cu plasa sub braţ, Radu îl mai auzi încă o dată pe Darie
Magheru:
- Azi de dimineaţă am călcat într-o poezie. Nu că puţea, dar m-am stropit
cu rime...
Nu peste mult timp, Guşteru opri un taxi, puse băutura cumpărată pe
scaunul din spate şi trimise maşina la Ioanid acasă.
Pentru Radu Filipan se prăbuşea o lume! Descoperi în buzunar cartea
dăruită de Aurel. Pe coperta interioară citi la lumina unui bec chior:
„Prietenului Radu Filipan, templu, cum îşi spune singur, şi eu îl cred pe
cuvânt, sacru al copilăriei; dar de ce, îl întreb, nu ajunge azi, mâine, la
salt!, la un templu în care să fie singur, el cu lumânarea aceea a lui - una
în mâna unui Princepe”.

«««

P regătirea militară este în general o chestiune foarte serioasă, care

solicită din partea subordonaţilor abnegaţie, răbdare, disciplină,
disponibilitate la efort fizic şi psihic, iar comandanţilor, inteligenţă,
solidaritate cu subalternii, bună pregătire teoretică şi practică şi, de ce nu,
acelaşi angajament la orice efort.
221
 Cu masca pe figură

Rezultatul acestei pregătiri trebuie să aducă patriei nişte oameni capabili

să moară fără să crâcnească, ca şi cum moartea la ordin nu ar fi altceva
decât datoria fundamentală a ostaşului. Desfiinţarea instinctului de
conservare devine astfel un scop în sine, ea nu se poate realiza imediat,
prin simplul consens, ori convingere formală. Individul trebuie adus treptat
la faza paradoxală a sindromului de autoabandon, la dezgustul pentru
propriile nevolnicii, la ideea fixă a nemerniciei personale, unde singura
valoare, supremă şi devoratoare, să fie ordinul superiorului. O asemenea
maşinărie golită de sentimentul fricii unei morţi iminente nu mai are aproape
nimic uman în ea, deşi niciodată descărcarea balastului afectiv nu se poate
face integral, construcţia omului având, totuşi, rezerve vivante de natură divină.
Dumnezeu nu poate permite fiinţei umane să ajungă o bestie. Dar strategii
militari cunosc şi această „carenţă nativă” şi, din dorinţa programată de
a învinge şi acest inconvenient, devin din ce în ce mai diabolici în ştiinţa
desfiinţării „eu”-lui. Armatele sunt instrumente aproape perfecte ale crimei,
chiar dacă unele din ele îşi etalează spiritul defensiv. În această uriaşă
retortă, soldaţii îşi pierd obiceiul de a suferi pentru dorinţe, ambiţii, afecţiuni
sentimentale. Soldatului i se ia aproape totul: hainele, părul, cruciuliţa de la
piept, conştiinţa, ambiţia şi decizia. I se lasă viaţa, fiindcă e mare nevoie
de ea în scopul prefecţiunii morţii ordonate, dar, spre marea dezamăgire
a şefilor militari, soldatului nu i se mai pot confisca amintirile. Ele sunt
singurele elemente care dau şansa soldatului de a române, fianalmente, om.
Plutonul sergentului major Puşcaşu porni grupat spre câmpul de instrucţie.
Plecaţi dis de dimineaţă, militarii trebuiau să străbată câţiva kilometri buni
printr-o ploaie subţire, deasă şi rece de noiembrie. O cupolă cenuşie era
cerul, ca o tristeţe amplă, venită din veşnicie. Nimic nu mişca în această
lume a griului etern, doar ceata aceea încolonată, avansând în linişte cu
gesturile spasmodice ale unui vierme ieşit din pământ pentru a gusta din
lacrima cenuşie a bolţii.

222
 Mircea Brenciu

O lacrimă fără gust, rece şi străină... La orizont se vedeau deja tancurile

machetă şi celelalte dispozitive de antrenament. Cu o voce stridentă şi rea
Puşcaşu ordonă pas alergător. Porniră în fugă, aşa încărcaţi cum erau cu
echipament de război. Pe bocancii soldaţilor lutul se aşezase gros ca un
aluat negru.
- Dumnezeii voştri, mă obligaţi să alerg cu voi, trântori ce sunteţi! Hai,
mişcă soldat, scuipă-ţi plămânii tăi de tuberculos împuţit!
Sergentul major, echipat lejer, nu ar fi avut nici o problemă dacă nu ar fi
fost un fumător înrăit, aşa încât, atunci când obosea, oprea alerta plutonului
şi-i ordona „culcat!”, apoi îl obliga să se târască, timp în care îşi
redobândea suflul greoi de tabacic. Mersul pe coate şi pe genunchi are
rostul lui la orice antrenament, dar a-l prelungi zeci de minute nu însemna
altceva decât intuiţia de a-i chinui pe oameni, de a-i transforma în nişte
animale fără judecată, reacţiile survenindu-le exclusiv doar la stimulul
sfredelitor al vocii comandantului. În acele momente terifiante de instrucţie,
continuată până la absurd, soldatul nu avea timp să se gândească la nimic,
toată energia fiindu-i alocată executării fără reproş a acestui travaliu brutal,
epuizant şi alienant. Frânturi de imagini, totuşi, le inundau din când în când
minţile fără noimă, ca nişte secvenţe de film mut. Se lăsau pentru o frântură
de timp furaţi de imaginile izbucnite fără sens şi lăsau avatarul fizic pe seama
„pilotului lor automat”, care ordona peste conştienţă, uniform şi sistematic,
toată mascarada ucigătoare a mădularelor, supuse la un efort supraomenesc.
- Mişcaţi-vă oasele, putorilor, că mă trec sudorile când văd cum dormiţi
pe voi!
La cincizeci de metri în faţa plutonului se căsca, orb şi adânc, primul
amplasament de tanc din traseul lor, în formă de dreptunghi, adânc de
peste 3 metri, având una dintre laturi profilată în plan înclinat. Pe acolo
trebuia să intre şi să iasă blindatul în (din) amplasament. Ceilalţi pereţi,
fiind abrupţi, creau imaginea unei catacombe fără acoperiş.

223
 Cu masca pe figură

În asemenea gropi imense ploile făceau adevărate lacuri, care, pe timp de

secetă se evaporau lăsând în urmă mâzgă, ori noroi, ori mlaştină. Până la
următoarele diluvii mai mari, aceste borte erau locurile de fereală unde soldaţii
se adăposteau pentru nevoi grabnice. Sergentul major Puşcaşu avea apucături
sadice. Îi plăcea să chinuie, să batjocorească. De câte ori ieşea cu plutonul
la instrucţie pe acest câmp era stimulat ca de plăcerea ascunsă a onanistului
cronic în căutarea locului ascuns al masturbării. Numai el ştia până unde poate
să ajungă cu agonia tainică a plăcerii, văzându-i pe băieţii cei tineri torturaţi
până la leşin. Culminaţia acestei desfătări se împlinea abia atunci când, pe
fondul epuizării totale a soldaţilor, le oferea, ca pe o graţie, marea umilire!
Încheietor de pluton era Slăbănogul. Înalt şi jigărit, acesta reprezenta
imaginea standard a celui mai ridiculizat dintre toţi soldaţii Şveik, varianta
valahă, ceea ce însemna de fapt un avantaj în faţa celorlalţi camarazi.
Slăbănogul era în taină omul de încredere nemărturisit al sergentului major,
care ştia despre răcan că lucrase la un ziar în viaţa civilă şi că a fost trimis
militar în numele unor sancţionări pentru fapte grave. Un asemenea individ
era ideal pentru ambiţiile bolnăvicioase ale majurului.
- Adunarea în amplasamentul nr.1, ordonă Puşcaşu. Bază, Nemernicu’!
Nemernicu’ era tocmai slăbitura aceea de soldat, căruia oasele nu i se
desprinseră de tot pentru că „a avut grijă statul să-ţi dea haine ca să nu te
dezghioci”. Plutonul se puse pe alergat în disperare, dar încheietorul trebuia
să ajungă primul fiindcă, odată ajuns în groapă, urma să fie baza alinierii
celorlalţi. Puşcaşu îşi făcu socoteala că, până ajunge el agale, îşi mai trage
un pic sufletul. Acolo, la buza gropii, îşi va savura ţigara, în timp ce spectacolul,
care îl excita de pe acuma, se va desfăşura conform programului.
- Nu v-aţi aliniat cum trebuie, mama voastră de putori!, strivi printre dinţi
subofiţerul când ajunse la groapă. Staţi ca nişte oi bete cu capetele
plecate. Unde e demnitatea voastră, boilor ce sunteţi? Capul sus, pieptul
bombat. Aşa...

224
 Mircea Brenciu

Îşi aprinse tacticos ţigara şi aprecie că amplasamentul cu pricina este

foarte potrivit intenţiilor sale. Solul din fundul gropii era destul de ferm, dar
o anume mocirlă se formase în urma ploii aceleia mocăneşti. Din loc în
loc, printre pietre şi băltoace zăceau falnic excrementele militarilor cuprinşi
de nevoi în timpul instrucţiilor. Pe tot întinsul câmpului nu era un loc mai
prielnic ca catacomba aceasta. În acele momente comandantul plutonului
era singura fiinţă ce va putea admira în voie agonia subordonaţilor săi la
trei metri sub pământ, în vreme ce el ce va rezema cerul în numele sacrei
datorii de apărător al patriei.
- Atenţiuuune!, urlă strident Puşcaşu. Aviaţie la joasă înălţiiiime!
La această comandă militarii scot arma de pe umăr şi se trântesc la
pământ. Micul haos, creat în timpul identificării cu precizie a micului petec
din groapă pe care trebuia să se întindă fiecare din ei, l-a indispus vădit
pe comandant.
- După cum v-aţi mişcat, eraţi deja morţi cu toţii. Mai bine vă omor eu,
decât duşmanul! Drepţi! Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi!
Culcat! Drepţi!...Culcat!...
Plutonul executa orbeşte ordinele primite.. Hainele tinerilor se transformară
rapid în coji groase de nămol. Stropiţi pe mâini şi pe faţă cu pasta aceea
molfăită de trupurile lor, militarii arătau ca nişte draci supuşi la cazne grele.
Un miros trăznitor îşi făcu loc cu violenţă în acel spaţiu destinat torturii.
- V-aţi umplut de căcat, nenorociţilor. Aţi jignit haina statului. Las că vă
arăt eu vouă! Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi!
Culcat! Drepţi!...
Puşcaşu îşi aprinse a doua ţigară. Savura intens suferinţa colectivă din
adâncul bortei. Trecură minute bune de când dăduse ordinul de adăpostire
împotriva aviaţiei inamice. Avioanele din mintea sergentului deveneau
tot mai ameninţătoare. Crescu în viteză ritmul comenzilor şi constată
nemulţumit că începe să obosească.

225
 Cu masca pe figură

- Nemernicu’, la mine! ordonă el scurt, răstimp în care plutonul mai luă o

gură de oxigen. Preia comanda!
Slăbănogul arăta ca o sperietoare. Un miros pestilenţial ieşea din hainele
lui. Puşcaşu trecu pe partea cealaltă a gropii pentru a-şi proteja simţurile şi
rânji cu cinism:
- Eşti atât de urât încât nici un duşman nu ar avea curajul să se apropie.
Cu ostaşi ca tine câştigăm orice război. Dă-i drumul la comandă, soldat!
Cu vocea aproape secţionată de efort, Nemrnicu’ ordonă la rându-i ceea
ce i se ordonase:
- Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi!...
Nimeni şi nimic nu mai putea opri acea nebunie.
Unii din soldaţi începură să se scape pe ei, dar continuau să se
trântească şi să se ridice, în ritmul comenzilor, cu o supuşenie de mecanism
stricat. Şi totuşi, la un moment dat, doi militari nu se mai mişcară deloc.
Puşcaşu îşi savura din ce în ce mai excitat rezultatele. Unui alt soldat îi
porni o hemoragie nazală. Slăbănogul panicat de măcelul din groapă
se opri din comandă.
Sergentul încremeni curins de o mânie fără margini. Se apropie şi, cu
un efort extraordinar de voinţă, îi urlă Slăbănogului în urechi:
- Mi-ai stricat instrucţia. Batalionul disciplinar te mănâncă! Apoi se adresă
militarilor înnebuniţi din fundul iadului:
- Slăbănogu’ bază! Alinierea!
Dar nimeni nu fu în stare să iasă din mocirlă. Întregul pluton era trântit
la pământ ca într-o apoteoză a sfârşitului. Leşinaţii începură să dea uşoare
semne de viaţă. Hemoragicul se aşezase pe spate, horcăind în lupta lui
de a respira printre şuvoaiele de sânge care-i pătrunseră în gât. Sergentul
major aprecie că a exagerat puţin cu băieţii, drept pentru care ordonă
cinci minute de repaos.
- Nemernicu’, du-te la ăla de pierde borş şi ajută-l!

226
 Mircea Brenciu

Ca după un atac real plutonul îşi lingea rănile. O durere surdă le

sfredelea băieţilor trupurile. Doreau să doarmă, dar ştiau că instrucţia nu
se încheiase, că pe drumul de întoarcere la cazarmă va începe un alt
chin, aşa că savurau în tăcere minutele de odihnă ca pe ultimele din viaţa
lor. Luaseră cu toţii pe feţe imaginea mormântului în care fuseseră supuşi
la cumplitele cazne. Singurul care gândea altfel era sergentul major.
Stârnirea pojghiţei de noroi şi a rahaţilor din groapă avusese loc cu precizie
şi eficienţă. Mirosea atât de urât încât era nevoie de lansarea unei comenzi
noi. Marea umilire încă nu avusese loc. Pronunţă calm, fără să strige:
- Slăbănogu, la mine fuga marş! Aşa... Bază Nemernicu’, alinierea!
În pas de defilare, înainte marş.
Plutonul porni înapoi spre cazarmă. Erau cu toţii negri de oboseală şi
de mizerie, dar păşeau cu certitudinea ataşamentului lor fierbinte faţă de
patrie. Ei erau români şi nimic altceva nu mai conta.
Deodată, Puşcaşu începu să urle isteric:
- Dumnezeii mamei voastre de împuţiţi! Alarmă chimică!
La această comandă toţi militarii îşi scot febril măştile de gaze din genţi
pentru a le trage urgent peste capete. Orice observator ar fi tentat să dea
dreptate sergentului, căci mirosea de parcă s-ar fi spart un uriaş rezervor
cu amoniac. Puşcaşu îşi aprinse o nouă ţigară pentru a întâmpina cum se
cuvine mult aşteptata umilire finală.
- Slăbănogu’, ascultă comanda la mine! Tonul la cântec!
Din direcţia filtrului de gaze al Nemernicului se auzi, ca dintr-o altă lume,
prima strofă a celui mai drag cântec ostăşesc: „Românie, ţara mea de glorii...”
Plutonul reluă fraza muzicală şi, cu un avânt nemaipomenit, continuă acest
minunat marş eroic. Corul soldaţilor se auzea din mormântul feţelor lor
ca un mormăit surd şi înfundat. Puşcaşu îşi digera triumful şi se simţea
înălţător de bine. „Patrie slăvită în istorii, / Noi te apărăm cu viaţa noastră,
/ Comunismul veşnic să-nflorească”.

227
 Cu masca pe figură

Prin mintea Slăbănogului, strivită de elanul patriotic al cântecului, se

strecurară cuvintele, ca nişte molcome conspiraţii, auzite nu de mult în casa
unui bătrân ciudat: „Pământul din care este făcută fiinţa valahă este uşor
de modelat, exact ca materialul acesta. Iar dacă nu e curăţat de impurităţi,
capătă un miros fetid, care îl poate goni pe Creator. Cu un astfel de lut,
nu se poate lucra decât cu masca pe figură”.
Auzi ca prin vis horcăitul tabagic al sergentului şi îşi aminti că trebuie să
cânte cu orice preţ: „Sfânt pământ stropit de-atâta sânge, / Noi te-apărăm
şi nimeni nu va plânge...”
Gesturile spasmodice ale viermelui, ieşit parcă din pământ pentru a
gusta lacrima cenuşie a bolţii, erau singurele dovezi ale vieţii în aceste
locuri uitate de Dumnezeu, peste care ploaia se aşeza rece şi măruntă ca
plânsul unei mame pentru durerea unei naşteri inutile: să dai ţărânii copiii
ce vor fi tăvăliţi în imensa lui năclăială!

«««

228
 Mircea Brenciu

EPILOG (E)SCATOLOGIC
(Într-o vară de după anul 1990)

Piaţa de lângă Gara centrală are farmecul ei. Jumătate din spaţiul
destinat comerţului liber este rezervată alimentelor, iar cealaltă e
manifestarea cea mai înfloritoare a balcanismului sub toate aspectele
lui specifice. Sunt sute de tarabe din tablă cu sute de negustori privaţi,
care vând „superbe” produse ruso-turco-bulgaro-ungureşti. Mai sunt
pe acolo sute de gură-cască, care nu prea se îndeamnă să cumpere,
mai ales produse din domeniul vestimentar, fiindcă pe alei, pe alte
căi de acces, oriunde se găseşte un metru pătrat liber, sunt ţiganii,
deveniţi mari comercianţi, ce oferă la preţuri de nimic haine,
încălţăminte, jucării, vase, pielărie... Mormane uriaşe de zdrenţe terfelite
de toate culorile sunt scormonite cu sârg de bieţii cumpărători, al căror
număr la cozile mizeriei creşte din ceas în ceas. Ţigani graşi şi soioşi,
cu pălării şi veste negre, ţigănci cu fustele înflorate, de care stau agăţaţi
puradeii, au ocupat orice cale de acces. Întreaga piaţă este blocată
în jurul unui uriaş interes, comerţul cu produse de mâna a... doua.
Un asemenea spectacol, unic pe scenele Europei, îşi are spectatorii
săi, numai că, din pricina îmbulzelii, nu pot fi degustate chiar toate
scenele şi toţi actorii desfăşuraţi printre vechiturile de vânzare. O
ambianţă crepusculară domină întregul spaţiu, o senzaţie de amărăciune
şi disperare latentă...
În ziua aceea mirosea înfiorător a mucezeală, pretutindeni erai
însoţit de această voluptuoasă înstăpânire a universului de pubelă.
Straturi după straturi de nuanţe şi subtilităţi olfactive demonstrau
că mucegaiul are rafinamentele, predispoziţiile şi dictatura lui.

229
 Cu masca pe figură

Odată impregnat cu acest miros de o obrăznicie nemăsurată îţi

trebuiau zile întregi să scapi de agasarea strecurată în nări, în pori, în minte.
O alergie la mucegai ar fi fost urmarea firească a acestui buchet inedit,
pentru că antidotul nu exista din cauza termenilor cu care a fost acceptată
noua stare a aromelor autohtone, ce au fost bine calculaţi de „strategii” care au
pus mâna pe ţară imediat după împuşcarea lui Ceauşescu. Primii români
care au împânzit Europa după l989 au fost... ţiganii. Cu zecile de mii au
invadat oraşele continentului, lămurind opinia publică despre sorgintea
poporului de la Carpaţi, o atare concluzie venind să se alăture ideii
prestabilite că rromii sunt locuitorii majoritari ai României! Singura măsură
luată pentru eradicarea acestei situaţii a fost protestul Academiei care a i
nsistat ca ţiganilor să li se zică...rrromi. Tristă, penibilă şi definitorie măsură
pentru un popor rămas în pielea goală, dezbrăcat de haine şi de istorie,
după perioada totalitarismului comunist. Printre cei câţiva curioşi ai spectacolului
pieţei se afla şi Radu Filipan. Purtat de şuvoiul mulţimii, fără să opună nicio
rezistenţă, Radu se amuza făcând inventarul persoanelor recunoscute şi aflate
la negocieri printre vechituri. Nu mică îi fu mirarea s-o vadă pe doamna
Ionescu, o ingineră căreia îi luase un interviu acum nu ştiu câteva luni.
Discuta preţul cu atâta vehemenţă, încât tuciuriul a dat a lehamite din
mână şi i-a zis: „Ia-o cucoană, că o meriţi!” Mai încolo, l-a văzut pe
Ursu Dorel, profesor universitar ieşit la pensie, încercând să probeze
în fugă o pereche de blugi jerpeliţi, oho, uite-l şi pe nea Tăbăcaru,
militar în toată regula, care şi-a găsit în sfârşit cămaşa visurilor lui. Plăteşte
ţiganului şi pleacă fericit. Iată-l pe domnul doctor Panaitescu, se uită cu oarece
sârg, dar se preface că nu caută nimic deosebit. Demnitatea lui de medic nu-i
permite, dar peste o săptămâna va reveni precis pentru a-şi cumpăra pe nimic
un raglan de ploaie, că al lui s-a învechit de tot. Lângă un stâlp, Radu descoperi
un mic spaţiu liber.

230
 Mircea Brenciu

Se opri să-şi dreagă rinita alergică inhalând dintr-un mic tub arome de
mentă şi camfor. Imaginea serii de toamnă mohorâtă şi mirosul ameţitor
şi viu de fecală răscolită se prăvăli fără milă peste acest colţ de lume,
îmbogăţit acum şi de acutele miresme mucede.
- Ce faci, ţi-e rău?, se auzi întrebat deodată.
În faţa lui, palid şi şifonat, Marian Taşcu îi zâmbea cumva ironic.
- Vrei să cumperi vreo porcărie de pe-aici, doar nu ţi-ai pierdut minţile!
- Nu, doamne fereşte!, vreau doar să ies. Am venit din curiozitate, dar
acum îmi pare rău, îi răspunse Radu.
Au reuşit să străpungă cu greu mareea de îmbulziţi, dar nu fără
a fi simţit între coaste lovituri din partea celor deranjaţi în îndelungata
lor căutare a ultimelor modele vestimentare la mâna a zecea. După
năzuinţa cu care răscoleau grămezile de gunoaie, clienţii arătau
de parcă îşi cerşeau ultimele lor vestigii de civilizaţie. Era evident că
începea era gunoaielor, timp nou şi înălţător pentru un popor care se
afla în procedura schimbării stăpânului. Ghionturi şi pumni au încasat
cei doi mai ales de la ţiganii din marginea negustorelii aceleia,
body-guarzii gunoaielor de vânzare, puşi să-i penalizeze pe cei care
ieşeau din acel perimetru fără să fii cumpărat ceva. S-au îndreptat
în tăcere spre zona mai civilizată a tonetelor, unde vânzătorii aşteptau
apatici sosirea unor clienţi scârbiţi de second-handuri. Lângă o
margine a pieţei descoperiră un chioşc alimentar. Cumpărară două beri,
pe care le goliră imediat cu sete.
- Acum e mai bine, murmură Filipan.
Taşcu studia gânditor eticheta sticlei. Nu avea nimic de comunicat, dar
câte nu aveau să-şi spună! Radu se depărtă o clipă, se pierdu printre nişte
rochii atârnate de umeraşe şi se întoarse imediat, cu faţa acoperită de o
mască rânjindă de carnaval. Taşcu îl privi uimit.

231
 Cu masca pe figură

- Ce-ţi veni, de-ai cumpărat chestia aia zâmbitoare?

- Cum, nu ştii? În acest extraordinar epilog românesc, încerc să mă
integrez şi eu...
- În ce te maschezi, Filipane?
- În român, prietene, în român!
- Dar până acuma ce-ai fost?
- De când am venit pe lume, adică exact în anul în care a murit Stalin, am fost
mereu demascat, arătat oamenilor ca fiind un potenţial duşman al partidului.
Am sfârşit această epopee într-o groapă cu rahat, cântând imne de bucurie
pentru ţara noastră bolnavă de delaţiune. Eu am încercat să trăiesc altfel, să nu
stau ascuns în spatele vreunui machiaj ca răsplată a securităţii zilnice. Cine nu
a turnat a trăit foarte prost, fiind întodeauna victima cuiva fără putinţa de a se
apăra. Unui astfel de popor, disipat de delaţiune, nu-i mai rămâne nimic sfânt,
decât poate mântuirea prin suferinţă. Peste această stare deplorabilă triumfă
găştile şi cei care până mai ieri erau consideraţi toleraţii. Şi iată cum, încet şi
sigur, se pregăteşte o altă trădare pentru venirea noului stăpân. Îţi mai aminteşti
de nenorocitul de Văduva Ion, frizerul, victima colegilor lui, călcătorii pe cadavre?
Ei bine, eu aflasem despre el un fapt deosebit de grav pentru vremurile ălea.
- Aflasem despre Văduva că, de fapt, nu mai ieşise niciodată din spital...
L-au înnebunit definitiv.
- Acum nu mai risc nimic, aşa încât îţi pot spune. Acest frizer avea acasă
o privată de curte, pe care o tapetase cu însemnele puterii comuniste,
stema partidului, a ţării şi fotografia lui Ceauşescu. Stătea omul pe scaun,
făcându-şi nevoile, sfidând în felul lui, în deplina libertate a intimităţii
personale, toată heraldica comunistă. Fosta lui soţie m-a căutat pentru a-l
turna, convinsă fiind că astfel îi dă lovitura de graţie. Eu nu am spus nimănui
nimic despre această ispravă, care mie mi se pare extraordinară...
- Crezi că a fost un erou acest frizer?, întrebă zâmbind Taşcu.

232
 Mircea Brenciu

- Aminteşte-ţi de acel straniu moş Cârţan care ne-a atenţionat despre

existenţa anonimilor ce fac rezistenţă şi care dispar neştiuţi de nimeni.
La fel cum nimeni nu îi ştie pe cei care au murit în puşcării pentru că nu
au vrut decât să rămână români, sau germani, sau evrei...Cine a mai
vorbit despre colegul nostru, Adrian Spados, care a avut curajul să se
cunune religios luându-i-se dreptul de semnătură pe durata a doi ani, cine
a mai pomenit de Valerică Panciu, exilat în propriul oraş pentru că a visat
cu ochii deschişi spre libertatea unei Germanii măreţe, dar cine mai vorbeşte
ceva despre pictorul Liviu Babeş, cel care şi-a dat foc pe pârtia de schi pentru
a protesta în faţa turiştilor străini că este obligat să trăiască într-un neaoş
Auschvitz distrugător. Securitatea a avut grijă să înece tot ceea însemna
eroism autentic în marea bălăcăreală a vitejiei poporului nostru, despre care
ştim că şi-a construit socialismul într-un aşa hal încât revoluţia l-a găsit muritor
de foame, dar „demn şi mândru” pe soarta lui. Toţi porcii care au făcut
ideologie şi-au bătut joc de acest neam după cum le-au dictat interesele.
Am devenit o naţie fără idealuri, adevăraţii noştri eroi nu sunt recunoscuţi,
aproape că nici nu mai existăm! Uită-te şi vezi cine sunt cei care ne îmbracă
azi! Ei vor conduce România de mâine, dacă nu cumva au pus deja mâna
pe ea. Şi atunci te întreb, unde este securitatea poporului român, cine îi
apără pe nenorociţii care încă se mai mândresc cu Mircea, cu Ştefan, cu
Ţepeş, cu Mihai?...
Marian Taşcu încercă să înţeleagă revolta fostului coleg de ziar, dar avu
un ciudat sentiment de „deja vu”. Simţi nevoia să-l aducă cu picioarele pe
pământ.
- Fii amabil şi pune-ţi încă odată masca aia pe figură.
Filipan şi-o aşeză în derâdere ca pentru repetiţia unui carnaval feeric.
- Tot măscărici ai rămas, Guştere! N-ai să te schimbi niciodată, concluzionă
Taşcu cu maliţie. Mai ai bani pentru o bere?

233
 Cu masca pe figură

Radu îi făcu semn că se mai poate un rând. Negustorul le desfăcu încă

două sticle şi îi avertiză cu entuziasm: Dau drumu’ la muzică.
- Vă pun una de-a noastră, românească, cu Gigi Vijelie, „Te-am iubit în
gang, gagico”.
O oarecare armonie se instală în micul lor perimetru. Toată lumea
era mulţumită, în ciuda boxelor care urlau demenţial. Sorbiră din
berile reci cu voluptate demnă, hotărâtă. După câteva clipe de tăcere
stânjenitoare, Taşcu se hotărî să intervină:
- Pe vremea nostră de jurnalişti ai partidului, tu mai făceai literatură,
mai gustai câte ceva din libertatea de expresie, aia atâta câtă era.
Dar spune-mi, s-a aflat cine l-a ameninţat cu moartea pe poetul Ioan
Alexandru?
- Desigur. Securitatea a aflat imediat: unul dintre tinerii poeţi locali,
dar eu cred că ameninţarea cu pricina s-a făcut cu ştiinţa lor, căci
prea „o luase prin porumb” bardul la discursul său în faţa activului
şi a scriitorimii din oraş. Nimeni n-a păţit nimic în urma acelei
întâmplări, dacă nu cumva în categoria lui „nimeni” intru şi eu.
Un cetăţean creol, venit din grupul masiv al celor ce diriguiau
comerţul cu gunoaie vestimentare, se apropie de gardul care mărginea
taraba negustorului de băuturi. La cîţiva paşi de „Gigi Vijelie”,
brunetul se descheie la prohab şi începu să se sloboadă pe stoborul din
beton al pieţei. Din direcţia lui un pârţâit străbătu arealul ca un vaiet venit
din istorie.

SFÂRŞITUL
(care de aici începe)

234
 IMAGINI…
FĂRĂ MASCĂ
 Cu masca pe figură

O altă şedinţă de cenaclu:

lector, în picioare,
Ilie Roman, flancat stânga
de prozatorul Ulpiu Chirca
şi dreapta poetul
Al. Deniforescu (1974)

poeţii braşoveni
(stânga)
Vasile Copilu Cheatră,
Mircea Brenciu,
Mihai Deşelaru,
Ilie Roman (1976)

O parte a redacţiei ziarului

braşovean „Drum nou” (1976)
(stânga sus):
Mircea Brenciu, Ştefan Banaru,
Ermil Rădulescu, Ioan Tocanie,
Liviu Munteanu, Daniel Drăgan;
(stânga mijloc):
Ion Coman, dr. Zoltan Fokt,
Kovacs Elena, Mitel Popescu;
(stânga jos):
Eduard Huidan, Adrian Teacă,
Marius Petraşcu.

236
 Mircea Brenciu

Presa braşoveană
în excursie
pe Transfăgărăşan
(1977)

Sărbătorirea numărului 10.000 al ziarului „Drum Nou”,

(stânga sus): dr. Zoltan Fokt, Alin Drugă, Mircea Brenciu, Kovacs Elena,
Ion Iordache, red. şef Ion Ciutacu, Atila Socaciu, Mircea Valer Stanciu,
Duţa Maria, Leon Schaer, administratorul Mihai Vasile;
(stânga jos): şoferul Nicolae Teletin, Marius Petraşcu, Mitel Popescu,
Eduard Huidan, Iancu Obeadă.

237
 Cu masca pe figură

scriitori astrişti
braşoveni (1997):
(stânga)
A.I. Brumaru,
Corneliu Merlău,
Mircea Dinescu,
Mircea Brenciu,
Petre Istrate,
Bela Henter

astriştii
Petre Istrate,
Vasile Gogea,
A.I. Brumaru,
Nadia Cella Pop,
Mircea Brenciu
(1992)

citind
„Regele păstorit”
în şedinţa
de cenaclu
al „Astrei”,
în picioare
Mircea Brenciu;
(jos stânga):
Cazimir Ionescu,
Vasile Hrizea,
George Boitor,
Al. Deniforescu

238
 Mircea Brenciu

Şedinţa de lucru a cenaclului „Astra” 1975,

de la stânga: Ion Popescu Topolog, Mihai Deşelaru,
Mircea Brenciu. Vis a vis, în picioare scriitorul
Ovidiu Moceanu, iar în stânga lui poetul A. Barassovia

Masă festivă a presei braşovene. În picioare, redactorul şef

Ioan Ciutacu. În stânga lui, Ioan Popa şi Marius Petraşcu.
În dreapta lui, Ştefan Banaru, Mircea Brenciu şi alţii.

239
 Cu masca pe figură

O întâlnire târzie
între scriitori (1995):
(de la stânga)
Corneliu Merlău,
acad. Alexandru
Surdu,
George Puşcariu
(în picioare),
Adrian Hamzea,
soţia lui A. Hamzea
şi Grigore Ţopan

poetul
poetul Darie Magheru
Nicolae Stoie

Mircea Brenciu
scriitorul şi Titu Popescu
George Boitor
jurnalistul
Marius Petraşcu

240
 Mircea Brenciu

Spectacol
al cenaclului „Astra”
la Sala sporturilor
(1973):
la chitară
Gheorghe Gheorghiu,
cu flautul
Mircea Vancă,
la măsuţă pe post
de prezentator:
Mircea Brenciu

Cooperativa „Higiena” din Braşov, la defilarea de 23 August.

241
 Cu masca pe figură

ediţia I a romanului
„Cu masca pe figură”,
editura „Aldus” Braşov, 1999

242
 O ADNOTAŢIE
„DEMASCATOARE”
 Cu masca pe figură

Autorul îşi exprimă dorinţa de a avertiza cititorii că personajele

romanului „Cu masca pe figură” au existat în realitate la finalul
deceniului al şaptelea din veacul trecut. Dintr-un exces de pudoare,
autorul a decis păstrarea numelor reale ale acelor actori romaneşti
numai dacă, la data compunerii „feeriei”, nu mai erau în viaţă,
procedând, în schimb, la „introvertirea” identităţii celor care au
supravieţuit momentului tipăririi primei ediţii.
Celei de-a doua ediţii a acestei „alegorii senzoriale antitotalitare”
nu i s-au adus mari modificări nominale, astfel încât am lăsat
pe seama cititorului, mai mult sau mai puţin avizat, plăcerea
uşor morbidă, de a descoperi printre munţii de gunoaie, rahat
şi multă puritate umană, persoane (personaje) reale, vivante, dar
făcătoare de istorie, fiindcă, prin chiar simpla lor evocare, pot
determina mărturia asupra unor secvenţe factologice cuprinse în
acest roman-pamflet. Cititorii care se vor fi descoperit în interiorul
acestei „foşgăieli epice” nu vor trebui să se lase afectaţi de
vreo idiosincrazie tăinuită, şi le sugerez să surâdă liniştite, să se
bucure, sau să râdă în hohote după cum e cazul. Dacă au reuşit
să citească această carte-diatribă, care este, pe fond, un
„bildungsroman autobiografic”, înseamnă că sunt nişte
supravieţuitori, ceea ce, să recunoaştem, inspiră un adevărat
triumf personal. Cred că (şi) aici se poate intui unul dintre
temeiurile acestui demers literar, temeiuri devenite, din păcate,
în anii noului mileniu, anistorice şi oarecum speculative.
(autorul)

244
POSTFAŢĂ
 Cu masca pe figură

O contestaåie insolitã
«Ultima carte a scriitorului Mircea Brenciu, romanul „Cu masca pe
figurã”, a stârnit interes nu numai în åarã, ci æi peste hotare, prin maniera
cu totul neaæteptatã pe care autorul a ales-o pentru a critica regimul
comunist. Astfel, în periodicul de culturã „Dorul”, care apare în Danemarca,
a fost publicat un intresant comentariu pe marginea cãråii, semnat de
Titu Popescu, redactorul æef al sãptãmânalului „Observator” din Munchen,
unul dintre cei mai remarcabili critici literari din diaspora. Reproducem
acest articol, care ne oferã un motiv în plus pentru a medita asupra ororilor
comunismului».
(„Bunã ziua, Braæov”, nr. 1317 din 24 noiembrie 1999)

Dupã ce a încetat sã fie periculos, comunismul a fost contestat æi

dezavuat din mai multe perspective intelectuale – politicã, ideologicã,
umanitarã, moralã, religioasã, juridicã, esteticã. Nu a fost discreditat din
perspectivã senzorialã – în speåã scatologicã. O face acum autorul braæoven
Mircea Brenciu, pe leit-motivul coprofagiei caracteristice. Scriitorul face
alergie olfactivã la comunism æi se strãduieæte sã ne-o transmitã. Cartea sa,
„Cu masca pe figurã” (Ediåia I, editura „Aldus”, 1999), face din scatofilie
un procedeu artistic, transferând naturalismul în beneficiul satirei politice.
Intenåia declaratã æi asumatã salveazã de la penibilitate. Mijlocul în sine nu
poate fi condamnat atâta timp cât scopul pentru care este folosit åine de o
convingere generalã. Procedeul se înscrie în ambivalenåa ambrei. Literar,
ceva din Hasek se poate citi în aceastã carte. Premisa ei mai adâncã vizeazã
un specific autohton schizofren: indolenåa, corupåia de tip fanariot, teama
pedepsei creætine, inhibantã între scatologic æi escatologic, deci cea ce poate
explica æi permanentul eæec de pe malurile Dâmboviåei.
246
 Mircea Brenciu

Inconformismul licenåios al lui Mircea Brenciu dovedeæte respingere

pragmaticã a prejudecãåilor. Pestilenåialul odorific intrã în alambicul unui
sanepidism politic, pentru a esenåializa abjecåia existenåialã din „acest
comunism ce poartã mirosul activistului nespãlat æi neæters la fund din respect
pentru galbena hârtie a gazetei «Scânteia»”.
Insalubritatea identificã de departe exaltaåiile sistemului, faåã de care
autorul nu s-a mai simåit dator sã-æi ia precauåii convenåionale. Dimpotrivã,
ilustreazã un caz de perfectã adecvare. Oximoroni-ca definire a cãråii,
de cãtre autorul ei, drept „feerie scatologicã”, ambiåioneazã chiar la
a înviora terminologia teoriei literare.
Cartea este o suitã de episoade, cu personaje recurente, având æi un
simbol de legãturã cu un nume care spune tot: Fetidu. Acest Vasile
Fetidu este prototipul omului nou, pregãtit de programele comuniste,
cu odorizãrile comportamentale æi ideologice caracteristice, pe care
ætie sã le exalte în mod creator. Tabloul elementelor de identificare
pigmenteazã epiderma groasã a prototipului de activist. Urmãrim
prin lecturã o asamblare de tablouri impregnate puternic de mirosul
pe care autorul ni-l transmite de la sursã. „Tablourile” sunt vopsite
cu umori æi tumori ieæite din pistolul comunist al abjecåiei violente.
Desigur cã, fãcând aceastã alergie olfactivã la comunism, Mircea Brenciu
æi-a pus masca pe figurã æi apoi æi-a scris cartea. Stilul activist
rudimentar, agramat, însãilat din æabloane goale, limbajul de lemn
(înscenat chiar într-o tipicã æedinåã de demascare), care falseazã din
douã în douã cuvinte, este urmãrit æi demontat detectivistic, din aproape
în aproape, cu o voluptoasã încântare subtextualã. Prostia jubiliativã a
activiætilor este contemplatã cu un umor uriaæ. Situaåiile groteæti înfãåiæate
ilustreazã anecditic implicarea ideologicã a mirosurilor æi frãmântarea
participativã a sfincterelor.
247
 Cu masca pe figură

Fenomenologia olfactivitãåii este servitã de formulãri memorabile:

„un miros trãznitor sparse liniætea”, „o jilavã boare se prelungea
nestingheritã spre nãrile fremãtânde ale feåelor lor tâmpe”, „algoritm
secret al defulãrilor ei clitoridiene”, „greåos de puturos æi de univocã”,
„eunucii care æedeau prin preajmã ca niæte lipitori de sunete”, „sufletul ei
era o tãcere plânsã”, „simåi în maåe negocierea unor aere”, æ.a.
Scriitorul dovedeæte o bunã stãpânire a strategiilor adulmecãrii,
realizând grotescul pur, când acestea se desfãæoarã pe terenul
partidului unic æi al ideologiei aferente. Când abordeazã direct
aceastã ideologie, reflecåia stocheazã cantitate apreciabilã de adevãr
pe care nu toåi au ajuns sã-l conætientizeze. Un exemplu: „Multe
calitãåi au românii, dar defectele îi copleæesc. Iar instituåia care
promoveazã aceastã proporåie dezastruoasã este Securitatea lui
Ceauæescu. Ne meritãm soarta prin excelenåã. I-aåi vãzut pe dobitocii
care umplu sãlile congreselor æi conferinåelor naåionale? Priviåi-i
cum aplaudã, cum ovaåioneazã, cum ejaculeazã de plãcere în faåa
enormitãåilor pronunåate de primul Bulã al åãrii, priviåi-i æi nu vã miraåi
cã acest popor a nãscut asemenea monætri. Eroi au fost, erori sunt încã,
cât va fi neamul românesc”.
Deæi paråial evocatã, atmosfera literarã braæoveanã este adusã ca un alt
element demistificator, dar cu o savoare inseparabilã de boemã.
Scriitorimea din Braæov cutreierã paginile, e adeseori evocatã prin
tiparul satirizat al informãrilor de cadre. Adevãrata identitate este
lesne recognoscibilã sub micile trucuri onomastice folosite. Unele
formulãri sunt pentru cunoscãtori elocvente. Poetul Stoie, o „figurã
carminativã a suprafeåelor cotidiene”, dãdea cu piciorul în viitorul lui,
dar æi în... frapierã.

248
 Mircea Brenciu

Acelaæi poet, semnând în direct, Nicolae Stoie, aprecia în postfaåã

(ediåia I, n. edit.) cã autorul s-a încumetat sã scrie o carte „în care
cuvântul ocolit de unele dicåionare sã devinã motiv central, un fel de cheie
a cifrului semantic”. Tandra sagacitate cu care Mircea Brenciu
evocã lumea literarã a Braæovului reface la poalele Tâmpei jurnalul de
bord åinut de Negoiåã Irimie pe „corabia beatã” a scriitorilor clujeni,
evocarea bãnãåenilor de cãtre Cornel Ungureanu æi – dacã mi se permite
– consemnarea personalã a boemei sibiene.
Dominanta de scârnav a cãråii este o formã a polemicii contestatare
æi åine de vehemenåa pe care autorul a vrut sã o dea acestei polemici.
Psihanalizatã, aceastã dominantã a fetidului trimite la inconfortul
personal asigurat cu generozitate de comunism. Nu toate episoadele
au o apreciabilã pregnanåã. Unele æarje ies din intenåia politicã æi
acuzã resentimente. Uneori, rostirea nu se adecveazã personajului –
este cazul moæului de la Câråiæoara, care se exprimã în discurs filosofic.
„Cu masca pe figurã” este cea mai senzorialã contestaåie a comunismului
românesc.
Titu Popescu

249
 CUPRINS
Prolog scatologic  ........... pag. 5

Cu masca pe figură  ......... pag. 10

Epilog (e)scatologic  ....... pag. 229

Imagini fără mască  ........ pag. 235

O adnotaţie „demascatoare”  ........ pag. 243

Postfaţă  ......... pag. 245