ISTORIOGRAFIA EVULUI MEDIU

Istoriografia crestina. Consideratii preliminare

Intre antichitate si Evul Mediu a existat o epoca de tranzitie ce se

manifesta in formele de civilizatie si cultura. Istoriografia reprezinta si ea
trasaturile perioadei de trecere de la antichitate la lumea medievala in
formare. Este evident ca se constata o trecere treptata care este marcata
de un sistem de continuitati si discontinuitati ce invedereaza interferarea
vechiului cu noul. Ceea ce s-a numit prabusirea antichitatii reprezinta
elementul politic de suprafata deoarece impactul barbar s-a grefat pe criza
imperiului roman in formele cunoscute, ca infiltratie, migratie, invazie,
barbarizare pe de o parte, romanizare pe de alta.

Istoriografia a fost influentata de fenomenele si procesele care au insotit

perioada dintre sfarsitul antichitatii si inceputurile Evului Mediu. In primul
rand, se constata declinul lumii antice, reflectat in cultura epocii, datorita
unor factori interni si externi. Se poate remarca decadenta preocuparilor
intelectuale, intr-o epoca marcata de marasmul politic, evidentiat de criza
secolului III. Fenomene anuntate de opera lui Tacitus, pesimismul si
critica vietii politice, apar amplificate de opera lui Ammianus Marcellinus.
Paralel se evidentiaza ascendentul crestinismului care se impune treptat,
intr-o epoca in care cultele pagane supravietuiesc, un timp. Crestinismul a
adus cu sine si distrugerea de bunuri culturale ce au fost sacrificate de
intoleranta crestina. Insa noua cultura pe cale de a se naste este
penetrata de mostenirea antica culturala, ea nu a putut sa faca abstractie
de legatul pagan, de cultura clasica greaca si romana. In primul rand uzul
limbilor clasice supravietuieste in opera intelectualilor si, in general, in
societatea Evului Mediu timpuriu. In pofida noilor structuri politice,
rezultate ale invaziei barbare, regatele care au luat nastere pe ruinele
imperiului, prelungesc destinul lumii clasice, institutional si cultural,
datorita conjunctiunii dintre barbarii slefuiti cu romanii decadenti
(Jacques Le Goff). Se asociaza la aceste continuitati intelectuale din
perioada antica, ce au supravietuit in centrele de cultura ale Europei,
continuitatea reprezentata de Bizant, prin imperiu si civilizatia lui. Pentru
noua perioada pe cale de afirmare este definitorie o anume forma mentis a
populatiei romanizate care s-a impus creatiei statale barbare.

Tot ca element de continuitate, noua filosofie, derivata din filosofia iudeo-

crestina, in dezacord cu viziunea pagana a fost infiltrata de neoplatonism,
de versiunea crestinizata a "ierarhiei celeste", de teza despre
superioritatea emotionalului si intuitiei asupra ratiunii si intelectului, de
increderea in religios.

Astfel ne apare firesc sa constatam, adiacent traditiei tacitiene care

supravietuieste in opera lui Ammianus Marcellinus (aprox. 330-400 i.Ch.)
mai cu seama, orientarea istoriografiei spre spatii exterioare Italiei care
oglindesc mentalitatea barbarilor si ca atare, are tendinta de a deveni
universala. Prin aceasta istoriografia a creat un nou cadru de manifestare
crestin, ce se structureaza treptat in perioada de trecere.

Cele dintai manifestari ale culturii istorice crestine si a noii conceptii

Sub incidenta filosofiei crestine istoriografia se indeparteaza de la ideea

originara a notiunii de istorie, devenind alegorica, astfel ca alegoria
inlocuieste spiritul critic ce deriva din istoria cercetare. Teologi precum
Origene Grigore cel Mare si Isidor de Sevilla vor detine un rol major in
construirea istoriografiei crestine. Origene, un mare invatat al bisericii, un
interpret indraznet al Genezei si Noului Testament, invedereaza, prin opera
lui, elemente rationaliste, scepticism si eruditie, ce au fost in masura sa
realizeze interpretarea Scripturii intr-o modalitate alegorica.

In acest timp de constituire a istoriografiei crestine se produ 858b12i ce o

delimitare intre sacru si profan, dar si o influenta manifesta a cartilor
Bibliei asupra spiritului istoric. In special Thora este o carte esential
istorica, astfel ca Vechiul Testament pregateste drumul aparitiei lui
Hristos.

Cei dintai istorici crestini vor sa ofere prin scrierile lor o baza noii religii.
Dintre acestia poate sa fie amintit Iulius Africanus (180-250), autor al unei
Cronografii, de fapt o cronologie clasica si biblica, o schema dominata de
simbolica si fantezie, de la creatie la 221 d.Ch. S-ar putea asocia
Lactantius cu De mortibus persecutorum, o incercare de a dovedi
superioritatea crestinismului asupra cultelor pagane, ce reprezinta un
studiu de fapt util despre cultele din Imperiul roman.

In randul manifestarilor majore, definitorii pentru istoriografia crestina, o

reala creatie istorica, cu repercursiuni pentru dezvoltarea istoriografiei
medievale, o realizeaza Eusebiu din Cesareea (260-340 d.Ch.). Pe buna
dreptate poate sa fie considerat parintele istoriografiei ecleziastice prin
sensul operei sale, textele interesand istoria crestinismului si genurile
cultivate. Cartaginez de origine, educat prin urmare in Africa, profesor de
retorica in Nicomedia, pagan devenit crestin, a fost un adevarat Cicero
crestin. Opera lui cuprinde Divinae Institutiones, ce reprezinta o coerenta
expunere a doctrinei crestine, posibila datorita informatiei ce i-o oferea
bogata lui biblioteca, esentiala pentru noua religie.

Scrisul sau istoric s-a materializat in trei majore lucrari: Cronica, Istoria
ecleziastica, Viata lui Constantin, ce reprezinta si principalele genuri pe
care le va cultiva Evul Mediu.

Cronica este o cronologie comparata a tuturor popoarelor cunoscute, in 2

carti, in care locul primordial il ocupau cele vechi, chaldeenii, asirienii,
evreii. Eusebiu a redactat si o cronologie biblica. Evenimentele istorice
sunt divizate in sacre si profane, asezate pe coloane. Partea a doua este o
 cronologie - canoanele cronologice - o reala contributie prin comparatia
invederata.

Eusebiu a dat insa si o periodizare istorica in care reperele sunt preluate

din Biblie si din istoria Greciei antice, Imperiul persan si istoria
crestinismului, de la Hristos la Constantin cel Mare. Cronologia lui Eusebiu
este o contributie esentiala pentru lumea rasariteana, care a fost
completata de Sfantul Ieronim in traducerea Cronicii lui Eusebiu pentru
lumea apuseana.

Istoria ecleziastica este o critica si interpretativa istorie a bisericii in 10

carti, intemeiata pe izvoare si pe un spirit de intelegere. Lucrarea
reprezinta o naratiune a triumfului religiei crestine si a organizarii bisericii
in vremurile apostolice si patristice. De fapt, cartea este o antologie a
celor mai importante documente crestine care constituie principala
informatie pentru istoria bisericii.

Viata lui Constantin cel Mare si Cartea martirilor inaugureaza genuri care
se vor perpetua in istoriografia medievala. El a avut continuatori ca
Sozomen sau Theodoret. Viata lui Constantin cel Mare este un gen care va
fi reluat in istoriografia medievala inca din epoca renasterii caroligiene, in
timp ce cartea despre martiri va face cariera fiind modelul hagiografiilor
(vietile sfintilor).

Istoriografia crestina in devenirea ei a fost inraurita de opera Sfantului

Augustin (354-430), un reprezentativ filosof al crestinismului, o
personalitate care a contribuit la evolutia filosofiei crestine si la progresul
interpretarii istorice in Evul Mediu. Formatia lui Augustin a fost una tipica
pentru lumea de tranzitie in care s-a format, aceea a sfarsitului lumii
antice si de inceput al Evului Mediu. A fost educat intr-un mediu pagan si
crestin, in ambianta cenaclurilor epocii, in care pagani si crestini animau
controversele ce se vor reflecta in Confesiuni, una din operele sale
reprezentative, care marturisesc traditia antica si supravetuirea ei.
Confesiunile, Solilocviile si De civitate Dei constituie un aport
reprezentativ la constituirea filosofiei crestine in general si a istoriei in
special, prin ultima lucrare.

Sfantul Augustin a fost insa prin excelenta un filosof al istoriei, cel mai de
seama prin comprehensiva lui viziune asupra intregului camp al speculatiei
si experientei din sfera discutiilor teologice. El a manifestat un interes
pentru drama umana, marcata de evenimentele care au cutreierat declinul
si prabusirea antichitatii. Invatat care a absorbit esentialul culturii antice,
un discipol al lui Cicero, a fost un indepartat elev al lui Isocrate, un
gramatician, o personalitate care a asimilat realele valori ale culturii
antice.

Cetatea lui Dumnezeu, inceputa in jurul anilor 413, demonstreaza o viziune

asupra lumii, meditand despre ceea ce s-a intamplat si de ce. Lucrarea nu
 este o istorie in adevaratul sens al cuvantului, dar formeaza, prin
arhitectura ei, planul in care istoria urmeaza sa fie scrisa in Evul Mediu. Ca
atare, el are loc in antecedentele istoriografiei medievale, in gandirea
istorica crestina, care va domina varstele viitoare. Continutul istoriei, in
lumina conceptiei Sfantului Augustin, este lupta dintre cetatea lui
Dumnezeu si cetatea terestra in care biruinta va fi a celei dintai. Fiecare
perioada este, in conceptia lui Augustin, un segment al eternitatii, in care
se incadreaza istoria evreilor si istoria greco-romana, in spiritul ideii de
succesiune a imperiilor.

Cetatea lui Dumnezeu a exercitat o influenta covarsitoare asupra filosofiei

istoriei in Evul Mediu si in timpurile ce au urmat, in epoca moderna, in
opera lui Bossuet, Discurs asupra istoriei universale. Opera lui a putut
atrage interesul istoricilor fiindca in ea se inserau probleme istorice in
forma unei viziuni asupra lumii. In structura gandirii lui Augustin sunt trei
elemente constitutive: Roma, barbarii si Biblia. Doctrina lui nu se incheaga
numai in timp, ci se constituie in dezbaterea unor doctrine, maniheismul,
donatismul, care strabateau epoca.

Sfantul Augustin a dezbatut, pornind de la realitati istorice, atacul lui

Alaric (410), problema razboiului si violenta care au strabatut istoria
declinului si prabusirii imperiului. In opinia lui Augustin esecul Romei
semnifica caderea unei civilizatii, sfarsitul ei, ceea ce l-a indemnat sa
reflecteze si sa inteleaga destinul tragic al unei cetati terestre pentru a
proba perenitatea cetatii lui Dumnezeu.

Gandirea lui politica s-a forjat la intalnirea a doua civilizatii, a doua traditii,
iudeo-crestina si greco-latina. La el se poate vorbi de o cunoastere istorica
a cetatii Romei, de intelegerea succesiunii regimurilor pe temeiul
stapanirii operelor ganditorilor politici. El s-a oprit la istoria cetatii, la
Roma, careia i-a asociat Biblia care confera conceptele: cetate, popor,
natiune la care se refera Augustin, si care vor patrunde in viitoarea
istoriografie.

Se poate spune ca sub impactul invaziei a recurs la o relectura, la o

regandire a istoriei umanitatii. Astfel reflexia lui politica si teologica are in
vedere experienta celor doua cetati care isi impart lumea, inraurind
destinul popoarelor. Civitas este o organizare politica, o existenta istorica,
ce incorporeaza de drept, alternarea razboiului si pacii, ce designeaza
locul unei lupte spirituale intre sfinti si necredinciosi. El, se poate spune, a
oferit o teologie a istoriei, o viziune asupra umanitatii de sorginte biblica.
In fapt, el a propus o periodizare, lumea inainte si dupa Hristos, o viziune
liniara care contrazicea viziunea ciclica a antichitatii.

Evolutia istoriografiei crestine este ilustrata de Orosius (340-420), de o

istorie providentiala, universala, de spiritul unei istorii partizane, orientata
impotriva paganilor. Inspirata de Augustin, opera lui pledeaza pentru ideea
potrivit careia nenorocirea ar fi venit de la paganism. Prin Historia
 calamitatum Lactantiu incercase sa demonstreze ca de la inceputuri
omenirea n-a fost lipsita de vicisitudini si ca ele au fost si mai cumplite
decat cele contemporane. La randul sau Sulpicius Severus (cca. 360 - cca.
425), este autor al unui rezumat istoric, o cronica, o istorie universala
incepand cu facerea lumii, intemeiata pe cronica lui Eusebiu. Alaturi -
Historia Tripartita a lui Cassiodorus - (cca. 480-570) este un manual de
istorie sacra, de larga circulatie. Acesta are meritul de a fi fost si un
colectionar de manuscrise care astfel au fost salvate.

Concluziile care se detaseaza din aceasta sumara prezentare sunt

urmatoarele: istoriografia crestina a fost universala mergand la originea
omului. A descris cum diferite neamuri au aparut si cum s-a produs
nasterea si caderea civilizatilor. In sfarsit a distrus ideea unui centru al
lumii civilizate; a fost o istorie providentialista, stabilind o periodizare a
istoriei inainte de nasterea lui Hristos si dupa. Aceasta periodizare a fost
pusa in circulatie de Isidor de Sevilla in secolul VII si popularizata de Beda
Venerabilul. Astfel istoriografia ecleziastica constituie inceputul de fapt al
istoriografiei medievale.

Evolutia istoriografiei medievale

Interesul pentru istoria istoriografiei medievale a intervenit tarziu, prin

teologi ca E. Gilson si H.I. Marrou, care au afirmat continuitatea traditiei
istorice din antichitate pana astazi. Dovada ca Eduard Fueter incepea
istoria istoriografiei sale odata cu istoriografia umanista, lasand in afara
istoriografia antica si medievala. Astazi, insa, istoriografia medievala
apare bine conturata datorita progreselor pe care le-a facut istoria
scrisului istoric. Ideea actuala nu mai este daca in Evul Mediu a existat un
interes pentru istorie, daca au existat istorici ale caror opere merita sa fie
studiate, ci cine au fost ei, care au fost operele lor.

Bernard Guenée, unul din cei mai de seama savanti care au ilustrat istoria
istoriografiei medievale, a dat la lumina o lucrare fundamentala intitulata:
Histoire et culture historique dans l'Occident medieval (1980), prin care a
oferit o noua viziune asupra scrisului istoric din Evul Mediu. El a dovedit
printr-o eruditie de exceptie ca perioada la care se referea a avut un sens
al trecutului, ca a avut istoricii sai, ca in sfarsit ei au avut cititorii lor. Ca
atare, a incercat sa raspunda la cateva intrebari esentiale: Care a fost in
Evul Mediu rolul istoriei? Cine a fost istoric? Cum au lucrat istoricii ? Prin
ce efort au reconstituit trecutul apropiat sau indepartat? Cine i-a citit?
Cine i-a ascultat? Ce suma de cunostinte, ce imagine a trecutului au
transmis contemporanilor si urmasilor lor? Ce greutate au avut aceste
cunostinte si aceste imagini si cum au grevat asupra mentalitatii si
comportamentelor? Cateva intrebari majore pentru situarea istoriografiei
medievale in evolutia scrisului istoric, in ultima analiza pentru precizarea
aportului detinut de cercetarea trecutului in Evul Mediu.
 A raspunde la aceste intrebari inseamna a urmari genurile istorice
cultivate, de la anale la cronici si istoriile medievale. Unul din genurile
specifice medievale este reprezentat de anale care nu-si gaseste
corespondent in istoriografia antica sau biblica si nici in patristica. Genul
apartine lumii medievale si reprezinta o forma completamente noua, in
pofida notiunii pe care o constatam, dar intr-un alt sens, in antichitate
(Denys Hay, Storici e cronisti dal medio evo al XVIII secolo, 1981). Analele
fiind cea mai veche forma de inregistrare istorica, cea mai primitiva se
regasesc pretutindeni in Evul Mediu. Acest gen istoric se invecineaza insa
cu cronica si istoria intre secolele VI-XVI avand sensul de relatare a
faptelor petrecute, fara semnificatia antica sau a celei a lui Isidor de
Sevilla. Chiar daca incepand cu secolul XII spirite elevate se raporteaza la
distinctiile facute de Isidor de Sevilla, Eusebiu din Cesareea sau
Cassiodor, definitiile date sunt neclare si variabile de la un autor la altul.
Ele sunt adesea pur teoretice, fiindca acceptiunile sunt dependente de
nivelul de dezvoltare cum remarca Bernard Guenée in Les genres
historiques au Moyen Age in Annales (1973, 28, nr. 4, p. 1015-1016).

Analele erau in general scurte notatii de evenimente ordonate, urmand

schimbarea anuala a unui monarh sau in general a conducatorilor. Analele
isi au punctul de plecare in Tabelele Pascale, in care se inserau date
istorice, in forma unor notatii lapidare (incepand cu secolul al VII-lea). Ele
au fost redactate in Anglia, de unde s-au difuzat pe continent. Destinate
calcularii Pastilor, in Tabelele Pascale se insemnau date si fapte pe
masura petrecerii lor. In timp, in Tabelele Pascale se pastreaza numai anul
mantuirii si data sarbatorii. Evolutia a fost in sensul emanciparii de
caracterul initial, astfel ca datele notate incep sa contureze analele ca
gen istoric. Geneza analelor nu exclude insa influenta traditiei antice care
a putut contribui la cristalizarea genului medieval. Este limpede ca Biblia a
oferit un cadru cronologic si a influentat cronologia, asa cum latina a
furnizat instrumentul de comunicare.

Exemplul cel mai elocvent al evolutiei de la Tabelele Pascale la anale este

oferit de Cronica engleza, in variatele sale forme, fiind scrisa in limba
engleza si nu in latina. Punctul de plecare este desigur de cautat in
Tabelele Pascale, cu influente din opera lui Beda si din alte surse.
Compilatia primelor anale revazute, datand de la mijlocul secolului VIII se
bazeaza pe amintitele Tabele Pascale, pe opera lui Beda, pe lucrari de
istorie universala.

Din aceste surse, an dupa an, se dezvolta o naratiune care porneste de la

nasterea lui Hristos, cuprinzand informatii continentale, dar din a doua
jumatate a secolului V Britania ocupa centrul scenei. Analele sunt deci o
naratiune continua, cu fapte, in general fara legatura unele cu altele, dar
uneori si conexate intre ele; astfel se cristalizeaza cronica ca gen
istoriografic. Din Winchester, locul de origine a cronicii, se difuzeaza si se
multiplica in variante, asociindu-se date despre epoca anterioara.
 Analele continentale au ca punct de plecare Tabelele Pascale aduse de
Alcuin, in general de misionarii anglo-saxoni (secolului VIII). Ele au ajuns la
manastirea de la Fulda din care au rezultat Analele de la Fulda (Annales
Fuldense Antiquissimi), Annales Corbeiensis, Analele de la Sainte
Germaine des Pres) in a doua jumatate a secolului al VIII-lea - inceputul
secolului IX. S-a considerat ca existenta acestora nu este decat o ipoteza
fecunda. Faza a doua este reprezentata de insemnarile analistice detasate
de tabelele pascale, purtand denumirea de Analele mici, datand din secolul
al VIII si continuand pana in vremea lui Carol cel Mare. Sunt scrieri
contemporane care au circulat nu numai in manastiri ci si la curte, de aici
insemnatatea istorica si istoriografica, inclusiv culturala. Exemple sunt
Analele de la Sainte Amandi (708-810), Analele de la Lorsch, Analele
Tiliane. Faza a treia este reprezentata de Analele de la Lorsch (Annales
Laurissenses Maiores), localizate la Lorsch, celebra manastire, dar posibil
redactate la palat. Ele reprezinta ceea ce s-a numit Annales Regni
Francorum (741-829). Aceste anale sunt o opera informata, oficiala, datand
din vremea lui Carol cel Mare. De remarcat ca incepand cu 793 sunt
contemporane ca redactare, elaborate an de an sau tot la trei ani. Intre
814-817 analele se revizuiesc din punctul de vedere al formei, fapt ce
indica interesul politic al Curtii si un evident progres al latinei, revizuirea
este insa si de fond, daca avem in vedere Analele care se zic ale lui
Einhard (Annales Mettenses Einhardi). Exista o serie de anale
contemporane celor regale (Annales Mettenses Priores) ce reprezinta o
compilatie in sensul strict al cuvantului. Se inregistreaza existenta unor
anale consacrate zonelor imperiului, Annales Fuldenses pentru Francia
Orientalis, Annales Bertiniani pentru Francia Occidentalis, redactate la
initiativa regala.

Paralel sunt cunoscute anale ale abatiilor ce marturisesc proliferarea

genului in Anglia, in Imperiul Carolingian, in Italia, etc.

Genul analistic a evoluat, imbogatindu-si continutul si forma prin sursele

puse la contributie, prin naratiune si progresul latinei si in acord cu
evolutia societatii. Cronica lui Siegebert, monah benedictin la o manastire
aproape de Bruxelles, Gemblaux, dateaza din secolul XI-XII. Datorata unui
om de cultura, un cleric interferat in disputele dintre imparat si papalitate,
incepe cu anul 381, in continuarea cronicii lui Eusebiu, asociind o mare
bogatie de fapte si o naratiune compozita. Cronica marturiseste un interes
pentru istoria Europei, pentru popoarele germanice, pentru franci,
considerat "poporul nostru" pentru vandali, goti si huni, prezentand cadrul
in care s-au produs invaziile. A utilizat ca surse Gesta regnum Francorum,
Gregoire de Tours etc. Toate aceste informatii sunt cuprinse in prefata si
in prima parte a cartii. Naratiunea incepand cu secolul X se amplifica prin
cunoasterea directa a evenimentelor. Autorii consultati sunt reprodusi fara
comentarii, potrivit tehnicii compilatiei. Autorul asociaza pentru secolului
al XII-lea documente faimoase, de ex. reconcilierea intre imperiu si
sacerdotiu. Textul este lapidar, astfel ca a cunoscut o ampla difuziune prin
accesibilitatea lui.
In evolutia cronisticii, secolul al XII-lea a avut o influenta asupra destinului
genului, datorita transformarilor in regimul proprietatii asupra pamantului.
Stapanii trebuiau sa-si legitimeze dreptul, astfel ca in manastiri se
depoziteaza o seama de acte scrise in colectii numite cartularii, asezate in
ordine cronologica. In aceste documente incep sa fie intercalate date si
fapte, iar documentele la randul lor sunt introduse in cronici (Cronica de la
Abingdon).

Desigur ca aceasta activitate bogata si in plina expansiune a fost un

apanaj al clerului, exprimand monopolul sau asupra actului culturii scrise.

Aceasta literatura istorica, apartinand analisticii cronicaresti, a cunoscut

doua faze: o faza carolingiana, prin aportul lui Einhard, o a doua
determinata de secolul al XII-lea, de evolutia societatii feudale si de
progresul culturii. In evolutia genului, momentul cronicii engleze reprezinta
o realizare importanta ca vechime si prin faptul ca textul a fost scris in
vernaculara.

Cronicile medievale cunosc in secolele XI-XII o dezvoltare europeana, pe

intregul intins al continentului, avand tendinta de depasire a cadrului
ecleziastic prin cronicile orasenesti, cronica Londrei, Florentei, Genovei,
Coloniei etc. O parte dintre ele cuprind realitati regionale sau ale statelor,
asa zisele cronici nationale, Cronica de la Saint Denis, dar si cronicile din
Europa, din Ungaria, Polonia, etc. Genul cronistic marturiseste o
individualizare a unor realitati, evolutia statelor, acestea fiind in cautarea
propriei identitati Un summum in evolutia cronicistii medievale il
reprezinta Otto de Freising (cca. 1114-1158), care a scris o cronica
intitulata Cartea a doua cetati care dezvaluie influenta Sfantului Augustin.
Otto de Freising ilustreaza lupta dintre cele doua cetati: a lui Dumnezeu si
a Satanei, de la creatie la timpul sau, subliniind cauzele si efectele si
apeland la istorie pentru a explica prezentul.

Istoriografia medievala a cunoscut si un alt gen, acela al istoriilor

medievale care reprezinta o naratiune mai bogata, in care regasim trimiteri
la autoritatile consacrate de biserica, Biblie, Eusebiu din Cesareea etc. din
care se preiau texte substantiale, prin tehnica reproducerilor intr-o
naratiune organizata analistic sau in functie de domnii ori de materie, cu
judecati de valoare asupra faptelor.

Din seria autorilor de istorii medievale este de retinut, dintr-un ansamblu

larg dimensionat si diversificat, Gregoire de Tours (Georgius Florentinus
Gregorius), nascut in 538 sau 539, mort in 594. Originar dintr-o familie
senatoriala, nascut la Clermont, ajuns episcop, fiind totodata autor al
Istoriei Francilor-Decem libri historiarum. Scrierea este compozita ca
structura in care se invecineaza cadrul de istorie generala, prin excelenta
o istorie sacra interferata de istoria imperiala romana. Dintre sursele la
care a apelat sunt de mentionat Biblia, Cronica lui Eusebiu din Cesareea.
In partea introductiva se constata o juxtapunere de texte socotite sacre.
 Aceasta parte este urmata de expuneri de istorie galo-romana si franca,
pentru ca treptat, in urmatoarele carti, naratiunea sa devina o istorie
legendara, mai putin exacta, chiar deformata, sumara, intemeiata pe surse
de a doua sau de a treia mana. Progresiv relatarea se amplifica si devine
mai sigura. Treptat istoria lui isi pierde caracterul de compilatie, fara sa
dispara, dar accentuandu-si caracterul informativ real. De la cartea V la X
avem de a face cu povestirea unui contemporan, cu opera unui istoric
participant. Interesul lui este retinut de istoria cronologica a dinastiei
merovingiene, de razboaiele civile, din care se desprinde angajarea
personala. Gregoire de Tours a fost un bun cunoscator al partii vestice a
regatului, a centrului si a sudului Galiei, in mare parte Neustria, Burgundia
si Aquitania. Nordul si estul ii sunt mai putin familiare, iar partile de
dincolo de Rin sunt o terra incognita. In general istoria lui este o naratiune
de fapte particulare, de istorie locala, de razboaie, in care personajele se
individualizeaza. El a avut sensul pitorescului, al tragicului evocand o lume
de lumini si umbre, printr-un discurs alert. Sub aspectul filosofiei istoriei
atitudinea lui este providentialista, providenta conducand umanitatea spre
mantuire. Este evidenta filosofia Noului Testament si a hagiografiei.
Gregoire de Tours a fost istoricul unei comunitati barbare intr-o provincie
romana infiltrata de viziunea crestina catolica. El a ilustrat, in pofida
latinei precare ce o marturiseste, o noua etapa in evolutia istoriografiei
medievale. Istoria a fost epitomizata in Cronica lui Fredegarius care a pus
in circulatie mitul troian prin care se explica originea francilor.

Un rol important prin staruinta in jurul genurilor istorice l-a detinut Isidor
de Sevilla, autor al unei Istorii a regilor vizigoti-vandali si suevi in care a
conturat locul Spaniei in istoria medievala.

Dar cel mai reprezentativ istoric al epocii de tranzitie a fost Beda

Venerabilul, autorul Istoriei ecleziastice a poporului englez. Istoric al
expansiunii si triumful crestinismului in Anglia si a stabilirii culturii anglo-
saxone este fara indoiala personalitatea reprezentativa prin cultura si
eruditia teologica si istorica. Expunerea lui acopera rastimpul de la 597 la
731, la nivelul unei relatari intemeiate pe cercetarea surselor si a
istoriografiei in general. El prezinta in primul rand progresul crestinismului
in Anglia. In realitate, el povesteste fuziunea dintre cultura anglo-saxona
cu elementele culturale locale. Cartea este importanta si pentru
informatiile biografice ale personalitatilor ecleziastice si ale sfintilor.
Lucrarea se incheie cu o cronologie a istoriei engleze de la Cesar la anul
731.

Beda nu a fost un analist sau compilator, si-a intemeiat lucrarea pe surse

cautate pretutindeni, chiar in afara, la Roma, conferind naratiunii o
structura organica si o expunere latina remarcabila. A fost un invatat
clasic, un erudit prin opera de ansamblu si deopotriva prin calitatea
cercetarii indicand modul in care a lucrat. Eruditia lui este marturisita de
lucrarea de cronologie, De Temporum Ratione, de la creatie pana la 729.
 Intre autorii de istorii a fost si Otto de Freising, care a scris o istorie
universala ce ajungea cu expunerea la domnia imparatului Frederic, pana
la 1156. Apartinand familiei imperiale, s-a format in ambianta pariziana,
stabilind un contact cu umanismul epocii, cu opera lui Abelard si cu a lui
Aristotel, tradusa in latina. Istoria lui Otto de Freising se incadreaza
viziunii lui Augustin, dar si unei formatii in care se reflecta cultura
medievala.

Istoria ecleziastica se distinge si prin Patru carti a istoriei scrise de

Nithard (cca. 795-843) ce ilustreaza epoca lui Ludovic cel Pios pana la 843.
Istoric participant care examineaza sursele cu acuratetea omului de
stiinta, descrie in termeni lucizi si nu retorici evenimentele. Lucrarea este
importanta fiindca prezerva juramintele de la Strasbourg.

Istoriografia incadrabila genului istoriilor medievale a fost ilustrata de o

serie de autori care au redactat lucrari dedicate imparatilor, afacerilor
italiene, istoriei barbarilor (Istoria longobarzilor a lui Paulus Warnefridus-
cca 730-800).

Din aceasta bogata literatura Faptele regilor englezi a lui William de

Malesbury si Istoria englezilor a lui Henry de Huntington, alaturi de Gilbert
de Nogent (1053-1124) marturisesc interesul pentru istoria nationala, cum
e cazul lucrarii Gesta Dei per Francos.

Pot sa fie amintite si alte istorii cum ar fi Cucerirea Constantinopolului a

lui Godefroy de Villehardouin sau Robert de Clari care trateaza acelasi
subiect.

Scrise intr-o perioada agitata, istoriile medievale reflecta constituirea

statelor barbare si evolutia culturii istorice din epoca carolingiana si
postcarolingiana in care diferitele culturi istorice isi cauta propria
individualitate.

Un alt gen istoric medieval este reprezentat de biografia istorica, un

exemplu fiind Vita Caroli a lui Eginhard, scrisa la curte cu sugestii dinspre
istoriografia antica avand drept model pe Suetonius.

Genul a proliferat in Evul Mediu, astfel au existat o serie de vieti, avand ca

model Liber Pontificalis, care inregistrau vietile papilor. Amintim si vietile
regilor, Vita Lodovici VI, a abatelui Suger de la Saint Denis si Viata regilor
Angliei a lui Wilhelm Malmesbury. Gesta Regnum Anglorum este interesata
si de vietile sfintilor, dar in esenta este o istorie scrisa cu spirit critic vis-a-
vis de elementul legendar. Autorul a trasat istoria Angliei de la Brutus,
stranepotul lui Aeneas, care ar fi dat numele insulei, evident o viziune
legendara care eclipseaza expunerea cronologica, dinastica, incarcata cu
multe detalii. Galez de origine, face un elogiu tarii, apeland la o diversitate
de surse, inclusiv galeze.
 In concluzie, analele aparute intre secolele VII-VIII, sunt notatii lapidare,
expuse pe ani, in marginea Tabelelor Pascale, gratie carora o comunitate
incearca sa pastreze amintirea evenimentelor marcante dintr-un an.
Incetul cu incetul analele se elibereaza de tabelele pascale, fiind scrise
autonom si cu o mai mare bogatie de fapte. Simplele notatii devin
naratiune, distingandu-se prin inregistrarea faptelor petrecute sub numarul
anului. In cronica, materia prima a istoriei, evenimentele sunt notate tot
analistic in urma unui calcul, fiind rezultatul chiar al unei reconstituiri care
incearca sa patrunda mai adanc in trecut. Astfel analele devin cronici
treptat, fara ca acestea din urma sa se dispenseze de ordinea cronologica
anuala. Secolul al XII-lea nu face insa deosebirea dintre anal si cronica.
Gervais de Canterbury, in jurul anului 1200 scrie: "cronica este un alt
nume pentru anal". Wilhelm de Malmesbury la inceputul sec. al XII-lea isi
scria lucrarea "cronico more". Genul cronistic se distinge prin prioritatea
data timpului, data fiecarui eveniment care s-a petrecut, prin precizie si
concizie. In ceea ce priveste istoriile, in acest caz prioritatea este data
povestirii, insa in aceeasi ordine cronologica, ordo temporum, gestarum
series.

Aceste genuri ale Evului Mediu in plan istoriografic prelungesc distinctiile

facute de Eusebiu din Cesareea, preluand insa prin Isidor de Sevilla
definitii raportabile la antichitate. A existat insa o anume ambiguitate care
nu a putut sa modifice esential specificitatea genurilor. Indiferent insa de
distinctiile care au fost facute inca din Evul Mediu este insa o certitudine
ca in aceasta perioada istoriografia isi cauta modalitati de exprimare in
functie de timp si de nivelurile de cultura, nu in afara progresului societatii
medievale.

Conceptia si metoda istorica medievala

Incursiunea pe care am intreprins-o in istoria scrisului istoric medieval

ingaduie cateva incheieri ce ni se par necesare pentru a stabili locul si
rolul detinut de scrisul istoric in veacul de mijloc. Exegeza contemporana
a reusit sa convinga ca in Evul Mediu a existat un sens al trecutului, ca au
existat istorici, ca ei si-au avut cititorii lor. Aceasta este principala
concluzie care se detaseaza din investigarea lui Bernard Guenée. Este
evident ca exegeza actuala a reusit sa invedereze ca o civilizatie situata
intre antichitate si epoca moderna s-a definit prin memoria ei, prin istorie,
cu alte cuvinte, prin scrisul istoric si prin istoria-realitate pe care de fapt a
avut-o.

Istoria s-a definit in occidentul medieval prin conceptele furnizate de

antichitate. In esenta, in Evul Mediu s-a inteles prin istorie nu numai
naratiunea, ci si faptele in sine. Prin naratio rei gestae, povestirea faptelor
facute intelegem si distinctia dintre adevar si poezie, adevar si fictiune. In
evul de mijloc cunoasterea istorica s-a redus la trei elemente
fundamentale: personajele prin care evenimentele se produc, locurile unde
s-au produs si timpul cand s-au produs. Spre deosebire de antichitate, care
 concepea istoria ciclic, crestinismul a venit cu o perceptie lineara a
timpului. Toata istoria lumii, de la creatie pana la sfarsitul ei, se derula
intr-un singur timp, de la Adam la judecata de apoi. Exemple sunt oferite
de Cronica lui Otto de Freising, de Vincent de Beauvais, care scriu o istorie
"ab intitio seculi usque ad finem". Acesti istorici se intemeiau pe Biblie,
avand sentimentul unitatii timpului trecut-memoria temporum-capacitatea
de a povesti-gesta temporum-succesiunea timpului-series temporum-de a
stabili-temporum certitudo. Se poate constata ca istoria medievala era
evenimentiala, exprimata in verbe ca: accidere, evenire, advenire, sau
actus, facta, gesta, res gesta (evenimentele insesi) si povestirea lor
(historiae). Istoricul scrie Historia de rebus gestis. In dreapta consecinta
istoricul se opreste la fapte notabile-notabila facta ca: eventus bellicum,
socotind mai putin ceea ce s-a petrecut decat ceea ce a fost facut.
Evenimentele vor fi mai putin remarcabile prin ele insele decat prin cei
care le-au facut. Istoricul se intereseaza mai putin de faptele remarcabile
si mai mult de oamenii remarcabili (istoria celor mari, laici si ecleziastici)
oferind o istorie a faptelor memorabile, a pontifilor, imparatilor romani, a
regilor. Deci faptele celor mari, laici si ecleziasti.

In Evul Mediu istoria nu se scria usor, dar se citea cu placere, era un

divertisment, o distractie, nefiind departe de literatura. Era, insa
fundamentum omni doctrinae, utila deci contemporanilor, servind moralei,
teologiei, dreptului. Era o magistra vitae, exemplum vitae, o furnizoare de
exemple, potrivita uzului scolii, dovada carti de istorie asezate alaturi de
gramatica. Istoria in Evul Mediu era providentiala, totul pornea de la
Dumnezeu, tot ce se petrecea era din voia lui, era Gesta Dei, fapt ce
marturiseste legatura dintre istorie si teologie, fiind de altminteri un
fundament al doctrinei sacre. Daca la inceput citatele din Biblie sunt
ornamentale, in timp studiul Scripturii creeaza instrumentele de lucru. Se
redacteaza Historia scholastica, care va deveni un suport al culturii
istorice in occident, unind teologia, istoria si exegeza.

Transformarile din societatea feudala au conferit un impuls istoriei

datorita faptului ca metamorfozele care au avut loc reclama apelul la
drept, pentru legitimarea posesiunilor asupra domeniilor ceea ce a impus
asezarea textelor intr-o perspectiva istorica. Cu timpul, istoriei scolastice i
se asociaza istoria papilor si imparatilor, istoriile manastirilor, in vederea
mentinerii si apararii domeniilor. Asa s-au nascut cartulariile redactate
prin apelul la documente, la alte instrumente, cum sunt cataloagele de
papi, imparati, genealogiile. Istoria, astfel incetul cu incetul isi castiga
autonomia, devenind intai o ancilla scientiae politicae, pentru ca apoi sa
devina autonoma. Progresele societatii, cele de ordin cultural si filosofic
au colaborat la perfectionarea tehnicilor de cercetare si la avansul
metodei critice.

La inceput istoricii erau episcopi, apoi in epoca carolingiana apare o

istoriografie de curte, care isi prelungeste destinul in manastiri care devin
adevarate laboratoare istoriografice. Rolul benedictinilor a fost deosebit in
promovarea istoriei prin scriptoriile lor, la care se alatura cistercienii care
elaboreaza istoria colectiva. Ei alcatuiesc o opera din extrase juxtapuse,
prin excerptarea textelor ca in epoca carolingiana, iar in secolul al XIII-lea
se procedeaza la compilare; de aceea cel care scria istorie purta
denumirea de compilator. Aceasta istorie livresca se situeaza intre
genurile propriu-zis istorice (anale, cronica, vieti), si hagiografie. In
general, ordinele calugaresti se ocupau si de scrierea istoriei, cazul
dominicanilor, care vin cu cunostinte geografice, ce largesc orizontul
cunoasterii. Exista insa in Evul Mediu si o istorie a laicilor, opera notarilor
italieni care apeleaza la documente originale, astfel ca eruditia lor
influenteaza destinul istoriei medievale. Cu secolul al XVI-lea istoria se
laicizeaza treptat, devine nationala prin limba, eruditie prin aportul
scriptoriilor, locurile de adeverire (loca credibilia) a birourilor
administrative si cabinetelor anticare.

Progresele cercetarii istoriografiei medievale au facut lumina si in ceea ce

priveste munca istoricului medieval, in cunoasterea laboratorului de
creatie. Se stie ca istoricul medieval s-a intemeiat si pe surse. Inca
Orosius a distins intre ceea ce a vazut, ceea ce a auzit si ceea ce a citit. Ei
apeleaza la surse orale, fiind convinsi de limitele acestora. Autorii de
istorii medievale disting intre nostra aetas, etas praesens si antiqua
tempora, vetus tempora. Scriu pe baza a ceea ce au vazut, ca participanti
apeleaza la surse orale si scrise, monumente si inscriptii, diplome
originale, se adreseaza cartulariilor in care se pastrau si cronicile. Istoricii
utilizeaza biblioteci, consulta izvoare, le citeaza. Bibliotecile medievale nu
erau cu deosebire bogate in carti de istorie, acestea fiind amestecate, fara
sa aiba un spatiu anume, ceea ce marturiseste locul detinut de istorie in
ansamblul culturii medievale.

In Evul Mediu se poate vorbi de o tehnica compozitionala observabila in

cronici si istorii care contin o mai mare abundenta de fapte. Acestea din
urma rezulta din efortul de colectare a informatiilor, uneori culese din
calatorii de studiu. Bibliotecile medievale au pastrat dosare in care se
conserva notele istoricilor, alteori caiete de note, dosare pentru
antichitate, pentru epoca lui Carol cel Mare, cruciade pentru tara, oras.
Aceste informatii constituie referintele lucrarilor care atesta existenta
unui statut al istoriei. Autorii de istorii consemneaza liste de carti la
inceputul lucrarii, indicand chiar locul unde se gasesc. Deci, a existat o
munca a istoricului, o tehnica care culmineaza cu elaborarea.

Acest proces nu a reprezentat insa o simpla consemnare de fapte sau pur

si simplu, reproducere de texte, dovada ca in Evul Mediu a existat o critica
a marturiilor, functionand un anume spirit critic. Autorii se refereau la ceea
ce au vazut sau auzit, uneori lasand cititorul sa decida intre doua versiuni,
atentionand asupra marturiilor suspecte. Este o dovada ca traditia
antichitatii nu s-a pierdut, desi aceasta a fost amendata de conceptia
crestina despre istorie in care a prevalat credibilitatea.
 Evul Mediu s-a intemeiat pe ideea de autoritate-auctoritas. Istoricii
mentioneaza ca o istorie este singulara (mirabilis), surprinzatoare
(mirandus), neauzita (inauditus), ca este o fabula ridicola (ridicola fabula).
In Evul Mediu domneste criteriul moral al credibilitatii care este primordial-
visa, audita, lecta ce caracterizeaza primele secole ale Evului Mediu. In
general se ajunge la o ierarhizare a surselor dupa natura lor.

Intelegerea spiritului istoriei medievale depinde de intelegerea notiunilor

de autentic si apocrif. Criteriul esential prin care se stabileste ierarhia
surselor, scrise sau orale, in conceptia medievala, cand autorul este
cunoscut (scrierile crestine) este cuvantul autentic. Operele mai recente
solicitau o autoritate mai precisa (papa, imparat, episcop, capitlu). Se
considera autentice actele, scrierile redactate de o mana publica si
aprobata de o autoritate. Apocriful este contrariul, vizeaza scrieri si nu
persoane. Istoricul imprumuta criteriile teologului si jurnalistului,
raportandu-se la autoritati. Istoricii Evului Mediu nu critica marturiile, ei
cantaresc martorul. Demersul critic porneste natural de la distinctia
fundamentala dintre sursele care aveau girul autoritatii si cele carora le
lipsea, deci de la autentic la apocrif.

In legatura cu aceste aspecte sta problema originalului si falsului. In

secolului al XI-lea se practica falsul documentelor, produs al progresului
eruditiei. Aceasta problema a adevarului si falsului era conceputa in chip
diferit. Spre exemplu, un text apocrif putea sa devina autentic si demn de
incredere daca avea aprobarea unei autoritati; problema daca un act era
adevarat sau fals era secundara, caci apocriful putea sa devina autentic
prin autentificarea de catre o autoritate. Ca atare aceasta conceptie ce
respira o mentalitate specific medievala proiecteaza asupra scrisului
istoric medieval o lumina particulara ajutand la intelegerea acestuia.

Or, o reala comprehensiune a scrisului Evului Mediu depinde in mare

masura de problema stapanirii timpului. Specifica acestei perioade a fost
situarea evenimentelor in timp, dovada analele si cronicile. Se poate
afirma ca istoriografia medievala a fost obsedata de data. Deci meritul ei
este si acela ca a cucerit timpul. Or, acesta pentru omul medieval
decurgea din viziunea universala ce considera lumea o creatie a lui
Dumnezeu, de la inceputul la sfarsitul lumii. Evul Mediu a depasit ideea
celor patru monarhii, limitate in spatiu si timp, inlocuind-o cu perioada
inainte si dupa Hristos. Istoria se poate rezuma la succesiunea imperiilor,
babilonian, persan, macedonian sau roman. Deci dupa o evolutie seculara,
Occidentul se punea de acord pentru a situa fiecare an intr-o serie
continua, avand drept criteriu nasterea lui Hristos. Sarcina istoricului a
fost de a pune de acord datele surselor cu cronologia adoptata. De fapt
Evul Mediu nu a putut stapani timpul istoriei lumii, datarea faptelor se face
in functie de un reper fundamental, domnia. Istoricul medieval a avut insa
si sensul spatiului, istoria medievala a avut ambitia de a situa
evenimentele in timp si spatiu.
 Bibliografie

1. Carbonell, Ch.O., L'historiographie, Paris, 1962.

2. Barnes, H.E., A History of Historical Writing, New York, 1963.

3. Guenée, B., Histoire et culture historique dans l'occident medieval, 1980.

4. Lefebvre,G., La naissance de l'historiographie moderne, Paris, 1971.

5. Ganshof, F.L., L'historiographie dans la monarchie franque sous les Mérovingiens et les Carolingiens.
Monarchie franque unitaire et France Occidentale, Spoleto, 1970.

Perioada medievalã nu a fost nicidecum un hiatus steril în culturã, cu atât mai puţin în
istoriografie. S-a scris istorie, mai mult sau mai puţin inspiratã, mai mult sau mai puţin
dogmatizatã, dar în orice caz, cert este cã preocuparea pentru relatarea faptelor şi
aranjarea lor într-un sistem de interpretare nu a dispãrut.

Principii
Diferenţa majorã faţã de ceea ce se scria pânã acum consta în dorinţa istoricului de a dovedi
cã evenimentele sunt o expresie a voinţei divine. Istoria este aşadar scrisã în umbra teologiei.
Se scriu îndeosebi anale şi cronici, care încep de la facerea lumii şi, în virtutea principiului
teleologic, se doreşte a se calcula precis şi data apocalipsei. Imaginarul este o constantã a
acestei istoriografii creştine. Izvoarele sunt folosite mai puţin decât în antichitate, autorii fiind
preocupaţi mai mult de explicarea voinţei divine, lipsindu-le spiritul critic în analiza faptelor
trecutului. Cel puţin aşa opineazã Peter Burke în “The Renaissance, Sense of the Past”.

Totuşi judecata ar trebui sã ţinã cont şi de rolul istoricului în aceastã vreme, crede Bernard
Guenee. Clericii care scriu istoria o fac cu un scop didactic şi teologic, pentru a oferi
publicului un material de meditaţie. Istoria nu este o disciplinã nici majorã, nici independentã
de hagiografie, gramaticã sau retoricã. Dar în acelaşi timp istoria începe sã se refere şi la fapte
în sine sau la carte. Sensurile sunt variate, în secolul al IX-lea istoria desemnând viaţa unui
sfânt şi în secolul al XII-lea începând sã prospere istoria de la curţile suveranilor, cea care se
axeaza mai degrabã pe evenimentele importante din istoria imperialã decât pe semnificaţia
sacrului. In plus, providenţialismul istoriografiei medievale se înscrie pe linia antichitãţii, doar
cã acum avem de-a face cu o nouã structurã de civilizaţie.

Cronologia medievalã va impune o percepţie liniarã asupra timpului, care necesitã periodizare
(cum face de pildã Otto de Freising în “Chronicon”). Beda face o periodizare bazatã pe
vârstele omului, precum şi o diferenţiere între “vetera tempora” (timpurile îndepãrtate) şi
“tempora nostra” (timpul apropiat), adãugându-se şi “tempora priora” (timpi veneraţi de
bisericã). Progresul este fragmentat şi liniar, dupã cum reiese I din schema tripartitã a
sfântului Augustin: “ortus/ante lege” (înaintea legii), “procursus/sublege” (sub lege) şi
finis/sub gloria” (în gloria lui Dumnezeu). Cronica medievalã urmãreşte trei secţiuni: un
segment de istorie care descrie istoria de la creaţie la constituirea bisericii primare, un
segment intermediar care se referã la istoria localã şi un segment contemporan care cuprinde
timpul autorului şi celui care l-a precedat. Primul segment se fundamenteazã pe autoritatea
biblicã şi pe un sentiment providenţial care nu este o creaţie originalã medievalã, ci doar o
nouã ilustrare a unor principii în contextul unei noi forme de civilizaţie.

Istorii

Sursele principale sunt mãrturiile şi tradiţiile, fãcându-se distincţia între zvonuri (vulgaris
opinio) şi pãreriel persoanelor de încredere. Importante sunt şi monunmentele, inscripţiile
funerare sau arhivele catedralelor. Beda Venerabilul (673-735) se serveşte de arhivele
pontificale când scrie “Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum”, lucrare remarcabilã prin
multitudinea de date bine organizate.

Eginhard (775-840), exponent al renaşterii carolingiene, recupereazã tradiţia biografiei prin

“Vita Caroli Magni”, în care îl transformã pe Carol cel Mare în al 13-lea cezar. Eginhard
întrebuinţeazã observaţiile directe, precum şi informaţiile din documentele oficiale şi arhivele
regale, dar nu exactitatea datelor este punctul sãu forte, ci prezentarea unui personaj
excepţional.

Geoffroi de Villehardouin (1150-1213), sfetnicul regelui Thessalonicului, Boniface de

Montferrat, scrie o cronicã a cruciadei a patra, “Histoire de la conquete de Constantinople”, în
care selecteazã informaţiile de aşa naturã încât sã justifice cele întâmplate, dar oferã o
cronologie exactã şi o detaliere destul de riguroasã a expediţiei. Jean Froissart, autorul lucrãrii
“Histoire d’Angleterre, d’Ecosse et d’Espagne”, este un istoric-reporter, care strange mãrturii
pentru a elabora o istorie a vieţii de la curtea suveranilor vizitaţi. Informaţiile folosite se
diversificã, mãrturiile se completeazã cu informaţiile din cronici, dar acestea circulã greu.
Situaţia se va ameliora odatã cu fondarea universitãţilor şi colegiilor.

Cât despre spiritul critic, acesta trebuie raportat tot la mentalitatea epocii. Istoricul medieval
alege ce i se pare lui autentic, sursele de maximã crezare fiind bineînţeles Biblia, arhivele
pontificale, cuvântul episcopului.

Grigore de Tours (538-594) are o istorie remarcabilã: “Historia Francorum”, în 10 cãrţi care
prezintã de fapt o istorie universala de la facerea lumii. Lucrarea nu este unitarã, intervin mai
multe cezuri, dar în mare urmãreşte trei perioade: cuceririle lui Clovis, luptele fratricide între
nepoţi şi viitorul dinastiei.

Opera respectã exigenţele cronicii medievale şi sentimentul religios, care se întrevede din
prezentarea faptelor ecleziastice. Grigore îşi mãrturiseşte de la început credinţa, care va fi
motorul justificativ al reuşitelor lui Clovis. Acesta cucereşte Galia pentru cã divinitatea este
de partea sa, iar Alaric al II-lea nu poate învinge dacã nu reneagã arianismul. Intenţia
autorului, dupã cum el însuşi declarã în prima carte, este nu doar de a face o naraţiune, ci şi de
a oferi un conţinut moralizator care sã dãinuie în timp. Dincolo de ideologizare şi imprecizie,
opera surprinde prin stilul vioi, descrierile bogate şi poveştile captivante, care contribuie la
realizarea unei fresce a vieţii secolului al VI-lea.

Referinţe:

Bentley, Michael. ed., Companion to Historiography, Routledge, 1997;

Breisach, Ernst. Historiography: Ancient, Medieval and Modern, 2007;

Rahman, M. M. ed. Encyclopaedia of Historiography, 2006.