Universitatea din Pitești

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializarea: Istorie

REFERAT
Sfântul Augustin

Coordonator: conf. univ. dr. Aurelian Chistol

Student: Călin Elisbeta

Istorie
Anul I

1
 CUPRINS

I. Originea...................................................................................................................................3

I. Activitatea...............................................................................................................................3

Concluzii.....................................................................................................................................7

Bibliografie.................................................................................................................................8

2
 I. Originea
Sf. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul
Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama sa,(Sfânta Monica), era o
practicantă exemplară a creștinismului. Educația elementară a lui Augustin, primită în
orașul natal, era creștină. A învățat mai apoi la Madaura și Cartagina. Aici a intrat pe
drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică a dus o viață carnală și a avut un
fiu din flori. Înainte de a se creștina, a fost adeptul mai multor culte și orientări
filozofice, în special maniheismul și a tratat problema diviziunii clare între bine și rău,
fiind preocupat de problema originii răului1.

II. Activitatea
În anii 373 – 383, Sf. Augustin este profesor de Retorică, întâi la Tagaste și
apoi la Cartagina. În această perioadă, s-a ocupat de dialogul Hortensius de Cicero, care
îndeamnă la iubirea înțelepciunii eterne, lucru care îi va schimba viața, luând o turnură
decisivă: Sf. Augustin va deveni manihean. Dar după scurtă vreme, episcopul manihean
Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la
Roma pentru a întemeia o școală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aștepta, în
384 călătorește la Milano unde îl cunoaște pe episcopul creștin Ambrozie2.
Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influențată atunci de
scepticism. Învățăturile conform cărora trebuia să se mulțumească cu poziția sceptică a
adevărului probabil nu îl vor mulțumi. Îl întâlnește pe Sfântul Ambrozie, asistă la
predicile acestuia și viața sa trece printr-un nou moment de cotitură. Regăsind acea
fervoare pentru căutarea adevărului absolut, studiază învățătura platoniciană, încercând,
în același timp, să lupte cu tentațiile sale carnale3.
Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre
a da legitimitate acelei relații din tinerețe, se implică într-o nouă poveste amoroasă. Este
un moment de maximă tensiune în conștiința sa. Acesta este momentul celebrei sale
convertiri, relatată în cartea a opta din Confesiuni.
Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o „dramatică examinare a
adâncurilor ființei sale”, Augustin are un moment de revelație sub un smochin: aude o
voce a unui copil din casa vecină, spunând: „Tolle, lege; tolle, lege” („ia și citește; ia și
citește!”). Nu-și amintea însă nici un cântec de copii care să conțină aceste vorbe și,

1
Aurelian Chistol, File din istoria istoriografiei universale, Craiova, Editura Aius, 2017, p 50
2
Ibidem
3
Damian Hurezeanu, Istoriografie generală și românească, București, Editura Fundației România de Mâine,
2001, pp. 99-100
3
 imediat, și-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi
primele cuvinte care îi căzură sub ochi: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în
fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija
față de trup să nu o faceți spre pofte”. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare
în acest sens fiind influența episcopului Ambrozie, care l-a și botezat, în noaptea de
Paști a anului 3874.
În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică
studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului și a altor erezii. În 391 devine preot la
Hippo Regius,, iar în 395 Episcop. Moare în 430, după treizeci și cinci de ani dedicați
activității episcopale. În acest moment, Imperiul Roman era deja supraextins și
muribund, iar vandalii se pregăteau să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin.
Marea Romă avea să devină o amintire (cucerită în 493 de ostrogoți), iar Europa
Occidentală va intra în Evul său întunecat, vreme de patru secole, până la renașterea
carolingiană.
Augustin este unul din cei mai influenți gânditori, poate cel mai influent dintre
toți, mai ales dacă ținem seama de faptul că inclusiv platonismul a influențat gândirea
medievală prin intermediul lui Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de
ani după moartea sa, influențând, de exemplu, gândirea lui Descartes.
Înlocuiește concepția timpului ciclic cu aceea a timpului istoric, linear; istoria este
“tămăduitoare” în sensul de drum către bine. Învățătura autentică este posibilă numai
prin iluminare.Omul se poate îndoi de multe dar nu și de certitudinea existenței sale
(premerge raționalismul cartezian)
Oamenii sunt împărțiți în două categorii : damnați și aleși; avem răspunderea
de a recunoaște drumul dat de Dumnezeu. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce
ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este
divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor fiind
din aceeași substanță cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric
mie decât sinele meu cel mai lăuntric. Credința precede înțelegerea, cunoașterea.
Virtuților preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înțelepciune – Augustin le
adaugă virtuțile creștine: credință, speranță, iubire; acestea au fost completate cu “virtuți
umanitare”: iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea, umilința 5.
S-au scris de-a lungul timpului multe despre Sf.Augustin și lucrarea sa „De
Civitate Dei” – operă fără de care nu va putea fi niciodată înțeleasă istoria Evului Mediu
4
Ibidem, p. 101
5
Greta Monica Miron, Caiet de istoriografie universală. Istoriografie antică și creștină, Cluj-Napoca, Editura
Universității „Babeș-Bolyai”, 1995, p. 75
4
 Occidental Catolic. Considerat de unii ca fiind un mare părinte al bisericii sau un mare
istoric, Sf. Augustin este considerat de alții ca fiind un vizionar. Sf Augustin nu este un
istoric, cel puțin nu în înțelesul general al cuvântului. El nu narează, nu reconstituie
istoria, nu interpretează evenimente. Totodată, autorul lui „De civitate Dei” nu este un
vizionar, nu este un profet. El este mai mult decât un profet. El poate fi considerat un
demiurg. Augustin construiește tipare psihice și o mentalitate care vor fi comune
câtorva zeci de generații. „De Civitate Dei” este opera care va penetra în subconștientul
celor care vor aparține Occidentului catolic, al celor care vor încerca, într-un mod
conștient sau nu, să impună lumii întregi această carte sfântă pentru ei, un adevărat
testament religios și politic totodată. Opera Sf. Augustin a dăruit viață, coeziune și mai
ales vocație istorică Occidentului catolic, lume ce devine o sinteză reușită între
civilizația latină, vitalitatea germanică și mărturisirea creștină. De la papă și până la
ultimul țăran habotnic, catolicii vor fi marcați de crezul istoric al Sf. Augustin și vor sili
istoria medievală să se încadreze în cadrele și tiparele stabilite de acesta 6.
În perioada clasică a Imperiului Roman, partea occidentală a acestuia și, în
special Roma, are o preponderență autoritară pe toate planurile. Această stare de lucruri
se modifică odată cu mutarea capitalei la Constantinopol. Secolul al IV-lea d.Chr aduce
sfârșitul lumii antice și triumful noii religii, cea creștină, ce este adoptată acum ca fiind
religie oficială în stat. Tot în această perioadă, datorită presiunii popoarelor barbare, a
germanicilor mai ales, precum și a războaielor civile, apare o criză deosebită ce duce la
ruperea unității politice și economice a Imperiului. Acesta se rupe în două: Orientul și
Occidentul- lumi ce mai păstrează încă elemente comune. O vreme, echilibrul dintre
cele două lumi va fi păstrat, dând o aparentă senzație de unitate a lumii romane. În timp
însă, cele două entități politice romane vor avea evoluții culturale, lingvistice și
religioase diferite. Eșuarea încercărilor de a restabili ordinea și unitatea Imperiului vor
dovedi clar acest lucru. Mai mult decât atât, echilibrul este rupt definitiv, de data asta în
favoarea Orientului grecofon. Pentru prima oară în istoria lumii romane Răsăritul se
impune. După dispariția în 476 a Imperiului Roman de Apus, centrul de greutate al
istoriei europene părăsește Occidentul prăbușit economic și politic pentru a se stabili la
Constantinopol. Aici, creștinismul în forma sa ortodoxă (lb. gr.-dreapta credință), va
deveni o superbă expresie a mărturisirii credinței în Christos. La adăpostul armatelor
imperiale bizantine, biserica creștin-ortodoxă va făuri și va dărui lumii creștine o
bogăție spirituală mistică ce-i este specifică. Dar, îndreptându-și întreaga energie spre
dumnezeire și manifestându-se sub mantia protectoare a symphoniei (colaborarea
6
Damian Hurezeanu, op. cit., p. 103
5
 armonioasă cu statul dar și subordonarea față de acesta ), biserica bizantină se va auto-
izola de lumea de dincolo de frontierele ortodoxiei și se va desprinde de caracterul
dinamic și profan, pământesc și material al istoriei. Ortodoxia rămâne astfel izolată pe
un plan spiritual care îi este propriu, lăsând astfel bisericii romano-catolice loc de
manifestare pe un alt plan care nu este însă neapărat profan, dar care este mai ales
material și dinamic7.

Concluzii

7
Greta Monica Miron, op. cit., p. 77
6
 În Occident, procesul de afirmare a religiei creștine, în forma sa catolică (lb.
gr. – universal în sensul de în toate locurile și în toate timpurile, biserica trebuind să-i
cuprindă pe toți creștinii) a avut o altă evoluție. Într-o lume aruncată în dezordine și
haos politico-social de către invaziile popoarelor barbare, într-o lume ce încearcă să-și
regăsească echilibrul și totodată să integreze într-o nouă sinteză valorile romane și
creștine cu cele germanice, proces complex desfășurat de-a lungul secolelor V-VIII, ei
bine, în această nouă civilizație ce este pe cale să apară, religia creștină și Biserica
însumează toate energiile viabile. Ele devin singurele realități stabile. De acum înainte,
creștinismul înseamnă viață și viitor iar istoria Evului mediu nu poate fi concepută fără
istoria Bisericii creștine din această parte a Europei. Spiritul creștin (viitor catolic)
devine esența acestei noi lumi. Silită de istorie să devină elementul stabil al identității
acestei noi civilizații, biserica romană regăsește în interiorul său caracterul dinamic,
vocația creatoare îndreptată spre viitor, specifică creștinismului. Căci, dacă ortodoxie
înseamnă har divin și mărturisire, geniul catolic este expresia sublimă a forței
creștinismului de creare a unei noi lumi. Toate acestea, biserica romană le datorează Sf
Augustin și operei sale8.

8
Aurelian Chistol, op. cit., p. 51
7
 Bibliografie
CHISTOL, Aurelian, File din istoria istoriografiei universale, Craiova, Editura
Aius, 2017
HUREZEANU, Damian, Istoriografie generală și românească, București, Editura
Fundației România de Mâine, 2001
MIRON, Greta, Monica, Caiet de istoriografie universală. Istoriografie antică și
creștină, Cluj-Napoca, Editura Universității „Babeș-Bolyai”, 1995