Carte - Vol 4 Final

Toma Pirău
ÎNCERCARE DE PERATOLOGIE
RELIGIOASĂ
VOL. IV
BRAȘOV
2019
ISBN 978‑973‑0‑25979‑7
Cuprins
Cuvânt înainte.......................................... 7
Capitolul 1
Relatări, aproape de şase ori câte zece,
despre aurora creştină............................. 9
Capitolul 2
Itinerariu ioanic: Legatio ad invia!.......197
Încercare de peratologie religioasă
Parintilor mei,
Ruja și Mihai
5
Toma Pirău
6
Cuvânt înainte
Nu trebuie să fii artist ca să participi
la „spectacolul lumii”. Pentru aceasta,e
nevoie doar de o bună simţire. Cu o astfel
de „zestre”,am încercat să surprind câte ceva
din marele „reper creştin” al lumii, care,de
aproape două milenii,e însoţitor şi făuritor
de viaţă, cu manifestări dintre cele mai
variate.Şi la care,precum se ştie,nu se poate
ajunge doar cu „plasa minţii”...
Din această pricină,am evitat tentaţia
unei cuprinderi prea largi a vieţuirii „întru
Hristos” şi m‑am restrâns doar la câteva
aspecte ale acesteia,mai cu seamă din
perioada sa genuină.
Pe cât mi‑a stat în putere,am evitat cu
osârdie orice judecată de valoare,fiind
convins de faptul că religiozitatea, ca trăire
tainică, nu se pretează la o astfel de abordare.
De asemenea,după un îndemn clasic din
sociologie,în prima parte a cărţii am urmat
indiciile social‑istorice care au propulsat
religia creştină la statutul de „fapt social
total”, prin şi peste vremi...
În partea secundă a cărţii, ca simplu
însoţitor al mesajului de credinţă din
Evanghelia după Ioan, m‑am străduit să
7
Toma Pirău
ilustrez, fără să mă îndepărtez de cadrul strict

al relatării evanghelice, seminţele Învăţăturii
de credinţă ziditoare şi mântuitoare.
Pe tot cuprinsul încercării mele, n‑am făcut
rabat de la cerinţa de căpătâi a demersului
peratologic,după care „limita”, chiar şi în
plan morfologic,nu îngrădeşte, ci împlineşte
şi deschide spre „alte zări”. Cum ar fi spus
Lucian Blaga,aceasta este mai aproape de o
„raţionalizare dialectică” şi mai departe de
cea care e captivă nemişcării ce însoţeşte
„linia identităţii absolute”.
Pe lângă trăsătura „de lucru” a
fenomenului religios,cu vădite trăsături
identitare,e bine să se ştie că trăirea,respectiv
religiozitatea,este „inima” acestuia,de ai
cărei „ochi” nimeni nu se poate lipsi dacă se
vrea părtaş la „Cărarea Împărăţiei”....
Autorul
8
Capitolul 1
Relatări, aproape de şase ori câte zece,

despre aurora creştină
„Spatiul mioritic”, una dintre cărţile lui Lucian

Blaga reunite în „Trilogia culturii”, merită privită
cu mai mare atenţie. Cu siguranţă, oferă o cheie
pentru decriptarea fenomenelor culturale specifice
arealului nostru de viaţă, inclusiv pentru cele ce
trimit la delicatele aspecte ale trăirii religioase.
„Religie si spirit”, o altă lucrare a poetului şi
filosofului nostru, a apărut in 1942. Trimiterile la
„Spaţiul mioritic”, pe parcursul acesteia, înlesnesc
o mai buna înţelegere a tiparelor stilistice ce
se regăsesc în cadrul unei culturi, deci implicit
şi a modurilor multiple in care se manifestă
religiozitatea la nivel comunitar.
În linii mari, ipoteza afirmării unor invarianţi
stilistici, prin moduri şi categorii stilistice
constitutive pentru timpul şi spaţiul conştiinţei
colective‑ca expresie a spiritului comunitar‑,
sugerează o anumită relativizare a manifestării
religiosului la nivel individual şi societal.
Ceva similar se regăseşte şi la Mircea Eliade cu
toate că „uneltele” folosite de acesta sunt oarecum
diferite de cele ale lui Lucian Blaga. Unul acordă
întâietete „descrierii fenomenologice”, pe când
celălalt e mai ataşat de „dialectica spiritului”.
Istoricul religiilor pare mai aproape de „temeliile
9
Toma Pirău
terestre”, pe câtă vreme poetul‑filosof frecventează

alte tărâmuri, mai ferite de „orizontala lumii”.
În preajma acestora, se situează, cumva, şi
Constantin Noica, aparţinător al aceleiaşi familii
de cuget. In mod evident, şi la acesta din urmă
lumea omului se cumpăneşte tot în „leagănul
culturii”, ceea ce este valabil, sine die, şi pentru
lumea tainică a manifestărilor de tip religios.
Se observă relativ uşor cum teologia şi filosofia
lucrează oarecum antagonic, rareori fiind puse în
„comuniune” pentru luminarea misterului din
lume....
Lui Lucian Blaga, pare‑se, nu i‑a placut prea
mult felul teologic de cercetare. De prea multe
ori, acesta s‑a arătat şi se arată prea autoritar.
În consecinţă, „stilul dogmatic” îngrădeşte
pornirea naturală şi neliniştită a spiritului în
căutare de Absolut. Transcedentul la care fac
trimitere teologii se prăvăleşte, adesea, peste om
cu indiferenţa necesităţii. Mai cu seamă atunci
când administrarea acestuia capătă o înfăţişare
instituţională...
În „Poezie şi adevăr”, Goethe, cu buna lui

intuiţie, proclamă un gând de toată isprava:despre
lume nu putem vorbi prin sistem... O lume mereu
mişcătoare, ce nu stă nici măcar o clipă pe loc,
nu se va lăsa prinsă într‑un formalism de sistem,
împănat doar cu firave şi reci abstracţiuni.
Şi atunci, ce putem face pentru a ne apropia de
lume şi s‑o înţelegem? Răspunsul Marelui German
10
e simplu:să căutăm „fenomenele originare”! Din

acestea provin toate, la fel cum viaţa, în toate
varietăţile ei, se nutreşte, în fiecare clipă, de la
Soare...
Despre lumea omului, ce putem spune? Are,
şi aceasta, la temelia ei, „fenomene originare”?
Despre aşa ceva, Goethe a grăit minunat doar
cu „unelte literare”, mult mai potrivite pentru a
surprinde câte ceva din taina vieţuirii...
Pentru Herder, Goethe a avut o admiraţie

aparte. Cu duhul său liniştit, nu s‑a simţit niciodată
atins de spiritul caustic pe care Herder nu şi‑l
putea stăpâni niciodată, indiferent de cine‑i era
interlocutor.
Oricum, Goethe s‑a bucurat din plin, fapt
recunoscut deseori, de pornirea nestăvilită a
maestrului său de a pune întrebări despre orice şi
de a formula răspunsuri dintre cele mai năstruşnice
la acestea. Nimic nu putea fi luat ca dat odată
pentru totdeauna. Fervoarea, acesta e cuvântul
potrivit, sălăşuia în orice ungher al personalităţii
lui Herder. Mereu în preajma acestuia, tânărul
Goethe se lăsa lucrat, şi el, de o asemenea stare de
spirit.
La maestrul său, învăţăcelul a putut admira şi
stoicismul exemplar cu care acesta a trecut prin
operaţia de la ochi ce i se făcuse pentru a îndrepta
o deficienţă a sacului lacrimal. Şi, mai cu seamă,
atunci când s‑a constatat că operaţia cu pricina
fusese nereuşită.
11
Toma Pirău
În prima lui tinereţe, Goethe fusese fermecat

cu totul de Herder. Acesta a fost şi motivul pentru
care i‑a trecut multe cu vederea maestrului său,
cu toate agresiunile egolatre ale celui din urmă.
Aproape cu seninătate, artistul genial de mai
târziu nu se tulburase defel atunci când Herder îl
lua peste picior pentru cărţile frumos legate, dar
necitite, pe care novicele le ţinea în camera lui
de lucru, nici când maestrul, cu un spirit caustic
neiertător, îşi bătea joc de hobby‑ul lui Goethe de
a colecţiona însemnele heraldice ale mai‑marilor
vremii şi de a‑i aşeza pe deţinătorii acestora într-o
ierarhie piramidală.
Aflat în preajma lui Herder şi umbrit de
spiritul neliniştit al acestuia, Goethe, după cum
o recunoaşte deschis, s‑a bucurat de o „tovărăşie”
care i‑au stimulat mintea şi simţirea către o
cuprindere vie, aproape de joc... Se pregătise,
astfel, ogorul pentru „religia vie”de mai la vale,
după cum numea Goethe poezia....
Mai devreme saumai târziu‑episodic sau pe

durată lungă‑, prin mistici sau credincioşi rebeli,
obişnuinţele îndelung vehiculate vor fi supuse
unei evaluări rânduite de „lumina cunoştinţei”.
E de remarcat că „spiritul protestant”‑apărut
în Nordul creştin european, cu inconfundabile
accente germanice‑a primit forme specifice de
manifestare atât în creştinismul din Apus, cât
şi în cel din Răsărit. Din pricini anume, acest
„duh de căutare” a fost mai evident în lumea
12
creştinismului roman faţă de cel din arealul

bizantin. Ordinea raţională, cu iz imperial, a
catolicismului apusean s‑a fragmentat, precum
orice cetate dezbinată dinlăuntru, subminată fiind
de căutarea simplităţii şi de nevoia cotidiană a
recunoaşterii valorii individului. Viaţa a schimbat
„decorul”, deci, vrând‑nevrând, s‑a configurat
şi o altă „boltă simbolică”, după expresia atât de
plastică a lui Ernst Casirer. Luminarea spirituală
solicita activismul individual, la fel ca în viaţa
de zi cu zi, după un ethos aparte, compatibil cu
„spiritul capitalismului”, despre care a vorbit
atât de aplicat sociologul Max Weber. Prin
protestantism, oarecum, s‑a manifestat un impuls
novator prin care rostul vieţii creştine se asociază,
ca o provocare permanentă, cu acţiunea luminată
spiritual prin cugetare.
Nici aşteptarea pasivă şi liniştită a Răsăritului
creştin n‑a fost ocolită de „febra spirituală” pe care
Luther şi Calvin au stârnit‑o prin lumea religioasă
nutrită de reperele civilizaţiei greco‑romane.
Credinţa creştină a descoperit, iată, „ferestrele”
limbilor vernaculare, pe înţelesul neamurilor
receptoare... Blaga a fost impresionat de faptul că
Martin Luther a respins mistica deşi, altfel, acesta
era un om profund religios....
Un loc aparte conturează marele poet pentru
„aşteptarea fierbinte”‑activă câteva sute de ani‑pe
care au îmbrăţişat‑o vieţuitorii din Palestina
referitor la trimiterea unui Salvator (Mesia) care să‑i
izbăvească de stăpânitorii străini şi de suferinţele
nenumărate la care aceştia i‑au supus. În această
13
Toma Pirău
atmosferă de apăsare umilitoare pentru Israel, a

prins rădăcini frământarea sufletului colectiv ce
va aduce mitul în realitate.
Ceva de acelaşi fel se petrece cu „clipa creştina”!
Cum se poate descifra acel îndemn însufleţit al Sf.
Apostol Pavel despre bucuria cuprinsă în această
clipă? („Bucuraţi‑vă, şi iarăşi vă zic, bucuraţi‑vă!”).
Nu poate fi înţeles, desigur, în afara unei prefaceri,
din adânc, a conştiiţei colective ce îşi căuta
cu ardoare forme noi, salvatoare şi tainice, de
descoperire a rostului întru Fiinţă...
5
Priviri iscoditoare printre paginile lucrării

„Spaţiul mioritic” în aşteptarea unor perspective
deosebite despre „matricea stilistică”. Publicată
de către Lucian Blaga în 1936, lucrarea sus‑numită
abordează mai mult probleme de filozofia culturii,
cele de istoria comparată a religiilor fiind de ordin
marginal.
Nu se poate releva, la o primă lectură, vreo co‑
relaţie între „matricea stilistică” a spaţiului ondu‑
lat de pe la noi şi religia pe care aceştia au adop‑
tat‑o cândva, în negura vremurilor. Sunt identifi‑
cate doar chestiuni de mare generalitate‑cum este
cea a preferinţei pentru organic‑prin care să se
articuleze ceva specific pentru ortodoxia răsăritea‑
nă. Pentru varianta catolică, respectiv creştinismul
roman, sunt prevalente, în opinia lui Lucian Blaga,
spiritul de ordine şi cel de ierarhie, lucrătoare de
sine, dincolo de popoare sau naţiuni.
14
La protestanţi, spune acelaşi autor, individul

are un rol activ şi se străduieşte să găsească drumul
spre mântuire, fără îndrumare sau mijlocire din
partea ierarhiilor şi a reprezentanţilor acestora.
Nordul european, cu altă fire a oamenilor de
pe‑acolo, a fost mai abitir atras de libertatea de
cuget, lipsindu‑se, pe la începuturile modernităţii,
de protectori şi mijlocitori în relaţia cu divinitatea.
S‑a căutat un duh trăitor aidoma aurorei vieţii
creştine.
Dincolo de acest moment, s‑au afirmat multe
secole de formalism religios, oarecum desprins de
viaţă şi de oameni. Să nu se uite că chiar noţiunea de
„religie” provine din latinescul „ligare”, cu sensul
de a lega sau de ţine laolaltă. Şi că atunci când
comuniunea nu devine fapt de viaţă, oamenii doar
se alătură unii altora şi nu vor spori duhovniceşte...
Doar vor spori însingurarea şi formele goale....
În Răsărit, tare demult, sirena inovării
se rătăceşte în fuga de acţiune, poate chiar
într‑o melancolie naturală de viaţă. Sud‑estul
european şi spaţiile slave n‑au avut de înfruntat
fragmentarea dialectală pronunţată a limbilor aşa
cum s‑au petrecut lucrurile în apusul Europei.
Pe‑acolo, dupa cum ne spune Blaga, unificarea
limbii s‑a produs treptat, prin eforturi individuale
exemplare‑cu efect de antrenare culturală
cumulativă‑care, într‑un ceas fast, au puit o limbă
literară întregitoare societal. Concomitent cu acest
„fenomen originar”în ordine culturală, în Biserică,
latina fusese confiscată de chemarea ei sacră,
oarecum nepăsătoare la sensibilităţile poporane.
15
Toma Pirău
Prin Orientul creştin, s‑a urmat o altă cale:limba

poporană s‑a tot şlefuit de‑a lungul vremurilor
pâna când s‑a putut trece, la un moment dat,
într‑un alt „sălaş al fiinţării”. De această dată, cu
altă rânduire, efortul a avut un suport colectiv
mai cuprinzător decât în Apusul european. În
acest sens, este vizibil rodul fără egal al „creaţiilor
populare”răsăritene comparativ cu o prezenţă
mai discretă a acestora în spaţiile‑gazdă ale
creştinismului roman.
Lucian Blaga relatează, de altfel, cu evidentă
încântare despre fascinaţia unor reputaţi filologi
elveţieni atunci când aceştia au descoperit
miracolul reprezentat de universul poeziei
populare româneşti. Acelaşi fel de entuziasm l‑a
cuprins pe Goethe când, pe la sfârsitul sec. al
XVIII‑lea şi începutul celui următor, a cercetat câte
ceva din folclorul sârbesc.
Credinţa, în Răsărit, are ca temelie
sobornicitatea.
Prin ritual, se acoperă, aproape integral,
tot ce este potrivit cu orizontul de aşteptare al
credinciosului. Cuvântul de învăţătură rostit de
preot prin predică este aidoma seminţelor aruncate
pe ogor de către semănător:odată puse în ţărână,
doar se aşteaptă ca acestea să rodească prin voia
Domnului.... Ortodoxia, pare‑se, îşi este suficientă...
Dintre popoarele ortodoxe, numai ruşii au venit cu
ideea că fiecare credincios este dator să răspundă
pentru ceea ce se întamplă în lume cu ceilalţi
semeni. Evident, o umbră a ambiţiei imperiale
moştenite din lumea creştină de dinainte.
16
În spaţiile sacre dinspre Orient, vieţuitorii

se întâlnesc destul de rar ca persoane, cel mai
frecvent se reunesc unii lângă alţii, anonimi şi
tăcuţi într‑o rânduială hieratică ce intimidează
prin solemnitate.
Oricât ar fi de frapant, remarca Blaga, nu se
pot repera, la români, moduri şi categorii stilistice
proprii care să se articuleze, dominator, pe un
fond religios de sine stătător. A nu se uita că, în
Transilvania, slavona din bisericile ortodoxe a
fost înlocuită cu limba poporului abia în acel
mişcător secol al XVI‑lea, sub un imbold protestant
incontestabil, pe când, dincolo de munţi, slavona şi
greaca au lăsat urme adânci, încă multă vreme, în
viaţa Bisericii şi a religiozităţii cotidiene... Şi care,
cumva, pot fi remarcate până în veacul de acum...
Ceva din entuziasmul grecilor din vremea lui

Alexandru‑transmis, în primul rând, între elite‑îşi
află ecou în „aluatul uman”prin care a răsărit
credinţa creştină în Palestina, ca, mai apoi, să o
poarte prin lărgimea lumii.
Cei mai mulţi dintre iscoditori au recunoscut
influenţa favorabilă pe care rânduielile romane‑cu
drumurile, legile, moravurile sau raţiunile cerute
de imperium‑au propagat‑o, pe spaţii foarte largi,
prin tipare de viaţă care, la un moment anume, au
deschis calea pentru „luminarea inimilor”. Mai
întâi şi mai năvalnic pentru cei loviţi de soartă.
Mai apoi şi mai lent, dar mai apăsat ca rânduire
17
Toma Pirău
cuprinzătoare, pentru cei favorizaţi de soartă, cu

rosturi de îndrumători ai „turmei”...
Montesquieu, în „Scrisori persane”, face o
observaţie de bun simţ despre religia romanilor,
prin care ne e dat să înţelegem mai bine „febra
creştină”ce a cuprins imperiul când i‑a sosit
sorocul:oficial, religia imperială, ajunsese într‑o
ipostază aproape dilematică‑nu mai obliga cu ceva
şi nu mai aştepta nimic de la adepţii săi... Altfel
spus, se pierduse într‑un formalism sterp, tot mai
îndepărtat de nevoile cotidiene ale oamenilor.
Constantin şi mama sa Elena, bine sfătuiţi în
administrarea puterii, au înţeles, la vreme de
cumpănă, pericolul reprezentat de subţierea vieţii
din preajma altarelor tradiţionale şi au făcut ce era
necesar pentru schimbarea „decorului religios”din
imperiu. „Altarele reînnoite”strângeau mulţimile
într‑o altă privelişte iar acel „imperium”din
vremurile de glorie putea fi nutrit de o „forţă
lăuntrică” în stare să subţieze dezbinările
purtătoare de ponoase. De la „decor”, în plan
religios, puterea simţise că trebuia să treacă la
„fior”, făptuire fără egal prin miracolul imens
al mişcării inimilor „întru Nădejde”.... Şi care va
dăinui peste multe veacuri...
Un freamăt înrudit au căutat, cândva, şi
protestanţii Nordului european. Formele, din nou,
deveniseră apasătoare şi fără prea multe roade, din
care pricină apăruse, în multe suflete, un necesar
orizont de schimbare. Un alt elan de speranţă
a răsărit dintr‑o revoltă faţă de „pustiirea prin
dictatul formelor”.
18
Şi astăzi, cu atâtea nelinişti, lumea îşi pierde

din vrajă. Nu sunt aşa de rari cei care vorbesc
despre „desvrăjirea lumii” şi de însingurarea tot
mai accentuată a celor din mulţime. Un anonimat
extrem de păgubitor pentru statutul de persoană
al omului... Ce fusese legat se dezleagă, lăsând
în urmă, prin uitare, comori fără număr la care
au trudit generaţii dupa generaţii de‑a lungul
vremurilor.
În haturile acestui crepuscul existenţial,
vedem prea bine cum avem parte de un alt
decor, poate unul făurit de o civilizaţie croită pe
„stilul prepoziţiei”, după o vorbă cu miez rostită,
ca avertisment, de filosoful ConstantinNoica.
Prepoziţia, precum se ştie, locuieşte într‑o simplă
conexiune. Ca pe hotarul unui duh ce n‑are parte
de împăcarea cu sine...
Lavater, prietenul lui Goethe din Elveţia, era

preot şi se apucase să studieze oamenii după
fizionomia lor. Meticulos, atent, inventiv, acest
om al Bisericii a pus bazele unei discipline de
studiu de sine stătătoare prin cele consemnate în
„Perspective în eternitate” şi în „Fiziognomica”.
Prima carte dezvoltă teza că viaţa de apoi este o
prelungire a celei prezente. Cea de‑a doua are ca
temelie convingerea „... că fiinţa fizică coincide
perfect cu fiinţa spirituală, despre care mărturiseşte
şi pe care o reprezintă”. (Goethe‑Poezie şi adevăr,
vol. 2, p. 319)
19
Toma Pirău
Părintele Lavater a fost învăluit de un mare

îndemn, de care se ataşase cu toată fiinţa. Goethe
a văzut limpede că „Ţinta lui principală era să
realizeze persoana lui Hristos; de aici rezulta acea
pornire aproape necugetată de a tot pune pe fiecare
să deseneze, să copieze, să reproducă tot alte şi
alte portrete ale lui Hristos, dintre care, cum era
şi firesc, nici unul nu ajungea să‑l mulţumească”
(Idem.).
Cele rezumate de Goethe despre prietenul
lui elveţian, Lavater, oferă, într‑un fel, acel
declic al intuiţiei marelui poet cu privire la acel
misterios motiv al „fenomenului originar”:viaţa
prezentă‑viaţa după moarte, fiinţa fizică‑fiinţa
spirituală, chipuri multiple‑chip general... Este cât
se poate de evident că avem de‑a face cu o anumită
organicitate în trecerea de la simplu la complex.
Prin predispoziţia sa pentru poezie, „religia vie”,
Goethe a preluat tiparul sugerat de Lavater pentru
dinamica vieţii şi a făcut din acesta o căutare cu
rost pentru „surprinderea tainei”. Chiar cu uşoare
accente magice...
În „Poezie şi adevăr”, în anumite pasaje,
Goethe aplică aceeaşi „grilă explicativă” şi cu
privire la atracţia de neocolit a omului pentru
repere supraindividuale, întregitoare, de natură
religioasă. Pe traiectoria sa de viaţă, iată, omul
simte nevoia „... să se apropie pe diferite căi de
ceea ce e mai presus de simţurile noastre, mai
întâi privind cu înclinare către o religie naturală,
apoi cu iubire către una pozitivă şi constituită, mai
târziu prin concentrare în sine însuşi, încercându‑şi
20
propriile lui puteri, pentru ca, în cele din urmă, să

se dăruiască cu bucurie celei generale” (Poezie şi
Adevăr, vol. 2, p. 339).
Pe undeva, amintisem despre faptul că Goethe
nu s‑a interesat prea mult de tema fenomenului
originar pentru lumea omului, ca abordare
nepoetică, ceea ce nu pare lipsit de noimă în
condiţiile în care aceasta nu poartă puterea ce o
are „aluatul sensibil”, aproape magic, al poeziei.
„Religia vie” era în stare să prefacă lumea şi viaţa...
Trecerea fatală de la cultură la civilizaţie,

idee atât de dragă lui O. Spengler, se înfăţişează,
de fapt, ca o complementară a celei referitoare la
manifestarea culturii după tiparul organicului.
La această dezlegare a ajuns L. Frobenius după
îndelungi cercetări prin spaţiile culturale ale
diferitelor etnii africane. În acelaşi „desen”,
se înscrie şi asocierea făcută de acesta între
culturi şi diferite semne spaţiale:hamiţii cu a lor
„peşteră‑boltă” sau etiopienii cu „spaţiul infinit”.
Spengler, fără să se revendice de la „gândul lui
Frobenius”, ajunge şi spre alte zări culturale:cea
indică, cea chineză, cea rusească sau cea greacă.
Referitor la „leagănul cultural al creştinismului”,
Grecia‑ca Romă simbolică a Mediteranei‑ne oferă
câteva repere importante. Astfel, preocuparea
grecilor pentru „corp”şi, prin urmare, pentru
„static”oferă o înţelegere accesibilă pentru Olimp,
ca lăcaş al zeilor lor. Orizontul mitologiei greceşti
nu e departe de cel al vieţii oamenilor. Lumea
21
Toma Pirău
miticăse amestecă, ca ceva de la sine înţeles, cu cea

a oamenilor şi invers...
La un asemenea palier de referinţă, Platon nu
prea avea loc. Prin urmare, se produce o reaşezare
a mentalului colectiv, cu alte coordonate culturale.
„Lumea Ideilor”, cu care vine Platon, se confundă
cu un transcendent, reper prioritar pentru cele de
jos. „Ideea” chiar e numită „monadă”, cu un alt
înţeles, însă, decât cel pe care acest termen îl va
căpăta, peste veacuri, la Leibniz. Cel din urmă,
aparţinător unui „duh Nordic”, se străduia să facă
inteligibilă individuaţia, după cerinţele veacului în
care trăia, lucrând la viziunea sa aproape atomist...
Cu Platon şi ale lui Idei, oarecum restrânse la
tipuri, străine de indivizi, ni se dezvăluie un alt
univers, deasupra lumii, de la care aceasta prinde
identitate şi autenticitate. Cu un termen de la
Goethe, un soi de „fenomen originar”al realităţilor
multiple.
În acest „ceas al culturii greceşti”, ne e dat să
putem întrezări „acel ceva”din duhul ce, peste
veacuri, va izvodi viziunea creştină asupra lumii.
Elanul creator al Greciei trebuie luat ca atare, fără
sforţări analitice prea mari. În astfel de situaţii,
aproape miraculoase, iscodirile minţii, cel mai
adesea, se dovedesc destul de palide... Neliniştea
creatoare a Greciei, un amestec de apollinic şi
dionisiac‑după cum ne‑a arătat F. Nietzsche în
modernitate‑are ceva din firescul fenomenelor
naturale şi, pe cale de consecinţă, trebuie luate cu
astfel de măsură.
22
Pe căi greu de explorat cu „uneltele raţiunii”,

spiritul creator al ginţilor răzbate din străfundurile
„inconştientului colectiv” al acestora, aducând
la vedere, prin „mesageri” anume, câte ceva din
misterele aflate la temelia celor ce sunt în lume.
Prin cunoaştere, prin artă, prin religie sau prin
faptuiri exemplare.... Toate acestea, separat şi
laolaltă, după sugestia lui Goethe, se asociază
cu „forţele demonicului”ancorate în pozitivitate.
Între europeni, Socrate este primul ce vorbeşte
despre un „Daimonion”, un fel de „voce lăuntrică”
îndrumătoare, oricând prezentă în momente de
cumpănă ca „mânuitor” de restricţii; la Goethe,
însă, „spiritul demonic”nu e compatibil cu
limitarea manifestării creatoare. Dimpotrivă...
Grecii, cu a lor limbă a nuanţelor, au ajuns la
un „izvod de Gând” prin iscodiri asemănătoare
cu preumblările lor pe apele mărilor. Mereu
sub „zodia descoperirii”, firea lor, călită prin
faptă, a ajuns, dincolo de un anumit prag, să se
contopească într‑o mişcare inovatoare durabilă.
Când, cu Alexandru cel Mare, au atins şi „treapta
imperială”, cu îndrăzneala susţinută de mintea
lucrată prin provocările induse de Platon şi
Aristotel, grecii au avut prilejul să întâlnească, pe
spaţii largi, alte ipostaze ale spiritului creator şi să
se înfrupte, selectiv, din roadele ademenitoare ale
acestora.
Cu toate provocările în lărgime, leagănul celor
întreprinse de elini rămân mările din proximitatea
locului lor de baştină, mai cu seamă Mediterana,
un loc‑reper, sălaş familiar pentru imaginarul
23
Toma Pirău
celor din vechime. „Drumurile apelor”, precum

au remarcat mulţi cercetători, au stârnit unele
popoare să se îndepărteze de vatra lor cuminte,
ca răspuns prin faptă la provocări de viaţă ce nu
puteau fi ocolite. Întâmplător sau nu, iscodirile
prin faptă au favorizat plămădirea unei închegări
spirituale fără precedent, pe fondul căreia s‑au ivit,
din tainiţa vieţii, impulsuri întregitoare imposibil
de anticipat. Grecii, perşii şi romanii, pe rând, au
rostogolit lumea, fără voie, către zări purtătoare de
mister....
Prin istorie, mit şi mistică, trecem ca entităţi
colective, peste diverse vârste şi experienţe
salvatoare. Din „grădina” acestora, culegem,
însă‑după cum a sesizat Poetul de la Weimar‑
doar ce are potriveală de suflet cu noi: „Ceea ce
este absent acţionează asupra noastră prin tradiţie.
Cea obişnuită o numim istorică; celei superioare,
înrudită cu închipuirea, îi zicem mitică. Dacă
în dosul acesteia mai căutam ceva de oarecare
semnificaţie, vom găsi o a treia care se preschimbă
în mistică. Ea devine şi uşor sentimentală, încât
ne însuşim numai ceea ce se potriveşte cu sufletul
nostru” (J. W. Goethe‑Maxime şi reflecţii, Ed.
Univers, Bucureşti, 1972, p. 29). Tot de la genialul
autor al lui „Faust”, ne e dat să aflăm o observaţie
de mare adâncime despre „talăzuirea”duhurilor
peste neamuri şi peste vremuri. Inclusiv, desigur,
şi pentru valurile succesive de credinţe ce s‑au
perindat şi, încă, se mai perindă prin aluatul
mişcător al sufletului uman. În acelaşi timp, un
îndemn la discreţie, la cuget viu şi la sensibilităţi
24
ziditoare: „Nu întotdeauna, spune Goethe, este

nevoie ca adevărul să capete trup: e destul ca duhul
lui să pluteasă semănand armonie şi străbatând
eterul ca un profund, dar cald sunet de clopot” (J.
W. Goethe‑Op. cit., p. 22).
Ne e dat, precum lesne se poate înţelege, să
privim la lume într‑o „cheie”mai puţin explicită
sau analitică dacă vrem să nu ne înstrăinăm,
prea mult, de acele „bunuri de pripas”, după cum
Ortega Y Gasset numea trăirile oamenilor de‑a
lungul şi de‑a latul veacurilor...
9
La „Conferinţele <Şaguna>”, istoricul Lucian

Boia. Amfitrioana evenimentului:scriitoarea
Ioana Pârvulescu. Pe o temă cu o fomulare cam
jurnalistică: „Teroarea istoriei”. Am asistat la o
adevarată ţopăială verbală şi n‑am rămas cu prea
multe la „lumina opaiţului”... Au sărit de la una
la cealaltă, având pretenţia că şi înţelegeau ceea
ce spuneau. Totuşi, câte ceva mi‑am mai notat din
când în când...
Pe mai multe tonalităţi, istoricul invitat ne‑a tot
spus ca „Istoria e totul!”. În cele din urmă, ne‑am
ales doar cu o idee destul de bine cunoscută de
pe vremea lui Benedetto Croce:istoricul este un
captiv al epocii în care trăieşte. Cum acesta trăieşte
„Acum”, va scrie despre Istorie după reperele oferite
de „bolta simbolică” a prezentului. De asemenea,
emoţiile, pasiunile, preferinţele sau referinţele
culturale ale istoricului sunt, în mod necesar, doar
condiţionalităţi ale activităţii acestuia.
25
Toma Pirău
Adevărul istoric? Ceva destul de relativ, croit

după un orizont multiplu susţinut de prezent sau
„clipă”. Câţi istorici, tot atâtea adevăruri. Cam
deconcertant, nu? Şi atunci, nu e normal, spun eu,
să te întrebi, ca ceva firesc, despre totalitatea sub
care se manifestă Istoria? Cu ce suport metodologic
te poţi apropia de un asemenea sistem de referinţă?
„Faptul social total”‑despre care E. Durkheim
a vorbit atât de convingător cu ceva vreme în
urmă‑îl obligă pe cercetătorul vieţii sociale,
inclusiv pe istoric, să apeleze la o paletă mai largă
de discipline de studiu, respectiv să cultive cu sârg
interdisciplinaritatea. În acest sens, demersul de
abordare a Istoriei, ca să nu se rezume la o banală
„cronică la cronici”, se alcătuieşte din reunirea
mai multor perspective, prin instrumentarul
tehnic şi conceptual arondat unor discipline de
studiu înrudite:Istoria mentalităţilor, Sociologia,
Psihologia mulţimilor, Etnologia, Antropologia,
Ştiinţa dreptului şi Politologia.
Nimic dintre acestea în cele conferenţiate
de dl. Lucian Boia, nici măcar în umbra unui
gând fugitiv. Paradigma în care lucrează
acesta‑chiar dacă, în mod cert, e cu mult diferită
de cea tradiţională‑vine pe acelaşi vector autist al
istoricilor ce‑şi pot închipui că Istoria, ca demers de
cunoaştere a vieţii sociale trecute şi contemporane,
îşi este suficientă şi că se poate dispensa de ajutorul
celorlalte surate de studiu. Chestiunea aceasta, să
recunoaştem, se tot frământă de ceva vreme, fără
a se înregistra realizări semnificative în câmpul
practicii academice. Nici la noi, nici aiurea...
26
Lucian Boia, poate influenţat de cele aflate şi

văzute în Franţa, vine, totuşi, cu o iniţiativă demnă
de toată lauda: „povestiri istorice pe diferite
teme”, într‑un limbaj accesibil pentru multă
lume. Lucrând aplicat pe „surse documentare”,
fără de care ar fi riscat prea mult în relatările
sale, istoricul nostru, destul de incomod pentru
unii din confraţii săi de breaslă, se străduieşte să
surprindă acele „configuraţii istorice”, cu rol de
pecete în mişcarea socială, despre care vorbise,
cu ceva vreme în urmă, şi Lucian Blaga. Iată,
coincidență sau nu, tot un „Lucian”... Istoricul le
denumeşte ceva mai simplu: „legături între fapte”,
„înlănţuiri” de fapte şi fenomene care converg
SPRE o anumită tendinţă. Ceva în genul „seriilor
istorice” ale lui A. D. Xenopol, despre care n‑a
amintit defel în expunerea sa la conferinţă. Cu
siguranţă, faţă de mişcarea istorică reală, istoricul
trudeşte post‑festum. Pentru acesta, ne spunea
Lucian Boia, surâzând cu tâlc, „viitorul nu există!”.
Doar trecut şi o năbădăioasă „umbră de prezent”....
Cu o temă de conferinţă aşa de provocatoare‑
„Teroarea istoriei”‑, susţinătorul acesteia trebuia
să vină cu ceva adecvat pentru a fi în ton cu o
promisiune implicită. Prin urmare, a fost invocat
Emil Cioran, pe speţele căruia onorabilul nostru
conferenţiar a introdus pe Diavol în postura de
„actor în Istorie”. Asocierea lucrării diavoleşti
cu istoria mi s‑a părut cel puţin exotică, prin
intermedierea lui Emil Cioran, dacă e să ţinem
cont că acesta, „filosoful disperării”, afirmase, fără
dubii, că el nu văzuse în istorie decât manifestarea
27
Toma Pirău
unui „cinism nemăsurat”. Amestecul lui Aghiuţă

în istorie, „via Cioran”, mi s‑a părut o volută
retorică de un gust cel puţin îndoielnic din
partea conferenţiarului nostru. Să fi vrut să ne
impresioneze cu orice preţ? Tobă de carte cum este,
nu putea apela la alt artificiu? „Tumultul istoriei”
vine în contact mai degrabă cu „demonicul”,
despre care scrisese Goethe în „Poezie şi adevăr”.
Acest ferment al mişcării istorice aduce a energie
(„entelehie”‑ în sens aristotelic) care alimentează
constant spiritul creator. Din grabă, să fi confundat
conferenţiarul „demonicul” cu „Diavolul”?
Prin nebăgare de seamă, ajungem, iată, cu
Istoria, în câmpul „frământării dialectice”. Istoricul,
din acest punct de vedere, pare doar un agent al
spiritului care se autointeroghează. Observaţia
aceasta, ca atare, sună hegelian de‑a dreptul. Dar
Lucian Boia nu poate fi aşa ceva. După o dreaptă
evaluare, acesta e doar un cartezian cu bun simţ...
Ceva între „istoriograf” şi „istoriolog”... Un astfel
de profil l‑a sugerat şi prezentarea făcută cărţii sale
despre Războiul cel mare, pornit acum ceva mai
bine de o sută de ani.
Istoricul Lucian Boia poate fi catalogat ca
un cartezian al „analizei calitative”, departe,
în mod vizibil, de istoriografia ce predomină
între preocupările confraţilor români de breaslă.
Proiectul său, bine ilustrat prin cărţile scrise
la intervale relativ scurte, aduce Istoria la alte
cote de interes pentru marele public, dincolo de
preocupările aride şi neatractive ale specialiştilor.
28
În preambulul conferinţei lui Lucian Boia,

Ioana Pârvulescu a făcut o mărturisire care m‑a
surprins: „Şi eu sunt un istoric, unul al <faptului
cotidian>”. Pesemne că se gândea la cartea ce‑o
scrisese de curând, şi destul de bine primită,
despre realităţile de zi cu zi ale Bucureştiului din
secolul ce ne‑a arondat modernităţii. Auzindu‑i
mărturisirea, m‑am întrebat în sinea mea: „Prin
descrierea detaliilor cotidiene dintr‑o comunitate,
se poate înţelege ceva semnificativ? Sau, poate,
acest fel de a cerceta e doar un reflex al unei
mode preluate mimetic?”. Cu timpul, vor veni,
desigur, răspunsurile... Oricum, scriitoarea Ioana
Pârvulescu aparţine unei tagme restrânse de
oameni, respectiv cea a celor de toată isprava...
10
Orientul, aşa cum l‑a descris Herodot, se

dovedeşte a fi „patria misterelor”. Din Babilon
până în Egipt, mentalul colectiv e decorat cu fel de
fel de duhuri. Ca să le afle sorgintea şi chemările,
mai‑marii popoarelor‑purtători de titluri măreţe‑se
adresau unor tălmăcitori de meserie. Magii
chaldei, renumiţi într‑o perioadă, se bucurau de
mare prestigiu în descifrarea viselor şi înţelegerea
unor semne apărute pe cer şi pe pământ, socotite
a fi de mare importanţă pentru mersul vremurilor.
Mezii şi perşii, renumiţi pentru prezicătorii
lor, nu s‑au dat în lături în a‑i consulta şi pe cei
din Babilon pentru a fi cât mai aproape de rostul
urmărit de voinţele diriguitoare peste lume şi
popoare. Pe când era copil, marele Cyrus a fost
29
Toma Pirău
expediat în Persia de către bunicul său, rege med,

din pricina unui vis în care nepotul său îi apăruse
ca stăpân peste toate regatele Asiei, deci şi peste
al său. Pentru acele vremuri, visul unui rege făcea
parte din rostuirea lumii...
Regii Babilonului, ca toţi ai vremii, doreau să
rămână pe tron cât mai mult şi se temeau de fel
de fel de pericole. Ca să afle mai multe despre
acestea, se adresau frecvent magilor. Aceştia,
după cum a remarcat Herodot, formau un grup
privilegiat. Cu toţii erau preoţi ai zeilor veneraţi
de diferite comunităţi. Între altele, magii se
ocupau de „ritualul jertfelor” ce se oficia în temple
special amenajate. Tagma acestora se bucura de un
prestigiu remarcabil între elite şi, mai abitir, între
poporeni.
Cuceritorii războinici din arealul Mesopo‑
tamiei, de fiecare dată, prădau de la popoarele‑
subjugate şi statuile divinităţilor adorate de către
acestea, fapt care întărea autoritatea celor mai pu‑
ternici asupra supuşilor. Dacă şi zeii ajungeau la
învingători, ca printr‑o magie colectivă, orice re‑
zistenţă ar fi fost fără rost. Faptul dat, de‑acum,
primea o consacrare aproape fatidică, de deasupra
celor din lume.
S‑a remarcat că dacă se înaintează treptat
spre Nord‑Nord‑Vest, faţă de Babilon şi Ninive,
apare instituţia oracolului, prin care se poate
deschide „poarta cerului” şi care e îndrituită
să primească mesaje ale voinţei divine pentru
oameni şi popoare. Cele mai frecvente, desigur,
erau destinate conducătorilor sau popoarelor...
30
şi nimeni nu încerca, în vreun fel, să le pună

la îndoială. Cu timpul, mai‑marii popoarelor
„împrumută”câte ceva din această putere cu iz
numinos, socotindu‑se mai aproape de cer decât
de pământ.
Cu o convingere nestrămutată asupra naturii
sale nemuritoare, Cyrus n‑a băgat în seamă
pericolele la care se expune şi a ajuns cu armata sa
până în ţinutul massageţilor, un popor războinic,
din apropierea munţilor Ural, ce era condus, după
cum a consemnat Herodot, de o regină pe nume
Tomyrisa. În acest ţinut, Cyrus şi‑a şi aflat sfârşitul
într‑o bătălie aprigă.
După acesta pe tronul Persiei a urcat Darius.
Bunicul lui Darius şi tatăl lui Cyrus fusese
Cambysse, rege pars casătorit cu o prinţesă medă.
Din apropierea celor două seminţii, au rezultat
provocări multiple, inclusiv în ordine spirituală.
Mezii, de pildă, nu plecau în nici o expediţie fară
să ia cu ei zece cai albi, pe care‑i socoteau sfinţi
întrucât aceştia trăgeau „carul Soarelui”. Într‑una
din incursiunile sale spre Sud, către Babilon, regele
Cyrus pierde un cal alb în apele învolburate ale
fluviului Tigru. Se supără peste măsură din această
pricină şi rosteşte un blestem asupra fluviului: „Te
voi face aşa de mic şi de slab că vei putea fi trecut
pe jos de către oricine!”. Toţi însoţitorii regelui din
acea campanie, de ordinul a câteva zeci de mii, au
lucrat toată vara şi au săpat trei sute şi şaizeci de
canale, de o parte şi de alta a Tigrului, prin care
au fost preluate o bună parte din apele fluviului,
31
Toma Pirău
astfel că acesta putea fi traversat fără dificultăţi de

către expediţionari.
Urmările au depăşit orice aşteptări! Devierea
masivă a apelor fluviului Tigru, care trecea prin
mijlocul Babilonului‑dinspre Nord spre Sud‑,
i‑a ajutat pe perşi să pătrundă în oraşul fortificat
prin albia secată în urma dispersarii apelor din
amonte de acesta. De la o superstiţie, cu naturaleţe,
s‑a poposit într‑o situare tactică surprinzătoare
pentru ambele părţi beligerante. Mitul, încă o
dată, a mişcat un colţ de lume spre întregiri cu rost
pentru ce avea să urmeze...
Cronica lui Herodot oferă puţine date despre
elamiţi; Libia şi Palestina sunt doar o legătură cu
Etiopia şi Egiptul. În acesta din urmă, grecii vin
ca mercenari încă din sec. al VII‑lea î. Hr., după
care, în timp, primesc privilegii comerciale extinse
pentru serviciile lor militare.
Geometria, Astronomia şi alte cele dintr‑ale
cunoaşterii şi tehnicii au apărut pentru prima
dată în Egipt, nu în Grecia. Concomitent, pe lângă
Nil, au prins rădăcini frământările cele mari ale
„mentalului colectiv”pentru cuprinderea vieţii în
„rânduielile Divinului”. Peste tot, numai semne ce
aşteptau să fie descifrate pe multiple căi:oracole,
zborul păsărilor, mişcările norilor, pietre, plante
etc. Într‑un fel, lumea părea însemnată, purtătoare
de nenumărate rosturi, pe lângă care nu se putea
trece oricum. S‑a remarcat, de exemplu, că Sfinxul
egiptean avea cap de bărbat, pe când cel al grecilor
avea cap de femeie. Aveau, oare, amândouă
32
plăsmuirile aceeaşi semnificaţie? Destul de puţin

probabil...
La un moment anume, marele istoric al Greciei
consemnează un fapt de‑a dreptul extraordinar:
preoţii egipteni au avut ideea să urmărească
răbojurile pentru 341 de generaţii‑acoperind un
interval de timp de aproape 12. 000 de ani‑şi au
dat peste o mare taină: nici un înscris nu pomenea
despre vreun zeu care să fi stăpânit peste Egipt
sub chip de om...
Socoteala facută de preoţii egipteni, după
Herodot, s‑ar regăsi, în timp, pe la 800‑700 î. Hr.
Răbojurile egiptene, pe nicăieri, nu amintesc defel
despre Evrei. Datele vehiculate despre captivitatea
egipteană a acestora şi despre Exod sunt cu câte‑
va secole mai inainte de acel „inventar” făcut de
preoţii Egiptului pentru înscrisurile a aproape trei
sute şi cincizeci de generaţii. Cum se face că Evreii
nu sunt pomeniţi, nici măcar în treacăt, în analele
egiptene? Greu de spus şi mai greu de înţeles...
E adevărat că grecii se uitau cam de sus la
Evrei şi nu prea i‑au băgat în seamă în vremurile
de demult. Ce să fi învăţat de la aceştia după ce
au preluat „comorile cunoaşterii” de la egipteni?
Mai târziu, e drept, cei trecuţi cu vederea şi‑au luat
revanşa spirituală asupra grecilor, însă, limba lor
– una terestră şi cu suport numeric restrâns‑nu a
avut resursele şi prestigiul celei vorbite de greci şi,
în consecinţă, a rămas doar în hotarele restrânse
ale neamului lor. În plus, cei din Diasporă n‑au
avut nici o reţinere în a se greciza, mai cu seamă
în vremea diadohilor lui Alexandru Macedon
33
Toma Pirău
sau pe parcursul „ceasului imperial al Romei”,

când cultura şi limba greacă i‑au adus pe romani
la limanul civilizaţiei şi reprezentau bunuri de
uz cotidian pe spaţii foarte largi. Limba greacă
s‑a cizelat îndelung, prin contactul nemijlocit cu
limbile popoarelor de pe ţărmurile a trei mări... Ce
privelişte plină de tâlc! Mai ales că grecii au învăţat
de la egipteni meşteşugul construirii de corăbii...
iar perşii, în clipele lor glorioase, s‑au folosit de
corăbiile feniciene pentru a se preumbla pe apă
după impulsul firii.
Fenicienii‑navigatori îndrăzneţi ca şi
grecii‑şi‑au făcut „tabere” în Nordul Africii;
Cartagina, celebră pe vremea lui Hanibal prin
înfruntarea făţişă a Romei, a fost, iniţial, colonie
feniciană. De la fenicieni, grecii au împrumutat
alfabetul, o „unealtă”redutabilă de civilizaţie. Nu
se poate neglija nici faptul că tot fenicienii au făcut
ocolul Africii cu aproape două mii de ani înaintea
lui Vasco da Gama...
Vieţile popoarelor din Orient au scos la iveală
o mulţime de zei. Din nefericire, aceştia n‑au adus
prea multă linişte şi nici nu puneau prea mare preţ
pe vieţile oamenilor. Contau doar nemuritorii, cei
ce mijloceau între lume şi cer... Cu Evreii, avem
de‑a face cu o altă viziune. Monoteismul acestora,
exprimat explicit după lunga captivitate egipteană,
avusese ca rol principal salvarea neamului
printr‑un Legământ cu Cel‑de‑Sus fără precedent
în istoria oamenilor. În locul unei mulţimi de zei,
cu puteri fragmentate, un singur Dumnezeu,
atotputernic, care‑i alege pe Evrei ca popor al Său.
34
Din acest moment, se schimbă şi destinul acestuia.

Frica, atotstapânitoare a firii captive în mod repetat,
se tot subţiază şi face loc nădejdii salvatoare, care,
cu timpul, se asociază cu un Mesia, în persoană, ce
va conduce „poporul ales” spre libertatea ce‑i este
atribuită, de va fi ascultător, de către marele său
Protector. Sinaiul‑cu Tablele Legii, cu chipul său
de foc şi cu Moise cel blând‑e amintit ca locul pe
care a păşit „Cel ce este”şi unde s‑a izvodit tainicul
Legământ dintre Acesta şi poporul evreu tocmai
scăpat din captivitate.
Să reţinem că, prin „limanul Sinai”, temerile
nenumărate ale „robilor evrei” au fost lepădate „cu
frică şi cutremur”, moment din care viaţa acestora
se revigorează prin speranţa dată de identitatea de
neam ca rod al unei credinţe într‑un singur Domn.
Pe acest fundal, la vremea sorocită, se va ivi un
nou liman, cel al Învăţăturii lui Hristos, străină de
frică şi izvoditoare de armonie prin Iubire.
Fără Roma, doar cu Palestina, putea, oare,
această credinţă să se aştearnă peste lume aşa
repede?
11
În Alexandria Egiptului, s‑a manifestat o

nouă vatră de cuget, cam cum se petrecuse, ceva
mai devreme, cu Atena lui Pericle şi Aristotel.
Ptolemeu Lagos a fost patronul de necontestat al
acestei învigorări culturale din oraşul întemeiat
de legendarul Alexandru. Spiritul ludic într‑ale
iscodirii al grecilor, ilustrate exemplar prin Platon
şi Aristotel, a găsit în oraşul lui Alexandru un
35
Toma Pirău
nou sălaş de afirmare. Ce a fost Atena în „secolul

de aur” s‑a transpus‑poate la un nivel mai înalt
şi într‑un ritm mai alert‑în urbea de la vărsarea
Nilului în Mediterană.
Egiptul, acum, este patria arbuştilor de papirus,
locul de unde pleacă „hârtia veacului” spre lume,
„luntrea” ce poartă peste apele Mediteranei
„bunuri culturale” nenumărate. Libertatea de
cuget, deseori, se însoţeşte cu libertatea de mişcare.
Gândul viguros şi îndrăzneţ se simte bine atunci
când păşeste, fără temeri, pe drumurile nevăzute
ale apelor...
Sunt unii care asociază această lucrare a
cugetului, în Alexandria din vremea lui Ptolemeu
Lagos, cu o dezvăluire parţială a „cunoaşterii
secrete”din spatele cortinei care ascunsese până
acum tezaurul de lumină al „marilor misterii”. Un
indiciu al acestora se manifestă în afirmarea unei
noi antropologii, cu o altă pecete asupra rostului
ce rânduieşte lumea omului.
După Ptolomeu Lagos, a venit Ptolemeu
Filadelful la conducerea cetăţii. Şi acesta pusese
mare preţ pe căutările săvârşite de Grecia în
perioada ei clasică, de mare avânt în cunoaştere,
simţire şi făptuire, şi s‑a străduit din răsputeri
să împlinească buna rânduială în viaţa cetăţii ce
o conducea. Nu numai bunăstare materială, ci şi
roade ale cugetului, înălţătoare în ordine spirituală.
În acest „ceas al Filadelfului”, s‑a transpus
în greacă Scriptura iudaică pentru folosinţa
evreilor ce locuiau în număr foarte mare în acest
„nod comercial”important din Nordul Africii.
36
Cei şaptezeci de învăţati aduşi din Iudeea au dat

Cărţii o altă expresie, pe înţelesul evreilor din
Alexandria ce uitaseră ebraica şi adoptaseră greaca
pe toată linia. Din „grădina tenebroasă a limbii
ebraice”, s‑a trecut, sub necesităţi concrete de
viaţă, într‑una decorată „cu haina subtilă a limbii
greceşti”... „Septuaginta”‑după cum a fost numită
Cartea tălmăcită în greacă de către cei şaptezeci
de învăţaţi iudei‑a fost ulterior multiplu copiată
în atelierele scribilor şi trimisă prin lume pentru
îndrumarea de credinţă pentru cei din Diaspora
iudaică. „Poporul Cărţii” îşi redescoperea colacul
de salvare identitară pentru cei dintre ai săi ce
începuseră să se acomodeze, destul de riscant, cu
statutul de rătăcitori prin lume...
Emil Bock, în cartea lui ce poartă incitantul
titlu de„Cezari şi apostoli”, descrie o cultură
iudeo‑elenistică cu rol de „pedagog” pentru
formarea sufletească a celor ce vor îmbrăţişa, în
timp, valurile succesive ale credinţei articulate
soteriologic. Mai întâi, pentru Evreii vorbitori
de greacă. După care ar fi urmat şi alte neamuri
receptive la un astfel de mesaj.
Eleniştii, după cum erau numiţi evreii vorbitori
de greacă, nu erau priviţi cu ochi prea îngăduitori
de către evreii conservatori, vorbitori exclusivi
ai ebraicii. La Ierusalim, precum se ştie, iudeii
elenişti aveau o sinagogă separată de Templu, ca
să nu fie întinat acest loc sacru al evreilor, unde
tot riualul se săvârşea numai în limba sfântă a
acestora. Limba greacă, putătoare de duh străin,
37
Toma Pirău
nu avea ce căuta în cel mai sfânt loc din Iudeea,

respectiv în Casa Domnului din Ierusalim.
În Antiohia seleucizilor, urmaşi ai lui
Alexandru, a prins vigoare –ca un ecou din
vechimea asiro‑babiloniano‑persană‑cezarismul
oriental. Luat de acest val, Antiochus Epifanes al
IV‑lea, deţinător deplin al puterii ceva mai bine de
un deceniu‑între anii 175‑164 î. Hr. ‑, s‑a afirmat ca
un aprig prigonitor al evreilor din pricină că aceştia
nu se lăsaseră intimidaţi de pretenţiile acestuia de
a fi venerat aidoma unui zeu. Îşi luase şi titlul de
„Soter”, respectiv de „Mântuitor”, şi, peste toate, a
săvărşit un mare sacrilegiu prin aşezarea statuii
sale chiar în incinta Templului din Ierusalim.
Spolierile şi abuzurile erau la ordinea zilei şi la
tot pasul... Prin aşa ceva nu trecuseră evreii nici
în captivitatea babiloniană de demult... Între elitele
din Iudeea, ca şi între poporeni, seleucizii, prin
modul lor discreţionar de a guverna, au stârnit
„o mare frică”. Din aluatul acesteia, s‑a plămădit
un gând al disperării fără margini între iudeii din
Palestina:să se ceară ajutor Romei ca să se scape de
teroarea seleucidă. Intrarea în umbra protectoare
a lui „imperium romanum” părea a fi, atunci,
singura soluţie viabilă de supravieţuire a neamului
lui Iuda...
Prin acel veac al doilea de dinainte de Hristos,
romanii îşi făcuseră un renume din grija ce‑o purtau
celor nedreptăţiţi de mai marii regatelor vremii. Vor
experimenta mai târziu „febra cezarică” în actul de
guvernare, repetând, sine die, ceea ce practicaseră
seleucizii, înaintea lor, cu binecunoscuta lor lipsă
38
de măsură adusă de o „pală de duh din Asia”. Când

puterea depăşeşte un anumit prag, în lărgime şi
adâncime, tiparul despotic o însoţeşte ca o umbră,
pe‑acum, indiferent de decorul de civilizaţie pe
care s‑au profilat „grădinile puterii”...
Elenismul vremurilor şi ţesătura drumurilor
Romei, din jurul şi peste apele Mediteranei, au
lucrat împreună pentru un alt tipar al lumii, din
care se va ivi, pe poteci tainice, o aşteptare amplă şi
temeinică pentru un alt univers al spiritului uman.
Din adâncurile vremurilor, ţâşnesc energii care
preiau spaime colective de sorginte magică. N‑au
fost aduse, oare, în Pantheonul roman chipuri de
zeităţi ale popoarelor intrate sub stăpânirea Romei
cu gândul nedisimulat ca acestea să sporească
puterea Cezarului şi să‑i lase fără vlagă pe cei
ce le adoraseră cândva? Scoase din sălaşul lor
originar, zeităţile cu pricina, ca prin minune, vor
trece, cu toate ale lor, de partea învingătorilor,
sporind puterea acestora ca şi cum ar fi devenit
„de‑ai casei”... Prin astfel de practici, romanii se
făcuseră, fără să fi înţeles, purtători de duh magic.
Şi care va fi capabil să supravieţuiască, de‑a lungul
vremurilor, în foarte multe forme, pesemne, din
pricina dualismului funciar pe care se întemeiază
firea omului.
Cu tot triumfalismul roman din „etapa
cezarică”, umilul şi nevăzutul vor gasi, de‑a
dreptul miraculos, porţi tainice pentru a da
viaţă unui „gând al inimii” ce va rândui duhul
şi adevărul după un alt rost. De dincolo de „clipă
şi de ţărână”... Urzeala lumii, însă, nu numai prin
39
Toma Pirău
comerţ, limba latină sau limba greacă‑dimpreună

cu „uneltele civilizaţiei romane‑, purta înlăuntrul
ei chemări neştiute ce vor da vieţii, când le va veni
vremea, o altă înfăţişare şi un alt îndemn...
12
Te minunezi tot mai mult pe măsură ce ţi se

descoperă cum Roma, încet‑încet, se lasă cuprinsă
de forţele spirituale întâlnite pe drumul ei de
Imperium. Mai întâi Grecia care, de prin sec. al
doilea î. Hr., prin limbă şi cultură, a fost tot mai
aproape de elitele romane până când, în cele din
urmă, le‑a captivat cu totul. Lumea bună a Romei
fusese prinsă, pe nesimţite, în „plasa simbolică”
greacă. Prestigiul Greciei clasice acţiona fără
oprelişti prin casele cuceritorilor romani,
facându‑se simţit până la nivelul faptelor cotidiene.
Nimic nu i se opusese cu o măsură semnificativă.
Puterea persuasivă a elenismului, propulsat în
lume odată cu Alexandru cel Mare şi cu urmaşii
acestuia, nu avea cum să fie stăvilită într‑un mediu
cu „resurse spirituale” de calibru mult mai mic.
Ca de obicei, elitele au fost cele care au dat tonul în
acceptarea şi promovarea bunurilor culturale de
sorginte greacă. Când această tendinţă devenise
„modă”, ocupaţia prin simboluri a mediului roman
devenise o certitudine. Reperele de natură morală
ale Romei republicane devin tot mai palide în
timp, pe măsură ce „spaţiul puterii” se tot lărgise,
fără ca acesta să fi fost imunizat faţă de influenţele
subtile ale întruchipărilor de natură spirituală
ivite dinspre Răsărit şi dinspre Orient.
40
O pildă relevantă, în acest sens, e oferită de

Sulla. Din capul locului, acesta se comportase
cel puţin ciudat:după ce‑l învinge pe Mithridate,
oponentul cel mai încăpăţânat al Romei din
Răsărit, nu‑i ocupă regatul dupa obiceiul roman,
ci, fapt greu de tâlcuit, se rezumă la a‑l săruta „pe
gură” pe regele pars, ca şi cum acest gest ar fi fost
suficient ca să pecetluiască temeinic confruntarea
militară dintre puterile ce le reprezentau. Sulla,
după mărturiile unora, a revenit în capitala italică
stăpânit de „un duh străin”. Imediat după sosirea
sa la Roma, dezlănţuie un măcel fără precedent
în rândul adversarilor săi politici. Prin „metoda
proscripţiilor”, pe care generalul a preluat‑o din
Orient, romanii au simţit, din plin, brutalitatea
lucrării unui duh de pe alte meleaguri. Printr‑un
„sărut”, Sulla a preluat de la Mithridate un model
de făptuire politică ce va face o lungă carieră la
Roma. Şi nu numai... Pompei, Cezar, Antoniu şi,
ceva mai târziu, chiar şi Octavianus au deschis
larg porţile unor „puteri misterioase”ce vor da
Romei un chip croit după o „balanţă spirituală”
ce‑i parvenise din depărtări şi de care a fost atrasă
cu o fascinaţie neostoită. Prin „cezarism”, tradiţiile
romane republicane au fost înlocuite cu altele,
aproape străine de firea începuturilor făptuitoare
în ordine istorică.
Civilizaţia romană de până acum, croită după
valorile republicane pe parcursul câtorva secole,
este expusă la o mare provocare. „Principiul
cezaric”aduce în prim plan o voinţă personalizată
atotstăpânitoare, fară legături organice cu
41
Toma Pirău
acumulările seculare de „administrare a puterii”.

De la o transparenţă bine dozată a exercitării
autorităţii, prin influenţă orientală, se trece la ceva
„misterios şi tainic”, greu de pătruns sub pavăza
unui arbitrariu personalizat. Unele semne, în
anumite circumstanţe, pot fi prevestitoare. Oare
să fi fost o simplă întâmplare nefericită faptul că
focul de la corăbiile incendiate de Iulius Cezar,
în apropiere de Alexandria, a cuprins şi o parte
din oraş şi, astfel, a fost incendiată şi renumita
bibliotecă de aici? Forţând un pic nota relatărilor,
am putea să spunem că „sabia”, de cele mai multe
ori, se cam teme de „cunoaştere” şi poate să
apeleze la ajutorul „focului”... Cu „sabia” şi „focul”
pe‑aproape, „cunoaşterea”, de cele mai multe ori,
nu prea mai are de ales....
Într‑o altă formă, prin contactul îndelung cu
Orientul, „pământul sufletesc”al Romei a fost
pârjolit temeinic, cu urmări devastatoare la nivel
individual şi societal. Elitele romane n‑au fost în
stare să simtă şi să preîntâmpine pericolul ce creştea
pe măsură ce Imperium Romanum prindea contur
tot mai îngroşat. Cu divinităţi străine aduse captive
la Roma, ca să lase supuşii cu sabia fără puteri, se
produce, ca prin magie, un împrumut de practici în
guvernare care nu aveau decât legături superficiale
cu marile tradiţii italice. Printr‑o alchimie a puterii
aproape esoterică, aceleaşi elite sunt prinse în
„plasa ideii cezarice” fară să clipească. Multele
referinţe divine, locale şi de mai departe, au făcut
posibilă personalizarea divinizării prin arondarea
acestei naturi Cezarului. De la Pontifex Maximus,
42
la „divinul Cezar”, n‑a fost nevoie de un efort prea

mare dacă se are în vedere că, de fapt, şi unul şi
celălat erau una şi aceeaşi persoană. Tradiţiile, iată,
sunt puse în alte forme, după raţiuni de stat a căror
arhitectură şi nutrire sunt preluate din alte „arii
simbolice”, de sorginte orientală inconfundabilă.
A avut loc o schimbare fără precedent a retortei
romane de putere. În fiecare provincie a imperiului,
„ideea cezarică” a fost translată în întreaga
„sistemă administrativă”. Altfel spus, „norma
juridică”‑cea care a făcut Roma faimoasă multă
vreme‑intră într‑un regim evident de relativizare
şi face loc unui „val de voinţă personalizată” prin
impunerea, indiferentă la urmări, a divinizării
Cezarului. N‑au fost deloc puţine ocaziile în care
dorinţele şi voinţa acestuia au ţinut loc de lege.
Astfel înturnată, puterea cea mai mare din
Imperiu avea „chipul altor meleaguri”‑cele mai
multe dintr‑o periferie obscură din Răsărit‑ şi fusese
amăgită de „uneltele” furnizate de acestea pentru
a‑şi alimenta nesaţul autist pentru glorie şi măreţie.
Raptul de „energii divine” şi de „simboluri”, pe
care Roma l‑a săvârşit cu sârg, alături de drenarea
nemiloasă a bogăţiei din provincii, nu aveau cum
să nu aducă netrebnicii pe măsură. Între acestea,
Cezarismul pare a fi un subtil răspuns indus de
enigmatica lume a Orientului... ., căruia mai‑marii
Romei nu i‑au înţeles nicicând originea şi natura.
La un moment dat, apostolii lui Hristos
au poposit în diverse locuri ale imperiului şi
au constatat pe propria lor piele consecinţele
neafilierii lor la religia oficială ce devenise o banală
43
Toma Pirău
oficină a „cultului Cezarului”. Ce nevoie ar fi avut

Cezarul ca să fie adorat de către toţi supuşii? Greu
de spus ceva în acest sens... Ştim, însă, prea bine,
că rătăcirea cezarică a dus imperiul în derizoriu,
iar, mai târziu, la pieire..
O astfel de „experinţă rătăcitoare” ilustrase, ca
o convingere devenită evidenţă, că lumea credinţei
nu se potriveşte cu poruncile administrate
instituţional, chiar dacă acestea provin din vârful
ierarhiei de putere. Pe tărâmul mirific al credinţei,
„energiile sufleteşti” sunt cele care dau scânteile
vieţii... şi nu o lasă să se ofilească...
13
Parcă se aud cuvintele părintelui Teofil, rostite

sfătos, cu uşoare sclipiri tainice, ca şi cum acesta ar
fi vrut să spună: „Iată, asta‑i cheia! Vă spun eu că
aşa este!”. Oricum, de cele mai multe ori, rostirea
acestuia se făcea din inimă, fapt simţit uşor de
ascultători. Auzul, mintea şi inima din fiecare
intrau uşor în rezonanţă cu trăirile părintelui, de
la cei simpli, până la cei mai sofisticaţi... Părintele
făcea parte din tagma celor puţini care ştiu şi fac
astfel ca „duhul”să însufleţească şirul „cuvintelor”,
făcându‑le lucrătoare pentru cei ce le primesc.
„Ce faci te face!”, una dintre sintagmele
preferate de parintele văzător cu duhul, putea fi
prinsă uşor de către oricine şi înţeleasă chiar la
nivel cotidian. Şi aptă să îndrepte câte ceva din
strâmbătăţile vieţilor personale....
De fiecare dată când avusesem ocazia să‑l
ascult pe părintele Teofil, am fost impresionat de
44
firescul cu care acesta îşi găsea vorbele ca să facă

simţită acea „totalitate de traire” purtătoare de
dreaptă credinţă. Pentru fiecare inimă deschisă
spre îndrumare. Iată, desigur, o „înrudire în duh”
cu P. Evdochimov, care, în „Femeia şi mântuirea
lumii” (Ed. Asociaţia „Cristiana”, Buc., 1995)
descrie inima omului ca locul privilegiat în care
„străluceşte persoana” (p. 48). În acelaşi capitol
din carte, despre „Alcătuirea fiinţei umane”, este
menţionat filosoful francez Renouvier care, cu
câteva decenii inainte de părintele Teofil, avusese
inspiraţia să spună „... fă şi, făcând, te vei face!”
(Idem.).
Să fie, oare, o întâmplătoare potriveală de
cuvinte, din rândul celor încadrate de un C. G. Jung
în categoria misterioasă a sincronicităţii? Sau, de
ce nu, o „preluare creatoare” după cum făceau cei
din vechime? Anticii, precum se ştie, nu obişnuiau
să vorbească despre sursele lor de inspiraţie şi nici
nu se preocupau, în mod deosebit, să se afirme ca
autori individualizaţi. Cei mai puţini cunoscuţi nu
se sfiau să se folosească de numele celor consacraţi,
sperând, astfel, să stârnească un interes mai mare
pentru lucrările lor proprii. Conta mai puţin
individualitatea auctorială. Aceasta a devenit o
achiziţie culturală ceva mai târzie.
Părintele Teofil, aşa cum suntem cu toţii, grăia
din mozaicarea spontană a lecturilor personale
după cerinţele imediate ale oralităţii. Povestirea,
şi părintele era un povestitor nativ, e purtătoare
de o altă „privelişte ideatică” faţă de o conferinţă
de tip academic. Mai apropiată de inimă şi „mai
45
Toma Pirău
prudentă” cu mintea, spre care priveşte ca „în

ghicitură”. Nu întâmplător, pe această cale,
comuniunea de suflete se iveşte ca ceva de la sine
înţeles. De obicei, părintele Teofil se simţea mult
mai bine printre oameni decât alături de ei....
14
Nu sunt mulţi cei care au încercat să identifice

intimitatea fenomenelor implicate de difuziunea
religioasă în general sau a creştinismului în
particular. Dacă, la începuturi, li s‑ar fi vorbit
oamenilor în „maniera instituţională” actuală, ar
fi fost destul de improbabil să fie puse în mişcare
sufletele mulţimilor. Pe‑atunci, viul grai avusese
întâietate. „Scripturile”, aşa cum le ştim astăzi,
au fost consacrate la aproape două secole după
aducerea în lume a Buneivestiri. Până la această
„bornă de hotar”, Vestea –cea‑ Bună a fost purtată
din gură‑n gură, mai cu seamă în rândul celor
defavorizaţi din punct de vedere social.
Cei care s‑au apucat a vorbi despre noua
Învăţătură, în acele vremuri aurorale, după cum ne
arată textele şi tradiţia, au fost oameni obişnuiţi,
fără calităţi ieşite din comun, la fel ca mulţi alţii
din preajma lor. Excepţia este Apostolul Pavel,
cel format la şcoala lui Gamaliel, unde a descifrat
îndeaproape noianul tradiţiilor iudaice. Cu
toate acestea, el s‑a simţit chemat mai mult către
neamuri, de unde şi supranumele acestuia de
„Apostol al neamurilor”.
„Mistica paulină”, de departe, are altă ancoră
decât cea asociată cu ceilalţi apostoli. La Atena,
46
în Areopag, Pavel s‑a orientat, la întrebările celor

din adunare, cu o isteţime curat evreiască. Le
răspunde atenienilor că el este slujitorul unui
Dumnezeu necunoscut, la care aceştia tocmai i‑au
ridicat un monument spre aducere aminte. Da,
grecii iscodiseră pe această direcţie şi, ca să nu
fie pedepsiţi pentru nepăsare de vreo divinitate
uitată, au inventat ceva extrem de spectaculos,
respectiv un artefact pentru un Dumnezeu la care
nu‑i cunoşteau numele. O asemenea năstruşnicie,
să recunoaştem, nu se putea ivi decât din grecitate:
dacă nu sunt cunoscute toate ipostazele divinului,
a concepe, prevenitor, o divinitate fără nume este
ceva foarte potrivit pentru liniştirea spiritelor sau
pentru eliminarea oricăror temeri.
Cand le‑a vorbit celor din Areopag despre
Înviere, Pavel a putut vedea că aceştia nu erau
interesaţi de un astfel de subiect. De fapt, a fost lăsat
în piaţă de unul singur, nu înainte de a‑i adresa,
cu condescendenţă, vorbe ironice defel cuminţi.
Putea, oare, un evreu să le spună ceva nou tocmai
lor, atenienilor? Dacă îngăduiseră, la început, să li se
adreseze, o făcuseră din proverbiala lor curiozitate
pentru a afla „ceva nou”. Mai apoi, când Pavel
le‑a vorbit despre Înviere, care nu se putea alinia
nicidecum la „tiparul mental”al atenienilor, aceştia
n‑au mai vrut să‑l asculte şi i‑au întors spatele fără
menajamente.
În cei aproape patru sute de ani de elenism,
Evreii şi‑au făcut simţită prezenţa în zonele cele
mai importante ale puterii:Mesopotamia, Persia,
Antiohia, Alexandria sau Roma. Prin urmare,
47
Toma Pirău
fusese firesc, desigur, ca Pavel să caute cu mai multă

osârdie sinagogile din „lumea neamurilor”, pentru
a întreba şi a da răspunsuri potrivite. Tradiţiile
iudaice, într‑o însemnată măsură, dealtfel, se
formaseră printr‑un îndelungat şi tenace exerciţiu
de oralitate.
Pe‑atunci, mozaismul a fost poarta prin care
a poposit creştinismul dincolo de Palestina.
Cu excepţia lui Pavel şi a altor părinţi, puţini la
număr, din primele veacuri, credinţa în Iisus s‑a
extins mai mult prin trăire decât prin doctrină. La
teologie şi dogmatică s‑a ajuns, mai convingător,
abia după ce creştinismul a dobândit o „realitate
instituţională” încastrată într‑o structură de putere
mai cuprinzătoare, după secole bune de extindere
pe orizontala vieţii...
15
Prin filozofia culturii, mai mult decât prin alte

„unelte ale spiritului”, putem accede spre zone mai
eterate ale înţelegerii modului în care se rostuieşte
lumea omului. Din această perspectivă, ne putem,
oare, întreba dacă există vreo legătură între
mişcarea cunoaşterii şi alte forme de manifestare
a spiritului creator, cum ar fi religia, de pildă? O
întrebare destul de provocatoare, cu certitudine,
ale cărei răspunsuri sunt mai la îndemâna noastră
dacă ne ajutăm de sugestiile unor analogii.
Între acestea, sesizarea „credinţei” ca forţă
motrice de la apariţia unei idei, până la articularea
acesteia într‑o nouă perspectivă asupra lumii.
Raţiunea de a fi a acesteia, pe întreg parcursul
48
devenirii sale, este tot nădejdea în ceva „ce nu se

vede”, similar celei de natură religioasă.
Un Leonardo, mai întâi, apoi ceilalţi corifei ai
cunoaşterii – Galilei, Copernic, Giordano Bruno, N.
Cusanus, Newton sau Descartes –, sub un imbold
greu de înţeles, s‑au dezis de perspectiva statică
asupra mişcării. Legată de numele lui Aristotel,
această habitudine a minţii a supravieţuit până în
perioada Renaşterii, adică aproape două milenii,
cu o preponderenţă aproape integrală pe tot
parcursul evului mediu european.
Când a bătut „clopotul modernităţii”, într‑un
ceas anume al spiritului – după cum ne spune
Lucian Blaga –, perspectiva dinamică şi orizontul
nemărginit se regăsesc, tot mai intens, ca prezenţe
constitutive ale elanului creativ în ordine
spirituală. Şi nu numai... De fapt, acestea se afirmă
ca autentice „categorii stilistice” diriguitoare. Timp
de trei sute de ani, din veacul al XV‑lea până în cel
al Luminilor, orizonturile cunoaşterii ştiinţifice
se tot preschimbă, cuprinzând forme tot mai
exuberante de expresie. Era aproape de neconceput
ca lumea omului, de la cele mai simple la cele mai
complicate, să nu se resimtă de pe urma acestui
„spirit neliniştit” într‑ale cunoaşterii. Chestiunea
roadelor acesteia nu mai e arondată doar lumii
restrânse a iniţiaţilor. Difuzată comunitar, „lumina
cunoştinţei” pregăteşte izvodul unei alte viziuni
despre lume şi viaţă, cu ramificaţii extrem de
largi şi în ordine politico‑juridică sau religioasă.
La nivel social‑istoric, viaţa are parte de forme
noi prin care se deschid „pori” tot mai numeroşi
49
Toma Pirău
pentru exprimarea individualităţii. Nordul

european a avut prioritate în „protestul religios”,
de la care purcede iscodirea unei noi identităţi,
fără mijlocitori năimiţi. Verigile intermediare „pe
Verticală” nu mai au trecerea de până acum şi se
militează, ca la începuturile credinţei creştine,
pentru o relansare a demnităţii individuale, numai
bună pentru o relaţionare de alt fel dintre om şi
Creatorul său.
Modernitatea, iată, e dată de o reconsiderare a
„valorii individului”, pe toate planurile, în urma
unei plieri de cunoaştere fără precedent. Ceea ce
trecea, în veacurile de mijloc, printr‑un control
social aproape tiranic, prinde o altă turnură odată
cu Renaşterea. Progresul uman avea nevoie de alte
forme de expresie. Care să lase trecutul cu ale lui
şi să „respire” pe alte coordonate, ale prezentului
şi ale viitorului. Apăruse, ca prin minune, un alt
eon...
Nu cumva, la apariţia lui în lume, creştinismul a
avut un rol similar cu cel al Cunoaşterii la cumpăna
dintre medieval şi modern? Spaţiul greco‑roman
de civilizaţie, ajunsese, şi prin îmbrăţişarea ofertei
spirituale a Orientului, inclusiv a misteriilor
acestuia, să dea semne de oboseală şi de temeri
prin acea colecţie de divinităţi pe orizontală,
întocmită sub girul numărului, al cantităţii
chioare... Credinţele şi divinităţile au fost tratate
de elitele romane aidoma teritoriilor cucerite de
legionari. Pământurile sunt realităţi orizontale
prin natura lor şi se pretează la o administraţie
bazată pe ordine şi număr. Scopul de căpătâi al
50
acesteia e reprezentat de drenarea resurselor către

metropolă. Puterea e nutrită, în bună masură, de
patrimoniu, iar romanii se pricepeau de minune
la aşa ceva.
Pe „durată lungă”, bogăţia nu e, însă, suficientă
pentru conservarea şi sporirea puterii. Doar „bolta
simbolică” o poate face, într‑o potrivită şi constantă
conlucrare cu prosperitatea. Şi printr‑o subtilă
şi firească întemeiere pe „sufletul comunitar”....
Din nefericire, cu deosebire în „ceasul imperial”,
simbolistica romană e cam amestecată. Cu
mulţimea de credinţe prezente simbolic în
Pantheon, din Persia până în Egipt, la care se
adauga urzeala vicleană şi volatilă a spiritului grec
atotstăpânitor la Roma şi în centrele urbane ale
imperiului, sufletul roman nu mai semăna defel
cu cel din perioada mirificului elan republican.
Acesta vegeta, fără rod, surghiunit în forme goale,
plagă tot mai evidentă pe măsură ce „principiul
cezaric”îşi afirmase supremaţia asupra oricăror
manifestări de viaţă individuală sau colectivă.
În subteranele „babiloniei cezarice”, se înfiripa,
însă, o aşteptare aptă să absoarbă Mesajul menit
să alunge spaimele fără număr generate de
natura nelucrătoare a simbolurilor oficiale asupra
sufletului colectiv. Ca şi pe cele brodite haotic de
cezarismul atotprezent... ca „răutate a zilei”.
Cum să descoperim „categoriile stilistice”
care pun în mişcare un nou spirit creator al lumii
iudeo‑greco‑romane? Ce să avem în vedere?
Veacul, locul sau neamul? Sau, toateştrei, laolaltă...
Sau, poate, niciunele ca acestea... Căci, în cele din
51
Toma Pirău
urmă, lucrarea ar putea fi doar una tainică, de

necuprins cu mintea, numai „în Duh”...
16
Lessing remarcase, cu fineţe, că dacă adevărul

căutat nu este cel deplin, atunci este mai importantă
calea ce duce la acesta. Iată, „drumul către adevăr”
are prioritate doar dacă adevărul căutat nu este
„cel deplin”. Despre acesta din urmă, însă, nu se
poate vorbi prea uşor, câtă vreme nu vieţuim în
exemplaritate.
Când adevărul nu e asociat cu „deplinătatea”, e
de cercetat calea de căutare a acestuia. De‑a lungul
reconstituirii acesteia, e nevoie să deschidem bine
ochii minţii ca să putem identifica orice „prezenţă”,
indiferent de felurime, care ne‑a deturnat de
la „autentic”, fără de care nu se poate dobândi
„adevărul deplin”. Dintre aceşti „amăgitori”, cele
mai influente sunt obişnuinţele de orice fel. Prin
confortul mental plămădit „în mod obişnuit”,
ne este dat să rătăcim printre cele mai ciudate
certitudini. Ca şi monadele lui Leibniz croite,
certitudinile sunt fără număr şi au natura unor lumi
de sine statătoare, imposibil de urnit şi nereceptive
la schimbare. La fel ca sferele despre care anticii
credeau că sunt „cărămizile” Universului....
Cu toate acestea, până în vremurile moderne,
„idolii obişnuinţei”, ca şi „constructe mentale”,
au răspuns cu prisosinţă aşteptărilor cu care s‑au
desfătat oamenii. Oare e „deplin” acest adevăr
invocat de Lessing până la hotarul modernităţii?
„Paradigmele”, mult invocate astăzi de cunoscători,
52
nu sunt, cumva, un alt nume pentru toate cele

de pe cale ce ne îndepărtează de dobândirea
„adevărului deplin”? Pesemne că, pentru a avea
acces la un astfel de adevăr, avem nevoie şi de alte
„ajutoare”, de dincolo de obişnuinţele cele comode.
Ceva de genul „cugetului întru Dreptate” sau
„întru Bunătate”...
17
Prin metoda sa fenomenologică, Mircea Eliade

a descoperit ceva redutabil pentru înţelegerea
manifestărilor de credinţă:religiosul este
cosubstanţial naturii umane şi se regăseşte în
totalitatea actelor umane, fie acestea sociale sau
individuale. Cu alte cuvinte, astfel de legături sunt
un dat al onticului uman, cu un rost superior în
vieţuire. Şi, peste toate, se pretează, cu predilecţie,
doar la o descriere a formelor lor. Morfologie
înainte de orice...
Ceva mai la deal de compatriotul nostru
celebru, prin 1906, germanul G. Simmel a publicat
câteva din incitantele sale studii asupra religiei.
Amprenta kantiană a demersului său este
incontestabilă. Probabil din pricina impresiilor
durabile cu care a rămas din perioada în care şi‑a
susţinut doctoratul cu o teză desprea filozofia
kantiană. Miezul perspectivei utilizate de G.
Simmel are acelaşi înţeles asupra religiosului ca şi
cel redat, cu alte mijloace, de Mircea Eliade ceva
mai târziu:conaturalitatea dintre viaţa omului şi
religios. Argumentaţia urmează tiparul de gândire
al filosofului extrem de sobru de la Heidelberg.
53
Toma Pirău
Astfel, din capul locului, se afirmă otova rolul

activ în cunoaştere al „categoriilor intelectului”,
îndeobşte cunoscute:spaţiu, timp, cauzalitate,
cantitate, calitate ş. a. Fără aceste categorii,
cunoaşterea nu este posibilă. Cu alte cuvinte,
intelectul se foloseşte de aceste „mijloace” pentru
a da formă procesului de cunoaştere.
Ceva asemănător se petrece şi în alte domenii,
respectiv cele ale artei şi practicii. Categoriile
specifice acestor domenii înlesnesc derularea
proceselor aferente până când se atinge
„limanul”formelor finale. Natura, destinul şi
relaţiile cu ceilalţi oameni reprezintă „ogorul” pe
care prinde contur religiosul, acel curent‑exclusiv
psihologic‑prin care formele se cheamă între
ele până când se revarsă în starea supraumană
de „coincidentia oppositorum”. În acest tăvălug
existenţial al succesiunii formelor intervin
ancore bine articulate în „logica vieţii”:mirare şi
cutremurare (faţă de Necunoscutul implacabil al
Naturii), pogorârea spre „Înlăuntru” când ne apasă
covărşitor, din afară, forţa Destinului, obiceiurile
liniştitoare şi codificările sociale consacrate prin
relaţiile cu ceilalţi semeni.
Una peste alta, G. Simmel susţine că religia, ca
viziune totalizatoare, se încheagă prin decantarea
„roadelor religiozităţii”. Acestea reproduc, după
cum a remarcat mai târziu şi Lucian Blaga, forme
şi conţinuturi culturale şi social‑istorice, reunite
într‑o configuraţie de viaţă denumită „matrice
stilistică”. Din această „unduire”, se plămădesc
şi se afirmă identităţile religioase... Deloc
54
surprinzător, o astfel de încercare explicativă (spre

comprehensiune sau înţelegere) surprinde, pare‑se
o ascendenţă firească a formei asupra conţinutului,
funcţie de care se orânduieşte tot ce este „de trăit”.
Inclusiv, spunem noi, cele de pe Verticala vieţii....
Notă: G. Simmel provenea dintr‑o familie
înstărită de evrei convertiţi la creştinism. N‑a avut
probleme materiale niciodată. Fire rebelă, nu a
respectat, în ceea ce a scris, rigorile documentării
academice, rareori apelând la referinţe bibliografice.
Ca universitar, a fost mai mult un figurant, fără să
fie preocupat de o carieră academică, ceea ce nu
se poate spune despre Max Weber, care a extins
şi a aprofundat cercetările sociologice, urmând un
traseu universitar exemplar.
G. Simmel a înţeles că nu poate să rămână doar
în hotarele Sociologiei atâta vreme cât era preocupat
de înţelegerea Vieţii. Prin urmare, scrisul său
reuneşte şi alte perspective de cunoaştere:filosofie,
psihologie, etică etc. A simţit nevoia să abordeze
cât mai multe manifestări de viaţă. Din acest motiv,
unui evaluator critic al operei sale i‑ar fi aproape
imposibil să identifice un fir conducător al acesteia.
Oricât de derutaţi am fi de ceea ce a gândit şi a
scris atipic un G. Simmel, nu putem să trecem cu
vederea o sugestie metodologică de excepţională
importanţă pentru ştiinţele sociale: reunirea
acestora într‑o „configuraţie interdisciplinară”,
în absenţa căreia nu se poate investiga şi înţelege
aluatul misterios al vieţii oamenilor. Chiar şi astăzi,
dupa mai bine de un secol, această condiţionalitate
a cunoaşterii sociale a rămas doar un deziderat
55
Toma Pirău
cu iz aproape romantic... Prin urmare, în loc de

flacără, avem doar nişte biete şi efemere scântei...
18
Cuvintele marelui profet Isaia‑„În pustiu

găsiţi calea Domnului!”‑au fost luate de către Ioan
Botezătorul ca o poruncă. Fiul lui Zaharia şi al
Elisabetei simţise în „mod deplin” Adevărul şi
s‑a dus într‑acolo, cu hotărâre, ca să‑i descopere
obârşia. A fost primul său pas de Înaintemergător.
Tatăl său, pe nume Zaharia, făcea parte din
rândul slujitorilor la marele Templu din Ierusalim.
Atribuţiile ce le avea la slujire erau dintre cele
mărunte, ce se trăgeau periodic la sorţi pentru
preoţii din această categorie. O ascultare, însă,
săvârşită cu multă evlavie, oarecum prevestitoare
pentru ce va face şi fiul atunci când va sosi
„ceasul”său de faptuire ca să afle „calea Domnului”,
după îndemnul profetului atât de respectat de
evrei.
De neuitat, cele ce s‑au scris despre „atmosfera”
percepută la moartea lui Irod cel Mare. Mulţi dintre
iudei, au crezut că vine sfârşitul. Pe acest fundal,
au început să mişune mulţi profeţi mărunţi. Dintre
toţi aceştia, s‑a remarcat unul, cât o matahală, pe
nume Simon, fost sclav al lui Irod. Doar pe acesta
l‑au ucis romanii ca să nu se extindă tulburarea
mulţimilor. Pe ceilalţi, i‑au lăsat de capul lor din
pricină că nu reprezentau niciun pericol pentru
administraţia romană. „Sămânţa” cea bună
aştepta, încă, sub „brazda vieţii”... Încă nu‑i sosise
vremea....
56
19
În Palestina, mai cu seamă în Sinai, au loc,

adesea, cutremure de pămant. Pentru cei din
vechime, astfel de fenomene fuseseră încărcate
de mult mister. Mentalul colectiv al acestora se
modelase, în timp, după astfel de repere învăluite
de taină.
Alături de cutremure, ce au făcut pământul
viu, prigoanele de tot felul la care au fost supuşi
Evreii îndelung, de către puternicii vremurilor,
au stimulat ivirea unui elan religios cu rol
compensator. Iudeea şi locuitorii săi au avut mult
de îndurat de pe urma cuceritorilor doritori de
pradă. De‑a lungul vremii, peste aceştia s‑au
perindat egipteni, asirieni, babilonieni, perşi,
greci sau romani. Unii dintre aceştia au fost mai
îngăduitori cu supuşii, alţii, însă, i‑au căsăpit fără
milă. Frica prinsese rădăcini adânci în sufletele
evreilor. Disperarea era la ea acasă lungi intervale
de timp, nu doar ocazional. Fără un „colac de
salvare”, neamul lor ar fi pierit fără urmă. Şi acesta
a croit credinţa că, în cele din urmă, vor fi ajutaţi
de‑Sus să redevină oameni liberi la ei acasă,
fiindu‑le trimis un Salvator care să‑i conducă
spre o asemenea îzbândă. Una mundană, în toată
regula...
Revoltele repetate la care s‑au dedat Evreii nu
le‑au adus decât nenumărate ponoase. Cele mai
năpraznice le‑au săvârşit romanii:distrugerea
Templului, de către Titus, în anul 70 d. Hr., după
care a urmat distrugerea deplină a Ierusalimului,
57
Toma Pirău
de către Hadrian, pe la 130 d. Hr. În locul oraşului

distrus, a fost ridicat unul nou de către romani, pe
care l‑au şi numit altfel‑Aelia Capitolina...
Locul vechiului Ierusalim devenise altceva.
Cum să rămână iudeii aici?Nu mai era locul lor, ci
al opresorilor romani. În consecinţă, mulţi dintre ei
şi‑au mutat sălaşul în Galileea şi prin ţinuturile mai
primitoare de primprejurul Mediteranei. Dispariţia
Templului şi cea a Ierusalimului au condus la un nou
liman al căutării religioase între Evrei, respectiv
tradiţia orală. Talmudul şi Mişna sunt rodul acestei
noi etape de „cercetare religioasă”, cu mult diferită
de ritualismul predominant la Templu. Prin Tora
(sau Penthateuhul), Talmud şi Mişna, acest neam
luptător şi‑a redobândit puterea de a nădăjdui şi
nu şi‑a pierdut identitatea între neamurile ce le‑au
oferit găzduire... De la mic la mare, au studiat
mereu şi s‑au salvat... „Salvatorul”se ivise, iată,
între ei, odată cu necazurile cele mari...
Creştinii, vieţuind la începuturi, într‑un mediu
iudaic, au preluat „creator” destule elemente
de ritual sau de doctrină dinspre mozaism.
„Sfântul Duh”, de pildă, fusese bine evidenţiat şi
reprezenta ceva obişnuit în credinţa iudaică. Purta
numele de „Shekinach”, chiar poposise şi se afla
în locul unde odinioară se înălţase Templul din
Ierusalim. Datorită acestui fapt, Evreii veneau pe
Muntele Măslinilor şi se rugau în dreptul ruinelor
Templului. Preocuparea pentru referinţa de „loc
sfânt” s‑a transmis, cu uşurinţă, şi între creştini,
cu translarea firească, în Palestina şi în Diasporă,
de la „sinagogă” la „ecclesia”sau „biserică”.
58
În secolul al III‑lea d. Hr., romanii s‑au

confruntat cu un imperiu persan refăcut, cu o
vitalitate războinică deosebită. La Roma, însă,
confruntările interne pentru putere au contribuit
la slabirea substanţială a spiritului combatant în
rândul legionarilor. Ca acesta să revină la vigoarea
de altădată, cercurile conducătoare ale imperiului
au hotărât să fie înmulţite sacrificiile rituale pentru
a redobândi bunăvoinţa vechilor zei protectori.
Creştinii, pe motive de credinţă, n‑au urmat
poruncile şi, în consecinţă, n‑au acceptat să aducă
jertfe zeilor păgâni. De ar fi acceptat să facă aşa
ceva, s‑ar fi dezis de Iisus Hristos, ceea ce ar fi
reprezentat o mare blasfemie. Refuzul creştinilor
de a se supune comenduirii imperiale a atras un
adevărat carusel de învinuiri la adresa lor. Multe
rele din imperiu au fost puse, la grămadă, pe seama
lor, chiar dacă, în acel moment, după cum remarcă
un cercetător recunoscut al acelor împrejurari,
aceştia nu se afirmaseră ca o comunitate unitară,
ci „ca un mănunchi de diferite tradiţii” (Simon
Sebag Montefiore‑ „Ierusalim. Biografia unui
oraş”, Ed. Trei, Bucureşti, 2012, p. 150). Acelaşi
autor consemnează, în acelaşi loc, ceva extrem
de relevant despre coagularea credinţei creştine
şi despre legăturile acesteia cu cea iudaică:
„Creştinii însă se înţelegeau asupra chestiunilor
de bază:mântuire şi viaţă după moarte, pentru cei
salvaţi de Iisus Hristos, confirmând străvechile
profeţii evreieşti pe care ei puseseră stăpânire
şi le adoptaseră ca fiind ale lor” (Idem.). Pe acest
fond, se deschide o altă perspectivă de înţelegere
59
Toma Pirău
a animozităţilor persistente dintre creştini şi evrei,

dincolo de învinuirile ce se aduc celor din urmă
pentru răstignirea şi moartea lui Iisus Hristos. De
asemenea, trebuie amintit că începuturile creştine
n‑au fost tratate cu ostilitate de către romani,
aceştia fiind prinşi mult prea mult cu daravelele
lor imperiale. Încă un „grupuscul religios” în
arealul imperial nu merita să fie băgat în seamă...
Nici măcar nu prea făceau diferenţa între creştini
şi evrei. Pentru romani, aceştia erau cu toţii „o apă
şi‑un pământ”...
Cu Deocleţian, pe la sfârşitul celui de‑al treilea
secol d. Hr., Roma îşi restabileşte autoritatea în
Orient, concomitent cu reînvierea cultului vechilor
zei romani. Soldaţii creştini, prin atitudinea lor de a
nu cinsti zeităţile tradiţionale, subminau autoritatea
împăratului şi nu puteau scăpa nepedepsiţi.
Deocleţian făcuse din dorinţa sa de a obţine, din
nou, bunăvoinţa zeilor de odinioară o adevărată
obsesie, ce‑i covârşise mintea pe de‑a‑ntregul.
Când palatul imperial a luat foc, creştinii au fost
cei dintâi învinovăţiţi pentru această întâmplare.
Împotriva acestora s‑a declanşat o prigoană fără
precedent. Acest „flash”, ce se va repeta, avusese
loc, pe la 299 d. Hr., în Siria...
Împăratul Deocleţian a abdicat in anul 305 d.
Hr. În părţile Răsăritului, i‑a urmat Galerius, care
a continuat să‑i persecute pe creştini, după cum
făcuse şi predecesorul său. În Apus, succesorul
lui Deocleţian a fost un comandant ilir ce se
remarcase luptând în Britania, pe numele său
Constanţiu Chlorus, care, din pricina bolii,
60
moare în anul următor. Legiunile romane din

Britania l‑au adus la comandă pe Constantin,
fiul lui Constanţiu, recunoscându‑l imediat ca
împărat. Din acest moment, respectiv din 306 d.
Hr., se intră pe un nou făgaş de istorie şi de taină...
Despre mama tânarului împărat, autorul mai la
deal citat, vorbeşte în termeni obişnuiţi, aproape
neutri. Aceasta deţinuse un statut deosebit pentru
Constantin, socotită ca „... cea mai importantă
femeie din viaţa lui Constantin. Fostă hangiţă în
Bithinia, Elena, care e posibil să nu fi fost niciodată
căsătorită cu tatăl lui Constantin, se convertise de
timpuriu la creştinism şi nimeni n‑ar fi putut să‑i
conteste, acum, calitatea de Augusta‑împărăteasa”
(Simon Sebag Montefiore, Op. cit., p. 158).
Pe filiera Tradiţiei bisericeşti, Constantin şi
mama sa Elena se vor bucura, însă, de altă trecere,
într‑un alt registru simbolic, ce va culmina prin
adoptarea acestora ca sfinţi „la fel ca Apostolii”...
20
O constatare căreia merită să i se acorde un

interes mai cuprinzător: sufletele feminine au fost,
de la început, mai receptive şi au primit mai bine
„mesajul credinţei întru Hristos”. De asemenea,
femeile, cu calităţile lor native, au fost „depozitare”
devotate ale acestuia, ca şi mai bune „purtătoare”
decât bărbaţii. Într‑una din scrierile sale, Paul
Evdochimov remarcase, cu subtilitate, că toate ale
vieţii izvodesc din femeie, pe când cele legate de
viitor şi de ţeluri sunt croite de către bărbat.
61
Toma Pirău
În conformitate cu cele arătate în Scriptură,

vestitorii Învăţăturii lui Hristos au fost, de la început,
preponderent bărbaţi. Doar „purtători de Cuvânt”,
nicidecum participanţi la plămădirea Buneivestiri.
Femeile, după cum se poate citi „printre rânduri”,
s‑au ataşat repede de noua credinţă. Parc‑ar fi fost
nişte ogoare primitoare de sămânţa răspândită de
lucrători, păstrând‑o cu grijă, pentru ca, la vremea
potrivită, să încolţească, să crească şi să aducă
rodul după o rânduire tainică a firii. În evanghelii,
femeile nu sunt prea vorbăreţe. De regulă, acestea
sunt tăcute. Logosul, pare‑se, alesese alte vase.
În schimb, „focul vieţii şi al credinţei” găsise o
vatră potrivită în mlădierea sufletului feminin.
Începuturile creştine, pe lângă cele vizibile, nu pot
fi departe de o anumită „discreţie a căminului”,
unde femeile, cu certitudine, aveau o mult mai
mare influenţă decât în „lumea largă”.
În iconomia Mântuirii şi a Învierii, chiar dacă
aparenţele sugerează ceva diferit, „anima” are o
mai mare anvergură „de taină”decât „animus”.
Religiosul, ca atare, se bucură de o mai vie
receptare din partea „principiului feminin” faţă
de „cel masculin”. Genul, desigur, este acelaşi.
„Sensibilităţile”, însă, par a trimite la specii uşor
diferite.
În noianul „vieţii reale de credinţă”, primele
indicii în mişcarea de ierarhizare se confundă
cu afirmarea aproape exclusivă a „principiului
masculin”. Printr‑o alchimie mitologică greu de
pătruns, întâietatea bărbătească s‑a translat şi în
plan religios, ca şi cum ar fi fost ceva de la sine
62
înţeles. „Efectul de încadrare” s‑a afirmat cu

putere şi în planul spiritualităţii, rânduielile de
credinţă nefăcându‑se în afara tiparului consacrat
al dominaţiei masculine. Şi care s‑a conservat la
nivel de „durată lungă”, după o vorbă a lui Fernand
Braudel, cu pretenţii exclusiviste de monopol.
„Reprezentările misogine”, repere evidente
ale decorului social, s‑au afirmat constant şi cu
mare forţă. Minţile oamenilor au fost şi încă sunt
bântuite de obiceiuri ce nu se lasă urnite cu niciun
chip. Pentru neschimbare, s‑au pus la bătaie cele
mai inventive mijloace, de la cele mai simple, la cele
mai sofisticate; indivizi şi instituţii n‑au odihnă
defel în apărarea „boltei lor de iluzii”, fără de care,
cum se crede, s‑ar nărui lumea...
Deocamdată, o „umbră de gând” nu se poate
dezice de o constatare. Lumea credinţei creştine,
dintr‑un anumit punct de vedere, nu poate fi
separată de o undă de putere de „tip patriarhal”.
Evangheliile apocrife, de pildă, au fost dosite,
chiar de timpuriu şi cu bună ştiinţă, de diferiţi
responsabili ierarhici pentru că ar fi fost extrem
de incomode, dacă nu de‑a dreptul periculoase,
pentru a seamă de adevăruri de credinţă deja
consacrate. Sau, de ce nu, ar fi subminat interese
mult prea mari ale ierarhiilor de tot felul...
Condamnarea la uitare, bine articulată şi cultivată,
a rezolvat „provocarea apocrifelor” şi toată lumea
a avut şi are parte, în linişte şi pace...
Să nu se uite că, pe când fusese dăruită lumii,
credinţa întru Hristos mijise într‑un „mănunchi
de practici”, care, deşi diferite, dăduseră viaţă
63
Toma Pirău
Învăţăturii purtătoare de Nădejde şi de Iubire, fără

exclusivisme sau temeri purtătoare de nelinişti.
Armonia începuturilor de credinţă creştină,
cea a originilor aurorale, ilustrează prea bine o
cerinţă ce nu poate lipsi din lumea celor aflaţi pe
Cale:contrariile se pot topi „în armonie” şi, astfel,
nu se vor mai hrăni vrăjmăşii la tot pasul. Lumea
omului are trebuinţă de o aşa prefacere pentru a
scăpa de chipul dizarmonic moştenit încă de la
Cădere...
Urmând un astfel de îndemn, Gnoza dobândeşte
şi alte înţelesuri. Situate dincolo de învinuirile ce i
s‑au adus cum că ar submina Tradiţia şi dogmele
de credinţă consacrate de‑a lungul vremurilor. A
fost firesc, oare, să se pună la îndoială veridicitatea
mântuirii căutate prin repetarea nesfârşită a unor
ritualuri? Ne ajută „lumina cunoştinţei” să vedem
multele încăperi din „casa Tatălui”? Şi, dacă le
zărim, să nu ne tulburăm de existenţa acestora?
De obicei, sunt îngăduite doar întrebările
cuminţi. Dacă nu sunt întrebări, cu atât mai
bine!Doar prin tăcere şi ascultare se pot,
oare, înmulţi „talanţii” de credinţă? Cândva,
neîndoielnic, ne e dat să aflăm...
21
Cei numiţi tămăduitori (în Egipt) şi esenieni

(în Palestina şi nu numai) sunt socotiţi ca „înainte
mergători ai creştinismului”. Au afânat „terenul”
pentru acesta cu mai bine de o sută de ani înainte
de Hristos. Învăţăturile acestora vin pe filiera
„nazireatului profetic”. În ebraică, „Nazer”
64
înseamnă vlăstar. Profeţia lui Isaia trimite la

rădăcina „Iesse”, tatăl lui David. Din aceasta, va
odrăsli un neam‑rămăşiţă prin care lumea se va
mântui...
Tămăduitorii şi esenienii, după cele ale
vremurilor în care au trăit, n‑aveau cum să se
ferească de „farmecele” limbii greceşti şi de
„cântecul de sirenă” al elenismului, stăpânitoare
pe spaţii largi cu ceva mai bine de trei secole î.
Hr. De asemenea, cercetătorii au aflat că esenienii,
de pildă, aveau în stăpânire hanuri răsfirate de‑a
lungul drumurilor comerciale importante. Pe
lângă cele obişnuite a fi făcute pentru drumeţi,
în zi de Sabat, gazdele se ocupau îndeaproape de
străinii ce împărtăşau sau le cunoşteau credinţele,
ca şi de cei ce doreau să le asculte învăţăturile lor
cele blânde.
Acest scenariu de pregătire a viitoarei
atmosfere receptoare a mesajului creştin are un
accent surprinzător palpabil întrucât ne dezvăluie
câte ceva din „substratul de difuziune” despre
care nu s‑au spus prea multe până acum. Între
altele, esenienii şi tămăduitorii erau reticenţi în a‑şi
consemna în scris învăţăturile din pricină că astfel
se risipea o parte din puterea acestora. Prin „viu
grai”, această putere sporea şi, ca ceva de la sine
înţeles, propovăduirea se săvârşea preponderent
pe cale orală.
A ne aminti că nici Domnul Iisus n‑a lăsat
ceva scris din Învăţătura Sa. Apostolii, precum
ştim, n‑au adăugat nimic de la ei şi au vorbit
cât se putea de simplu. Pe înţelesul tuturor... În
65
Toma Pirău
„locuri de taină” şi, de obicei, în grupuri mici,

aceştia doar povesteau despre ceea ce au văzut şi
despre ceea ce luaseră partealături de Învăţătorul
lor. „Aşteptarea”mesianică a Cuvântului fusese
semănată de înainte mergătorii esenieni sau
nazirei, despre care chiar Domnul Iisusle‑a spus
apostolilor atunci când le‑a atras atenţia asupra
faptului că ei seceră ceea ce au semănat alţii,
înaintea lor.
Teologii, în marea lor majoritate, l‑au avut în
vedere doar pe Ioan Botezătorul atunci când au
tălmăcit pasajele evanghelice despre „semănătorii
de dinainte” de Hristos. Cercetări recente au scos
la iveală indicii ce sugerează căcel ce L‑a botezat pe
Iisus nu fusese străin de învăţăturile sau ritualurile
practicate de esenieni.
În plus, autocraţia orientală şi cezarismul
roman, ca frate mai mare al primeia, au pervertit
atât de tare elitele neamurilor încât, la un moment
dat, cei din vârful piramidei sociale se rupseseră
de‑a binelea de cei de la baza acesteia. În Iudeea,
după cum se ştie, disputele dintre saduchei şi farisei
au întreţinut îndelung o tulburare permanentă a
sufletului colectiv al neamului lor. „Clipa” de istorie
iudaică dobândeşte, în limbaj uşor psihanalitic,
accente cu iz nevrotic. Nesiguranţa, la nivel
individual şi colectiv, umbrea orice manifestare.
Nu este exclus ca „instituţia profetică”, la evrei, să
fi fost nutrită, cu prioritate, de această ambianţă
socială neliniştită şi ameninţătoare pentru viaţă.
Rostul unui Salvator semăna prea bine cu o ploaie
ce se revarsă peste un loc arid... „Febra”unor trăiri
66
apocaliptice n‑a lipsit de la Evrei câteva sute bune

de ani... Misteriile din arealul oriental au alimentat,
la rândul lor, imaginarul colectiv cu energii atât de
receptive la miraculos şi la schimbări salvatoare
într‑ale vieţii. În altă referinţă de configurare, Pax
Romana a înlesnit deplasările Vestitorilor pe o arie
foarte largă, mai cu seamă în bazinul Mediteranei.
La vremea potrivită, n‑au fost ocolite nici marile
metropole ce vor da mult rod pentru credinţa cea
nouă:Roma, Antiohia, Edessa sau Alexandria.... Şi
aluatul uman, prin aceste locuri, fusese altul...
22
Cu cinci secole înainte de venirea lui Hristos,

Roma a început să dea târcoale zeilor proveniţi
din Grecia. Aidoma felului grecilor de a fi, zeităţile
adoptate de către romani de la aceştia arătau
ceva în plus faţă de zeităţile lor oficiale:căldură şi
farmec, foarte asemănătoare cu cele ale oamenilor.
Divinităţile romane consacrate erau aproape fără
legături cu lumea oamenilor. Până şi chipurile
acestora fuseseră plăsmuite diferit. Unele
divinităţi, cu trecere la romani, se situau într‑un
„general”spiritual evident:Virtutea, Sănătatea,
Bucuria etc., pastrându‑li‑se, totuşi, numinosul ca
susţinere precumpănitoare.
Romanii, după cum se ştie, aveau o mare râvnă
pentru supramundan. Încă din vremurile de
demult ale întemeierii comunităţii lor de origine.
Un istoric cunoscut al Romei, precum Varro, relata
ceva aproape de ordinul fantasticului: romanii
cinsteau aproape treizeci de mii de divinităţi. Un
67
Toma Pirău
alt istoric roman, Petroniu, remarcase, cu mult

umor, că, în unele zone locuite de romani, se
găseau mai mulţi zei decât oameni.
Se mai petrece un fenomen remarcabil cu
„patrimoniul”de divinităţi romane:pe măsură ce
Roma devine tot mai influentă, zeităţile rurale
suferă o anumită alterare şi se adaptează la profilul
cerut de preponderenţa vieţii urbane în ansamblul
rânduielilor de putere.
După un traseu similar „de percepţie”,
popoarele cucerite de legionari sau cele devenite
aliate cu romanii fuseseră obligate să‑şi aducă zeii
în Pantheonul de la Roma. Prezenţa acestora în
capitala italică, după atitudinea superstiţioasă a
romanilor, era socotită ca indispensabilă pentru
ţinerea sub ascultare a supuşilor. Fără zei la ele
acasă, popoarele, după cum credeau romanii, nu
mai aveau vlagă şi nu se mai puteau revolta. În
consens cu această viziune, cetatea de pe malurile
Tibrului a devenit gazda a nenumărate zeităţi
de pe alte meleaguri. Până şi preoţimea oficială
romană se bucura de acest aflux de divinităţi
străine, socotite ca un mare ajutor pentru sporirea
vigorii romane.
La rândul lor, şi poporenii au reacţionat, cu
bucurie şi încântare, la sosirea „valului de zei
din Grecia”:prin felul jucăuş de a se manifesta,
asemănător celui omenesc, zeii greci au adus cu
ei o reducere palpabilă a distanţei faţă de „spiritul
divin”. Din Elada, totuşi, n‑au ajuns în Pantheon
şi între romani doar entităţi divine docile. Pe
tăcute, Roma s‑a trezit în faţa unor adevărate
68
„duhuri cuceritoare”.... Limba şi cultura grecilor,

cu un enorm prestigiu ca decor, s‑au rostogolit ca
un tăvălug peste aluatul sufletesc al romanilor,
prea puţin cizelat după standarde superioare de
civilizaţie. Fără alegere, elitele şi masele romane,
după ritmuri şi intensităţi diferenţiate, s‑au
dedat, aproape somnambulic, la un alt mod de
viaţă, croit, în bună măsură, după „stil grecesc”.
Rafinamentul şi hedonismul, pare‑se, au făcut din
romani adevăraţi captivi la ei acasă....
La o privire de ansamblu, se poate afirma că, în
timp şi peste timp, războaiele de cucerire, comerţul
şi politica s‑au însoţit, în mod aproape fatidic, cu
multiple „înfăţişări culturale” (limbi, obiceiuri,
credinţe, moduri de a face etc.), toate împreună
lucrătoare, la vedere şi în ascuns, într‑un „laborator
de viaţă” extrem de greu de descris şi de înţeles.
Unele out‑put‑ri sunt, pur şi simplu, neguroase...
„Cezarismul” lumii romane a fost preparat, după
unele indicii, în „retorte culturale multietnice”, cu
un vector oriental discret, aproape nesesizabil... La
un moment dat, spiritul roman şi cele aluvionare
s‑au regăsit pe canavaua puterii, amăgite, desigur,
de iluzia unei „cuprinderi unitare” a diversităţii
ce nu‑şi găsise starea potrivită. Parcă sosise clipa
unei alte alcătuiri dintre viaţă şi spirit.... Lăcaşuri
tainice se ivesc în mişcarea lumii. Năzuinţa spre
un imperativ de cuprindere unitară, la un moment
dat, devine inevitabilă.
Lumea e cercetată, din când în când, de „forţe
spirituale” ce nu pot fi controlate. În consemnările
lui despre Istorie, Tit Livius aminteşte despre astfel
69
Toma Pirău
de „lucrători” misterioşi, ce vin şi pleacă dintre

oameni după rânduieli necunoscute. La randul
său, Pliniu cel Bătrân acordă o aşa mare atenţie
miraculosului încât suntem tentaţi să percepem
Istoria aproape ca o „alcătuire spranaturală”.
De vor fi puse cap la cap astfel de indicii, nu
este foarte dificil să reperăm un anumit fel de
sensibilizare colectivă prin care se anunţă, parcă,
alte zări în lucrarea spiritului prin lume. Pe măsură
ce puterea romană se apropie de „leagănul” maxim
al intensităţii sale, acel teribil Imperium Romanum,
o „Umbră” o însoţeşte pe oriunde se manifestă,
chiar şi mai departe de lumea mediteraneană.
Concomitent cu această însoţire se plămădeşte un
„alt veac” şi, de ce nu, chiar o nouă viziune despre
veşnicie, ce vor ieşi la iveală la sorocul rânduit...
23
Prin deceniul al treilea din secolul trecut, Paul

Tilich, un cercetător de marcă al vieţii religioase,
îndrăznea să gândească şi să susţină public ceva
extrem de contrariant: demonicul nu este nelipsit
din manifestările de tip religios. Chiar şi Iisus,
după acest gânditor german, face parte dintr‑o
alcătuire specială a spiritului: din punct de vedere
etic, nu se încadrează nici la bine, nici la rău. Deloc
paradoxal, e dincolo de bine şi de rău....
Desmărginirile păguboase ale Închiziţiei sau
puritanismul interpretativ al protestantismului,
în opinia lui P. Tilich, fac parte din acelaşi „fluviu
de căutari” ce poartă, cu necesitate, lumini şi
umbre de natură demonică. Ceva mai devreme,
70
ni se aminteşte, Goethe descifrase, cu resorturile

„religiei vii”, ceva special în urzeala lumii: ca
„lipsă de măsură”, demonicul se afirmă aproape
peste tot, în spaţiul ce înglobează viul, între
organic şi cultură. Lumea omului este frecventată
cu predilecţie de acesta. Geniul, ce năuceşte lumea,
este întocmit din „aluat demonic”. Spiritul creator,
la rândul lui, nici el nu poate fi străin de acest
„impuls demonic”, fără de care n‑ar putea înfrunta
tirania obişnuitului din viaţa cotidiană.
Când „lipsa de măsură” se afirmă în exces la
unii semeni de‑ai noştri, viaţa acestora se scurtează,
parcă temătoare de o asemenea efervescenţă.
Pe cât se ştie, „geniile”şi‑au cam incomodat
contemporanii prin felul lor diferit de a fi şi de a
se manifesta, dar, totodată, le‑au deschis acestora
noi ferestre prin care să se privească la „priveliştea
lumii”.
Spre deosebire de demonic, satanicul se asociază
doar cu distrugerea. Cu pustiirea împotrivirii, cu
împrăştierea oricărui întreg, indiferent de natura
acestuia...
Paul Tilich vorbeşte despre „diverse demonii”:
în istoria religiilor, în istoria artei sau în viaţa
socială. Misterios rămâne „inconştientul demonic”,
sursa ce alimentează „lipsa de măsură”, după cum
spusese şi Goethe. Ce provine de la acesta, de la
acel inconştient misterios, este disproporţionat şi
copleşitor. Istoria, după Tilich, e gazdaprimitoare a
două mari demonii:capitalismul şi naţionalismul.
„Cântecele” amăgitoare ale acestora, se poate
71
Toma Pirău
spune, atrag mulţimile precum sunt atraşi fluturii,

în întuneric, de lumina lămpii...
Un alt german, Hans Hartmann, a stârnit multe
controverse cu o carte pe care a publicat‑o cam
în acelaşi timp cu Paul Tilich (intitulată „Jesus,
das Damonische und die Ethic”, Berlin, 1923), în
care aplică noţiunea goetheană a demonicului
asupra personalităţii lui Iisus. Lucian Blaga,
familiarizat, ca nimeni altul dintre români, cu
gândirea germană a vremii, a sesizat cu subtilitate
diferenţa de esenţă dintre viziunea lui P. Tilich
şi cea a lui H. Hartmann asupra demonicului:
„Hartmann, spre deosebire de Tilich, tăgăduieşte
acestei noţiuni caracterul <<ontologic>>. Pentru
Hartmann, <<demonicul>> nu se poate <<defini>>.
Ideea demonicului e trăită şi umplută, încetul cu
încetul, cu un conţinut viu” (Lucian Blaga, Zări şi
etape, Ed. pt. Literatură, Bucureşti, 1968, p. 283).
Iisus apare acestuia ca „paradoxie întrupată”,
fiind ilustrarea celei mai adânci şi mai rare dintre
demonii, respectiv „demonia iubirii”. Lucrarea
acesteia se situează dincolo de contradicţii, pe
deasupra înfăţişărilor duale, înclusiv a celei dintre
bine şi rău.
Germani de vază în cultură – precum Paul
Tilich, Hans Hartmann, Karl Jaspers, H. Keyserling
– şi‑au urmat, în mare parte, provocarea deschisă
de motivul goethean asupra demonicului. Foarte
concis, Blaga sintetizează cele scrise despre
trăsăturile acestuia astfel: „La toţi găsim în
noţiunea demonicului o îmbinare de plus şi minus,
de afirmare şi negare, de pozitiv şi negativ, la toţi
72
demonicul e dincolo de orice măsură, dincolo de

raţional, adică un ce – disproporţionat, iraţional
şi, într‑un anumit sens, insondabil” (Lucian Blaga,
Op. cit. p. 285).
Una peste alta, numele „demonic” are,
incontestabil, o mare forţă de atracţie şi de
sugestie, din categoria celor numinoase, din
adâncurile fiinţării. Când oamenii şi lumea lor au
depăşit „pragurile obişnuinţei” şi au îmbraţişat o
altă perspectivă, duhul formelor vechi s‑a eliberat
şi a dobândit alte întruchipări, mai apropiate de
„veacul vieţuirii”.
În acest sens, o bună ilustrare ne este oferită
de „instituţia jertfei”, din zorii civilizaţiei, până
la ceasul religiilor universale de mai târziu, din
timpul istoric. Prin formule magice, vietatea jertfită
devenea, în mod tainic, sălaş al „numinosului”,
al duhului divin. Într‑un moment anume al
ritualului, consumarea unor fragmente „din
jerfă”, de către participanţii la procesul de jertfire,
echivala cu o contopire a acestora cu „forţa” ce şi‑a
găsit sălaş în acele „părţi ale întregului”, cu efecte
benefice pentru individ şi comunitate. Într‑o formă
transpusă pe un alt „fundal simbolic”, euharistia
creştină, de mai târziu, va lucra după acelaşi
imbold identitar. Cu alte înţelesuri, desigur, şi cu o
recuzită de ritual adecvată lumii de taină a noilor
simboluri... afirmate cu „uneltele” civilizaţiei
elenistice.
Mai înainte de aceasta, însă, civilizaţia de tip
pastoral a popoarelor semitice a asociat „jertfa” cu
faptul cotidian de vieţuire. „Vieţuitoare” diferite,
73
Toma Pirău
prin ritualul potrivit, se transformau în „ofrande

sau jertfe”, cu roluri expiatoare diferenţiate. Mediul
pastoral de origine, destul de probabil, poate fi
responsabil de „translarea” paternalismului şi
în plan religios. În acele vremuri „de la origini”,
autoritatea paternă asigura liantul dintre individ,
familie şi clan. Şi se afirma discreţionar, cu drept
de viaţă şi de moarte în orice moment de viaţă,
funcţie de împrejurări.
Pe‑atunci, „Tatăl” şi „Păstorul”se asociau cu
ipostaze de‑a dreptul mitice. Orice „întemeiere”
nu putea fi altceva decât rod al unei astfel de
voinţe neîngrădite într‑ale supravieţuirii. În acele
vremuri, „lumea credinţei”nu se putea înfăptui
în afara acestei autorităţi de tip pastoral. Când s‑a
simţit oportunitatea unei chemări„pe verticală”,
jertfele fuseseră un bun „intermediar” în
comunicare cu puterile socotite ca diriguitoare de
viaţă. De la implicarea nemijlocită a mai‑marelui
peste semeni în săvârşirea acestui ritual salvator,
slujitorii „la jertfire”, cu timpul, dobândesc o
autoritate de sine stătătoare, cu o doză mai mare
de mister şi de cuprindere. Mai întâi, datorită
prestaţiei lor cu „ancoră supramundană”evidentă;
şi, mai apoi, datorită trecerii, aproape neştiute,
într‑un alt registru de manifestare a străvechii
autorităţi parentale. O asemenea dezlegare purta
„o măsură”mai apropiată, deci mai uşor de înţeles,
de către cei obişnuiţi cu un anumit fel de a fi...
La acest nivel al mentalului colectiv, toate
s‑au săvârşit după o rânduială tainică, dincolo de
măsurile obişnuite şi de raţionalitatea cotidiană.
74
Din care, clipă de clipă, se ţesea „dorul de Absolut”,

ca leac al neliniştilor sufleteşti tot mai numeroase
şi mai pustiitoare din lumea oamenilor...
24
Popor al „Cărţii”au fost şi arabii. Aceştia,

desigur, au avut altă „Carte”, diferită de cea a
Evreilor şi întocmită mult mai târziu decât a
acestora. „Decalajul” afirmării arabe se poate uşor
constata şi faţă de creştini, la aproape o jumătate
de mileniu după ce ultimii fuseseră implicaţi în
„mariajul” cu puterea politică imperială.
Spre deosebire de alte popoare, arabii au
apărut intempestiv, într‑o oarecare neorânduială,
de undeva din Arabia, în urma unei „explozii
demografice” ce i‑a obligat să caute resurse noi de
hrană mai la Nord de pustiul Arabiei. Îmbinând
„sabia” cu „credinţa”, arabii n‑au avut astâmpăr şi,
în cele din urmă, şi‑au făcut loc în faţa bizantinilor,
a căror vitalitate a tot scăzut după multele
confruntări cu perşii.
Şi privitor la credinţă, arabii înregistrează
un decalaj în impunerea unor rânduieli. Abia în
ultimul sfert din veacul al VII‑lea d. Hr., Omar
şi Abd Al‑Malik fac ordine în revelaţiile pe care
Mahomed, ca mesager, le‑a primit de la Stăpân.
La început, Cel Prea Înalt, pentru arabi, nu avea
nici un nume. Mai apoi, Dumnezeul lor a primit
apelativul de „Alah”. În timp, Fiinţa Supremă a
lor a mai fost asociată cu alte şaisprezece nume,
cu mult mai puţine decât cele şaptezeci folosite de
Evrei în legătură Iahve al lor. O „boare de imitaţie”,
75
Toma Pirău
la arabi, nu se poate exclude, şi ei trăgându‑se tot

din Avraam...
Fideli revelaţiilor lui Mahomed, califii s‑au
luptat cu ardoare pentru Ierusalim. După credinţa
Mesagerului, Judecata de Apoi va avea loc în acest
„loc sfânt”, nicidecum în altă parte. Cu astfel de
referinţe, cuceritorii arabi ai Ierusalimului s‑au
străduit din răsputeri să amenajeze un Dom pe
stânca din vârful muntelui Moria, în care să se
închine cei de‑o „credinţă întru Cel Înalt”. Califul
ce a dus la îndeplinire construcţia clădirii cu
perimetrul octogonal de pe acel munte dorea, cu
tot dinadinsul, ca lăcaşul de rugăciune ridicat de
el să fie mai vizibil decât Biserica Sf. Mormânt
din Ierusalim. Faptul acesta de semeţie persistă
până astăzi: Domul din vârful muntelui Moria
alimentează, prin poziţia sa dominantă, aspiraţii
trufaşe fără oprire... Moscheea al‑Aqsa s‑a ridicat
după Dom... De închinat la Ierusalim, însă, arabii
se închinau cu faţa spre Mecca, locul lor cel mai
sfânt unde se afla piatra Kaaba, dovada relaţiei lor
speciale cu Înaltul.
Expansiunea arabă a preluat un obicei străvechi
într‑ale armelor, mercenariatul. În armatele
califilor, au luptat mulţi creştini şi evrei. Banii îi
mânau, şi pe atunci, pe mulţi în luptă, după cum
şi grecii fuseseră nelipsiţi, vreme îndelungată,
din cele mai exotice armate ce s‑au mişcat în
jurul Mediteranei. Adversarii arabilor în luptă
au fost impresionaţi de ardoarea cu care aceştia
se manifestau ca războinici. Credinţa lor părea
să le sporească puterile în tot ceea ce înfăptuiau
76
cu armele. Astfel, cu toată întârzierea lor de

civilizaţie, arabii i‑au înfrânt pe bizantinii conduşi
de împăratul Heracles, pe la 685 d. Hr., au luat
Siria şi Palestina, apoi Irakul şi Persia, năvala lor
ajungând pâna în Asia Centrală. Nordul Africii şi
Iberia au fost cuprinse, la vremea lor, aproape din
inerţie...
Lumea s‑a tot mirat de cele petrecute. Arabii
nu urmau o anumită tactică de luptă. Despre o
strategie, nici nu putea fi vorba. Se buluceau în
orice direcţie în luptă, având în minte un singur
gând‑reper: să izbândească pentru a‑i aduce pe
păgâni la „dreapta credinţă”. Erau convinşi că
Judecata de Apoi este aproape şi că cei curajoşi se
vor bucura de bunăvoinţa lui Alah.
Precum se ştie, Islamul‑adică „cei supuşi”‑ îl
au pe Mahomed doar ca trimis al lui Dumnezeu,
respectiv Alah. Alături de acesta, arabii îi
recunosc pe Avraam, pe Moise, pe David şi pe
Iisus, ca trimişi care să le lumineze Calea, doar că
Mahomed este trimisul „cel mai recent”. Cu un
astfel de „repertoriu genealogic”, nu trebuie să ne
mire prea tare că islamul a fost o sursă de atracţie
şi pentru mulţi evrei şi creştini. De altfel, în acea
perioadă timpurie de afirmare a noii credinţe,
Drept Credincioşii nici nu erau prea limpede
diferenţiaţi, evrei, creştini şi arabi întâlnindu‑se,
frecvent, într‑o căutare dătătoare de speranţă.
Limitările şi delimitările de natură religioasă au
apărut ceva mai la vale, cu tot cortegiul lor de
exclusivisme, aproape de neocolit.
77
Toma Pirău
Califul arab vedea „în sabie” principalul imbold

de credinţă. Cu această „cheie”, i‑a făcut pe mulţi
să îmbrăţişeze islamul „de frică”, frica din această
lume fiind înrudită cu cea „de dincolo”. Arabii
şi‑au însoţit, mereu, armele şi credinţa. Dintr‑un
anumit punct de vedere, creştinii le‑au arătat, cu
mult înainte, cum pot coabita puterea şi credinţa
în lucrarea de stăpânire asupra lumii...
25
Expansiunea arabă, din Iran până în Spania,

a antrenat interese multiple. Cele de natură
comercială nu sunt defel de negijat. Încă o dată,
Evreii au ştiut să valorifice din plin facilităţile de
negoţ oferite de cuceririle arabe pe spaţii foarte
largi. Pe de altă parte, cu ştiinţa lor de carte, Evreii
au avut ce oferi arabilor pentru guvernare şi
administraţie, din Spania până în Irak. Mai –marii
lumii arabe se bucurau de serviciile medicale
oferite de evrei. Era ceva obişnuit ca unii dintre
evrei să se convertească la islam fără prea multe
bătăi de cap pentru a putea să acceadă la funcţii,
bogăţii sau onoruri. Cu mare uşurinţă se trecea
şi de la o fracţiune islamică la alta:şiiţi, suniţi,
ismaeliţi, karaiţi etc.
Emil Bock le‑a descris destul de bine firea,
foarte apropiată de „psihologia lui Iuda”: intelectul
preocupat doar de cele lumeşti, voinţă aprigă şi
neliniştită, detaşată, în mod voit, de „solarul inimii”.
O astfel de proporţionare, se vede şi în Scriptura
Veche. Exceptând „Facerea”, toate celelalte cărţi
al Torei, patru la număr, sunt destinate lămuririi
78
celor multe ce se găsesc pe căile vieţii pământeşti.

„Dorul de suprasensibil” s‑a suprapus peste un fel
de „viziune a olarului”ce are în vedere doar nevoia
de a da formă lutului.
Lumea iudaică e purtătoarea unui pragmatism
de viaţă cum rar se mai întâlneşte la alte seminţii.
Poate doar grecii, cei pricepuţi „să iscodească”
lumea, au avut resurse să intre în competiţie
cu evreii. Nu a fost, cu siguranţă, o întâmplare
că grecii şi evreii, ca un tandem etnic necesar,
au fost nelipsiţi din marile centre urbane ale
antichităţii în „retortele” cărora s‑au plămădit
repere incontestabile de credinţă pentru mai mult
de două milenii. Alexandria, Antiohia, Ierusalim,
Roma sau Constantinopol au pritocit ideile odată
cu talanţii.... Recursul la istorie nu poate fi străin
de înţelegerea adevărului „întru credinţă”...
Dacă un Georg Simmel ar fi fost mai aproape de
istorie în demersul său privitor la religie, şi nu s‑ar
fi preocupat doar de aspectul formal‑sociologic
al acesteia, ar fi reuşit mai mult în înţelegerea
acestui fenomen cosubstanţial cu lumea omului,
aşa cum a făcut‑o Max Weber în cea mai mare
parte a cercetărilor sale. Faţă de M. Weber, G.
Simmel nu poate fi decât un boem rebel, indiferent
la mărire sau glorie... Să fi văzut acesta, cumva,
primatul tiparelor formale pentru manifestările
de tip religios? Iar cele legate de trăirea religioasă
intangibile prin raţionalitate?...
79
Toma Pirău
26
Galileea este locul de baştină pentru cei mai

mulţi dintre ucenicii lui Iisus Hristos. Bethsaida,
de unde se trăgeau Petru şi Andrei, este un nume
ce înseamnă „Casa Peştilor”. În acest loc minunat,
şapte izvoare se varsă în lacul Ghenizaret, a cărui
apă, cu temperaturi şi compoziţie diferite, atrage
multe feluri de peşti.
De asemenea, flora şi fauna locului sunt de o
vitalitate deosebită, ca şi cum ar fi „umbrite” de o
putere aparte, purtătoare de „taine solare”. Ernest
Renan, în „Viaţa lui Iisus”, descrie această provincie
minunată‑„Galileea neamurilor”‑în termeni mai
mult decăt entuziaşti. Miraculosul pare a fi fapt
cotidian. Capernaum şi Bethleem ne sunt descrise
ca adevărate „mărgăritare naturale” ale locului.
Datorită amplasării, Galileea nu putea fi ocolită.
Pe aici trecea „Drumul mării”, ce‑i purta pe călătorii
diferitelor seminţii din Egipt, până în Asiria sau
Babilon. Cu siguranţă, acest loc minunat nu era
defel rupt de lume. Dimpotrivă!Geniul acestei
provincii acţiona asupra oamenilor ca un adevărat
„magnet”, pe aici fiind regăsiţi aparţinători ai
feluritelor neamuri, din care pricină locuitorii, în
marea lor majoritate, erau biligvi. Stăpâneau, tot
atât de bine, greaca şi aramaica.
Cu o asemenea mişcare a oamenilor pe aceste
meleaguri, nu se pot exclude, mai ales pentru cei
din Nazareth, întâlniri frecvente cu fraţii terapeuţi
şi esenieni. Mesajul acestor emisari liniştiţi şi
discreţi, de tip mesianic, fusese difuzat pe arii
80
foarte largi şi nu numai printre evrei. Oamenii

din Galileea, pare‑se, s‑au arătat receptivi la
învăţăturile acestora. Poate şi datorită potrivirii cu
firea lor.
Buna gazduire găsită de neamuri în Galileea,
se poate spune, a înlesnit o anumită armonie între
acestea, cu un iz vizibil de fraternitate cotidiană.
Astfel pecetluit, duhul acestor meleaguri a fost, ca
tip, precumpănitor în răspândirea Buneivestiri pe
„firul”drumurilor străbătute de călători. Pe uscat
sau pe mare...
Fără Galileea, Ierusalimul nu ar fi putut să se
ridice, iarăşi, după ce a fost făcut una cu pământul
de către romani. Pe linie de credinţă, tradiţiile
purtătoare de mister ale Oraşului Păcii au primit
înrâurirea luminoasă a Galileii şi, cu timpul,
au revenit la matcă pentru a‑şi urma rostul. Din
această însoţire a duhurilor, ni se pot descoperi
multe lumini şi umbre ce se împletesc pe canavaua
sufletească a căutătorilor de taine „întru Mântuire”.
27
Omul cu ulciorul, despre care le vorbeşte

Iisus celor doi ucenici trimişi la Ierusalim ca
să găsească găzduire pentru cina de Paşti, era,
cel mai probabil, esenian. Acesta, poate chiar o
căpetenie, ieşise în afara zidurilor oraşului pentru
a lua apă de la singurul izvor ce se găsea în valea
Chedronului. Esenienii, după tradiţie, foloseau
doar apă proaspătă la spălările lor rituale. Doar
apa „în mişcare” avea, în concepţia lor, puteri
tămăduitoare.
81
Toma Pirău
Casa unde va avea loc „Cina cea de taină”

aparţinea esenienilor. Nu este exclus ca aceasta
să fi fost chiar casa de rugăciune a acestei grupări
iudaice. Ridicată, din motive lesne de înţeles,
tocmai deasupra mormântului lui David, regele
şi profetul legendar al Israelului. Ne aflăm,
iată, într‑un loc de mare sfinţenie pentru Sion.
„Cenaclul” acestui aşezământ, se spune, avea şi rol
de loc pentru jertfe, altar pentru sacrificii felurite.
Ulterior, poarta de ieşire din Ierusalim din
această porţiune a fost numită „Poarta Esenienilor”,
ca o confirmare a prezenţei acestora în apropierea
izvorului din afara zidurilor. Într‑o casă a lor,
binecunoscută de toată lumea.
Cu aceste referinţe în minte, cele consemnate în
evanghelii despre cum au fost îndrumaţi ucenicii
Domnului să‑l urmeze îndeaproape pe „omul
cu ulciorul” capătă un plus de înţeles pentru o
încadrare adecvată a relaţiilor existente între Iisus
Hristos şi gruparea eseniană. După obiceiul iudaic,
bărbaţilor nu le era permis să care apă cu ulcioarele
de la fântâni sau izvoare. Doar femeile se puteau
bucura de acest „privilegiu”... Şi din acest punct
de vedere, cel ce căra apă cu ulciorul, fără să ţină
seama la tradiţie, se comporta ca un rebel faţă de
cei ce respectau rânduielile consacrate. Pe aceeaşi
linie de conduită pe care o adoptaseră esenienii, de
mai multă vreme, cu privire la „degradarea”, prin
amestecul nepermis al ierarhiei, în slujirile sfinte
de la Templu.
Pare demn de remarcat că multe feluri de a fi
ale oamenilor îşi găsesc dezlegare prin tradiţii şi
82
obiceiuri. Fie la scară largă, fie la una restrânsă.

Comunităţile, după o vorbă cu miez a lui G. Simmel,
îşi făuresc propriile „poteci spre suprasensibil”, cu
aportul firesc al obiceiurilor sau tradiţiilor, prin
prisma cărora ne e înlesnit accesul spre „nevăzut”...
28
La Roma, Petru a propovăduit „întru Hristos”

într‑o manieră extrem de simplă:doar povestind
despre ce a văzut atunci când, în Palestina, s‑a
aflat în preajma Domnului. Cei ce‑l ascultaseră
pe apostol, în capitala imperială, aparţineau unui
spectru uman destul de larg:cei mai mulţi oameni
simpli, după o mozaicare specifică momentului
şi locului, la care se adăugau, la început sporadic,
şi aparţinători ai păturii mai sus puse în ierarhia
socială. Cel mai numeros public, din cele relatate
de diverşi autori, îl formau femeile. O realitate
prin care se poate explica, oarecum, impactul
discret, dar constant în expansiune, al Învăţăturii
lui Hristos şi, prin urmare, al credinţei „întru
Acesta”. Şi pe atunci, femeile însufleţeau familiile,
de unde implicarea, pe scară largă, a acestora în
răspândirea noii credinţe.
Se ştie că Petru, prin catacombele Romei sau
prin alte locuri mai ferite de întâlnire pentru
creştini, a apelat la micul ritual al frângerii pâinii
şi al împărtăşirii cu vin, ca practică de sfinţire
a celor ce primiseră Cuvântul. Prin simplitate,
sufletele credincioşilor se adunau fără oprelişti.
Diferenţele‑de la cele materiale, la cele de neam,
gen sau de natură socială‑nu reprezentau vreun
83
Toma Pirău
impediment în primirea noii credinţe. La creştinii

începuturilor, solidaritatea interumană a fost
piatra de temelie a evlaviei. Faptul acesta a fost un
adevărat deschizător de miracole...
Prin contrast, Cezarismul roman din acelaşi
secol se vedea proiectat pe o altă traiectorie de
structurile de putere şi de religia oficială. Împăratul
nu avusese de ales şi preluase sub propria mână şi
sacerdoţiul prin exercitarea atribuţiilor de Pontifex
Maximus. Într‑un moment anume, se instaurase
chiar şi un cult al împăratului, persoana acestuia
fiind asimilată divinului. La nivel public, religia
oficială se manifesta periodic prin organizarea
unor festivităţi impresionante pentru a‑i face
binevoitori pe zei faţă de soarta statului. Oamenii
de rând, ca şi cetăţenii romani, deveniseră simpli
privitori la spectacolele de natură religioasă.
Religia ajunsese o simplă anexă a statului şi a
puterii imperiale. Poporul fusese cuprins de
un sentiment de abandon religios, fără să poată
participa efectiv la ceea ce oferea religia oficială.
Încetul cu încetul, aşteptările populare de credinţă
au devenit tot mai receptive la mesajele provenite
din provinciile imperiului prin mijlocirea celor
ce urmaseră drumurile spre Roma imperială:
cavaleri, soldaţi, negustori, clienţi, oameni liberi
sau sclavi.
Elitele romane, mai cu seamă în perioada
Cezarismului, au trecut prin autentice împrejurări
traumatice. Capriciile şi bunul plac deveniseră
fapt cotidian pentru Cezar şi clientela din jurul
acestuia. Nimeni nu putea fi sigur de viaţa, familia
84
sau averea sa. Un astfel de climat a generat, în

scurt timp, o alterare profundă a moravurilor, ca
un refugiu din faţa fricilor rasărite la tot pasul.
Preocuparea romanilor pentru „clipă” devenise
aproape obsedantă... „Carpe diem”, ca zicere, a
ajuns până la noi... Ce era de facut?
Reacţia la decadenţa moravurilor în societatea
romană, îndeosebi la nivelul elitelor, nu a
întârziat să apară. Mobilul acesteia consta într‑o
recuperare a virtuţilor din perioada republicii.
Deloc surprinzător, această căutare cu rol salvator
a întâlnit curentul de reprezentări ce se ivise
în imaginarul colectiv după croială creştină.
Reîmprospătarea morală la nivel societal,
susţinută de cei ce doreau o revitalizare a statului,
se suprapunea cu „oferta creştină” de remodelare
umană ad integrum. Pentru ambele mişcări,
prezentul reprezenta o mare problemă în ceea
ce privea viitorul şi, într‑un fel sau altul, trebuia
schimbat. Chiar dacă cele două perspective de
schimbare aveau natura şi finalitatea diferite,
pe undeva, au întreţinut o preocupare comună
pentru „altceva”, un orizont de aşteptare benefic
schimbării prin „efectul de antrenare” ce le
era inerent. Într‑un caz, se pornea de la repere
comunitare înalte, urmând un traseu de sus în jos,
pe când în celălalt caz, în „haină creştină”, aveam
de‑a face cu un curent psiho‑social ce începuse
să‑şi lărgească matca la baza piramidei sociale.
Treptat, acest val se va înălţa, ca ceva de neoprit,
spre vârful piramidei sociale, cu toate adversităţile
răsărite în cale.
85
Toma Pirău
Pe acest fundal al căutărilor, „tiparul cezaric”

şi‑a urmat chemarea. O culme a acesteia mizase
pe „înregimentarea sufletelor” cu sabia. Lumea
materială nu‑l mai încăpea pe Cezar. Chiar
şi în plan spiritual devenise nesăţios. „Cultul
împăratului” se străduia din plin pentru a‑i pune
natura divină în „forme rituale”, cum nu se mai
încercase niciodată la Roma. „Duhul despotic”nu
avea cum să aibă rădăcini romane. Se insinuase,
de aiurea, pe măsură ce puterea se tot lărgise în
căutare de pradă... Cezarismul, la un anumit
moment, se confundase cu politica imperială.
Prin modul său agresiv de administrare a pute‑
rii, extrem de reticent la orice împotrivire, Cezaris‑
mul a pregătit terenul pentru martiriul creştin.
Când creştinii au refuzat să se supună practicilor
religioase impuse prin oficializarea „cultului îm‑
păratului”, prigoana acestora nu a întârziat să apa‑
ră. Vehemenţa împotriva adepţilor lui Iisus Hristos
fusese stârnită, în paralel, şi de rezerva evidentă a
acestora faţă de cinstirea divinităţilor tradiţionale
romane, socotită ca utilă pentru reactivarea gloriei
din perioada eroică de expansiune a Romei.
Frământări multiple au trecut peste „sufletul
colectiv” din Imperiu. Unele au lăsat răni adânci
asupra acestuia, altele au fost sporitoare. Prefacerea
lumii romane a fost o rezultantă comună a
acestora. Într‑un târziu, după vreo trei secole de
căutări multiple, miracolul s‑a produs. Nebăgat în
seamă şi dispreţuit la începuturi, mai apoi supus
batjocurii publice şi năpăstuirilor de multe feluri‑
cu multă vărsare de sânge şi vieţi curmate cu
86
nemiluita‑, creştinismul a atins cea mai însemnată

culme de recunoastere şi de afirmare în lumea
romană imperială.
Cum s‑a ajuns aici? Unii au apelat doar la istorie
şi politică pentru a dezlega misterul ascensiunii
creştinismului până în „palatul împăratului”.
Demersurile acestora, din multe puncte de vedere,
sunt lămuritoare pentru urcuşul spectaculos al
credinţei „întru Hristos” în mediul extrem de
mozaicat al „vârstei imperiale romane”. Cu toate
acestea, aflăm destul de puţine despre chestiunea
cea mai importantă din epopeea creştină: trecerea
Învăţăturii lui Hristos prin porţile sufletelor, de la
cei mici la cei mari, şi zăbava roditoare a acesteia,
peste locuri şi vremi... Frumuseţea pasiunii, după
o vorbă a lui Blaise Pascal, nu se nutreşte cu o
măsură străină de exces, căci de „nu iubeşti prea
mult, nu iubeşti destul”. Pe un asemenea „plai”,
nu e suficient doar „să povesteşti” ce se vede. Nu‑i
destul să se facă doar istorie...
29
Destul de rar se vorbeşte despre „ascultătoarele

femei” din lumea învăluită de mesajul lui Hristos.
În Scripturi, în anumite momente‑destul de
rare, să recunoaştem‑ se aminteşte câte ceva
despre prezenţa femeilor în arealul de afirmare a
Învăţăturii credinţei „întru Hristos”. Cazul Lidiei,
al diaconiţelor ş. a. sugerează o receptivitate
specială a acestora pentru cuvintele de credinţă
rostite de Învăţătorul Iisus.
87
Toma Pirău
Evangheliile fac referiri la prezenţa femeilor

„în decorul transmiterii Mesajului” în ipostaze
diferite. De la cele de „simplu ascultător”‑cum
sunt cele relatate despre Marta şi Maria, Maria
Magdalena şi celelalte mironosiţe ‑, până la cel
de „Înalt Lucrător” al iconomiei divine, cum
este Maica Domnului, ca „Theotokos”, respectiv
„Purtătoare de Dumnezeu”.
Mai aproape de cotidianul acelor vremuri, se
pot sesiza anumite nuanţe cu înţelesuri destul
de cuprinzătoare. Viaţa de zi cu zi, la începutul
veacului creştin, se derula sub cupola valorilor de
tip patriarhal. Până în cele mai ascunse colţişoare.
Femeile, mai cu seamă cele din „periferia socială”,
aduceau mai mult a „decor” de viaţă, fără să se
bucure de demnităţile asociate persoanei. Viaţa
publică sau comunitară se realiza doar prin aportul
bărbaţilor. Femeile primiseră „căminul”ca arie
aproape exclusivă de manifestare. De „periferie”,
femeile vor avea parte, cu grade diferite de
intensitate după timp şi loc, aproape două mii de
ani. Izul patriarhal răzbate, iată, din „negură de
vremi” aproape ca un dat, cu implicaţii dintre cele
mai exotice.
Prin acel început de veac, şi religia romană se
asocia cu o morală oficială de tip patriarhal. Se
cunoştea, îndeobşte, că viaţa domestică romană
era „umbrită” de fel de fel de divinităţi, cele mai
multe dintre acestea aflându‑se sub „jurisdicţie
masculină”. Femeile aristocrate, însă, aveau parte
de o mai mare libertate de mişcare, după rang şi
împrejurări. Pentru mediul acestora, religia cea
88
mai de soi, pe intervale largi de timp, a fost şi a

rămas puterea...
Acelaşi „duh patriarhal” fusese omniprezent
şi în lumea elenistică, cu mai bine de trei sute
de ani mai la vale. În Palestina iudaică, încă mai
devreme, nici un semn nu lăsa să se întrevadă vreo
diminuare a autorităţii patriarhale, ce se afirmase
convingător ca principal reazem al identităţii
comunitare şi de neam.
Indicii suficiente, provenite din toată lumea
civilizată din jurul Mării Mediterane, ilustrează
o realitate nudă: bărbaţii, pe toată linia, au pus
stăpânire pe putere, pe bogăţie şi pe sacerdoţiu.
Pe cale de consecinţă, s‑au straduit din răsputeri,
apelând la mijloace dintre cele mai variate, să le şi
păstreze cât mai multă vreme.
Din această îngrădire largă a femeilor, mai
repede sau mai lent, avea să se ridice o formă
tăcută de „revoltă implicită”, din care a prins
vigoare receptivitatea tot mai palpabilă pentru
orice „adiere” de schimbare a opresiunii de tip
patriarhal moştenite din vechime. Mesajul creştin
se rostogolea salvator prin ograda feminină de
suflet şi spirit. Ca un „vector eliberator” de forme
anchilozate, credinţa „întru Hristos” a adus
nădejde şi demnitate între femei, ridicându‑le, prin
Iubire, la nobilul rang de Persoană.
În incinta lor domestică, femeile au exercitat
o influenţă incontestabilă asupra casnicilor ce‑i
aveau sub ascultare. Puterea persuasivă a acestora,
se poate presupune, se afirma în forme multiple,
indiferent de mediile sociale de apartenenţă. Mai
89
Toma Pirău
înainte de toate, prin cele referitoare la emoţii,

sentimente şi credinţe.
Femeile au constituit un vector fără egal în
receptarea şi dispersia mesajului creştin. Cu
predilecţie prin participarea la acele momente
ritualizate ce se derulau prin trăire sau emoţii
simple, activate prin cuvinte sau gesturi cu
mare încărcătură simbolică. Cu suport colectiv,
rugăciunea şi ritualizarea au pus inimile în
mişcare. Dogmele au apărut mai târziu, pe
măsura afirmării ierarhiei. Ca preocupare aproape
exclusivă a bărbaţilor. Momentul auroral al
creştinismului se asociază, în bună măsură, cu
„specificul feminin”, ca fundal subteran şi discret
în mediul social roman. Din lumea sclavilor până
în vârful piramidei societale, femeile au fost
fermentul prin mijlocirea căruia, în timp, au fost
deschise „uşile largi ale sufletelor”pentru noul val
de credinţă.
Cu certitudine, copiii au fost „aluatul uman” ce
s‑a bucurat, cu prioritate, de modelarea sufletească
cuprinsă în mesajul creştin adoptat de mamele
lor. Casnicii subalterni figurau, de asemenea,
în spaţiul activ al influenţei feminine. Nu pot fi
trecuţi cu vederea, în ceea ce priveşte proximitatea
faţă de aceasta, nici sclavii, aflaţi, cum se ştie, în
număr exagerat de mare în arealul greco‑latin al
Mediteranei‑de la cei din fermele rurale, până la
cei puşi la treabă în administraţie sau alte servicii
publice.
Încetul cu încetul, unda creştină de credinţă
a pus în mişcare energii sufleteşti dintre cele mai
90
variate. Cu o extensie greu de închipuit cu mintea.

Sufletul colectiv tânjise îndelung după o prefacere
salvatoare şi, în cele din urmă, aceasta s‑a ivit ca
prin miracol.
Rare sunt momentele în care viaţa oamenilor
se adună pe un „liman de taină”. După acestea, cu
necesitate, se deschide un alt „orizont de aşteptare”
ce izvodeşte chiar şi o altă înfăţişare a firii. Prin
trăirea tainei de către cei mulţi, începe să ticăie
„ceasul de aur” al lumii....
30
Neam de păstori, mereu aflaţi în mişcare pentru

a afla locuri bune de păşunat pentru turmele lor,
Evreii ştiau care sunt părţile bune pentru jertfă.
Numai acestea se foloseau pentru a se ajunge
la acel faimos „întru miros de bună mireasmă”
(Numerele 28, 1).
Domnul le‑a arătat jertfitorilor cum să‑I fie
pregătit darul pentru a fi bine primit. Sângele avea
parte de un tratament cu totul special. Carnea de
jertfă trebuia să fie fără sânge între fibre. Cu sânge,
însă, se stropea altarul pe care se puneau jertfele.
Evreii socoteau sângele ca purtător de viaţă. Din
această pricină, avea o sfinţenie ce‑i îngăduia să
intre în „lucrarea de la altar”. Şi datorită căreia se
situa mai înaintea altor materii utilizate la ritual.
Pentru jertfă, mai sunt pomenite ca
permise:făina, uleiul, tămâia, primele roade.
Dintre animale:boii, vacile, caprele, oile şi mieii.
Ca păsări:porumbei şi turturele.
91
Toma Pirău
Pe ansamblul chestiunii jertfelor, se poate

remarca înclinaţia firească a Evreilor pentru jertfele
de origine animală. Mediul pastoral de viaţă
le‑a modelat şi preferinţele. Jertfele „de origine
vegetală”sunt mai puţine şi cu o importanţă mai
mică în practica lor jertfelnică. Momentul „Cain şi
Abel” ilustrează destul de convingător diferenţele
între cele două feluri de jertfe.
La creştini, spectrul de jertfe devine
minimal. Doar „pâine şi vin”. Şi care dobândesc,
prin sacerdoţiu, o natură mântuitoare pentru
credincioşi. Prin aceea că, prin ritualul liturgic,
se atinge o sacralitate identică Întrupării şi Jertfei
originare. Nu doar o reamintire a Începutului de
taină, ci chiar afirmarea Acestuia în maniera Sa
autentică.
În pofida celor susţinute de unii, comuniunea
creştină nu are la temelie „repere de tip pastoral”. A
nu se uita că „Cina cea de taină”s‑a săvârşit sub un
acoperiş, în acel Caenaclum din Casa Esenienilor,
într‑o atmosferă de profundă apropiere sufletească
între Domnul Iisus şi ucenicii Săi. După acest
„tipar”iniţiator, se va croi ritualul sacru de jertfă
la creştini, prin „trăire laolaltă”într‑un „loc
sacru” de sine stătător. Nu este exclus, după cum
s‑a consemnat, ca locurile sacre ale creştinilor,
la începuturi, să fi fost instituite urmându‑se
traseul „reţelei de sinagogi”dintr‑un spaţiu
geografico‑istoric foarte larg‑din Mesopotamia
şi Persia, până în Africa de Nord şi Britania ‑, cu
întâietatea incontestabilăa „nodurilor urbane” din
acest areal.
92
La Evrei, exista credinţa că animalele de

jertfă, cumva, preluau „rătăcirile cele multe
ale oamenilor” şi, prin sacrificare, aveau un
rol expiator, scăpându‑i pe oameni de rele.
Precumpănea, în această făptuire purificatoare, o
exterioritate evidentă. Cu accente magice greu de
pus la îndoială.
Doar prin „pâine şi vin”‑care se supun unei
transsubstanţieri tainice prin „slujire la altar”‑,
creştinii simplifică şi luminează căutarea: prin
Euharistie, intră în comuniune nemijlocită chiar
cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu‑Tatăl. Desigur,
după o pregătire prealabilă sub îndrumarea
preotului şi pe temelia trainică a credinţei
nestrămutate în Învierea Mântuitorului...
De la mic la mare, Sf. Euharistie (Împărtăşania),
la creştini, se face după aceleaşi reguli simple
şi atrăgătoare. După tradiţie, Iacob, fratele
Domnului, se pare că a avut o contribuţie specială
în consacrarea acestui ritual purificator, de căpătâi
pentru creştini, pe toată durata episcopiei sale
de la Ierusalim. Cu puţin înainte de distrugerea
templului de către romani, deci ceva mai devreme
de anul 70 d. Hr., episcopul Iacob a fost ucis de
către evreii conservatori prin lapidare pentru
îndepărtarea acestuia de legea lui Moise.
După momentul distrugerii templului din
Ierusalim, rădăcinile iudaice ale creştinismului
încep să‑şi piardă din vigoare. Tot de‑acum, se
schimbă şi „centrul de greutate” al mişcării de
credinţă „întru Hristos”. Antiohia, Alexandria şi
Roma, alături de alte centre urbane ale vremii,
93
Toma Pirău
concentrează forţe cu mult mai cuprinzătoare decât

cele din Ierusalim şi din Palestina. Distrugerea
Ierusalimului de către Hadrian, în urma unei
alte revolte iudaice sângeroase, a înclinat mai tare
cumpăna credinţei creştine către neamuri.
Nu cu mult inaintea acestei tragedii a Evreilor,
Apostolul Pavel a lucrat cu sârg între neamuri
pentru a le face cunoscută acestora Învăţătura
de credinţă „întru Hristos”. Cu acest apostol,
neamurile din afara Palestinei, trec în primele
rânduri ale celor ce primesc Vestea‑ cea–Bună.
Cu aceste referinţe noi, mai largi şi mai diverse,
mişcarea creştină se deschide spre alte orizonturi
de afirmare. Energiile sufleteşti ale neamurilor
au fost afluite spre Roma secole la rând. „Albia
romană” atrăsese oameni şi credinţe din toate
zările lumii. La propriu, pe atunci, toate drumurile
chiar că duceau la Roma, după o vorbă ce se mai
aminteşte până şi în clipa de faţă.
Prin acest noian imperial, cum era şi firesc,
s‑au rostogolit, prin antrenarea mulţimilor, şi
credinţe de multe feluri. Unele au dăinuit, altele
au pierit fără urmă... Din acest mixaj de credinţe,
în creuzetul Romei, s‑a desprins, miraculos şi
tainic, doar una, după care se va plia, pentru multă
vreme, o altă noimă a lumii...
31
De demult, oamenii se cam feresc de cei

însemnaţi la trup sau la suflet. Chiar şi astăzi, se
poate observa o anumită reţinere faţă de mutilaţi
sau văduve. Ceea ce e „diferit”provoacă, de cele
94
mai multe ori, o anumită nelinişte sufletească. Ca

un fel de „zumzet colectiv”...
În perioada creştină timpurie, acest principiu
de viaţă nu putea lipsi. Marginalii, indiferent de
obârşie, nu prea erau băgaţi în seamă. De‑abia de
supravieţuiau prin colbul lumii... Între năpăstuiţii
de soartă, nu putea lipsi, desigur, o anumită
„frăţietate de condiţie”, cam cum se petrec lucrurile
atunci când o comunitate este asediată de agresori
străini. În faţa unor pericole din afară, oamenii
tind să se solidarizeze după cum au remarcat
antropologii şi cei preocupaţi de psihologia
mulţimilor.
În altă ordine de idei, nu poate fi exclusă o
anumită ostracizare, din partea celor ataşaţi de
cultura eleno‑romană, faţă de ceea ce se manifesta
diferit în raport cu ceea ce era socotit dezirabil
din punctul de vedere al majorităţii. Din această
perspectivă, creştinii au avut de suportat multe
adversităţi din partea oficialilor romani sau a
celor care împărtăşau cutumele consacrate în
societatea romană a vremii. Ameninţaţi moral şi
fizic, creştinii din catacombe şi periferii luptau cu
frica prin evlavie şi segregare. De regulă, aceştia
trăiau în grupuri relativ restrânse şi în locuri mai
ferite de ochii autorităţilor civile sau militare.
Date fiind împrejurările aspre de viaţă, coeziunea
intragrupală a celor părtaşi la aceeaşi credinţă
constituia o necesitate de supravieţuire. Doar o
solidaritate interpersonală intensă şi de durată,
ca realitate vie de credinţă, i‑a însoţit pe adepţii
95
Toma Pirău
lui Hristos pe parcursul a aproape trei secole,

ajutându‑i să înfrunte prigoniri fără număr.
În tot acest răstimp, credinţa „întru Hristos”
a cuprins un „câmp social”foarte larg. Pe fondul
acestei difuziuni sociale‑de la straturile sociale
inferioare, până la palierul superior al elitelor
romane‑, „bolta simbolică”a societăţii romane
trebuia ajustată corespunzător. Prin urmare,
împăratul Constantin, din raţiuni multiple, a dat
binecunoscutul edict din Milan, din 313 d. Hr.,
prin care creştinismul era tolerat ca religie în
imperiu, pentru ca, după doisprezece ani, acelaşi
împărat să decreteze şi să instituie creştinismul ca
religie oficială a Romei.
Înainte însă de recunoaşterea lor din acel
„moment fast”, creştinii s‑au străduit din
răsputeri să nu fie copleşiţi de tavălugul nemilos
al Cezarismului. De la Octavian Augustus, până
la Deocleţian, acest cult idolatru a facut prăpăd
între creştini. Martiriul creştin, de câteva secole, a
făcut din Hristos cel mai mare împărat al lumii.
Iar pe susţinătorii Săi „flăcări vii” întru credinţă.
Împreună cu un astfel de Împărat, rătăcirile
cezarice nu‑i puteau istovi pe creştini, chiar dacă
au fost, vreme îndelungată, căsăpiţi fară milă de
răutăţile imperiale. Sângele şi vieţile martirilor, în
pofida celor aşteptate de stăpânire, au făcut din
credinţa creştină un adevărat focar de reorientare
a emoţiilor şi conştiinţei comunitare. Hedonismul
atotstăpânitor prin „curţile Romei”, mai mari sau
mai mici, a întâlnit, iată, un alt fel de vieţuire, în
faţa căruia se subţia precum ceara la flacără. Trufia
96
romană binecunoscută dădea semne de ezitare

după lucrarea ziditoare a martirilor. Creştinii, în
sfărşit, începuseră să fie priviţi cu alţi ochi şi cu
mai mare atenţie. Spaţiul public le schimbaseră
condiţia de marginali.
Cum bine s‑a spus, şi nu de puţine ori,
„fraternitatea creştină”a venit şi a sporit prin
suferinţă. „Eshatologia” s‑a conturat oleacă mai
târziu, ca o legitimare de natură dogmatică.
Constatările empirice ale sociologilor sau ale altora
au relevat un fapt important, pentru locuri şi timpuri
istorice diferite, referitor la coeziunea mai ridicată
a minorităţilor faţă de majoritate. Solidarizarea
intra şi intergrupală în rândul primelor se afirmă
aproape ca un reflex organic. „Lucrarea împreună”
i‑a salvat pe creştini de la pieire. Prin iconomie de
taină, au ieşit din „recesivitatea” lor de statut şi au
dobândit, cu timpul şi prin credinţă neostoită, o
dominanţă asemănătoare cu „sarea pământului”.
După o vorbă a lui Hegel, Istoria apelează la
viclenie pentru a face loc Spiritului Absolut ca
să lucreze. În primele sale ceasuri, creştinismul
răsărise doar printre sufletele ce vieţuiau prin zone
umbrite sau chiar necunoscute de cei mai mulţi.
Cu rânduiala unor reconfigurări ale puterilor din
lume, ascunsul se va vădi prin valul miraculos
al expansiunii sufleteşti implicate în făptuirile
nemijlocite ale credinţei creştine. Am fost surprins
să constat cum un G. Simmel s‑a apropiat atât
de sfios de un asemenea proces de‑a dreptul
copleşitor.... Să fi fost de vină doar formalismul
conceptual de care se lăsase cuprins, după moda
97
Toma Pirău
neokantiană din primul sfert al veacului trecut?

Sau, de ce nu, limitările induse de o raţionalitate
autosuficientă, distantă, oarecum, de partea votivă
a cercetării?
Istoria culturală, prin pildele sale de referinţă,
ilustrează, cu asupra de măsură, oportunitatea
unei împletiri armonioase între raţiune şi trăire
atunci când sunt abordate fenomene sau procese
ce au ca temei spaţiul de joc al emoţiilor corelate
cu imaginarul colectiv. Mizând doar pe o
„obiectivitate de împrumut”, prin imitaţie, o astfel
de „realitate inefabilă” e o adevărată fata morgana
pentru înţelegere şi pricepere...
32
O observaţie notabilă: în primele trei veacuri

de la apariţia sa, avem de‑a face cu un „creştinism
originar”. În această etapă timpurie, mai cu seamă
în prima ei treime, se cristalizează practici, trecute
cu timpul în obiceiuri şi tradiţii, ce sunt modelate
prin oralitate. Transmiterea acestora prin viu
grai le‑a sporit vigoarea şi le‑a înlesnit contactul
nemijlocit cu pulsiunile sufleteşti ale credincioşilor,
fie la nivel individual, fie la nivel colectiv. „Bunul
început” al apostolilor a prins putere şi a cuprins
mare parte din lumea romană. Cele mai frecvente
relatări despre o astfel de cuprindere acoperă viaţa
urbană, mai mobilă şi mai permisivă decât cea
care sălăşuia în spaţiul rural. Şi mult mai receptivă
la noutăţile vremurilor, de oriunde ar proveni
acestea... Despre „sensibilizarea” ruralităţii la
mesajul creştin, nu ştim mare lucru. Cel mai
98
probabil, elitele locale, mereu în mişcare din pricini

administrative sau comerciale, au întâlnit câte
ceva despre valul însufleţitor de credinţă. Sclavii
de la ferme, aduşi din cele mai exotice provincii
romane, inclusiv din Palestina şi Siria, au avut,
fără dubii, partea lor la transmiterea credinţei
salvatoare „întru Hristos”.
Încă de la primii săi paşi, creştinismul
originar, după cele rânduite de Iacob, fratele
Domnului, îmbină Evanghelia (Vestea‑cea‑Bună)
cu sacramentul. Cu simplitate şi evlavie, „pâinea
şi vinul”, prin ajutor de‑Sus, se prefac în „trupul
şi sângele Domnului”, cu care se pot împărtăşi
toţi credincioşii vrednici. Ritul acesta, de o
elementaritate dezarmantă, i‑a făcut pe mulţi
dezmoşteniţi şi rătăcitori să creadă în Cel ce era
„Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Un iluminat ca evanghelistul Ioan, din ordinul
lui Domiţian, a fost scufundat în ulei încins la
porţile Romei pentru a i se mai potoli din râvna cu
care se afirmase prin fapte de credinţă. Apocalipsa
acestuia anunţa pentru lume un viitor copleşit de
taină. Limbajul încifrat îngreuna în mod vizibil o
lămuritoare înţelegere a mesajului transmis prin
această „descoperire”, din care pricină scrierea
a stârnit multe controvese până când a fost
acceptată, ceva mai târziu, în corpul scrierilor
canonice ale Noului Testament. După moartea lui
Domiţian, survenită în anul 96 d. Hr., apostolul
Ioan se întoarce la Efes, în Asia Mică, şi reuşeşte,
înainte de a trece la cele veşnice, să termine
Evanghelia despre Logos. Un dar minunat pentru
99
Toma Pirău
lucrarea de credinţă „întru Hristos”, într‑o „cheie

de expresie”mai aparte, mult diferită de cele trei
evanghelii sinoptice.
Prezbiterul Ioan, când mai ieşea printre
oameni, spunea mereu aceleaşi cuvinte:
„Copilaşilor, iubiţi‑vă unii pe alţii!”. Religia Iubirii
a Domnului Iisus adusă, iată, prin doar câteva
cuvinte, la o „fereastră de înţelegere” pentru orice
om din această lume. Despre acest „om al Tainei”,
s‑au consemnat multe, din cuprinsul cărora se
desprinde condiţia sa excepţională de om „cercetat
de Duh”. Când i‑a sosit ceasul plecării din această
viaţă, prin anul 99 d. Hr., s‑a aşezat în locul ales
şi, în clipele următoare, sufletul i s‑a ridicat la cer,
spre mirarea de negrăit a celor ce se aflau de faţă.
Emil Bock, în scrierile lui, a apăsat constant pe
o idee: „creştinismul ioanic” este salvatorul zilei de
mâine. În fond, o asemenea subliniere n‑ar trebui
să ne mire. Acest „Ioan” fusese ucenicul pe care‑l
iubise Iisus şi care, la Cina cea de Taină, a auzit de la
Învăţător „Ceva” ce nu se putea reda prin cuvinte.
Despre care ceilalţi ucenici n‑avuseră ştiinţă şi de
care, pe cale de consecinţă, n‑avură şi ei parte.
Un fel de iniţiere cu vădită încadrare esoterică....
În genul celei asociate cu Maria Magdalena din
evangheliile apocrife...
De ce este evidenţiat acest „creştinism ioanic”?
Pentru că, după aprox. trei secole de „creştinism
originar”, se trece la „creştinismul bisericesc”, cel
apropiat de putere şi de stăpânire, mai distanţat
de „frăţietatea întru credinţă”atât de promiţătoare
a începuturilor. Construcţia instituţională
100
a creştinismului, fortificată prin întocmirile

teologice şi dogmatice, a preluat destul de mult din
„paradigma ierarhizării puterii”din lumea laică,
ceea ce, dincolo de vorbe, a condus la o altă formă
de stăpânire în loc să fi avut parte de autentică
slujire „întru Hristos”. Acest tipar de evoluţie
instituţională a creştinismului se asociază tot mai
evident cu preocupările pentru „exterioritate”, de
unde va rezulta, printr‑o adecvată consolidare
a tradiţiei, o dominaţie a ritului cu tot alaiul
manifestărilor „prin formă şi tipic”. În Vest, de
pildă, Messa a renunţat la vin, în schimb excelează
prin ordine şi solemnitate hieratică. Chiar se spune
că o astfel de pliere a ritualului este consonantă cu
civilizaţia de tip prădalnic ce poartă „în marsupiu”
surse multiple de „pustiire sufletească”.
Occidentul creştin, din varii motive, a atins
o stare similară cu „un punct critic” al vieţuirii
sale:are multe şi frumoase biserici, dar, din
nefericire, rămân goale în cea mai mare parte a
zilelor de peste an. Mamona, ca niciodată până
acum, e mai frecventat decât lăcaşurile de cult.
Consumerismul a întors lumea pe dos. În Răsărit,
ritmul secularizării este ceva mai lent, ceea ce
nu înseamnă că, şi aici, trendul nu este acelaşi.
Chestiunea, în alţi termeni, nu este „dacă”, ci
„când”... Printr‑o raţionalitate instrumentală
omniprezentă, inclusiv în planul spiritualităţii
religioase, viaţa devine tot mai lipsită de vrajă şi
mai temătoare faţă de mister.
Cotidian, ne izbim de o mentalitate tot mai
amăgită de „număr şi cantitate”, modelată
101
Toma Pirău
alarmant prin media, sufletul se tot chirceşte

şi se ascunde temător, în timp ce trupului i se
acordă mult mai mare atenţie, idolatrizat clipă
de clipă prin preocupările aproape obsedante
pentru frumuseţe, tinereţe sau performanţă. La
acestea, se adaugă, mai cu seamă de vreo cincizeci
de ani încoace, o idolatrizare tot mai agresivă a
drepturilor individuale şi colective, cu reverberaţii
spre o deloc surprinzătoare sociocraţie. Din
nefericire, de ne vom lăsa luaţi de un asemenea
val, vom avea parte, după o rostire îngrijorată a lui
Nicolae Steinhardt, de o prezumtivă altă „religie”
a viitorului. Cu „slujitori” jurişti şi activişti sociali,
nu ne vor ocoli vremurile apocaliptice... „După
noi, potopul ... ”s‑ar putea auzi cam peste tot...
33
Esenienii din Palestina şi terapeuţii egipteni,

de prin sec. I î. Hr., au apelat la învăţături şi
practici ce au pregătit „mentalul colectiv” pentru o
mai naturală receptivitate a creştinismului de mai
târziu. Unii exegeţi au identificat multe asemănări
între cele două „ipostaze ale credinţei” în legătură
cu învăţăturile, botezul sau euharistia. O bună
bucată de vreme, materialul documentar despre
această chestiune a fost cam restrâns. De unde o
anumită incertitudine despre subiect.
Cu descoperirea „Manuscriselor de la Marea
Moartă”, însă, orice îndoială privitoare la existenţa
istorică a esenienilor a fost spulberată. A fost
abordată, cu alte argumente, şi categorisirea
acestora ca „interfaţă” între iudaism şi creştinism.
102
Fenomenologia şi hermeneutica vieţuirii creştine

căpătau, desigur, un plus de înţeles, mai aparte
faţă de cele acceptate până atunci.
În Palestina, vieţuiau, de obicei în locuri mai
retrase, ca la patru mii de esenieni. Erau asimilaţi
ca o sectă iudaică rebelă faţă de religia iudaică
oficială, aşa cum aceasta era săvârşită în templul
din Ierusalim. Mai târziu, această grupare se va
asimila „mişcării creştine”. După unele surse,
ebioniţii din primele secole ale creştinismului sunt
urmaşii esenienilor din Iudeea şi Siria.
Egiptul de Nord a fost sălaş pentru terapeuţi,
rude „de credinţă” cu esenienii. Reţinerea acestora
în „memoria colectivă”nu avea să rămână fără
urmări. Poate că n‑a fost doar o întâmplare că
Pahomie, pe la 340 d. Hr., a ridicat o mănăstire pe
o insulă de pe Nil, tot în zona Deltei. Ca un ecou,
peste timp, din locul de baştină al terapeuţilor.
După o rânduială mai puţin lămuritoare, cuviosul
Pahomie a pus mănăstirea sub oblăduirea
episcopului de la Roma.
De aici, de la această subordonare ierarhică,
cu trecerea vremii, se vor promova hotărâri cu
consecinţe multiple din punct de vedere dogmatic.
Moştenirea gnostică a vechilor terapeuţi era sortită
uitării şi distrugerii. Cum se cunoaşte, Alexandria
Egiptului, cu un decor simbolic dominant‑elenist,
fusese un autentic „leagăn al gnosticismului”, cu o
forţă de iradiere incontestabilă şi asupra credinţei
creştine din Nordul Africii. Oficialii ierarhiei
creştine şi imperialii au avut mari bătăi de cap cu
„creştinismul impregnat de gnosticism”, faţă de
103
Toma Pirău
care n‑au fost defel îngăduitori. În cele din urmă,

printr‑un efort îndelungat, a fost înlăturată orice
„adiere gnostică” din ritul creştin şi din scrierile
canonice.
Cumva natural, creştinismul timpuriu avea
în preajmă multe şi variate „prezenţe religioase”.
Dintre acestea, cele mai influente fuseseră „cultele
misteriale”, în capătul acestei liste situîndu‑se, de
departe, cultul lui Mithra. Provenea din Persia şi
se bucura de mare trecere între soldaţi. Nici cultul
lui Dionysos nu era de neglijat. Misterele eleusine,
la rândul lor, atrăgeau multă lume, din cele mai
variate medii sociale. Pe acestea mai ales, dar şi
pe altele‑deloc puţine‑, creştinismul le‑a biruit
prin vitalitate sau prin perspicacitatea cu care le‑a
preluat din „patrimoniul spiritual”, absorbindu‑le,
după ceva vreme, pe nesimţite.
La origini, duhul vieţuirii creştine nu fusese
exclusivist. Dimpotrivă! „Dihonia exclusivistă” a
căpătat îndrăzneală pe măsură ce „creştinismul
bisericesc” a găsit de cuviinţă să devină un
apropiat al „puterii imperiale”. Exclusivismul faţă
de alte culte s‑a manifestat concomitent cu o altă
variantă a sa, alimentată, cu asupra de măsură,
de spiritul patriarhal cu rădăcini ancestrale.
Rânduielile ierarhice, cele de învăţătură şi de rit
au revenit, în exclusivitate, bărbaţilor. Pentru
legitimarea acestora, a fost plămădită o adevărată
mitologie, tot mai extinsă şi mai nuanţată de‑a
lungul vremurilor. Cu trimiteri ritoase la Scriptură
şi Tradiţie...
104
Statutul excepţional al Maicii Domnului în

religia creştină‑„mai cinstită decăt Heruvimii şi
mai mărită, fară de asemănare, decât Serafimii”‑nu
a modificat realitatea discriminatorie faţă de femei
a bisericii creştine, în Răsărit şi Apus, deopotrivă...
În Hristos, după cum spune şi Sf. Apostol Pavel,
suntem una, cu toţii. Fie bărbaţi, fie femei.
Indiferent de neam sau de alte diferenţe. Şi atunci,
pe ce temei se trece cu vederea exclusivismul
patriarhal purtător de vrăjmăşie şi părtinitor ?
Această temă este tabu pentru „creştinismul
bisericesc”. Fie din teamă, fie din comoditate,
fie din ignoranţă, fie din interes... Fie din toate,
laolaltă, cum bine a spus P. Evdokimov, unul dintre
marii ruşi ziditori ai „religiei spirituale”. Nicolae
Steinhardt sugerase, cu ceva vreme în urmă, că
aceasta este direcţia de urmat în Ortodoxie, ca o
contrapondere la o secularizare tot mai vioaie şi
mai posesivă.
34
Până pe la anul 1000 d. Hr., spun cronicile,

Occidentul se situa în urma Bizanţului, a lumii
arabe sau chineze. Un Carol cel Mare, se spune,
nu ştia să citească, fără a fi marcat cumva de
această neştiinţă în ceea ce avusese de făptuit întru
„construcţia statului” de care avusese nevoie.
Înainte, însă, de refacerea carolingiană a
istoriei, Apusul roman, vreme de secole bune,
s‑a tot subţiat. Apăruse, faţă vremurile bune ale
imperiului, un hiatus multiplu ‑ instituţional,
moral, politic, economic şi cultural. Cu toate
105
Toma Pirău
rânduielile de odinioară date peste cap, viaţa

socială părea lipsită de noimă. Dezorientarea şi
fricile trebuiau cumva curmate. Salvarea de la
pieire se plămădea pe nevăzute.
În marea nelinişte ce a cuprins Apusul după
valurile succesive ale barbarilor, Religia şi Biserica
au reprezentat limanul salvator. Prin acestea,
speranţa a renăscut. În mănăstiri, au supravieţuit
inestimabile resurse de cultură şi civilizaţie. Când
„decorul laic” părea atât de firav, instituţiile şi
rânduielile religioase deveniseră repere vii pentru
supravieţuire într‑o lume laică aflată în disoluţie.
Nesiguranţa „zilei de mâine”, fricile cele multe
sau lipsa de speranţă au creat, în planul conştiiţei
colective, un orizont de aşteptare avid la orice
„semn” promiţător de schimbare a stărilor de fapt
devenite aproape de nesuportat.
Imaginarul colectiv devenise tot mai receptiv
la un eventual ajutor provenit „din afara lumii
acesteia”. Biserica a venit cu un răspuns adecvat
acestei cerinţe comunitare. S‑a organizat aproape
milităreşte şi a oferit îndrumarea de care aveau
nevoie mulţimile dezorientate şi disperate.
De la pastoraţie, în viaţa de zi cu zi, până la o
ierarhie ecleziastică aptă să suplinească „vidul
de guvernare” apărut în Apus după naruirea
edificiului imperial din ultima parte a secolului
al V‑lea d. Hr. Contactul cu barbarii, în mod
paradoxal, a generat şi o înviorare a preocupărilor
dogmatice şi teologice, absolut necesare pentru a
face faţă numeroaselor provocări asupra identităţii
religioase a creştinilor.
106
Peste timp, mai la vale, în spaţiul

„creştinismului originar”, căutările avuseseră un
alt chip. Mai difuze. Aproape insesizabile. Doar la
apariţia „incidentelor publice”, în urma repetatelor
prigoane, dizidenţa creştină a intrat în coliziune
cu hidra imperială. Cu toate neajunsurile stârnite
de aceasta, abia de‑acum credinţa „întru Hristos”
devine nelipsită în plierea conştiinţei colective din
lumea romană. Ecoul social al noii credinţe s‑a tot
amplificat. Din periferii, acesta a rodit şi la vârful
elitelor greco‑latine. Mai înainte de a fi asimilată ca
viziune de viaţă salvatoare, perspectiva creştină a
fost percepută ca „soluţie de moment”, de refugiu
din faţa fricii stârnite de ubicuitatea cezarică.
În etapa sa timpurie, creştinismul a coagulat
emoţiile într‑o manieră insulară, discontinuă.
Prin afiliere informală, în grupuri mici, fără vreun
plan anume de mişcare. Din „subteranele vieţii”,
s‑a ieşit treptat, pe măsură ce societatea romană
pierdea din vitalitate. O oboseală fără de măsură
s‑a lăsat, la un moment dat, peste straturile sociale
superioare ale Romei. Reacţia la aceasta a fost
una extrem de facilă: o proliferare luxuriantă
a hedonismului. Morala din vremea Republicii
romane ajunsese o biată umbră. Abia mai pâlpâia
în câteva minţi aristocrate. Cei mulţi o uitaseră cu
totul...
Pe acest fond de viaţă, marcat de arbitrariul
cezaric şi de frică, lumea romană nu putea secreta
o nouă mitologie, care să fie asimilată comunitar în
mod organic, ca raţiune intrinsecă de revigorare.
Pe coordonatele unui astfel de „câmp morfic” (R.
107
Toma Pirău
Shaldrake), „undele credinţei creştine” au găsit un

teren propice de receptare şi de dispersie în spaţiul
social.
Cei preocupaţi de istorie ca „durată lungă”
(F. Braudel) au identificat un fel de „motor” al
acesteia: ca să vibreze cu vigoare, viaţa socială are
nevoie de un „suport mitologic” care să nutrească
imaginarul ce‑i ţine pe oameni laolaltă. Altfel spus,
fară simboluri, lumea omului nu prinde cheag şi se
risipeşte ca roua după pragul dimineţii... Apostolul
Pavel a trăit din plin acest adevăr de credinţă şi
viaţă...
35
Ca o religie să treacă dincolo de leagănul de

origine, gentilic în toată regula, e obligată să treacă
de hotarele etniei. Cele mai multe observaţii ale
specialiştilor converg asupra faptului că „etapa
de neam”‑asimilată mai apoi ca „naţională”‑este
una primară pentru manifestările de tip religios.
Ca să aspire la mai mult, respectiv la o „demnitate
universală”, religiile aveau nevoie de prefaceri care
să le înlesnească o formă de afirmare neîngrădită
de vatră, de familie, de gintă, trib, neam sau
comunitate etnică.
Spre atfel de alcătuiri religioase a fost stârnită
lumea odată cu expansiunile militare şi cu
acapararea de noi teritorii. Formarea imperiilor,
în timp, a atras după sine o alăturare firească
de credinţe. Ale cuceritorilor şi ale învinşilor,
deopotrivă. După cele relatate în cronici, credinţele
au avut o soartă mai favorabilă decât o credincioşii.
108
În vechimea îndepărtată, cuceritorii se arătaseră

prevăzători şi se temeau să stârnească supărarea
divinităţilor celor cuceriţi. Cu diferenţe, totuşi,
de la o situaţie la alta, funcţie de temperamentul
purtătorilor de sabie şi de conduita celor supuşi.
De remarcat că, până la „ceasul imperial al
Romei”, s‑au petrecut, în mare parte, doar alăturări
religioase, pe spaţii largi stăpânite despotic.
O simplă proximitate de „credinţe naţionale”,
fără vreo încercare de „sinteză religioasă
transnaţională”. Aluatul de care era nevoie
pentru aşa ceva încă nu se putea alcătui. Lipseau
„ideile‑forţă”, emoţiile şi împrejurările adecvate
unei astfel de lucrări inspirate pentru întregirea
sufletească a lumii oamenilor.
Una dintre acestea, cea referitoare la nemurirea
sufletului după moartea trupului, a alimentat un
mare entuziasm între popoarele imperiului. Pe
temeiul acesteia, s‑a întremat, cu timpul, o viziune
mântuitoare, după mai multe variaţiuni etnice.
Creuzetul vieţii colective lucra de zor, punând la
treabă o seamă de ingrediente după rânduielile
cerute de Imperium Romanum.
Comparativ cu alte credinţe concurente, Mesajul
lui Hristos se înfăţişa ca foarte personalizat. Nu
sosea prin trimişi sau mesageri, ci chiar „Fiul
lui Dumnezeu”dădea „garanţii” pentru viaţa
de după moarte. Prin propria Sa Înviere, ca o
biruinţă asupra morţii. Experţii ne spun că nici o
altă religie nu a mai încercat aşa ceva. De regulă,
îndemnurile la credinţă proveneau de la diverşi
mijlocitori. Prin Hristos, însă, morţii vor avea parte
109
Toma Pirău
de înviere şi de mântuire. Şi vor putea fi scoşi din

„locurile întunecoase” ce le fuseseră harăzite de
„religiile naţionale”. Prin credinţa „întru Hristos”,
cultul morţilor e purtat la nădejdea mântuirii.
Un entuziasm de nedescris a cuprins sufletele
credincioşilor, ale mulţimilor acestora, fără oprelişti
de obârşie, stare sau gen. Apostolul neamurilor, Sf.
Pavel, arătase cu putere lucrarea întreit spornică a
credinţei, a nădejdii şi a dragostei în ograda cea
largă a vieţuirii creştine.
Prin „darul mântuirii universale”, creştinismul
a scos omul din„ogaşa” strâmtă a neamului. Nici
morţii n‑au fost fost uitaţi de la această părtăşie
salvatoare. Hristos, moartea e biruită prin Înviere.
Bucuria ia locul întristării. Temniţa se preface în
„ogradă a libertăţii”... Împărăţia se mută, iată,
salvator, în „inima noastră”...
De la o preocupare, justificată mundan, de
a obţine „bunăvoinţa zeilor”‑ajunsă la forme
impersonale şi excesive la romanii imperiului‑, se
trece la un „urcuş spiritual” activ, prin care se duc
la vale orice discriminări. Fără o astfel de eliberare,
nu ar fi fost posibil saltul de la o referinţă restrânsă,
naţională, la una fără hotare etnice, universală.
Lumea largă croită de Roma‑cu sabia, cu legile
şi cu drumurile cele multe‑a fost „ogorul”ce a
înlesnit ivirea şi evoluţia noului suflu universal de
credinţă.
Elenismul şi lumea greco‑romană au tot
„forjat” asupra reprezentărilor colective, din
arealul lor, până când s‑a întrunit „masa critică”
necesară pentru o altă activare a conştiinţelor prin
110
asimilarea acelui „ferment mirific” de credinţă

provenit din „crângul cu măslini al Palestinei”.
Seminţele credinţei „întru Hristos”, după mersul
vremurilor, au poposit, spre rodire, în ograda cea
mai râvnită din lume. De acum, se deschide un
nou ev de viaţă, sub zodie de taină...
36
Ceea ce părea de neînvins‑moartea‑se înclină

în faţa misterului de nepătruns cu mintea al
Învierii lui Iisus Hristos. Aproape de inimă, acesta
luminează mult mai direct decât alte „provocări
misteriale”. Precum se ştie, s‑au mai înregistrat,
peste timp, şi alte experienţe mistice ale „trezirii
la viaţă” din neagra noapte a morţii. Popoarele
de pe largul teritoriu al „Semilunii fertile”‑din
Mesopotamia, până în Nordul Africii, în Egipt‑au
simţit o atracţie specială pentru o astfel de
provocare existenţială. Persia, Asia Mică, Grecia
sau Roma nu au lipsit dintre căutătorii de mistere.
Se poate afirma că „popoarele civilizate” ale
acelor vremuri fuseseră prinse într‑un adevărat
carusel al explorărilor spirituale. Aveau nevoie
acerbă de raspunsuri potrivite pentru rostuirea
vieţuirii lor. Duhul poposea, pe rând, de la un
neam la altul, cu roade spirituale diferenţiate.
Totodată, nu poate fi exclus un oarecare „efect de
antrenare” între neamuri în căutarea de răspunsuri
la marile întrebări asupra lumii şi vieţii. Acesta
poate fi ilustrat prin teme şi motive comune uşor
de identificat în plan religios, artistic, juridic sau în
configuraţii anume de civilizaţie.
111
Toma Pirău
Aflat în această parte privilegiată a lumii din

vechime, poporul lui Israel se dovedise priceput
în astfel de iscodiri, acestea nefiind cu nimic mai
prejos faţă de cele ale popoarelor mai mari şi mai
puternice ale vremii. Doar că pusese totul pe
„o singură carte”:păstrarea identităţii de neam,
mereu aflată sub „talpa” opresiunii celor puternici.
Din această perspectivă, statutul de „popor ales”
sau Legământul făcut de Dumnezeu cu acesta
se dezleagă strict în „cheie de neam”. Dincolo
de aceasta, doar nesocotire degradantă pentru
celelalte neamuri, care nu aveau cum să se compare
cu „poporul sfânt”.
Şi, totuşi, în cele din urmă minunea s‑a înfăptuit.
Deşi iudeu de origine, din „spiţa lui David”, Iisus
Hristos aduce o altă situare „întru Domnul”a
celor credincioşi. Învăţătura Sa nu mai este
destinată doar „poporului lui Israel”. Cei ce cred
în numele Său pot fi de oriunde şi de orice neam,
fără îngrădiri din această lume. Mântuirea „întru
Hristos” aducea răsplata primirii în Împărăţia cea
cerească... Viaţa de apoi se întruchipa „în Duh şi‑n
Adevăr”, în veşnicia de Lumină a Tatălui.
De e să aruncăm doar o privire spre ce credeau
romanii despre lumea de dincolo, vom constata
o cu totul altă viziune, tristă şi înfricoşătoare.
„Uneori –după cum scrie Will Durant‑infernul
roman e reprezentat ca un tărâm al osândelor,
însă, de cele mai multe ori, constituia, se credea,
lăcaşul de odihnă al tuturor umbrelor ce fuseseră
odinioară oameni; nu se făcea acolo nici o diferenţă
între ele, necontând dacă fuseseră pedepsite sau
112
răsplătite:ele îndurau toate acelaşi întuneric veşnic

şi anonimatul definitiv. Acolo, spunea Lucian, vom
găsi, în sfărşit, democraţia” (Will Durant‑Cezar şi
Hristos, Ed. Prietenii Cărţii, Buc., 2002, p. 130).
Şeolul iudaic, de asemenea, nu lăsa să se
întrevadă nici cea mai mică undă de nădejde pentru
suflete. Pecetea acestuia condamna „pentru vecie”.
„Chestiunea salvării” nu exista... Nici Hadesul
grecilor nu era mai prejos.
Cu astfel de „hotărniciri etnice”, nu se putea
mişca prea multe suflete. Chemarea spre universal,
într‑ale credinţei, avea să schimbe priveliştea
acestora...
37
„Pax Romana”, se spune, a oferit mijlocirea

prin care unele credinţe au depăşit formele strict
naţionale sau etnice. Mişcarea oamenilor între
provincii, ca şi între acestea şi capitala imperială, a
atras cu sine apropieri în materie de limbă, mituri,
credinţe, obiceiuri sau feluri de a face. Latina
şi greaca s‑au tot înfruntat pentru întâietate. În
cele din urmă au căzut la pace şi au găsit o formă
potrivită de coabitare.
Romanii s‑au preocupat, în primul rând, de
îmbogăţirea din pradă, de legi şi de drumuri.
Grecii, alunecoşi din fire şi ajutaţi de o tradiţie
prestigioasă, au pus stăpânire pe tot ce se
mişca „în spirit”. Medicii, de pildă, proveneau
totalmente dintre greci. Majoritatea literaţilor,
la fel. Familiile bogate îşi angajau preceptori de
origine greacă. Artele, pe toate ramurile, priveau
113
Toma Pirău
imitativ spre Grecia. Cu atâtea „ingrediente”

greceşti, moravurile, la rândul lor, şi‑au dat obolul
şi s‑au pliat păgubos după „spiritul fin şi versatil al
grecilor”. Vechile virtuţi romane deveniseră nişte
biete şi palide amintiri. Un Numa, ca cel din zorii
civilizaţiei romane, dispăruse, în timp, aproape
fară urmă.
În schimb, hedonismul, cu suport elen
inconturnabil, pune stăpânire pe aproape întreaga
suflare aristocratică a Romei imperiale. Prin imitaţie
socială, acesta se propagă şi în profunzimile lumii
romane, mult mai puţin vizibile.
Degringolada identitară începe să dospească.
Unii conservatori, preocupaţi de revitalizarea
virtuţilor romane de altădată şi suspicioşi faţă de
elenizarea tot mai acută a societăţii romane, au
perceput „mesajul creştin”ca pe o faţetă a valorilor
morale din perioada de glorie a Republicii. A nu se
uita că romanii au fost chemaţi în Iudeea de catre
macabei, prin sec. al II‑lea î. Hr., pentru a‑i proteja
pe aceştia de opresiunea brutală a seleucizilor.
Pe atunci, virtuţile romane aduceau o făclie de
nădejde prin lume.
Dreptatea, libertatea, combaterea abuzurilor
de orice fel, respectul pentru lege şi comunitate,
reconsiderarea demnităţii omului‑iată doar câteva
din reperele moralei creştine ce au atras atenţia
celor din gruparea reformatoare, din rândul
elitelor romane, ce urmărea reînvierea virtuţilor
romane. „Virtus romana rediviva”, un proiect de
reformă morală „de sus în jos” ce se potriveşte cu
„impulsul înnoitor”creştin, orientat preponderent
114
„de jos în sus”. Din această împletire a dorinţelor

sau chemărilor de schimbare, s‑au croit curente
de opinie ce au cuprins mare parte din „ţesătura
socială”a Romei imperiale. Până şi anturajul
cezarilor fusese atins de „umbrele schimbării”.
La un moment dat, chiar membri marcanţi din
familiile împăraţilor se simţiseră atraşi de „mrejele
creştine”.
Pe de altă parte, merită, fie şi cu titlu de inventar,
să nu fie trecută cu vederea o oarecare afinitate
între „bolta simbolică”, eminamente greacă,
din spaţiul public roman şi „fluxul spiritual”de
sorginte creştină. Cu ajustările adecvate,
chestiunea nemuririi, la greci şi la creştini, poate
fi încadrată într‑ un aşa numit patrimoniu comun.
Însuşi Apostolul Pavel, în ceea ce a scris, se arată
ca un bun cunoscător al culturii elenistice, pe care
a valorificat‑o din plin în anii săi de apostolat
„întru Hristos”. Pe fundal cultural preponderent
grecesc, cu efective numeroase de susţinere,
„contaminarea”treptată a mediului social roman,
de jos până sus, cu „duhul creştin”căpătase o
situare cotidiană.
Când „intelighenţia greacă” nu s‑a mai încontrat
cu viziunea arondată spiritualităţii noi, de obârşie
creştină cu accente elenistice, mentalul colectiv
roman n‑a mai avut resurse suficiente pentru a se
proteja faţă de o tendinţă tot mai cuprinzătoare. E
drept că mare parte a elitelor romane îşi pierduse
curajul de pe urma exercitării arbitrare a puterii
în formă cezarică. Înfricoşarea, pe scară largă,
devenise politică de stat. O nelinişte temătoare
115
Toma Pirău
se aşternuse peste orice „fărâmă de viaţă”. De la

„firul de iarbă” pâna la „palatul imperial”, teama
răsărea cu fiecare pas.
„Ogorul” uman, la nivel individual şi colectiv,
părea pregătit pentru „semănat”. Lucrătorii,
după cum se spune în pilda evanghelică, vor sosi
neîntârziat şi se vor aşterne la treabă. Unii, la
vedere. Alţii, la nevedere. Persoane vii, în piele şi
oase, alături sau împreună cu „energii sufleteşti”
nevăzute, dar de neocolit. Lucrarea aceasta, să
recunoaştem, e un amestec de mundan şi de taină.
Una peste alta, la „soroc”, Roma n‑a mai avut
de ales şi i‑a chemat pe creştini la „ospăţ”. Aceştia,
prin oameni potriviţi, au răspuns invitaţiei. Au
trecut cu vederea „sabia” de pe tăblia mesei şi
s‑au prins la braţ cu Cezarul ce se arătase atât de
binevoitor. Alături şi, nu de puţine ori, împreună
cu acesta, „mişcarea creştină” a fost înveşmântată
instituţional şi dotată cu dogmele potrivite. Din
nebăgare de seamă sau, poate, cu bună ştiinţă,
„creştinismul bisericesc” a preluat ceva din
„duhul cezaric” în felul în care şi‑a croit ierarhia
instituţională. Din capul locului, aceasta fusese
chemată să administreze o „formă de putere”
foarte asemănătoare cu cea „civilă” şi, oarecum
dilematic, să fie sortită la o coabitare extinsă cu
aceasta. În vreme şi peste vremi... „Dă‑i Cezarului
ce este al Cezarului”, de la începuturi, a avut mai
multe înţelesuri pentru felul în care Biserica a
privit la „pasul lumii”... Prin„înlăuntrul” său şi în
afara acestuia.
116
Cu trecerea timpului, lucrarea de credinţă

„întru Hristos” a prins forme multiple, tot mai
străine de ceea ce s‑a numit „creştinism originar
sau genuin”, despre a căror direcţie de evoluţie
nu prea se vorbeşte. „Tagma slujitorilor” e mai
aproape de statu‑quo, după cum o cere Sf.
Tradiţie. Sau/şi cugetul „de breaslă” cu rânduieli
temeinic verificate, poate şi prin alipirea de „duhul
veacului”...
38
Sfântul evanghelist Luca a spus‑o foarte

limpede: „.... mulţi au încercat să alcătuiască o
istorisire a faptelor ce s‑au adeverit printre noi, aşa
cum ni le‑au predat cei care dintru început le‑au
văzut şi au fost slujitori ai Cuvântului” (Luca 1, 1‑2).
Istorisirea, desigur, constă în relatare. Alcătuirea
acesteia are, ca mod de săvârşire, povestirea.
Transmiterea Învăţăturii, o bună perioadă de timp,
s‑a realizat „din vorbă‑n vorbă”, pornindu‑se,
desigur, cu cei care „dintru început le‑au văzut”.
Deci, „istorisirea faptelor” a fost săvârşită de
„martori” şi predate, pe temeiul vederii acestora,
celor dornici să afle despre Cuvânt.
Pe firul acestei „predări”, e relativ uşoară
depistarea unei împletiri aparte între „entuziasmul
iudaic” şi „mediul cultural elenistic”, pe canavaua
căreia a prins a se ivi „miracolul creştin”. După
unii exegeţi, Lucaşi‑a scris evanghelia între anii
65‑80 d. Hr., un veac tumultos, cu prefaceri ample
ale mentalului colectiv.
117
Toma Pirău
Din primele rânduri scrise de Luca în

evanghelia sa, aflăm că aceasta are ca „destinatar”
un nobil roman pe nume Teofil. În semn de
respect, îl numeşte „Preaputernice Teofile”, chiar
dacă acesta era proaspăt convertit sau în curs de a
fi convertit la creştinism. Aceste precizări sunt de
bun augur pentru a ilustra receptivitatea „in vivo”a
patriciatului roman faţă de alte mesaje religioase,
diferite de ale lor, între care cel creştin se afla,
pe atunci, în rândurile din faţă. În circumstanţe
„croite în taină”, credinţa „întru Hristos” va poposi
în tot mai multe suflete şi se va însoţi cu o necesară
întocmire a Învăţăturii. „Mişcarea creştină”, pe
măsura creşterii în cuprindere, avea nevoie de
o„albie dogmatică”...
Într‑un alt registru hermeneutic, merită să
urmărim cu mai multă atenţie istorisirea relatată
de Sf. Evanghelist Luca despre vedenia lui
Zaharia, de la Templu, cu privire la naşterea lui
Ioan Botezătorul de către Elisabeta, soţia lui cea
bătrână şi stearpă. Îngerul Gavriil, aducătorul de
veste, grăieşte într‑un mod tainic despre Ioan,
pruncul ce va fi născut de către Elisabeta la adânci
bătrâneţi: astfel, aflăm că acesta „încă din pântecele
mamei sale se va umple de Duh Sfânt şi pe mulţi
dintre fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul,
Dumnezeul lor; şi Lui îi va merge înainte cu duhul
şi cu puterea lui Ilie... ca să‑i gătească Domnului
popor pregătit” (Luca 1, 15‑17). Este vădit cum
cele aflate în tradiţia iudaică sunt redate sub o altă
configuraţie simbolică, adusă „la zi” şi întregitoare
118
pentru spaţiul în care imaginarul colectiv punea

duhurile în mişcare.
Mai nuanţat înţelegând relatarea evanghelică,
îngerii şi Duhul Sfânt n‑au apărut la creştini
„ex nihilo”; la fel stau lucrurile, prin extensie,
cu tămâierile, şi acestea cu o tradiţie iudaică
multiseculară. Sau pâinea, apa şi uleiul, jertfele
diverse, lumina, rugăciunea sau postul. Toate
rânduite, cum lesne se poate deduce, pentru ca cel
trimis, la plinirea vremii, „să‑i gătească Domnului
popor pregătit”. Se poate spune, fără teama de a
greşi, că, în fapt, „creştinismul originar”, cu o
puternică amprentare iudaică, nu trece de „ograda
etnică” a Israelului. Nimic mai firesc, spun unii
comentatori, decât să se asimileze creştinismul,
din faza lui timpurie, în categoria „religiilor
naţionale”, în sensul situării acestuia în cadrul
de viaţă al neamului. Un argument incontestabil
pentru o astfel de încadrare e oferit şi de „sistemul
de referinţă”constant al credinţei „întru Hristos”
pentru tradiţiile iudaice multiseculare. „Neamul
lui David”, din care provine chiar Iisus Hristos,
„Fiul lui Dumnezeu”, e „leagănul comunitar”
izvoditor al noii credinţe, „după Scripturi”....
Din pasajul evanghelic despre „vedenia lui
Zaharia”, ni se mai dezvăluie, după cum a grăit
îngerul Gavriil, că pruncul Elisabetei va purta
numele de Ioan şi că va merge înaintea Domnului
„cu duhul şi cu puterea lui Ilie”. La Evrei, după
tradiţie, exista credinţa că un profet nu poate fi
o apariţie cu totul nouă, ci, în mod obligatoriu,
acesta „preia duhul”unui profet de dinaintea
119
Toma Pirău
lui. Chestiunea aceasta pare a fi comună la toate

popoarele de origine semitică, în rândul cărora
„instituţia profetică” şi‑a aşternut, cu predilecţie,
sălaşul.
Pentru Israel, pe filieră creştină, seria profeţilor
se încheie spectaculos cu Ioan Botezătorul. Acesta
nu poate fi decât „ultimul dintre profeţi”, în
condiţiile în care, după întruparea lui Iisus Hristos,
nu îşi mai află locul „trimişii sau mijlocitorii” care
să‑i apropie pe oameni de Dumnezeu. Prin Fiul
Său, Dumnezeu coboară în lumea oamenilor şi
aşează Împărăţia în chiar inimile acestora, după
cum ne învaţă Scriptura.
Prin Învăţătura lui Iisus Hristos, oamenii
pot accede la îndumnezeire, limanul de sus al
înduhovnicirii acestora. Iar prin Invierea Fiului pot
învia şi ei. Învingători ai morţii, „întru Hristos”,
n‑au a se mai teme de Şeol şi de întunericul
înfricoşător al acestuia. În locul morţii, viaţa... În
schimbul fricii, bucuria... Clipa cere şi se topeşte
în veşnicie....
„Taina cea din veac ascunsă” aduce miracolul
sub ochii noştri. De‑am avea măcar parte de cât
mai multe inimi care să‑l priceapă....
39
Roma a fost foarte îngăduitoare cu religiile

popoarelor supuse cu sabia. Edward Gibbon,
celebrul istoric britanic din sec. al XVIII‑lea,
aminteşte, în cartea sa despre Imperiul Roman,
despre cele peste o mie de culte „de import” ce‑şi
găsiseră câte un locşor prin spaţiul spiritual roman.
120
Cu o asemenea atitudine permisivă, se poate

presupune că romanii aveau un respect deosebit
pentru religiile popoarelor aduse sub ascultarea
lor sau care gravitau în sfera lor de înfluenţă.
Semne superstiţioase se întâlneau la tot pasul.
Soldaţii, mai cu seamă, căutau ajutoare pentru
protecţia vieţii lor sau pentru dobândirea victoriei
în lupte. Legiunile romane, în urma confruntărilor
permanente cu fel de fel de pericole, deveniseră
adevărate laboratoare divinatorii. Astfel de practici
se bucurau de mare căutare în cele mai variate
împrejurări de viaţă, individuale sau colective. În
virtutea inerţiei, astfel de obiceiuri s‑au amestecat
cu altele similare, provenite în special din Orient.
Pe măsură ce „aluviunile simbolice neromane”
se tot sedimentau, „imaginarul roman” devenise
extrem de pestriţ. Fiecare componentă a
acestuia trecuse printr‑o oareşce „evaluare de
oportunitate” pentru Roma. Deloc surprinzător,
creştinii nu erau catalogaţi ca aparţinători de
religia unui popor anume, aşa cum, de pildă,
iudaismul fusese recunoscut ca religia Evreilor.
Fără o ancoră de neam bine conturată, creştinismul
a stârnit suspiciuni diverse din partea puterii.
Pentru romanii pragmatici, chestiunile neclare se
asociau, îndeobşte, cu fireşti îndoieli sau semne de
întrebare.
Toleranţa Romei faţă de alte religii avea
acoperire doar pentru cele considerate ca „religii
naţionale”, ca aparţinătoare de un popor anume.
Un „calcul politic” destul de simplu, desigur,
pentru o mai eficientă aducere sub ascultare a
121
Toma Pirău
supuşilor. În virtutea acestor considerente, Evreii,

ca ilustrare, n‑au fost supuşi, pe parcursul a mai
bine de două secole, aceluiaşi tratament opresiv ca
şi creştinii. Aceştia din urmă au fost percepuţi ca „o
sectă” extrem de periculoasă întrucât se arătaseră
foarte perseverenţi în propovăduirea credinţei lor
„întru Hristos” şi reuşiseră să‑şi facă adepţi din
cele mai variate medii, indiferent de „apartenenţa
de neam”.
Ieşirea din „referinţa gentilică” a religiei nu era
agreată şi nu avea loc în capacitatea de înţelegere
a diriguitorilor puterii imperiale. „Reperele de
credinţă”ale creştinilor erau atât de diferite faţă
de cele arondate „religiei oficiale romane”, intim
legată de realităţile vieţii terestre. S‑a şi remarcat,
de altfel, o preponderenţă accentuat legalistă în
organizarea cultului şi în „zestrea ideatică” a
acestuia. Bunăvoinţa diverselor divinităţi trebuia
dobândită pentru ca indivizii şi statul să o ducă
mai bine. Deloc întâmplător, împăraţii romani
exercitau, prin legile speciale ale Senatului, şi
funcţia de Pontifex Maximus. Sacrul se contopea
cu puterea în actul de guvernare...
Când imperiul a intrat în declin, s‑au intensificat
şi preocupările oficiale pentru invocarea ajutorului
divin. Erau vizate atât „zeităţile romane”, cât
şi cele provenite de la popoarele ce ascultau de
autoritatea Romei, aşezate, din timp, în Pantheon.
În astfel de momente, misteriile orientale aveau
mare căutare. Creştinii, şi de această dată, făcuseră
notă discordantă. Ei n‑au agreat, de la început,
apropierea de alte divinităţi, fiind promotorii unui
122
exlusivism făţiş, în dezacordvădit cu linia oficială

romană.
Sunt vehiculate diferite puncte de vedere care
să surprindă şi alte motive pentru care romanii
au devenit, la un moment dat, atât de intoleranţi
la adresa creştinilor. Unul dintre acestea trimite
la „atmosfera anticreştină” întreţinută de clerul
celorlalte religii din rândul cărora, fără vreo
diferenţă, creştinismul îşi făcea constant noi
prozeliţi. De altfel, celelate „religii naţionale”‑cu
excepţia iudaismului‑au luat parte la tot ce a
însemnat „clipa cezarică”, inclusiv la acceptarea
naturii divine a persoanei împăratului. Denigrarea
creştinilor de către preoţimea celorlalte culte a
prins atât de bine din cel puţin două motive. Mai
întâi, fiindcă adorarea persoanei împăratului
echivala, pentru creştini, cu o blasfemie la adresa
credinţei lor. Acest „argument”, se pare, i‑a stârnit
cel mai mult pe imperiali. Mai apoi, din pricina
creşterii evidente a numărului de convertiţi la
creştinism, ceea ce echivala cu o atingere directă a
unor „interese cuantificabile” pentru slujitorii altor
rituri, pe lângă lezarea nemijlocită a sentimentelor
acestora prin micşorarea prestigiului social al
religiei lor.
„Datele de atmosferă” au devenit mai presante
şi mai problematice pentru deţinătorii puterii
atunci când, prin secolul al II‑lea d. Hr., au apărut
indicii ale fisurării autorităţii imperiale. Legiunile
şi pretorienii, fără suportul moral al virtuţilor
republicane, au făcut ce au poftit cu Senatul şi cu
împăraţii romani. În veacul următor, imperiul a
123
Toma Pirău
fost un cazan al fricii generalizate. Nesiguranţa

devenise ceva la ordinea zilei. Provinciile şi
poporul au suportat un tratament animat de
un singur scop: extorcarea de resurse pentru a
cumpăra demnităţi şi pentru a mitui legiunile ce
deveniseră tot mai trândave şi tot mai lacome.
La rândul lor, elitele romane au ajuns tot mai
pestriţe datorită noilor îmbogăţiţi din jafuri şi
prădăciuni, la o scară cum nu se mai petrecuse
niciodată de la întemeierea Romei. O ticăloşire tot
mai accentuată a cuprins tot spaţiul vieţii publice.
Comanda militară, garda pretoriană, Senatul,
justiţia sau religia au fost, cu asupra de măsură,
cuprinse de un „duh ticăloşit”agresiv. Nici măcar
„instituţia împăratului” n‑a fost ocolită de această
năpastă.
Nimeni nu putea să prevadă ce va aduce
ziua de mâine. Statul intrase în degringoladă şi
ajunsese la cheremul bunului plac de sorginte
joasă. „Corabia imperială” rămăsese fără cârmă şi
fără cârmaci. Venirea, mai apoi, a barbarilor n‑a
făcut decât să pecetluiască erodarea implacabilă a
autorităţii imperiale. La aniversarea unui mileniu
de la fondarea Romei, ritualurile religioase au fost
activate aproape nevrotic, fără ca aceasta să aducă
ceva relevant pentru redresarea imperiului. De la
plebe, la cei mai mari, nimeni nu putea să trăiască
liniştit. Temerile proliferau fără oprire. Viaţa de zi
cu zi se rostogolea haotic, „ca frunza‑n vânt”...
Faţă de ce fusese odinioară, statul roman
ajunsese doar o umbră. În străfundurile „grădinii
romane”, începuseră să pulseze porniri noi de
124
salvare. Din materia acestora, prinde rădăcini o

altă nădejde, mai puţin altoită cu teamă sau frică.
Diferită cu totul de sabie şi războaie. Şi chiar mai
cuprinzătoare decât lumea... Împăratul Constantin
şi mama sa Elena au recunoscut această „comoară”
şi au scos‑o de „sub obroc”. Balanţa de putere a
fost înclinată spre Răsărit. Mai departe de Roma
părăsită de virtuţi. Imperium Romanum, sine die,
a mai primit încă o mie de ani spre vieţuire. Odată
cu astfel de rânduială, şi viaţa creştină de credinţă a
trecut într‑o alcătuire diferenţiată. Apusul a urmat
o cale distinctă. Biserica creştină de aici, pentru
câteva secole, a ţinut şi locul unei autorităţi laice, de
unde s‑a ivit o croială instituţională şi dogmatică
pe măsură. În Răsărit, cu rare excepţii, întâietatea a
fost de partea Basileului. Iar Biserica, pe dinăuntru
şi pe dinafară, a purtat un alt veşmânt, cu o zestre
inconfundabilă....
40
Împreună cu cele vizibile, aşternute asupra

diferitelor medii sociale, lucrează cele ce nu se văd.
Talazurile acestora primesc şi poartă un noian de
trăiri şi de sentimente ce se ascund, după unele
opinii, într‑o realitate denumită ca „misterium
tremendum”. Mister înspăimântător, din pricina
tainei lui, desigur...
În privinţa „mişcării creştine” din Palestina
şi Antiohia, poate şi pentru cea din Alexandria
întrucâtva, s‑a constatat o mai mare influenţă a
preceptelor iudaice din vechile scripturi. Aproape
o mie de ani de supuşenie faţă de mai‑marii
125
Toma Pirău
veacurilor şi‑au pus amprenta, în mod vizibil,

asupra sensului prioritar în derularea vieţii
religioase pentru „poporul lui Israel”. Cei care, la
începuturi, au primit noul Legământ, Evrei fiind,
n‑aveau cum să se desprindă cu totul de obiceiurile
şi credinţele neamului lor. Între exegeţii primelor
secole de viaţă creştină, se aflau şi poziţionări mai
puţin nuanţate ce asociau creştinismul ca fiind de
sorginte integral iudaică, imitaţie mozaică imatură.
Faţă de astfel de opinii, a luat atitudine, mai
târziu, şi împăratul Iulian, acesta argumentând
foarte convingător că nu e potrivit să fie înţeles
creştinismul, în totalitate, ca rod al iudaismului.
De ar fi aşa, ne‑am afla în deplină situaţie
antinomică de neocolit : iudaismul e religia
poporului evreu, cu „hotare de neam”, deci e una
„naţională”. Creştinismul, însă, nu e doar al unui
popor, e dincolo de un neam sau de o etnie. Cu
alte cuvinte, are o „anvergură universală”. De la
„naţional” la „universal”, nu se poate trece prin
mijlocirea cadrelor religioase. O astfel translare ar
fi imposibilă. De la parte la întreg, respectiv de la
„naţional la universal”, saltul, spunea împăratul
Iulian, e înlesnit doar de Filosofie... De la o astfel
de învăţătură atipică, i s‑a dat şi supranumele de
„Apostatul”... După acest imperator incomod,
„corabia credinţei creştine” nu putea sta departe
de „limanul gnosticismului”... De ar fi izbândit să
se extindă, viziunea lui Iulian ar fi condus la o cu
totul altă înfăţişare a religiei creştine. Prea elitistă
şi fără suport popular, aceasta a dispărut, aproape
fără urme, odată cu cel care a plămădit‑o.
126
De‑a lungul câtorva sute de ani, Roma a sporit

în putere şi bogăţie. Mulţi credeau că imperiul
atinsese „marginile cunoscute ale lumii”. Teritorii
imense au fost cuprinse în „plasa administrativă
romană”. Un prim imbold spre unificare, cu
certitudine. După o vreme, şi „energiile sufleteşti”
ale popoarelor cucerite au preluat câte ceva din
„ritmica” noii structuri imperiale. La orizont,
se putea întrezări şi alte impulsuri întregitoare,
nematerialnice.
Îndeobşte, opresiunea face să puiască făţărni‑
cia, ca o cale de refugiu de dinaintea spaimelor de
tot felul. Între romani, se resimţise, pe lângă multe
altele, o răceală dezarmantă a manifestărilor reli‑
gioase oficiale. Formalismul dezumanizant al ri‑
tualurilor devenise un „amplu şi distant decor de
viaţă”, incapabil să reducă sau să absoarbă marile
temeri generate, pe scară largă, de imprevizibilita‑
tea puterii cezarice. Mereu ameninţată, societatea
romană simţea nevoia unei dezlegări salvatoare.
Elenismul, ce se stabilizase durabil în toţi porii
acesteia de multă vreme, a sensibilizat „aluatul
sufletesc” roman asupra multiplelor faţete ale
prezenţei omului în lume. Fără valorile clasice ale
Greciei, „condiţia individualităţii umane” nu avea
cum să‑şi facă loc în spaţiul conştiinţei colective
romane. Reprezentările sociale formate de‑a lun‑
gul vremii sub imboldul culturii elene – autentic
leagăn al libertăţilor individuale – au avut rol de
„şerpaşi” pentru înfiriparea acelui „sentiment de
sine” nedefinibil, despre care va vorbi, mult mai
tărziu, un Schleiermacher. Numinosul, dintotdea‑
127
Toma Pirău
una, s‑a regăsit ca temei al trăirii religioase. Unii

interpreţi ai acestei teme merg mai departe şi nu
exclud manifestarea acestuia, a numinosului, în
orice formă de religiozitate, în afara celei arondate
raportărilor la divin, ce se afirmă prin „a face”, „a
avea” sau „a plăsmui”. Cam mult, dar provocator,
acest pannuminos...
Prin ritual şi rugăciune, se atinge „nivelul
raţional” al religiei la nivel popular. Prin teologie
şi dogmatică, se dobândeşte, printr‑o subtilă
împletire de votiv şi de raţionalitate, o viziune.
Concomitent cu acestea, se aştern acumulările
diverse şi minunate ale Tradiţiei, roadele
dobândite prin „puterea vieţuirii”. Cu toată natura
lor recesivă, „creştinismul bisericesc”, din raţiuni
greu de înţeles de către cei din afara Ierarhiei, a
rânduit „patrimoniului propriu de tradiţii” un loc
similar cu cel al Scripturii.
Din această dialectică a vieţii religioase, apar
lumini şi umbre mereu. Dacă „la începuturi”
căutările se contopeau cu răspunsurile, de unde
expansiunea evidentă a „vieţii creştine”, în
postmodernitate, cu mai multe răspunsuri şi mai
puţine căutări, asistăm la o diminuare evidentă
a religiozităţii de obârşie creştină. Secularismul,
prin urmare, câştigă tot mai mult teren în urma
fraternizării cu hedonismul atotprezent în acest
„eon de la sfărşitul veacurilor”. Cele lumeşti par
a se prăvăli victorioase peste cele ale credinţei...
Lăcaşurile de cult, cel puţin în Apusul opulent,
sunt mai degrabă „obiective turistice” decât
128
„locuri de închinare şi rugăciune”. Biete repere de

decor societal...
Pe vremuri, Imperiul roman a intrat în declin,
apoi s‑a prăbuşit, şi din pricina cupidităţii. O
traiectorie similară au avut, de‑a lungul şi de‑a latul
timpului, multe alte „edificii multcuprinzătoare”
de lumesc. Din nefericire, oamenii îşi trăiesc, mai
mereu, „clipa” cu ardoare şi le pasă prea puţin de
„lecţiile” oferite de „viaţa trăită” sau de ajutorul
transpus în „semnele timpului”.
După mai bine de două mii de ani de credinţă
„întru Hristos”, făuritoare de civilizaţie, dăsaga
vieţii noastre poartă tot mai multe temeri şi
însingurări, ca şi cum ne‑am afla tot în ceasul de
„crepuscul imperial” roman. De ce, oare?
41
În capitolul prim al scrierii ce i se atribuie, Sf.

Evanghelist Luca istoriseşte lapidar despre viaţa
lui Ioan Botezătorul în felul următor: „Iar copilul
creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie
până în ziua arătării lui către Israel” (Luca 1, 80).
Exprimarea ne poate nedumeri uşor prin scurtime
şi, în acelaşi timp, prin înţelesul său cuprinzător.
Ce să însemne, oare, aceasta?
Vrând‑nevrând, oricine se poate întreba. Să
fi vieţuit Ioan Botezătorul aşa, de unul singur, la
loc deşert? Să se fi retras acesta în vreo fundătură
umbrită a Iudeii? Din copilărie sau, poate, mai
târziu, la maturitate? Evanghelia după Luca nu
relatează nimic despre toate acestea. Cei mai mulţi
sunt tentaţi, ca ceva de la sine înţeles, să ia textul
129
Toma Pirău
exact în sensul de suprafaţă pe care‑l arată... Până

şi teologi de marcă procedează astfel pentru că se
feresc să se întrebe despre rostul vieţuirii în pustie.
După consolidarea instituţională, creştinismul s‑a
cam ferit de interogaţii. Firul neinterogării se rupe
la apariţia în decor a doi revoltaţi, Luther şi Calvin.
Se refac şi preocupările pentru cercetarea făptuirii
din perioada creştinismului timpuriu, inclusiv
despre proximitatea acestuia cu iudaismul.
Cei familiarizaţicu tradiţiile iudaice posedă,
deja, un răspuns lămuritor despre viaţa „în pustie”
a lui Ioan Botezătorul. Acesta a fost primit în
sălaşul acelor asceţi retraşi din lume, binecunoscuţi
între iudei încă din vremea seleucizilor, când cei
din urmă au atentat cu înverşunare la credinţa
după Legea lui Moise. Cel chemat a fi „profet
al Celui‑Preaînalt” (Luca 1, 76), după cum i s‑a
descoperit lui Zaharia în vedenie, a vieţuit printre
nazirei, concetăţeni ai săi din Iudeea, foarte
râvnitori întru cele sfinte după cele consemnate
în scripturile mai vechi. Sau, destul de probabil,
printre esenieni, rude de‑ai nazireilor sau tot
nazirei. Oricum, destul debine organizaţi ca şi
comunitate şi foarte porniţi în a păstra neîntinată
credinţa primită prin Legea lui Moise, profetul
căruia Dumnezeu îi vorbea de câte ori „poporul
ales” se îndepărta de porunci.
Crescut şi format într‑un astfel de mediu, Ioan
Botezătorul a preluat doar „motivul pocăinţei” ca
pregătire pentru venirea Împărăţiei.... Nu pentru
intrarea pe tărâmul minunat al Acesteia..., despre
care ni se vor descoperi cele de trebuinţă prin
130
„credinţa întru Hristos”, Fiul lui Dumnezeu, Tatăl

cel ceresc...
42
De regulă, pare a fi mai uşoară constatarea

unui fenomen decât investigarea în amănunţime a
acestuia. Mircea Eliade, pesemne din acest motiv,
apelează cel mai frecvent la morfologie atunci când
cercetează istoria credinţelor şi a ideilor religioase.
Procedând astfel, se acceptă, în mod tacit,
că realităţile socio‑umane nu se pretează la
explicaţii de tip clasic. Prin urmare, abordarea
fenomenologică a ceea ce se reuneşte sub sintagma
„fapte de cultură şi de civilizaţie” preîntâmpină
păcatul unui constructivism fără temei.
Dacă se abordează tema „difuziunii creştine”,
precizările de dinainte solicită încadrarea acesteia
pe fundalul contextului social‑istoric, cu toate
contiguităţile asociate acestuia. Apologiile,
de regulă, se pretează la o anumită ajustare a
manifestărilor religioase propriu‑zise, funcţie de
scopurile explicite sau implicite ale sistemului
de referinţă cu care operează apologetul. Din
această perspectivă, transcendenţa fiinţei divine
are, de departe, o valoare strict axiomatică. Fără
o asemenea încadrare, ar putea surveni fel de fel
de vulnerabilităţi. Omul religios, în consecinţă, nu
trebuie să facă altceva decât să aştepte şi să asculte
„chemarea de‑Sus” întru credinţă.
De la „neliniştea căutării” din perioada
timpurie a creştinismului, în care rolul activ al
credinciosului avea întâietate, se ajunge, odată cu
131
Toma Pirău
instituţionalizarea sau cu „creştinismul bisericesc”,

la un fel de diviziune socială a activismului religios.
Ierarhia, pe diferitele ei paliere, porunceşte şi
cugetă. Ceilalţi sunt pecetluiţi „sub ascultare”. De
vor „să facă”, nu le e îngăduit să‑şi uite locul ce le e
hărăzit de rânduieli în lucrarea de credinţă.
„Fenomenul originar” al mişcării creştine, cu
o ritmică de expansiune greu de înţeles, a fost
centrat, în principal, pe emoţii şi pe sugestii de
principiu destul de vag conturate dogmatic. Cei
osteniţi şi înfricoşaţi de soartă, mai cu seamă, au
primit „mesajul lui Hristos” cu mare bucurie. În
sfârşit, aveau o nădejde salvatoare, ruptă cu totul
de cadrele opresoare ale lumii romane.
Pe lângă alte „beneficii”, mai îndepărtate de
cotidian, credinţa „întru Hristos” adună oamenii,
nu‑i desparte. Cu un crez comun, distanţa
socială dintre aceştia se reduce substanţial. Mai
apropiaţi unii de alţii, pot înfrunta cu mai multă
îndrăzneală vicisitudinile vieţii. Atât la Roma,
cât şi în provincii. Instinctul gregar capătă alte
forme. Grija pentru aproape se preface în „armă”
de apărare. Competiţia interpersonală pentru
supravieţuire cu orice preţ, prin noua „boltă
simbolică”, se dizolvă, tainic, într‑o aspiraţie la
comuniune. Însingurarea nu mai nutreşte frica.
În locul unei stăpâniri ameninţătoare, prezente în
cele mai multe împrejurări de viaţă, o fraternitate
greu de conceput în afara credinţei salvatoare,
dăruită, parcă, aproape miraculos.
Prin Hristos, oamenii şi lumea au descoperit
ieşirea salvatoare din Valea Plângerii. Una,
132
desigur, a libertăţii fiecăruia, în comuniune cu

semenii. Deci ca responsabilitate asumată pe
temeiul valorii şi demnităţii derivate din condiţia
privilegiată a asemănării cu „Cel ce a făcut cerul
şi pământul”. Mai puţin legalism‑fie roman, fie
iudaic‑şi mai multă compasiune activă pentru
aproape. Credinţa vie are un „potenţial persuasiv”
mult mai cuprinzător decât ceea ce se confundă
cu inaccesibilul. Îngrădirile de credinţă, mai
ales atunci cănd sunt în exces, ofilesc trăirea şi o
întristează.
Primul veac de viaţă creştină a adus alte
măsuri şi pentru tristeţile, şi pentru bucuriile
de zi cu zi. Prin simplitate, cu deosebire, au fost
mişcate inimile. „Inconştientul colectiv”, la rândul
său, şi‑a întâlnit Păstorul potrivit... Apostolii şi
ceilalţi lucrători ai cauzei creştine au adecvat
mesajul după ascultători. Evanghelia se dezvăluia
după firea neamurilor. Bunavestire aducea spor de
viaţă şi bucurie. Semăna „întru Credinţă”. Fiecare
primitor al acestor seminţe prelua câte ceva din
râvna celui ce le facea cunoscute, ca ecou al puterii
ziditoare a Cuvântului.
Cu toată diversitatea lor de origine sau stare,
creştinii au facut loc unor trăiri înrudite prin povaţa
Învăţăturii lui Hristos. Prin albia lor comună, au
înlesnit afirmarea unor emoţii colective cu un
impact comunitar fără precedent. Limanul creştin
de credinţă, într‑o lume bulversată de excesele
puterii cezarice, reprezenta un reper atractiv al
„gravitaţiei psiho‑sociale”. Societatea vremii se afla
în preajma unei mari prefaceri. Pentru aceasta, avea
133
Toma Pirău
nevoie de altă matcă... Sufletul colectiv iscodea alte

repere... Se petrecea, pe‑atunci, ceva asemănător
cu mecanica fluidelor : o presiune exercitată într‑o
parte a sistemului hidraulic se propagă cu aceeşi
intensitate în restul sistemului.
Credinţele, prin natura purtătorilor lor, nu
pot fi rupte de o anumită „dinamică emoţională”.
Emoţiile, individuale şi colective, au un regim
pulsatoriu. Cu intensităţi, ritmică şi cuprindere
multiplu diferenţiate. Componenta emoţională a
credinţei are valoarea unui dat, în sensul că fără
„umbra” acestuia actul de credinţă nu se poate
concepe. Cum să se raporteze omul la „invizibil”
doar prin raţiune? Fără partea sensibilă a sufletului,
„urcuşul de credinţă” nu există... Despre moarte,
ca popas al vieţii sau ca început de viaţă, oamenii
şi‑au tot dat cu presupusul de când există lumea.
Prin „credinţa întru Hristos”, însă, aceştia nu
mai au a se teme de ce va fi „Dincolo”... Nu mai
întâmpină un „Misterium tremendum”, ca până
acum, ci unul diferit, căci spaima cedează locul
bucuriei...
43
Eusebiu din Cezareea a scris un panegeric

pentru împăratul Constantin, intitulat „Viaţa lui
Constantin”. De la începutul şi până la sfârşitul
acestuia, laude peste laude. Şi pe atunci, cei mari
aveau parte de multe cuvinte frumoase.
Atrage, însă, atenţia relatarea despre data la
care a fost botezat împăratul. Acesta a primit
botezul abia în anul 337 d. Hr., de Rusalii, după
134
care, la scurtă vreme, trece la cele veşnice. Înainte

de această dată, cu toate că nu fusese botezat
după rânduială, a iniţiat şi s‑a implicat, deseori, în
dispute teologice.
Primul mare conciliu pus la cale de împăratul
Constantin a fost cel de la Niceea, din anul 325
d. Hr., menit a înlătura neînţelegerile apărute,
la Alexandria, între episcopul Alexandru şi un
preot pe nume Arie, despre „natura Fiului lui
Dumnezeu”. După felul relatării, se poate observa
că Eusebiu simpatiza cu vederile lui Arie... De
asemenea, este evident că scrierea nu respectă
întru totul regulile formulate de retorul grec
Menelaos despre „genul encomiastic”, aşa cum
cerea moda vremii. Luat de valul laudelor, Eusebiu
a pus şi multe în plus din „porneala” sa de istoric
interesat. Atmosfera scrierii are o tentă mitologică
de‑a dreptul. Multe mituri sunt „puse în operă”
pentru a‑l pune pe împărat şi pe mama sa Elena pe
un piedestal nelumesc. Despre aceştia, nu se putea
scrie oricum.... În schimb, despre soţia împăratului
Constantin, Eusebiu nu scrie nici măcar un rând.
De ce, oare?
Perspectiva mitică despre viaţa lui Constantin
se prelungeşte şi ulterior, pe temeiul căreia, de‑a
lungul vremurilor, Ierarhia bisericească îl adu‑
ce pe acesta în postura de mesager pământesc al
Dunnezeului Cel Preaînalt. Domnia acestuia, lu‑
mească întrutotul, a fost asociată cu multe „semne
divine”. Ca şi la alte religii, şi în acest caz puterea
seculară preia din atributele sacrului şi, printr‑un
sincretism adecvat, chiar se substituie acestuia.
135
Toma Pirău
În urma unei astfel de „fuziuni” între puteri, cea

mai influentă preia controlul ansamblului şi îşi
imprimă „stilul” asupra acestuia. Într‑un anumit
fel, Ierarhia bisericească preia pecetea cezarică în
organizarea sa instituţională, cu toate consecinţele
ce vor fi izvodite de un asemenea model.
Peste secole, imitarea „modelului cezaric” se va
însoţi cu o nemulţumire în masă în Nordul Europei
creştine, soldată cu o „breşă de credinţă”, de sine
stătătoare, ce a supravieţuit până în clipa de faţă.
Lumea protestantă, cum a fost denumită ulterior,
a tot puit, într‑ale căutărilor de credinţă, pe multe
meleaguri. Astăzi, în lume, sunt înregistrate, după
opinia specialiştilor, ceva mai bine de trei mii două
sute de denominaţiuni creştine. Cea mai mare
proliferare provine din „leagănul protestant”, mai
cu seamă din pricina preocupărilor marcate de
subsidiaritate. Un reflex, desigur, al trendului ce
se regaseşte în dinamica macrosocială.
Pe de altă parte, fenomenul secularizării
accentuate poate fi evaluat în corelaţie cu
„neschimbarea” din perspectiva cu care operează
Ierarhia şi Tradiţia. Pentru acestea, „acordul cu
veacul” apare doar ca o chestiune de suprafaţă.
Lumea reală şi „creştinismul bisericesc” par a
evolua, prin timp, asimptotic. Nu mai e ca pe vremea
împăratului Constantin, însă Biserica, într‑o bună
măsură, a rămas ataşată de duhul acelei vremi,
cu deosebire în planul organizării ierarhice şi al
„tezaurizării exlusiviste a mesajului de credinţă”.
Pe lângă fenomenul amplu al secularizării sau al
„desvrăjirii lumii”, atitudinea asincronăa cultelor
136
creştine tradiţionale reduce interesul pentru

frecventarea lăcaşurilor de rugăciune de către
semenii noştri, în primul rând de către cei tineri.
Pe măsura trecerii anilor, ponderea „creştinilor
activi”, în totalul populaţiei, este tot mai scăzută.
Prea multă şi îndelungă bunăstare, alături de
alte mutaţii ale veacului, aduce o anumită „amor‑
ţeală sufletească” faţă de „semne şi simboluri”. De
la Est la Vest, aceasta creşte în extensie şi intensita‑
te, funcţie de indicatorii standardului de viaţă. Tot
pe acest vector de direcţie, lăcaşurile de cult sunt
tot mai goale, dacă nu părăsite de‑a dreptul în une‑
le locuri. Simţirea şi dorinţa, în contextul actual de
civilizaţie, par a avea câştig de cauză, în detrimen‑
tul spiritului... Cu atâtea imagini în preajma lor,
oamenii s‑au prins într‑un joc aproape fără ieşire.
Parcă ar fi în palatul lui Minos din Creta, cel cu
labirintul... ., în aşteptarea unui alt Tezeu şi a unui
alt fir al Ariadnei...
44
De la un secol la altul, teritoriile intrate sub

autoritatea Romei s‑au tot înmulţit. La fel şi
popoarele. Când a fost întrunită „masa critică”,
de fiecare dată, au fost găsite şi instrumentele
potrivite de guvernare. De la cetate la imperiu,
s‑a parcurs un drum lung, plin cu o mulţime de
peripeţii. Sufletul colectiv roman s‑a croit, în etape
distincte, pe tot acest parcurs al măririi.
Dintre trăsăturile acestuia, una se remarcă mai
uşor, respectiv mentalitatea de tip prădalnic. În
vechime, toate imperiile au fost croite şi menţinute
137
Toma Pirău
pe temeiul prăduirii. Romanii, pare‑se, chiar

aveau vocaţie pentru aşa ceva. Nu procedau la
voia întâmplării, ca barbarii altor vremuri, ci cu
multă rânduială. Cu legi, drumuri şi funcţionari
potriviţi pentru drenarea de resurse. Şi cu legiuni
distribuite în teritoriu pentru a realiza şi apăra
„Pax Romana”.
Nevoile Romei şi ale Italiei se îndeplineau prin
cele furnizate de provincii. Cele mai renumite zone
de aprovizionare se regăseau în Egipt, Siria, Asia
Mică sau Grecia. Cetăţenii mergeau să se lupte.
Fermele, în schimb, erau deservite de mulţimi de
sclavi aduşi din diferite părţi ale imperiului.
Parte din prăzile de război au poposit în
zona rurală, prin implicarea marilor proprietari
de pământ. Marile ferme, utilizând pe scară
largă munca sclavilor, au devenit, la un moment
dat, predominante ca importanţă. Supuse unor
mari presiuni, micile ferme s‑au tot împuţinat.
Proprietarii acestora, forţaţi de împrejurări, s‑au
îndreptat spre oraşe şi au îngroşat rândurile plebei
urbane. La Roma, mai ales, plebea primise diverse
beneficii pentru a putea fi folosită ca masă de
manevră funcţie de anumite înterese politice.
La un moment dat, oraşul‑capitală avea un aşa
mare număr de plebei încât a fost pus în situaţia
de a‑şi ajusta procedurile administrative la această
realitate incomodă. „Instituţia tribunului” a fost
creată pentru a aduce „la vedere” şi pentru a
controla presiunea imensă a sărăcimii Romei şi,
pe de altă parte, pentru a fi contracarate abuzurile
aristocraţiei asupra poporului.
138
Cât a durat Republica, au avut loc nenumărate

confruntări între privilegiaţi şi defavorizaţi. S‑au
derulat chiar şi războaie civile devastatoare. Cu
timpul, „aparatul de guvernare” a fost adaptat
cerinţelor nou survenite. Ca şi „configuraţia
puterii”, într‑un plan mai larg.
Dintr‑o altă perspectivă, nu trebuie să scăpăm
din vedere că masa urbană, foarte pestriţă în
perioada imperiului, a reprezentat un „mediu de
receptare” extrem de prompt pentru reverberaţiile
multiple provenite din provincii. Odată cu bunurile,
ajungeau la Roma cohorte nenumărate de oameni.
De condiţie extrem de variată. Vrând‑nevrând,
peste marea urbe se revărsau, prin purtătorii lor,
obiceiuri, credinţe şi idei provenite din cele mai
exotice locuri. Extrem de mozaicat din punct
de vedere etnic, proletariatul urban din Roma
atinge un grad mai mare de nelinişte, fapt ce face
tot mai problematică prezenţa plebeilor în viaţa
cetăţii după ce Republica şi‑a arătat slăbiciunile.
În perioada următoare, respectiv cea imperială,
pe „scena puterii” se impun purtătorii de arme,
pretorienii şi comandanţii de legiuni.
Tribalismul, ca reflex de orientare consacrat
în spaţiu şi timp, a fost pus la grea încercare
în condiţiile unui climat intens cosmopolit
din marile centre urbane ale imperiului. „Pax
Romana”, prin toate componentele sale, ţintea
dincolo de limitele etnice restrânse. „Cetăţenia”
oferită prin lege selectiv, romanilor şi neromanilor
din imperiu, ţinea de normă, nu de gintă sau de
sânge. Drumurile, legile şi moravurile mizau
139
Toma Pirău
pe „universal”. Îngrădirile „naţionale” fuseseră

socotite nepotrivite cu marea lume romană. Deşi
de natură civilă, acest „ogor al cetăţeniei”, dincolo
de hotare etnice, poate fi asimilat ca un preambul
al „unificării în duh”, de mai târziu, prin credinţa
„întru Hristos”. Căile Domnului, cum s‑a spus,
lucrează în ascuns...
După războiul civil la care a luat parte şi
generalul Marius, vreme de aproape două sute de
ani, influenţa plebeiană la Roma s‑a tot subţiat.
Proletariatul urban a intrat într‑un alt registru
de manifestare publică, unul mult mai discret.
„Aluatul sufletesc” al acestuia a dobândit, în astfel
de condiţii, o receptivitate sporită pentru „ofertele
salvatoare” provenite din Orient, ca un reflex
compensatoriu pentru defavorizaţii veacului.
Plebeii şi sclavii, tot mai vulnerabili pentru viaţa lor,
aveau nevoie şi de un „reazem sufletesc”potrivit.
Când li s‑a descoperit Evanghelia lui Hristos, au
simţit chemarea acesteia ca pe ceva răsărit pe
firea şi pentru viaţa lor. „Obosiţii şi înlăcrimaţii
veacului” s‑au bucurat de „leacul” ce le aducea
nădejdea eliberării...
Religia oficială romană mai că nu‑i luase în
seamă. Fusese prea prinsă de „braţul Puterii”. În
schimb, cea creştină, sub o altă Oblăduire, le găsise
loc pe „drumul de la pământ la stele”. Mai mult,
oropsiţii lumii aveau, de‑acum, prilejul nesperat de
a se bucura de libertate şi de o bună primire de către
Domnul. În faţa Acestuia, toţi erau la fel şi egali:fie
romani, elini, Evrei sau de orişice neam, fie slabi
sau tari, fie bogaţi sau săraci, fie liberi sau sclavi,
140
fie bărbaţi sau femei. Nu „faţa” era importantă, ci

„salvarea”celor căzuţi... „Subteranele sufleteşti”
ale celor neajutoraţi au primit, iată, îndemnul de
a se lăsa oblojite prin apropierea de Lumină... Şi
roadele n‑au întârziat defel...
Şi „lumea bună” a Romei a fost mişcată de
noua credinţă. Aristocraţii, ostaşii, negustorii sau
funcţionarii –la început, puţini, apoi, cu timpul,
mai mulţi‑au luat parte, şi ei, la valul de „emoţie
colectivă” din societatea romană.
Pentru toate categoriile sociale avute în vedere,
nu este exclus ca femeile să fi avut prioritate în a‑şi
deschide inimile la întâlnirea noii învăţături de
credinţă. Statul lor marginal în societatea romană,
cu certitudine, le‑a sporit receptivitatea pentru
aceasta. „Întru Hristos”, lumea şi viaţa căpătau un
alt chip, cu mult diferit de cel obişnuit. Când totul
devenise ameninţător şi imprevizibil între romani,
s‑a ivit, ca de niciunde, o undă de prefacere
profundă a vieţii. În cele din urmă, printr‑o lucrare
tainică, aceasta a cuprins multe suflete şi s‑a
revărsat cu putere „de la opincă, până la vlădică”.
Acum, s‑au dezlegat aşteptări ce năzuiau neştiut
spre noi întruchipări spirituale....
45
Bine zice Rudolf Otto. Cele arondate religiei

şi moralei nu sunt doar rodul conştienţei. Cu alte
cuvinte, acestea poposesc în lumea noastră, a
oamenilor, prin ceva mai mult decât informarea.
Referinţa principală cu care se lucrează, pentru
latura moral‑religioasă a vieţii, este cea de „un
141
Toma Pirău
înlăuntru” apt să primească ceea ce îl sporeşte. Prin

„simplă aflare” a ceva, nu se produce freamătul
lăuntric presărat de triada cuget‑meditaţie‑regăsire.
Cu natura lor aparte, morala şi religia au
parte de o ritmică specifică a lumii interioare.
Prin înţelegere, aceasta capătă forma practică a
adeziunii. De la înţelegere, la adeziune, nu se
poate trece fără o participare sufletească deplină.
Cu inima şi cu spiritul. O minte luminată a spus‑o
foarte convingător:poţi iubi ceva cu tot sufletul
atunci când cunoşti... Altminteri, devii uşor prada
unei „nevroze cosmotice”....
Ipoteza lui Jung despre rolul jucat de
arhetipuri în procesul de individuaţie şi în
dinamica mentalului colectiv sugerează forme de
manifestare comparabile cu lumea organicului.
Chiar dacă simbolurile nu lipsesc din astfel de
procese, acestea se pretează mai mult la descriere
decât la explicaţie. Apariţia unor noi perspective
în plan religios are atâtea necunoscute, încât o
explicaţie a acestora ar friza hazardul. Constatările,
însă, nu sunt aşa de vulnerabile. De pildă, s‑a
observat că marile religii au apărut atunci cănd
vechea boltă simbolică a comunităţilor dădea
semne de oboseală, nemaifiind în stare să preia şi
„să proceseze” neliniştile individuale şi colective.
Un semn pe calea vieţii, de fapt...
Religia romană oficială, ca însemn particular
de identitate, se împletea prea strâns cu structurile
civile de putere. Predominaţa formalismului ţintea
mai mult spre stat. Cotidianul vieţii n‑avea ce
căuta în sfere atât de eterate. Mulţimile, în astfel de
142
procesiuni, aveau doar rol decorativ. Fără o ancoră

morală adecvată, baza piramidei sociale, prin
imitaţie, a cedat uşor pornirilor hedoniste. Elitele
romane atinseseră autismul. Păreau a fi uitat cu
totul de „lumea tăcută” de la temelia societală.
Când Cezarismul a prins viaţa în chingile lui,
polarizarea socială ajunsese la extrem. Uitaţi
„la margine de drum”, „cei de jos” au început să
bâjbâie după un „liman salvator”. O căutare pe
potriva „înlăuntrului” lor...
Într‑o bună măsură, această tendinţă a fost
înlesnită de atitudinea tolerantă a legilor romane
faţă de credinţele şi obiceiurile popoarelor aflate
sub ascultarea Romei. Dintre acestea, cele mai
îndepărtate de exlusivismul gentilic au început să
se răspândescă fără prea multe oprelişti. „Spiritul
veacului” avea nevoie de un meleag mult mai larg
decât cel de neam. Chiar „Imperium Romanum”se
întemeia pe o aspiraţie mai cuprinzătoare, ca
spaţiu şi ca timp.
Realităţile de „rang imperial” nu lăsau să
se întrevadă dospirile sufletului colectiv din
adâncuri. Nici măcar „ca în ghicitură”, după cum
se exprimase Sf. Apostol Pavel despre începuturile
creştine de credinţă. Lumea romană vieţuia
aproape inconştient, după o rânduire tainică
ferită vederii obişnuite. Numinosul sufletesc, la
extremele sale, se înturnează spre forme umplute
cu cele necesare pentru o nouă sforţare. La acest
palier, predomină sensibilitatea. Din aproape în
aproape, se lasă şi mintea după această pornire
143
Toma Pirău
şi ajută ca aceasta să fie tatonată de înţelegere,

condiţie de căpătâi pentru orice lucrare.
Oboseala simbolurilor oficiale, religioase sau
nu, la început e percepută difuz, mai mult în plan
emoţional. Despre trecerea la palierul următor, cel
arondat înţelegerii active, psihologia socială sau
antropologia nu au a ne spune mare lucru. Pare a fi
mult mai potrivit, din respect pentru inefabil, să fie
luată ca o manifestare tainică, în siajul Cuvântului
a toate făuritor....
46
„Pustiul” în care a trăit Ioan Botezătorul

desemna, desigur, un loc lipsit oarecum de
provocările simţurilor. Deci, unul ce purta cu
sine mai puţine ispitiri. Pe aici, vegetaţia era
săracă şi puţină. Cu totul altfel se înfăţişa privirii,
comparativ cu cea din locurile cu apă, verzi şi
pline viaţă.
Pe atunci, se credea că sufletul va suferi dacă
văzul avea parte de prea multe frumuseţi. Fie
acestea chiar şi numai de natură vegetală. Orice
bucurie provoacă simţurile şi aduce tulburări
sufleteşti. Prin urmare, vieţuirea spornică
duhovniceşte are a prinde rădăcini, înainte de
toate, prin locurile care mişcă simţurile cel mai
puţin. Ascetismul, iată, într‑o astfel credinţă îşi
află originea...
Nici rugăciunea nu e străină de o astfel de
cerinţă austeră. O linişte cu asupra de măsură
face rugăciunea sporitoare. Înainte de Patimi,
Domnul Iisus s‑a rugat undeva în munte,
144
departe de lume, ferit până şi de ucenicii cei mai

apropiaţi. În singurătate, rugăciunea Acestuia a
atins o cotă suprafirească. Picăturile de sudoare
s‑au transformat în picături de sânge. Viaţa din
rugăciune devine contiguă cu viaţa din sânge.
La Evrei, sângele se asocia cu „retorta vieţii” şi,
prin urmare, consumul acestuia se supunea unei
interdicţii depline.
Ca şi în alte împrejurări relatate în evanghelii,
simbolistica iudaică e purtătoare de sens, unul
atât de folositor pentru înălţarea spre „lumina
cunoştinţei”....
47
La o emisiune Tv., nu demult, Mioara Roman,

bună cunoscătoare a limbii şi civilizaţiei arabe,
amintise despre „şoapta nopţii” de prin locurile
vieţuite de arabi. Când a pronunţat aceste două
cuvinte, vocea vorbitoarei a căpătat o inflexiune
cu totul aparte. Reuşise, prin aceasta, să transmită
ceva din misterul nopţilor arabe, cu rădăcini
indubitabile în liniştea nisipului şi în limpezimea de
cleştar a boltei cereşti poleită cu şiraguri nesfârşite
de stele. Acolo, printre dune, orice privitor spre
cer se simte ca „printre stele”. Varietatea scăzută
a reliefului incită imaginaţia să se hărnicească
atunci când privirea se scaldă în „tremurul tainic”
al stelelor.
De la aşa cadru de viaţă, arabii au făcut din
povestitorii lor o adevărată instituţie. Maghizii,
povestitorii lor profesionişti, se bucurau de un
larg şi drag renume în tot Orientul. Prin farmecul
145
Toma Pirău
povestirii, aceştia, fără voia lor, atingeau, destul de

frecvent, un acord sensibil din „spectrul profetic”.
Palestina nu face excepţie de la acest însemn,
uşor de identificat, în spaţiul mental colectiv al
popoarelor semitice. Arabii, doar, se trag tot din
Avraam, ca şi Evreii, doar că Ismail, înaintaşul lor,
a fost conceput de acesta cu sclava Agar, de neam
egiptean. O străină de Israel...
Arealul popoarelor semitice reuneşte două
extreme:pustiul şi pământurile fertile. Din această
pricină, mulţi semiţi sunt obişnuiţi să penduleze
între aceste medii de viaţă atât de diferite între
ele. Pe partea de deşert, aceştia au de întâlnit
situaţii de viaţă cu totul diferite faţă de cele din
zonele fertile. După multe ore sau zile de mărşăluit
printre dunele de nisip, de pildă, când dai pe
drum peste un om, te cuprinde o bucurie stranie.
De parcă, după cum povestise Mioara Roman,
„L‑ai descoperi pe Dumnezeu”. Că aceasta a citit
despre „mirajul întâlnirii din deşert” sau că i s‑a
povestit despre această experienţă la limită, nici
nu contează. Importantă este trăirea unică ce pune
stăpânire pe cei ce umblă prin deşert, din interes
sau de nevoie. Repetată din generaţie în generaţie,
aceasta a prins rădăcini în mentalul semitic şi, pe
deasupra, a şi rodit.
„Motivul pustiului”, ca suport firesc, nu
lipseşte dintre referinţele importante ale religiilor
ce au mişcat sufletele celor ce au vieţuit pe aceste
meleaguri din Orient:Egipt, Iudeea, Arabia, Persia
sau Mesopotamia. Toate acestea, laolaltă, găzduiesc
celebra „Semilună fertilă”, pe cuprinsul căreia, din
146
loc în loc, s‑au format spectaculoase zone deşertice.

Pe acest fundal al contrastelor, se plămădeşte şi se
afirmă imaginarul colectiv al popoarelor, care, cu
timpul, va înlesni coagularea trăirilor, într‑un loc
anume, către o credinţă monoteistă. Numinosul
de tip religios, pentru oameni, rămâne ancorat în
mister...
Hyppolite Taine, la vremea lui, era convins că
istoria popoarelor e rodul unui „leagăn” alcătuit
din relief şi climă. Ritmul legănării nu e grăbit
sau forţat. Viaţa curge lin şi aşezat... În Orient,
însă, „cursul vieţii”urmează un tipar ce reflectă şi
mulţimea de trepte dintre „Praf şi Stele”. Cu fiecare
pas pe această scară, se iveşte câte un miracol....
Cuvântul „miraj” pare a‑şi avea sorgintea pe aici...
Cei pricepuţi au remarcat frecvenţa mare a
căutărilor de tip religios, de prin aceste locuri, ce
asociază Viaţa cu Lumina. Şi care, la un moment
dat, au dobândit o întruchipare exemplară.
Întâmplătorul, se pare, nu prea se simte, pe aici,
la el acasă. Cu aşa ceva, nu se poate asocia nici
misterioasa relatare despre cum Creatorul a toate
şi‑a ales pentru Sine un anumit popor dintre
multele neamuri de prin lume.
Poate că „pustiurile multiple” sunt vetre pri‑
vilegiate ale soteriologiei şi ale trăirilor articulate
mesianic. Despre care, cândva, de vom fi vrednici,
ni se vor descoperi mai multe...
48
După cele consemnate în Scriptura veche,

Evreii au zăbovit în Egipt o lungă perioadă de
147
Toma Pirău
timp. Ca la patru sute de ani, după una dintre

socoteli. Ţinutul Goşen, din Delta Nilului le‑a fost
sălaş primitor şi roditor.
Unii cercetători nu exclud varianta după care
acest ţinut ar trebui să fie localizat pe undeva pe
lângă un braţ al Nilului, detestat, cu siguranţă, de
către egiptenii din vechime din pricină că pe apele
acestuia plutise sicriul lui Osiris, cel ucis de fratele
său, Seth.
Precum se ştie, Seth a devenit un „simbol
ucigaş” pentru egipteni, cu care erau asociate toate
relele de pe lume şi tot ce era socotit ca „străin”.
Fierul, de pildă, după cum s‑a observat, se afla
sub stăpânirea lui Seth. Desigur, e vorba de fierul
obişnuit, cel care se arată slab şi impur prin faptul
că rugineşte. În schimb, fierul de origine meteorică
se bucura de o altă apreciere şi era agreat de
către locuitorii Egiptului pentru că nu prindea
rugină. Pentru ei, aceasta însemna că acest fier
purta neprihana celor deosebite. „Fierul divin”,
după cele constatate în modernitate, avea această
calitate „de puritate” datorită faptului că avea în
compoziţie nichel într‑o proporţie semnificativă,
respectiv de 7‑16 la sută. Pe lângă cel de origine
meteorică, egiptenii apreciau, de asemenea, fierul
cu proprietăţi magnetice, pe care‑l socoteau viu
prin faptul că atrăgea alte metale.
Însoţirea „fierului rău” cu numele lui Seth, zeul
ucigaş, i‑a făcut pe egipteni temători în pomenirea
acestui nume, ca nu cumva, prin rostirea acestuia,
să fie stărnită năpasta ce o purta acesta. Numele,
iată, reprezenta o „ogradă cu putere”... Acest „reper
148
de mentalitate”nu se poate disocia de magie,

o manifestare a religiei naturale, cu multiple
reverberaţii în simbolistica şi riturile religioase ale
popoarelor din familia semită, inclusiv ale iudeilor.
Când nu aveau de ales şi erau obligaţi să
numească „fierul impur”, asociat cu numele lui
Seth, egiptenii apelau la perifrază. Prin această
stratagemă de vorbire, se putea ocoli „duhul
nimicitor al lui Seth”, precum şi duhurile incomode
ce sălăşuiau în felurite dizarmonii aducătoare de
teamă pentru muritori. De la această pliere a minţii,
au prins miez şi alte „figuri de stil” specifice lumii
semite.
Procedura se aplica în aceeaşi formă şi pentru
animalele aflate sub puterea lui Seth:cămila,
hipopotamul, măgarul sau porcul. Acesta din
urmă putea fi consumat doar la „Lună plină”,
deci doar o dată pe lună. Printr‑o extensie a
„echilibrului puterilor”, în acest moment, Seth
se situa, pesemne, prin interregn şi nu mai uza
de porneala lui obişnuită de a da formă concretă
răului deformator de lume.
După mai bine de patru secole de „zăbavă în
Egipt”, nu poate fi improbabilă o „contiguitate
activă”între cele două spaţii ale imaginarului
colectiv, respectiv cel al egiptenilor şi cel al
Evreilor. Dată fiind diferenţa semnificativă dintre
aceştia ca şi „prestigiu de civilizaţie”, pare firesc
ca Evreii să fi fost cei ce au resimţit nevoia unui
„împrumut simbolic” pentru a fi şi ei într‑un
sistem de referinţă prestigios, asemănător cu cel
al egiptenilor. Diversele interdicţii alimentare
149
Toma Pirău
practicate de urmaşii lui Avraam, cum este şi cea

referitoare la consumul cărnii de porc, au fire ce
trimit, fără dubii, la „traista mitică” egipteană.
Un precursor asemănător pare să fi avut şi
„mitul” coşului împletit ce l‑a salvat pe Moise, pe
când era mic copil, de supărarea faraonului. Pus
într‑un coş împletit din nuiele, izolat cu bitum topit,
acesta a fost purtat de apa Nilului, printre trestii,
până la locul în care se scălda o prinţesă, nimeni
alta decât fiica faraonului Egiptului. Neavând
copii, aceasta îl adoptă pe Moise ca fiu al ei, prin
urmare îl educă şi îl creşte ca pe o odraslă regească.
Desigur, în spiritul culturii şi civilizaţiei înalte
ale Egiptului din acele vremuri. La maturitate,
Moise nu era cu nimic mai prejos decât oricare
dintre „mai‑marii lumii”. Dimpotrivă... O astfel
de aură se potrivea de minune cu „destinul” său.
Un „popor ales” prin voinţă divină nu ar fi putut
să aibă un conducător mai prejos decât „cea mai
înaltă referinţă din lume”, aşa că Moise n‑a făcut
altceva decât să‑şi urmeze chemarea îndeaproape,
dincolo de multele încercări prin care a trecut,
deloc întâmplător, vreme de patruzeci de ani. Preţ,
iată, de o zecime din durata captivităţii egiptene...
Ieşirea din robie a Evreilor a fost bornată cu
semne mari. Pe timp de noapte, erau îndrumaţi
printr‑un „stâlp de foc”. Ziua, însă, de „un nor”.
Focul lumina în întuneric. Iar norul îi apăra de
arşiţa necruţătoare a zilei. Eliberarea, în acest caz,
se săvârşeşte prin aproprierea contrariilor.
Într‑o „cheie gnostică”, cunoaşterea înaltă
asimilată de Moise de la înţelepţii egipteni poate fi
150
privită ca o „iniţiere” necesară înţelegerii marilor

semne croite „din foc şi din apă”. Prin lumina
cunoaşterii, iată, un popor trăieşte în atmosfera
inconfundabilă a revelaţiei mistice. Din această
experiere, ia fiinţă, sfidând orice oprelişti, un
destin colectiv fără precedent şi unic în lume.
„Popasul din Madian”, reper important pentru
revigorarea spirituală de care avea nevoie Moise,
vine ca o „altă iniţiere”, cu totul diferită de cea
primită de acesta pe când fusese ca un egiptean.
De ar fi rămas prins doar de „atmosfera” în care i‑a
fost dat să trăiască până la apariţia conştiinţei sale
de neam, militantismul său pentru consângeni
nu ar fi fost posibil. Şi nici părăsirea „condiţiei
nobiliare”, pe care a cunoscut‑o in extenso, nu
ar fi avut temei. Moise devine un rebel faţă de
faraon doar atunci când, oarecum în afara voinţei
proprii, îşi descoperă „apartenenţa de neam” şi
chiar ia viaţa unui soldat egiptean pentru a le face
dreptate alor săi. Neamul, de‑acum, devine alfa şi
omega vieţii lui Moise pe acest pământ. Mai întâi,
a plecat el de sub ascultarea faraonului, pentru ca,
la timpul sorocit, şi poporul său să scape din robie
şi să‑şi zidească o viaţă liberă.
Şi, totuşi, o ipoteză nu poate fi exclusă.
Asimilând, în Egipt, înţelepciunea cea mai înaltă
a vremii, bazată şi pe cunoaştere extinsă în sens
pozitiv, Moise a putut înţelege felul în care se
petreceau fel de fel de fenomene naturale. Mişcarea
planetelor, rolul central al Soarelui în colţul nostru
de lume, influenţa mare a Lunii asupra vieţii,
întocmirea calendarului funcţie de fazele Lunii,
151
Toma Pirău
după care se ţinea socoteala revărsării Nilului,

ca şi multe altele necunoscute profanilor, erau
chestiuni cunoscute pe baze „strict raţionale”,
despre care Moise aflase destule de la cei care se
ocupaseră îndeaproape de formarea sa. „Gnoza
egipteană”, dacă i se poate spune aşa, i‑a fost
de mare ajutor, în anii de încercare petrecuţi în
Madian, pentru înţelegerea fenomenelor seismice
specifice zonei. La vremea potrivită, Moise a fost
în stare să sincronizeze cutremurele din Sinai cu
„scara” comunicării supranaturale în care a fost
implicat. Revelaţia de credinţă primită de acesta
a avut loc pe un fundal înfricoşător:pământul
se cutremura iar muntele, pe care urcase „după
Porunci”, fusese cuprins de foc. Poporul a luat
aceste semne ca manifestare nemijlocită a prezenţei
divine. Învăţătura primită de Moise în astfel de
împrejurări nu avea cum să nu împrumute ceva
din măreţia locului şi să nu fie primită de popor
„cu frică şi cutremurare”.
Acest „episod de pe Sinai” a fost rânduit pentru a
pune laolaltă „cunoaşterea naturală” şi „chemarea
supranaturală” spre Înalturi. Multă vreme, şi
înainte de Sinai şi după acesta, „înălţimile” au fost
privilegiate ca locuri de întâlnire cu divinitatea. La
şes, astfel de evenimente se petrec mai rar...
„Semnele Sinaiului” au deschis un drum
miraculos de credinţă. A urmat „Pustiul”, pentru
un alt ciclu de patru zeci de ani, pe parcursul căruia
cei ce purtaseră „pecetea robiei sau a rătăcirii”
au fost înlocuiţi cu alţii, plămădiţi „în duh de
libertate”. În tot acest răstimp, „Apa şi Mana” vor
152
însoţi poporul păstorit de Moise, ca însemne ale

alegerii şi ca „umbrire de viaţă”, uşor de priceput
chiar şi de cei mai slabi şi mai vulnerabili. Multe
alte semne, toate orânduite tainic, vor fi scoase la
iveală, şi mai apoi, pentru a face timpul purtător
de rost. Mai tot timpul, aproape de sacru...
S‑a spus de multe ori că, pentru a înţelege
mersul miraculos prin Istorie al israeliţilor, e nevoie
de o privire atentă asupra „ritmicii de civilizaţie”
ce s‑a derulat îndelung între cele două repere
modelatoare in vechime: Egiptul şi Mesopotamia.
Mediterana, şi ea, nu e mai prejos pe „harta cu
simboluri” ce au ţinut lumea trează. Din această
întreită mixtură, s‑a învigorat, la vreme şi peste
vreme, un duh de libertate fără pereche.
49
Nu doar o dată, frica ce cuprinde mulţimile,

atunci când se petrece ceva peste fire, constituie
un serios imbold de credinţă. Ridicarea din moarte
a fiului vaduvei din Nain de către Domnul Iisus a
primenit sufletul mulţimii prezente la săvârşirea
minunii. Din mirare, aceasta a trecut prin frică şi,
într‑o încheiere suitoare, prin slăvire a Celui ce
stăpânea puterea prin cuvinte. Sfântul Evanghelist
Luca, într‑o formulare lapidară, a cuprins un fapt
de trăire colectivă relevantă pentru punerea în
mişcare a credinţei: „Şi frică i‑s cuprins pe toţi şi‑L
slăveau pe Dumnezeu” (Luca 7, 16).
Înfruntarea morţii, la iudei, nu se petrecea pe
un „drum neumblat”. Mentalul colectiv al acestora
reţinuse şi alte isprăvi ale profeţilor din vechime în
153
Toma Pirău
acest sens. Ilie sau Elisei, atunci când Dumnezeu a

vrut să‑Şi cerceteze poporul, au arătat că moartea
poate fi biruită.
Cu o astfel de izbândă excepţională, ca cea
asupra morţii, Domnul Iisus a fost imediat aşezat
de către mulţime alături de Marii Profeţi ai
neamului. Faima Sa s‑a răspândit rapid „... în toată
Iudeea şi în tot ţinutul dimprejur” (Luca, 7, 17).
Încă o dată, e ilustrată „pedagogia mulţimilor”
ca o altă cale pentru răspândirea credinţei „întru
Iisus Hristos”. Trăirea colectivă atrage şi prepară
sufletul individual pentru experienţe speciale de
simţire. Într‑o bună măsură, evlavia şi devoţiunea
provin din „spaţiul trăirii”, fără ca acestea să
aibă trebuinţă de teologie sau dogmatică. Până
la „elaborări sistematice”, de sorginte raţională,
primirile de credinţă sunt mijlocite de alegeri sau
impulsuri emoţionale, parte dintr‑o „tălăzuire
colectivă” susţinută de chemări tainice. Inima,
orice s‑ar spune, e extrem de receptivă atunci când,
din străfunduri, e nutrit un „eon sporitor de viaţă”.
După un mare scriitor grec de demult, Electra
s‑a născut din jale.... De e să se cerceteze cum s‑a
născut credinţa creştină, este în „firea vremii”
ca aceasta să fie rânduită după misterul stării
de spirit ca a cuprins lumea mediteraneană prin
cumpănirea între unitate şi diversitate. Învăţătura
„întru Hristos”, de la începuturi, a fost primitoare
de vieţuiri multiple şi aptă să aducă „multele
lăcaşuri” sub acoperişul aceleiaşi Case. Nici pe
departe, slava sau stăpânirea nu aveau loc în
proximitatea acesteia, ceea ce nu se poate spune
154
după ce s‑a intrat în etapa „religiei raţionale”şi a

„înnegurării instituţionale”....
50
Răspândirea mitului, după cum remarcase

subtil cineva, contribuie la sporirea în intensitate
a acestuia. Repetat îndelung şi trecut prin diverse
„site sufleteşti”, modelul exemplar de la origini
devine indispensabil pentru echilibrul spiritual al
îndivizilor şi al colectivităţilor. Ceea ce la început
pare a fi un „răspuns neelaborat”la anumite situaţii
de viaţă, cu timpul se dezleagă într‑o ordine ce
valorifică tot mai eficient tocmai „povestea” cu iz
salvator de la care a pornit.
Cu trecerea timpului, se decantează, pe lângă
trăiri, repere ideatice ce vor fi reunite, de către
cei înzestraţi cu vocaţie ziditoare, în întocmiri
de învăţătură slujitoare pentru viaţa de credinţă.
Elitele, ideaţiile şi instituţiile, pare‑se, sunt
vlăstare surori şi în „ograda religioasă”. Totodată,
aşa cum au remarcat mulţi dintre cei interesaţi
de domeniu, riturile, ca vehicule simbolice şi ca
forme de canalizare a emoţiilor colective, sunt
active încă din secvenţa „timpului originar” al
manifestărilor religioase. Din acest punct de
vedere, nici creştinismul nu face excepţie. De
altfel, într‑o formulare foarte generală, întreaga
păgânătate, într‑un fel sau altul, a pus „în operă”
nenumărate „rituri de purificare”, prin care se
valorificau experienţe şi date dobândite pe cale
naturală. Religiile elaborate sau „raţionale”, după
cum le numea un Hegel, nu se puteau dispensa de
155
Toma Pirău
latura lor rituală şi, nu de puţine ori, aceasta, prin

repetiţie, devenea un reper identitar privilegiat
prin formele sale expresive extrem de accesibile.
Iudaismul, religia străveche a „fiilor lui Israel”,
nu este o abatere de la această extinsă „centralitate
a ritului”. De pildă, „purificarea cu apă” e raţiunea
de a fi pentru „botezul lui Ioan”. Din ce au relevat
exegeţii despre preluarea acestei practici de către
creştini, până la Pavel, aceasta a fost asociată
cu aceeaşi semnificaţie ca şi la iudei, şi anume o
necesară „curăţire” pregătitoare pentru a se săvârşi
pocăinţa, fără de care nu putea fi întâmpinată
„apropierea Împărăţiei cereşti”.
Cu Pavel şi cu cei ce i‑au urmat îndemnul,
botezul devine „un mister”, prin care cel botezat
moare şi învie‑aidoma lui Iisus Hristos‑, făcându‑se
sălaş al Duhului Sfânt. Prin această experiere
rituală‑derulată „în Duh şi‑n Adevăr”‑primitorul
de botez nu mai aparţine lumii de aici. Cu taina
dinlăuntrul său‑a Duhului Sfânt, desigur‑,
creştinul intră într‑o altă rânduire a firii, respectiv
cea a Mântuirii întru viaţa veşnică.
Ceva similar, între creştini, se petrece şi cu
„euharistia”. După cum aflăm din evanghelii,
„împărtăşania”, respectiv „frângerea pâinii şi
trecerea paharului cu vin între fraţi”, se săvârşea
în deschiderea agapelor comunitare. Adunările
acestea, după un îndemn al Domnului Iisus
Hristos, prindeau viaţă prin pace şi linişte
sufletească. Pe acest fundal, se petrecea starea de
comuniune între fraţi, una dintre cerinţele de bază
ale consacrării. Lucrarea frăţescă între comeseni,
156
cu totul diferită faţă de lumea din afara adunării,

înlesnea deprinderea unei identităţi colectivecu rol
protector şi, în acelaşi timp, dătător de speranţă.
„Saltul mistic” de la „ofrandă la Jertfă” se
produce tot prin îndemnul Sf. Apostol Pavel. De la
un „gest frăţesc”, ca expresie a împăcării şi a liniştii
din sufletele fraţilor, „euharistia” trece într‑un
registru extraordinar, respectiv împărtăşirea cu
„trupul şi sângele Domnului nostru, Iisus Hristos”.
Contopirea credinciosului cu divinul, prin
mijlocirea Fiului lui Dumnezeu cel întrupat şi jertfit
pentru păcatele lumii, este, desigur, o adevărată
apoteoză a omului. Transcendenţa Fiinţei Supreme
nu e localizată printr‑o abstracţiune inaccesibilă.
Aceasta, iată, se înfăţişează omului, prin întruparea
Fiului, într‑o formă adecvată „măsurii umane”,
fără de care nu se poate trece dincolo de „de ţarina
păcatului şi a morţii”.
Cu Sfântul Apostol Pavel, creştinul vrednic
„întru Hristos”, prin Euharistie, intră într‑o lume
de taină sau de mister, devine „un mistic” în
adevăratul sens al cuvântului. Participant la mister.
Prin credinţa în Învierea lui Hristos, „puntea
euharistică” ne pune pe calea „întru Împărăţie”.
Altfel spus, Apostolul neamurilor ne descoperă că
Mântuirea se poate concepe şi realiza, prioritar, ca
„fapt de credinţă”.
Paşii urmaţi de noua rânduială de credinţă
sunt destul de simpli. Taina cea mai mare
a creştinismului‑Sf. Euharistie‑nu se putea
administra oricum şi de către oricine. Pentru o
astfel de lucrare, sunt necesari „slujitori potriviţi”.
157
Toma Pirău
La începuturi, aceştia au fost aleşi dintre creştinii

vrednici din cadrul comunităţilor locale. După
ceva vreme, aceşti „administratori de ritual”
vor forma o castă de sine stătătoare, cu reguli
şi canoane specifice de vieţuire. De la astfel de
premise de credinţă şi viaţă, s‑a pornit organizarea
instituţională, acumularea graduală de practici şi
obiceiuri, care, după trecerea unui anumit „prag
de putere şi autoritate ierarhică”, au constituit,
după Sf. Scripturi, al doilea pol de referinţă al
creştinismului, denumit simplu „Sf, Tradiţie”.
Tot de la Sf. Apostol Pavel, creştinismul a
primit şi imboldurile lămuritoare pentru „credinţa
întru Hristos”, echivalente, în planul Învăţăturii,
cu iniţierea întocmirilor dogmatice necesare
pentru susţinrea mişcării creştine din etapa sa
instituţionalizată. Din acest punct de vedere, o
chestiune pare a fi demnă de luat în seamă. Evreu
de neam, format la renumita şcoală a lui Gamaliel
din Ierusalim, Saul, devenit mai apoi Pavel, avea
„în sânge” rădăcină de iscoditor. Mulţi au spus că,
fără moştenirea iudaică a interogărilor pe marginea
mesajului divin, ar fi fost destul de puţin probabil
să avem un Pavel atât de sporitor ca „rânduitor de
comunităţi şi de Învăţătură”.
Familiarizat cu fondul culturii elenistice din
vremea în care a trăit, Apostolul neamurilor, cum
a fost supranumit, a reuşit să aducă, într‑o formă
extrem de subtilă, ceva din „tainele misteriilor”
în unele lăcaşuri ale casei creştine. Ritul, ca să fie
foarte expresiv şi convingător, avea nevoie de mit,
iar acesta, la rândul său, trebuia să fie facut înţeles
158
pentru cei ce aud chemarea. Astfel, s‑au urnit

căutările pentru plămădirea învăţăturilor într‑ale
credinţei, la originea cărora, în mod neîndoielnic,
s‑a aflat iudeul Pavel, ale cărui epistole, după cum
au sesizat filologi renumiţi, ar fi premers aşternerea
în scris a evangheliilor după Marcu, Matei, Luca şi
Ioan.
Da la acest filon timpuriu al lui Pavel,
s‑au adâncit şi diversificat, după ceva vreme,
preocupările de natură dogmatică. Mai apoi,
şi cele teologice. Pe măsura trecerii timpului,
scrierile de natură dogmatică sau teologică au fost
tot mai departe de „simţirea timpurie” a Mesajului
revoluţionar adus în lume de către Domnul.
Bucuria vie, ziditoare, apare tot mai firavă.
Umbrită, în mod evident, de morga vorbirilor
arondate edificiului instituţional al credinţei „întru
Hristos”... Şi limbajul devine altul! Aura numirilor
primare, generatoare de elan emoţional, îşi pierde
din strălucire într‑un „spaţiu convenţionalist” fără
vocaţie întemeietoare. Corola de minuni a Fiinţei,
după o rostire înrudită cu a lui Lucian Blaga, în faţa
unor astfel de referinţe devitalizate, se tot ascunde.
Se petrece ceva destul de surprinzător. Pe măsură
ce Ierarhia religioasă, instituţională şi simbolică, se
tot frământă cu „raţionalizarea tainelor”, cuvintele,
ancorate dogmatic sau teologic, îşi tot pierd din
putere. Gândul dogmatic sau teologic nu se poate
împlini prin cuvinte mânuite într‑un alt registru,
cum este cel al Filosofiei. Paradoxal, desigur,
dar, fără intenţie, e pusă la treabă „o păsărească
laică”aproape lipsită de noimă „pentru suflet”,
159
Toma Pirău
însă numai bună pentru legitimarea „stăpânirii

religioase instituţionalizate”.
Dincolo de aparenţe, transpare, tot mai
frecvent, o oboseală din familia alexandrină. Sau
una de alcov bizantin....
51
În fiecare zi liturgică, avem parte de o mică

dar utilă„fărâmă de Învăţătură”. La „Apostol”
şi la citirea din „Evanghelie”, se descoperă
credincioşilor, după o rânduială bine şi îndelung
judecată, câte o sclipire din viaţa şi Învăţătura
Mântuitorului.. Arătarea Cărţii celei mari, bine şi
frumos ferecată, între coperţile căreia sunt cuprinse
Sfintele Scripturi, e urmată de alte secvenţe de
ritual ce fac să se simtă, sub multiple înfăţişări,
urcuşul liturgic spre culmea „Epiclezei”. Aceasta
este „clipa crucială”, cea în care Sf. Duh, invocat
printr‑o rugăciune de taină, coboară din Înalt
peste „darurile din pâine şi vin” şi le transformă
miraculos în „Trupul şi Sângele Domnului nostru
Iisus Hristos”.
Nu e deloc o întâmplare că la începutul acestui
urcuş e arătată credincioşilor Calea cuprinsă
în Învăţătură. Lumina ce însoţeşte Cuvântul ne
poartă pe cărăruia ce duce la Împărăţia troienită
întru Veşnicia Tatălui ceresc. În fiecare zi liturgică,
după un rost cunoscut doar de puţini, se descoperă
adunării de credincioşi cele de trebuinţă din Sf.
Scriptură pentru o potrivită însoţire a ritualului ce
se confundă cu „exemplaritatea originilor”.
160
Unii au vorbit despre cum, prin Pavel,

simplitatea ritului creştin, uşor de deprins şi de
înţeles, e înlocuită cu o „aură de mister”, pentru a
cărei săvârşire slujitorii au nevoie de o iniţiere pe
măsură. Cei ce o vor urma, se vor desemna după
anumite calităţi. Dintre acestea, genul, după moda
vremii, a fost de căpătâi. Doar bărbaţii puteau primi
îndrumarea necesară pentru slujirea celor sfinte.
În timp şi peste timp, „administrarea sfinţeniei” a
devenit un monopol bărbătesc. Mediul patriarhal
din Iudeea, cu rădăcini pastorale, nu poate fi
străin de o asemenea rânduială. În vechime, să nu
uităm, cele din lume erau diriguite preponderent
prin „fapte de putere”, în spatele cărora se găseau
„mânuitorii de sabie”. Prin urmare, postura
dominantă a bărbaţilor ţinea de cotidian şi nu avea
cum să nu fie reprodusă, prin ceea ce se numeşte
„efect de antrenare”, şi în alte sfere ale vieţii
sociale, inclusiv în cea a vieţii spirituale. Tradiţia
a consolidat şi şlefuit întâietatea bărbătească în
cadrul cultului creştin, ca pe ceva ce nu e în afara
celor rânduite chiar de Proonie. Cu trecerea vremii,
şi chestiunea de fond a sfinţeniei a fost pecetluită
tot cu o „preemţiune masculină”, inclusiv în ceea
ce priveşte Ierarhia instituţională.
Dintr‑o altă perspectivă, lectura Scripturii, în
spaţiul liturgic, face parte din ritmica specifică unui
„timp sacru”, întru totul diferit de „timpul profan”,
categorisire ducumentată atât de temeinic de către
Mircea Eliade. De departe, cunoscătorii „ritmicii
sacrale”sunt şi cei care diriguiesc rânduielile
consacrate de ritual. Despre rit, însă, e musai să
161
Toma Pirău
se mai adauge ceva anume:alcătuitorii acestuia au

urmat o cale apropiată de cea consacrată de misterii.
Dincolo de diferenţele specifice între acestea,
nu se poate contesta un „patrimoniu comun” al
unor invarianţi specifici diverselor manifestări
misteriale, din cele mai îndepărtate timpuri şi
până astăzi. Dacă, aşa cum s‑a spus, religiozitatea
aparţine firii umane, ritualul religios, in extenso,
deţine o componentă misterială indubitabilă.
Prin ritual şi alte forme active ale cultului,
mai mult decât prin dogmatică sau teologie,
sufletele sunt modelate astfel încât pot vibra pe „o
lungime de undă”cu mare încărcătură emoţională.
Atitudinal, aceasta se regăseşte în devoţiune. Fără
să fie nevoie de „procesare raţională”. Mesajele
simbolice sunt derulate pe un ansamblu de forme,
culori, gesturi şi lumină, cu amplă şi de neocolit
încărcătură sentimentală. Nu e prea mult spus
dacă numinosul, trăirea care înfioară, împreună
cu rostirea adecvată, se desluşeşte mai mult decât
orice altceva în spaţiul şi timpul ritualului de
sorginte sacră. În sufletul popular, vorba lui Hegel,
spiritul sensibil se simte „mai acasă” decât spiritul
raţional... Acesta din urmă, aflat preponderent în
căutările şi alcătuirile dogmatice sau teologice, îşi
află sălaş mai mult în rândul elitelor. Şi nu se poate
desprinde de un „orizont instituţional sau ierarhic
de aşteptare”, de care se apropie prin toţi porii săi.
Desigur, doar dacă urmăreşte să supravieţuiscă,
mai cu seamă că e atât de diferit de lumea trăitoare
a poporenilor, de evlavia obişnuită a credincioşilor
simpli.
162
Ierarhizările foarte accentuate de natură

religioasă, oricât ar părea de ciudat, preiau ceva din
„zestrea laică” a cezarismului, atât de prietenoasă
cu clarobscurul...
52
Rudolf Otto, în cartea lui „Depre numinos”‑în

capitolul întitulat „Semne însoţitoare”‑, atrage
atenţia asupra faptului că „învierea lui Lazăr” şi
„schimbarea apei în vin”, de la nunta din Cana
Galileii, se regăsesc doar în Evanghelia după Ioan.
În evangheliile denumite sinoptice‑cele după
Marcu, Matei şi Luca‑, aceste minuni săvârşite de
Domnul Iisus nu sunt consemnate. Ce să însemne,
oare, această exclusivitate a lui Ioan pentru astfel
de „semne”?
Nici epistolele lui Ioan nu sunt fără un „ce”mai
aparte, comparativ cu celelalte apistole regăsite
în Noul Testament. Diferenţierile, evanghelice
sau epistolare, sunt puse de autorul mai înainte
amintit, pe seama arătărilor diferite ale Duhului
(în ebraică „RUAH”, substantiv de gen feminin)
prin lume. Avem parte, oarecum inedit, de o
afirmare a lui Jahveh ca un „Dumnezeu căutător”.
După o astfel de referinţă, se împarte şi harul, ca
o chemare activă „întru Mântuire” şi, implicit,
pentru „primirea în Împărăţie”.
La cei vechi, de e să fim mai receptivi la
neliniştile marilor profeţi, se află „codul” pentru
o bună înţelegere a învăţăturilor evanghelice. Şi
pentru Rudolf Otto, Vechiul şi Noul Testament
formează un corp comun de credinţă şi trebuie
163
Toma Pirău
luate ca atare: „Oricât de mare ar fi distanţa în

timp, nu găsim în Evanghelie nici o trăsătură cu
adevărat esenţială care să nu fie prefigurată, care
să nu existe oarecum în germene în relaţia dintre
Jahveh şi poporul Său şi care să nu prevestească
profetic propria‑i împlinire” (Rudolf Otto, Despre
Numinos, Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 1996, p. 147).
Iată, deci, un avertisment justificat pentru cei
care sunt tentaţi să privească Vestea‑cea‑Bună
a Domnului doar de pe „versantul” Noului
Testament, fără să ia în seamă patrimoniul din
vechime funcţie de care s‑a ridicat un edificiu
spiritual ce a schimbat din temelii viaţa oamenilor.
„Mediul iudaic” este albia ce a purtat „căutarea
mântuitoare prin credinţă”...
Cu toate acestea, saltul de credinţă la Universal
a devenit realizabil doar prin elenism şi prin
pacificarea romană a arealului maditeranean.
Întâlnirea de credinţe în acest spaţiu multietnic
nu a fost cauza acestui nivel de credinţă, ci, după
unele opinii autorizate, doar pretextul sau ocazia
favorabilă pentru înlăturarea hotărnicirii etnice
a unei religii cu o vocaţie mai cuprinzătoare. E
drept că, până la „umbra carcasei imperiale a
Romei”, această credinţă a fost cu totul altceva
decât un teism simplu şi articulat; mai degrabă,
unul marcat de neliniştea căutării, ca expresie
palpabilă a nesiguranţei de viaţă. „Creştinismul
originar” a lucrat pe spaţii sociale restrânse, apte
pentru a da o „comuniune de trăire”luminată de
credinţă. Cu trecerea timpului, cotele de mişcare
164
ale acesteia s‑au tot extins, ca un talaz ce nu mai

putea fi zăgăzuit...
Apar alte cerinţe. Pe spaţii sociale mai
largi, „neliniştea creatoare” a începuturilor de
credinţă „întru Hristos” se putea transforma,
imprevizibil, în cu totul altceva. Până la Niceea
împăratului Constantin şi chiar puţin după acest
moment, mişcarea creştină a făcut casă bună cu
libertatea. Şi ca practici de ritual sau de cult, şi ca
decantări dogmatice. O proliferare întâmplătoare
a acestora ar fi sporit mai abitir „fragmentarea
societăţii romane” şi ar fi supus guvernarea unei
imprevizibile provocări. Prin urmare, Conciliul
convocat de Constantin la Niceea, în anul 325
d. Hr., a făcut ceea ce cerea momentul:selecţia şi
întocmirea unui „corp de scrieri” care să menţină
şi să dezvolte unitatea de „credinţă întru Hristos”.
Cronicile vremii au consemnat ceva memorabil.
Fără implicarea fermă a împăratului, conclavul
format din 318 de episcopi ar fi avut mult de furcă
până când să ia o hotărâre finală. Prea multe
vanităţi, dispute îndelungate şi neelucidate ar fi
putut zădărnici şi arunca totul în aer.
Începând cu acest conciliu ecumenic, disputele
cele mari, pe teme dogmatice, teologice sau de
ierarhie instituţională, se vor tranşa într‑un cadru
organizat, sub tutela explicită sau implicită a
autorităţii imperiale. Nu de puţine ori, arbitrariul
puterii a trecut fără menajamente, cu orice
mijloace, peste diferenţele de păreri. Unii, şi nu
puţini, au plătit cu viaţa pentru nesupunerea lor
faţă de „linia oficială”. În Răsărit, cel puţin, până
165
Toma Pirău
la căderea Imperiului Bizantin, „creştinismul

bisericesc”s‑a situat, mai tot timpul, în umbra
tronului. În Apus, pe de altă parte, acesta s‑a
orânduit ca un „substitut al sceptrului”, pentru mai
multe secole, asumându‑şi o autoritate superioară,
deasupra„tranşeelor dintre regate”. În ambele
situaţii, cu toate diferenţele lor specifice, îngăduiţa
şi căutările neîngrădite din etapa timpurie a
„mişcării creştine” au fost abandonate cu totul.
Sub o astfel de orientare, trecerea şi petrecerea
într‑ale „credinţei creştine instituţionalizate” au
ajuns să împrumute, dincolo de cele constante
în decorul cultic, tipare, practici şi forme de
manifestare de obârşie laică. Din modernitate,
se accentuează competiţia dintre religie şi
secularizare. Printr‑o metamorfoză mentală la nivel
colectiv, urmare a amplelor prefaceri din realitatea
socială, se constată afirmarea unor fluxuri noi de
simţire şi gândire. Analişti de marcă nu ezită să
spună că, de fapt, avem de‑a face chiar cu alt soi de
religie, unul crescut pe un fond profund secular. În
postmodernism, religiile seculare, se pare, câştigă
tot mai mult teren, pe când cele tradiţionale, pe
o scală crescătoare de la Est la Vest, au o „priză
socială” tot mai scăzută.
Din ce în ce mai vizibile în condiţiile „satului
global” cu fundaţia sa tehnico‑ştiinţifică, temele
religiilor seculare au ajuns omniprezente. După
cele ale Libertăţii, Progresului, Democraţiei, la
mare căutare îndeosebi în toată lumea creştină, au
venit la rând cele legate de Emancipare, Drepturi
sau cele, cu înfăţişare idolatră, ale Sănătăţii,
166
Tinereţii sau Frumuseţii. Omul, Mediul şi Natura

au prins chip de‑a dreptul apocaliptic... Chingile
cunoaşterii pragmatice se dovedesc a nu fi foarte
departe de o fundătură a vieţii... Predominanţa
secularismului, cu tot optimismul ostentativ al
acestuia, creează mult mai multe probleme decât
poate efectiv rezolva.
Ce va fi mai încolo? Despre viitor, vorba
istoricului Lucian Boia, oricum nu putem şti
nimic. Despre acesta, de obicei, se fac doar fel de
fel presupuneri...
Istoria, după toate indiciile, are şi un sens
ironic. Pe măsură ce oamenii, cel puţin cei
din „aria creştină”, s‑au tot îndepărtat de
Dumnezeul‑căutător al începuturilor, au simţit
tot mai intens imboldul de a se ataşa tot mai
mult de propriile lor căutări. Prin preemţiunea
individualizării, în detrimentul„reperelor
supraindividuale”, se trece cu mare lejeritate la
„limanul” egolatriei şi al hedonismului. După un
duh înrudit cu cel ce se făcuse vizibil în perioada
de declin pentru Imperiul Roman. Cu o mare
diferenţă de situaţie, totuşi : pe atunci, salvarea de
la „căderea în prăpastie” a poposit prin „credinţa
întru Hristos”, pe când acum, după cum ne arată
semnele vremurilor, sacrul devine tot mai stingher
într‑o lume stăpânită, aproape în integralitatea ei,
de materialnic şi futilitate.
Va fi, în stare, oare, această „umanitate a
clipei”să redescopere ce‑i fusese, cândva, dăruit
prin „chip şi asemănare”? Doar cu zestrea sa laică,
este destul de puţin probabil să se petreacă aşa
167
Toma Pirău
ceva... Cea „nelaică”, prin elitele ei, va fi în stare

să pregătească „ogorul cel nou” pentru semănat,
în haturile veacului, cu uneltele de până acum?
Balanţa lumii pare a fi tare nestatornică...
53
De peste vreme, o privelişte de viaţă pilduitoare.

Într‑un loc de şes, Domnul Iisus le vorbeşte celor
mulţi. La o mulţime numeroasă de ucenici. La o
mulţime multă de popor, din toată Iudeea, din
Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului.
Cu toţii, află despre calea „adevăratei vindecări” şi
despre vălul cel nou pe care firea omului e chemată
să‑l îmbrace pentru a fi pe măsura croielii cuprinse
în „poruncile Tatălui”.
În ansamblul lor, rânduielile cele noi de viaţă
par a veni dintr‑o altă lume, cu totul alta faţă de
cea în care, în acel ceas, se locuia. Cu siguranţă,
mulţimile trebuie să fi fost tare mirate. Le fusese
dat să audă ceea ce, până acum, nu se mai rostise
cu atâta putere. Şi despre care nu se vorbise în
niciun chip. Viaţa şi vieţuirea, pentru toţi, se
puteau însoţi cu Marele Rost...
Aparent, cuvintele erau dintre cele obişnuite.
Dincolo de obişnuinţă, se profila, însă, un mod
de viaţă fără precedent. După cele consemnate de
Evanghelistul Luca, rânduiala vieţii „întru Hristos”
se enunţă după cum urmează: „Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc; binecuvântaţi
pe cei ce vă blesteamă, rugaţi‑vă pentru cei ce vă
necăjesc. Celui ce te loveşte peste obraz, dă‑i‑l şi pe
celălalt; pe cel ce‑ţi ia haina, nu‑l împiedica să‑ţi
168
ia şi cămaşa; oricui îţi cere, dă‑i; şi de la cel ce‑ţi ia

pe ale tale, nu i le cere. Şi precum voiţi să vă facă
vouă oamenii, asemenea faceţi‑le şi voi lor” (Luca
6, 27‑31). Pentru o mai bună înţelegere a acestui
fel de a vieţui, Învăţătorul apelează la o parabolă
ce dezvăluie înţelesuri dintre cele mai adânci.
„Osatura”acesteia e formată din repere limpezi:
„Poate, oare, orb pe orb să călăuzească?”; „Nu este
ucenic mai presus de învăţătorul său”; „De ce vezi
paiul din ochiul fratelui tău, dar nu bagi de seamă
bârna din ochiul tău”; „Că fiecare pom după roada
lui se cunoaşte”; „.... din prisosul inimii îi grăieşte
gura”; „.... cel ce vine la Mine şi aude cuvintele
mele şi le face” se aseamănă cu omul care‑şi zideşte
o casă şi „i‑a pus temelia pe piatră”, iar puhoaiele
de apă n‑o pot clinti. „Iar cel ce aude dar nu face”
este asemenea celui „ce şi‑a zidit casa pe pământ
fără temelie” şi pe care o va răpune apa cu mare
uşurinţă (Luca 6, 39‑49).
Înţelepciunea, iată, se aşterne în umbra paşilor
de zi cu zi. Pentru ca ochiul inimii s‑o vadă, e
necesară o prefacere sufletească din rădăcini. Una,
desigur, ce e parte armonioasă a Marelui Întreg,
fără împotriviri sau vrăjmăşii neavenite.
În această „pedagogie de credinţă”, vindecările
săvârşite de Domnul Iisus au relevanţă şi pentru
cei vindecaţi, dar, în aceeaşi măsură, şi pentru
cei ce sunt martori la acestea sau pentru cei ce
află despre acestea din „gura lumii”. Definitorie,
ca înţeles formator, apare înrudirea dintre păcat
şi boală. Sau rătăcirea progresivă din viaţă prin
169
Toma Pirău
strâmbătăţi atât de îndepărtate de „armonia

originară”, cea de dinainte de Cădere.
Vorba populară, de pe la noi, şi nu de puţine
ori, e tocmită să le strângă pe toate sub un înţeles
lucrător: „Cele rele să se spele, cele bune să
se‑adune!”. Deşertarea celor rele, totuşi, nu vine
de la sine. Vieţuirea cea bună trece, după cum
a îndemnat Domnul, prin ascultare, înţelegere
şi făptuire. Ca să pătrundă în inimă, cuvintele
îndrumătoare trebuie înţelese. Fără un astfel de
sprijin, fapta nu are putere. Aripile acesteia se
frâng repede. Iar făptuirea nu are miez ca să fie
ziditoare. Cuvântul hristic, cu toate că e purtător
al unui „ethos paradoxal”, deschide poarta
misterului „întru Fiinţă”. Tălmăcitorii acestuia
nu pot apela doar la vorbe rostite din buze. Chiar
viaţa lor trebuie să fie purtătoare a acestui Semn.
De vor vrea şi vor putea să fie lucrători vrednici!
Acum, la începuturi, nici ucenicii, apropiaţi
de Domnul, nu înţeleg deplin cuvintele auzite de
la Învăţător. Mintea şi sufletele lor, prea legate de
tradiţiile iudaice, nu puteau desluşi, încă, „făptura
vie” ce se afla în noua rânduială de credinţă.
Mai bine de un mileniu, mediul iudaic a iscodit
asupra „Misterului Salvator” pentru popor, despre
care cărturarii şi preoţii au tot vorbit de‑a lungul
timpului. Într‑o bună măsură, această moştenire
multiseculară, prin autoritatea de care se bucura,
filtra cu grijă orice manifestare a conştiinţei
colective. Din această pricină, poate, Domnul Iisus
a adunat pe lângă Sine ucenici a căror viaţă nu
fusese prea mult marcată de rigorismul religios
170
de la Templu. Depărtarea de Ierusalim, în acest

caz, îi făcea pe pescari mai potriviţi să primească
o altă „pildă de învăţătură” faţă de cea consacrată
din obişnuinţă. Nu de puţine ori, Învăţătorul le‑a
vorbit acestora fără să mai apeleze la parabole, ca
să li se descopere o „cunoaştere nemijlocită”, de
care cei mulţi nu aveau parte. Doar pentru ucenici,
fusese deschisă „calea de Taină”....
De asemenea, pe lângă această „filieră
tradiţională”a iudaismului, este oportun a
se menţiona pecetea pe care elenismul şi‑a
imprimat‑o asupra mediului social din Palestina
pe parcursul câtorva secole de expansiune
sau„plasa rânduielilor romane” răsfirată peste
Iudeea, până la propovăduirea Domnului, de
aproape un secol şi jumătate. Pe întreg acest
„areal de timp”, elitele laice şi religioase locale au
conlucrat cu puternicii zilei, culegând beneficii
diverse. Ocupantul străin, grec sau roman, nu a
făcut economie în a‑şi impune voinţa cu orice preţ.
Împilările frecvente la care a fost supus poporul,
uneori cu complicitatea mai‑marilor acestuia, au
creat şi întreţinut o tensiune subterană extrem de
propice pentru orice fel de revoltă. Seleucizii, mai
întâi, apoi romanii au pus la grea încercare chiar
identitatea religioasă a iudeilor. Faţete similare
ale idolatriei au fost prezente chiar şi în Templul
din Ierusalim cu toate nemulţumirile stârnite de
acestea între iudei.
Când Domnul Iisus le vorbise ucenicilor
şi mulţimilor, ocupantul era roman. „Cultul
Cezarului”, o formă extremă a idolatriei după
171
Toma Pirău
percepţia iudaică, atinsese cote de‑a dreptul

revoltătoare. Poporul şi conducătorii acestuia, cei
nenăimiţi de către stăpânitorii vremelnici, treceau
printr‑un cutremurător „pârjol pustiitor”. Cel
Atotputernic, încă o dată, îşi trecea „aleşii” prin
deşert....
Pe acest fundal, ce îmbia la o „revoltă cu
sabia”, Învăţătura lui Hristos poartă un alt fel de
perspectivă asupra vieţii. Salvarea nu poate veni
prin Sabie, ci, contrar celor mai multe aşteptări,
prin lucrarea duhului de iubire. Până şi duşmanii,
de orice fel ar fi aceştia, se vor bucura de aceasta.
Cele slabe ale lumii nu se vor strânge într‑un
neant de ură şi răzbunare. Urmând Cuvântul,
dimpotrivă, se vor preface şi vor renaşte, în ceva
„cu totul nou”, pe pământ şi în cer.
Prin credinţa propovăduită de Domnul Iisus,
se iveşte un alt orizont de viaţă comparativ cu
cel oferit de „literă şi tradiţie”. Unul în care se
desluşeşte Libertatea şi Speranţa. Şi care, la rândul
lor, se împletesc într‑o lucrare mântuitoare pentru
orice făptură. Astfel, Sinele omenirii a primit un
nou sălaş, despre care, peste vremi, se va vorbi în
fel şi chip.... Nu puţine dintre acestea, puse prea
mult pe stăpânire, au adăstat în tinde rătăcitoare...
Însuşi Domnul spusese, doar, că venirea Sa se
săvărşise exclusiv „întru Slujire”. Pomul, de orice
fel ar fi acesta, se cunoaşte după roadă, nu?....
54
„Şi a fost că, în zilele acelea, El a ieşit la munte

să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către
172
Dumnezeu” (Luca 6, 12). Şi la egipteni, după cum

s‑a remarcat, divinitatea optase să stea în întuneric,
inclusiv în temple. Iar înălţimile, în tot Orientul,
au găzduit altare, de la Summer încoace. În puţine
cuvinte, Sf. Evanghelist Luca a cuprins, iată, atât
de multe.
Mai apoi, pe lumină, Domnul a chemat la Sine
pe ucenici şi a ales, dintre aceştia, doisprezece, pe
care i‑a numit apostoli. Sau vestitori ai Învăţăturii
Sale. De ce doisprezece? Poate şi din pricină că
poporul lui Israel fusese format, cândva în vechime,
din reunirea aceluiaş număr de triburi, de unde o
corespondenţă specială, prin acest număr sacru,
între numărul triburilor şi cel al apostolilor.
Dintre apostoli, doar cel numit Simon va primi
un alt nume, anume pe cel de Petru. Pe ceilalţi,
respectiv pe Andrei‑fratele lui Petru‑, pe Iacob
şi pe Ioan, pe Filip şi pe Bartolomeu, pe Matei şi
pe Toma, pe Iacob al lui Alfeu şi pe Simon numit
Zelotul, pe Iuda al lui Iacob şi pe Iuda Iscariotul‑„cel
care a devenit trădător”‑, Domnul îi va numi, şi la
apostolie, cu numele lor de ucenici.
La Evrei, ca şi la egipteni, numele are o
putere fiinţială. Fără acesta, lumea nu poate fi.
Cu alte cuvinte, se află la temelia acesteia. Nu
are, prin urmare, doar valoare de simbol, separat
de ceea ce desemnează, nu, nici gând doar de
aşa ceva!Numele, în mod misterios, izvodeşte şi
participă la fiinţare. De s‑ar apela la „gândul grec”,
am putea să spunem că „esenţa precede existenţa”,
primordialitate ce, prin natura ei, e lipsită de orice
tensiuni dualiste.
173
Toma Pirău
Amintindu‑ne despre cum Petru este pus

de către Domnul în fruntea apostolilor Săi,
Sfântul evanghelist Luca ne îndeamnă să vedem
întâietatea acestuia sub un dublu aspect. O dată,
ca îndrumător propriu‑zis, poate cu suficiente
accente pastorale. Şi, a doua oară, desigur mai
important, ca un fel de înaintemergător cu trăirea.
Se ştie că Petru, spre deosebire de ceilalţi, se
bucura de o simţire spontană, de o curăţenie
deosebită a inimii, cu o trăire foarte directă, nu
de puţine ori aproape nesăbuită. De fel, era pescar
din Galileea, om simplu, fără o inimă umbrită de
viclenie sau ascunsă. Învăţătorul Iisus i‑a văzut
firea limpede, în bucurii ca şi în tristeţi, şi nu l‑a
trecut cu vederea. I‑a dat acestuia, prin noul său
nume, un „scut protector”, pe măsura misiunii ce
i‑o va încredinţa. Pe lângă Sine, ca „Fiu al Omului”,
pentru apostoli şi pentru cei chemaţi la „credinţa
întru Hristos”.
Seminţele noii credinţe, după cele consemnate
în evanghelii, se acordă, de multe ori, cu vindecări
trupeşti şi sufleteşti săvârşite de Domnul Iisus
în văzul mulţimilor. Minunile acestea stârneau
mirare şi cutremurare, ogorul cel mai potrivit
pentru a face inimile roditoare. Puterea credinţei
îndrepta „vieţi strâmbe”. Cuvintele ei nu poposeau
doar în urechile ascultătorilor, lucrau asupra
întregii lor fiinţe.
„Persoana Iisus” fascina şi atrăgea prin tot ceea
ce făptuia. „Şi toată mulţimea căuta să se atingă de
El, că putere ieşea dintr‑Însul şi pe toţi îi vindeca”
(Luca 6, 19). Cuvântul întruchipa putere. Lumea
174
nu primea o simplă învăţătură, menită doar să

lumineze mintea. Prin Acesta, viaţa îşi redobândea
armonia ce fusese primejduită prin făptuiri
înşelătoare. În acea „vreme aurorală”, în care
Domnul Iisus vieţuia printre oameni, se succed,
„cu înţeles tainic”, întâmplări, fapte de viaţă,
moduri de a fi şi a se face, cu mult mai grăitoare
şi mai expresive decât alcătuirile dogmatice sau
teologice ce vor urma. Calea se arăta ca atare, ca
parte a vieţii doritoare de Lumină.
Acum, la începutul chemării la apostolie,
Domnul Iisus le vorbeşte ucenicilor Săi despre
sărăcie, foame şi plâns, ca „porţi spre Împărăţie”.
Ca şi despre soarta nemiloasă ce le e hărăzită de
către oameni din pricina Fiului Omului, de care se
ţin aproape. Vor avea parte, ca vestitori ai Acestuia,
de ură şi batjocură şi, prin urmare, „ca pe un rău”
le vor fi lepădate numele (Luca 6, 22). Suferinţele,
după cum au aflat ucenicii de la Învăţător, le vor
aduce şi o răsplată pe măsură: „... răsplata voastră
multă este în cer” (Luca 6, 23).
Din Valea Suspinelor, de prin această lume,
se iveşte, totuşi, nădejdea „întru Veşnicie” de
se primeşte Calea Cuvântului întrupat, despre
care apostolii vor vorbi, cu binecuvântarea
Învăţătorului. Cei aflaţi de partea cealaltă a acestei
văi sunt cei bogaţi, cu mângâierile şi râsetele lor
nepăsătoare la necazul celor din jur. Aceştia sunt
avertizaţi de către Domnul de trei ori‑„... vai, vouă,
bogaţilor”‑asupra a ceea ce‑i aşteaptă, mai apoi, de
vor rămâne captivi doar bogăţiei:nemângâierea,
foamea, plânsetul şi tânguirea.
175
Toma Pirău
Domnul Iisus le spune apostolilor Săi să nu uite

nicio clipă de cei mulţi, obosiţi şi neajutoraţi. Ci să
asculte mereu strigătul acestora după ajutor, spre
îndreptarea strâmbătăţilor din lume. Pe atunci, cei
săraci se puteau zări la tot pasul. La fel şi împilările
de care nu se puteau feri. Suferinţele celor mulţi,
reunite ca într‑un fior al disperării, cereau, cu
înfrigurare, „o mână salvatoare”, care să aducă
alinare şi nădejde. Faţă de alte credinţe, Învăţătura
Domnului era menită să şi îndrepte „cele strâmbe
din lume”; poate că şi prin aceasta a dobândit o
putere anume ce a înlesnit răspândirea ei firească
între oameni, din Palestina până la marginile
lumii romane.
Ceva tainic şi nelămurit, indeobşte, din acest
Mesaj salvator face ca firea să se mişte şi să tresalte
„întru Nădejde”. Pentru o altă viaţă, cu alte
rânduieli. Utopic sau nu, valul cel nou de credinţă
a prins la cei mulţi şi la cei puţini. Domnul Iisus
îi îndeamnă pe Vestitorii Învăţăturii Sale să nu
se lase cuprinşi de slava deşartă venită din lume:
„Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine”
(Luca 6, 26).
În vremea în care se auzea Cuvântul, puterea
romană prinsese chip cezaric. Poate ca să ducă
lumea spre o mai mare nelinişte. Cezarul şi voia
lui fuseseră expulzate din lume. Împăratul roman
devenise întruchipare a divinului. Slava şi mărirea
ce i se asociau cereau, orice ar fi fost, adorarea
persoanei sale, ca şi cum nu ar mai fi din această
lume.
176
Dacă Domnul vrea să piardă pe cineva, îi ia,

mai întâi, minţile... Fără minte întreagă, om sau
popor se îndreaptă, destul de repede, spre pieire,
lăsând în urmă doar „colbul trecerii pe drum”...
Cei mari şi tari n‑au prea înţeles aceasta nici pe
atunci, nici mai târziu. Nici măcar acum, în clipa
cea grăbită...
„Rătăcirea cezarică” a Romei a înlesnit, fără
voie, răspândirea „credinţei întru Hristos”. Ceva
mai încolo, prin împăratul Constantin, aceasta va
mai revigora imperiul, cel puţin în Răsărit, pentru
mai bine de o mie de ani. Din „rătăcirea prezentă”,
se poate ieşi, oare, urmând aceeaşi cale?
55
Vazând Simon plasele pline de peşti, după ce

a urmat îndemnul lui Iisus de a le arunca mai la
larg, s‑a mirat tare mult şi s‑a adresat Acestuia
după ce a fost cuprins de un intens fior lăuntric:
„Ieşi de la mine Doamne, că sunt păcătos... ” (Luca
5, 8). În Evanghelia după Luca, se spune că Petru a
rostit aceste cuvinte „căzut la genunchii lui Iisus”
şi că toţi fuseseră cuprinşi de spaimă „de pescuitul
peştilor pe care‑i prinseseră” (Luca 5, 9).
După pescuirea fără urmări din cursul nopţii,
ce ar putea sugera „negura necunoaşterii”, Simon,
Iacob, Ioan şi ceilalţi sunt prinşi de „valul mirării”
când au descoperit „mulţimea de peşti” cu care
au fost binecuvântaţi la ascultarea cuvintelor
Domnului, după ce Acesta, de pe luntre, le vorbise
oamenilor de pe ţărm. Doar prin simpla prezenţă
pe luntre, aceasta s‑a prefăcut într‑un „liman
177
Toma Pirău
roditor” pentru pescarii ce au primit îndemnul

Domnului cu o anumită dispoziţie sufletească, cu
totul lipsită de îndoială. De reţinut, cu deosebire, că
peştii au intrat în plasele pescarilor „mai la larg”,
nu lângă ţărm. La fel, se poate spune, lucrează şi
credinţa asupra sufletelor: doar dacă ajunge să
poposească şi să ocupe înlăuntrul acestora. „Plasa”
bucuriei duhovniceşti capătă rod doar dacă lumina
credinţei va locui şi în cele mai ferite tainiţe ale
firii. Dacă se primeşte, desigur, acest dar ....
Prin voia şi îmbărbătarea Învăţătorului, Simon
scapă de teamă şi‑şi află menirea vieţii ce va urma:
„Nu te teme, de acum înainte, vei pescui oameni”
(Luca 5, 10). Între pescari, cunoaşterea făcea parte
din viaţa lor, prin urmare nici priceperea nu se
găsea în altă parte. Cu căteva secole mai înainte,
doar şi Aristotel vorbise despre cunoaşterea prin
asemănare...
„Pescuirea minunată” s‑a înfăptuit prin
ascultarea deplină a cuvintelor Domnului de
către „pescarii‑ucenici”. Mulţimea de peşti a fost
rodul „rostirii şi al ascultării”, cele două unelte ale
„urcuşului duhovnicesc”. Evanghelia după Luca,
după un rost tainic, consemnează, în completare
şi întărire, o altă minunată făptuire a Domnului,
de această dată prin împletirea a două gesturi,
deşi diferite, aproape cosubstanţiale. Prin atingere
şi prin vorbă a fost vindecat cel bolnav de lepră,
după ce acesta a arătat o înclinare sufletească
adecvată. Din relatarea evanghelică menţionată,
reiese că Domnul Iisus „S‑a atins de el” şi a zis
„Vreau, curăţeşte‑te!” (Luca 5, 13). Pe dată, cel ce
178
a cerut, cu smerenie şi credinţă, să fie curăţat de

boală s‑a vindecat. După rânduiala iudaică, i s‑a
cerut să se înfăţişeze unui preot pentru a primi
îngăduinţa de a reveni în comunitate. Concomitent
cu aceasta, cel însănătoşit a primit poruncă „să nu
spună nimănui” (Idem.). Binele, pare a ni se spune,
capătă un înţeles mai luminos prin tăcere decât
prin sporovăială entuziastă.
De altfel, se mai poate vedea lucrarea minunată
a Domnului şi sub o altă perspectivă. După cele
rostuite între aşteptările mulţimilor şi înlăturarea
suferinţelor, Vindecătorul se retrage în locuri mai
puţin umblate pentru a se ruga. Acest ritm al
„arătării şi ascunderii” se va regăsi, mai târziu,
în configurarea ritualului liturgic. Ioan Gură de
Aur sau Vasile cel Mare au achiesat la acest „ritm
de făptuire al Domnului”, pe care mulţimile de
oameni, aidoma „mulţimilor de peşti”, l‑au resimţit
ca pe o separare de noianul întunericului. Noima
vieţii, aflăm prin rit, capătă aflare sporitoare prin
„jocul”dintre arătare şi ascundere, nu numai prin
vădire sau fereală permanente.
În fapt, aşa cum prea bine a spus N. Cabasila,
dumnezeiasca Liturghie e o lucrare tainică prin
care suntem, din nou, într‑o lume sacră, urmând
Viaţa, Jertfa şi Învierea lui Iisus Hristos, Fiu al lui
Dumnezeu şi, totodată, Fiu al Omului.
„Semnul spre Bine” este Lumina vieţii noastre.
Ca să ne bucurăm de aceasta, trebuie să devenim
una cu ea. Să păşim spre acel altfel şi altcum
arătat de Domnul când a spus, atât de limpede şi
cuprinzător, că este „Calea, Adevărul şi Viaţa”. Şi
179
Toma Pirău
să ne pregătim ca să avem parte de o altă oblăduire,

cam cum i s‑aîntâmplat lui Simon când a devenit
Petru.... Sau, poate, Chefa...
56
Într‑o zi de 1 august din anul 2014, a avut loc

un eveniment cu reverberaţii speciale în spaţiul
„creştinismului bisericesc”. Într‑o adunare relativ
restrânsă, la care luau parte aprox. 200 de persoane,
Papa Francisc a cerut iertare unei comunităţi
de penticostali din apropierea Romei, care, în
vremuri trecute, fusese judecată cu asprime de
către Biserica Catolică. Gestul parintelui Francisc,
ca de obicei, a fost făcut în modul cel mai firesc cu
putinţă. Fără ostentaţie şi fără prea multe vorbe...
Referinţa de căpătâi a Sfântului Părinte a fost
o spusă a Domnului Iisus, consemnată atent în
spaţiul evanghelic: „În casa Tatălui Meu, sunt
multe încăperi... ”, aşa că nu a mai fost decât un pas
până ce actualul Întâistătător al Bisericii Catolice
să recunoască, în duh de smerenie, că nu există
doar o singură cale pentru a‑L căuta pe Domnul.
Pentru o clipă, gestul Papei Francisc, fără
precedent din câte se ştie, ne‑a trimis cu gândul
spre „cămara originilor”. Pe atunci, „credinţa întru
Hristos” păşea în duh de libertate, fără pecetea
vreunei „stăpâniri vremelnice”. Şi nici al vreunui
semn apărut din freamătul rătăcitor al pieţelor.
În aria credinţei, după cum a arătat cel mai înalt
ierarh catolic cu acest prilej însemnat, prejudecăţile
nu aduc decât ponoase. Urmând lui Hristos, ura şi
180
exclusivismul nu au ce căuta în inimile noastre....

Cei ce au urechi ar fi fost bine ca să audă cu toţii....
57
Pericopele evanghelice sunt repere luminoase

de Învăţătură. Cu fiecare dintre acestea, ni se
descoperă noi şi frumoase zări de credinţă. La
care se poate ajunge în feluri diferite. De pildă,
„înmulţirea pâinilor”, despre care s‑ a mărturisit
în Evanghelia după Matei (cap. 14, 14‑22), se poate
desluşi în cel puţin două moduri.
În primul rând, referinţa se poate săvârşi „după
literă”. Prin urmare, Domnul Iisus face o minune
văzută şi simţită. Din „cinci pâini şi doi peşti”,
hrăneşte o mulţime de oameni. Numai bărbaţii
erau ca la cinci mii. Iar din fărimituri, la sfârşit, se
mai strâng încă douăsprezece coşuri pline.
S‑a consemnat explicit că Învăţătorul a
binecuvântat bucatele înainte de a le frânge. Le
înmulţeşte „prin rugăciune” şi nu le oferă direct
celor din mulţimea dornică de hrană. După
spiritualizarea hranei, aceasta ajunge în mâinile
apostolilor, iar aceştia, de‑acum, o împart celor
înfometaţi.
Mesajul celor relatate nu este defel ambiguu.
Hrana binecuvântată de Domnul ajunge la
mulţime numai prin mâinile apostolilor, ca un
„semn anticipator” al menirii acestora, într‑ale
credinţei, de mai târziu. Nu lipsesc nici indiciile
despre simbolistica numerelor, atât de temeinic
consacrată în mediul iudaic, prin care istorisirea
evanghelică preia o parte din misterul arondat
181
Toma Pirău
tradiţiei. Din cinci pâini şi doi peşti, se ajunge la

şapte, cu armonia lui perfectă de factură divină.
Cele douăsprezece coşuri cu fărimituri au aceeaşi
„cotă” cu numărul apostolilor şi cu numărul
triburilor ce au alcătuit „neamul lui Israel”.
Credinţa orânduită „după literă” vede aievea
„înmulţirea pâinilor”. Miracolul se petrece şi,
ca ceva foarte natural, minunea nu mai lasă loc
niciunui „licăr de raţionalitate”. Mirarea şi bucuria
sunt ingredientele principale ce fac să dospească
„aluatul numinos” al credinţei. Din ale cărei roade
se lasă plămădită religiozitatea individuală sau
colectivă.
Dintr‑o altă perspectivă, se trece dincolo de
„ograda literei”, acolo unde priveliştea e croită după
alegorie. În vechime, alegoria, precum au arătat
filologii, constituia un procedeu narativ prin care
se urmărea lărgirea „miezului de învăţătură” ce se
vehicula la nivel comunitar. De e urmată, „pâinea şi
peştele”, sporite instantaneu prin binecuvântarea
Domnului Iisus, pot fi asociate, de către o conştiinţă
iscusită în căutări, cu Învăţătura ce lucrează prin
„Duh şi Adevăr”. Miracolul este părtaş la Aceasta.
Pe măsură ce „credinţa întru Hristos” cuprinde
sufletele, sporul ei se vede în cuprindere şi în
profunzime. Fiinţa capătă alte forme şi se lasă
cuprinsă de o mare deschidere „pentru Celălalt”.
Porunca iubirii aproapelui provine, aşa cum au
remarcat cunoscătorii Scripturii, tot din mediul
iudaic originar: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi!”.
182
Oricine primeşte, cu sufletul şi cu mintea,

Învăţătura de credinţă a Cuvântului pricepe cum
să urmeze calea spre Împărăţie. Şi de va avea parte
de Pâinea Vieţii, poate intra, după spusa unui
apreciat părinte al Bisericii, chiar în „Cetatea lui
Dumnezeu”.
Cele douăsprezece coşuri cu hrană, umplute pe
înserat după ce mulţimile şi‑au potolit neliniştea,
sunt o minunată zestre cu care se va putea înfrunta
întunericul nopţii. Noaptea, ce urmează înserării,
are parte de „luminaţie” prin înţelepciunea
binecuvântării hranei de către Iisus. Prin Domnul,
puterea din Înalturi ajunge la cei înfometaţi şi e
primită, după o aşteptare rânduită, cu mare bucurie.
Pe tot parcursul „înmulţirii hranei” şi al primirii
acesteia de către „cei înfometaţi”, la sfârşitul unei
zile de ascultare, apostolii Domnului, după cele
scrise în mesajul evanghelic, nu au spus nimic. Ei
doar au împărţit „pâinea şi peştele”binecuvântate
de către Învăţător. În mod tainic, mulţimile au
putut simţi cum „lăcaşul inimii”lor a prins curaj
şi nu s‑au mai temut de „umbrele nopţii” din clipa
în care „s‑au împărtăşit” cu hrana înduhovnicită
prin binecuvântare. După lucrarea săvârşită de
către Domnul, apostolii nu aveau cum să mai facă
şi altceva în afara unei „slujiri în tăcere” a acesteia.
Ca martori‑slujitori ai Învăţătorului....
Pe‑atunci, dualismul spirit‑materie nu pusese
stăpânire prea mare pe „ghemul de cuget şi de
simţire”. Pericopa narată în Evanghelia după
Matei, despre „înmulţirea hranei”, ilustrează
faptul minunat al intimităţii originare dintre duh
183
Toma Pirău
şi lume. Readus la viaţă, sub o aşteptare colectivă,

prin binecuvântarea Domnului, ca imbold pentru
o credinţă ce e străină de orice formă de vrăjmăşie.
De vom fi păstrat ceva din acea neprihană,
poate ne vom învrednici, cândva, să avem parte,
după măsurile noastre, de bucuriile sălăşuite în
„tainele originilor”...
58
Nu este ceva de ordin strict exterior în

derularea minunilor înfăptuite de Iisus Hristos
pentru îndreptarea vieţii oamenilor. Neputinţele
poporului şi bolile de multe feluri‑de la cele trupeşti,
la cele sufleteşti‑pricinuiesc multe suferinţe. Greu
de dus, acestea nutresc o aşteptare izbăvitoare.
„Porţile sufletului” sunt asaltate de durere şi sunt
îndemnate să se deschidă la chemările ce aduc
alinare şi despovărare. Vindecările minunate,
săvârşite de către Domnul, sunt şi rod al faptei celui
ce se va vindeca. „Ieşirea din durere”, totdeauna,
cere făptuirea ca temei...
Cei doi orbi din Evanghelia după Matei, despre
care se relatează în cap. 9, 27‑31, se ţineau după
Iisus şi strigau, din toată inima, ca să fie miluiţi.
Vazându‑le ardoarea, Domnul îi întreabă direct:
„Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”. Citindu‑le în
suflet, Iisus le atinge „ochii fără vedere” şi le spune:
„Fie vouă după credinţa voastră!”. În cuprins de
o clipă, cei doi au scăpat de orbire, li s‑au deschis
ochii şi au văzut. Urechilor lor, totodată, le e
adresată, de către Vindecător, o poruncă oarecum
surprinzătoare:„Luaţi seama, să nu ştie nimeni!”,
184
cu toate că cele petrecute nu fuseseră săvărşite cu

fereală.
Din ce pricini să le fi cerut Iisus, la cei doi scăpaţi
de nevedere, să păstreze tăcerea despre vindecarea
lor? Puteau, oare, cei doi să‑şi stăvilească imensa
bucurie a recăpătării „luminii ochilor”?La o
credinţă arzătoare i se potriveşte şi o bucurie pe
măsură atunci când este împlinită roditor; când
inima tresare la „barierele firii”, calea bucuriei e
pardosită cu o putere ce trece de orice zăgăzuire. Şi
care, cumva, este soră cu nemişcarea în simţire şi
în cuget... Într‑o astfel de clipă, orice porneală spre
„în afară”nu e cu putinţă sau cu rost. Cu tot elanul
lăuntric amorsat, cea mai firească stare este una
de totală inactivitate fizică şi psihică. Tăcerea, în
acest caz, nu este una deliberată. Orice „fereastră
spre lume şi spre înlăuntru” devine opacă, ceea ce
înseamnă că totul se opreşte în nelucrare. Pesemne
că Rudolf Otto, în cartea lui „Despra numinos”, la
o aşa stare sufletească se referea ca să surprindă
adâncul trăirii din religiozitate.
Străfundurile sufleteşti, în „orizontul mirării şi
al negrăitului”, sunt „apa cea vie” pentru credinţă.
Cei doi orbi, după ce şi‑au recăpătat „darul vederii”
de la Iisus, au avut parte de o „bucurie negrăită”
ce trebuia păstrată imaculată prin nevorbire, fără
atingere cu obişnuitul lumii. Prin tăcere, desigur,
se poate grăi cu mult înţeles... După un prototip
ce se regăseşte, într‑o altă ipostază, în rugăciunea
fără cuvinte ce e făcută ca şi cum am şi primit ceea
ce căutăm şi cerem.
185
Toma Pirău
Mulţimile se minunară şi la alungarea

demonului muţeniei ce cuprinsese sufletul unui
om (Matei 9, 32‑34). Când se produce minunea,
martorii acesteia preiau ceva din „fiinţa”ei şi
sunt cuprinşi de o putere neştiută. În „orizontul
mirării”, cuvintele, care sunt rodul unei deliberări
conştiente, ies de sub ascultarea minţii şi nu mai
pot fi urnite din loc pentru a purta gândul. Cum
mirarea stărnită de o minune atârnă aproape
exclusiv de un„înlăuntru”, mintea sau raţiunea
alege să se oprească, pe alături, pentru a‑şi
recupera puterile subţiate de emoţii nedesluşite.
„Înlăuntrul fiinţei”, în astfel de situaţii, primeşte
ajutor, de este necesar, din altă parte şi în alte feluri
decât cele arondate conştienţei.
La alungarea demonului muţeniei de către
Domnul Iisus, au fost şi privitori care nu s‑au mirat.
Aceştia, precum aflăm, erau farisei, prea ataşaţi
tradiţiei iudaice. Folosindu‑şi doar intelectul ca să
descifreze minunea vindecării omului stăpânit de
muţenie, petrecută chiar sub ochii lor, mai‑marii
iudei s‑au arătat a fi neputincioşi. Din recuzita
raţională, n‑au putut alege decât o bazaconie, aşa
că au grăit acuzator şi resentimentar: „Cu domnul
demonilor îi scoate pe demoni” (Matei 9, 34).
Desigur, un expedient de înţelegere, mai degrabă
rod al spaimei nelămurite de care fariseii nu puteau
scăpa doar prin credinţa „în cele vechi”. Prin
înspăimântare şi frică, demonicul prinde puteri
mai mari pentru că se nutreşte cu dizarmoniile
vieţii.
186
Credinţa „întru Hristos”, de e primită,

rânduieşte viaţa după „Dreptate şi Adevăr”. Cu
prefaceri sufleteşti nebănuite....
59
În „Rugaciunea lui Iisus”, din Evanghelia

după Ioan, aflăm despre puterile Numelui şi
Cuvântului. Nedespărţite, cele două referinţe din
„grădina credinţei”cuprind cea mai mare bogăţie
ce se poate dărui oamenilor. Cuvântul este Adevăr.
Numele, însă, stă la originea lumii. Domnul Iisus
ne descoperă că Adevărul cuprinde Lumea, căci,
vorbind despre Tatăl, spune „pentru că Tu M‑ai
iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 24).
Cu toate acestea, ruga Domnului îi are în vedere
doar pe cei ce I‑au fost daţi din lume şi cărora
le‑a dăruit un mare bine: „Arătat‑am numele Tău
oamenilor pe care Mi i‑ai dat din lume” (Ioan 17,
6). Dintre aceştia, puţini la număr, s‑a pierdut doar
unul, respectiv „.... fiul pierzării, ca să se plinească
Scriptura” (Ioan 17, 12). După iconomia de‑Sus,
deci, şi mai puţin din voia celui pierdut.
Prin revelarea celor legate de Nume şi de
Adevăr, cei primiţi în paza Domnului nu mai sunt
ai lumii, fapt ce se însoţeşte, imediat, cu pizma ce
le e adresată de oamenii veacului. Prin atitudinea
faţă de Nume şi Adevăr, oamenii se aleg aşa cum
se aleg apele. Cei care le primesc sunt „aleşii”, cu
o viaţă aparte faţă de „ceilalţi”, prin credinţă, viaţă
şi prin cunoaştere. Şi, totuşi, asupra lor planează
multe ameninţări, de care pot fi feriţi doar prin
ruga Domnului: „Nu Mă rog să‑i iei din lume, ci
187
Toma Pirău
să‑i păzeşti de Cel Rău. Ei nu sunt din lume, aşa

cum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte‑i întru
adevărul Tău; cuvântul Tău este adevăr (Ioan 17,
15‑19).
În mod evident, atmosfera de rugăciune poartă
amprentă sofianică. În întregul ei, rugăciunea
e luminată de o prezenţă despre care Scriptura
veche vorbeşte ca despre un martor al Facerii. Prin
această exemplaritate originară, sofianicul e greu
de surprins chiar şi de către cei cu preocupări de
teologie dialectică. Perspectiva apofatică asupra
acestui „motiv” pare a fi mai potrivită...
Partea a doua a Rugăciunii lui Iisus vine cu o
perspectivă salvatoare şi pentru cei din lume care
nu sunt încă sub paza Sa: „Dar nu numai pentru
ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor
crede în Mine, pentru ca toţi să fie una; aşa cum
Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot
astfel şi ei să fie una întru Noi, ca lumea să creadă
că Tu M‑ai trimis” (Ioan 17, 20‑22).
Credinţa se răspândeşte şi prin cuvintele
„celor aleşi” de către Domnul. Adunarea celor
credincioşi formează biserica, după cum a fost
numită mai târziu. Prin adaosuri succesive de
lucrări „întru Credinţă”, va prinde puteri şi fiinţă
Tradiţia bisericească, socotită de mulţi, din Răsărit
şi din Apus, ca fiind cu aceeaşi relevanţă ca şi
Evanghelia lui Hristos.
Exegeţi de marcă au constatat cum, pe măsura
trecerii timpului, „creştinismul bisericesc” s‑a
îndepărtat în mod vădit de „duhul sofianic”al
începuturilor şi şi‑a apropriat tot mai insistent
188
„duhul stăpânirii cezarice”. La cuprinderea

mulţimilor în mişcarea credinţei, autoritarismul
instituţional şi cel simbolic par a se instala cu
firescul a ceva natural. Pentru „Cel Rău”, de‑acum,
se ivesc o sumedenie de oportunităţi. Şi pe
orizontala mişcării, şi pe verticala ierarhiei...
Un fenomen social‑uman se conturează tot mai
evident. Cu cât credinţa se învecheşte şi oamenii
se bucură de mai multe „achiziţii de civilizaţie”,
cu atât „aluatul sufletesc” al acestora pierde din
calităţi şi se lasă prins în mirajul fară margini al
individualismului negativist.
Ce făptuiri de credinţă ar avea puterea de a‑i
scoate pe oameni din cercul vicios al civilizaţiei
tehnico‑materialnice atât de cuprinzătoare? Cele
de până acum, de cele mai multe ori doar cu
privirea spre trecut şi repetitive, sunt privite tot
mai mefient de către tot mai mulţi, mai cu seamă
de către cei mai tineri.
„Cei aleşi”, în afara locurilor consacrate
de rânduielile ritului, par a fi uitat cuvintele
mişcătoare de viaţă. În multe privinţe, faptele lor
nu sunt cu mult diferite de ale celor „rămaşi în
lume”. După cum a spus‑o Însuşi Domnul, „fiii
veacului acestuia” viclenesc cu multă pricepere...
Se poate, oare, învăţa ceva de la aceştia fară ca cei
aflaţi „sub pază” să nu cadă de tot în ispită?
Vom trăi şi, de vom fi învredniciţi, vom vedea...
189
Toma Pirău
60
În Evanghelia după Marcu, la cap. 9, s‑a scris

că Domnul Iisus i‑a luat cu Sine pe Petru, Iacob
şi Ioan, împreună cu care a urcat pe un munte
înalt. Aici, în munte, acestora li s‑au alăturat Ilie şi
Moise. În prezenţa celor amintiţi, are loc minunea
Schimbării la faţă.
Când faţa Domnului iradiase ca o lumină
orbitoare, dintr‑un nor de deasupra, a venit un
glas: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să‑L
ascultaţi!” (Marcu 9, 6). În Scriptura veche (Ieşirea
33, 17), să ne amintim, tot pe un munte, Iehova se
arată lui Moise, iar acesta, ca să nu piară la apariţia
„slavei lui Dumnezeu”, se ascunde într‑o scobitură
din stâncă. De aici, din ascunzătoare, blândul
Moise vede doar spatele Atotputernicului, la
trecerea slavei Lui. De asemenea, un alt profet din
vechime (Maleahi 4, 4)asociase Lumina cu divinul.
Şi prin alte zări de credinţă dinspre Orient, lumina
este nelipsită.
„Schimbarea la faţă” a Domnului, pe munte
şi prin lucrarea Luminii, se încadrează, în mod
evident, unei tradiţii iudaice larg recunoscute. Cu
o astfel de întemeiere, minunea de „o clipă”capătă
un înţeles mai cuprinzător, intim ataşat unei
iconomii superioare celor din lume.
La coborârea de pe munte, Iisus le porunceşte
ucenicilor Săi, martori ai minunii‑Petru, Iacob
şi Ioan‑, să nu vorbească la nimeni despre ce au
văzut până când „Fiul Omului va învia din morţi”.
La auzul acestor cuvinte, cei trei, miraţi, întreabă:
190
„Ce înseamnă a învia din morţi ?” (Marcu 9,

10). Oameni simpli, de felul lor, aceştia nu erau
familiarizaţi cu tradiţia iudaică despre înviere şi le
venea greu să înţeleagă o astfel de taină. Ştiindu‑le
nepriceperea, Domnul Iisus le spune ceva liniştitor
despre un viitor deosebit, ce nu se poate împlini
după firea obişnuită...
Despre profeţia lui Maleahi, Petru, Iacob şi
Ioan încă nu aveau cunoştinţă atunci pentru a
reuşi să priceapă cuvintele Domnului. În aceasta,
se găsea dezlegarea mirării lor: „Şi, iată, Eu vi‑l voi
trimite pe Ilie Tesviteanul mai înainte de a veni
ziua Domnului cea mare şi năpraznică‑n vedere,
el, care va întoarce iarăşi inima părintelui spre fiu
şi inima omului spre aproapele său, pentru ca nu
cumva să vin Eu şi să lovesc pământul de istov.
Aduceţi‑vă aminte de legea lui Moise, robul
Meu, aşa cum i‑am poruncit Eu în Horeb pentru
întregul Israel :porunci şi rânduieli” (Maleahi 4,
4‑6).
Cei trei ucenici ai Domnului, fără să stăpânească
tradiţia scripturală iudaică, sunt, totuşi, socotiţi
vrednici ca să aibă parte de o tălmăcire PE VIU
a acesteia, săvârşită, prin minunata Schimbare
la faţă, chiar de către Iisus, Fiul lui Dumnezeu,
singurul de care, după cum li s‑a poruncit, trebuie
să asculte.
Când Vestea‑cea‑Bună se va răspândi printre
neamuri, „rădăcinile tradiţionale” ale acesteia sunt,
cum e uşor de înţeles, mai puţin vii decât pentru
iudei. „Tema Salvatorului”, în cazul celor din
afara Palestinei, nu e susţinută de suportul mitic
191
Toma Pirău
al neamului, cum este pentru Evrei, poporul cu o

istorie atât de zbuciumată. Şi, totuşi, „credinţa întru
Hristos” s‑a revărsat peste neamuri mai vârtos şi
pe mai mare lărgime, fără ancore tradiţionale aşa
de pregnante ca între iudei.
Petru, Iacob şi Ioan, ucenicii luaţi pe munte de
catre Iisus ca să fie martori ai originii Sale, vor lua
parte la apostolie după o rânduială de taină. Petru şi
Ioan, cărora li se va alătura şi Pavel‑cel ce va fi socotit
ca „apostol al neamurilor”‑, vor vesti în Apus şi în
Răsărit. Iacob, însă, va fi binevestitor la Ierusalim
şi în Iudeea şi va fi de acord, după o memorabilă
întâlnire cu Pavel, cu ceva pogorăminte privitoare
la respectarea unor tradiţii iudaice de către cei de
alt neam ce vor primi „credinţa întru Hristos”. Cu
această „mlădiere atitudinală”, neamurile au simţit
că „le‑a sosit clipa”....
„Mirarea neamurilor”, la primirea Evangheliei
lui Hristos, se va înrudi cu cea a ucenicilor
Domnului, pomeniţi în Evanghelia după Marcu.
Ca şi în cazul celor din urmă, trăirea nemijlocită a
minunii a mişcat inimile mai mult şi mai profund
decât „cunoaşterea obligatorie a literei”. Inima,
după cum se ştie, nu prea e înclinată spre ocolişuri.
Cu un astfel de înaintemergător, „credinţa întru
Hristos” nu avea cum să nu pună mulţimile în
mişcare şi să nu le cerceteze pe acestea până la
marginile lumii.
61
Şi „Penticostarul”, aidoma altor cărţi ajutătoare

la rit, a fost tradus din greacă în română, în cursul
192
celui de –al XVI‑lea secol d. Hr. De timpuriu,

„creştinismul românesc”a fost populat cu „duh
grecesc”. Şi primele secole de creştinism, de prin
locurile istorico‑geografice de referinţă, au avut
parte de o „zestre simbolică” similară. Limba şi
gândirea grecilor, în jurul Mediteranei, deţineau
supremaţia culturală. Lumea civilizată, după cum
s‑a remarcat, „respira” greceşte pe atunci....
De prin sec. al II‑lea, după Hristos, pe filieră
elenistă, creştinismul e receptat, tot mai vizibil,
de către spaţiul social al elitelor cultivate. Acest
„urcuş social” al credinţei „întru Hristos” coincide
cu infiriparea preocupărilor de natură dogmatică
sau teologică. Arhierei bine educaţi sau laici cu
instrucţie înaltă au participat, cu un entuziasm
greu de imaginat, la dispute teologice răsunătoare.
Cei mai mulţi dintre aceştia trecuseră prin şcolile
renumite ale vremii. Prin urmare, fuseseră
formaţi tot după rânduieli culturale greceşti. Fără
achiziţiile oferite de filosofia greacă ‑ mai cu seamă
prin cele provenite de la Platon şi Aristotel, cu larga
pleiadă de urmaşi‑, arianismul, monofizismul,
nestorianismul sau iconoclasmul nu ar fi adus
atâtea frământări în viaţa de credinţă.
„Deviaţioniştii” de la dogma „dreptei
credinţe” nu au fost combătuţi doar cu ajutorul
cuvintelor. Implicarea „puternicilor zilei” în astfel
de dispute, cu deosebire în Răsăritul creştin, s‑a
soldat cu prigoane şi represiuni ample, nu rareori
chiar cu vărsare de sânge sau suprimarea de vieţi
omeneşti. Arianismul, nestorianismul sau apriga
193
Toma Pirău
mişcare iconoclastă au făcut victime şi nefreptăţi

cu duiumul.
Un Maxim Mărturisitorul, de pildă, s‑a ales
cu limba tăiată şi cu amputarea braţului drept de
pe urma atitudinii sale hotărâte faţă de adepţii lui
Arie, din rândurile cărora, în acea vreme, făcea
parte şi împăratul Răsăritului. Astfel schilodit,
Sfântul Maxim şi‑a aflat sfârşitul în exil... În timpul
lui Justinian, a fost desfiinţată Academia din
Atena, iar unii dintre filosofii rămaşi pe drumuri
şi‑au găsit adăpost în imperiul sasanid. Libertatea
de gândire, nici în acele vremuri, nu se bucura de
îngăduinţa stăpânitorilor, indiferent de tagma de
apartenenţă a acestora. De‑a lungul a secole bune,
ideile religioase au pus oamenii în mişcare, nu
puţini fiind cei care renunţau şi la viaţă pentru a
le susţine. Mai aproape de noi, C. Noica va vorbi
cu emoţie şi melancolie despre vremurile când,
totuşi, chiar se mai murea pentru câte o idee...
Revenind la „uneltele greceşti”, „Triodul”,
„Octoihul”, „Mineiul”, „Liturghierul”,
„Catavasierul” sau „Ceaslovul” nu pot fi străine de
monopolul pe care elinii l‑au deţinut, pe linie de
diriguire, la curtea împăratului şi la Patriarhia din
Constantinopol. Ortodoxia Răsăritului a fost croită
în „laboratoarele” religioase stăpânite de greci.
Mai mereu pe lângă „tronul împărătesc”, aceştia
şi‑au urmat, neobosiţi şi fără scrupule, interesele.
La astfel de constatări, au ajuns şi istorici
nepărtinitori care au cercetat îndeaproape
realităţile creştinismului din Răsărit. Un Endre
von Ivanka (în cartea sa „Elenic şi creştin în
194
viaţa spirituală a Bizanţului timpuriu”, tradusă

în româneşte şi apărută la Ed. Nemira, în 2012) îl
citează pe Harnack, un clasic în studiile bizantine
de la începutul secolului trecut, ce afirmase, într‑o
lucrare de referinţă, că „Biserica Răsăriteană nu
apare ca o creaţie creştină cu înveliş grecesc, ci ca
o creaţie grecească cu înveliş creştin”.
Chestiunea „creaţiei şi a învelişului” în materie
de credinţă, mai cu seamă pentru Răsăritul
creştin, a fost trecută cam uşor cu vederea cu toate
că aparţine unei teme fundamentale. Folosindu‑se
de revelaţie ca temei, grecii au reuşit, cu timpul,
să monopolozeze „bolta simbolică” creştină şi, de
asemenea, printr‑o subtilă conivenţă cu autoritatea
imperială, să creeze şi să administreze întocmirile
de ritual care să susţină, pe viu, simbolurile de
credinţă. Şi nu numai. Rămâne de văzut dacă se
va dori lămurită această împletire de durată între
„interesele laice şi lumea credinţei creştine” din
vremea Imperiului Roman de Răsărit şi până în
zilele noastre. În Ortodoxie, cel puţin, o astfel de
interogare pare mai mult decât necesară pentru a
fi mai bine înţelese unele aspecte mai sensibile ce
sunt pliate, cu o dibăcie tipic grecească, pe fondul
acoperitor al Tradiţiei. Mai ales cele privitoare la
„sistema ritului” sau la cea „a rânduirilor ierarhice”,
cu tot „instrumentarul” aferent acestora.
Pe plaiurile noastre, n‑am întâlnit, până acum,
vreo poziţionare marcantă despre simbioza dintre
„religiozitatea creştină românească” şi „perspectiva
practică a ortodoxiei instituţionalizate” de sorginte
grecească, in extenso. Dincolo de aparenţe, această
195
Toma Pirău
departajare poate aduce suficiente lămuriri

despre problematica delicată a „creştinismului
bisericesc”de pe la noi sau de aiurea.
Unii ar spune că nu este exclusă, în acest caz,
o variantă specifică de „pseudomorfism cultural”,
dacă religia ar fi asimilată cu o formă de manifestare
asimilabilă vieţii spirituale. Dintr‑o „metropolă”,
cu un prestigiu multiplu articulat, „periferia” a
preluat „moduri de a fi şi a face” pentru a intra, şi
ea, în rând cu lumea... O imitaţie în toată regula,
de care nu e confortabil să se amintească prea des.
Despre o asemenea teorie, un Nechifor Crainic ar
fi spus, probabil, vorbe tare grele... Şi, totuşi...
196
Capitolul 2
Itinerariu ioanic: Legatio ad invia!
Cu această evanghelie, care nu e sinoptică,

se intră într‑un alt lăcaş al Vestirii Bune. Unul
care, într‑un mod aparte, lucrează în manieră
preponderent teologică. Cu alte cuvinte, Sfântul
Evanghelist Ioan descoperă creştinilor, în scrierea
sa, ce anume se cade să creadă aceştia despre
Dumnezeu.
Chiar din primele rânduri, Evanghelia după
Ioan desluşeşte calea de urmat în această privinţă.
La început, Cuvântul era împreună cu Tatăl. Toate
s‑au plămădit prin Cuvânt. Doar prin Acesta, orice
creatură deprinde rânduiala Timpului. Şi numai
prin Cuvânt, după cele ce ne sunt descoperite de
Ioan, putem afla ceva despre Tatăl întrucât pe
Acesta din urmă nimeni nu L‑a văzut, în afară de
Fiul.
„Cuvântul” din această evanghelie nu este
Logos‑ul filosofiei greceşti, raţiunea de a fi
a fiinţării. Aici, orizontul filosofiei nu are ce
căuta. Cuvântul avut în vedere de Sf. Apostol şi
Evanghelist Ioan este „Fiul lui Dumnezeu”, situare
prin care se constituie temeiul relaţiei personale
de Iubire între Tată şi Fiu. Este evident că Iubirea
nu se poate manifesta între presupuse esenţe,
după cum ar fi tentată să speculeze înţelepciunea
197
Toma Pirău
veacului. Ceea ce n‑are cum să aibă loc între esenţe

e îngăduit între persoane, purtătoare de viaţă şi
voinţă.
Nu încape îndoială că cele consemnate în
această evanghelie vin să afirme cu tărie natura
divină a Fiului lui Dumnezeu, despre care, în
vremea în care aceasta a fost scrisă, au fost ridicate
fel de fel de îndoieli. Această replică inspirată
de Sf. Duh, despre natura de o Fiinţă a Fiului cu
Tatăl, a venit ca o poziţionare complementară,
după cum s‑a afirmat în timp, la învăţăturile
şi naraţiunile mai accesibile din celelalte trei
evanghelii sinoptice, aşa cum au fost numite, din
pricina asemănărilor, cele după Marcu, Matei şi
Luca. În plus, însă, e de menţionat că cele faptuite
de Domnul Iisus, şi consemnate ca atare de Sf.
Evanghelist Ioan, sunt localizate, aproape integral,
în Ierusalim, pe câtă vreme celelalte evanghelii se
referă doar la fapte săvârşite de Domnul mai mult
în afara Ierusalimului.
Faţă de astfel de scrieri, lectura se poate derula
în două feluri. În primul rând, se poate face o
„lectură devoţională”. Mai apoi, cu alte rosturi, se
poate desfăşura o „lectură cu scopuri exegetice”.
Funcţie de perspectiva adoptată, se apelează sau nu
la hermeneutică; se acceptă sau nu o interpretare
slobodă a textelor citite sau studiate; se acceptă sau
nu, ca sprijin pentru înţelegerea potrivită a textului,
o perspectivă de ansamblu; sau se lucrează „după
literă”, lăsând înţelegerea să caute sensul textelor
fără a se avea în vedere o anumită contextualizare
cultural‑istorică a scriiturii evanghelice.
198
Evanghelistul Ioan urmăreşte o ţintă foarte

clară:să afirme şi să întărească, în tot ceea ce
întreprinde, natura divină a Fiului, aidoma cu
cea a Tatălui. Cineva a remarcat „modalitatea
simfonică” de alcătuire a textului, în care toate
sunt orânduite, ca o perspectivă focalizată, pentru
însoţirea temei principale de slavă şi de înălţare a
Cuvântului aflat la Tatăl, deci de o Fiinţă cu Acesta,
chiar înainte de veci... Prin veacul al V‑lea d. Hr.,
Chiril al Alexandriei a folosit această Evanghelie
după Ioan ca pe un îndrumar practic pentru a‑i
înfrunta şi combate pe arieni, creştinii eretici ce‑L
socoteaupe Iisus Hristos doar o creatură.
La Sinodul ecumenic de la Efes, din anul 431
d. Hr., s‑a hotărât că Cel ce S‑a născut din Sfânta
Fecioară, contrar a ceea ce susţineau şi nestorienii,
„... este Fiul lui Dumnezeu ca om, nu un om
deosebit de Fiul lui Dumnezeu” (Sfântul Chiril al
Alexandriei – „Comentariula Evanghelia Sfântului
Ioan”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 7).
Tot la acest sinod, prezidat de Sf. Chiril şi asimilat
de Istoria bisericii ca al treilea sinod ecumenic,
a fost consacratşi termenul de „Născătoare de
Dumnezeu” (Theotokos) pentru Sfânta Fecioară
Maria.
În acest context, ne apare ca vădită intenţia
covârşitor teologică pe care Sfântul Evanghelist
Ioan‑„Apostolul Iubirii”‑ o urmează în cele ce i‑au
fost insuflate de Sf. Duh. Veacul aflat la începutul
erei creştine, ca şi cele imediat următoare, prin
astfel de învăţături, au avut parte de roadele
199
Toma Pirău
minunate a ceea ce s‑a numit „luminare prin

cunoştinţă”. Credinţa „întru Hristos”începuse să
prindă şi altfel de puteri... Nevăzutul, ca să nu
ducă la ispite, avea nevoie de dogme ca viaţa de
aer şi lumină...
Prin Cuvânt, s‑au făcut toate, văzute şi nevăzute.

Nimic nu rămâne în afara puterii Cuvântului. Şi,
extrem de important, „Viaţa era într‑Însul” şi „...
viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4). Iată cum
Apostolul Iubirii aduce aproape de noi un înţeles
mai cuprinzător al vieţii, diferit de cel cu care
suntem, de obicei, familiarizaţi. Viaţa izvodită de
Cuvânt este „lumina oamenilor” pentru că nu are
de‑a face cu cele ale lumii, nici cu cele cotidiene
ale banalei existenţe biologice. Logosul este sălaş
şi izvor al vieţii. De la Acesta provine rostul a
toate, fapt care susţine chemarea acestora spre
cele ale dumnezeirii. Lumina ce vine din Lumină
se revarsă în lume în chip de persoană, singura
ipostază compatibilă cu „haina”înrudită a iubirii.
Ioan Botezătorul, după rânduială de‑Sus, a
mărturisit despre Lumină. Şi, totuşi, Cuvântul nu
a fost recunoscut de cei mai mulţi. Mai mult, nu
puţini I‑au fost chiar ostili: „Întru ale Sale a venit,
dar ai Săi nu L‑au primit” (Ioan 1, 11). Prin „ai
Săi”, cu siguranţă, se înţelege ca fiind cei de acelaşi
neam, respectiv iudeii. Urechile acestora au rămas
surde la mărturisirea lui Ioan Botezătorul, nefiind,
pesemne, pregătite pentru o astfel de descoperire
minunată. Cei puţini, însă, care au primit Cuvântul
200
şi au crezut în numele Lui au parte de o putere

prin mijlocirea căreia sunt în stare „să devină fii
ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Îndumnezeirea
prin credinţă e o lucrare mai presus de înţelegerea
omenească. „Aluatul” care se modelează pe calea
acestei „filiaţii luminoase” are părtăşie de taină,
apropiată cumva de cea primită de la Tatăl de Cel
ce se bucură de plinătate, „de har şi de adevăr”
(Ioan 1, 14).
Iudeii, preocupaţi de venirea unui Mesia, îl
întreabă pe Ioan Botezătorul despre rostul şi numele
său. Bănuiau că acesta ar putea fi Hristosul aşteptat
de ei pentru a‑i izbăvi de necazurile cele multe ce
s‑au abătut asupra neamului lor. Răspunsul dat de
profet a fost fără vreo umbră de îndoială:glasul său
era doar unul pregătitor pentru Cel ce‑i urmează şi
care S‑a plinit înainte de vreme. Neştiut de nimeni,
Acesta se afla printre iudei, despre care Ioan va
vorbi ca despre „... Mielul lui Dumnezeu, Cel ce
ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).
Tot lui Ioan Botezătorul, ca profet, i se descoperă,
de către Cel ce l‑a trimis să boteze cu apă, însemnul
după care Îl poate recunoaşte pe Cel neştiut:
„Cel peste care vei vedea Duhul pogorându‑Se şi
rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu
Duh Sfânt” (Ioan 1, 33). Cel astfel înştiinţat, a văzut
Duhul pogorându‑Se din cer, „ca un porumbel”, şi
cum Acesta a rămas deasupra lui Iisus pe când se
afla în apele Iordanului pentru a fi botezat...
Cu firea sa năvalnică, Botezătorul Domnului
cuprinde această taină în sufletul său şi nu ezită
să rostească în stilul său direct: „Şi eu am văzut şi
201
Toma Pirău
am mărturisit că acesta este Fiul lui Dumnezeu”

(Ioan 1, 34). Mărturia sa vie despre Iisus, ca Fiu al
lui Dumnezeu, nu va fi uitată în veci...
Iordanul, cu apa sa repede şi cu valea plină de
viaţă, e un loc binecuvântat. Cu o aşa privelişte,
arătarea Treimii s‑a săvârşit fără echivoc şi,
totuşi, tainic. Înţelesul teologic al Evangheliei
după Ioan transpare chiar de la început. Fiul este
de‑o Fiinţă cu Tatăl. Duhul pogoară de la Tatăl
şi conlucrează la recunoaşterea Fiului. Treimea
a fost văzută de către Ioan Botezătorul, profetul
ales să mărturisească trecerea în altă „ogradă de
credinţă”... Pentru cei prea ataşaţi de tradiţie şi de
Legământul cel Vechi, ca şi pentru alţii, cu o minte
„mai prăfuită”, această evanghelie a fost şi este o
adevărată „piatră de încercare”. Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan, „ucenicul cel iubit” de Domnul,
a avut parte, după toate indiciile, de un dar de
învăţătură cu totul special...
De se apropie cineva de acesta fără cele necesare,
ar putea să aibă parte de o minte care, după cum
s‑a spus în vechime, „va ieşi din tâţâni din pricina
priveliştilor”ce‑i vor răsări pe cale....
Ioan Botezătorul pare a fi mesagerul unor taine

necunoscute până la el. Prin cele rostite de acesta,
cei ce ucenicesc la „botezul pocăinţei” află despre
Mesia, despre care vorbesc Legea lui Moise şi
profeţii lui Israel. De fapt, despre Iisus, fiul lui Iosif
din Nazaret...
202
Pe Acesta, profetul Îl numeşte „Mielul lui

Dumnezeu”. La auzul unei asemenea numiri, doi
dintre ucenicii Botezătorului L‑au urmat pe Iisus
fără să ezite nici măcar o clipă. Începătorii „turmei
mici” au fost Andrei şi încă un ucenic, la care nu i
se pomeneşte numele, însă nu este exclus ca chiar
Evanghelistul Ioan să fi fost acela. Primii paşi s‑au
urnit...
Ajuns acasă, Andrei i‑a povestit lui Petru,
fratele său, că L‑a găsit pe Mesia „ce se tâlcuieşte
Hristos” (Ioan 1, 41). Petru, la aflarea veştii adusă
de Andrei, se înfăţişează şi el Domnului, care, pe
loc, îi dă un nume nou, pe potriva firii şi rostului
nou de viaţă: „<<Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te
vei numi Chefa>> ‑ce se tâlcuieşte :Petru” (Ioan 1,
42). Tâlcuirea este în greacă. Numele nou este în
aramaică. Cu acelaşi înţeles‑ cel de„piatră”.
Lui Filip, tot în Galileea, Iisus i‑a zis simplu
„Urmează‑Mi!”, poate şi pentru că era din Betsaida,
cetatea lui Andrei şi Petru, deci, destul de probabil,
se cunoştea bine cu aceştia. Filip, la rândul lui, l‑a
găsit pe Natanael, căruia nu prea îi venea a crede
că Iisus putea fi Mesia, cel din Scripturi, dat fiind
că provenea din Nazaret. Întrebarea‑judecată a
lui Natanael vine iute şi răscolitor: „Din Nazaret
poate ieşi ceva bun?” (Ioan 1, 46).
Îndoiala lui Natanael, israelitul fără vicleşug,
se risipeşte repede după ce Iisus îi dezvăluie un
lucru de taină săvârşit de către întrebător, pentru
care romanii nu l‑ar fi iertat defel. Cele consemnate
în evanghelie de către Ioan nu sunt prea limpezi
în legătură cu „lucrul tăinuit” de care se temea
203
Toma Pirău
Natanael, cunoscut totuşi de către Iisus: „Mai

înainte ca Filip să te fi chemat, te‑am văzut când
erai sub smochin”‑îi spuse Iisus. La auzirea acestor
cuvinte, Natanael răspunde aproape ca un suspin:
„Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Regele
lui Israel” (Ioan 1, 48‑49). Ce să fi stârnit, oare, o
aşa mirare? Unii exegeţi ai Scripturii au susţinut
că Natanael era zelot, deci luptător înverşunat
împotriva ocupaţiei romane a Iudeii, şi că luase
parte la o întâlnire secretă cu alţi ortaci, tot zeloţi.
Cum Iisus i‑a vorbit despre ceva de taină, ştiut
de foarte puţini, Natanael recunoaşte „semnul”
consacrat de tradiţia iudaică pentru izbăvitorul lui
Israel. Acesta e văzut în dublă ipostază, ca „Fiu al
lui Dumnezeu” şi ca „Regele lui Israel”.
Dezvăluirea micului secret al lui Natanael
este un gest ce poate fi asimilat cu o „descoperire
iniţiatică”, de care vor avea parte toţi cei ce se vor
afla în preajma lui Iisus pe tot parcursul Lucrării
Sale. Până în acest moment, au fost aleşi de către
Domnul Andrei, Petru, Filip şi Natanael, la
care se adaugă şi naratorul, respectiv Ioan, care,
după obiceiul ştiut, nu‑şi consemnează niciodată
propriul nume. Cu toţii, sunt cinci, ca şi cum s‑ar
fi lucrat sub semnul pentagramei, o configuraţie,
în simbolistica iudaică, purtătoare de mister. Chiar
Iisus li se adresează vizând, desigur, o mare taină
ce începe a‑şi arăta priveliştea: „Adevăr, adevăr vă
spun:De acum veţi vedea cerul deschizându‑se
şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu‑se şi
pogorându‑se peste Fiul Omului!” (Ioan 1, 51).
O însoţire de gând între „cinci”‑numărul de
204
început al ucenicilor‑şi „Fiul Omului” nu se poate

exclude. Simbolul pentagramei, precum se ştie,
trimite la forma umană individuală, ilustrată
de către cabalişti prin steaua cu cinci colţuri. Iar
gnosticii, după o viziune mai specială, asociază
înţelesul sintagmei „Fiul Omului” cu o realitate
prototipică ce diferă substanţial de perspectiva
consacrată de textele vechi. Cele rostite acum de
Iisus despre deschiderea cerurilor şi despre cum
îngerii lui Dumnezeu se suie şi se pogoară „peste
Fiul Omului” trimit, în mod explicit, la o „referinţă
celestă”, despre care nu se prea vorbeşte pentru a
nu da apă la moară unor dezlegări diferite de cele
stabilite prin concilii.
La o lectură devoţională, astfel de conotaţii sunt
ca şi inexistente. La una exegetică, „bolta simbolică”
nu e tot aşa de cuminte şi îşi arată farmecul unui
„buchet de înţelesuri”, pe măsura misterului pe
care încearcă să‑l cerceteze. „Cununarea” dintre
cer şi pământ, în prezenţa îngerilor lui Dumnezeu,
nu se încadrează doar ca o „exprimare frumoasă”,
ca să impresioneze, ci ca o mostră de cosmografie,
în care se cuprinde o revelaţie tainică. Prin
atenţionarea „Adevăr, adevăr vă spun... ”, Domnul
Iisus a arătat ucenicilor că spusele Sale sunt cu mult
mai mult decât ceea ce par la simpla lor auzire...
Dintre cei apropiaţi familiei lui Iisus, în Cana

Galileii, doi tineri se căsătoresc. La nuntă, a
fost chemat şi Iisus, împreună cu ucenicii Săi.
205
Toma Pirău
Evanghelistul Ioan a consemnat, oarecum neutru,

că „... şi mama lui Iisus era acolo” (Ioan 2, 1).
Despre nuntaşi, nu aflăm nimic important.
Prezenţa ucenicilor Domnului, însă, ar putea să ne
îndrume gândul spre o anume afinitate de credinţă
între aceştia şi ceilalţi comeseni. Poate chiar şi cu
mirii şi cu familiile acestora. Oricum, la ospăţ nu
erau puţini oameni. Cu toţii, au venit la nuntă ca să
fie alături de miri şi să participe la bucuria firească
a întemeierii unei noi familii. Despre tinerii care
făceau nunta, nu aflăm cine ştie ce. Doar firave
informaţii contextuale.
La un moment dat, cineva de‑al casei vede că
vinul s‑a terminat. De ar fi aflat şi nuntaşii că nu
mai au vin, cu siguranţă bucuria lor exuberantă
ar fi avut de suferit. Nunta ar fi putut să aibă
parte de o „umbră întristătoare”. Nu se cădea să
apară astfel de sentimente la un eveniment croit
numai din bucurie. Mama lui Iisus, mai apropiată,
probabil, de familiile mirilor, află repede despre
terminarea neavenită a vinului pentru nuntaşi.
După un imbold tainic al inimii, se apropie de
Iisus şi Îi spune: „Nu mai au vin... ” (Ioan 2, 3).
Pauza de după cele câteva cuvinte, ca subânţeles,
indică faptul că ea „ştia” că Iisus putea să le vină
în ajutor mirilor. Şi, totuşi, Acesta răspunde altfel
decât se aşteptase maica Sa. O undă de nelinişte
părea a fi cuprinsă în răspuns:„Ce ne priveşte,
femeie, pe Mine şi pe tine? Ceasul Meu încă n‑a
venit” (Ioan, 2, 4). Dincolo distanţarea aparentă
a cuvintelor, care ar fi putut stărni sentimente
mai puţin cordiale, mama lui Iisus a înţeles cu
206
inima ceea ce trebuia şi le spune slujitorilor să fie

ascultători la ceea ce vor auzi de la Iisus: „Orice vă
spune El, faceţi !” (Ioan 2, 5).
Prin urmare, slujitorii au umplut cu apă şase
vase mari de piatră. Apoi, la îndemnul lui Iisus,
au luat apa cu nişte vase mai mici şi, cu acestea,
s‑au înfăţişat nunului. Când acesta a gustat dintr‑o
cană, a constatat, cu mare mirare, că i s‑a adus un
vin cu mult mai bun decât cel ce fusese servit la
masă până acum. În clipa următoare, l‑a chemat
pe mire şi i‑a zis admirativ: „Orice om pune întâi
vinul cel bun şi, când nuntaşii se ameţesc, pe cel
slab ; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum
(Ioan 2, 10).
„Vinul cel bun” de la nunta din Cana Galileii a
însoţit un bun început de viaţă, familia cea nouă
a tinerilor. Nuntaşii au avut parte de vinul mai
gustos după ce n‑au mai avut din cel mai dinainte.
Bucuria lor a sporit după ce au ieşit din obişnuit
şi s‑au îndepărtat de cele trecute. „Slujitorii
nenumiţi” au luat parte, tot întru mirare, la toată
trecerea minunată de la apă la vin. Aceşti „martori
anonimi” cunoşteau, desigur, fiecare pas al
săvârşirii minunii, fără să fi priceput, însă, puterea
care a lucrat de la început până la sfârşit. Ucenicii,
ca şi nuntaşii ceilalţi, doar au băut din vinul de la
urmă, fără să fi ştiut povestea acestuia. Nici mirii,
nici nunul n‑au cunoscut, de fapt, ce se întâmplase,
doar s‑au bucurat de darul ce le fusese oferit de
către Domnul, la rugămintea mamei Sale. Pe când
o întristare fusese prin preajma tuturor....
207
Toma Pirău
La nunta din Cana Galileii, Iisus a săvârşit,

îmbiat de cineva foarte apropiat, prima minune.
După aceasta, întru slava Sa, vor urma şi altele.
Prin mijlocirea acestora, se izvodeşte credinţă în
inimile celor ce privesc sau aud. Ucenicii, când
au văzut şi gustat „vinul minunat”, după cum
s‑a scris, au trecut şi ei printr‑o asemenea trăire
specială faţă de Iisus: „.... şi au crezut într‑Însul
ucenicii Săi” (Ioan 2, 11). Metamorfoza apei în vin,
să recunoaştem, nu poate fi străină de taina ce
se va regăsi în mistica Sf. Euharistii din ritualul
liturgic de mai târziu.
Nu peste mult timp de la cele petrecute tainic
în Galileea, în apropierea Paştilor iudeilor, Iisus
„s‑a suit la Ierusalim” ca să se închine la Templu.
După tradiţie, acum şi aici, veniseră israeliţi de
peste tot locul. În incinta acestui loc de închinare,
erau foarte vizibili şi cei ce vindeau animale
pentru jertfă –boi, oi sau porumbei‑, ca şi cei care
se îndeletniceau cu schimbarea banilor necesari
pentru plata diverselor servicii religioase. Cum
toată această negustorie nu se potrivea cu sfinţenia
locului, Iisus se supără pe aceşti mijlocitori şi
„cu un bici din ştreanguri, i‑a scos pe toţi din
templu”; schimbătorilor de bani, „le‑a vărsat banii
şi le‑a răsturnat mesele”. Până şi negustorilor de
porumbei le‑a zis: „Luaţi astea de aici!Nu faceţi
casa Tatălui Meu casă de neguţătorie!” (Ioan 2,
14‑16).
Din această pornire a lui Iisus pentru înlăturarea
neorânduielilor de la Templu, se descoperă,
în puţine cuvinte, o realitate de importanţă
208
covârşitoare. Cum Templul, locul cel mai sfânt din

Ierusalim, este numit de către Iisus „casa Tatălui
Meu”, se impune de la sine originea Sa divină şi
statutul neîndoielnic de Fiu al lui Dumnezeu.
Cei din neamul Său, pe atunci, nu au fost în
stare să înţeleagă rostul celor se petreceau chiar
sub ochiilor. Mai mult de atât, cereau semne în
plus pentru a accepta ceea ce ţinea de evidenţă.
Cum s‑a spus demult, acesta era un „neam tare de
cerbice”, sortit să tot ceară „semne şi minuni” ca să
creadă. La insistenţele agasante ale iudeilor veniţi
la Templu, Iisus încearcă, încă o dată, să‑i apropie
de taina ce se va împlini peste puţină vreme şi le
spune în duh profetic: „Dărâmaţi templul acesta
şi‑n trei zile îl voi ridica” (Ioan 2, 19). Cuvintele
Acestuia au fost primite cu neîncredere, poate şi
cu o rea voinţă stârnită de neînţelegere. Ei credeau
că Iisus vorbea despre dărâmarea şi ridicarea din
nou a lăcaşului sfânt din Ierusalim şi nu puteau
accepta că un om ar fi în stare să facă aşa ceva
în doar trei zile. În schimb, Acesta spusese ceva
tainic, „El le vorbea de templul Său” (Ioan 2, 21).
Despre „minunea minunilor”, despre moartea şi
învierea Sa...
Iudeii au avut parte şi de alte lucrări minunate
pe care Iisus le‑a adus chiar sub ochii celor aflaţi
la Templu de sărbătoarea Paştilor. Inimile unor
privitori au fost mişcate de cele văzute şi „au crezut
întru numele Lui”. Iisus, însă, „... nu se încredea în
ei, pentru că‑i cunoştea pe toţi şi nu avea nevoie să‑i
dea cineva mărturie despre om, fiindcă El însuşi
cunoştea ce era în om (Ioan 2, 23‑25). Orice făptură,
209
Toma Pirău
inclusiv omul, a dobândit fiinţă prin Cuvânt, ceea

ce se însoţeşte cu un alt fel de cunoaştere, una de
tip fiinţial, cu totul diferită de cea primită în mod
obişnuit, cu simţurile şi cu mintea. „Cunoaşterea
în Duh” nu este mijlocită de altceva, fiind expresia
uniunii dintre spirit şi materie. Prinde însăşi „firea
fiinţării” pentru orice manifestare existenţială.
Prin „Duh”, iată, se purcede la „Adevăr”, ca la ceva
aflat în „fiinţa făpturilor”, nu ca la un artefact al
„combinatoricii raţionale”.
Sfântul evanghelist Ioan, şi de această dată, ne
dezvăluie, de fapt, o altă modalitate de cunoaştere
a lumii şi a oamenilor, ilustrată de Domnul Iisus
ca „fapt de viaţă”. Cei ce vor primi darul acestei
„Cruci a cunoaşterii originare” se vor afla în
„lumea tainică” a coincidenţei între contrarii şi vor
putea să ia parte la rânduirea minunată ce duce
dincolo de fire. „Chipul minunii” devine „chip al
lumii”. De acum, se trece în timpul şi locul ce se
vor înfrăţi cu „un pământ nou” şi „un cer nou”,
unde se vieţuieşte numai în „Duh şi Adevăr”....
5
Unul dintre fruntaşii iudeilor, ce purta numele

de Nicodim şi era fariseu, a venit noaptea la Iisus
ca să afle mai multe despre Învăţătura Acestuia.
Venind pe întuneric, mai cu fereală, se poate
deduce că se temea să nu fie văzut de consângenii
săi. Cum, de asemenea, „întunericul nopţii” ar
putea să sugereze o stare difuză de cunoaştere şi
simţire, nelămurită fiinţial.
210
Ca învăţător al Legii, deci bun cunoscător

al acesteia, fariseul Nicodim a fost mişcat de
cele aflate despre Iisus şi a simţit nevoia unei
lămuriri mai amănunţite din partea Acestuia.
La rugămintea fariseului Nicodim, Domnul îi
tălmăceşte Învăţătura cea nouă spunând, de
fiecare dată, „Adevăr, adevăr îţi spun... ”, ceea ce
însemna că cele afirmate trebuiau luate aşa cum
au fost auzite, fără iscodiri, în stil iudaic, asupra
înţelesului lor lucrător. Miezul îndrumării lui
Iisus vine taman la începutul acesteia: „Adevăr,
adevăr îţi spun:de nu se va naşte cineva de sus, nu
va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan
3, 3). Toate celelalte ale vieţii derivă din această
începătură întemeietoare. Naşterea „de sus”, de
care ne putem bucura chiar din viaţa aceasta,
aflăm că se poate urni „din apă şi din Duh”, ce ne
va înlesni nu numai vederea „locului de Lumină”,
ci chiar intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan
3, 5). Botezul despre care Iisus îi vorbeşte lui
Nicodim trece dincolo de cele ştiute până acum şi
trimite la alte zări, de altă natură: „Ce este născut
din trup, trup este ; şi ce esta născut din Duh, duh
este” (Ioan 3, 6). Duhul, însă, „suflă unde vrea”,
ca vântul, dar nu putem şti „de unde vine şi nici
unde se duce”; la fel stau lucrurile şi „cu tot cel
ce e născut de Duhul” (Ioan 3, 6‑7). Ce izvodeşte
Duhul întruchipează o „lume tainică”, despre care
nu putem afla mare lucru doar prin înfăţişările ce
sunt îngăduite firii noastre.
Desigur, Nicodim are mari dificultăţi în a
înţelege cele ce‑i sunt descoperite de către Iisus.
211
Toma Pirău
Era prea ataşat de tradiţiile Legii vechi, mult

orientate spre „aici şi acum”. Vestea‑cea‑Bună
cere un alt „tărâm sufletesc”, apt să primească
Învăţătura mântuitoare ce vine prin Iisus: „Dacă
pe cele pământeşti vi le‑am spus şi nu credeţi,
cum veţi crede de vi le vom spune pe cele cereşti?”
(Ioan 3, 12).
Ceea ce se alătură la „cele cereşti” nu poate
fi separat de suirea şi pogorârea Fiului Omului,
despre care Iisus spune că„este în cer”. Înălţarea
Acestuia se va asemăna cu ceea ce a făptuit Moise
în vechime: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele
în pustie, tot aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,
pentru ca tot cel ce crede într‑Însul să nu piară, ci
să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 13‑14).
„Fiul Omului” este tot una cu „Fiul lui
Dumnezeu”. Pe Acesta, Tatăl L‑a jertfit din marea
Sa dragoste pentru lume, „pentru ca tot cel crede
într‑Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”
(Ioan 3, 16). Fiul a fost trimis ca să mântuiască
lumea, nu să o judece. Fiecare se poate mântui prin
credinţa în numele Celui Unul – Născut, Fiul lui
Dumnezeu, aducătorul de Lumină asupra lumii.
Din porniri rele, însă, oamenii se simt atraşi mai
mult spre întuneric. Adevărul „vine pe Lumină”.
Răul e prieten cu întunericul, ca să‑şi ascundă
făptuirile. Binele şi Răul, antagonice prin natura
lor, pun în mişcare, totuşi, cumpăna lumii...
Sfântul Evanghelist Ioan aminteşte şi despre
ritualul purificator al botezului săvârşit de Însuşi
Domnul. În ţinutul Iudeii, de faţă cu ucenicii Săi şi cu
alţi oameni de‑ai locului. Când i s‑a povestit despre
212
„botezul lui Iisus”, Ioan Botezătorul recunoaşte,

din nou, că el este doar „prietenul mirelui”, trimis
înaintea Lui, care se bucură de ceea ce va fi să fie.
Ascultătorii lui Ioan, ucenici de‑ai săi, nu sunt prea
lămuriţi de cele auzite de la îndrumătorul lor. Din
această pricină, cel din urmă rosteşte răspicat, ca să
fie pe înţelesul tuturor: „Acela trebuie să crească,
iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30). Şi continuă să
zică: „Cel ce vine din cer este deasupra tuturor”,
căci pe Acesta „L‑a trimis Dumnezeu” şi„grăieşte
cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnzeu nu
dă Duhul cu măsură” (Ioan 3, 31‑35). Altfel spus,
Trimisul poartă pecetea de Fiinţă a Tatălui, se află
în acelaşi orizont de Fiinţă cu Acesta. Tatăl şi Fiul
sunt „de‑o Fiinţă”, toate de pe lume sunt date de
Tatăl prin mâna Fiului, pe temeiul unei legături
personale nutrite de Iubire: „Tatăl Îl iubeşte pe Fiul
şi pe toate le‑a dat în mâna Lui” (Ioan 3, 35). Viaţa
veşnică, prin urmare, e dăruită prin credinţa în
Fiul. A‑I urma Pilda şi Învăţătura te rânduieşte pe
drumul Vieţii.
Curăţirea rituală prin botez este un „bun
început de viaţă”, fără de care nu ne e îngăduit a
urca treptele scării ce duc la taina celor ce se află în
„cuvintele lui Dumnezeu”...
Când Avraam, primul patriarh al poporului lui
Israel, a vrut să se roage, o voce S‑a auzit, în cugetul
său, care i‑a grăit pe înţeles: „Priveşte la cer... ”.
Mai apoi, şi orficii se vor preocupa îndeaproape de
cele trebuincioase, ca purificare, pentru salvarea
sufletului nemuritor...
213
Toma Pirău
La Iisus, veneau tot mai mulţi doritori să‑I

asculte cuvintele şi pentru a fi botezaţi. Sfântul
Evanghelist Ioan relatează că iudeii se arătau
receptivi la botez „deşi Iisus Însuşi nu boteza, ci
ucenicii Săi” (Ioan 4, 2). Fariseii, ni se spune, nu
vedeau cu ochi buni astfel de fapte. Prin urmare,
Iisus şi ucenicii Săi părăsesc Iudeea şi revin în
Galileea. Vrând‑nevrând, se trece prin Samaria.
La fântâna lui Iacob, Iisus Îşi dezvăluie taina unei
femei din cetatea Sihar, venită la fântână să ia apă.
Mirată peste poate că un iudeu îi ceruse nişte
apă ca să‑şi astâmpere setea, femeia din Samaria,
aparţinătoare de un neam dispreţuit de iudei,
devine, de una singură, martora dezvăluirii de
taină făcute de Iisus. Aparent fără o motivaţie
explicită, Acesta îi vorbeşte femeii samaritence
despre natura originii Sale: „Dacă ai fi cunoscut
darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care‑ţi zice:
Dă‑mi să beau!, tu ai fi cerut de la El, şi El ţi‑ar fi
dat apă vie” (Ioan 4, 10). Aflăm, iată, despre faptul
că primul pas spre taina de credinţă are ca temei
cunoaşterea „darului lui Dumnezeu”. Prin dar,
desigur, se descoperă Harul... „Apa vie”, despre
care a aflat samariteanca de la fântână, potoleşte un
alt fel de sete. Una de natură nematerialnică. Duhul
însetat nu are ancoră trupească. Cu apa fântânii, se
stinge doar setea cărnii, odraslă a vremelniciei. În
schimb, apa purtătoare de Duh, după cum a grăit
Domnul, trece peste ograda obişnuită a timpului:
„... cel ce va bea din apa pe care Eu i‑o voi da nu
214
va mai înseta în veac, că apa pe care i‑o voi da Eu

se face într‑însul izvor de apă săltătoare spre viaţa
veşnică” (Ioan 4, 14).
Auzindu‑L pe Iisus vorbind despre o astfel de
apă, femeia de la fântână şi‑a exprimat dorinţa
ardentă de a avea parte, şi ea, de aceasta. Astfel, i
se spune că doar iudeii se închină la ceea ce ştiu,
din care pricină mântuirea nu poate surveni decât
de la ei. Cei care, însă, se închină la ceea ce nu ştiu,
ca samarinenii aduşi de aiurea, sunt tare departe
de „adevăraţii închinători”. Pentru cei din urmă,
ceasul cel bun a şi sosit, deci „acum este”, şi, ca
atare, „se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr...
Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie
ca‑n duh şi‑n adevăr să I se închine” (Ioan 4, 23‑24).
Prinsă fiind de cele primite de la Iisus, femeia
din Samaria izvodeşte şi exprimă gândul despre
venirea lui „Mesia care se cheamă Hristos”,
prin care se vor lumina toate, oricât de multe şi
minunate ar fi acestea. După ce a ascultat‑o în
linişte, Iisus rosteşte: „Eu sunt, Cel care‑ţi grăieşte”
(Ioan 4, 25‑26).
Apoi, se reîntâlneşte cu ucenicii Săi, tocmai
reveniţi din cetatea de unde au procurat ceva
merinde. Locuitorii acestei cetăţi au fost înştiinţaţi
de femeia de la fântână despre cele rostite de Iisus
şi, la incheierea relatării, aceasta le adresează
întrebarea tulburătoare: „Nu cumva acesta este
Hristosul?” (Ioan 4, 29). Impresionaţi de ceea ce
aflaseră despre Iisus, samarinenii din cetatea Sihar
au venit, în număr mare, să‑L vadă şi ei, fără a fi
cârcotaşi câtuşi de puţin.
215
Toma Pirău
La rândul lor, şi ucenicii Domnului au parte

de o descoperire asemănătoare cu cea făcută
samaritencei. Trecând peste îndemnul lor de a
mânca din bucatele aduse din cetatea apropiată a
Siharului, Iisus le răspunde prin cuvinte de taină:
„Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi...
Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M‑a trimis
şi să‑I împlinesc lucrarea” (Ioan 4, 32‑34). Lucrarea
Tatălui nu se iveşte din întâmplare. Momentul,
desigur, este sorocit prin împliniri ale firii.
Cuvintele Domnului, şi din acest punct de vedere,
par a spune mult mai multe: „Ridicaţi‑vă ochii
şi priviţi holdele, care sunt albe pentru seceriş”
(Ioan 4, 35). De acesta, ca de un întreg tainic, se
vor bucura împreună semănătorul şi secerătorul.
Aici, în Samaria, ucenicii sunt secerători la ceea
ce a fost semănat de către altcineva. Unii exegeţi
au opinat că acel „altul”, despre care se aminteşte
în Evanghelia după Ioan, nu poate fi decât Ioan
Botezătorul, care ar fi fost şi prin aceste locuri ca
să propovăduiască despre botez şi pocăinţă...
Ucenicii Îl ascultă pe Iisus în tăcere. Cuvintele
Acestuia despre „seceriş” au un înţeles cu
reverberaţii multiple: „... se adevereşte cuvântul că
altul e semănătorul şi altul secerătorul. Eu v‑am
trimis să seceraţi unde nu voi v‑aţi ostenit; alţii
s‑au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor” (Ioan
4, 37‑38). Să fie, oare, vorba doar despre „secerişul”
din Samaria ?.....
Samarinenii, pe un val aparte de simţire
şi mulţi la număr, L‑au rugat pe Iisus să mai
zăbovească în cetatea lor. S‑au bucurat ca să‑I
216
asculte cuvintele. Inimile acestora au vibrat de

credinţă şi au mărturisit‑o ca atare: „... noi înşine
am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Hristos,
Mântuitorul lumii” (Ioan 4, 42). Firul urmat de
aceştia merită cercetat cu gândul: samariteanca
Îl află pe Iisus la fântâna lui Iacob, patriarhul din
vechime al iudeilor. În acest „loc‑simbol”, Domnul
Îşi arată obârşia divină şi tot aici vor veni, prima
dată, samarineni în număr mare. Mai apoi, se
mută lucrarea în cetate. Despre ce le‑a vorbit Iisus
aici, chiar la ei acasă, Evanghelia după Ioan nu a
consemnat nimic. Se vorbeşte doar despre roadele
de credinţă ale propovăduirii făcute de Iisus în
ţinutul Samariei. Samarinenii au avut parte de
„lumina cunoştinţei” direct de la Iisus. Nu pe
muntele Garizim. Nu prin mijlocirea Templului.
Au avut privilegiul de a‑L cunoaşte pe Domnul
chiar în ipostaza adevărului ce le‑a fost dezvăluit
de Acesta. Altfel spus, li s‑a oferit libertatea de a
deveni „închinători adevăraţi”, ca şi iudeii, prin
aceea că, de‑acum, vor şti în ceea ce cred...
Prin Voie tainică, le‑a fost dat samarinenilor să‑L
aibă printre ei chiar pe Cel ce‑a fost trimis de Tatăl
‑cel -Ceresc şi, spre lauda lor, şi‑au deschis inimile
pentru a primi „Apa Vie”adusă prin Mântuitorul
lumii. Aceşti samarineni, atât de dispreţuiţi de
către iudei, au tresărit mai simţitor la cuvintele
Domnului şi au păşit, cum fusese pregătit, din
necunoaştere la cunoaşterea priveliştii noi de
credinţă, fiind, prin aceasta, între „închinătorii
adevăraţi”. Ca izvoditori şi părtaşi la Mântuire, şi
ei, după cum vorbise Iisus despre iudei.
217
Toma Pirău
Şi pe aici, prin Samaria, „holdele vieţii” se

pliniseră, erau albe, fiind numai bune pentru
seceriş...
Iudeea, cu toate semnele şi minunile de care a

avut parte, s‑a arătat oarecum indiferentă faţă de
acestea. Iudeii n‑au crezut în cele spuse de Iisus.
Au fost orbi şi surzi la îndemnul ce le fusese
adresat de către Acesta. Din această pricină, Iisus,
cu o uşoară undă de tristeţe în glas, spune, „... că
un profet nu are cinstire în patria lui” (Ioan 4, 44).
Participanţii la praznicul Paştilor, din Ierusalim,
n‑au avut ochi să vadă şi urechi să audă cele ce
ce se regăseau în făptuirile, purtătoare de semne
şi minuni, săvârşite de unul ca Iisus. După cum
fuseseră îndrumaţi de învăţătorii de Lege, conform
tradiţiei, iudeii aşteptau un alt fel de profet. Unul
mânuitor de sabie, nicidecum unul blând şi smerit
cu inima, aşa cum li se arătase Iisus.
Simţindu‑le inimile neprimitoare, Iisus, urmat
de ucenicii Săi, S‑a pornit spre Galileea, mai precis
spre Cana Galileii, locul asupra căruia mai plana
ceva din minunea transformării apei în vin de la
nunta ce avusese loc nu cu multă vreme în urmă.
Abia sosiţi în acel ţinut binecuvântat, un slujitor
regesc din Capernaum, o cetate de pe drumul spre
Ierusalim, se înfăţişează la Iisus şi Îl roagă „să Se
coboare şi să‑i vindece fiul, că era pe moarte” (Ioan
4, 47). Văzându‑i inima îndurerată de părinte, Iisus
îi spune simplu: „Du‑te, fiul tău trăieşte” (Ioan 4,
50). Tatăl, deşi îngrijorat foarte de soarta fiului său,
218
a primit cuvintele lui Iisus în tăcere, fără nici cea

mai mică umbră de îndoială, şi a pornit grăbit spre
casa lui din Capernaum. Când a ajuns la familie,
l‑a găsit pe fiul său în viaţă, sănătos, şi i s‑a spus
că acesta se făcuse bine în urmă cu o zi, cam pe
când tatăl băiatului se văzuse cu Iisus: „Ieri, în
ceasul al şaptelea, l‑au lăsat frigurile” (Ioan 4,
52). Vindecarea odraslei de slujitor regesc a fost a
doua minune săvârşită de Iisus de la venirea Sa
din Iudeea în Galileea. Încadrată, în timp, sub
sacralitatea cifrei şapte...
Începe să se contureze, de s‑ar putea numi aşa,
o evidentă „pedagogie de credinţă”prin mijlocirea
minunilor, despre care vorbeşte, fără ocol, chiar
Iisus: „Dacă n‑aţi vedea semne şi minuni, n‑aţi
crede” (Ioan 4, 48). Puterea constrângătoare
a tradiţiei, între iudei, nu se putea subţia pe
căi obişnuite. Doar prin „semne şi minuni”,
dincolo de obişnuielnic, se pot pune în mişcare
resorturile sufleteşti necesare primirii unui nou
imbold de credinţă. „Iţele” din inimi cereau, iată,
o „urzeală”pe potriva noii chemări, cu temei pe
viaţă, nu pe „buchiseală”...
Vine rândul Ierusalimului, „grădina profeţilor

lui Israel”, ca să se bucure de o altă minune săvârşită
de Iisus. În zi de sărbătoare, la scăldătoarea de lângă
Poarta Oilor, numită „Betezda”, ce se tâlcuieşte
„Casa Milostivirii”. Prin care va lucra „mila”...
Un olog aştepta, de treizeci şi opt de ani, lângă
scăldătoare ca să intre în apa tulburată de un înger.
219
Toma Pirău
Conform tradiţiei, bolnavul ce ajungea primul,

după tulburarea apei, se vindeca pe loc, indiferent
de ce suferea. Faţă‑n faţă cu acest năpăstuit de
soartă, Iisus îl întreabă: „Vrei să te faci sănătos?”.
Cunoscându‑i inima „lucrată prin suferinţă”, Iisus
îl dezleagă de toate şi‑i spune: „Ridică‑te, ia‑ţi patul
şi umblă” (Ioan 5, 6‑8). În clipa următoare, omul
s‑a făcut sănătos şi a plecat de la scăldătoare cu pat
cu tot, aşa cum fusese îndemnat de către Iisus.
Iudeii aflaţi de faţă sunt cuprinşi de indignare.
Era o zi de sâmbătă şi, prin urmare, Legea
fusese încălcată printr‑o faptă neîngăduită. Cum
reproşurile lor către Iisus se înmulţiseră, Acesta le
adresează cuvinte greu de înţeles despre legătura
de taină pe care o are cu Tatăl, Cel care L‑a trimis
între oameni: „Tatăl Meu până acum lucrează;
şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Evanghelistul Ioan, pe
baza acestei mărturii, a scris că iudeii s‑au supărat
mai tare pentru că Iisus S‑a făcut „deopotrivă cu
Dumnezeu” (Ioan 5, 18).
Tot ce are Fiul, după cele scrise, vine de la
Tatăl; şi cele făcute de Fiul sunt croite după ceea ce
deţine Tatăl. În lume, Fiul are de împlinit numai
voia Tatălui, până şi pentru cele ce ţin de viaţă şi
de judecată: „Că precum Tatăl îi învie pe cei morţi
şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce El
voieşte. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata
a dat‑o Fiului, pentru ca toţi să‑L cinstească pe Fiul
aşa cum Îl cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 21‑22). Prin
ascultare şi credinţă faţă de Fiul, omul se poate
muta de la „moarte la viaţă” fără să treacă pe la
judecată. Desigur, de această mutare se vor bucura
220
doar „cei ce vor auzi” glasul lui Iisus: „Adevăr,

adevăr vă spun, că vine ceasul, şi acum este, când
morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi, cei
ce vor auzi, vor învia” (Ioan 5, 24‑25).
Vestea‑cea‑Bună aduce oamenilor o mare
nădejde, una care se izvodeşte din lucrarea Fiului
ce e altoită pe cea a Tatălui, pentru viaţă şi judecată:
„Că precum Tatăl are viaţă întru Sine, aşa I‑a dat
şi Fiului să aibă viaţă întru Sine; şi putere I‑a dat
să facă judecată, pentru că El este Fiul Omului”
(Ioan 5, 26‑28). Prin glasul Său, al Fiului, morţii vor
învia, fie spre „învierea vieţii”, fie spre „învierea
osândei”, după cele făcute în lume, bune sau rele...
„Fiul lui Dumnezeu” e dătător de viaţă; „Fiul
Omului” e primitor de putere pentru făptuirea
„întru Judecată”...
Cu toate că puterea Fiului e de aceeaşi natură
şi cuprindere ca a Tatălui, ascultarea şi smerenia
Acestuia sunt nelipsite în orice săvârşeşte.
Evanghelistul Ioan vede în smerenia Fiului o
translare a iubirii de care Acesta se bucură din
partea Tatălui în mod nemijlocit tocmai datorită
naturii lor comune, „de‑o Fiinţă”: „Eu nu pot să fac
de la Mine nimic; judec după cum aud, şi judecata
Mea este dreaptă; pentru că nu caut voia Mea, ci
voia Celui ce M‑a trimis” (Ioan 5, 30).
Iată, prin această mărturisire a lui Iisus, ni se
descoperă taina ce sălăşuieşte în relaţia personală
dintre Tată şi Fiu, de o excepţională semnificaţie
teologică. De la o astfel de referinţă, pesemne, a
pornit, mai târziu, Dionisie Areopagitul când a
vorbit despre „cele neasemănătoare” folosindu‑se
221
Toma Pirău
de cele învăţate din strădania rânduirii a „celor

asemănătoare”. Poate că şi trimiterea la „Fiul
Omului” solicită o tălmăcire alternativă care
să facă vădite înţelesurile potrivite cu revelaţia
cuprinsă în Vestea‑cea‑Bună, fără să dea „apă
la moară”resuscitării unei cugetări cu simpatii
gnostice explicite.
Nu este exclus ca o astfel de temere să‑i fi făcut
mai reţinuţi pe teologii creştini în abordarea temei
„Fiul Omului”şi, prin urmare, să o lase într‑un con
de penumbră, numai bun pentru o „antecameră a
uitării”... De s‑ar pune prea multe întrebări despre
misterul acestei formulări, cine ştie la ce dezlegări
de sens s‑ar putea ajunge?... Aşa că s‑a convenit că
e de preferat varianta cu „cele date”...
9
Iudeii ascultă ce le spune Iisus despre cum

Tatăl Îl mărturiseşte pe Fiul în Duhul adevărului;
desigur, mărturia Tatălui nu se compară, în vreun
fel, cu alte mărturii. Prin această susţinere fără
egal, Iisus se afirmă ca „făclie”pentru mântuirea
oamenilor. Cunoscând toate acestea, se poate face
diferenţa dintre veselia de o clipă, „întru lumina lui
Ioan cel Botezător”, şi o alta, mai mare, ce nu vine
din lume şi care nu e trecătoare: „Dar Eu‑spune
Iisus‑am mărturie mai mare decât a lui Ioan; că
lucrurile pe care Mi le‑a dat Tatăl ca să le săvârşesc,
lucrurile acestea pe care le fac, ele mărturisesc
despre Mine, cum că Tatăl M‑a trimis” (Ioan 5, 36).
Totodată, cele făptuite de Iisus, provenite
de la Tatăl, sunt o ilustrare de taină pentru
222
cunoaşterea Celui din urmă. Poate, s‑ar putea

spune, unica modalitate prin care oamenii primesc
binecuvântarea de a avea acces la „lumea divină”,
date fiind îngrădirile funciare ce le însoţesc firea.
Dintre acestea, după cum le spune Iisus iudeilor,
necredinţa în „Cel Trimis”este marele obstacol ce
împiedică primirea cuvântului lui Dumnezeu:
„Nici glasul nu I L‑aţi auzit vreodată, nici faţa nu
I‑aţi văzut‑o; şi cuvântul Său nu sălăşuieşte întru
voi, pentru că voi nu credeţi în Cel pe care El L‑a
trimis” (Ioan 5, 37‑38).
La rândul lor, Scripturile mărturisesc despre
Cel trimis de Tatăl. Ca să se ajungă la acel „înţeles
tainic”, se cuvine a lăsa de‑o parte „slava de la
oameni”, respectiv cele apreciate de lume, şi a pune
inimile la treabă pentru a putea cuprinde ceea ce
se ascunde în „iubirea de Dumnezeu” şi în „slava
cea de la unicul Dumnezeu” (Ioan 5, 42‑45). Cum
să se ajungă la astfel de măsuri câtă vreme iudeii
s‑au arătat, chiar în mai multe rânduri, cârcotaşi
şi nu l‑au crezut nici pe Moise, profetul lor din
vechime, cu toate că acesta, în momente grele de
viaţă, le‑a fost un bun îndrumător? De ar fi crezut
pe Moise, le spune Iisus ascultătorilor Săi, credinţa
lor ar putea să crească până la Cel despre care a
scris „profetul eliberator”: „Că dacă l‑aţi crede pe
Moise, M‑aţi crede şi pe Mine, fiindcă El despre
Mine a scris. Iar dacă celor scrise de el nu le daţi
crezare, cum veţi crede în cuvintele Mele?” (Ioan
5, 46‑47).
Desigur, Iisus nu vorbea despre credinţa
cultivată „prin literă”. Nici despre cea urmată prin
223
Toma Pirău
exagerarea tipicului, după rânduiala promovată

de cei care au pus monopol pe tâlcuirea Legii lui
Moise sau a învăţăturilor arătate prin proorocii lui
Israel. „Poruncile”, oricât de multe ar fi acestea,
ţin doar de „puntea celor văzute” dintr‑ale lumii.
Cum, de asemenea, nu pot fi desprinse cu totul de
boarea unui „duh stăpânitor”. „Cerbicia iudeilor”,
despre care amintesc Scripturile, pare a fi înrudită
cu faţeta apăsătoare a „modului poruncitor” de
orânduire a vieţii. Şirul îndelung al manifestărilor
autoritare induce o viaţă temătoare, îngrădită la
fiecare pas, fără libertatea necesară omului pentru
a se bucura şi regăsi prin „iubirea de Dumnezeu”.
Cum bine se spune în Vestea‑cea‑Bună, frica
prinde cheag din puţinătatea iubirii. Marea
întrebare pe care le‑o adresează Iisus iudeilor,
în încheierea lungii Sale mărturisiri, solicită un
răspuns despre natura întregitoare a credinţei,
de la Moise ca începătură, şi despre temelia
acesteia. Nu una a fricii şi a stăpânirii, ci una cu
totul diferită, rânduită şi crescătoare „din iubirea
lui Dumnezeu”... Obârşia cea nouă de credinţă,
prin Iubire, sălăşuieşte, cu necesitate, sub „aripa
Libertăţii”... În afara acesteia, după o expresie
a Fericitului Ieronim, sufletul se rătăceşte „în
bolboroseală”...
10
Dincolo de Marea Galileii, adică a Tiberiadei,

Iisus atrage „mulţime multă” de oameni prin
vindecările minunate ale multor bolnavi. Suferinţa
pare a fi o bună antecameră a credinţei în
224
Vestea‑cea‑Bună, despre care Iisus aduce mărturie.

Cei care au avut sau au luat parte la „dezlegările
de suferinţă”, de prin tot ţinutul, au vorbit şi altora
despre ce li s‑a‑ntâmplat sau au văzut, devenind
martori ai „lucrărilor minunate” şi contributori
la bunul renume al lui Iisus în popor. Evanghelia
după Ioan a reţinut că cei mai mulţi, dintre cei
ce‑L căutau pe Iisus, proveneau din rândul celor
năpăstuiţi, lipsiţi fiind până şi de merindele
obişnuite la drum.
Încă o dată, se simte atmosfera specific iudaică
de dinaintea Paştilor. Iisus, după ajutorul dat celor
nevoiaşi, S‑a suit pe munte împreună cu ucenicii.
Pesemne, pentru a Se putea ruga în linişte, ferit de
agitaţia celor mulţi.... Zăbava Sa a fost scurtă. Cei
dornici să‑L vadă, după ceva căutare, L‑au aflat sus
în munte. Şi nu erau puţini deloc. Din nou, s‑a scris
că„mulţime multă” venise la El...
Privind la aceasta, Iisus, ca să‑l încerce, îl
întreabă pe Filip: „De unde vom cumpăra pâine ca
să mănânce aceştia?” (Ioan 6, 5). Oricum, după cum
ne spune Evanghelistul Ioan, „.. El ştia ce avea să
facă” (Ioan 6, 6). În egală măsură, desigur, încercarea
îi viza şi pe ceilalţi ucenici aflaţi pe „înălţimile
muntelui”, pentru a fi şi ei îndrumaţi spre „cele
desăvârşite”. Andrei, fratele lui Simon‑Petru, de
pildă, s‑a arătat la fel de neîncrezător ca Filip în
putinţa de a hrăni mulţimea de faţă doar „cu cinci
pâini de orz şi doi peşti”, singura hrană aflată, din
întâmplare, în traista unui băiat.
Cu toată atitudinea lor îndoielnică, ucenicii
sunt îndemnaţi de către Învăţător să‑i aşeze şi să‑i
225
Toma Pirău
aranjeze pe cei veniţi, direct pe pământ, în iarba

cea multă ce se găsea în acel loc. După felul iudaic
de a socoti, s‑a consemnat că numai bărbaţii erau
„ca la cinci mii” (Ioan 6, 10).
Ceea ce urmează, pentru măsurile omeneşti,
trece dincolo de fire: „Şi Iisus a luat pâinile şi,
mulţumind, a dat ucenicilor; iar ucenicii, celor
ce şedeau; asemenea şi din peşte, cât au vrut
aceştia” (Ioan 6, 11). După ce mulţimea a fost
hrănită cu îndestulare, Iisus le cere ucenicilor
să strângă „fărămiturile care au rămas, ca să nu
se piardă ceva” (Ioan 6, 12). Au fost umplute, ca
un reper simbolic cu reverberaţii neaoş iudaice,
douăsprezece coşuri. A nu se uita că, pentru
început, apostolii vor fi în acelaşi număr, la fel ca
şi triburile ce sunt reunite în „poporul lui Israel”.
Faţă de cele petrecute sub privirile tuturor, peste
puterea obişnuită de înţelegere, un cuget şi‑a făcut
loc prin mulţime, ca un suspin cu iz de revelaţie:
„Acesta este într‑adevăr Profetul care va să vină în
lume!” (Ioan 6, 14).
De e să privim cu „alţi ochi”, aici, „pe înălţimi”,
a prins viaţă chiar rânduiala după care se va
răspândi în lume Vestea‑cea‑ Bună. „Pâinea şi
peştii”, respectiv cuvintele, sunt, după mulţumire,
împărţite, de către Iisus, ucenicilor, iar aceştia, la
rândul lor, le dau celor din mulţime, pentru a le
potoli „foamea”. Cele strânse după îndestularea
celor flămânzi, cu mult peste „hrana de început”,
nu se pot pierde. Un prea plin sufletesc nu se poate
irosi din întâmplare, mai cu seamă dacă acesta e
„rod de credinţă”.... Fără nici cea mai mică îndoială,
226
împrejurările în care s‑a petrecut „hrănirea

mulţimii pe înălţimi”, în locul de pe munte unde
se retrăsese Iisus cu ucenicii Săi, sunt arondate
unei încărcături simbolice de neocolit pentru noua
înfăţişare de credinţă.
La ceva vreme după minunea „înmulţirii
bucatelor” pentru cei înfometaţi, Iisus S‑a
retras singur pe munte, ştiind „că au să vină
şi să‑L ia cu de‑a sila ca să‑L facă rege... ” (Ioan
6, 15). La frământările vremelnice ale iudeilor,
toate subsumate găsirii unui salvator care să‑i
despovăreze cu sabia de opreliştile vieţii, cel Trimis
caută locuri retrase pentru a Se ruga la Tatăl, după
o iconomie ştiută numai de Acesta.....
11
Spre seară, ucenicii au coborât la mare şi au

pornit cu o corăbie spre ţărmul celălalt, cel dinspre
Capernaum. Porneala acestora se face fără vreo
referinţă despre Iisus. Cel puţin aşa reiese din
maniera în care a fost consemnat acest episod în
Evanghelia după Ioan, poate şi pentru a fi pus
mai bine în evidenţă „momentul miraculos” ce va
urma.
În întuneric, pe o mare agitată de furtună,
ucenicii vâsleau din răsputeri ca să ţină vasul pe
direcţia dorită; la un moment dat, în acea stare de
mare agitaţie, „L‑au văzut pe Iisus umblând pe
apă şi apropiindu‑Se de corabie; şi s‑au înfricoşat”
(Ioan 6, 19). „Umblatul pe apă”, pe vreme de
furtună, al Învăţătorului nu avea loc în „marja de
227
Toma Pirău
înţelegere” a ucenicilor cu toate că Îl mai văzuseră,

în mai multe rânduri, sâvârşind fapte „peste fire”.
După purtarea lor de acum, ucenicii se
asemănau destul de bine cu neamul din care făceau
parte. De curând, fuseseră de faţă la minunea
înmulţirii pâinilor de către Iisus, prin care au fost
îndestulaţi aşa de mulţi oameni „pe înălţimi”,
fără ca această faptă minunată să fi lăsat urme în
felul lor de a simţi şi gândi despre Iisus. Chiar şi
plecarea pe mare „fără Iisus” pare a face parte
dintr‑o „uitare plănuită”fără implicarea ucenicilor,
cu rosturi mai ample decât faptul strict psihologic
al uitării.
„Perdeaua uitării”, însă, se destramă în clipa
în care, spre marea lor mirare, Îl zăresc pe Iisus
mergând pe apa învolburată de furtună fără nici
o piedică. Pe deasupra, doar Îl lăsaseră pe munte,
înainte să se însereze, şi plecaseră pe mare fără să
le pese de ce va face Învăţătorul şi de cum Îl vor
regăsi.
În „cheie tropologică”, lăsatul întunericului
şi furtuna de pe mare se pot asocia cu cele „din
viaţa lumii”. Preocupările oamenilor pentru
„materialnicie” nu pot rodi decât „întuneric şi
furtună”. Fără un sprijin luminător, nesiguranţa
vieţii e însoţită de nelinişte şi teamă, odraslele
naturale ale fricii... Astfel, când Iisus Şi‑a văzut
ucenicii la ananghie şi înfricoşaţi, le vorbeşte ca
să fie recunoscut de către aceştia: „Eu sunt; nu
vă temeţi!” (Ioan 6, 20). Ca prin minune, conform
celor consemnate de Evanghelistul Ioan, după
ce Iisus S‑a alăturat ucenicilor speriaţi, „îndată
228
corabia a sosit la ţărmul la care mergeau” (Ioan 6,

21). Furtuna a dispărut pe dată iar distanţele s‑au
contopit miraculos prin liniştirea apelor mării...
Încă o dată, prezenţa lui Iisus vădeşte o putere de
dincolo de lumea aceasta, purtătoare de armonie şi
taină ca de pe un alt tărâm...
Nici mulţimile ce‑L căutau pe Iisus n‑au
fost ferite de încercările mirărilor. Prin acestea,
„sufletul colectiv” primea a se frământa pentru fi
orientat spre binefăcătoare dezlegări de taină. Sosit
la Capernaum, fără a fi fost văzut urcând pe vreo
corabie ca să traverseze Marea Tiberiadei, Iisus
este întâmpinat de mulţime cu o întrebare aproape
temătoare: „Învăţătorule, când ai venit aici?” (Ioan
6, 25). Nu e greu de observat că nedumerirea din
întrebare aduce destul de bine cu frica trăită de
ucenici „pe furtună”. Doar că cei din urmă au
fost îngăduiţi, de această dată, să‑L vadă pe Iisus
în „săvârşirea minunii” pentru a fi supuşi unei
prefaceri sufleteşti ce corespunde unui alt mod de
fiinţare. Cei mulţi vor fi luminaţi de cei puţini şi
„aleşi”... Doar acestora li se încredinţează „cheile
de taină”...
Peste vremi, n‑au lipsit „temerarii”care s‑au
străduit din răsputeri să se autoproclame ca
singurii urmaşi ai „celor aleşi”, uitând cu totul de
rostul binefăcător al celor ferite cu sârg de „ochii
cunoştinţei”... Desăvârşirea, astfel, a fost trecută
sub „aripi autoritare”...
229
Toma Pirău
12
De regulă, în evanghelii, firea iudeilor e

înclinată spre cele pământeşti. Minunile, oricât de
numeroase ar fi acestea, par a fi nelucrătoare pentru
alcătuirea lor sufletească. Nici cugetul iudeu nu se
arată simţitor la făptuirile minunate. Decorul vieţii
iudeilor nu poate cuprinde neobişnuitul. Zilele nu
trebuie să difere între ele decât atât cât îngăduie
obişnuinţa sau tradiţia. Administrate ierarhic,
desigur....
Încă o dată, entuziasmul celor care‑L căutau pe
Iisus se arătase a fi unul comun, specific mişcării
obişnuite a mulţimilor în viaţa lor de zi de zi. Un
beneficiu oarecare îi urnea pe cei mulţi destul de
uşor, prin acel binecunoscut „efect de antrenare”
prin care se plămădesc manifestările colective.
Oamenii din jurul văii Iordanului nu s‑au arătat
prea impresionaţi prin „semne şi minuni”. Mai
degrabă, aşa cum le‑a grăit Iisus, cerinţe simple de
viaţă i‑au făcut pe aceştia dornici să‑L caute: „Nu
pentru că aţi văzut minuni Mă căutaţi, ci pentru
că aţi mâncat din pâini şi v‑aţi săturat” (Ioan 6, 26).
Iată, un interes strict material, fiziologic... Cum se
poate trece de această „barieră” de viaţă?
Doar printr‑o schimbare a perspectivei de viaţă.
Viaţa adevărată, plenară, nu se poate reduce doar
la nevoi trupeşti. Învăţătura lui Iisus aduce o altă
viziune asupra vieţii. „Mâncarea cea pieritoare”
duce la trecut, cu toate ale lui; „mâncarea care
rămâne întru viaţa veşnică” se instituie în
temelie pentru viitor, cu reverberaţii mântuitoare
230
inconfundabile. Izvodul acesteia nu provine decât

de la Tatăl, prin Fiul. „Fiul Omului”dăruieşte hrana
pe potriva veşniciei „căci pe El Şi‑a pus pecetea
Dumnezeu‑Tatăl” (Ioan 6, 27).
Purtător de pecete fără egal, Iisus se afirmă
ca Cel prin care oamenii au calea deschisă spre
lucrările divine: „Lucrul lui Dumnezeu acesta
este, să credeţi în Cel pe Care El L‑a trimis” (Ioan
6, 29). Credinţa în Cel trimis nu are de‑a face cu
tutela tagmei ce administează tradiţia şi nici cu
prejudecăţile celor care se simt mai râvnitori într‑ale
celor trecute. Cercetând scripturile doar prin
„frământarea minţii”, nu se poate ajunge la „trăirea
tainei” de dincolo de „litere sau cuvinte”.... Astfel,
despre mana salvatoare de vieţi de pe vremea
lui Moise, Iisus le dezvăluie iudeilor adevărul
profund al acestei binecuvântări: „Adevăr, adevăr
vă spun:Nu Moise v‑a dat pâinea din cer, ci Tatăl
Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Că pâinea
lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer şi
dă viaţă lumii” (Ioan 6, 32‑33).
După o asemenea descoperire despre adevărata
rădăcină a vieţii, vine o alta, pe care Iisus o face,
parcă, după dorinţa celor la care li se oferă hrana
cea purtătoare de viaţă. Cumva, ca un grădinar
ce are în grijă trecătorii fără să vorbească despre
darul ce le e destinat acestora. Doar prin arătarea
darului, nu prin vorbirea despre el, trecătorii se
pot îndestula şi bucura, ca să‑i ţină puterile pe cale.
Pentru cei aflaţi în căutarea leacului din Învăţătura
Sa, Iisus se arată pe Sine aşa cum este: „Eu sunt
Pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi
231
Toma Pirău
cel ce crede în Mine niciodată nu va înseta (Ioan 6,

35). Şi firul se deapănă după adâncimi de înţeles...
Toţi care vin la Fiul vor fi primiţi, după voia
Tatălui care lucrează prin Fiul Său; Tatăl şi Fiul
sunt una şi aceeaşi voinţă diriguitoare a celor
ce‑şi urmează credinţa spre cele ale veşniciei: „Că
aceasta este voia Tatălui Meu, ca tot cel care‑L vede
pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică, şi Eu îl
voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 40).
Nimic, şi cu atât mai mult credinţa, nu poate
prinde fiinţă fără însemnarea Tatălui. Şi prin profeţi
s‑a spus că „toţi vor fi învăţaţi ai lui Dumnezeu“
(Ioan 6, 45), prin urmare se vor bucura de lucrurile
lui Dumnezeu care ajung la ei prin „Cel ce este de
la Dumnezeu” şi Care „L‑a văzut pe Tatăl” (Ioan
6, 46).
Cu o astfel de obârşie, Fiul îi face, pe cei ce cred
în numele Său, să primească „cheia” porţii de la
Împărăţia luminii: „Adevăr, adevăr vă spun:cel ce
crede în mine are viaţă veşnică” (Ioan 6, 47).
Prin individuaţie, oamenii nu s‑au desprins de
fiziologic; dimpotrivă, s‑au bucurat de dorinţe şi
aşteptări răsărite din ogorul nevoilor pământeşti.
Voia lor râvnea mereu la „leagănul clipei”. Doar
supravieţuirea se afla în cântecul de alean ce
însoţea legănarea lumii. De sub acest „tăvălug în
orb”, se poate ieşi doar prin credinţa în Cel trimis
de Tatăl. Vremelnicia, niciodată, nu se poate opinti
cu veşnicia...
Prin credinţa „întru Hristos”, lumina speranţei
se înalţă pentru toţi. Zbaterile lumii sunt depăşite
prin bucuria credinţei. Fără îngrădiri de neam, de
232
gen, de avuţie sau de vanităţi trecute şi prezente.

„Fiul Omului” îndrumă neamul omenesc spre o
altă lume, după voia Tatălui ceresc...
13
Ca trimis al Tatălui, Iisus e chiar izvodul vieţii:

„Eu sunt Pâinea vieţii” (Ioan 6, 48) sau, tot după
spusa Sa, „Eu sunt Pâinea cea vie” (Ioan 6, 51).
„Viaţa lumii” provine din Aceasta: „Pâinea pe care
Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu“
(Idem. ). Ca lumea, respectiv oamenii, să ajungă la
viaţă are nevoie să se facă una cu temeiul acesteia,
situare ce nu se poate realiza altfel decât mâncând,
la propriu, „Pâinea cea vie”: „De va mânca cineva
din Pâinea aceasta‑o spune Iisus‑ viu va fi în veci.
Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii
este Trupul Meu” (Ioan 6, 51).
Fără îndoială, ascultătorii lui Iisus nu aveau
cum să nu se întrebe între ei, contrariaţi de cele
auzite: „Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui
să‑L mâncăm ?”. Văzându‑i cuprinşi de nelinişte,
neputincioşi în înţelegerea cuvintelor Sale, Iisus
continuă să le vorbească, întărind cele rostite până
acum, chiar dacă acestea depăşeau orice închipuire
săvârşită cu mintea: „Adevăr, adevăr vă spun:Dacă
nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea
Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce
mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă
veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,
53‑54).
După cum Fiul viază prin Tatăl, cel ce are
parte de Fiul se bucură de odihna minunată
233
Toma Pirău
„întru Acesta”: „Cel ce mănâncă Trupul Meu

şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu
întru el” (Ioan 6, 56‑57). Cele două „popasuri de
părtăşie”, al credinciosului şi al lui Iisus, prind
fiinţă doar prin „darul Trupului şi al Sângelui”,
ca pecete a armoniei Marelui Întreg. Grele şi
tainice vorbe, destul de probabil, până şi pentru
ucenicii lui Iisus. Cum aceştia murmurau a mirare,
nepricepând cele arătate de Învăţător, Acesta, în
decorul semnificativ al sinagogii din Capernaum,
îi conduce mai aproape de înţelesul adânc al celor
ce le fuseseră dezvăluite: „Vă este aceasta piatră de
poticnire? Dar dacă‑L veţi vedea pe Fiul Omului
suindu‑Se acolo unde era mai înainte? Duhul
este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic.
Cuvintele pe care Eu vi le‑am grăit, ele duh sunt şi
viaţă sunt. Dar sunt unii dintre voi care nu cred“
(Ioan 6, 61‑64).
Neîndoielnic, „Pâinea şi Sângele” capătă un în‑
veliş duhovnicesc. „A mânca” şi „a bea”, din aceas‑
tă pricină, trec dincolo de accepţia materialnică şi
se prefac în mărturie vie de credinţă. Duhul ce
sălăşuieşte în cuvintele de credinţă „întru Veşni‑
cie” va aduce mântuire pentru cei cu inima neîn‑
tinată de rele şi prejudecăţi, gazda cea primitoare
de „Împărăţie”. Prin cele spuse ucenicilor, se lăsa
loc, pentru fiecare, la o „porneală din fire”. Spre o
alegere liberă a modului de vieţuire pentru care
se putea auzi Chemarea. Evanghelistul Ioan a con‑
semnat simplu momentul de cumpănă prin care
au trecuto parte dintre ucenici: „De atunci, mulţi
234
dintre ucenicii Săi au dat înapoi şi nu mai umblau

cu El” (Ioan 6, 66).
O umbră de nelinişte adiase şi prin sufletele ce‑
lor mai apropiaţi dintre ucenici, ale celor doispre‑
zece. Văzându‑le frământările lăuntrice, Iisus îi
întreabă fără ocol: „Nu cumva şi voi vreţi să vă du‑
ceţi?” (Ioan 6, 67). Aproape toţi sunt copleşiţi de o
tăcere grea, cu resorturi de înţeles mai adânc. Nu‑
mai Simon‑Petru, cel iute cu firea, a fost mai atent
în cuget şi a răspuns, pentru toţi, aproape suspi‑
nând: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvin‑
tele vieţii veşnice; şi noi am crezut şi am cunoscut
că Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului ‑Celui‑Viu”
(Ioan 6, 68‑69).
Credinţa poartă cu sine un alt fel de cunoaştere.
Aceasta nu se dobândeşte prin aplicarea repetată
a voinţei şi a judecăţii, după cum o cere lumea
personală de dorinţă. „Cuvintele vieţii veşnice” se
revarsă în inimi şi înlătură risipirile individuale de
voinţă. Ca şi ocara provenită din această risipire.
Abaterile centrifuge faţă de unitatea originară a
celor aflate în lume se pliază după un „vector de
neviaţă”, după chipul celui care a pus stăpânire pe
Iuda al lui Simon Iscarioteanul. „Libertatea” lui
Iuda se cere decriptată cu mai mult discernământ,
care să cuprindă ansamblul ca referinţă prioritară.
Toţi „cei doisprezece” au fost aleşi de Iisus Însuşi
ca să formeze „turma mică”. Totuşi, unul dintre
aceştia, Iuda pe nume, devine captiv al unui rol
rânduit prin „iconomie”, de care nu avea cum să
se ferească. Iisus este destul de detaşat, după felul
cum o spune, chiar de propria‑I alegere: „Oare nu
235
Toma Pirău
Eu v‑am ales pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre

voi este diavol!” (Ioan 6, 70). Adică împotrivitor,
vrăjmaş sau, prin faptă, vânzător de Aproape...
Ceva de nepătruns, să recunoaştem, se găseşte în
cele rostite de Iisus, la a căror taină, pesemne, nu
se poate accede doar în „registru devoţional”...
După obişnuinţele oamenilor, „gestul lui Iuda”
se poate socoti ca o expresie a slăbiciunii sau a
nestatorniciei firii sale faţă de o situaţie limită de
viaţă. Până şi Petru, la un moment dat, s‑a dezis de
Învăţător... Şi, totuşi, „Taina cea din veac ascunsă”
lucrează şi cu alte măsuri, mai cuprinzătoare, ca
rost, decât cenuşa „micimilor omeneşti”. Proonia
cerească, ca ceva inevitabil, „clipeşte” prin şi
printre cuvintele purtătoare de Duh ale Scripturii,
„... precum au spus proorocii”.
Învăţătorul le înfăţişează ucenicilor, spre luare
aminte, darul de credinţă ce vine de la Cel ce Şi‑a
trimis Fiul ca să mântuiască lumea: „... nimeni nu
poate veni la Mine dacă nu‑i este dat de la Tatăl”
(Ioan 6, 65). Credinţa, vasăzică, nu se dobândeşte
ca un bun oarecare din lume. Prin felul şi prin
roadele ei, aceasta e dată de Tatăl, deci are chip de
dar... Dăruitorul de credinţă e Tatăl...
14
„Fraţii” lui Iisus, mai bine spus rudele Sale,

aveau gânduri ascunse. Neîncrezători faţă de
cuvintele de credinţă ale Acestuia, Îl îndeamnă
să meargă la Ierusalim ca să arate şi altora ceea
ce era în stare să făptuiască. În această perioadă,
respectiv la sfârşitul lui septembrie şi începutul
236
lui octombrie, se ţinea Sărbătoare Corturilor, una

dintre cele trei mai mari sărbători între iudei. Cu
acest prilej, se rememora experienţa de viaţă a
poporului din perioada de dinainte de aşezarea
acestuia în Canaan, pământul ce le fusese făgăduit
de către Domnul, pe când hălăduise prin deşert şi
trăise în corturi. Ierusalimul, la marile sărbători,
găzduia iudei din cele mai diverse ţinuturi. Şi
la această sărbătoare, ritul preluase rosturile
lucrătoare ale apei şi luminii.
Cu toate ale sărbătorii, „familiarii” lui Iisus se
simţeau mai aproape de lume, ducându‑şi traiul,
după cum li se spusese, într‑o vreme ce este
oricând gata pentru ei. Faţă de aceştia, Iisus vine
cu altă „privelişte asupra lumii”. Răul din lume
nu trebuie lăsat să se înmulţească. Acesta, după
un înţeles mai adânc din rostirea Învăţătorului,
nu trebuie privit cu indiferenţă de către oameni ca
să nu prindă mai mare îndrăzneală. Ca să‑i scoată
pe oameni din „mreaja răului”, Iisus le vorbeşte
ascultătorilor Săi despre răutăţile ce au pus
stăpânire pe lume: „Eu mărturisesc despre ea că
lucrurile ei sunt rele” (Ioan 7, 7). Cu atâtea rânduieli
strâmbe, greu se poate întrezări vreo schimbare în
lume. Privirea inimilor celor mulţi e captivă „în
trecut” iar obişnuinţele nu dau semne de mlădiere.
Viaţa se derula, în acel ceas, în umbra dominatoare
a tradiţiei. Simţindu‑i „pulsul” anacronic, Iisus
constată, cu o uşoară întristare, că lumea încă nu
era pregătită pentru a‑I primi chemarea: „... vremea
Mea încă nu S‑a împlinit” (Ioan 7, 8). Poate şi din
acest motiv, cu trimitere chiar între apropiaţii Săi,
237
Toma Pirău
Iisus a pornit spre Ierusalim, de unul singur, după

ceva vreme de la plecarea „fraţilor”Săi.
Ajunge la Templu pe la „jumătatea sărbătorii”.
Fără fereală de iudeii pizmaşi, le vorbeşte celor
adunaţi în acel loc despre lumina Învăţăturii Sale.
Ascultătorii, deloc puţini, sunt cuprinşi de mirare
la auzul celor rostite de Iisus. Graiul Acestuia
se arătase purtător de putere. Aşa ceva nu mai
auziseră niciodată şi se căzneau, în sinea lor, să‑i
desluşească taina. Mulţimea nu putea scăpa de o
întrebare sâcâitoare: „Cum ştie acesta carte fără să
fi învăţat?” (Ioan 7, 15).
Între iudei, precum se ştie, ştiinţa de carte se
însuşea după o rânduială respectată cu rigoare
încă din vechime. Băieţii, mai cu seamă, erau daţi
la şcoală de la vârste mici şi niciunul, indiferent
de condiţia socială, nu era lăsat deoparte. Prin
urmare, studiul Torei se derula cu mare rigoare
iar învăţătorii de Lege se bucurau de mare trecere
în fiece comunitate. De asemenea, învăţăceii se
cunoşteau foarte bine şi erau îndrumaţi după
merite spre cele potrivite cu firea lor. „Studiul
Torei”aducea poporului lui Israel conştiinţa de
sine, izvorul nesecat de identitate...
Ori, despre cartea învăţată de Iisus, nu se ştia
nimic. Aşa că întrebarea celor de la Templu nu
fusese chiar lipsită de noimă, dacă este alăturată
tradiţiei iudaice. Nici mai târziu, „anii de
învăţătură” din viaţa lui Iisus nu au fost feriţi de
întrebători. Acei „ani neştiuţi”, de la 12 la 29 de ani,
nu sunt consemnaţi lămurit în Scripturi din pricini
binecuvântate. Acest fapt a întreţinut diverse
238
scenarii. Ba că Iisus a fost prin India, Tibet sau prin

alte locuri din Himalaya, despre care, sub numele
de „Issa”, se aminteşte în nişte vechi manuscrise
din unele mănăstiri budiste din Tibet. Ba că a fost
găzduit de nazarinenii lui Ioan Botezătorul, de
esenienii din pustiu sau de terapeuţii egipteni...
Chestiunea, până astăzi, a rămas un mister....
Mirarea iudeilor de la Templul cel mare din
Ierusalim nu a rămas fără răspuns din partea
lui Iisus. Mai mult, urechile acestora vor primi o
mare descoperire, fără ca liniştea să le cuprindă
inimile sau cugetul lor să priceapă cele ce le
fuseseră dezvăluite: „Învăţătura Mea‑le spune
Iisus ascultătorilor iudei‑nu este a Mea, ci a Celui
ce M‑a trimis” (Ioan 7, 16). Cei care se simt atraşi de
această Învăţătură nu mai pot vieţui după voia lor,
ci, ca ceva firesc, sunt oblăduiţi de tainiţa Celui ce
L‑a trimis pe Iisus şi, în consecinţă, trebuie „să‑ I
facă voia” (Ioan 7, 17). Tot prin Tatăl, se descoperă
felul şi rostul celui trimis, Acesta fiind Adevărat şi
sălaş al Dreptăţii: „... Cel ce caută slava Celui ce L‑a
trimis, Acela este Adevărat şi nedreptate într‑Însul
nu se află (Ioan 7, 18).
Supărarea iudeilor sporeşte după cele auzite de
la Iisus. Când le sunt dezvăluite gândurile ascunse
ce zăbovesc în mintea lor, se ajunge la un adevărat
vacarm. Legea lui Moise, după cum le spune
Iisus, pare a fi neputinciasă în a le stăvili pornirile
pătimaşe: „Oare nu Moise v‑a dat Legea? De ce
căutaţi să Mă ucideţi? (Ioan 7, 19).
Când obiceiul se prinde doar „de literă”, răul
se poate ivi cu destul de mare uşurinţă dacă
239
Toma Pirău
„spiritul de dreptate”nu este precumpănitor. În

această lume, dreptatea are trăinicie doar dacă
rodeşte după chipul celei ce „priveşte din cer”...
Astfel, le spune Iisus iudeilor, „tăierea‑mprejur
sâmbăta”nu strică Legea lui Moise, acest semn al
Legământului fiind dat prin poruncă „de‑Sus”. Şi,
atunci, cum ar putea fi socotită vindecarea unui
bolnav, într‑o zi de sâmbătă, o încălcare a tradiţiei
provenită din Legea lui Moise? Încă o dată, Iisus le
arată celor iubitori de literă să nu uite de dreptate
mai cu seamă atunci când se judecă faptele cele
bune pentru viaţă: „... pe Mine vă mâniaţi pentru
că sâmbăta am făcut sănătos un om întreg? Nu
judecaţi după înfăţişare, ci judecată dreaptă să
judecaţi!” (Ioan 7, 23‑24).
Nu tot aşa au făcut şi fac toţi oamenii? Nu
sunt amăgiţi, mai tot timpul, de aparenţe?La
judecată, „înfăţişarea” nu poate fi pusă în balanţă
cu „dreptatea” pentru a nu înmulţi strâmbătăţile
lumii. Cele rostite de Iisus în faţa iudeilor din
Templu, privitor la „judecata dreaptă”, a frământat
îndelung viaţa tuturor oamenilor, de atunci şi până
în ceasul de faţă. Prin viclenie, „fiii veacului”, de
prea multe ori, şi‑au făcut parte mai mare uitând
de dreptate şi lăsându‑se vrăjiţi de înfăţişare sau
închipuire...
15
Iudeii de rând ştiau că mai‑marii lor sunt

porniţi împotriva lui Iisus şi erau nedumeriţi că,
aflat la Templu şi învăţând poporul, Acesta era
lăsat să vorbească în voie. Nu cumva, şuşoteau
240
între ei, căpeteniile „au cunoscut cu adevărat că

Acesta este Hristos?” (Ioan 7, 26) şi din această
pricină El umblă şi vorbeşte tuturor fără oprelişti?
Ceva, însă, nu se putea lămuri:Iisus provenea din
Galileea; ori, Hristosul „când va veni, nimeni nu
ştie de unde e” (Ioan 7, 27), după cum arăta tradiţia
iudaică.
În zilele de sărbătoare, Templul din Ierusalim
era ticsit de lume. De regulă, mulţimile întreţin o
anumită atmosferă neliniştită, puţin receptivă la
ascultare. Auzindu‑i pe cei mulţi cum se frământau
vorbind despre „Hristos”, Iisus le‑a strigat: „Voi,
voi Mă ştiţi pe Mine!... şi ştiţi de unde sunt?... Ei,
bine, Eu nu de la Mine am venit, dar adevărat este
Cel ce M‑a trimis, pe care voi nu‑L ştiţi; Eu, Eu Îl
ştiu, căci de la El sunt, şi El M‑a trimis!” (Ioan 7,
28‑29).
Prin cele spuse, Iisus i‑a stârnit şi mai mult pe
cei de faţă. N‑a încercat nimeni ca să‑L prindă.
Mai avea încă alte de urmat în săvârşirea lucrării
Sale. Evanghelistul Ioan o spune în felul propriu:
„... ceasul Său încă nu venise... ” (Ioan 7, 30).
Învăţătura, deocamdată, nu prinsese la prea multe
suflete. Totuşi, unii ascultători, dintre cei cu inimă
mai simţitoare, au primit cuvintele lui Iisus în
cugetul lor şi „au crezut într‑Însul” (Ioan 7, 31). Cei
mai mulţi, însă, murmurau neliniştiţi faţă de cele
ce le auziseră. Agitaţia acestora sporea cu fiecare
clipă. Ca să curme tumultul mulţimii, ce se putea
devia uşor spre altceva, arhiereii au trimis slujbaşi
de la Templu ca să‑L oprească pe Iisus să mai
vorbească. Acesta, chiar sub ameninţare, continuă
241
Toma Pirău
să se adreseze iudeilor din preajma Sa, vorbindu‑le

despre taina lucrării Sale: „Pentru puţin timp mai
sunt cu voi şi Mă duc la Cel ce M‑a trimis. Mă
veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi
nu puteţi veni” (Ioan 7, 33‑34). Astfel de cuvinte
au sporit neliniştea ascultătorilor. Ca de obicei,
necunoscutul aduce mulţimea într‑o stare febrilă,
de disconfort, de care, printr‑o pornire firească,
simte nevoia să se îndepărteze.
Dintr‑o trăire înnegurată, se caută un liman
de răgaz. Fără o astfel de pornire a firii colective,
talazul mulţimilor se poate aşeza doar sub un
impuls greu de strunit, cu manifestări întru totul
imprevizibile...
16
În ultima zi a sărbătorii, a opta, evenimentele

de la Templu par a fi continuat cam în aceeaşi
atmosferă tensionată. Ca să poată fi auzit, Iisus
le strigă celor adunaţi: „Dacă însetează cineva, să
vină la Mine să bea!Cel ce crede în Mine – precum
a zis Scriptura –râuri de apă vie vor curge din
inima lui” (Ioan 7, 38). Evanghelistul Ioan face
înţelesul acestor cuvinte să fie trimis, pentru cei
veniţi la credinţă, spre „Duhul pe care aveau să‑L
primească” (Ioan 7, 39) atunci când va sosi ceasul
în care Iisus se va preamări. După cele auzite, atât
de diferite pentru cugetul ascultătorilor, se lasă o
tăcere ce nu mai lasă loc pentru nimic altceva...
Desigur, cei mulţi au fost cercetaţi de fel
de fel de frământări după cele rostite de Iisus
în zilele marii sărbători iudaice. Nu puţine au
242
fost referinţele le cele arătate de tradiţie despre

„Profetul” sau „Hristosul” ce va izbăvi neamul
lui Israel de prigoniri şi prigonitori. S‑au auzit şi
destui împotrivitori ai lui Iisus, care, apelând la
Scriptură, susţineau cu tărie că un Salvator nu
poate veni din Galileea pentru că „Hristos va să
vină din sămânţa lui David şi din oraşul Bethleem”
(Ioan 7, 42). Nu ştiau, pesemne, că Iisus se născuse,
de fapt, în Bethleem, în Iudeea, şi că i se spunea
„Nazarineanul” datorită cunoaşterii restrânse a
vieţii Sale de început...
Despre puterea rostirii lui Iisus, au depus
mărturie până şi slujitorii trimişi de farisei ca
să‑L prindă pentru a feri mulţimile de tulburare.
Aceştia au spus direct mai‑marilor lor: „Niciodată
n‑a vorbit un om aşa cum vorbeşte omul acesta”
(Ioan 7, 46). Fariseii au fost cuprinşi de îngrijorare
la gândul că oamenii simpli ar putea fi amăgiţi
prin puterea cuvintelor lui Iisus. Credulitatea
mulţimii, după cum socoteau aceştia, provenea
din ignoranţă şi nu putea fi trecută cu vederea,
catalogată fiind în termeni foarte aspri: „.... această
mulţime, care nu cunoaşte Legea, blestemată este!”
(Ioan 7, 49). La rândul lor, nici arhiereii nu au stat
deoparte când au simţit tulburarea poporului
provocată de prezenţa lui Iisus în Ierusalim.
Porneala de osândire grabnică a Galileeanului se
arăta aproape de nestăvilit, chiar cu ocolirea celor
prevăzute prin Lege.
Un astfel de gând a fost curmat de unul dintre
fruntaşii iudeilor, pe numele său de Nicodim,
care, fără să se teamă de conaţionali, le aminteşte
243
Toma Pirău
acestora de trebuinţa respectării Legii: „Oare legea

noastră îl osândeşte pe om fără ca mai întâi să‑L
asculte şi să cunoască ce a făcut?” (Ioan 7, 51).
„Recursul la Lege”, prin intervenţia lui Nicodim,
i‑a mai domolit pe farisei, cu toate că bombănelile
acestora, despre Galileea şi Profet, n‑au încetat cu
totul. În cele din urmă, cum s‑a consemnat, „s‑a
dus fiecare la casa lui” (Ioan 7, 53).
„Sărbătoarea Ispăşirii”, prin mulţimile venite la
Ierusalim, a fost un prilej cu un rost bine articulat
în iconomia cunoaşterii de către popor a Învăţăturii
lui Iisus. În locul cel mai sfânt din Israel, în
Templul cel mare al iudeilor. Tradiţia iudaică, iată,
a oferit un cadru propice pentru punerea laolaltă a
experienţelor colective de credinţă şi a „ceasului cel
nou”, plinitor, al Învăţăturii lui Iisus, deschizătoare
de porţi luminate pentru inimi şi cugete.
Pe de altă parte, o asemenea sărbătoare, cu
rezonanţe de îndreptare lăuntrică pentru „fiii lui
Israel”, aducea, parcă, un îndemn de fundal pentru
o revedere a „darului de viaţă” primit prin Legea
lui Moise. Iisus, prin cuvintele Sale, arătase ce
se poate afla, de vor fi urmate, dincolo de „zidul
ispăşirii”... Fără ispăşire, nu poate fi mântuire...
17
Suntem, iată, încă o dată, în miezul unei

împrejurări cu un uşor iz straniu, în prezenţa
lui Iisus, despre care Evanghelia după Ioan vine
cu o perspectivă încărcată de mister. Locul de
desfăşurare este tot Templul din Ierusalim. Iisus
şade aici şi învaţă „tot poporul” dornic să‑L asculte.
244
La un moment dat, cărturarii şi fariseii aduc

la Iisus o femeie „prinsă în adulter” şi‑L întreabă
despre felul cum trebuie pedepsită aceasta după
rânduielile Legii lui Moise. De fapt, în viclenia firii
lor, Îl puneau pe Iisus la încercare, ştiindu‑se, prea
bine, că adulterul se pedepsea prin uciderea cu
pietre.
Cel iscodit astfel nu răspunde imediat
celor care‑L ispiteau în cuget, ci, spre mirarea
ispititorilor, „.... plecându‑Se în jos, scria cu degetul
pe pământ” (Ioan 8, 6), fără să fi spus nimic. Cum
tăcerea devenise prea apăsătoare, cărturarii şi
fariseii insistă ca să primească un răspuns de la
Iisus. Acesta „S‑a ridicat şi le‑a zis:<<Cel fără de
păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra
asupra ei>>” (Ioan 8, 7).
Apoi, după aceste cuvinte, „plecându‑Se în jos,
scria pe pământ” (Ioan 8, 8), ceea ce se soldează
cu o dezlegare mai aparte a situaţiei stârnite
pentru încercarea lui Iisus de către căpeteniile
cărturarilor şi fariseilor. Evanghelistul Ioan,
printr‑o consemnare încărcată de mister, descrie o
conduită oarecum ciudată a celor din urmă, căci
aceştia„auzind şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau
unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi
până la cei din urmă. Şi a rămas Iisus singur, şi
femeia stând în mijloc” (Ioan 8, 9). Pârâşii femeii, în
urma celor scrise de Iisus pe pământ, au renunţat
s‑o mai osândescă. Nici Iisus n‑o învinovăţeşte pe
femeia adulteră şi, cu blândeţe, îi spune acesteia:
„Du‑te, şi de acum să nu mai păcătuieşti!” (Ioan
8, 11).
245
Toma Pirău
Ce să se fi întâmplat cu cei ce fuseseră porniţi

împotriva femeii?Şi de ce au plecat, oarecum
ruşinaţi, din faţa lui Iisus? Textul Evangheliei
după Ioan nu îngăduie o altă conexiune în afara
celor scrise de Iisus „cu degetul pe pământ”.
Unii exegeţi, mai aproape de o înţelegere în duh
a celor relatate, susţin că Iisus, în tăcerea Celui ce
cunoaşte deplin, scria pe nisip, unul câte unul,
numele osânditorilor şi faptele săvârşite în ascuns
de fiecare, tot atât de condamnabile ca şi adulterul.
Văzând cele arătate de Iisus, fariseii şi cărturarii
au primit imboldul lăuntric al mustrării de cuget
şi, prin urmare, au renunţat la acuzaţiile aspre ce
le aduseseră femeii ce păcătuise prin adulter.
De fapt, rostul celor petrecute la Templu cu
femeia ce căzuse în greşeală avea margini ceva mai
largi de înţeles:cum să fie cineva judecător peste un
aproape al său câtă vreme şi‑a întinat viaţa cu fapte
nepotrivite cu îndreptările din Lege? Dreptatea, se
înţelege, nu se poate administra fără a fi însoţită
de „duhul milei”. Nu doar obligaţii cerute prin
forţa oarbă a legii. Şi aplicate fără discernământul
necesar care să ajute la îndreptarea celui ce a greşit,
ca „să se întoarcă şi să fie viu”.
Stăpânirea frustă micşorează darul vieţii.
Dreptatea făcută şi cu inima, însoţită tot timpul de
milă, sporeşte viaţa şi o face mai rodnică.... Prin
bucuria îndreptării...
18
După întâmplarea cu „femeia adulteră”, Iisus a

reînceput să le grăiască celor veniţi să‑L asculte. De
246
această dată, Învăţătura are o încărcătură ceva mai

aparte. Cu mai multe „faţete de înţeles”, Aceasta
pare a fi adresată unui auditoriu oarecum iniţiat:
„Eu sunt Lumina lumii; cel ce‑Mi urmează Mie nu
va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii”
(Ioan 8, 13). Astfel de cuvinte au scandalizat minţile
fariseilor, fapt pentru care Iisus le spune acestora
că mărturia Sa este adevărată, ştiind, prea bine, de
unde vine şi încotro Se îndreaptă. Drumul Său nu
poate fi unul „de judecată”, cu atât mai puţin cu
unul de atingere cu cea „după trup” a fariseilor.
Pe deasupra, după cum le spune Iisus, mărturia
Sa vine împreună cu cea a Tatălui, ceea ce face ca
adevărul să fie vădit, căci, după cum e scris în Lege,
e susţinut prin mărturie dublă: „Eu sunt Cel ce
mărturisesc despre Mine Însumi, şi despre Mine
mărturiseşte Tatăl Cel ce M‑a trimis” (Ioan 8, 18).
Legea lui Moise, pentru farisei, e mai restrânsă
faţă de înţelesul tainic al legăturii dintre Fiu şi Tatăl,
despre care le vorbeşte Iisus. Ca să‑l pătrundă,
iudeii au nevoie de mai mult decât „cârja tradiţiei”.
De se rămâne doar la acest ajutor, ei nu vor putea
cunoaşte nici pe Fiul, nici pe Tatăl; „Nici pe Mine
nu Mă ştiţi, nici pe Tatăl Meu; dacă M‑aţi şti pe
Mine L‑aţi şti şi pe Tatăl Meu” (Ioan 8, 19).
Pe când le vorbise iudeilor despre această taină,
Iisus avea în preajmă „cutia milelor”, ca şi cum
aceasta ar fi lucrat ca un semn ce trebuia urmat
de către ascultătorii din Templu pe drumul de
viaţă dintre „Milă şi Adevăr”. Despre care vorbise,
cândva, şi Psalmistul David... Puţin câte puţin,
ni se dezvăluie lucrarea minunată, prin cuvânt
247
Toma Pirău
şi faptă, pe care Iisus o dăruieşte oamenilor, mai

cu seamă celor veniţi, în zi de sărbătoare, să se
închine la Templu. Totuşi, aceasta avea o rânduire
mai presus de fire, despre care Evanghelia după
Ioan vorbeşte în cuvinte simple: „... şi nimeni nu
L‑a prins, căci Ceasul Său încă nu venise” (Ioan
8, 20). Ceas în cunoaştere, ceas în viaţă... Ceas de
mare taină... „Plinirea vremii”, cu înţelesul său din
altă lume, ne îndeamnă să privim spre cer, nefiind
doar rod al celor de pe‑aici...
19
Iisus, la Templu, continuă să vorbească despre

alte lucruri de taină, trepte ale scării ce duce
spre preamărirea Sa. Iudeii, din nefericire, sunt
stăpâniţi de un duh al neînţelegerii. Atenţi doar la
ceea ce au fost învăţaţi de farisei şi de cărturari,
aceştia par surzi la cuvintele lui Iisus. Mintea şi
sufletul poporului fuseseră pecetluite doar pentru
„orizontala vieţii”. „Verticala” celor spuse de
Iisus nu găsise între iudei paşii potriviţi pentru
„urcuşul în Duh şi‑n Adevăr”. Ca să poată privi
spre „altă lume”, poporul ar fi trebuit să se dedea
la o prefacere profundă a firii sale. Nefăcând‑o,
acest „neam tare de cerbice” nu simte chemarea
spre „cele înalte” despre care îi vorbise Iisus. Este
neîncrezător în faţa schimbării şi, pe lângă acestea,
extrem de virulent atunci când i se spune să nu fie
idolatru faţă de tradiţie.
Cuvintele rostite de Iisus către iudei, în zi festivă,
purtau cu ele „cheile Revelaţiei” doar pentru cei
cu inima deschisă, primitori ai darului de a se
248
lumina sufleteşte prin cuvintele ce li s‑au dat spre

auzire: „Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu, cu
adevărat sunteţi ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte
adevărul iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).
Prin ascultare, iată, se ajunge la adevăr... Iar prin
adevăr, la libertate...
Păcatul şi lumea întemeiată de acesta izvodesc
starea de robie; din aceasta se nutreşte fiinţa
robului, mereu răpită de rătăcire, neavând „casă”
unde să se odihnească. Iisus le arată iudeilor de
la Templu adevărul despre păcat: „Adevăr, adevăr
vă spun:Tot cel ce face păcatul, păcatului îi este
rob. Iar robul nu rămâne‑n casă pe veci:Fiul însă
rămâne pe veci” (Ioan 8, 34‑35). Libertatea vine de
la Fiul, din veci şi din adevăr...
„Lumea lui Iisus” şi „lumea păcatului” au
rădăcini distincte, cu totul diferite. Unele ţin „de
înălţimi”, altele sunt înfipte în „cele de jos”. Între
acestea, separaţia este de netrecut, aşa cum Iisus
le repetă iudeilor ca aceştia să ia seamă la firea
ce‑i locuieşte: „Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi
veni”; „Voi sunteţi dintru cele de jos; Eu sunt
dintru cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta;
Eu nu sunt din lumea aceasta” (Ioan 8, 21‑23).
Salvarea celor din „lumea aceasta” este posibilă
doar prin credinţa „întru Iisus” pentru că Acesta
este Mesagerul Tatălui: „Dar Cel ce M‑a trimis pe
Mine, adevărat este; şi ceea ce de la El am auzit, Eu
pe acelea le grăiesc în lume (Ioan 8, 26).
Acum, astfel de cuvinte nu pot fi pricepute de
către iudei. Clipa înţelegerii încă nu venise pentru
ei. Aşa cum floarea, de e să fie privită cu luare
249
Toma Pirău
aminte, se regăseşte în fruct, tot aşa şi înţelegerea

are a urma o anumită rânduială a semnelor de viaţă
până când se va pune în fapt. Iisus, ca să‑i aducă
pe ascultătorii Săi în preajma luminării conştiinţei,
le vorbeşte despre viitor: „Când Îl veţi fi înălţat pe
Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt, şi că
nimic nu fac de la Mine Însumi, ci, precum Tatăl
M‑a învăţat,aşa vorbesc” (Ioan 8, 28).
În convorbirea cu israeliţii prezenţi la Templu
despre Avraam, ca părinte al neamului Său, Iisus
descrie faptele acestuia într‑o manieră povăţuitoare
pentru auditoriu. Mai cu seamă că cele întreprinse
cotidian de „fiii lui Israel”, de la mic la mare,
sunt atât de departe de pilda reprezentată de cele
săvârşite de respectatul lor înaintaş: „... voi căutaţi
acum să Mă ucideţi pe Mine, Omul care v‑am
grăit adevărul pe care de la Dumnezeu l‑am auzit.
Avraam‑le spune Iisus ascultătorilor Săi foarte
răspicat‑n‑a făcut aceasta” (Ioan 8, 40).
Prinzându‑le gândul ascuns şi rostindu‑l
fără ocol în faţa tuturor, Iisus stârneşte o mare
supărare între iudei, cu deosebire în rândul
fruntaşilor acestora. Se iveşte „clipa” în care
adevărul firii acestora trebuie spus ca să se poată
plămădi priveliştea reală a vieţii lor. De fapt, ca să
li se dezvăluie sursa primară a rătăcirii de neam:
„De ce nu‑Mi pricepeţi vorbirea? Pentru că nu‑Mi
puteţi asculta cuvântul. Voi sunteţi din tatăl vostru
Diavolul... El de la început a fost ucigător de oameni
şi nu a rămas întru adevăr pentru că adevăr nu este
întru el. Când el grăieşte minciuna, dintr‑ale lui
grăieşte, fiindcă el mincinos este, şi tatăl minciunii.
250
Dar pentru că Eu vă spun adevărul, pe Mine nu

Mă credeţi” (Ioan 8, 43‑45). Priceperea, iată, are ca
temelie ascultarea în adevăr...
Din nesupunere, adevărul nu se poate asculta.
Şi nici mintea, lipsită de ajutorul de la inimă,
nu poate rodi pricepere. Peste toate acestea, din
împotrivire nu se poate izvodi nici credinţă, căci
aceasta e nutrită prin „cuvintele lui Dumnezeu”.
Iar aceste cuvinte nu vin în lume decât prin Cel ce
L‑a cunoscut pe Dumnezeu. Iisus, ca să‑i scoată din
nepricepere pe ascultători, le rosteşte un adevăr
copleşitor: „... voi nu L‑aţi cunoscut, dar Eu Îl ştiu...
Dar Eu Îl ştiu şi‑I păzesc cuvântul” (Ioan 8, 55). Nu se
putea rosti mai limpede de atât despre divinitatea
fiinţei Sale „de Fiu” şi despre cunoaşterea Tatălui,
în exclusivitate, de către Acesta. Desigur, după
cum o arată înscrisul evanghelic de faţă, o astfel de
cunoaştere nu este una mijlocită de raţiune, cum am
fi tentaţi să o socotim după firea noastră obişnuită,
ci una de „natură fiinţială” şi interpersonală, fără
dualismul inerent făpturii create. În niciun caz, nu
avem de‑a face, aici, cu o cunoaştere „răsădită în
humă”... Fiul Îl ştie pe Tatăl, chiar înainte de veci,
şi păzeşte cuvântul Acestuia... Vasăzică, prin pază
şi ascultare, Fiul ilustrează adevărul ce e cuprins
în cuvântul Celui pe care Îl ştie...
Mărturia lui Iisus a adus mai mare tulburare
între cei ce au auzit‑o. Din pricina ignoranţei lor
duhovniceşti şi lumeşti, cuvintele lui Iisus nu
puteau decât să‑i revolte. La cele grăite până acum,
cu rost de prea plin pentru cugetul lor cioplit prin
tradiţie, Iisus vine cu un adaos de vorbire mai mult
251
Toma Pirău
decât încifrat pentru obişnuinţele minţii iudaice:

„Adevăr, adevăr vă spun:Mai înainte de a fi fost
Avraam, Eu sunt” (Ioan 8, 58). Cu aceste cuvinte,
orice stavilă a firii lor a fost dată la o parte. Furia
colectivă nu se mai putea struni. Nemaifiind în
stare de discernământ din pricina mâniei, deci nici
să răspundă prin grai la cele dezvăluite de Iisus,
măinile iudeilor, cu o pornire aprigă, au purces
în căutarea de pietre „... ca să arunce asupra Lui.
Dar Iisus‑după cum s‑a scris în Evanghelia după
Ioan‑S‑a ferit şi, trecând prin mijlocul lor, a ieşit
din templu şi S‑a dus” (Ioan 8, 59).
Cum a putut scăpa Iisus de furia iudeilor de
la Templu? Fie prin „putere de taină”, fie printr‑o
„înţelepciune neştiută” de oameni, fie prin
reunirea amândorura într‑un „gest miraculos”,
pe care, după unii exegeţi, Iisus l‑ar fi deprins, în
răstimpul „anilor neştiuţi”, pe când ar fi cunoscut
alte „tradiţii spirituale”... Dematerializarea, în
orizontul de taină al Tibetului, poate fi controlată
prin puterea spiritului de către anumiţi iniţiaţi...
Despre„înlăuntrul” întâmplării de mai sus,
Evanghelistul Ioan nu pomeneşte nimic. Iisus
a trecut, fără oprelişti, printre iudeii înfuriaţi la
culme, pregătiţi să arunce cu pietre asupra Lui, şi,
ferindu‑se de aceştia‑chiar trecând prin mijlocul
lor‑, a părăsit incinta Templului, ticsită de mulţime,
şi „S‑a dus”... După toate acestea, taina nu poate
decât să sporească....
252
20
Tămăduirea unui orb din născare, tot aşa, vine

ca să aducă la vedere rostul minunat al prezenţei
lui Iisus între iudei, respectiv al bucuriei ivite între
oameni prin aflarea „lucrurilor lui Dumnezeu”.
După rânduiala iconomiei, acestea nu sunt menite
oricărui moment de timp. „Ceasul” potrivit pentru
săvârşirea acestor lucruri alese ţine de lumină. Altfel
spus, „până este ziuă”... Noaptea, după spusele
lui Iisus, nu poate nimeni să lucreze. „Ziua”, aşa
cum e pomenită în Evanghelia după Ioan, aduce
un înţeles mai adânc şi mai cuprinzător, fiind cu
drept „în timp”doar prin prezenţa nemijlocită şi
plină de mister a lui Iisus: „Atât cât sunt în lume,
Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 9, 5).
La această Sărbătoare a ispăşirii, precum se
cunoaşte, ritul iudaic de închinăciune acordă o
importanţă prioritară luminii şi apei. Cu un astfel
de decor, imaginarul colectiv al iudeilor, prin
contagiune, putea să ajute la mişcarea inimilor
către noi „ferestre de lumină”. Pe acest fundal,
vindecarea de către Iisus a celui orb din naştere,
despre care sunt relatate multe amănunte în cele
consemnate de Evanghelistul Ioan, vine ca o
ridicare de la întuneric la lumină. Cu atât mai mult,
cu cât aceasta a fost rânduită ca să fie săvârşită, în
pofida tradiţiei iudaice, într‑o zi de sâmbătă, când
erau îngăduite extrem de puţine făptuiri pentru
cei ce ţineau de Legea lui Moise. Până şi părinţii
celui vindecat se tem să mărturisească despre
redobândirea darului vederii de către odrasla lor
253
Toma Pirău
într‑o zi de Sabat. Desigur, din teama de a nu fi

daţi afară din sinagogă întrucât, prin aceasta,
ar fi trebuit să vorbească şi despre vindecător,
respectiv despre Iisus. Ameninţările mai‑marilor
iudei erau foarte aspre:alungarea din adunare
venea ca un fulger dacă „cineva Îl va mărturisi că
El este Hristos” (Ioan 9, 22). Cel exclus, desigur,
nu mai avea dreptul la nici un ajutor din partea
comunităţii....
Cu totul diferit este descrisă situaţia celui ce
a reprimit vederea prin ungerea cu tină a ochilor
de către Iisus. Adus la normalitate, cel vindecat nu
s‑a temut să mărturisească cu îndrăzneală despre
Iisus, căci acesta nu putea fi păcătos‑contrar
celor afirmate de cărturari şi farisei‑ „... pentru
că Dumnezeu nu‑i ascultă pe păcătoşi; ci, de este
cineva cinstitor de Dumnezeu şi‑I face voia, pe
acesta îl ascultă (Ioan 9, 31). Apoi, în faţa fruntaşilor
iudei, mărturia celui scăpat de Iisus de nevedere
se încheie ca un verdict fără drept de apel: „De
n‑ar fi Acesta de la Dumnezeu, n‑ar putea să facă
nimic” (Ioan 9, 33). Binele şi bucuria, într‑o fire
nepervertită şi simplă, nu sunt, precum vedem,
fără roade de credinţă înveşmântate până şi cu un
gând teologic...
Pe acest mărturisitor, Iisus îl reîntâlneşte la
puţină vreme după ce fusese izgonit din Templu de
către farisei. Cu această ocazie, martorului curajos i
se descoperă că Cel care l‑a vindecat de orbire este,
nimeni altul, decât „fiul lui Dumnezeu”, văzut şi
auzit fără mijlocitori care să‑i estompeze prezenţa
sau care să intermedieze credinţa în Acesta. La
254
auzul acestor cuvinte rostite de Iisus, cel scăpat de

întuneric, răspunde dintr‑o suflare: „<<Şi cine este,
Doamne, ca să cred în El?>>. Şi a zis Iisus:<< L‑ai
şi văzut şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este>>”
(Ioan 9, 36‑37). Credinţa se revarsă în închinare
pentru orbul vindecat, după care Iisus rosteşte
câteva cuvinte către învăţătorii de Lege, din care se
desprinde înţelesul cel mare pentru care El a fost
trimis între oameni de către Tatăl: „... ca cei ce nu
văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi” (Ioan 9, 39).
Vederea strâmbă dă viaţă stării păcătoase, cam
asta li s‑a spus unora dintre farisei. „Orbirea”, despre
care le‑a vorbit Iisus, provine din prejudecăţi, din
comodităţile sufleteşti pe care le întreţin acestea.
Fără un asemenea îndrumar rătăcitor, bine înfipt
ca tradiţie pentru comunitate, păcatul nici n‑ar
mai fi cu putinţă. Despre acestea, „fiii lui Israel”
au aflat încă de la primirea Legii lui Moise: „Dacă
aţi fi orbi, n‑aţi avea păcat. Dar pentru că acum
ziceţi:Vedem‑, păcatul vostru rămâne” (Ioan 9, 41).
Desigur, „vederea” despre care aminteşte Iisus
acum, când se adresează fariseilor, înseamnă
cunoaşterea aparentă din „retortele tradiţiei”,
din pricina căreia sunt împiedicaţi să recunoască
„Lumina lumii”, aflată chiar în mijlocul lor. Orbi
conduşi de orbi...
„Idolii forului” iudaic au închis cu totul porţile
cunoştinţei adevărate; în bună măsură, de aici
provine captivitatea ce‑i împiedică pe mulţi să
purceadă la Adevăr prin Libertate.... Aşa a fost pe
vremea lui Iisus, tot aşa este şi astăzi... Şi, destul de
probabil, la fel va fi şi Mâine...
255
Toma Pirău
21
Precum se ştie, „fiii lui Israel” erau neam de

păstori. Prin urmare, nu e de mirare că Iisus foloseşte
o parabolă pastorală pentru a‑Şi face Învăţătura
înţeleasă pentru cei din neamul Său. Viaţa
pastorală poartă în sine întâietatea „Păstorului cel
bun”. Acesta, după cele cunoscute de către oricine,
nu trăieşte după felul simbriaşului sau al celui ce
nu e stăpân pe ale sale. La necaz, cei din urmă lasă
oile pentru gura lupului şi o iau la goană ca să‑şi
scape propria viaţă. Păstorul adevărat nu ştie ce‑i
frica atunci când turma îi este ameninţată. Îi stă în
fire să‑şi apere oile chiar cu preţul vieţii. Iisus se
vede, după cum e scris în Evanghelia după Ioan, în
chipul unui astfel de păstor: „Eu sunt Păstorul cel
bun, Păstorul cel bun sufletul său şi‑l pune pentru
oi” (Ioan 10, 11). „Păstorul şi oile” formează un tot
orânduit sufleteşte. Prezenţa şi faptele săvârşite
de Păstor sunt prototip pentru realitatea de viaţă
duhovnicească ce formează temelia Bisericii „întru
Hristos”: „Eu sunt uşa. De va intra cineva prin
Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune
va afla” (Ioan 10, 9). La credinţa cea nouă, alta decât
cea încercată de „furi şi de tâlhari”, se ajunge doar
prin persoana lui Iisus. Acesta Îşi cunoaşte oile
din turmă. Este, de asemenea, urmat de oile Sale
întrucât acestea Îi recunosc glasul şi au încredere
în îndemnul la viaţă purtat de acesta. Păstorul cel
bun e aducător şi păzitor de viaţă. Pentru oile din
turmă, chiar viaţa şi‑o pune la bătaie...
256
Grija cea mare pentru turmă, cum ni se

dezvăluie, nu poate proveni decât de la Bunătatea
ce se pogoară de la Cel ce este izvorul Bunătăţii,
despre care putem cunoaşte ceva doar prin Fiul
Său: „Eu sunt Păstorul cel bun, şi Mi le cunosc pe
ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Aşa cum
Tatăl Mă cunoaşte pe Mine, tot aşa Îl cunosc Eu pe
Tatăl. Şi viaţa Mea Mi‑o pun pentru oi” (Ioan 10,
14‑15).
Ne găsim, vasăzică, în faţa unei realităţi de altă
factură decât una obişnuită, pe care s‑o explorăm
cu simţurile croite după „uneltele timpului”.
Cunoaşterea reciprocă dintre „Fiu şi Tatăl” este una
de cofiinţialitate, cu totul diferită de cea mijlocită
prin mintea aflată în slujba simplei supravieţuiri.
Sorgintea cunoaşterii dintre „Tatăl şi Fiul” se
regăseşte, ca temei, în cercetarea turmei de către
Păstorul cel bun. Din textul evanghelic, aflăm,
spre bucuria noastră, că jertfa de viaţă a Păstorului
cel bun e făcută nu numai pentru oile din turmă.
Celelalte oi, aflate, deocamdată, în afara „staulului
acesta”, vor ajunge sub aceeaşi oblăduire, ca şi cele
din turmă, pentru că aşa porunceşte Tatăl: „Şi alte
oi am, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea
trebuie să le aduc; şi glasul Mi‑l vor auzi, şi va fi
o turmă şi un păstor. De aceea Mă iubeşte Tatăl
că Eu viaţa Mi‑o pun, pentru ca iarăşi s‑o iau ...
Această poruncă am primit‑o de la Tatăl Meu”
(Ioan 10, 16‑18).
Despre această lume de taină, Iisus le vorbeşte
iudeilor, încă o dată, la Sărbătoarea înnoirii
Templului, cunoscută şi sub denumirea de
257
Toma Pirău
„Sărbătoarea luminilor”. Aceasta avea loc în luna

decembrie pentru a celebra refacerea şi sfinţirea
Templului din Ierusalim din vremea domniei lui
Iuda Macabeul. Evreii numesc această sărbătoare
„Hannuca”, adică „Lumină”, de la o întâmplare
străveche legată de înmulţirea miraculoasă a
uleiului din candelabrul cu şapte braţe, nelipsit
din Templu.
Degeaba le vorbeşte Iisus iudeilor despre
sorgintea deosebită a faptelor Sale. Deci, implicit,
şi despre înţelesul tainic al acestora: „Lucrurile
pe care le fac Eu le fac în numele Tatălui Meu, ele
mărturisesc despre Mine. Dar voi nu credeţi pentru
că nu sunteţi din oile Mele” (Ioan 10, 25‑26). Pe acest
fir de viaţă, aceste oi răzleţite nu‑L urmează pe
Păstor, nu‑L ascultă şi, ca urmare a neascultării, li
se refuză „darul vieţii veşnice”. Cerbicia neamului
iudeu pentru „literă” îl îndepărtează de viaţa cea
adevărată ivită prin credinţa „întru Fiul”, care,
după mărturia lui Iisus, e una cu Tatăl: „Eu şi Tatăl
Meu una suntem” (Ioan 10, 30).
La auzul celor rostite de Iisus, tulburaţi peste
măsură, iudeii de faţă caută pietre „ca să arunce
asupra Lui” (Ioan 10, 31). Nu puteau să priceapă
cum trebuie cele aflate, socotindu‑le o blasfemie
de neiertat: unui om, căci aşa era Iisus pentru ei,
nu‑i era îngăduit, conform tradiţiei şi sub nici un
pretext, să se socotească pe sine Dumnezeu... Iisus
le vorbeşte, iarăşi, din Scriptură şi le tălmăceşte
despre îndumnezeire, ca acceptare a cuvântului
lui Dumnezeu, şi despre cum aceasta a început de
pe timpul când Moise a rânduit judecători ca să
258
îndrume poporul în numele lui Dumnezeu. Până

la urmă, după cum le tălmăceşte Iisus, viaţa se
cere luminată prin credinţa în „lucrurile Tatălui”:
„Dacă Eu nu fac lucrurile Tatălui Meu, să nu credeţi
în Mine; dar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în
Mine, credeţi în lucrurile acestea, ca să ştiţi şi să
cunoaşteţi că Tatăl este întru Mine şi Eu întru
Tatăl” (Ioan 10, 37‑38). Printr‑o astfel de credinţă,
se descoperă, în mod tainic, reciprocitatea fiinţială
dintre Fiul şi Tatăl. Un mister atât de adânc nu
avea cum să fie cuprins cu „puterea obişnuinţei”
sau prin „orizontala literei”, fapt pentru care iudeii
s‑au lăsat luaţi de valul unei nelinişti stârnite din
necunoaştere şi nepricepere. „Fructele mâniei”,
pentru aceştia, încă o dată, le‑au fost mai aproape
decât cele ale noii credinţe, despre care le‑a vorbit
Iisus, şi, după firea lor aprinsă de supărare, „...
din nou căutau să‑L prindă, dar El le‑a scăpat din
mână” (Ioan 10, 39).
Ceasul plinirii voii Tatălui încă nu sosise....
22
Lazăr, după cum zice Iisus doar a adormit, nu

a murit. Surorile acestuia, Marta şi Maria, L‑au
chemat pe Învăţător de pe când fratele lor începuse
să bolească. Dar, din pricini de taină, Acesta a
întârziat să pornească spre Betania, satul unde
trăia familia celui bolnav. Cele două surori ale lui
Lazăr trimiseseră vorbă către Iisus : „Doamne,
iată, cel pe care‑L iubeşti e bolnav” (Ioan 11, 3),
sperând că Acesta îl va ajuta şi va veni repede de
259
Toma Pirău
prin locurile, pe care se afla, de dincolo de Iordan,

unde boteza Ioan.
Contrar aşteptărilor, Iisus nu se grăbeşte să
răspundă chemării ce‑I fusese adresată de către
Marta şi Maria. Chiar e auzit spunând celor
din preajma Sa nişte cuvinte greu de pătruns:
„Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui
Dumnezeu, pentru ca prin ea să se slăvească Fiul lui
Dumnezeu” (Ioan 11, 4). Cei aflaţi în întristare sau
suferinţă‑Marta, Maria sau Lazăr‑erau apropiaţi
ai lui Iisus şi se bucurau de preţuirea afectuoasă
a Acestuia, fapt pentru care nădăjduiau, din toată
inima, într‑un ajutor grabnic...
După două zile de aşteptare, Iisus Îşi
înştiinţează ucenicii că vor merge în Iudeea, în
satul lui Lazăr, chiar dacă iudeii, la sărbătoarea
recentă‑în Ierusalim‑s‑au arătat atât de duşmănoşi.
Facerea de bine, cum lasă Iisus să se înţeleagă, îşi
află rostul la lumina zilei pentru că nu are nimic
în ascuns: „Nu sunt, oare, douăsprezece ceasuri
într‑o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică,
pentru că vede lumina acestei lumi; dar dacă umblă
cineva noaptea, se împiedică pentru că lumina nu
este întru el” (Ioan 11, 9‑10). De se vede lumina,
lumea nu se împiedică. Cele vădite, vasăzică, pot
deveni pilduitoare într‑ale vieţii şi, desigur, într‑ale
credinţei... Prin cunoştinţa potrivită....
Astfel, ucenicii aud spusele lui Iisus prin care
sunt preveniţi că moartea lui Lazăr, despre care se
aflase de curând, are un substrat mai tainic, cu rost
de temei pentru o credinţă fără umbră zăbavnică.
În Evanghelia după Ioan, cele consemnate despre
260
aceasta sunt grăitoare în cel mai înalt grad: „...

Iisus le‑a spus limpede:<<Lazăr a murit>>; şi încă
mă bucur pentru voi că Eu n‑am fost acolo, pentru
ca voi să credeţi... Dar să mergem la el” (Ioan
11, 14‑15). La auzirea acestora, Toma, cel numit
„Geamănul”, se adresează celorlalţi ucenici într‑o
manieră greu de pătruns ca înţeles: „Să mergem şi
noi să murim cu El!” (Ioan 11, 16). Să fi ştiut Toma
ceva mai mult decât tovarăşii săi despre darul lui
Iisus de fi biruitor asupra morţii? Să fi aflat acesta,
mai întâi, despre „taina Învierii”? Greu de spus...
Evanghelistul Ioan lasă totul într‑o altă privelişte
de descoperire...
Când Iisus şi ucenicii Săi au ajuns în Betania
Iudeii, Lazăr „avea patru zile în mormânt” (Ioan
11, 17) şi era jelit cu lacrimi fierbinţi de surorile lui,
Marta şi Maria. După obiceiul locului, le‑au fost
aproape „mulţi dintre iudei”, pentru a le alina de
pierderea fratelui lor.
Marta a fost prima ce L‑a întâmpinat pe
Iisus, arătându‑se foarte încrezătoare în ajutorul
Acestuia: „... eu ştiu încă de pe acum că orice vei
cere Tu de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da”
(Ioan 11, 22). Cu o asemenea credinţă în inimă,
Martei îi este dat să audă de la Iisus că Lazăr,
fratele ei, va învia, dar nu în „ziua de apoi”, ci chiar
acum, în ceasul aflat sub puterea de viaţă deţinută
de Iisus: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede
în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi tot cel ce
trăieşte şi crede în Mine, în veac nu va muri!Crezi
tu aceasta? (Ioan 11, 25‑26). După o clipită, Marta,
cu mare emoţie lăuntrică, răspunde pe nerăsuflate:
261
Toma Pirău
„Da, Doamne, eu am crezut că Tu eşti Hristosul,

Fiul lui Dumnezeu, Cel care a venit în lume” (Ioan
11, 27).
Urmând bucuria acestei mărturisiri, Marta se
duce să o cheme pe Maria, sora ei, care vine în
grabă să‑L vadă pe Iisus. Maria şi însoţitorii săi
arătau cuprinşi de o mare tristeţe, pricină din care
Iisus „a suspinat cu duhul şi S‑a tulburat întru
Sine” (Ioan 11, 33). Îndrumat spre mormântul lui
Lazăr de către cei veniţi cu Maria, „Iisus a lăcrimat”
(Ioan 11, 35). Spre „peştera” în care fusese aşezat
mortul, se auziseră suspine nenumărate printre
cei ce‑L urmau pe Iisus... Noima de viaţă nu putea
fi oprită...
După ce risipeşte ezitarea de o clipă a Martei,
survenită la ridicarea pietrei de la intrarea în
mormânt, Iisus, privind la cer, a zis: „Părinte,
mulţumescu‑Ţi că M‑ai ascultat; Eu ştiam că Tu
întotdeauna Mă asculţi, dar de dragul mulţimii
care stă‑mprejur am zis, ca să creadă că Tu m‑ai
trimis” (Ioan 11, 41‑42). După acestea, Lazăr e văzut
cum iese din mormânt... E dezlegat de cele ale
mortului şi începe să meargă în văzul şi uimirea
fără margini a tuturor...
Minunea învierii lui Lazăr i‑a făcut pe mulţi
dintre iudei să creadă în Iisus; alţii, mai puţini,
s‑au înfăţişat mai‑marilor lor şi le‑au povestit
despre cele săvârşite de Iisus cu privire la învierea
din moarte a lui Lazăr. În consecinţă, arhiereii şi
fariseii au adunat Sinedriul pentru a lua o hotărâre
cu privire la Cel care, în opinia lor, zdruncina
credinţa strămoşească. De vor îngădui aşa ceva,
262
credeau aceştia, se va netezi drumul romanilor

pentru a le lua „locul şi neamul”.
Sub un imbold profetic, arhiereul Caiafa
vorbeşte adunării, parcă de pe un alt tărâm de
înţeles, ca să nu se mai bâjbâie fără rost în luarea
unei hotărâri : „Nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că de
folos ne este să moară un om pentru popor, iar nu
tot poporul să piară” (Ioan 11, 49‑50). Evanghelistul
Ioan, prin cele adăugate de la sine, vine cu un
sens mai larg pentru vorbele rostite de Caiafa,
arhiereul de rând în acel an. Acesta, pare‑se, a
vorbit după o „umbrire de duh” de dincolo de
voia sa: „Dar pe aceasta‑după cele consemnate cu
grijă în evanghelie‑nu a zis‑o de la sine, ci, fiind
arhiereu al acelui an, a profeţit că Iisus avea să
moară pentru neam‑şi nu numai pentru neam, ci
şi ca să adune întru una pe fiii lui Dumnezeu cei
împrăştiaţi” (Ioan 11, 51‑52). Reunirea „întru una”,
vasăzică, constituia o prioritate şi la începuturi, ca
şi în vremurile de acum. Mişcarea de credinţă se
supune, ca şi lumea, unei anumite ciclicităţi, cu
referinţe specifice, inconfundabile, fiecărei „bucle
de timp”...
Din ziua aceea, cei din Sinedriu au pus la
cale să‑L ucidă pe Iisus, tulburătorul poporului.
Acesta, ca să nu se expună acelei ameninţări grave,
şi‑a luat ucenicii şi „a plecat de acolo într‑un ţinut
aproape de pustie, într‑o cetate numit Efraim”
(Ioan 11, 53‑54).
Sărbătoarea Paştilor era aproape. După tradiţie,
iudeii „se suiau” la Ierusalim ca „să se curăţească”.
Mulţimea, de la cele sâvârşite până acum de Iisus,
263
Toma Pirău
vibra tăcută după chemări nevăzute, cu rosturi

tainice. Arhiereii şi fariseii stăteau la pândă,
convinşi fiind că îşi fac datoria de apărători ai
credinţei strămoşeşti. Se urnise o putere ce nu mai
putea fi ţinută „în stăvilarul vieţii”...
23
Cu şase zile înainte de Paşti, Iisus vine în

Betania, la Lazăr cel înviat din morţi, fratele Mariei
şi al Martei. La cina ce a avut loc în casa familiei lui
Lazăr, Marta slujea pentru meseni. Maria, însă, se
prinsese cu altceva:a adus o litră cu mir de nard,
de cea mai bună calitate, cu care a uns picioarele
lui Iisus şi le‑a şters, mai apoi, cu părul cel lung de
pe capul ei.
Singurul care a criticat gestul Mariei a fost Iuda
Iscarioteanul, despre care Evanghelistul Ioan vor‑
beşte aspru, cu o intenţie mai puţin binevoitoare:
„Iar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de să‑
raci, ci pentru că era fur şi, având punga, vămuia
ce se punea într‑însa” (Ioan 12, 6). Iisus, însă, spre
deosebire de Iuda cel cu gândul la bani, vede îm‑
prejurarea ungerii cu mir a picioarelor Sale de că‑
tre Maria după un alt înţeles, greu de pătruns chiar
şi de către cei apropiaţi. Pe un ton aproape coloc‑
vial, Învăţătorul îi zice lui Iuda, luîndu‑i apărarea
Mariei: „Las‑o, că pentru ziua îngropării Mele l‑a
păstrat; că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe
Mine nu Mă aveţi pururea” (Ioan 12, 7‑8). Surprin‑
zător, nu? Un „pungaş” ca Iuda să se bucure de un
tratament aproape protector din partea lui Iisus,
ceea ce nu exclude o relaţie destul de apropiată în‑
264
tre cei doi, ce nu elimină încrederea reciprocă... Ca

un indiciu ce anunţă, poate, felul în care va fi tratat
de către Iisus tâlharul răstignit, pe Golgota, „de‑a
dreapta”Sa....
Textul evanghelic nu intră în detalii de
natură interpersonală şi trece la alte „ilustrări
de paragraf”pentru a reface atmosfera specifică
evenimentului... Mulţimile sosite în Ierusalim
arătau un interes viu şi vizibil pentru Iisus şi
pentru Lazăr cel înviat. Fariseii nu puteau trece cu
vederea astfel de întâmplări care stârneau nelinişti
între cei mulţi. De această dată, gândul lor ucigaş
îl avea „în vizor” pe Lazăr pentru că, fiind văzut
în carne şi oase, „mulţi dintre iudei mergeau şi
credeau în Iisus” (Ioan 12, 11).
Intrarea lui Iisus în Ierusalim a avut loc în
aclamaţiile mulţimii. Şi, de asemenea, cu strigăte
pe potriva emoţiilor colective stărnite de un astfel
de eveniment: „Osana!, binecuvântat este Cel ce
vine în numele Domnului!” sau, într‑o altă cheie
de semnificaţie, „Împăratul lui Israel!” (Ioan 12,
13). După cum stă scris în Scriptură, ni se arată
că Iisus a intrat în Ierusalim şezând pe un asin
tânăr: „Nu te teme, fiica Sionului!Iată, Împăratul
tău vine şezând pe mânzul asinei” (Ioan 12, 15).
Mânzul acesta nu mai fusese încălecat de nimeni
mai înainte...
La profetul Zaharia, cele consemnate cu privire
la Mesia sunt foarte asemănătoare cu ceea ce s‑a
scris în Evanghelia după Ioan despre momentul
intrării lui Iisus în Ierusalim: „Bucură‑te foarte,
tu, fiica Sionului, /rosteşte‑te‑n strigare, tu, fiica
265
Toma Pirău
Ierusalimului:/Iată împăratul tău vine la tine/drept

şi El Însuşi Mântuitor, /blând şi călare pe asin şi
pe mânz tânăr” (Zaharia 9, 9). Aceeaşi profeţie, pe
lângă altele, ne descoperă că Împăratul Mântuitor
„peste ape va stăpâni până la mare/şi peste râuri
până la marginile pământului” (Zaharia 10, 10), iar
neamurile vor avea parte, la venirea Acestuia, de
„belşug şi pace”... Apocalipsa sau descoperirea lui
Zaharia nu‑i fusese, precum se vede, defel străină
Evanghelistului Ioan şi, prim urmare, a deortosit‑o
inspirat în lucrarea Bunei‑Vestiri de credinţă...
Ucenicii lui Iisus, din pricini necunoscute încă,
nu pricep aceste cuvinte ale Scripturii. Înţelegerea
acestora se va dezlega doar după „preamărirea lui
Iisus”, după cele rânduite, prin iconomie, pentru
Mântuirea lumii din robia păcatului....
La sărbătoare, în Ierusalim, veniseră şi nişte
elini din Galileea. Aceştia auziseră despre minunile
săvărşite de Iisus şi s‑au arătat tare doritori să‑L
vadă. Andrei şi Filip, dintre ucenici, sunt cei care îi
spun Învăţătorului despre ceea ce doresc elinii cei
din Galileea. La rugămintea transmisă de aceştia,
Iisus vorbeşte, parcă de dincolo de lume, despre
ce se va petrece cu „Fiul Omului”. Se desfac,
prin cele auzite de ucenici, porţile de taină ale
Voii‑de‑Sus, respectiv „priveliştea” despre „Ceasul
Preamăririi”, hotar de înţelegere trecut de ucenici,
în sfârşit, pentru a pricepe, şi ei, cele tezaurizate de
Scriptură despre „Salvatorul lumii”.
Cum deja se ştie, prin preambulul „Adevăr,
adevăr vă spun”, folosit deseori de Iisus, se atrage
atenţia ascultătorilor‑fie doar ucenici, iudei de rând
266
sau oameni de alt neam‑că urmează să li se spună

ceva deosebit de important pentru luminarea minţii
sau pentru reaşezarea aşteptărilor lor sufleteşti.
„Ceasul preamăririi”, despre care vorbeşte Iisus,
este asemănător cu „mersul” bobului de grâu,
pildă uşor de înţeles chiar şi pentru cei cu fire
simplă: „Dacă bobul de grâu care cade‑n pământ
nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce
roadă multă” (Ioan 12, 24).
În asociere orizontală, se dezleagă legături de
neputinţă în trecerea de la viaţa de „aici şi acum”
la una mai înaltă, respectiv „viaţa veşnică”, fără o
identificare cu cel care‑L slujeşte şi‑L urmează pe
Iisus. Fără Iisus, slujirea nu are cinste... Apoi, într‑o
notă neaşteptată, apare momentul în care Iisus se
adresează Tatălui pentru a fi izbăvit de tulburare:
„Acum, sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice?
Izbăveşte‑mă Părinte de ceasul acesta?.... Dar Eu
pentru aceasta am venit în ceasul acesta! (Ioan 12,
27).
Desigur că „ceasul acesta”, despre care le
vorbeşte Iisus ucenicilor, nu este doar un reper
neutru pe scara timpului. Acum, se petrece
minunea prin care Tatăl se preamăreşte „întru Fiul”:
„Părinte‑spune Iisus‑preamăreşte‑Ţi numele!”.
După care, „un glas din cer” se aude limpede „<<
L‑am şi preamărit, şi iarăşi Îl voi preamări >>”
(Ioan 12, 28). Ca Fiu, Iisus, cu siguranţă, cunoştea
voia Tatălui şi nu putea să nu O urmeze... „Ceasul
preamăririi”, prin urmare, avea un rost legat de
lume, ca aceasta să priceapă tâlcul a ceea ce se
petrecea sub „ochii”ei, după cum o spune chiar
267
Toma Pirău
Iisus: „Nu pentru Mine a fost glasul acesta, ci

pentru voi. Acum este judecata acestei lumi,
acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat
afară” (Ioan 12, 31). Tatăl minciunii şi al păcatului,
„stăpânitorul lumii acesteia”, va fi alungat prin
jertfa salvatoare a Fiului lui Dumnezeu, prin care
se afirmă, în fapt, preamărirea Fiului Omului, a
Cuvântului întrupat; prin ridicarea pe cruce a lui
Iisus, toată suflarea Îl însoţeşte în procesiunea
tainică şi salvatoare a jerfirii Sale...
Se petrece, totuşi, ceva paradoxal. Cu toate că
„secvenţa preamăririi” se petrecuse, prin relatări
uşor de priceput, în auzul şi sub privirile tuturor,
nici ucenicii lui Iisus şi nici iudeii aflaţi de faţă nu
au primit darul să înţeleagă „semnele Cerului”.
Un zid gros se instalase între cugetul lor şi Cel
ce fusese trimis de către Tatăl ca să mântuiască
lumea de păcat, cu toate că Iisus le vorbise pe
înţeles, folosind vorbe obişnuite, destul de simple:
„Iar Eu Mă voi înălţa de la pământ, pe toţi îi voi
trage la Mine” (Ioan 12, 32). Ca să nu se rătăcească
lumea în a căuta alte „zări de cugetare”, pornind
de la înţelesul mai adânc al cuvintelor rostite de
Iisus, Evanghelistul Ioan le tâlcuieşte simplu:
„Iar aceasta o zicea arătând cu ce moarte avea să
moară” (Ioan 12, 33).
Moartea lui Iisus, prefigurată de cea a lui Lazăr,
va duce la Viaţă, ca să se adeverească cele purtate
în „cuvintele dumnezeieşti”; „bobul de grâu”,
aducător de roade prin moarte, e purtător de taină
şi de înţeles aidoma celor ce sălăşuiesc în şi printre
cuvintele Scripturii...
268
24
Nu se întrezăreşte nimic echivoc: „Fiul

Omului” este „Hristos”, Cel trimis de către Tatăl.
Iisus, tocmai de aceea, caută să se facă înţeles de
către iudei, condiţie de căpătâi pentru a‑i scoate
pe aceştia din rătăcirea pricinuită de nepricepere:
„Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi
cât aveţi Lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul.
Şi cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge.
Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii
al Luminii” (Ioan 12, 35‑36). Doar prin credinţă,
vasăzică, se poate dobândi statutul deosebit de „fii
ai Luminii” şi, tot prin aceasta, calea acestora va fi
ferită de întuneric..., adică de necunoaştere...
Nu era prima dată când iudeii se arătaseră
neputincioşi să vadă cu ochii şi să înţeleagă cu
inima; de n‑ar fi fost aşa „rânduiala din veac”,
după cum s‑a scris (vezi Isaia 6, 9‑10), Legământul
nu le‑ar fi fost dăruit de către Atotţiitor. Prin
urmare, alegerea a fost „de‑Sus” şi nu se pretează
cercetării... Nu acelaşi lucru este valabil pentru
„sfera tradiţiei iudaice”. Cu aceasta, acceptarea
credinţei, ca ceva întremător, dă roade pentru
vieţuire, dat fiind că obiceiurile strunesc pornirile
primare ale firii şi o menţin în forme convenabile
pentru fiecare şi pentru toţi... Dincolo de acestea,
însă, Iisus le atrage atenţia că tradiţia e primitoare
de „semne” prin care se trece de lumea pusă în
forme doar de obicei şi se purcede spre una nutrită
numai prin „puterea Luminii”. Desigur, doar prin
credinţa în Tatăl ceresc şi în Trimisul Acestuia:
269
Toma Pirău
„Cel ce crede în Mine, nu în Mine crede, ci în Cel

ce M‑a trimis pe Mine. Şi cel ce Mă vede pe Mine
Îl vede pe Cel ce M‑a trimis pe Mine. Eu, Lumina,
am venit în lume, pentru ca tot cel ce crede în Mine
să nu rămână în întuneric” (Ioan 12, 44‑45).
Iisus, „Lumina lumii”, a fost trimis ca să
mântuiască lumea, nu s‑o judece. Cuvintele Tatălui
se revarsă peste lume doar prin Fiul. Acesta doar
vesteşte cele voite de către Tatăl. În „Ziua de apoi”,
va avea loc, totuşi, o judecată de un fel aparte. Cel
ce a auzit „cuvintele lui Dumnezeu” şi nu le‑a
luat în seamă nu va mai fi întrebat de ce a făcut
aşa ceva, ci chiar aceste cuvinte vor cere socoteală
celui ce nu le‑a urmat. Prin urmare, Judecătorul
e ştiut... Până atunci, însă, e bine să luăm aminte
la rostul trimiterii lui Iisus între oameni. Jertfa
Sa mântuitoare e adumbrită de bunătatea Tatălui
şi de nemăsurata iubire a Acestuia pentru lume.
Ceea ce provine de la Tatăl e aducător a câte ceva
din ceea ce e cuprins în Împărăţia Sa, de dincolo
de vremi. Şi cele grăite de Iisus, pe înţelesul
oamenilor, au acelaşi temei: „Şi ştiu că porunca
Lui este viaţă veşnică. Aşadar, ceea ce grăiesc
Eu:precum Mi‑a spus Tatăl, aşa grăiesc” (Ioan12,
50). Iată, de această dată, Fiul ca Mesager al Tatălui
pentru lume şi oameni...
Cum se arată prea bine în Scriptura veche, şi
Moise a făptuit ceva asemănător. Numai că acesta
era doar un om, pe câtă vreme Iisus se înfăţişează ca
„Fiul lui Dumnezeu”, trimis în lume ca Mântuitor
al acesteia, nu doar ca îndrumător al unui neam.
Moise doar învaţă pe cei din neamul lui; Iisus, prin
270
jertfa Sa, salvează lumea şi oamenii; Moise Îl are pe

Dumnezeu ca Domn; Iisus este Fiul lui Dumnezeu
şi una cu Tatăl. Moise e doar un profet. Iisus e mai
mult decât un profet. Acesta e şi Învăţător, e şi
Arhiereu, e şi Împărat... Prin toate acestea, Lumina
lucrează plenar, nu doar munceşte... Pentru a locui
fără frică, cerul trebuie să fie „doldora de rouă”....
(Deut. 33, 28).
25
Filologi pricepuţi spun că „pasach”, în Ebraică,

înseamnă „trecere”. Echivalentul acestui cuvânt
în Greacă este „Pasha” (Paşti), exprimând ceva
similar, respectiv trecerea salvatoare a îngerului
lui Dumnezeu peste casele israeliţilor în Egipt
(Ieşirea 12, 12), înainte de fuga acestora din robie,
sau traversarea Mării Roşii de către „poporul lui
Israel”, în drumul său spre Ţara Făgăduinţei.
Aşadar, această sărbătoare a Paştilor rezonează
cu evenimente ale istoriei sacre a Evreilor, fiind
una dintre cele trei cele mai mari sărbători ale
neamului iudeilor. Astfel de repere conduc spre
Legământ, fără de care „poporul ales”nu se poate
bucura de identitatea sa de excepţie între neamuri.
În cazul acestuia, „istoria sacră” face corp comun
cu „istoria laică”, ca la nici un alt neam de pe lume.
Înaintea acestei „sărbători a Trecerii iudaice
spre libertate”, Iisus, după cum a consemnat
Evanghelistul Ioan, a ştiut „că I‑a sosit ceasul”
(Ioan 13, 1) pentru Trecerea Sa, prin moarte şi
înviere, întru Mântuirea neamului omenesc. În
atmosfera de amintire a „trecerii iudaice” de
271
Toma Pirău
demult, se iveşte o „altă Trecere”, cu înţelesuri

cosmice, nemaiîntâlnite vreodată prin lume. Iudeii
au trecut, de la robie, la libertate, traversând o
bucată de pământ. Iisus, prin „moarte şi înviere”,
eliberează pe oameni de păcat şi de moarte,
croindu‑le calea spre „împărăţia lui Dumnezeu”,
desăvârşită „întru veşnicie”...
Ceasul ce aduce „lumina cunoştinţei” prin
Iisus îşi aşterne învăţătura în făptuire, nu prin
vorbe vremelnice. La Cina pregătită pentru Paşti,
inima lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, devine
culcuş al unui gând sădit de „cel viclean”, anume
să‑L trădeze pe Învăţător şi să‑L vândă mai‑marilor
peste iudei: „... diavolul pusese de‑acum gândul
de a‑L vinde” (Ioan 13, 2). Orice s‑ar spune despre
vânzător, nu trebuie să se uite tragismul rolului
său, fără de care iconomia trădării nu se putea
petrece. Comentariile consacrate despre Iuda,
de‑a lungul vremurilor, au urmat tipicul în „alb
şi negru”, mai mult cu suport devoţional şi cu
o finalitate predeterminată, trecându‑se prea
uşor peste rostul dramatic al trădării lui Iuda în
„talgerul de putere” ce a însoţit „urzeala” Trecerii
lui Iisus...
„Ceasul lui Iisus” e orânduit pe fundalul unei
„ştiinţe originare”, ca plinire a acesteia, fiecare gest
sau cuvânt al Acestuia fiind cuprins în „iconomia
jertfei şi salvării”. Izvodul celor „ascunse din veac”
Îi era cunoscut lui Iisus, fapt pe care Evanghelia
după Ioan îl menţionează şi cu prilejul Cinei
pregătite pentru Paşti: „... ştiind Iisus că Tatăl pe
272
toate I le‑a dat în mâini şi că de la Dumnezeu a

ieşit şi la Dumnezeu merge” (Ioan 13, 3).
Cu toate acestea, Iisus le spală picioarele
ucenicilor Săi cu smerenie şi umilinţă. Pe lângă
pilda exemplară de slujire faţă de semeni,
„spălarea picioareler” trimite la un ritual de taină,
iniţiator pentru ucenici, fără de care aceştia nu se
pot bucura de părtăşie cu Învăţătorul lor. Când
Petru şi‑a arătat nepriceperea pentru cele săvârşite
de Iisus, Acesta îi spune revelator : „Dacă nu te
voi spăla, nu ai parte cu Mine” (Ioan 13, 8). Fără
a trece prin acest ritual, nici măcar Simon‑Petru
nu poate deveni părtaş cu Iisus... Cu siguranţă,
gestul simbolic al spălării picioarelor are un tâlc
mai adânc decât simplul obicei igienic oriental,
mai cu seamă din pricina contextului în care a fost
împlinit. Un indiciu de iniţiere „întru Mister” nu
este exclus, cu toate că Evanghelia după Ioan nu o
arată explicit...
Între cei apropiaţi de Iisus, zăboveşte, totuşi, şi
un „duh de pierzanie”, despre care, cum s‑a scris,
Iisus ştia, căci le spune ucenicilor „Nu toţi sunteţi
curaţi... ”; cel „pătat de necurăţie” Îi era cunoscut
lui Iisus dar e lăsat în „plata Domnului” ca să‑şi
urmeze menirea ce i se atribuise....
Ceilalţi ucenici sunt îndrumaţi să aibă între ei
aceeaşi atitudine cu cea pe care Învăţătorul lor a
arătat‑o faţă de toţi prin faptă. Puterea exemplului
Său, pentru ucenici, capătă rânduială de datorie:
„Deci‑spune Iisus‑dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul,
v‑am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori
să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13, 14).
273
Toma Pirău
Dacă au primit învăţătură în dar, învăţăceii o „pun

la treabă”prin împărtăşirea acesteia între ei. Prin
comuniune de viaţă, darul sporeşte... Prin urmare,
şi viaţa e luminată prin părtăşie fraternă... Pilda
Învăţătorului se cade a fi urmată din pricină că e
săvărşită de „Cel Care Ştie”. Din aceasta, „lumina
cunoştinţei” e amplificată prin punerea mai
multora să făptuiască în acelaşi duh, devenind,
până la urmă, fârtaţi „întru comuniune”. Cei care
nu au de la cine să înveţe sunt aidoma cerului fără
luminători, doar un biet întuneric pierdut în sine,
fără nimic vădit spre bucuria vieţii...
Pe lângă cele spuse ucenicilor despre „începutul
cel bun”, dat prin pilda „Celui Care Ştie”, Isus îi
ajută să înţeleagă puntea dintre fericire şi făptuirea
întemeiată pe cunoaşterea ziditoare: „Adevăr,
adevăr vă spun:Nu este sluga mai mare decât
domnul ei, nici solul mai mare decât cel ce l‑a
trimis. De vreme ce ştiţi acestea, fericiţi veţi fi de le
veţi face” (Ioan 13, 16‑17). Fără doar şi poate, viaţa
rânduită ierarhic, după firea luminată de ştiinţă,
prinde putere prin făptuiri ce‑i ridică pe trăitori
spre zări purtătoare de armonie... Printre cuvinte,
parcă, se întrezăreşte o aspiraţie vitală spre cele
înalte, ca pământul să rodească, precum în cer,
prin voia Tatălui....
Cândva, tare demult, Moise a urmat pilduitor,
şi el, porunca primită pentru a‑i transmite lui
Iosua, urmaşul său, „duhul înţelepciunii”, ca nou
„felinar de neam”: „Şi a făcut Moise aşa cum i‑a
poruncit Dumnezeu : l‑a luat pe Iosua şi l‑a pus în
faţa lui Eleazar preotul şi‑n faţa întregii adunări.
274
Şi‑a pus mâinile peste el şi l‑a rânduit aşa cum

Domnul poruncise prin Moise” (Numeri 27, 22‑23).
Lucrările‑de la cele mici, la cele mari –sunt
locuite, vasăzică, de ierarhii limpezi în fiecare
clipă. Fără acestea, firea e lipsită de cheag, iar fiinţa
devine temătoare... Mai cu seamă atunci când sunt
avute în vedere „cele sfinte”....
26
La Cina de Paşti, numită şi „Cea de Taină”, toate

se petrec după un rost, despre care profeţii iudeilor
au vorbit în mai multe rânduri. „Salvatorul”
poporului lui Israel, cum se ştie, a fost nelipsit din
„mesajele” marilor mijlocitori dintre Dumnezeu şi
„poporul ales”, „poporul Său”...
Iisus, ca „fiu al lui Dumnezeu”, le descoperă
ucenicilor Săi, într‑un alt registru de semnificaţie,
că toate sunt rânduite din veac „ca să se plinească
Scriptura” (Ioan 13, 18). Totodată, ucenicii primesc
aceste îndrumări de la Învăţător ca să fie ajutaţi
„întru credinţă”, atunci când se vor petrece
cele scrise despre „Mesia”, ca să nu fie luaţi pe
nepregătite de întâmplările ce se vor ivi nu peste
multă vreme. Din nou, Iisus vorbeşte despre
cunoaştere ca temei de credinţă: „Eu v‑o spun de
pe acum, pentru ca atunci când se va săvârşi să
credeţi că Eu sunt” (Ioan 13, 19). A crede „întru
Iisus” echivalează cu o dezlegare de taină, una cu
o putere fără seamăn în a deschide pecetluiala din
veac a lucrării săvârşite de către Tatăl, prin Fiul:
„Cel ce primeşte pe cel pe care Eu îl voi trimite,
pe Mine Mă primeşte; iar cel care Mă primeşte
275
Toma Pirău
pe Mine Îl primeşte pe Cel ce M‑a trimis pe Mine

(Ioan 13, 20). De fapt, de se priveşte, în ansamblu,
„treptele” trimiterii, se poate înţelege uşor miezul
învăţăturii, de primă mână, despre apariţia bisericii
ca rod al credinţei „în numele lui Iisus”. Aceasta e
calea sporitoare de viaţă...
După atâtea lucruri de taină înfăţişate
ucenicilor, urmează un moment de mărturisire
tulburătoare a Învăţătorului. Evanghelia după Ioan
redă acest reper astfel: „Iisus S‑a tulburat cu duhul
şi a mărturisit şi a zis:<<Adevăr, adevăr vă spun că
unul dintre voi Mă va vinde>>” (Ioan 13, 21).
Ca să‑l afle pe vânzător, ucenicii au apelat la cel
„pe care Iisus îl iubea” ca să‑L întrebe mai multe.
Fiind mai plăcut Învăţătorului, acesta stătea de‑a
dreapta Acestuia iar, uneori, după cum stă scris,
stătea chiar „rezemat pe pieptul lui Iisus” (Ioan
13, 23). În Evanghelia după Ioan, ni se descoperă
indiciul de recunoaştere a vânzătorului în cele
rostite de Iisus: „Acela este, căruia Eu, întingând
îmbucătura de pâine, i‑o voi da” (Ioan 13, 26).
Din cele relatate, nu se poate desluşi cine anume
a primit în auz acele cuvinte terifiante, rostite de
Iisus despre recunoaşterea vânzătorului dintre
ucenici... Consemnarea textului evanghelic, în
ceea ce urmează, capătă o formă de „cronică
neutră”, fără vreo implicare personală şi conştientă
a celor de faţă la Cină, reţinându‑se, oarecum fără
implicarea comesenilor, doar că Iisus „... întingând
îmbucătura de pâine, a luat‑o şi i‑a dat‑o lui Iuda,
fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi, după îmbucătura
276
de pâine, atunci a intrat Satana într‑însul” (Ioan

13, 26‑27).
Iisus ştia ce urmează. Nu a schiţat nici cel mai
mărunt gest de împotrivire. Nici măcar o umbră
de mustrare la adresa lui Iuda nu e lăsată să se
vadă. Dimpotrivă, Evanghelia după Ioan a reţinut
„acceptul” explicit al lui Iisus pentru ce avea
„vânzătorul”Său de făcut: „Ceea ce vrei să faci,
fă mai degrabă!” (Ioan 13, 27). Fără doar şi poate,
trebuia ascultată şi urmată o Voie mai mare....
După ce a primit îmbucătura de la Iisus, semn
de recunoaştere peste timp a „trădării”, Iuda,
de îndată, a ieşit din încăpere şi s‑a pierdut în
întunericul nopţii. Pentru ce avea de făcut, nici că
ar fi fost un moment mai potrivit. Pe nelumină,
se petrec cele mai multe nelegiuiri. În doar
câteva cuvinte evanghelice, sunt cuprinse multe
înţelesuri: „.... îndată a ieşit. Şi era noapte” (Ioan
13, 30). Vrerea lui Iuda, aşa cum o numise Iisus, se
însoţeşte cu graba şi cu întunericul. Se prelungeşte
în grabă zeloasă şi în noapte, un ciclu nocturn
parcă doritor de ascundere sau de nevedere...
Prin contrast, cei rămaşi la Cină cu Iisus au
parte, dinspre Acesta, de încă o mărturie luminoasă
asupra tainei de preamărire reciprocă dintre Fiul
Omului şi Dumnezeu: „Acum S‑a preamărit Fiul
Omului şi Dumnezeu S‑a preamărit întru El. Dacă
Dumnezeu S‑a preamărit întru El, şi Dumnezeu Îl
va preamări întru Sine, şi de‑ndată Îl va preamări”
(Ioan 13, 31‑32). „Fiul Omului” este „Fiul lui
Dumnezeu”, căci, de nu ar fi aşa, preamărirea, în
dublu sens, dintre Tată şi Fiu nu ar fi fost posibilă.
277
Toma Pirău
„Nemărginirea”nu se poate însoţi, în niciun chip,

cu „mărginirea”, ci doar cu o „altă nemărginire”,
de‑o Fiinţă cu Sine... Natura Întregului capătă
chip în comuniune cu un Întreg de acelaşi fel,
de pe urma căreia e urzită puterea ce nutreşte
preamărirea... Între Întreg şi parte sau între parte
şi Întreg, preamărirea nu este nici necesară, nici
îngăduită în fapt şi în cuget...
Ucenicii nu au cum lua parte la preamărire,
sunt lipiţi „de glie”, rămân aici, cu ţărâna, şi nu‑L
pot urma ACUM pe Fiul Omului, revenit la Tatăl,
după cum s‑a scris: „... unde Mă duc Eu, ‑le spune
Iisus ucenicilor Săi‑voi nu puteţi veni” (Ioan 13,
33). Totuşi, ei au parte de o poruncă lămuritoare
ce le e adresată de către Iisus pentru a fi şi a se
recunoaşte, prin însemnare, ca „fii ai Luminii”:
„Poruncă nouă vă dau:Să vă iubiţi unii pe alţii!Aşa
cum v‑am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii
pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi
ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii”
(Ioan 13, 34). „Porunca iubirii”, acesta este semnul
de recunoaştere între cei care au parte „cu Iisus”,
după cum le spusese ucenicilor mai devreme, când
le spălase picioarele... O slujire iubitoare... „Turma
mică” avea să devină o „Turmă mare” doar prin
urmarea necurmată a poruncii primite de la
Marele Învăţător. Sub „Semnul iubirii”, mărginirile
se revarsă şi sunt cuprinse în Nemărginire...
Nu după multă vreme, Apostolul Pavel va glosa
apăsat despre iubire, virtute creştină de căpătâi,
socotind‑o chiar mai presus de credinţă şi nădejde.
La Cină, însă, ucenicii află despre acest dar
278
minunat al iubirii doar ca semn de recunoaştere

între ei şi a lor de către ceilallţi. De vor putea s‑o
arate lumii, iubirea nu va întârzia să umbrească
lumea aceasta. Doar de vor lucra „întru Iubire”,
ucenicii vor fi cunoscuţi a fi „întru Iisus”...
Taina acestei „porunci noi” are o mare putere
lucrătoare. Chiar viaţa dobândeşte fiinţă luminoasă
prin săvârşirea iubirii. Dintre ucenici, Petru se
arată îngrijorat de locul unde se va duce Iisus şi‑L
întreabă pe Acesta aproape cu „sufletul la gură”:
„Doamne.... unde Te duci?”. Cel întrebat răspunde
prin cuvinte purtătoare de nădejde pentru cel
ce întrebase: „Unde Mă duc Eu, tu nu poţi să mă
urmezi acum, dar mai târziu Mă vei urma” (Ioan
13, 36). Încă o dată, Petru îndrăzneşte să întrebe
pentru a nu zăbovi în tulburarea‑i lăuntrică şi
primeşte un răspuns de îmbărbătare pentru ce
va face „mai târziu”. În egală măsură, desigur,
cele spuse lui Petru sunt „reper de nădejde” şi
pentru ceilalţi ucenici de vor vieţui, desigur,
după „porunca nouă” rostită de Iisus în faţa celor
ce au avut parte de dezvăluirea atâtor taine fără
seamăn...
27
După multele descoperiri de taină, Iisus nu

se poate despărţi de ai Săi printr‑un simplu şi
obişnuit rămas bun. Tot ce s‑a aflat, de‑acum, din
„ceasul preamăririi”, se deapănă cu luare aminte,
pe cărarea rânduită către alte plaiuri, pentru cei ce
ascultă „porunca nouă”.
279
Toma Pirău
Nimic nu e uşor. Spre Împărăţie, se porneşte

fără tulburare sufletească. Inima, la rândul ei, se
cere păstrată în rânduiala liniştii cugetătoare.
Desigur, una adecvată unei credinţe aşezate. A
credinţei în Dumnezeu, a „credinţei în Iisus” (Ioan
14, 1). La o asemenea credinţă, nu se ajunge sub
adierea unui duh uniform. Nici n‑ar fi cu putinţă
un asemenea „urcuş” câtă vreme inimile sunt
gazda unor cugete atât de diferite de la un semen
la altul. S‑ar putea spune că, de fapt, netulburările
sunt cele ce se prefac în deschideri de credinţă...
E un timp al libertăţii, inclusiv pentru primirea
darului de credinţă. Ucenicii trăiesc, iată, chiar
în miezul acestuia. Credinţa, după cum au aflat
aceştia, se seamănă, pe un anumit „ogor al inimii”,
după o măsura dată la fiecare. Darul de credinţă,
cu alte cuvinte, e personalizat, după libertatea firii
fiecăruia. Pe cărarea Împărăţiei, după cum simţise
şi părintele Arsenie Boca ceva mai aproape de noi,
nu se umblă într‑o tăcere cenuşie şi tristă. Şi nici
în convoaie milităroase, mohorâte. Pe acest drum,
precum au aflat ucenicii, bucuria lăuntrică nu
poate lipsi, fiecare găsindu‑şi limanul potrivit, dat
fiind că„În casa Tatălui Meu –aşa cum le‑a vorbit
Învăţătorul‑multe lăcaşuri sunt” (Ioan 14, 2). Ei,
cei apropiaţi de Iisus, sunt primii care au parte
de o astfel de bucurie pentru că tot ei au primit
privilegiul de a şti calea şi locul spre care se duce
Iisus: „Voi ştiţi unde Mă duc Eu, şi calea” (Ioan 14,
4).
Toma, locuit de un duh mai aparte, s‑a simţit
atras de dorinţa de a afla mai multe şi mai lămurit,
280
de la Învăţător, despre „cunoştinţă” şi despre

„cale”. Până acum, cu toate că auzise multe de la
Iisus despre taina cea „ascunsă în veac”, nu reuşise
să priceapă prea multe despre aceasta. Se ivise un
moment prielnic pentru a scăpa de nedumerire:
Iisus le‑a vorbit despre cunoştinţă şi cale. Simţind
clipa fastă pentru înţelegere, Toma îşi întreabă
direct Învăţătorul despre „cunoaştere şi cale”, ca
să se dumirească până la capăt despre cele auzite.
Iisus îi răspunde lui Toma cu o limpezime de cleştar
în cuvinte, dar şi cu o cuprindere copleşitoare de
înţeles: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni
nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6).
Cine‑L cunoaşte pe Fiul, respectiv pe Iisus, Îl
cunoaşte şi pe Tatăl. Aflându‑se în faţa ucenicilor
şi vorbindu‑le acestora despre „tainele divine”,
Învăţătorul le spune că ei, prin Iisus, nu numai că
L‑au cunoscut pe Tatăl, ci că, fapt cu totul minunat
de‑acum, Îl au chiar sub ochii lor. Prin urmare,
după cum le vorbeşte simplu Iisus, „... şi L‑aţi şi
văzut” (Ioan 14, 7).
În acest moment, e rândul lui Filip să întrebe
despre cele auzite, fără să fi priceput prea bine
„taina coabitării”dintre Fiu şi Tată. Rămas la
nivelul celor empirice, oarecum în consens şi cu
ceilalţi apropiaţi de Iisus, Filip Îi cere Acestuia să le
arate pe Tatăl, ca ultimă referinţă pentru a dobândi
„deplinătatea în credinţă”: „Doamne, arată –ni‑L
nouă pe Tatăl şi ne e de ajuns” (Ioan 14, 8).
În mod evident, Toma şi Filip au firi cu totul
diferite, fapt ilustrat prin cele cuprinse în întrebările
adresate Învăţătorului lor. Cel dintâi doreşte să
281
Toma Pirău
afle mai multe despre „cunoaştere şi cale”. Cel

de‑al doilea vrea cu totul altceva, mai aproape de
simţirea cotidiană obişnuită, nici mai mult nici mai
puţin decât să‑L vadă pe Tatăl. Pesemne că aceste
două atitudini originare au pus început pentru
căutările ulterioare de mântuire. Una, prin gnoză.
A doua, prin ritual. Şi fiecare dintre acestea, după
chemări implicite, cu perspective multiple asupra
misterului de credinţă, parcă înadins ivite pentru
a se putea descoperi lăcaşurile cele multe din casa
Tatălui...
La întrebarea pusă de Toma, Iisus răspunde
cu acel trio miraculos despre identitatea Sa ca şi
„Cale, Adevăr şi Viaţă”, fără să‑lmustre pe Geamăn
pentru îndrăzneala de a cunoaşte mai multe despre
„rânduielile divine”. Nu la fel procedează Iisus cu
Filip. Când acesta L‑a rugatsă le arate pe Tatăl, ca să
le fie tuturor „de ajuns”, Învăţătorul i se adresează
cu o evidentă umbră de reproş pentru puţinătatea
de simţire şi de înţelegere: „De atâta vreme sunt
cu voi Filipe, şi nu M‑ai cunoscut? Cel ce M‑a
văzut pe Mine L‑a văzut pe Tatăl; şi cum de zici tu:
Arată‑ni‑L nouă pe Tatăl?” (Ioan 14, 9). Prin ceea
ce a cerut, Filip pare a fi pe „hotarul de credinţă”,
ştiut fiind că prin vedere nu se crede, ci doar se
constată ceva. Din această pricină, Iisus rosteşte,
către acest ucenic nepriceput, cuvinte pe măsură:
„Nu crezi că Eu sunt întru Tatăl şi că Tatăl este întru
Mine?.... Credeţi‑Mă că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl
întru Mine; iar de nu, credeţi‑Mă de dragul acestor
lucruri” (Ioan 14, 10‑11). Ce „lucruri” pot fi cele ce
trebuie crezute de dragul lor? Cu siguranţă, nu pot
282
fi unele obişnuite, temeiul acestora aflându‑se în

altă parte. Mai degrabă, Iisus se referă la lucrurile
sau rânduielile ce sunt purtătoare ale propriilor
raţiuni „întru Fiinţă”. Iar acestea nu pot fi decât de
la Tatăl, până şi atunci când sunt săvârşite de Fiul:
„Cuvintele pe care Eu vi le grăiesc, nu de la Mine
le grăiesc, ci Tatăl‑Cel ce rămâne întru Mine ‑ Îşi
face lucrurile Sale” (Ioan 14, 10). După apelativul
de plural, vasăzică, Iisus le vorbeşte la toţi ucenicii
de faţă la Cină, nu numai lui Filip, pentru a le
îndruma cugetul de credinţă spre cele ce trebuie
crezute „de drag”, respectiv spre cele ce sunt tot
una cu cele ale Tatălui ce „Îşi face lucrurile sale”...
Îndoieli de credinţă, cu alte cuvinte, au şi ceilalţi
ucenici, nu numai Filip, aşa că răspunsul lui Iisus
îi are în vedere şi pe ceilalţi.
„Taina cea din veac”, pentru a fi îmbrăţişată în
cuget de pricepere, solicită o prefacere din adâncul
firii. Săvârşită, desigur, prin credinţa rânduită de
dragul lucrurilor făcute de Tatăl, Cel ce rămâne
„întru Fiul”..., care, după cum singur o spune, este
Cale, Adevăr şi Viaţă... „Iosua”, în ebraică. „Iisus”,
în greceşte. Ambele nume au acelaşi înţeles:
„Dumnezeu mântuieşte”. Cel ce crede „întru
Iisus”, cum lesne se poate pricepe, nădăjduieşte că
va fi mântuit de către Dumnezeu...
28
Pentru a evita eventuale deturnări de sens,

prin explicitări neinspirate, am urmat procedura
relatării „paragraf cu paragraf” din Evanghelia
după Ioan, căt mai apropiată de vocabularul
283
Toma Pirău
vorbirii curente. Cei care au fost în preajma lui

Iisus au primit spre auzire cuvinte măsurate,
dintr‑un anumit punct de vedere, cu etalonul firii
lor. La fel a fost şi la despărţirea lui Iisus de ucenicii
Săi. Cuvântul lui Iisus, ce precede plecarea dintre
ucenici şi de la Cină, acoperă înţelesuri largi şi
adânci, atât pentru cei apropiaţi de Învăţător, cât şi
pentru lume ca atare.
Iată câteva dintre acestea:
>>> „De Mă iubiţi, păziţi‑Mi poruncile” (Ioan
14, 15) ; aceasta este pavăza de căpătâi ce trebuie
urmată de ucenici pentru ca Iisus, prin ruga Sa
către Tatăl, să le trimită un „alt Mângâietor”,
„Duhul Adevărului, pe care lumea nu‑L poate
primi, pentru că nu‑L vede şi nu‑L cunoaşte” (Ioan
14, 15‑17). Ceea ce lumea nu poate primi, iată, din
pricina lipsei de vedere şi de cunoaştere, vor putea
ucenicii să primească în dar, ca să se bucure „în
veac” de „Duhul Adevărului”, dătătorul de viaţă.
„Iubirea lui Iisus” şi „păzirea poruncilor Sale”
aduc darul minunat al Tatălui, aflat pretutindeni şi
plinitor, numit de Iisus „alt Mângăietor”şi „Duh al
Adevărului”, cu puteri rânduite din misterul Prea
SfinteiTreimi...
>>>Îndepărtarea lui Iisus de lume atrage, pentru
aceasta, o „stare de nevedere”. Ucenicii Săi, însă,
nu vor fi ca cele ale lumii întrucât se pot bucura, pe
mai departe, de ajutorul Învăţătorului, căci, după
cum le‑a grăit Acesta, viaţa lor e doar „întru El”:
„... pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi” (Ioan 14, 19).
Iubirea şi credinţa se reunesc sinergic în miracolul
mântuitor al descoperirii Lumii‑de‑Sus de către
284
drept credincioşi: „Cel ce are poruncile Mele şi le

păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte; iar cel ce Mă
iubeşte pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu şi‑l voi
iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). Prin
cunoaştere, ascultare şi iubire, cei ce primesc darul
credinţei devin „lăcaş” al Fiului şi al Tatălui, prin
lucrarea vie a Duhului Adevărului, purces dela
Tatăl...
>>> „Mângâietorul” mai este numit de către
Iisus şi „Duhul Sfânt”, pe care Tatăl, după cum o
spune Iisus, „Îl trimite întru numele Meu” (Ioan
14, 25). Prin Acesta, se strânge orice cunoaştere sau
învăţătură şi se trezesc puterile amintirii a ceea
ce s‑a primit prin darul lui Iisus. Viaţa, vasăzică,
poartă în ea şi este rod al misterului lucrător al
Sfintei Treimi...
>>> Iisus lasă ucenicilor Săi un dar de mare
preţ, sub înrâurirea căruia vor odrăsli minunate
alcătuiri sufleteşti. Comoara primită de la Învăţător
este parte din fiinţa Acestuia, fără asemănare cu
fricile şi tulburările din lume: „Pace vă las vouă,
pacea Mea v‑o dau; nu precum v‑o dă lumea v‑o
dau. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se
înfricoşeze” (Ioan 14, 27). Cea provenită de la lume,
cu frici şi tulburări, nici nu poate fi numită pace.
Doar o zbatere de supravieţuire fără noimă. „Pacea
lăsată şi dată de Iisus” e însoţitoarea unei inimi
întărite prin credinţă, deţinătoare de puteri pentru
oricine primeşte, ascultă şi păzeşte poruncile
primite de la Cel de‑o Fiinţă cu Tatăl.
Învăţătura pe care ucenicii au primit‑o de la
Învăţător, după cum le spune Acesta acum, are
285
Toma Pirău
rostul de a le întări credinţa, în perspectiva celor ce

au să vină nu peste multă vreme: „Şi pe acestea vi
le‑am spus acum, mai înainte ca ele să fie, pentru
ca să credeţi atunci când vor fi” (Ioan 14, 29).
O observaţie ce merită reţinută cu mai mare
luare aminte:ceea ce lumea va primi „ca lume”
ţine de „stăpânitorul acestei lumi... ”, despre care,
spune Iisus ucenicilor, e bine să se ştie că „... şi el
întru Mine n‑are nimic”. Dincolo de toate acestea,
totuşi, se conturează un orizont cu alte chemări
prin vădirea ascultării iubitoare şi tainice a Fiului
faţă de Tatăl „... pentru ca să cunoască lumea că Eu
Îl iubesc pe Tatăl şi că Eu fac aşa cum Tatăl Mi‑a
poruncit... ” (Ioan 14, 30‑31).
Fructele stăpânirilor din lume n‑au, se‑nţelege,
nici o atingere cu „pomul ascultării”, cel roditor
prin iubire, ci, mai degrabă, cu sila supunerii
întristătoare. Spre deosebire de acestea, ascultările
„întru bucurie” sunt învigorate prin „cunoaşterea
Adevărului” şi luminate prin „duhul Libertăţii”,
dinlăuntrul cel dornic de Nemărginire..
Înainte‑mergătorii acestei Lumini salvatoare
de lume sunt ucenicii lui Iisus, aceştia fiind primii
care au aflat poruncile date de Acesta şi care sunt
chemaţi să le păzească prin mijlocirea sfinţitoare
a Duhului. Cu o astfel de zestre, la vremea
sorocită, ucenicii vor atinge treapta apostoliei
„întru Hristos”, cu binecuvântări sporitoare
pentru întreaga suflare de viaţă. Urmând lui Iisus,
vestitorii, prin ascultarea iubitoare despre care au
aflat de la Învăţător, vor fi, la rândul lor, luminători
pentru scoaterea lumii din „ogaşa rătăcirii”...
286
Marea vieţii va tresălta, astfel, „cu toată plinătatea

ei” (Ps. 97, 7).
29
Ca să fie de ispravă fapta lor, ucenicii aveau

nevoie de o învăţătură pe care s‑o înţeleagă cu
măsurile firii lor. Mai cu seamă că, prin mediul
lor de viaţă, se simţeau foarte aproape de tradiţiile
sau obiceiurile comunităţilor lor de apartenenţă,
din care pricină nu se puteau feri întru totul de
prejudecăţile vremurilor.
Ca să se înţeleagă mai bine cele ce le
sunt descoperite ucenicilor, Iisus foloseşte
cuvinte‑imagini cu mare înrâurire asupra
sufletelor şi minţilor acestora. Când simbolul se
nutreşte prin imagine, nici nu e nevoie de multă
vorbire pentru a face gândul să rodească impresii
sufleteşti pe măsură. Mai puţină cărturărie, dar,
funcţie de „ogorul sufletesc” al auditoriului, mai
multă emoţie receptoare de forme sau imagini.
Puterea vorbei nu stă doar în rostire...
Iată, şi acum, o ilustrare foarte potrivită
a potenţialului deosebit transmis printr‑o
fratenizare misterioasă între vorbă şi chip. Cele
rostite de Iisus pot fi pricepute prin auzul oricărui
ascultător, indiferent de „zestrea minţii”pe care
acesta o poartă în dăsaga sa de vieţuire: „Eu sunt
viţa cea adevărată, iar Tatăl Meu este lucrătorul”
(Ioan 15, 1). De‑acum, se va şti că mlădiţele se aleg
şi se păstrează după roadele ce le poartă; desigur,
sunt preferate cele mai roditoare, aceste mlădiţe
287
Toma Pirău
fiind îngrijite pentru a‑şi atinge menirea. Peste

toate, desigur, doar voia Lucrătorului...
Vierul e tot timpul cu ochii pe via sa, atent
la orice se petrece cu aceasta pentru a o face să
rodească fără oprelişti. „Mlădiţele harnice” se
bucură de o trecere mai mare decât celelalte din
partea îngrijitorului. Roada lor bună, spre bucuria
vierului...
Pornind de la o pildă ca aceasta, nu e greu
să trecem într‑un alt plan de referinţă, unul
mai cuprinzător, de natură spirituală. Ucenicii,
primitori de învăţătură de la Iisus, sunt „mlădiţele
umane” mai roditoare prin curăţenia celor ce
le‑au fost grăite: „Voi sunteţi de‑acum curaţi prin
cuvântul pe care vi l‑am grăit” (Ioan 15, 3). Fără
„tulpina de Lumină” a viţei, mlădiţele nu pot rodi
de la sine. Viţa şi mlădiţele fac parte din acelaşi
întreg viu şi roditor. La fel sunt Învăţătorul şi
ucenicii, precum o spune Iisus: „Eu sunt viţa; voi,
mlădiţele” (Ioan 15, 5). Partea şi întregul sunt una,
aşa că „învăţătura” sau învăţăceii nu pot fiinţa fără
Învăţător. Fără cel din urmă, nu se poate făptui ceva
luminat de cunoaştere, la fel cum le spune Iisus
ucenicilor Săi: „... fără Mine, nu puteţi face nimic”
(Idem.). Ca să se facă ceva „întru Iisus”, nu se poate
urni această facere fără credinţă statornică şi fără
un liman trăitor, în fiecare dintre ucenici, pentru
cuvintele primite de la Acesta: „Dacă voi rămâneţi
întru Mine, şi cuvintele Mele rămân întru voi;
cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. Întru aceasta
S‑a preamărit Tatăl Meu, ca voi să aduceţi roadă
multă şi să deveniţi ucenicii mei” (Ioan 15, 17‑18).
288
Roada întreagă, iată, a fost rostul preamăririi

Tatălui... De la sursa originară şi de la puţini, la
început, Învăţătura se cere semănată cu rânduială
pentru ca „mlădiţele” să aducă roadă multă.
„Trecerea şi petrecerea” cuvintelor, după o
expresie frumoasă a lui Constantin Noica, de la
cei puţini la ceilalţi nu au nevoie, pentru viaţa
de credinţă, de „unelte retorice”. Retorii, atât de
apreciaţi de greci sau romani, mai mult ar încurca
decât ar ajuta. În această „ogradă luminoasă a
vieţii”, sunt active alte căi de cunoaştere decât cele
consacrate de raţiune şi care, de cele mai multe ori,
par a nu fi din lumea aceasta. Când se cunoaşte
„în Duh şi Adevăr”, lucrarea nu e săvârşită prin
simboluri sau noţiuni, ci prin iubire şi ascultare.
Nu doar se strâng gânduri, vorbe sau impresii,
ci, cu mult mai mult de atât, se plămădeşte o altă
viaţă, după o„sursă originară”, fără asemănare în
tot ce există pe lume. În câteva cuvinte uşor de
înţeles, Iisus îi îndeamnă pe ucenici să rămână
întru „iubirea Sa” şi să‑I păzească poruncile, căci
acestea îşi au obărşia în prototipul oricărei iubiri,
respectiv în Iubirea pe care I‑a arătat‑o Tatăl Său:
„Aşa cum M‑a iubit pe Mine Tatăl, tot aşa v‑am
iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru Iubirea Mea. De
veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea
Mea” (Ioan 15, 9‑10).
Iisus, de la trimiterea Sa între oameni, a
ascultat întru totul de voia Tatălui. Urmându‑I
pilda ascultării, ucenicii primesc „cheia”
priceperii acesteia. Doar dintr‑o mare iubire se
poate nutri ascultarea ce ajută viaţa să crească în
289
Toma Pirău
mod armonios: „Aceasta este porunca Mea:Să vă

iubiţi unii pe alţii aşa cum v‑am iubit Eu pe voi.
Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are:să‑şi
pună cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi
prietenii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc” (Ioan
15, 12‑14). Prietenia este, precum se vede, iubire
statornică pentru „rânduiala poruncită”, chiar cu
preţul vieţii... Pare a fi ceva cu totul aparte pentru
Iisus şi ucenicii Săi, pentru că această prietenie
are chip şi viaţă prin cunoaşterea ce se pogoară
de la Tatăl: „... v‑am numit prieteni‑le spune Iisus
ucenicilor‑pentru că pe toate câte le‑am auzit
de la Tatăl vi le‑am făcut cunoscute” (Ioan 15,
15). Primind această cunoaştere de la Învăţător,
ucenicii nu o puteau pune sub obroc. Ei au fost
aleşi pentru a o face roditoare, răspândind‑o prin
sufletele oamenilor....
Până acum, ucenicii doar au însoţit pe Învăţător
şi au primit multe descoperiri despre „taina cea
din veac ascunsă”. În acest moment, relatat după
un ritm aparte în Evanghelia după Ioan, se ajunge
la vădirea de către Iisus a rostului pentru care
ucenicii învăţaseră atâtea. Cum vor afla de la Iisus,
aceştia au menirea de a face Vestea să rodească:
„... v‑am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi şi
roada voastră să rămână, pentru ca Tatăl să vă dea
orice veţi cere întru Numele Meu” (Ioan 15, 16).
După cum a rânduit Învăţătorul, vestitorii de
credinţă nouă au mers printre oameni şi au făcut ca
aceasta să rodească în inimile celor din Ierusalim
şi Iudeea, mai întăi, după care Vestea‑cea‑Bună
a cuprins ţinut după ţinut, până la marginile
290
pământului. Aşa cum se ceruse prin Poruncă....

Când Domnul îngăduie un dar aleşilor, precum
s‑a scris din vechime, aceştia nu trebuie să se ţină
departe, prin ceea ce fac, de „milă şi adevăr” (Iosua
2, 24).....
30
Cei ce primesc cu inima „poruncile lui Iisus”

şi le păzesc nu mai sunt asemănători lumii.
Dimpotrivă, chiar devin străini de lume, cu totul
diferiţi faţă de aşteptările obişnuite ale acesteia.
Din pricina acestei înstrăinări vădite, cei ce cred
„întru Iisus” vor fi priviţi cu „alţi ochi” de către
cei care nu sunt ca ei, cu nelinişte şi suspiciune
făţişă. Adeseori, cu distanţare şi ură temătoare....
Câtă vreme lumea nu cunoaşte „Porunca Nouă”, se
lasă dusă de cele ale ei. Fără o îndrumare potrivită,
cei din lume nu îşi pot schimba felul lor de a fi
şi nici nu sunt în măsură să priceapă ceea ce e
diferit de viaţa lor: „Dacă aţi fi din lume, lumea
ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din
lume, și Eu v‑am ales pe voi din lume, de aceea
vă urăşte lumea” (Ioan 15, 19). Vestitorii aleşi de
Iisus, iată, vor avea multe de îndurat din pricină că
lumea e ataşată doar de „ce este al ei” şi, după fire,
va fi duşmănoasă cu tot ce nu‑i aparţine sau nu‑i
seamănă.
Nu este prea greu să se desluşească şi o cale
diferită de vieţuire. Dacă cei din lume ar şti şi ar
pricepe cuvintele învăţăturii „întru Iisus”, nu ar
mai fi atât de nesăbuiţi cu viaţa lor şi ar cunoaşte
roadele aduse în dar de pacea Acestuia. În afara
291
Toma Pirău
urâciunilor sau a prigonirilor de multe feluri. Cei

ce nu sunt aproape de „Numele lui Iisus”şi nu‑L
cunosc se vor deda la multe răutăţi faţă de cei care
L‑au primit în inima şi viaţa lor: „Dar pe toate
acestea‑îi avertizează Iisus pe ucenici‑vi le vor face
din pricina numelui Meu, pentru că ei nu‑L cunosc
pe Cel ce M‑a trimis” (Ioan 15, 21). Necunoaşterea
sau ignoranţa pune stavilă între oameni şi, destul
de des, stărneşte şi întreţine vrăjmăşii nenumărate
prin lume. Desigur, şi împotriviri la tot pasul,
puse în mişcare de un duh pestriţ şi temător, întru
totul străin de unduirile luminoase ale „vieţii de
pace”... Stăpânitorul lumii acesteia lucrează mai
spornic atunci când ignoranţa nu e izgonită prin
„înmulţirea darurilor” şi, prin urmare, oamenii
rămân doar în „plasa ţărânii” şi a dorinţelor
restrânse la materie. Când, însă, oamenii vor primi
„lumina cunoştinţei adevărate” şi se vor bucura de
„Numele lui Iisus”, vor fi părtaşi la o comuniune
prin iubire, o sinergie înalt lucrătoare, fără nici cea
mai mică umbră de vrăjmăşie.
Cunoştinţa, aşa cum s‑a consemnat în
Evanghelia după Ioan, leagă şi dezleagă rosturi
de viaţă. Când au fost aflate cuvintele de credinţă
şi nu sunt ţinute, urmarea se ascunde în „negura
păcatului”, fără îngăduinţa vreunui cuvânt de
dezvinovăţire pentru păcat, între oameni. Despre
această năpastă a ignorării celor grăite oamenilor
de către Iisus, tot ucenicii sunt primii care află de
la Învăţătorul lor: „De n‑aş fi venit şi nu le‑aş fi
grăit, păcat n‑ar avea; dar acum ei nu au cuvânt
de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15, 22).
292
Ca şi în vremea de demult, precum e scris în Tora,

când Moise a primit Legea...
Pe lângă faptul că a venit între ai Săi, deci între
oameni, şi le‑a grăit spre luminare şi îndreptare,
Iisus le‑a şi arătat „semne şi minuni”, după cum
s‑a spus demult, ca să‑i scoată din tăria cerbiciei
lor de neam. Degeaba s‑au săvărşit toate pentru
iudei!Aceştia, mulţi la număr, n‑au învăţat nimic
din cele ce li s‑au vădit, având „inima nemişcată
de împietrire”, şi, după pornirile lor fireşti, nu
s‑au putut dezlipi de freamătul ademenitor al
slavei deşarte cuprinse între haturile lumii. Chiar
şi după cele văzute, firea iudeilor a zămislit doar
ură, faţă de Fiu şi faţă de Tatăl: „De n‑aş fi făcut
între ei (între iudei‑n. n. TP) lucruri pe care nimeni
altul nu le‑a făcut, păcat n‑ar avea; dar acum au şi
văzut şi M‑au urât – şi pe Mine şi pe Tatăl Meu...”
(Ioan 15, 24). Şi, totuşi, perspectiva de fond a
iconomiei ne duce spre un înţeles mai larg, după
care ni se descoperă că aşa trebuiau să se petreacă
toate pentru ca să se plinească rostul din Lege,
în conformitate cu care cei purtători de ură se
îngemănează, în făptuire, cu nedreptatea. Tainică
lucrare, minunată descoperire...
Într‑o bună zi, ucenicii vor fi ajutaţi să
mărturisească despre credinţă prin venirea
Mângâietorului, trimis de Iisus de la Tatăl, de
la care se va înfăţişa chipul cel mare, prototipic,
al mărturisirii: „Iar când va veni Mângâietorul,
pe care Eu vi‑L voi trimite de la Tatăl, Duhul
Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede, Acela va
mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Comuniunea
293
Toma Pirău
din Treime se dezvăluie oamenilor prin „Duhul

Adevărului”, puterea ce poartă „darul cunoaşterii”
despre lucrarea în lume a Dumnezeului din
Treime... Duhul Sfânt, vasăzică, purcede de la Tatăl
şi Se odihneşte în Fiul, într‑o ritmică personalizată
a Iubirii întemeietoare şi călăuzitoare pentru cele
văzute şi nevăzute...
Evanghelistul Ioan însoţeşte cu tăcere această
uluitoare descoperire de credinţă. N‑a pomenit
nimic despre cum au primit ucenicii această vădire
a Tainei Treimice. Nici că se putea alege o mai
relevantă întâmpinare!Cuvintele sau vorbele, ca
şi simţirile măsurilor omeneşti, rămân fără vlagă
în faţa unei asemenea înfăţişări a Numinosului...
Mirare şi tăcere ‑ iată „vorbirea” ucenicilor pe
potriva cunoştinţei dăruite de Iisus despre
minunata întocmire a Iubirii din Treime... Şi
Iosua le spusese israeliţilor despre „însemnătatea
minunilor”, cum că „Întru aceasta veţi cunoaşte
că‑ntru voi se află Dumnezeu‑cel‑Viu... ” (Iosua
3, 10). Pe Care, tot acesta, L‑a mai numit şi
„Domnul‑a‑tot‑pământul”..., al Cărui chivot,
purtător de Legământ, a oprit apele multe şi repezi
ale Iordanului pentru ca „fiii lui Israel” să poată
trece spre Ierihon, în ţara Canaanului... Ca să o ia
în stăpânire...
31
Când se petrece o întâmplare într‑un fel

neprevăzut, în mod obişnuit, cei mai mulţi oameni
au reacţii marcate de surprindere sau nedumerire.
Din această pricină, întâmplarea scapă din
294
„umbra” unei înţelegeri adecvate sau, funcţie de

împrejurări, dispare, pur şi simplu, din cuget.
Rămâne, de cele mai multe ori, doar o nelinişte
de simţire sau de judecată, fără putinţa reunirii
acestora într‑o pricepere ajutătoare pentru viaţă.
Când, însă, se ştie ce va veni, firea lucrează mai
temeinic şi cu mai redusă tulburare.
Ştiindu‑le alcătuirea lăuntrică, Iisus înfăţişează
ucenicilor ce va să fie, după „voia Tatălui ceresc”,
pentru a‑i feri de teamă sau înfricoşare. Sau, poate,
de îndoială. Ori poticnire pe calea de credinţă
cuprinsă în cuvintele Învăţăturii. Încercările la care
vor fi supuşi ucenicii‑despre care le vobeşte Iisus
–nu sunt dintre cele uşoare:prigoane, batjocuri,
pedepse diferite etc. Mai‑marii dintre iudei şi
romani, aflaţi într‑o conivenţă de interese lumeşti,
se vor deda la samavolnicii faţă de ucenici, după
cele arătate de Iisus, din pricina unei ignoranţe
anume: „... pe acestea le vor face, pentru că nu L‑au
cunoscut pe Tatăl Meu şi nici pe Mine” (Ioan 16, 3).
Necunoaşterea, iată, sursă a fărădelegilor săvârşite
în „oraşul păcii”. Şi nu numai....
Cele primite de către ucenici de la Iisus le vor
fi de mare ajutor când va sosi „ceasul încercărilor”.
Prin aducere aminte, în vreme de cumpănă a firii, se
va vedea mai bine rostul Lucrării săvârşite de către
Învăţător: „... pe acestea vi le‑am grăit –le descoperă
Iisus ucenicilor Săi ‑ pentru ca, atunci când va
veni ceasul lor, să vă aduceţi aminte că vi le‑am
spus” (Ioan 16, 4). Cu siguranţă, amintirea, în acest
caz, va întări inimile ucenicilor „întru Numele lui
Iisus”. După ce au ucenicit pe lângă Învăţător, au
295
Toma Pirău
avut parte de primirea cuvintelor de Învăţătură în

acelaşi timp cu înfăţişări înălţătoare de viaţă, prin
cele săvârşite de Iisus între şi pentru oameni. Aflaţi
în proximitatea Acestuia, au fost martorii unei
vieţi exemplare „întru Credinţă”, prin care sufletul
şi cugetul lor au fost înarmate, „prin contagiune”,
pentru a duce în lume Vestea‑cea‑Bună... Nu doar
seminţe pentru raţiune, ci un prototip de viaţă
peste şi pentru cele vremelnice.
Pe de altă parte, ucenicii primesc şi un alt
dar de înţelegere a ce va urma. Cănd Iisus va
pleca dintre prietenii Săi, nu va fi prilej de
întristare, ci de bucurie, căci, doar prin aceasta,
se va putea petrece trimiterea Mângâietorului:
„Acum însă Mă duc la Cel ce M‑a trimis” (Ioan
16, 5), adică la Tatăl ceresc. Faptul acesta, ca atare,
nu poate fi ocolit, ca aparţinător de o rânduială
inamovibilă, stipulată prin iconomie: „Că dacă
nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi;
iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan
16, 7). Trimiterea Mângâietorului de către Iisus
se săvărşeşte pentru a împrăştia adevărul asupra
firii, în lumea oamenilor şi dincolo de aceasta.
„Duhul Adevărului”, purces de la Tatăl, vine cu
o binefăcătoare putere lămuritoare întrucât „va
vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată”
(Ioan 16, 8). „Păcatul”, după cum au aflat ucenicii,
se înfiripă din necredinţa în „Numele lui Iisus”.
„Dreptatea” pogoară de la Tatăl. „Judecata”
înlătură relele întreţinute de „stăpânitorul acestei
lumi”. Şi fiecare dintre acestea, ca şi toate laolaltă,
296
apare şi se arată ucenicilor şi lumii prin energia

călăuzitoare„întru tot adevărul” (Ioan 16, 13).
„Duhul Adevărului”, cu sorgintea Sa de
purcedere, nu grăieşte de la Sine, ci aude şi vesteşte
dintr‑ale Tatălui, slăvindu‑L, prin ceea ce făptuieşte,
şi pe Iisus, ca Fiu al lui Dumnezeu. Mângâietorul,
vasăzică, vădeşte şi natura „de‑o Fiinţă” a Tatălui
şi a Fiului, fapt spus atât de limpede de către Iisus
de faţă cu ucenicii: „Acela Mă va slăvi pentru că
dintru al Meu va lua şi vă va vesti. Toate câte le
are Tatăl, ale Mele sunt:de aceea am zis că dintru
al Meu va lua şi vă va vesti” (Ioan 16, 14‑15). Încă o
dată, se întăreşte credinţa în Treime, ca o expresie
a Iubirii‑celei‑Vii dintre Persoanele aflate într‑o
comuniune dătătoare de Fiinţă...
„Misterul Treimii” nu se pretează comunicării
prin vorbe sau simboluri rostite. Mai degrabă,
acesta se lasă perceput prin trăire. Devoţiunea
îngăduie o mai vie apropiere de apofatic, aşa
cum se străduie veacurile să săvârşească prin
rituri şi tradiţii... Taina de credinţă pare a sugera
mai mult decât „repere ale conştiinţei morale”.
Prin „iniţiere”, se primeşte în dar, ca experiere,
un adevărat „întreg de Viaţă”... Ca de la Suflet la
suflet.... Şi ca rememorare vie, precum le‑a vorbit
Iosua israeliţilor, la trecerea Iordanului, despre cele
douăsprezece pietre luate din albia râului cu apa
repede... Câte o piatră pentru „fiecare seminţie”,
spre „amintire fiilor lui Israel în veci” (Iosua 4, 7).
După trecerea Iordanului, tabăra şi‑au ridicat‑o
israeliţii la „Ghilgal”, denumire care înseamnă
„cerc de pietre”... Primul lor popas în Canaan...,
297
Toma Pirău
ca fapt năşit de credinţa nestrămutată în ce li s‑a

făgăduit de către Domnul...
32
Iisus ştie „măsura de cuget” a ucenicilor. Din

această pricină, le vorbeşte despre taină astfel încât
să poată fi înţelesă de către cei ce‑L ascultau. Şi ca
aceştia să priceapă că plecarea Sa la Tatăl nu e prilej
de întristare. Dimpotrivă! Mersul la Acesta al Fiului
aduce o altă privelişte de viaţă şi pentru ucenici.
Învăţătorul, când spune ucenicilor că pleacă, nu
se contopeşte doar cu îndepărtarea de aceştia. La
rândul lor, ucenicii, printr‑o aşezare luminoasă
a ce va fi, se vor putea bucura, şi ei, de „limanul
Tatălui”, fiind purtaţi de veselia revederii cu
Învăţătorul în Împărăţia dintru Veşnicie. „Bucuria
revederii” e rod al căii de credinţă „în Numele lui
Iisus”, urmată neabătut de către ucenici, prin care
se pot smulge din ghearele morţii pământeşti şi,
totodată, îndrumaţi spre Învierea cea mântuitoare.
Acesta pare a fi înţelesul sădit în cuvintele încărcate
de mister pe care Iisus le aşterne în auzul celor
luminaţi de povaţa Sa: „Puţin şi nu Mă veţi mai
vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, pentru că
Eu Mă duc la Tatăl” (Ioan 16, 16).
Lumea, însă, urmează alte rosturi. Stările
acesteia ilustrează o necunoaştere vădită a
Purtătorului de Taină. Ucenicii, cu toate cele
primite de la Învăţător, sunt încă părtaşi la felul
lumesc de simţire şi se întristează la aflarea plecării
Acestuia. În cele din urmă, tristeţea lor, prin cele
devenite „înştiinţare”, se topeşte, prefigurând
298
„taina Euharistiei” de mai apoi, prin bucuria

regăsirii cu Iisus în Împărăţia vieţii veşnice. „Voi
vă veţi întrista, se adresează Învăţătorul ucenicilor,
dar întristarea voastră se preface în bucurie” (Ioan
16, 20), bucurie aleasă prin puterea celor de dincolo
de vreme. Iisus le vorbeşte ucenicilor despre
bucuria deplină ce‑şi are sălaşul în străfundul
inimii lor, cu totul ferită de vălul neliniştitor al
vreunei întrebări: „Aşadar, şi voi sunteţi trişti
acum, dar Eu iarăşi vă voi vedea şi inima voastră
se va bucura şi bucuria voastră nimeni nu o va lua
de la voi. Şi în ziua aceea nu Mă veţi mai întreba
nimic” (Ioan 16, 22‑23). Duhul întrebător, iscoditor
prin natura lui, se domoleşte şi îşi află odihna
atunci când bucuria inimii se rânduieşte întru
deplinătate. Ucenicii, cum au aflat, se vor regăsi
cu Învăţătorul în condiţiile unei cunoaşteri „faţă
către faţă”, similară cu evoluţia lor ca „prieteni ai
Luminii”... O astfel de cercetare nu este exterioară,
ci, fără să mai fie curtată de întrebări, e covârşită
de şi se suprapune sau se absoarbe în „bucuria
inimii”. Întrebările şi răspunsurile, prin statornicia
Iubirii, sunt cuprinse unele într‑altele, fără a mai
fi îngăduită separarea acestora. Cu alte cuvinte,
pacea inimii se plămădeşte în afara înstrăinărilor
de sorginte dualistă. Ca o „respiraţie a Întregului”...
După cele spuse de către Iisus despre „bucuria
neîntrebătoare”, ucenicii sunt aduşi într‑un alt „ceas
al descoperirii”. Cel în care li se va vorbi despre
Învăţătură fără ajutorul parabolelor, când vor avea
parte, precum li s‑a spus de către Iisus, de o vestire
fără ocolişuri de înţeles: „... deschis vă voi vorbi
299
Toma Pirău
despre Tatăl” (Ioan 16, 25). Prin vorbirea neumbrită

la care sunt expuşi, ucenicii, purtători ai credinţei
în Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, primesc darul de
a cere de la Tatăl, pentru lucrarea ce le e menită,
tot ceea ce le e trebuincios ca să o săvărşească.
Iubirea acestora faţă de Fiul le deschide calea către
Tatăl, în fapt către iubirea Acestuia. Prin Iisus, iată,
lumea primeşte „darul Iubirii” ce o împacă, în
veac, cu Cerul: „.... Însuşi Tatăl vă iubeşte, pentru
că voi M‑aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că Eu de la
Dumnezeu am ieşit. Ieşit‑am de la Tatăl şi am venit
în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan
16, 27‑28).
Din aproape în aproape, cele de taină cuprind
auzul ucenicilor până la hotarul înţelegerii de care
sunt locuiţi în cuget şi simţire. Când se va prăvăli,
însă, peste aceştia „valul încercărilor”, fiecare se
va refugia „într‑ale sale”, lăsând în urmă semnele
devoţiunii şi uitând pur şi simplu de cele grăite
despre obârşia nepământeană a lui Iisus. Când
va fi părăsit de către ucenici, neputincioşi în a‑şi
stăpâni firea cotropită de frică şi teamă, Iisus nu
rămâne singur nici o clipă, după cum s‑a exprimat
chiar Acesta: „Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl
este cu Mine” (Ioan 16, 32).
Desigur, cele grăite de către Iisus ucenicilor
Săi, înainte de a se petrece ceva, vin spre ajutorul
acestora pentru a nu fi răscoliţi sufleteşte la vreme
de necaz. Doar cu pace, bucurie şi îndrăzneală,
e însemnată cărarea biruinţei lui Iisus asupra
lumii. Învăţăceii sunt îndemnaţi să urmeze pilda
şi cuvintele Învăţătorului pentru a îndrăzni în
300
lucrarea pentru care sunt meniţi: „Pe acestea vi

le‑am grăit, pentru ca‑ntru Mine pace să aveţi.
În lume, necaz veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am
biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Cea supusă păcatului
şi morţii.... Doar cei ce îndrăznesc, urmându‑L
pe Iisus, vor fi părtaşi ai seminţiei ce „în veac va
merge pe calea cea dreaptă” (Ps. 101, 28) .....
33
Rugăciunea lui Iisus, însoţită de ridicarea

ochilor către Înaltul cerului, reiterează, pentru
o mai temeinică luare aminte, cuvinte de taină
despre prezenţa Sa în lume ca trimis al Tatălui
„întru veşnicie”. În„ceasul de slăvire”, deja sosit,
Fiul este preamărit de către Tatăl, iar Acesta, la
rândul Său, e preamărit de către Fiul; din acest
„leagăn”, Fiul a primit „stăpânire peste tot trupul”,
ceea ce face ca binefacerile veşniciei să se reverse
din belşug peste cel ce se bucură, în inimă, cu
Acesta. Credinţa „în Numele lui Iisus” e calea ce
duce spre Împărăţia Tatălui, unde vremelnicia
nu are loc: „Iar viaţa veşnică aceasta este:Să te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat,
şi pe Iisus Hristos pe care L‑ai trimis” (Ioan 17, 3).
Cuvintele primite de la Tatăl au ajuns la lume
prin cele săvârşite de Iisus şi au făcut din cei ce
le‑au primit cu toată fiinţa purtători ai cunoaşterii
tainice despre adevărul venirii Fiului de la Tatăl.
Prin „Numele lui Iisus”, oamenii au acces la un
alt fel de cunoaştere, mai puţin înclinată spre
„ceea ce trece” şi spre cele obişnuite. De natură
fiinţială, nu doar roadă a minţii, o astfel de
301
Toma Pirău
„fiinţare‑cunoaştere”solicită alte unelte pentru fire.

Din această pricină, cei aleşi pentru a îmbrăţişa
Vestea‑cea‑Bună au fost dăruiţi cu cele de
trebuinţă ca să devină „pământul cel bun”, sortit
să ajute sămânţa să încolţească. Aceştia au fost
blagosloviţi prin auzirea cuvintelor provenite de
la Tatăl, având privilegiul de a înţelege, cei dintâi,
realitatea minunată a Fiinţei comune dintre Tatăl
şi Fiul: „... cuvintele pe care Tu Mi le‑ai dat Mie, Eu
le‑am dat lor, iar ei le‑au primit şi au cunoscut cu
adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu
M‑ai trimis” (Ioan 17, 8).
Prin ce vine de la Tatăl şi de la Fiul, se sfinţesc
cei ce le primesc şi, astfel, vor lucra după rânduiala
adevărului din credinţă; cum sfinţirea e întocmită
ca separare de „roadele prihanei”, lumea se va
arăta bănuitoare faţă de „cei aleşi” pentru că aceştia
nu par a semăna cu „cele ale lumii”. Mai mult,
„stăpânitorul lumii acesteia” aprinde ura lumii
faţă de „aleşii” cei străini de ea şi învârtoşează,
împotriva acestora, multele patimi zorite de
necunoaştere. Expuşi atâtor pericole fără noimă,
nutrite de „huma lumii”, ucenicii sunt adăpostiţi
sub scutul de rugăciune pe care Iisus o îndreaptă
către Tatăl: „Nu Mă rog să‑i iei din lume, ci să‑i
păzeşti de Cel‑Rău” (Ioan 17, 14‑15).
Din dragoste pentru ucenicii Săi, trimişi peste
„brazdele lumii”, Iisus, ca Fiu al lui Dumnezeu, Îşi
dezvăluie esenţa fiinţei Sale sfinţite „ca Adevăr”:
„Aşa cum Tu M‑ai trimis pe Mine, tot astfel i‑am
trimis Eu pe ei în lume; şi, de dragul lor, Mă
sfinţesc Eu pe Mine Însumi, pentru ca şi ei să fie
302
sfinţiţi întru adevăr” (Ioan 17, 18‑19). Iată, sfinţirea

înfăptuită de Iisus prin zarea întocmită „de Adevăr
întru adevăr”.... Ucenicii, de‑acum, primesc
însemnele apostoliei. Aceştia vor vesti, printre
oameni, cuvintele auzite de la Iisus, dăruite de
către Tatăl, şi vor avea ca lucrare de căpătâi ducerea
lor peste haturile seminţiilor din lume. Altfel spus,
să fie păstorii „cunoştinţei salvatoare”...
Se intră, pe căi de taină, într‑o mare cumpănire
de viaţă. Relele din lume se refugiază temătoare
din calea pe care păşeşte Adevărul. Cu mai
puţine vrăjmăşii în preajmă, cei ce au primit
Vestea‑cea‑Bună de la „aleşii lui Iisus”vor avea parte
de grija Acestuia pentru viaţa lor. În rugăciunea
Sa către Tatăl, Iisus o spune cât se poate de firesc:
„Dar nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei
ce, prin cuvântul lor, vor crede în Mine, pentru ca
toţi să fie una” (Ioan 17, 20‑21). Una „întru Iisus”,
desigur... Comuniune „prin Iubire întru credinţă”,
nu doar strângere laolaltă ocazională, fie aceasta
făcută şi în locuri cu mare încărcătură simbolică....
Buna convieţuire între cei purtaţi de acelaşi crez,
bazată pe un raport anume cu Aproapele, e o pecete
la vedere pentru identitatea comunităţii „întru
credinţă”. Cei ce cred „în Numele lui Iisus” au
parte de marele dar al cunoştinţei despre unitatea
dintre Tată şi Fiu, îzvor neostoit al desăvârşirii
ce se resfrânge asupra celor ce nădăjduiesc întru
mântuire: „Eu întru ei şi Tu întru Mine, pentru ca
ei să fie desăvârşiţi întru una; şi să cunoască lumea
că Tu M‑ai trimis şi că i‑ai iubit pe ei aşa cum M‑ai
iubit pe Mine” (Ioan 17, 23).
303
Toma Pirău
Iubirea despre care aminteşte aici Iisus are un

înţeles mai larg decât sensul obişnuit al cuvântului.
După obişnuielnic, o asemenea „bucurie de viaţă”
are prea multe repere lumeşti. Capcanele trupului
sunt în stare să prefacă până şi gândurile sau
cuvintele. Părerile altora, în rutina de zi cu zi,
oferă confort şi, prin urmare, pune mari oprelişti
în urcuşul spinos al cunoaşterii de sine. Tot atât
de păguboasă este, cu siguranţă, şi grija prea mare
faţă de sine, de la care se înfiripă egolatria şi teama
faţă de Celălalt. Sau împotrivirile nenumărate...
Fie că se apleacă prea mult atenţia spre lume,
fie că aceasta se rătăceşte în singularizare sau
însingurare, iubirea e doar aparenţă de viaţă. Rod
firav al unui „duh părelnic”...
„Rugăciunea lui Iisus” arată o Iubire a cărei
„coroană” se găseşte afară din lume, chiar înainte
de izvodirea acesteia de către Tatăl. „Taina
întemeierii lumii” e învăluită într‑o Protoiubire,
fără vârstă, ce Îşi trimite Lumina peste tot, şi peste
Cele‑de‑Sus, şi peste cele‑de‑jos. Şi pe pământ,
prin voia Tatălui, va fi precum în cer. Fără Iisus,
nu ar fi fost cu putinţă să descoperim cunoştinţa
despre armonia ce patronează credinţa întru
Numele Său: „Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu
să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi i‑ai dat ca
să‑Mi vadă slava pe care Tu Mi‑ai dat‑o; pentru că
Tu M‑ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan
17, 24).
Iubirea, precum spune Iisus, este temei al ordinii
din Lume. Prin Aceasta, este oblăduit Cosmosul
sau armonia Lumilor. Şi prin care are Fiinţă
304
Împărăţia. „Duhul Adevărului” şi „Cuvântul”, în

comuniune cu Tatăl, lucrează, ca Persoane, prin
Iubire... „Misterul Treimii” face vădită „corola de
minuni al lumii”, prin care ţărâna se înduhvniceşte
şi se preface în ziditură...
Credinţa are vlagă mai mare atunci când e
odrăslită şi prin cunoaştere. Una, după cum se arată
în Evanghelia după Ioan, mai largă decât „ograda
minţii”, râvnitoare pentru cele nevăzute. Cele
dezvăluite ucenicilor şi lumii de către Iisus provin,
în întregime, din cunoaşterea de către Acesta
a Tatălui. Cel venit de la Tatăl pentru a mântui
lumea e purtător de lumină „întru cunoştinţă”
dat fiind că e părtaş la cunoaşterea ce sălăşuieşte
în „Numele” Celui ce L‑a trimis, întruchipare
deplină a Iubirii: „Şi le‑am făcut cunoscut numele
Tău, şi cunoscut li‑L voi face, pentru ca iubirea
cu care Tu M‑ai iubit să fie într‑înşii, şi Eu întru
ei” (Ioan 17, 26). Cunoaşterea Numelui, surată sau
geamănă a Iubirii. De la Tatăl, către Fiul, iar, mai
apoi, către cei ce primesc „darul credinţei”, întru
care se îndreaptă şi izvodul de Iubire de la Fiul.
Cu aceste cuvinte înălţătoare, se încheie şi
„Rugăciunea lui Iisus”. După care, rănduiala
pătimirii începe să se deruleze. Sfântul Evanghelist
Ioan a fost în miezul acesteia şi a consemnat
fidel împrejurările şi evenimentele:Iisus a trecut
cu ucenicii „dincolo de pârâul Cedrilor”, într‑o
grădină ştiută şi de Iuda; însoţit de o „trupă de
ostaşi”, de „slujitori de la arhierei şi de la farisei”,
acesta a venit, mai tărziu, la Iisus ca să facă ceea
305
Toma Pirău
ce promisese pentru a‑L da pe Învăţător pe mâna

mai‑marilor dintre iudei.
În vânzoleala stârnită pe întuneric, Petru,
mai iute de fire, scoate sabia şi‑i retează urechea
dreaptă lui Malhus, sluga arhiereului, venit
cu ceilalţi însoţitori ca să‑L prindă pe Iisus. În
clipa următoare, se aude reproşul lui Iisus către
Petru:„Vâră‑ţi sabia‑n teacă! Oare nu voi bea
paharul pe care Tatăl Mi l‑a dat?” (Ioan 18, 11). Cele
din Scripturi nu se puteau ocoli, ceea ce unul ca
Petru încă nu pricepuse...
Prins şi legat, Iisus este înfăţişat, „mai întâi”,
lui Anna, socrul lui Caiafa, arhiereul iudeilor din
acel an. Prin gura celui din urmă, a venit sfatul
reper pentru iudei „că de folos este să moară
un om pentru popor” (Ioan 18, 14), ca să nu fie
stârnită mânia romanilor. În curtea casei în care
a fost dus Iisus, au ajuns, pe lângă alţii, şi „Simon
Petru şi celălalt ucenic”. Aici, în scurt timp, Petru
se va dezice de trei ori de Învăţător, după cum i
se spusese de către Acesta cu câteva ceasuri mai
devreme.
Cercetat de către arhiereu, Iisus este întrebat
despre „ucenicii Săi şi despre învăţătura Sa” şi
răspunde simplu: „Eu i‑am vorbit lumii pe faţă.
Întotdeauna am învăţat în sinagogă şi în templu,
unde se adună toţi Iudeii, şi nimic n‑am vorbit în
ascuns” (Ioan 18, 20). Un slujitor a socotit că cel
întrebat a fost „prea îndrăzneţ”, prin răspunsul
dat, şi‑L pălmuieşte imediat pe Iisus. Cu asta, se şi
încheie înfăţişarea de la Anna, nu fără ca Iisus să‑i
spună mustrător celui din urmă: „Dacă am vorbit
306
rău, mărturiseşte ce am vorbit rău; dar dacă am

vorbit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18, 23).
De la Anna, Iisus, tot legat, este dus la Caiafa,
arhiereul, iar de aici, spre dimineaţă, la pretoriu‑sala
publică de judecată a procuratorului roman. Era
în „ajunul Paştilor”, motiv pentru care iudeii n‑au
intrat, ca să nu se spurce, în casa procuratorului
Pilat, din care pricină au fost întrebaţi afară despre
învinuirile aduse lui Iisus.
Cum spusele iudeilor nu l‑au convins, Pilat se
întoarce în pretoriu, unde e adus şi Iisus. Ca să se
lămurească, în vederea unei hotărâri, procuratorul
Îl întreabă pe cel cercetat: „Tu eşti Împăratul
Iudeilor?” (Ioan 18, 33), după care se înteresează
despre ce făptuise Acesta. Răspunsul dat de Iisus
lui Pilat trimite la o „împărăţie nelumească” şi la
menirea venirii sale printre oameni: „Eu pentru
aceasta am venit în lume:să mărturisesc pentru
adevăr; tot cel ce este dintru adevăr ascultă
glasul Meu” (Ioan 18, 37). Procuratorul, obişnuit
cu chestiuni concrete, juridice şi administrative,
pare surprins de cele auzite şi, ca să nu bâjbâie,
Îl întreabă pe Iisus destul de interesat: „Ce este
adevărul?.... ” (Ioan 18, 38).
Cu mintea prinsă la alte cele, Pilat nu mai
aşteaptă răspunsul lui Iisus şi iese din pretoriu, la
iudei, ca să le spună că n‑a aflat nici o vină la Acesta
şi că‑i lasă pe ei să hotărască, după obicei, pe cine
va elibera de Paşti:pe Iisus sau pe rebelul Baraba.
Într‑un glas, mânaţi de o pornire din adânc, au
strigat că‑l vor liber pe Baraba. Calvarul lui Iisus
îşi urma calea... Ca şi lucrarea de Preamărire...
307
Toma Pirău
34
După gâlceava iudeilor, au urmat biciuirea

şi batjocorirea lui Iisus de către ostaşi, oarecum
nepotrivite cu procedurile sobre ale romanilor.
Pesemne că acest episod a intrat în „orizontul
evanghelic” cu o accentuare mai greu de surprins
de este proiectat dincolo de impresia puternică,
de ordin psihologic, ce o produce asupra celor ce
află despre grozăveniile îndurate de către Iisus..
Oricum, precum a fost scris, procuratorul Pilat
le‑a spus iudeilor, de mai multe ori, că, după legile
Romei, nu a găsit vreo vină lui Iisus, prin urmare
judecata nu putea fi îndreptăţită sau temeinică.
Pârâşii, însă, mai tare se agită şi invocă altă referinţă
legală. Ca Iisus să fie supus judecăţii după legea
lor, cu plăsmuirea vinovăţiei într‑un cu totul alt
plan faţă de cele prevăzute în legile romane: „Noi
lege avem şi, după legea noastră, trebuie să moară
pentru că S‑a făcut pe sine fiu al lui Dumnzeu”
(Ioan 19, 7).
Evanghelia după Ioan menţionează că Pilat,
la auzul celor strigate aproape ultimativ de către
iudei, a început să se teamă „mai mult”; a revenit
în pretoriu, unde rămăsese Iisus, şi, cu simţăminte
greu de descifrat, Îl întreabă pe Acesta: „De unde
eşti Tu?” (Ioan 19, 9). Întrebarea, precum se arată,
exprima o temere implicită ce se ivise în cugetul
funcţionarului roman privitoare la persoana celui
pe care Il cerceta ca împuternicit al împăratului
de la Roma. Iisus, la rândul Său, alege să tacă, fapt
care îl îmbie pe Pilat la ameninţări felurite. Când
308
procuratorul s‑a oprit din peroraţia sa, pe care o

folosise ca tactică de intimidare probabil, Iisus îi
răspunde în cuvinte ce poartă un înţeles mai înalt
decât cele legate de o cercetare judiciară obişnuită:
„Asupra Mea n‑ai avea nici o putere dacă nu ţi‑ar
fi fost dat de sus” (Ioan 19, 11).
La auzirea celor rostite de Iisus, temerile
lăuntrice ale lui Pilat sporesc în intensitate, pricină
pentru care acesta începe, în sinea sa, să caute o cale
de a‑L elibera pe Iisus. Simţindu‑i ezitarea, iudeii îi
aruncă lui Pilat vorbe cu reverberaţii politice, ce Îl
puteau viza şi pe el ca functionar roman: „Dacă‑L
eliberezi, nu eşti prieten al cezarului. Oricine se
face pe sine împărat, este împotriva cezarului”
(Ioan 19, 12). Cu viclenia firii lor, pârâşii lui Isus,
au adus „gâlceava religioasă” de până acum, prin
vorbe, la una de natură politică. Speculaseră, fără
scrupule, cerinţe ale „cultului cezaric”predominant
în imperiu, cu toate că se deziseră de acesta, până
acum, de câte ori au avut ocazia. Pilat ştia că nu
se putea juca cu aşa ceva şi fusese cuprins de frică
la ideea că putea fi implicat într‑un scandal cu iz
politic legat de persoana împăratului.
Din această clipă, Pilat achiesează la dorinţa
ardentă a iudeilor de a‑L răstigni pe Iisus. Pentru
el, dreptatea nu mai era o prioritate. De‑acum, nu‑l
mai interesa altceva decât să‑şi apere propria‑i
piele. Totul se petrecea în Vinerea Paştilor, pe la
amiază, adică pe la al şaselea ceas... Arhiereii, ca
să împingă balanţa de cuget a lui Pilat după voia
lor, strigau, din rărunchi, alături de cei mulţi,
stăpâniţi de o mare agitaţie: „Nu avem împărat
309
Toma Pirău
decât pe Cezarul... ” (Ioan 19, 15). Paharul vremii

se umpluse... şi Pilat, din frică şi laşitate, a ales să
facă voia iudeilor stârniţi de mânie şi ură faţă de
Iisus...
Vine la rând, după ce Iisus primeşte sentinţa
de răstignire, urcuşul Golgotei. Numele locului,
pe evreieşte tălmăcit, însemna „Al Căpăţânii”
şi desemna o colină din apropierea zidurilor
Ierusalimului. Iisus, după cum a scris Sfântul
Evanghelist Ioan, şi‑a dus singur crucea şi, la vârf,
a fost răstignit între doi tâlhari. Inscripţia prinsă de
crucea Sa, întocmită din porunca lui Pilat, anunţa
trecătorii, cu dispreţul evident al romanilor faţă
de iudei, despre persoana celui răstignit. Ca să fie
înţeleasă de toată lumea, aceasta fusese scrisă în
evreieşte, latineşte şi greceşte şi spunea că cel de pe
cruce era, nimeni altul, decât „Iisus Nazarineanul,
împăratul Iudeilor”...
Chiar denumirea de „împărat” ilustra dispreţul
superior al lui Pilat pentru închipuirile religioase
ale iudeilor, faţă de care, ca roman, nu se putea
uita cu prea multă luare aminte. Pentru Pilat,
funcţionar ataşat ierarhiei imperiale, Iudeea şi
iudeii nu puteau fi altceva decât „praf şi pulbere”,
ce nu meritau să fie prea băgate în seamă.
Privite superficial, evenimentele păreau a fi
din tagma de gâlceavă a lumii, ca atâtea altele
perindate prin multele provincii din imperiul
Romei. Cântărite mai atent, însă, se putea constata,
pe dedesupt şi pe deasupra, că acestea purtau, în
„pântecul” lor, substanţa unei profeţii de demult ce
se afirma dincolo de voia oamenilor din Ierusalim
310
şi Palestina, poate chiar în pofida stăpânirii romane

ce nu‑şi mai încăpea în piele de atâtea închipuiri
nutrite din prea multă putere.
„Urzeala” din iconomie nu avea cum să se
întoarne. Cele „după Scripturi” ajunseseră la
lumina zilei fără ca martorii acestora, cu puţine
şi semnificative excepţii, să treacă „prin lamura
credinţei”, respectiv prin proba de foc a acesteia...
Acest „Ierihon”nu avea nevoie de strigăte sau de
trâmbiţe pentru că nu se afla în cădere, ci, cum se
va vedea, în înălţare salvatoare de lume...
35
Dintre apropiaţii de „lângă crucea lui Iisus”,

Evanghelia după Ioan aminteşte doar femei:
„mama Sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa,
şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25). „Alături”,
se afla şi ucenicul pe care‑l iubea Iisus, căruia
i‑o încredinţează pe mama Sa prin cuvintele
binecunoscute: „Femeie, iată, fiul tău !”; iar
ucenicul e, la rândul lui, încredinţat, prin doar trei
vorbe: „Iată, mama ta!”. Din acel moment, aflăm
că ucenicul a făcut ce a fost îndemnat de către
Iisus: „Şi din ceasul acela‑precum a scris Sfântul
Evanghelist Ioan‑ucenicul a luat‑o la sine” (Ioan
19, 26‑27).
Nimic din ce se petrece nu se află în afara celor
cerute „prin Scriptură”, nici măcar împrejurarea
în care soldaţii îi dau lui Iisus oţet, în loc de apă,
pentru a‑I domoli setea. Când, la sfârşit, Iisus
rosteşte „Săvârşitu‑s‑a!”, se deschide larg uşa
unui înţeles de taină, căci „... toate s‑au săvârşit
311
Toma Pirău
ca să se plinească Scriptura” (Ioan 19, 30). În clipa

următoare ultimelor Sale cuvinte, trupul lui Iisus
a ajuns neînsufleţit...
Fiind zi de vineri, iudeii zoresc evenimentele ca
să nu‑i prindă ziua de Sabat cu trupurile răstignite
pe cruci. Celor doi tâlhari, li se zdrobesc fluierele
picioarelor pentru a muri mai grabnic. Iisus murise,
deja... Ca să fie siguri de moartea celui răstignit,
unul dintre soldaţi L‑a împuns pe Iisus în coastă
cu suliţa şi „îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19,
34). Romanii cunoşteau, prea bine, această probă
sigură de certificare a morţii crucificaţilor, respectiv
separarea serului de plasma sanguină. De ar fi
greşit declararea morţii, legea romană pedepsea cu
moartea această faptă... „Ucenicul‑martor” a văzut
tot ce s‑a petrecut. Prin urmare, „... adevărată este
mărturia lui; şi el ştie că spune adevărul, pentru ca
şi voi‑ne îndeamnă cel ce a scris Evanghelia după
Ioan‑să credeţi” (Ioan 19, 34‑35). Neîndoielnic, cum
au remarcat mulţi, acest mărturisitor fusese chiar
Evanghelistul Ioan...
Iosif din Arimateea, ucenic într‑ascuns,
primeşte îngăduinţa de la Pilat să ridice trupul lui
Iisus de pe cruce şi să‑l pună în mormânt. Nicodim,
cel ce ceruse sfat de la Îvăţător pe timp de noapte,
aduce smirnă şi aloe, după „obiceiul de îngropare
la Iudei”. Înfăşurat în „giulgiu cu miresme”,
trupul neînsufleţit al lui Iisus este depus într‑un
mormânt nou, aflat într‑o grădină din apropiere.
Totul s‑a făcut grabnic, privitor la înmormântare,
„din pricina Vinerii Iudeilor” (Ioan 19, 42). Poate că
acesta este motivul pentru care ritualul punerii în
312
mormânt e doar schiţat, ca o firavă împrejurare a

trecerii „dintre lumi”... Oarecum la fel se prezintă
şi cele scrise în Evanghelia după Ioan despre
răstignire. Crucea, de orice formă ar fi fost, reuneşte
„Orizontala” cu „Verticala”, cu mare rânduială de
cuprindere simbolică şi de viaţă.
Ucenicul‑martor la cele petrecute pe Golgota,
în relatarea sa, nici nu mai aminteşte despre
iudei, în timpul şi după scena răstignirii lui Iisus.
Se restrânge doar la acele rânduri despre puţinii
privitori aflaţi în preajmă. Gloata cea zgomotoasă,
oarecum firesc, nu avea cum să între în cadrul
unei „realităţi spirituale” cutremurătoare ca
semnificaţie.
Sângele şi apa ce au ţâşnit din coasta lui Iisus,
separate prin moarte, au împins cumva relatarea
Evanghelistului Ioan, prin sinergie, către o
extremă simplitate. Numele celorlalţi martori „de
la Răstignire” sunt scrutate cu mare grijă, căci, prin
pomenirea acestora, participă la taina hotarului
dintre lumi... Era, oarecum, firesc ca şi oamenii să
fie aleşi întru Lucrarea jertfei mântuitoare...
36
În ziua de duminică, cea dintâi din săptămână,

Maria Magdalena vine, dis de dimineaţă, la
mormântul lui Iisus, pe când încă nu se luminase
cu totul. Spre marea ei uimire, nu mai vede piatra
de la intrarea în mormânt. Fuge repede la locul
unde se aflau „Petru şi celălalt ucenic”şi le spune
gâtuită de emoţie şi grabă: „L‑au luat pe Domnul
313
Toma Pirău
din mormânt şi nu ştiu unde L‑au pus” (Ioan 20, 2).

Cu toate că nu intrase în mormânt ...
Cei doi, anunţaţi astfel de Maria Magdalena,
au alergat la mormânt. Giulgiurile cu care fusese
înfăşurat şi marama de pe capul lui Iisus au fost
găsite pe locul unde fusese trupul Acestuia.
Lucrurile văzute în mormânt şi cele spuse de
Maria Magdalena, în acel moment, reprezentau
tot ce se ştia despre negăsirea lui Iisus. Sfântul
Evanghelist Ioan lămureşte şi pricina acelui „puţin
de cunoaştere”: „Fiindcă ei încă nu ştiau Scriptura,
că El trebuia să învie din morţi” (Ioan 3,20, 9).
Mai apoi, ne e dat să aflăm .despre momentul
minunat în care Iisus îi apare Mariei Magdalena,
lângă mormânt, pe când aceasta îşi plângea
Învăţătorul. Mai înainte, uitându‑se în mormânt,
această agapetă a zărit doi îngeri, în veşminte albe,
ce stăteau în locul unde „se odihnise trupul lui
Iisus” (Ioan 20, 12), prilej cu care chiar schimbă
câteva vorbe cu aceştia. Afară din mormânt, cea
care suspina după Învăţător, în prima clipă, şi‑a
închipuit că vede pe grădinar, neştiind că Cel ce
şedea în faţa ei era chiar Iisus. Îl recunoaşte doar în
clipa în care Acesta îi rosteşte numele de „Maria”.
De bucurie, vrea să‑L atingă, dar Iisus o opreşte
cu blândeţe şi‑i spune: „Nu te atinge de Mine,
căci încă nu M‑am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20, 17).
Fiinţând „în Duh” de‑aici, pesemne, nu se putea
atinge de cele ale ţărânei...
Prin cele consemnate în Evanghelia după
Ioan, Maria din Magdala, cum a mai fost numită,
apare ca cel dintâi mesager şi martor al Învierii lui
314
Iisus. Totodată, este şi primul dintre muritori care

află, chiar de la Iisus, despre apropiata înălţare la
Tatăl şi despre Dumnezeul comun al fraţilor întru
credinţă. Tot Iisus este Cel ce o îndeamnă pe această
Marie să vestească „fraţilor”printr‑o grăire anume
arătată ei: „... mergi la fraţii Mei şi spune‑le:Mă sui
la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru şi la Dumnzeul Meu
şi la Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17).
Cărarea ce duce spre Împărăţie are ca temelie
trecerea de la moarte la viaţă, prin Învierea cea
binecuvântată a Domnului. Biruinţa asupra
morţii e un dar pentru fiece creştin ascultător de
Părintele luminilor. Tatăl lui Iisus şi Dumnezeul
Acestuia sunt, după măsuri nespuse, la fel şi
pentru cei numiţi „fraţi” ai lui Iisus. Prin credinţa
„întru Iisus”, şi ei, la rândul lor, se vor sui către
Împărăţie...
Vedeţi?Tristeţea iniţială, cea a morţii, e ogor
al bucuriei întru Cele‑de‑Sus... Ferice de cel ce
se învredniceşte în acest urcuş prin Cuvânt
cuprinzător de „Cale, Adevăr şi Viaţă”. Maria
Magdalena a fost socotită vrednică de către Iisus
pentru a duce „Vestea”, pentru fraţi şi lume,
despre chemarea „întru Împărăţie”... Vasăzică,
înaintea celorlalţi „fraţi întru Hristos”... De ce,
oare?... Cândva, tare demult, Iosua a primit cetatea
Ai, după cucerirea Ierihonului, printr‑o simplă
întindere de mână: „Atunci Domnul a zis către
Iosua:<<Întinde‑ţi mâna spre cetate, cu lancea pe
care o ai în mână, că în mâinile tale am dat‑o” (Iosua
8, 18). Şi atunci, ca şi pentru întâietatea de vestire
a Mariei din Magdala, doar voia Domnului..., nu?...
315
Toma Pirău
37
Tot în aceeaşi duminică, spre seară, Învăţătorul

a apărut între ucenici cu toate că uşile, de frica
iudeilor, fuseseră bine zăvorâte. Cele două
cuvinte rostite de Iisus, chiar la sosire, aduc o altă
rânduială a inimilor: „Pace vouă!”. Ca să fie în stare
să priceapă după măsurile lor, Iisus „ le‑a arătat
mâinile şi coasta Sa” (Ioan 20, 20). Dumiriţi în
acest fel, aflăm de la Ioan că ucenicii s‑au bucurat
la reîntâlnirea cu Iisus, Îndrumătorul lor.
Cu bucuria revederii în suflet, învăţăceii
primesc de la Iisus confirmarea menirii lor, după
cum le spusese şi cu ceva vreme în urmă: „Pace
vouă!Aşa cum Tatăl M‑a trimis pe Mine, tot astfel
şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21). Ca semn al
deplinătăţii celor rostite şi ca „acoperământ de
taină”, Iisus „a suflat asupra lor şi le‑a zis:<<Luaţi
Duh Sfânt!, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor
ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi>>” (Ioan 20,
22). În acest moment crucial, precum s‑a scris,
Iisus n‑a întins mâna asupra lor, ci, fiind „numai
Duh”, doar a suflat asupra ucenicilor pentru a le
transmite Darul şi Pavăza...
Toma, cel numit „Geamănul”, a lipsit de la
revederea minunată a lui Iisus de către „fraţi”.
Când i s‑a povestit ce s‑a întâmplat, Toma le spune
celorlalţi că el va crede că Învăţătorul a înviat doar
dacă se va convinge singur, prin punerea degetului
şi a mâinii pe semnele lăsare de cuie şi pe rana din
coastă ale Acestuia.
316
La opt zile de la aflarea veştii despre Înviere

de către Toma, Iisus revine între ucenici. Şi de
această dată, uşile fuseseră încuiate, dar Iisus a
trecut de zăvoare ca de nimic. Duhul nu avea cum
să se împiedice de materie... Aceeaşi formulă de
întâmpinare: „Pace vouă!”, după care Iisus i se
adresează direct „Geamănului” prin cuvintele:
„Adu‑ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele;
şi adu‑ţi mâna ta şi pune‑o în coasta Mea; şi nu fi
necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). Copleşit
de ce i s‑a descoperit, Toma abia mai poate rosti:
„Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!” (Ioan 20, 28).
Felul lumii croieşte un fel de credinţă. Restrânsă,
desigur, la cele palpabile, neînstare de a trece
de constrângerile obişnuite de viaţă. Simplă
frământare obişnuielnică, lipsită de rosturi mai
înalte. Când, însă, firea e chemată spre zări
nevăzute, credinţa mişcă viaţa după alte rosturi.
Iisus îi vorbeşte lui Toma despre cele două credinţe.
Una, cu simţurile. Alta, cu nădejdea. Doar cea de‑a
doua are roadă fericită: „Pentru că M‑ai văzut, ai
crezut; fericiţi cei ce au crezut fără să fi văzut”
(Ioan 20, 29). Fiorul numinos al fericirii de credinţă,
provenit dinlăuntrul fiinţei, e semnul drumului cel
bun... Viaţa fără credinţă năzuitoare are o plămadă
fadă, neînstare să se îndemne cu Rost şi să uite de
repetitivul anost al simplei supravieţuiri....
Ce s‑a scris despre apariţiile minunate ale lui
Iisus după Înviere e temei de credinţă pentru toţi
cei care au primit darul de a vieţui sub umbrirea
protectoare şi mântuitoare a numelui Său: „Iar
acestea s‑au scris‑după mărturia Sfântului
317
Toma Pirău
Evanghelist Ioan‑pentru ca voi să credeţi că Iisus

este Hristos, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, viaţă
să aveţi întru numele Lui” (Ioan 20, 31).
Nicolae Cabasila, în cartea lui mărturisitoare,
un astfel de gând a făcut să lucreze. Noi, ceilalţi,
să nu zăbovim în a ne deschide inimile şi cugetul
către un îndemn de mântuire printr‑o credinţă
înrudită cu cea vădită în „fiorul cel din urmă”ce l‑a
cuprins pe Toma, zis „Geamănul”... Căci „deşartă
este mântuirea ce vine de la om” (Ps. 107, 12) ... ...
38
La Marea Tiberiadei, Iisus se arată, din nou,

numai la şapte dintre ucenicii Săi. Şi această
împrejurare are rosturile unor înţelesuri felurite.
Avându‑l pe Petru în fruntea lor, ucenicii, cu toate
strădaniile depuse, n‑au pescuit nimic „în noaptea
aceea” (Ioan 21, 3).
La întoarcerea lor de pe mare, spre dimineaţă,
pesemne fuseseră tare întristaţi de neputinţa
lor din întuneric. La ţărm, Îl întâlnesc pe Iisus,
fără, însă, să‑L fi recunoscut. Acesta îi întreabă
dacă nu au ceva de mâncare. Răspunsul lor,
din pricina pescuitului fără folos, le vădea, de
departe, dezamăgirea. Văzându‑le stânjeneala din
atitudine, Iisus, ca unul ce ştie ce face, îi îndeamnă
să nu se încovoaie sub neputinţă sau îndoială şi,
prin urmare, să‑şi piardă încrederea în izbânda
făptuirii lor de pescari: „Aruncaţi mreaja în partea
dreaptă a corabiei şi veţi afla” (Ioan 21, 6). Acel
„veţi afla” e purtător de mai multe rosturi, după
318
cum se face cercetarea. În manieră literală sau

într‑una alegorică...
Oricum, de căpătâi e ce se întâmplă în aceste
împrejurări. În clipa în care mreaja se arătase
„grea de peşti”, ucenicul iubit de Iisus îi spune, cu
emoţie, lui Petru: „Domnul este!” (Ioan 21, 7). La
auzul ecestor cuvinte, Petru, fară să mai aştepte
acostarea, se aruncă în apă de pe corabie şi se
îndreaptă spre locul de pe ţărm unde se afla Iisus.
Imboldul apropierii de Învăţător nu se putea struni
nicicum...
Veniţi la ţărm, şi ceilalţi ucenici Îl află pe Iisus.
Lângă Acesta, „au văzut jeratec jos şi peşte pus
deasupra, şi pâine” (Ioan 21, 9), ca şi cum totul se
întocmise „spre bucurie”. Tot Petru este cel trimis
de Iisus să aducă peştii prinşi în mreajă. Sfântul
Evanghelist Ioan relatează simplu: „Simon Petru
s‑a suit în corabie şi a tras mreaja la ţărm, plină
de peşti mari, o sută cinzeci şi trei” (Ioan 21, 11).
Pare‑se, Petru primise, şi acum, un anumit avans
de preemţiune din pricina pornirilor neîngrădite
ale firii lui... O îndrăzneală netrecută prin filtrul
cugetării... Despre numărul peştilor mari, unii
au tălmăcit că acesta ar coincide cu numărul
neamurilor ce se vor odihni în „mreaja credinţei
în Numele lui Iisus”...
Ca şi cum părtaşii la „pescuirea minunată”
ar trebui răsplătiţi, Iisus îi cheamă părinteşte
pe ucenici: „Veniţi de prânziţi!”; apoi, în tăcere,
le împarte pâinea şi peştele prăjit, fără ca ei să
întrebe ceva „ştiind că este Domnul” (Ioan 21, 12).
Această „ştiinţă în bucurie” a ucenicilor, prilejuită
319
Toma Pirău
de revederea cu Domnul, e rod al darului primit

de la Acesta. De această dată, tot duh fiind,
Iisus se atinge de materie, respectiv de „pâine
şi peşte”, şi o dă celor şapte ucenici direct, fără
să spună ceva despre această atingere, ca atunci
când, după înviere, Maria Magdalena voise să‑L
cuprindă cu braţele... E drept că această arătare a
lui Iisus e amintită de Evanghelia după Ioan ca a
treia înfăţişare cu ucenicii „după ce S‑a sculat din
morţi” (Ioan 21, 14). Fie pentru a le întări credinţa
„întru Numele Său”, fie pentru a lumina câte ceva
din resorturile de taină ale alcătuirilor în „ritm
treimic”... Sau, poate, din pricina amândorura...
De asemenea, la „praznicul bucuriei”, ca şi la
„pescuirea minunată”, sunt părtaşi şapte ucenici,
împreună cu Domnul formând o reuniune de
numere asociate cu cele mai înalte „sfere cereşti”...
După ce au prânzit, Simon Petru e cercetat tot
de trei ori asupra devoţiunii lui faţă de Domnul.
Răspunsurile celui întrebat sunt socotite de către
Iisus cu forme diferenţiate de părtăşie, redate în
limbaj pastoral: „Paşte mieluşeii Mei!”, „Păstoreşte
oile Mele!”şi, mai la urmă, „Paşte oile Mele!”. De
la „a paşte”, la „a păstori”‑pentru „miei” şi „oi”‑,
se aşterne chemarea specială a lui Petru pentru
lucrarea la care e chemat în ducerea prin lume a
darului „întru Isus”. Cu toate ezitările sale, acest
apostol al lui Iisus primeşte, cel puţin în Evanghelia
după Ioan, o atenţie ceva mai bine conturată decât
ceilalţi aparţinători ai „turmei mici”.
Din atotştiinţa Sa, Iisus îi descoperă lui Petru ce
viitor îl aşteaptă pe drumul vieţii sale, în contrast
320
vădit cu tinereţea: „Adevăr, adevăr îţi spun:când

erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai pe unde
voiai; dar când vei îmbătrâni îţi vei întinde mâinile
şi altul te va încinge şi te va duce unde tu nu vrei”
(Ioan 21, 18). Ca să înlăture orice bănuieli nesigure
despre adevărul rostit, prin accentuare, de către
Iisus la adresa lui Petru, Sfântul Evanghelist Ioan
tălmăceşte imediat: „Iar aceasta a zis‑o însemnând
cu ce moarte va preamări el pe Dumnezeu” (Ioan
21, 19). Precum se cunoaşte, Petru a pierit la Roma,
ca martir, pe când Nero dezlănţuise, în nebunia
lui, o prigoană sângeroasă împotriva creştinilor
din motive destul de amestecate. Prin anul 64 (sau
67) d. Hr...
Cu cele aflate de la Învăţător, Petru primeşte
porunca de a păşi aproape de drept credincioşi,
urmând pilda Acestuia: „Tu urmează‑Mi Mie!”
(Ioan 21, 22). Neîndoielnic, acest apostol se bucură
de marea demnitate de „întăî următor al lui Iisus”,
primită direct de la Iisus, cu toate atributele
cuprinse în orizontul de taină dintre „a paşte” şi
„a păstori”... Cu toate acestea, când Petru a întrebat,
prea curios, ce‑l va aştepta pe „ucenicul pe care‑l
iubea Iisus”‑despre care ceilalţi fraţi şuşoteau că
„acela nu va muri” (Ioan 21, 23) ‑, Iisus i‑a spus
să‑şi vadă de ale lui şi să nu mai poarte în minte
gânduri care nu‑l privesc. Grijile zilei, cu alte
cuvinte, pot aduce risipiri nepotrivite cu urmarea
„întru Iisus”....
Evanghelia după Ioan, spre deosebire de
celelate trei evanghelii sinoptice, relatează despre
participarea explicită a ucenicului iubit de Iisus
321
Toma Pirău
în derularea celor mărturisite de acesta: „El este

ucenicul care mărturiseşte despre acestea, şi ştim
că mărturia lui adevărată este” (Ioan 21, 24). „Întru
Adevăr”, mărturia vederii are putere cu mult peste
simpla argumentare...
„Ucenicul mărturisitor”, aşa cum ne transmite
Sfântul Evanghelist Ioan, a lăsat deoparte „multe
altele pe care le‑a făcut Iisus, care, dacă s‑ar fi
scris, una câte una, socotesc că lumea aceasta
n‑ar cuprinde cărţile care s‑ar fi scris” (Ioan
21, 25). Despre aceste spuse, unii au încercat să
descopere o filiaţie a „ucenicului mărturisitor” cu
manifestările misticismului iudaic, suficient de
bine ilustrate în cele ce se regăsesc în Manuscrisele
de la Marea Moartă. Materialele de la Qumram au
deschis, cum se ştie, provocări multiple despre
fluxurile simbolice dintre elenism, gnosticism şi
mistica iudaică, cu referire la climatul spiritual ce
se afirmase cu mai bine de un secol înaintea celor
mărturisite despre Iisus. Pe această supoziţie, s‑a
încercat şi susţinerea unei priorităţi cronologice a
Evangheliei după Ioan faţă de celelalte evanghelii
sinoptice, chestiune încă disputată între exegeţi...
Oricum, această evanghelie minunată „întru
Taină” se încheie, ca o pecete, prin cuvântul
„Amin”...
322
BIBLIOGRAFIE
Augustin, Sfântul ‑ Confesiuni, Ed. Nemira,

Bucureşti, 2006, traducere şi note de Eugen
Munteanu.
Areopagitul, Sfântul Dionisie‑Opere
complete, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, traducere şi
note de pr. Dumitru Stăniloae.
Alexiev, Arhimandrit Serafim ‑ Smerita
cugetare, Ed. Sophia, Bucureşti, 2007, trad. de Ghe.
Ciocioi.
Alexandrian ‑ Istoria filosofiei oculte, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. de Claudia
Dumitru.
Alexandrinul, Timotei ‑ Istoria monahilor din
Egipt, Ed. Lumea credinţei, Bucureşti, 2010, trad.
de Iosaf Popa.
Ambrozie cel Mare, Sfântul ‑ Tâlcuiri la
Facere, Ed. Ecumeniţa, 2009, trad. de Andreea
Stănculescu.
Anagnostopaulos, Stefanos ‑ Explicarea
dumnezeieştii liturghii, Ed. Bizantină, Bucureşti,
2010.
Anania, Bartolomeu ‑ Misterele orientale şi
creştinismul, Ed. Eikon, Cluj‑Napoca, 2013.
Autrau, Charles ‑ Istoria ariană a creştinismului,
Ed. Antet, Buc., trad. de Tudor Reu şi Robert Adam.
Aristotel ‑ Metafizica, Ed. IRI, Buc., 1996, trad.
de Şt. Bezdechi.
XXXX ‑Apocalipsa lui Pavel, Ed. Polirom, Iaşi,
1997, trad. de Smaranda şi Cristian Bădiliţă.
323
Toma Pirău
XXXX – Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed.

Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 2001,
redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu
Anania
Bacon, Francis ‑ Despre înţelepciunea anticilor,
Ed. Paideia, Buc., 2003, trad. de Alex. Posescu.
Bădescu, Ilie ‑ Timp şi cultură, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988
Bălan, arhim. Ioanichie ‑ Convorbiri
duhovniceşti, vol. I, Ed. Episcopiei Romanului şi
Huşilor, 1993.
Benda, Julien ‑ Trădarea cărturarilor, Ed.
Humanitas, Buc., 1993, trad. de Gabriela Creţia.
Bergson, Henri ‑ Eseu asupra datelor imediate
ale conştiinţei, Institutul European, Iaşi, 1992, trad.
de Diana Morăraşu. ‑Gândirea şi mişcarea, Ed.
Polirom, Iaşi, 1995, trad. de Ingrid Ilinca. ‑Materie
şi memorie, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, trad. Cora
Chiriac.
Blaga, Lucian ‑ Trilogia culturii, Ed. pentru
Literatură Unuversală, Bucureşti, 1969. ‑ Trilogia
cunoaşterii, Fundaţia Regală pentru Literatură
şi Artă, Buc., 1943. ‑ Experimentul şi spiritul
matematic, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
Behaeghel, Julien ‑ Biblia în lumina
simbolurilor, Ed. Paralela 45, 2010.
Berthelot, Marcellin ‑ Originile alchimiei, Ed.
Herald, Bucureşti, 2012, trad. de Gabriel Avram.
Braudel, Fernand ‑ Timpul lumii, 2 vol., Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1989, trad. Adrian Riza.
‑Gramatica civilizaţiilor, 2 vol., Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1994, trad. de Dinu Moarcăş.
324
Cabasila, Sfântul Nicolae ‑ Despre viaţa

în Hristos, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, Buc., 2009. trad. pr. prof. Teodor Bodogae.
Camus, Albert ‑ Eseuri, Ed. Univers, Bucureşti,
1976, trad. de Modest Morariu.
XXXX ‑ Ceaslov, Institutul Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, Buc., 1993.
Cohen, A. ‑ Talmudul, Ed. Hasefer, Bucureşti,
2000, trad. de C. Litman.
Childe, Gordon ‑ De la preistorie la istorie,
Ed. Ştiinţifică, Buc., 1967, trad. de Florica Eugenia
Condurachi.
Cicero ‑ Despre supremul bine şi supremul rău,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1983, trad. de
Ghe. Ceauşescu.
Cioran, Emil ‑ Lacrimi şi sfinţi, Ed. Humanitas,
Buc., 1991. ‑ Mărturisiri şi anateme. Ed. Humanitas,
Buc., 1994, trad. de Emanoil Marcu.
Chamoux, Francois ‑ Civilizaţia greacă, 2
vol., Ed. Meridiane, Buc., 1985, trad. de Mihai
Gramatopol.
Colas, Dominique ‑ Genealogia fanatismului
şi a societăţii civile, Ed. Nemira, Buc., 1998, trad. de
Cristina Arion, Mircea Secure şi Alina Vasile.
Comte, Fernand ‑ Cărţile sfinte, Ed.
Enciclopedică, Buc., 1994, trad. de Dumitru
Purnichescu.
Crainic, Nichifor ‑ Cursurile de mistică:1)
Teologie mistică, 2)Mistică germană, Ed. Deisis,
Sibiu, 2010. ‑Nostalgia paradisului, Ed. Babel, 2012,
stud. introductiv Dumitru Stăniloae.
325
Toma Pirău
Culianu, Ioan Petru ‑ Experienţe ale extazului,

Ed. Polirom, Iaşi, 2004, trad. de Dan Petrescu. ‑
Călătorii în lumea de dincolo, Ed. Polirom, Iaşi,
2007, trad. de Gabiela şi Andrei Oişteanu.
David, Aaron ‑ Viaţa secretă a lui Dumnezeu,
Ed. Nemira, Buc., 2013, trad. de Carmen Ilie
‑Dumitrescu.
Daniel, Constantin ‑ Esenienii şi manuscrisele
de la Marea Moartă, Ed. Herald, Buc., 2013.
Delumeau, Jean ‑ În aşteptarea zorilor. Un
creştinism pentru mâine, Ed. Polirom, Iaşi, 2006,
trad. de Giuliano Sfichi.
Descartes ‑ Pasiunile sufletului, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Buc., 1984, trad. de Dan Răutu.
Dodds, E. R. ‑ Dialectica spiritului grec, Ed.
Meridiane, Buc., 1983, trad. de Catrinel Pleşu.
Dulcan, Dumitru Constantin ‑ Mintea de
dincolo, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2015.
Dumitrescu, Sorin ‑ 7 dimineţi cu părintele
Stăniloae, Ed. Anastasia, Buc., 1992
Durkheim, Emil ‑ Sociologie. Regulile metodei
sociologice, Ed. Cultura Naţională, Buc., 1924, trad.
de C. Sudeţeanu.
Eliade, Mircea ‑ Istoria credinţelor şi ideilor
religioase, 3 vol., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Buc., 1981, trad. de Cezar Baltag. ‑ Mitul eternei
reîntoarceri, Ed. Univers Enciclopedic, Buc. 1999,
trad. de Maria şi Cezar Ivănescu. –Tratat de istorie
a religiilor, Ed. Humanitas, Buc., 2013, trad. de
Mariana Noica, cu o prefaţă de Georges Dumezil.
‑Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Buc., 1992, trad.
326
de Rodica Chira. ‑ Mituri, vise şi mistere, Ed. Univers

Enciclopedic, 2010, trad. Maria şi Cezar Ivănescu.
Erasmus ‑ Elogiul nebuniei, Ed. Ştiinţifică, Buc.,
1959, trad. şi note de Şt. Bezdechi.
XXXX ‑ Filocalia, vol. 1‑12, Ed. Humanitas,
Buc., 1999‑, trad. şi note pr. prof. Dumitru Stăniloae.
Fee, Gordon D. ‑ Biblia ca literatură, Ed.
Kerigma, Oradea, 2017, trad. de Adrian Pastor.
Feuerbach, Ludwig ‑ Esenţa creştinismului,
Ed. Ştiinţifică, 1961, trad. de Petre Drăghici şi Radu
Stoichiţă.
Florenski, Pavel ‑ Iconostasul, Fundaţia
Anastasia, Buc. 1994, trad. Boris Buzilă.
Francisc din Assisi, Sfântul ‑ Scrieri, Ed.
Deisis, Sibiu, 1997, trad. de Maria‑Cornelia Oros.
Frankl, Victor E. ‑ Omul în căutarea sensului
vieţii, Ed. Meteor Press, Buc. 2009, trad. de Silvian
Guranda.
Fustel de Coulanges ‑ Cetatea antică, 2 vol.,
Ed. Meridiane, Buc., 1984, trad. de Mioara şi Pan
Izverna.
Freud, Sigmund ‑ Dincolo de principiul plăcerii,
Ed. Jurnal Literar, 1992, trad. de George Purdea şi
Dem. Z. ‑ Studii despre societate şi religie, Ed. Trei,
Buc., 2000, trad. colectiv coord. de V. D. Z.
Fulcanelli ‑ Tainele alchimiei, 2 vol., Ed.
Nemira, 2011, trad. de Liliana Urian.
Gibbon, Eduard ‑ Istoria declinului şi a
prăbuşirii Imperiului Roman, 3 vol., Ed. Minerva,
Buc., 1976, trad. de Dan Hurmuzescu.
Gibraz, Kahil ‑ Profetul, Ed. Orion, Buc., 1991,
trad. şi prefaţă Radu Cârneci.
327
Toma Pirău
Gombrich, Ernst H. ‑ Istoria lumii, Ed.

Proeditură şi Tipografie, Buc., 2006, trad. de N.
Constantinescu.
Guenon, Rene ‑ Omul şi devenirea sa după
Vedanta, Ed. Antet, Buc., 1995, trad. de Maria
Ivănescu.
Guillaumont, Antoine ‑ Originile vieţii
monahale, Ed. Anastasia, Buc., 1998, trad. de
Constantin Jinga.
Hadot, Pierre ‑ Studii de filosofie antică, Ed.
Sfântul Nectarie, Arad, 2016, trad. de C‑tin Jinga.
Hegel, G. W. F. ‑ Prelegeri de filosofie a
religiei, Ed. Humanitas, Buc., 1995, trad. D. D.
Roşca. ‑Enciclopedia Ştiinţelor Filozofice, partea
a treia‑Filozofia spiritului, Ed. Humanitas, Buc.
1996, trad. de Constantin Floru.
Husserl, Edmund ‑ Cercetări logice, Ed.
Humanitas, Buc., 2007, trad. de Bogdan Olaru şi
Cristian Ferencz.
Ibrăileanu, G. ‑ Spiritul critic în cultura
românească, Ed. Junimea, Iaşi, 1970.
Ioan de Kronstadt, Sfântul ‑ În lumea
rugăciunii, Ed. Sophia, Buc., 2003, trad. A. şi X.
Tănăsescu‑Vlas.
Ionescu, Nae ‑ Îndreptar ortodox, Ed. Artemis,
Buc., 2001. ‑Problema mântuirii în Faust al lui
Goethe, Ed. Anastasia, Buc., 1996.
Iorga, Nicolae ‑ Evoluţia ideii de libertate,
Ed. Meridiane, Buc., 1987, ediţie îngrijită, studiu
introductiv şi note de Ilie Bădescu.
Jose Ortega y Gasset ‑ Studii despre iubire, Ed.
Humanitas, Buc., 2006, trad. de Sorin Mărculescu.
328
Jung, C. G. ‑ Amintiri, vise, reflecţii, Ed.

Humanitas, Buc., 2001, trad. de Daniela Ştefănescu.
‑Personalitate şi transfer, Ed. Teora, Buc., 1996,
trad. de Gabriel Kohn. ‑ Psihologia religiei vestice
şi estice, Ed. Trei, Buc. 2010, trad. de Viorica Nişcov.
Knappert, Jan ‑ Mitologia şi religia Orientului
Mijlociu, Ed. Nemira, Buc., 2003, trad. de Gherasim
Ţic.
Kolakowski, Leszek ‑ Religia, Ed. Humanitas,
Buc., 1993, trad. de Sorin Mărculescu.
Kovalevsky, Jean ‑ Taina originilor, Ed.
Anastasia, Buc., 1996.
Laporte, Jean ‑ Părinţii greci ai bisericii, Ed.
Galaxia Gutenberg, 2009. trad. de Stanca Pavai. ‑
Părinţii latini ai bisericii, Ed. Galaxia Gutenberg,
2009, trad. de Diana Rusu.
Larchet, Jean‑Claude ‑ Creştinul în faţa bolii,
suferinţei şi morţii, Ed. Sophia, Buc., 2004, trad. de
Marinela B.
Leibniz, G. W. ‑ Eseuri de teodicee, Ed. Polirom,
Iaşi, 1997, trad. de Diana Morăraşu şi Ingrid Ilinca.
Liiceanu, Gabriel ‑ Despre limită, Ed.
Humanitas, Buc., 1997.
Linton, Ralph ‑ Fundamentul cultural al
personalităţii, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1968, trad. de
Sergiu Săraru.
Lossky, Vladimir ‑ Introducere în teologia
ortodoxă, Ed. Sophia, Buc., 2014, trad. de pr. D. Gh.
Popescu.
Luz, Mana ‑ Soarta nefericită a adevărurilor
oculte, Fundaţia TMA, Oradea, 1996.
329
Toma Pirău
MacCulloch, Diarmand ‑ Istoria creştinismului,

Ed. Polirom, Iaşi, 2011, trad. de Cornelia Dumitru
şi Mihai Savu‑Chirilă.
Makarios, Simonopetritul ‑ Triodul explicat,
Ed. Deisis, Sibiu, 2003, trad. de Ioan Ică jr.
Malinowski, Bronislaw ‑ Magie, ştiinţă şi
religie, Ed. Moldova, Iaşi, 1993, trad. de Nora
Vasilescu.
Marquette, Jacques ‑ Mistica, Ed. Herald, Buc.,
trad. de Dan Dumbrăveanu şi Victoria Comnea.
Maxim Mărturisitorul, Sfântul ‑ Ambigua, Ed.
Insitutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al BOR,
Buc., 2006, trad. de pr. prof. Dumitru Stăniloae.
McDowell, Josh şi Sean ‑ Mai mult decât un
simplu tâmplar, Ed. Scriptum, Oradea, 2014.
Meyendorff, John ‑ Teologia bizantină, Ed.
Nemira, Buc., 2013, trad. de Alexandru Stan.
Meister Eckhart ‑ Întrebări pariziene şi alte
scrieri, Ed. Polirom, Iaşi, 2013, trad. de Daniel
Fărcaş.
Meslin, Michel ‑ Ştiinţa religiilor, Ed.
Humanitas, Buc., 1993, trad. de Suzana Russu.
Mommsen, Teodor ‑ Imperiul Roman, Ed.
Stiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1987.
Monod, Jacques ‑ Hazard şi necesitate, Ed.
Humanitas, Buc., 1991, trad. de Sergiu Sărar.
Montagne ‑ Eseuri, Ed. Minerva, Buc., 1984,
trad. de Mariela Seulescu.
Montesquieu ‑ Scrisori persane, Ed. Hyperion,
Chişinău, 1993, trad. de Ştefan Popescu.
Movilă, Petru ‑ Îndrumar de învăţătură
ortodoxă, Iaşi, 1996.
330
Nietzsche, Friedrich ‑ Aşa grăit‑a Zarathustra,

Ed. Humanitas, Buc., 1996, trad. de Şt. Augustin
Doinaş.
Noica, Constantin ‑ Devenirea întru fiinţă,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1981.
‑Povestiri despre om, Ed. Cartea Românească, Buc.,
1980. ‑Scrisori despre logica lui Hermes, Ed. Cartea
Românească, Buc., 1986.
Otto, Rudolf ‑ Despre numinos, Ed. Dacia,
Cluj‑Napoca, 1996, trad. Sivia Marin şi Ivan Milea.
Papini, Giovanni ‑Diavolul, Ed. Paralela 45,
2009, trad. de Ionuţ Rădulescu.
Pascal, Blaise ‑ Scrieri, Ed. Ştiinţifică. Buc.,
1967, trad. de G. I. Ghidu.
Pauwels, Louis şi Bergier, J. Jaques ‑ Dimineaţa
magicienilor, Ed. Nemira, 1994
Păcuraru, Mircea ‑ Pagini de istorie bisericească
românească, Ed. Mitropoliei Ardealului, 1991,
Sibiu.
Pitagora ‑ Legile morale şi politice, Ed. Antet,
Buc., 1996, trad. de Anca Pantea.
Platon ‑ Phaidon, în Platon, Opere, vol. IV,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1983, trad. de
Petru Creţia şi Gabriel Liiceanu.
Rabindranath Tagore ‑ Sadhana, Ed. Stress,
Buc., 1990, trad. de Nichifor Crainic.
Robin, Leon ‑ Platon, Ed. Teora, Buc., 1996,
trad. de Magdalena Dumitru.
Riffard, Pierre ‑ Dicţionarul esoterismului, Ed.
Nemira, Buc., 1998, trad. de Doina şi Ghe. Pienescu.
331
Toma Pirău
Savin, Ioan Ghe. ‑Mistica şi ascetica ortodoxă,

Ed. Nemira, Buc., 2013. ‑Mistica apuseană, Ed.
Nemira, Buc., 2013
Schopenhauear, Arthur ‑ Parerga şi
Paralipomena, Ed. Antet, Buc., trad. de Robert
Adam.
Seneca ‑ Scrieri filozofice alese, Ed. Minerva,
Buc., 1981, trad. Colectiv.
Soloviov, Vladimir ‑ Fundamentele spirituale
ale vieţii, Ed. Deisis, Alba‑Iulia, 1994, trad. Ioan Ică
jr..
Steiner, Rudolf ‑ Filosofia libertăţii, Ed.
Princeps, Iaşi, 1993, trad. de C. Oarcea şi I. Ionaşiu.
‑Noua spiritualitate şi trăirea lui Hristos, Ed. Unives
enciclopedic, Buc., 2001, trad. de Petre Papacostea.
Rose, Ieromonah Serafim ‑ Cartea Facerii,
Crearea Lumii şi omul Începuturilor, Ed. Sophia,
Buc. 2001, trad. de C‑tin Făgeţan.
Scrima, Andre ‑ Comentariu integral la
Evanghelia după Ioan, Ed. Humanitas, Buc. 2008,
trad. de Anca Manolescu.
Stăniloae, Dumitru ‑Teologia dogmatică
ortodoxă, 3 vol., Ed. Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, Buc., 2010. ‑Studii de teologie dogmatică
ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991.
Simmel, Georg ‑ Religia, Ed. Dacia,
Cluj‑Napoca, 1999, trad. de Camil Mureşanu.
Steinhardt, Nicolae ‑ Dăruind vei dobândi, Ed.
Dacia, Cluj‑Napoca, 2000
Strohm, F. E. Eckard ‑ Die Engel von Atlantis,
Licht‑Verlag Windeck, 1989; ed. română ‑ Îngerii
Atlantidei, Oradea, trad. de Anamaria Kinde.
332
Şestov, Lev ‑Extazele lui Plotin, Ed. Fides, Iaşi,

1996. ‑ Începuturi şi sfârşituri, Institutul European,
Iaşi, 1993, trad. de Emil Iordache.
Tereza din Avila, Sfânta ‑ Cartea vieţii mele,
Institutul European, Iaşi, 1994, trad. de Cristian
Tămaş. ‑ Castelul interior, Ed. Ars Longa, Iaşi,
1995, trad. de Cristian Tămaş.
Tilich, Paul ‑ Cutremurarea temeliilor, Ed.
Herald, 2007, trad. Monica Medeleanu.
Toma din Aquino ‑ Summa Theologica, Ed.
Polirom, Iaşi, 2009, trad. de colectiv (coord. Alex.
Baumgarten).
Toma de Kempis ‑ Urmarea lui Hristos, Ed.
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1991, trad.
Dumitru C. Vişan.
Ţuţea, Petre ‑ Între Dumnezeu şi neamul meu,
Ed. Arta grafică, Buc., 1992
Urs von Balthasar, Hans ‑ La Gloire et la Croix,
Aubier, Paris, 1994. ‑Iubirea, formă a revelaţiei, Ed.
Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2005, trad. de Ioan
Inesc.
Weber, Max ‑ Etica protestantă şi spiritul
capitalismului, Ed. Incitatus, Buc., 2003, trad. de A.
Diaconovici.
Veblen, Thorstein ‑ Teoria clasei de lux, Ed.
Publica, Buc., 2009, trad. de Smaranda Nistor.
Velimirovici, Sfântul Nicolae ‑ Dicţionarul
vieţii veşnice, Ed. Ecumeniţa, Galaţi, 2014, trad. de
monahia Domnica (Ţalea).
XXXX ‑ Vieţile sfinţilor de peste tot anul, Ed.
Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003.
Welburn, Andrew
333
Toma Pirău
‑Începuturile creştinismului, Ed. Univers Enci‑

clopedic, Buc., 2014, trad. de Silvana Higyed.
Zimmer, Heinrich ‑ Mituri şi simboluri în
civilizaţia indiană, Ed. Humanitas, Buc., 1994, trad.
de Sorin Mărculescu.
334

Carte - Vol 4 Final

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte - Vol 4 Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Toma Pirău

ilustrez, fără să mă îndepărtez de cadrul strict

Relatări, aproape de şase ori câte zece,

„Spatiul mioritic”, una dintre cărţile lui Lucian

terestre”, pe câtă vreme poetul‑filosof frecventează

În „Poezie şi adevăr”, Goethe, cu buna lui

e simplu:să căutăm „fenomenele originare”! Din

Pentru Herder, Goethe a avut o admiraţie

În prima lui tinereţe, Goethe fusese fermecat

Mai devreme saumai târziu‑episodic sau pe

creştinismului roman faţă de cel din arealul

atmosferă de apăsare umilitoare pentru Israel, a

Priviri iscoditoare printre paginile lucrării

La protestanţi, spune acelaşi autor, individul

Prin Orientul creştin, s‑a urmat o altă cale:limba

În spaţiile sacre dinspre Orient, vieţuitorii

Ceva din entuziasmul grecilor din vremea lui

cuprinzătoare, pentru cei favorizaţi de soartă, cu

Şi astăzi, cu atâtea nelinişti, lumea îşi pierde

Lavater, prietenul lui Goethe din Elveţia, era

Părintele Lavater a fost învăluit de un mare

propriile lui puteri, pentru ca, în cele din urmă, să

Trecerea fatală de la cultură la civilizaţie,

miticăse amestecă, ca ceva de la sine înţeles, cu cea

Pe căi greu de explorat cu „uneltele raţiunii”,

celor din vechime. „Drumurile apelor”, precum

ziditoare: „Nu întotdeauna, spune Goethe, este

La „Conferinţele <Şaguna>”, istoricul Lucian

Adevărul istoric? Ceva destul de relativ, croit

Lucian Boia, poate influenţat de cele aflate şi

unui „cinism nemăsurat”. Amestecul lui Aghiuţă

În preambulul conferinţei lui Lucian Boia,

Orientul, aşa cum l‑a descris Herodot, se

expediat în Persia de către bunicul său, rege med,

şi nimeni nu încerca, în vreun fel, să le pună

astfel că acesta putea fi traversat fără dificultăţi de

plăsmuirile aceeaşi semnificaţie? Destul de puţin

sau pe parcursul „ceasului imperial al Romei”,

Din acest moment, se schimbă şi destinul acestuia.

În Alexandria Egiptului, s‑a manifestat o

nou sălaş de afirmare. Ce a fost Atena în „secolul

Cei şaptezeci de învăţati aduşi din Iudeea au dat

nu avea ce căuta în cel mai sfânt loc din Iudeea,

de măsură adusă de o „pală de duh din Asia”. Când

comerţ, limba latină sau limba greacă‑dimpreună

Te minunezi tot mai mult pe măsură ce ţi se

O pildă relevantă, în acest sens, e oferită de

acumulările seculare de „administrare a puterii”.

la „divinul Cezar”, n‑a fost nevoie de un efort prea

oficină a „cultului Cezarului”. Ce nevoie ar fi avut

Parcă se aud cuvintele părintelui Teofil, rostite

firescul cu care acesta îşi găsea vorbele ca să facă

prudentă” cu mintea, spre care priveşte ca „în

Nu sunt mulţi cei care au încercat să identifice

în Areopag, Pavel s‑a orientat, la întrebările celor

fusese firesc, desigur, ca Pavel să caute cu mai multă

Prin filozofia culturii, mai mult decât prin alte

devenirii sale, este tot nădejdea în ceva „ce nu se

pentru exprimarea individualităţii. Nordul

acesteia e reprezentat de drenarea resurselor către

urmă, lucrarea ar putea fi doar una tainică, de

Lessing remarcase, cu fineţe, că dacă adevărul

nu sunt, cumva, un alt nume pentru toate cele

Prin metoda sa fenomenologică, Mircea Eliade