SORIN NEMETI, Dialoguri păgâne: formule votive și limbaj figurat în Dacia

romană, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012, 268 p., ISBN
978-973-703-829-6

Sorin Nemeti este un istoric al fenomenului religios din Dacia romană. În această lucrare
își propune să prezinte „comunicarea divin-uman în provincia Dacia, mijloacele, posibilitățile și
rezultatele acesteia” (p. 11). În acest scop, demersul său angrenează nu numai erudiția – Sorin
Nemeti interoghează cu abilitate atât literatura de specialitate cât și pe cea antică, dar mai ales
flerul istoricului, astfel că acesta ilustrează, prin cele mai relevante exemple, orizontul spiritual
pe fundalul căruia se poate rotunji profilul religios al provincialului din Dacia romană.
Dialoguri păgâne este o lucrare care, după cum ne “previne” Mihai Bărbulescu în Cuvânt
înainte, se circumscrie demersului unui butterfly historian. Mai important, ea răspunde cu succes
imperativului renovării metodologice în cercetarea religiei provinciale din Dacia Traiană,
conform căruia trebuie “să dovedim că mai avem fler pe lângă hărnicie” (p. 9).
Sorin Nemeti precizează în Introducere tema cărții, metodologia urmată, precum și
considerentele care l-au determinat să adopte un anumit cadru de analiză (p. 11-20). Autorul
consideră că politeismul antic este definit de două tipuri de comportamente: practica votivă și cea
a limbajului figurat, care permit unui societăți cu alfabetizare restrânsă accesul către datele
mitologice și rituale esențiale. Analiza lor riguroasă deschide calea către înțelegerea formelor de
comunicare divin-uman în lumea greco-romană. În cazul Daciei, Nemeti a ales să analizeze
epigrafia votivă, singura „cale regală” care conduce către conturarea profilului spiritual al
provincialului (p. 13). Imaginea din arta religioasă antică joacă, de asemenea, un rol important
pentru credincios, fiind un vector al transmiterii cunoștințelor teologice, ilustrând mai ales datele
mitologice. Autorul a selectat mai multe reprezentări iconografice aparținând unor culte din
Dacia, care dezvăluie o manieră specifică de comunicare în relația divin-uman. Din punct de
vedere metodologic, Nemeti scrutează orizontul religiozității provinciale având în vedere
întotdeauna spectrul mai larg al lumii elenistico-romane. Metoda generală de analiză este cea
comparativ-inductivă. Datele religioase sunt explicate pornind de la situații analoage, comparația
fiind făcută în interiorul sistemului politeist greco-roman (p. 15).
 Nemeti evaluează în Religia Daciei Romane. O perspectivă istoriografică progresele
reale acumulate în istoriografia disciplinei, în special în ultimele două decenii (p. 21-38). El
consideră că acestea sunt relativ puține și nesemnificative, datorită absenței unui „proiect
științific extins, dedicat clarificării problemelor religiei din provincia Dacia”, dar și abordării
„entuziaste și anarhice” a membrilor comunității științifice (p. 36).
În prima parte a lucrării, intitulată Numele zeilor, se analizează comunicarea uman-divin
din perspectiva epigrafiei votive (p. 39-140).
În capitolul Formularul epigrafic votiv din Dacia. Mesaj religios și social, Nemeti
conturează profilul spiritual al provincialului, plecând de la analiza textelor epigrafice (p. 41-72).
În ciuda „minimalismului social și religios al epigrafei” (p. 44), aceasta permite istoricului
degajarea unor concluzii privind comportamentul și atitudinea oamenilor față de zei. Astfel,
analiza invocării zeilor (teonimia) în epigrafele din Dacia demonstrează forma mentis romană de
raportare la zei. Aceasta se caracterizează prin: preocuparea pentru cunoașterea și menționarea
precisă a numelui zeului invocat, relativism religios manifestat sub forma fenomenului de
interpretatio - conceptualizat greșit de istoriografia modernă ca fiind toleranță (p. 47). Formulele
de închinare sunt importante pentru că ilustrează relația omului cu divinitatea (p. 51). În Dacia,
formulele dedicatorii sunt stereotipe, de tipul: v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito), v(otum) s(olvit),
ex voto posuit, donum dedit etc. ilustrând un raport contractualist între om și divinitate. Deși sunt
atestate mai restrâns (5%), epigrafele de tip ex vissu/ex iussu sunt mult mai interesante sub
raportul semnificațiilor pe care le comportă. Cele de tip ex vissu sunt dedicații făcute de
credincios la porunca zeului, dată sub forma manifestării onirice. Formulele de tip ex iussu, iussu
dei, a deo iussus, ca și cele de tip ex vissu atestă o schimbare a atitudinii suplicantului în relație
cu zeii, aceștia din urmă fiind valorizați ca omnipotenți, stăpâni absoluți peste destinele
muritorilor. Mobilurile dedicațiilor votive sunt legate de activitățile edilitare, ofrande făcute de
credincioși, reușite sociale, călătorii, vindecări, evitarea unor pericole. În ceea ce privește
dedicanții, aceștia adoptă comportamente epigrafice diverse, în funcție de statutul lor social. Cu
alte cuvinte, epigrafele reflectă modul în care credinciosul vrea să se prezinte în fața societății (p.
63). Auto-reprezentarea în epigrafia Daciei ia forma, de cele mai multe ori, menționării numelui
dedicantului și a unor date relative despre statutul său social. Tot în legătură cu aspectul social,
acesta determină și locul, privat sau public, în care este amplasat monumentul votiv.
 În capitolul Zeii fără nume în Dacia romană, Sorin Nemeti abordează fenomenul
anonimatului divin, pe care îl consideră o problemă spinoasă a istoriei religiei greco-romane (p.
73-112). În Dacia, acest fenomen este atestat în epigrafia votivă sub următoarele forme: 1.
dedicații către un zeu străin, cu nume inefabil, fără imagine cultuală; 2. evitarea numirii zeului,
deși apelativele și iconografia sunt cunoscute; 3. dedicații colective către toți zeii, în urma unui
fenomen extrem (inundație, cutremur, epidemie); 4. invocarea zeilor anonimi ai unor comunități,
grupuri, locuri.
Nemeti consideră că noul comportament religios este determininat de: mentalitatea
henoteistă, care valorizează maiestatea zeilor și necesitatea a asculta ordinile acestora din partea
oamenilor, spaima religioasă, pietatea exagerată, dorința unei comunicări directe cu zeul.
Această schimbare se produce odată cu cel de-al doilea păgânism, conceptualizat de Paul Veyne,
în care se schimbă natura raporturilor om-divinitate, implicit și regulile dialogului. Practica
votivă reflectă această schimbare, cu mențiunea că ea atestă existența unui fenomen mai degrabă
secundar decât marcant pentru lumea romană (p. 74).
Ultimul capitol, Nume și imagine. Invocațiile magice în Dacia, analizează inscripțiile de
pe mai multe geme (gemmae abraxae) din colecția Cabinetului Numismatic al Academiei
Române (p. 113-140). Autorul respinge, printr-o argumentație erudită, filologică și istorică,
catalogarea acestora ca aparținând gnosticilor basilidieni din Antichitatea Târzie1. În schimb, el
consideră că sunt rodul activității magicienilor antici, încadrându-se astfel în fenomenul magiei
internaționale (p. 114).
Partea a doua a lucrării, Imaginile zeilor, este dedicată decodării simbolisticii repertoriilor
iconografice aparținând unor culte religioase din Dacia (p. 141-206).
Primul capitol, Soteriologie și simbolism astrologic în iconografia mithraică din Dacia
(p. 143-166), este un demers hermeneutic de recuperare a semnificației „discursului astrologic și
soteriologic” (p. 156) prezent în iconografia reliefurilor mithraice dedicate evocării tauroctoniei
– mit esențial în economia mesajului cultual. Nemeti demonstrează cu acribie structura inițiatică
a mesajului iconografic. Astfel, ideea diexodus-ului sufletului inițiatului este sugerată prin
redarea paranatellontei și a revoluției celeste a planetelor (p. 154). În acest caz, autorul este de

1
Nu toți istoricii împărtășesc această teză, cf. Nelu Zugravu, Erezii și schisme la Dunărea Mijlocie și de Jos în
mileniul I, Editura Presa Bună, Iași, 1999.
acord cu teoria lui K. B. Starck conform căreia „tauroctonia nu este o reprezentare picturală a
unui mit, ci o hartă stelară” (p.145).
Într-un alt capitol, intitulat Mit și ritual. Narațiune și simbolism în cultul Cavalerilor
Danubieni, Sorin Nemeti stabilește semnificația mitului și ritualului acestui cult, așa cum reiese
din reprezentările iconografice (p.176-192). Sensul central al mitului, ce poate fi desprins din
imaginile variate de pe monumentele din Dacia, narează scena în care „doi războinici divini își
înfrâng dușmanii și sunt primiți de o zeiță care le hrănește caii și îi așteaptă în spatele unei mensa
Delphica pe care se află un pește” (p. 182). Componenta ritualică publică a cultului este sugerată
de scena pregătirii criobolium-ului, sacrificiul ritualic al unui berbec (p. 184), și de o alta,
secretă, de tip occultatio/ostentatio, care sugerează simularea morții inițiatice a neofitului,
urmată de renașterea sa ca mystagog. Nemeti accepta teza conform căreia mesajul acestei scene
se referă explicit la inițiere, putându-se astfel vorbi de „misterele danubiene” (p. 185).
În fine, în capitolul Inițieri și simboluri, autorul înfățișează, prin studii de caz relevante,
două modalități distincte de comunicare ale mesajului inițiatic, cea implicită, respectiv explicită
(p. 193-206). Primul caz este ilustrat de altarul funerar de la Ilișua, ce-l reprezintă pe Attis
aniconic. Nemeti demonstrează că cele două simboluri reprezentate, bucraniul și conul de pin ce
răsare din el, transmit un mesaj soteriologic aluziv, conform căruia, dedicantul/defunctul va
renaște ca pinul Attis; astfel, îndeplinind ritul taurobolium, el a devenit un tauroboliatus (p. 201).
În cel de-al doilea caz, autorul analizează statuia ronde-bosse a unui cap de copil descoperită la
Drobeta. Coafura specifică a acestuia, capul ras, cu excepția unei meșe de păr lăsate la spate,
certifică faptul că statuia redă imaginea un copil inițiat în misteriile isiace. Mesajul inițiatic
transmis este explicit, de tipul Isiacus sum (p. 206). Autorul leagă această practică de impunerea
soteriologiilor orientale în sec. III, pe fondul instaurării unui climat spiritual de anxietate (p.
205).
Dialoguri păgâne, după cum subliniază autorul în încheiere, trebuie receptată plecând de
la ideea că ea reprezintă în primul rând o alegere specifică de scriere a istoriei, prin selectarea
atentă a faptelor care reflectă cel mai bine „principiile pe care le subîntind” (p. 207). Pus în
această lumină, travaliul științific al lui Sorin Nemeti poate fi apreciat în toată plenitudinea sa.
Ne îngăduim să remarcăm și câteva scăpări ale autorului, și anume, folosirea construcțiilor
pleonastice „inscripție epigrafică” (p. 12, 41, 42), „epigrafia votivă” (p. 13) și „epitafuri
funerare” ( p. 12).
 Rezumatul în limba engleză (Abstract) al acestei lucrări permite ca rezultatele cercetării
să fie accesibile și comunității academice internaționale (p. 211-260).
În concluzie, cartea lui Sorin Nemeti reprezintă un model de cercetare al fenomenului
religios din Dacia romană.

George IVAȘCU
Facultatea de Istorie,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
george.ivascu28@yahoo.com