Antichitatea târzie.

O scurtă introducere

1. Definiție
Antichitatea târzie (engl. Late Antiquity, fr. Antiquité Tardive, germ. Spätantike, it.
Tardo Antichità, sp. Antigüedad Tardia) este un concept istoriografic apărut pentru prima dată
în spațiul academic anglo-saxon, în primele decade postbelice, ca reacție la narațiunile istorice
tradiționale, de inspirație gibboniană, dominante pe bătrânul continent, în care perioada de
sfârșit a Imperiului roman era tratată negativ, ca un ev întunecat, decadent, degenerat,
îndepărtat de idealurile înalte ale lumii greco-romane.
Promotorul ei, Peter Brown, prin lucrările și articole publicate începând cu anii `60,
propune un noul model interpretativ, în tușe pozitive, optimiste, în care susține originalitatea
și forța creatoare a lumii postclasice, căreia, astfel, trebuie să-i fie recunoscute meritele,
independent de idealurile și valorile celei anterioare, cu care a fost comparată, adesea greșit.
Inspirat printre altele, de inovațiile metodologice ale școlii Analelor, istoricul irlandez
propune o nouă istorie a Mediteranei, în cheie braudeliană, la sfârșitul Antichității, în care
aceasta este o axă convergentă a mai multor civilizații, romană târzie, bizantină, islamică sau
sasanidă, care împărtășesc mai multe trăsături comune, în plan material, cultural sau spiritual.
Astfel, interacțiunea acestor areale culturale, pe parcursul mai multor secole, III-VIII, într-o
zonă geografică relativ omogenă, marcată de bazinul mediteranean, definește Antichitatea
târzie. Noile puncte de interes ale periodei sunt reprezentate în principal de mutațiile sociale,
culturale și religioase care au marcat fizionomia acestor societăți de tranziție. Peter Brown, de
exemplu, utilizând în special izvoarele ecleziastice, hagiografice, a conturat noul spirit
religios al epocii, dominat de cultul sfinților, intercesori harismatici ai lumii divine sau
triumful valorilor creștine în sânul societății romane târzii. În cadrul acestor narațiuni, totuși,
impactul factorilor politici, militari sau economici este minimalizat, promovându-se ideea
transformării creatoare a civilizației clasice.
Începând deja cu anii `90, noul model interpretativ propus de Peter Brown este
contestat. Dacă Warren Treadgold a pus sub semnul întrebării relevanța izvoarelor
hagiografice alese de istoricul irlandez pentru ilustrarea fenomenelor religioase marcante ale
societății bizantine timpurii, Andrea Giardina, într-un articol iconoclast, devenit celebru,
intitulat Esplosioni di tardoantico, face o radiografie critică incisivă modelului brownian al
Antichității târzii. În cadrul acestuia, istoricul italian remarcă grila de interpretare modernă a
noilor studii tardoantice, expansiunea neîntemeiată a noii disicipline în detrimentul studiilor
medievale timpurii (elefantiazis), respectiv predominanța preocupărilor de istorie culturală și
religioasă care acreditează falsa idee a unei tranziții pașnice către Evul mediu. În concluzie, în
opinia sa, noul concept istoriografic tinde să se autodizolve dacă nu își propune să-și
creioneze o agendă proprie de cercetare în acord cu specificul perioadei de tranziție pe care o
studiază.
2. Cronologia Antichității târzii
În istoriografie nu există un consens asupra limitelor temporale care jalonează această
perioadă. Astfel, în ceea ce privește debutul Antichității târzii, au fost propuse mai multe date.
Peter Brown a identificat o perioadă preliminară, de geneză a acesteia, marcată de domniile
lui Marcus Aurelius și Constantin cel Mare, în care, gradual, valorile tradiționale ale
civilizației clasice (religie, viața civică, gândirea filosofică, forme artistice, concepte estetice)
sunt, pe rând, abandonate sau reinterpretate.
Alte date propuse:
192- începutul dinastiei Severilor, perioadă în care se face trecerea de la Principat la
Dominat. Se afirmă, de asemenea, o nouă religiozitate, de inspirație orientală, axată pe
misticism și cultele inițiatice, prefigurând, așadar spiritualitatea Antichității târzii.
235- debutul crizei de la mijlocul sec. III care a reconfigurat radical statul roman
Domniile lui Diocletian (284-305) și Constantin cel Mare (306-337) au definitivat
trecerea la un nou tip de monarhie, absolută.
Domnia lui Constantin cel Mare care, în timpul domniei sale, prin actul convertirii sale
la creștinism, fundarea unei noi Capitale, barbarizarea armatei deschide o nouă perioadă în
care sunt sintetizate creator elemente specifice ale civilizației clasice, creștine și barbare.
În cee ce privește perioada de sfârșit a Antichității târzii, reținem următoarele repere:
Domnia lui Theodosius I (379-395), împăratul care a interzis în mod formal religia
păgână în Imperiu (392) şi a hotărât divizarea sa, după ce va muri. În urma acestei decizii,
cele două părţi ale lumii romane vor evolua diferit.
Anul 406/407: invadarea Occidentului de către barbari, eveniment care va marca
începutul disoluției lui pars Occientalis.
476: data tradițională a dispariției Imperiului Occidental. Irelevantă în discuțiile
istoriografice din ultimele decenii.
Domnia lui Theodoric (474-526), creatorul unui stat barbar național in peninsula
italică, regnum Italiae.
 Botezul lui Clovis (25 dec. 496/8, 506), care a marcat fizionomia religioasă a Galliei
post-romane, realizând sinteza dintre elementele clasice, creștine și germane.
Domnia lui Iustianian (527-565) - ultimul împărat roman care a realizat, efemer,
unitatea politică a lumii mediteraneene în jurul ideii romane. Adept la doctrinei cezaro-papiste
(symphonia Stat-Biserică), a extirpat rămășițele eretice și păgâne din Imperiu, in timpul
domniei sale promovându-se o artă imperială marcată de ideea autoritarismului și a
idealismului.
Domnia lui Heraclius (610-641) - în timpul căruia, regatul part este distrus. In plan
instituțional, se accentuează procesul de grecizare a statului. Limba latină nu mai este limba
oficială a Imperiului. Relațiile cu Occidentul sunt compromise.

3. Criteriile de definire ale Antichității Târzii

Antichitatea târzie este o perioadă distinctă, autonomă, în raport cu Antichitatea
clasică și Evul Mediu timpuriu. În acest sens, ea poate fi evaluată în funcție de mai multe
criterii, plecând de la principalele procese istorice care au avut loc în acest interval
cronologic:
Criteriul etnic. Din acest punct de vedere, Antichitatea târzie poate fi definită ca
perioada de formare (etnogeneză) a popoarelor actuale europene. În istoriografie, au fost
propuse mai multe modele etnogenetice, inspirate de achizițiile metodologice ale mai multor
discipline, precum lingvistica, arheologia, sociologia sau antropologia, pentru elucidarea
acestui subiect atât de important, dar în același timp și controversat. În acest sens, au fost
avansate mai multe teorii. Modelul transformării lingvistice, completat și nuanțat ulterior de
cel polietnic și multicultural au încercat să explice, mai ales, geneza popoarelor vestice,
germanice sau romanice. Dacă în cazul primului model, principalul criteriu de afiliere etnică
era cel lingvistic, în cel de-al doilea acesta este completat de mai multe criterii, politic,
sociologic, ideologic și religios.
Modelul etnogenetic al popoarelor stepei a fost propus pentru explicarea genezei
populațiilor nomade, precum hunii, avarii, bulgarii sau maghiarii. Criteriile de coagulare
etnică ale acestora au fost: 1. afirmarea unor conducători harismatici, 2. existența unei elite
războinice polietnice, multiculturale, plurilingvistice, 3. rituri specifice, complementate de 4.
activități economice comune (nomadism, seminomadism) sau 5. chiar o tradiție mitică
comună.
Modelul etnogenetic al popoarelor descentralizate, aplicat în contextul discuțiilor
despre etnogeneza slavilor, la care au concurat mai mulți factori, precum: patrimoniu religios
și lingvistic comun, presiunea factorilor politici externi (germanici, huni, protobulagari,avari,
bizantini).
Criteriul lingvistic. Plecând de la această realitate, Antichitatea târzie este perioada de
glotogeneză a limbilor europene, așadar, de trecere de la o unitate latinofonă la o pluralitate
lingvistică, germanofonă, elenofonă, slavofonă. Acest proces, paralel cu cel al etnogenezei
(sec. V-IX), s-au datorat unui cumul de factori: 1. evoluția treptată a limbii latină, care se va
fragmenta în unități lingvistice distincte, i.e. limbile romanice, 2. rolul catalizator la
creștinismului ca factor al romanizării lingvistice, 3. grecizarea Imperiului oriental în sec. VII,
4. migrațiile popoarelor stepei care vor crea, treptat, noi sinteze lingvistice.
Criteriul economic. Din acest punct de vedere, Antichitatea târzie se caracterizează
printr-o regresie a vieții economice, vitalitatea specifică perioadei clasice, lăsându-i loc
declinului lent. Cu toate acestea, caracterul natural, închis, simplificat al economiei
tardonantice nu trebuie absolutizat. În acest sens, studii recente au pus în evidență vitalitatea
schimburilor monetare și comerciale din sec. IV-VI, stimularea imperială a vieții economice,
prin intervenționism etatic în anumite sectoare cheie, continuitatea vieții urbane, extinderea
marilor domenii funciare (fundi, villae).
Criteriul religios. În Antichitatea târzie, particularitățile noii fizionomii religioase a
perioadei sunt reprezentate de tendințele spre monoteism și universalitate, care vor culmina în
spațiul mediteraneean cu triumful creștinismului și al islamului - religii livrești, impunerea
unei morale și antropologii umaniste, fondate pe alte valori, de inspirație creștină, precum
respectul față de trup, înfrânarea sexuală, virginitatea și celibatul, veșmântul ca marcă a
pudorii etc, fenomenul convertirii (intra și, ulterior, extra fines), formarea unei noi unități,
bazată pe comuniunea intru Hristos, care ulterior va conduce la formarea unei identități
spirituale și culturale comune în Evul Mediu (Respublica Christiana)
Criteriul cultural și artistic. Din această perspectivă, putem defini Antichitatea târzie
prin următoarele trăsături: 1. concizia ca formă de expresie culturală, pentru a răspunde nevoii
unei noi societăți, fondată pe noii principii religioase, umane, antropologice, 2.
democratizarea accesului la patrimoniul cultural, 3. creștinismul devine instrument de
difuziune a culturii, 4. cultivarea genurilor tradiționale, în noi forme, eterogene 5. apariția
unor noi genuri literare de inspirație creștină, precum panegiricul in versuri, omilia, oratoria
funebră, știința și filologia biblică etc. În domeniul istoriografic: istoria bisericească, istoria
universală creștină, națională, cronica universală, istoria persecuțiilor, episcopatelor, ereziilor,
vieții monahale. Din punct de vedere artistic, se impun noi principii phantasia și similitudo,
care stimulează imaginația, gândirea simbolică, predominanța trăirilor interioare în redarea
corpurilor umane, a principiilor geometrice, stilizate, lineare, dispunera frontală, ierarhică, a
figurilor, subordonarea artisticului în fața exigențelor politice, ideologice sau religioase.

Bibliografie

 Bowersock, Glenn, W., Brown, Peter, Grabar, Oleg (eds.), Late Antiquity: A Guide to
the Postclassical World, Harvard University Press, Cambridge, Ma, 1999.
 Brown, Peter, The World of Late Antiquity, AD 150-750, Thames and Hudson,
London, 1971.
 Idem, The Making of Late Antiquity, Harvard University Press, Cambridge, Ma,
London, 1978.
 Idem, Power and Persuasion. Toward a Christian Empire, University of Wisconsin,
Madison, 1992.
 Cameron, Averil, The long Late Antiquity: A Late Twentieth Century Model, în T. P.
Wisemann (ed.), Classics in Progress. Essays on Ancient Greece and Rome, Oxford
University Press, London, 2002, p. 165-191.
 Clifford, Ando, Decline, Fall, Transformation, în JLA, 1/1, p. 31-60.
 Giardina, Andrea, Esplosioni di tardoantico, în StudStor, 40, 1999, p. 157-180.
 Marcone, Arnaldo, A long Antiquity?: Considerations on a controversial
Periodization în JLA, 1/1, 2008, p. 4-19.
 Heather, Peter, The Fall of the Roman Empire: A new history, MacMillan, London,
2005.
 Ward-Perkins, Bryan, The Fall of Rome and the End of Civilization, Oxford
University Press, Oxford, 2005.
 Olariu, Cristian, Lumea romană și Barbaricum în Antichitatea târzie. Confruntare și
Metamorfoză, Editura Universității din București, București, 2013.
 Idem, Ideologia imperială în Antichitatea târzie, Editura Universității din București,
București, 2005.
 Philippe Ariès, Georges Duby (coord.), Istoria vieții private. De la Imperiul roman la
anul 1000, Editura Meridiane, București, 1994.
 James, Edward, The Rise and Function of the Concept of Late Antiquity, în JLA, 1,
2008, p. 20-30.