ANDREI BREABĂN

COMORI ALE TRACILOR

EROII UNUI NEAM NEMURITOR

LEGENDE ȘI POVEȘTI DE NEUITAT

Partea a II a – Epoca păcii
De la Deceneu la Decebal

1
2
 ANDREI BREABĂN

COMORI ALE TRACILOR

EROII UNUI NEAM NEMURITOR

LEGENDE ȘI POVEȘTI DE NEUITAT

Partea a II a – Epoca păcii
De la Deceneu la Decebal

3
4
 Un fel de a privi „comorile” dacilor şi altele din
trecutul neamului nostru

Andrei Breabăn a publicat recent, sub egida editurii

TipoMoldova, din Iaşi, o serie de volume dedicate, fiecare privind
anume aspecte, „comorilor” şi tradiţiilor neamului nostru,
locuitorilor acestor meleaguri şi credinţelor lor.
Astfel, Meditaţii sub clar de lună. Poezii despre vremurile de demult
(dincolo de alte consideraţii legate de felul de a scrie, vocabular,
frazare ş.a.) este o colecţie de texte în haină versificată cu şi despre
felul în care vede autorul trecutul neamului românesc (încă dinainte
de a fi români, de pe vremea tracilor/ dacilor), chipurile eroilor noştri
şi faptele lor, dar şi credinţa lor nestrămutată, şi a poporului nostru,
întru Domnul (Balade de demult, Balada dacului, Dor de Mioriţa,
Drapelul dac, La mormântul lui Ciprian Porumbescu, Lacul lui Eminescu
ş.a.). O altă parte a textelor sale au (şi) un substrat religios/ biblic,
vorbind despre episoade din Cartea Sfântă (Moise, Apocalipsa ş.a.). În
altele se apleacă, în maniera sa, asupra condiţiei umane, dar tot în
„împletire” cu credinţa/ cu tradiţiile noastre (Ce este viaţa? Raiul din
noi, Crăciunul din noi ş.a.). Sau unor locuri de rezonanţă din trecutul
nostru – Stejarul Mamvri, de exemplu. Acolo unde a simţit nevoia a
explicat/ detaliat, cu argumentele sale, în note de subsol sau pagini
de final şi/ sau, din loc în loc, fotografii.
Dat fiind spaţiul de care dispunem, legat de felul în care scrie
autorul, cum vede ce înseamnă versul, ne oprim la două scurte
fragmente, şi cu titlu de exemplificare: „Sus în vârful munţilor sună
cobza dacilor,/ Ea duce spre viitor un tainic cântec de dor,/ Alăuta
magic cântă, codrii dacilor răsună,/ Ne aduc din munţi în văi urletul
lupilor răi,/ ce bagă spaima în vrăjmaşi, ce fug ca nişte laşi.” – Dor de
Mioriţa; „Astăzi am aflat că Dumnezeu este bolnav./ Am privit mirat

5
către cer şi speriat am strigat:/ - Doamne Atotputernic, ce s-a
întâmplat?/ Dacă Tu eşti bolnav, pe noi cui ne laşi?” – Boala divină.
În Comori ale tracilor. Eroii unui neam nemuritor. Legende şi
poveşti de neuitat (cele două volume, De la Zamolxis la Burebista, şi al
doilea, Epoca Păcii. De la Deceneu La Decebal), cam în acelaşi ton în
care a abordat aceste teme în Meditaţii sub clar de lună, dar, sigur, de
data aceasta în proză, autorul propune o „călătorie” prin vremurile
în care pe teritoriul unde ne aflăm noi acum vieţuiau tracii şi, apoi,
dacii. Astfel, citim despre regina Tomirys, de care s-ar fi îndrăgostit
Cyrus al perşilor, expediţia lui Darius în Tracia, regele Antyrus,
despre Alexandru Macedon ş.a., apoi despre Zamolxis (a cărui
legendă, în mai multe părţi, ocupă un loc însemnat în carte; de altfel,
pe un număr de pagini sunt „Legile lui Zamolxis”, „Din faptele lui
Zamolxis”), Burebista (un text, în mai multe „părţi”, este intitulat
Povestea unui mit: Burebista şi Deceneu), Lisimah şi Dromihete, Regele
Deceneu, a regilor Comosicus, Coson (şi a kosonilor – banilor – săi de
aur), Dapyx, Zyraxes, Roles, Scorillo („ultimul rege al păcii”,
Deceneu fiind „eroul păcii”), Duras, Decebal ş.a.
Întâmplări istorice sau/ şi legende sunt „re-aşezate/ re-
povestite” în maniera în care le-a simţit şi înţeles Andrei Breabăn.
Unde a socotit că ar fi cazul, în sprijinul celor scrise de el, autorul se
foloseşte de fragmente de documente/ scrieri istorice, citate despre
daci (dar şi personaje istorice din alte epoci). Sunt amintite (folosind
fragmente din texte/ spuse ale unor istorici) „mituri şi legende despre
daci”, aspecte privitoare la limba dacilor, locul şi rolul lor în istorie,
comoara lui Decebal, dacii şi ştiinţele vremii ş.a., ş.a.. Sunt şi aici
multe fotografii, cu legenda/ explicaţia interpretată/ oferită de autor.
De notat că multe dintre cele scrise poartă amprenta personală,
autorul diferenţiindu-se în textele sale nu de puţine ori (deşi nu le
respinge, evident, în totalitate, ci acolo unde le găseşte temei în siajul
naraţiunii sale, se „sprijină”, în maniera sa, de citate, fragmente din
documente/ scrieri istorice/ ale unor istorici, citate ş.a.) de culoarul
„oficial”, „acceptat”, în general, de majoritatea istoricilor, prin

6
ipotezele/ interpretările sale, alteori citând/ acceptând opiniile altora,
după caz.
Cele trei volume ale ghidului turistic Constelaţia mănăstirilor,
Izvor de lumină şi dragoste eternă (vol. I: Pelerinaj prin locurile sacre, vol.
2: În căutarea titanilor, vol. 3: Pe urmele Daciei creştine) încep cu un text
intitulat contestatarilor noştri, din care, şi spre exemplificare, cităm:
„Editez această lucrare într-un moment istoric deosebit, un an cu
profunde şi neşterse reverberaţii în inima unui popor cu un trecut
măreţ, dar şi cu un destin care l-a aruncat din Grădina Sfântă a
Edenului Ceresc în apele învolburate ale vieţii pământene […].
Pentru că dacii au fost creştini înainte de venirea lui Iisus pe Pământ,
primind Cuvântul ca pe ceva firesc, Hristos fiind în sufletul şi în
inima lor încă de când au fost creaţi de El”. Autorul subliniază apoi,
în acelaşi text, că „Am fost, suntem şi fi-vom întotdeauna daci”.
Apoi însă urmează, în cele trei volume, o „călătorie”, însoţită
de explicaţiile şi interpretările lui Andrei Breabăn, printr-o seamă de
aşezăminte de credinţă şi mănăstiri ale neamului din Moldova, cu
fotografii, istoric ş.a. Autorul descrie viziunea sa despre (şi ne poartă
prin) mănăstirile din nordul Bucovinei, de exemplu, vorbeşte despre
locul şi rolul mănăstirilor din Moldova în istoria poporului român,
simbolistica religioasă în pictura medievală din Moldova, elemente
geometrice cu valoare simbolică în iconografia din Moldova
medievală, elemente cromatice, zoomorfe, fitoforme ş.a., reprezentări
simbolice ale divinităţii, elemente spaţiale şi religioase la mănăstirile
medievale din Moldova, „traseul” mănăstirilor – Humor, Voroneţ,
Moldoviţa, Suceviţa, Dragomirna, Putna (cu Chilia lui Daniil
Sihastrul şi Sihăstria Putnei din apropiere), Biserica Sfânta Treime
din Siret, Biserica Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul Arbore,
Mănăstirea Bogdana din Rădăuţi, Biserica Sfintei Cruci din Pătrăuţi
ş.a. Este, totodată, un „pelerinaj” de suflet la comorile de spirit ale
neamului nostru din această parte a ţării. La fiecare dintre acestea
oferă pagini de descrieri/ interpretări şi foarte multe detalii. Autorul
a consultat o bibliografie de specialitate pe care o citează, uneori o

7
interpretează în grila sa, cum oferă cititorilor şi liste cu mănăstiri şi
biserici, domnitorii din Moldova ş.a.
Înainte de ultimul paragraf din cel de-al treilea volum, autorul
scrie: „Rămân profund recunoscător celor care vor vizita mănăstirile
pictate din Moldova după ce vor lectura această carte şi vor găsi că
le-a fost de folos în înţelegerea mesajelor venite nu numai din
trecutul nostru glorios, din una din cele mai frumoase perioade din
istoria acestui pământ şi neam, cât, mai ales, dincolo de timp şi
spaţiu, prin ele fiindu-ne deschisă poarta către ceva mult mai preţios
decât această lume stricăcioasă”.
Toate aceste cărţi înseamnă un efort considerabil de
documentare (în selecţia aleasă conform a ceea ce şi-a propus) şi de
suflet al autorului, pentru a aduce din nou în faţa cititorilor trecutul
celor/ legendele despre cei care au locuit din cele mai vechi timpuri
pe meleagurile noastre, eroii neamului din diferite perioade, faptele
lor, frumuseţile naturale şi comorile noastre de spirit. Eventualii
cititori (parte poate specialişti în domeniu) vor decide dacă şi ce loc
să le ofere în bibliotecile şi, poate, şi în sufletele lor, în întregul lor
sau în parte, fie prin mesajul (de suflet şi patriotic), fie şi prin ceea ce
(şi cum) oferă fiecare volum în parte şi toate dimpreună.

Andrei Breabăn, Comori ale tracilor. Eroii unui neam nemuritor. Legende
şi poveşti de neuitat, partea I – De la Zamolxis la Burebista, 288 p.; Partea
a II-a – Epoca Păcii. De la Deceneu La Decebal, 230 p.; Meditaţii sub clar
de lună. Poezii despre vremurile de demult, 222 p.; Constelaţia
mănăstirilor, Izvor de lumină şi dragoste eternă, vol. I – Pelerinaj prin
locurile sacre, ghid turistic, ediţia a doua completată şi revizuită, 324
p., vol. 2 – În căutarea titanilor, ghid turistic, ediţia a doua completată
şi revizuită, 322 p., vol. 3 – Pe urmele Daciei creştine, ghid turistic,
ediţia a doua completată şi revizuită, 342 p., toate la Editura
TipoMoldova, Iaşi, 2018.

8
 O SCURTĂ PREZENTARE

Volumul II continuă istoria strămoșilor noștri daci și se referă

la o perioadă de aur din istoria lor, cea cuprinsă de la marele rege
Burebista până la un alt mare erou a acesti popor, regele Decebal.
Călătorind prin trecutul nostru milenar și învățând cum au
trăit străbunii vomputea să înțelegem mai bine prezentul și astfel, să
fim mândri de faptul că suntem români. Se pare că sunt tot felul de
presiuni din toate părțile de a ne discredita neamul și eroii și să ne
convingă că am fost un neam de barbari iar în prezent suntem
rușinea Europei. Din nefericire asemenea convingeri prin și la unii
dintre noi, ca oameni suntem ușor influențabili, dar cred că prea ușor
ne plecăm capul după cum bate vântul. Pe cei care gândesc altceva îi
îndrum să se documenteze mai bine și înainte de a trage concluzii
pripite să facă niște analize corecte. Numai cunoscându-ne bine
trecutul și învățând cine ne-au fost eroii putem să înțelegem cine
suntem noi și care ne este locul în această lume.
Purtându-ne pașii în trecutul nostru și călătorind la dacii de
demult vom vedea nu numai că au dat lecții de înțelepciune și de
vitejie dar că s-au dovedit a fi mai civilizați chiar decât cele mai mari
culturi pe care le cunoaștem. Să nu uităm că dacii nu aveau sclavi, nu
au avut lupte cu gladiatori, femeiele la ei erau respectate, iar între
oameni domnea legea lui Zamolxis. Dacii au dat eroi ca alte popoare,
eroi ce nu sunt mai prejos ca Hector și Ahile, chiar dacă unii au
luptat pentru pace și nu cu balaurii sau leii din junglă. Iar dacă ne
raportăm la Imperiul Roman la daci nu vom găsi atâtea trădări și
crime, dintre cei peste 40 de împărați romani greu vom găsi unul
care să fi murit de moarte bună. Și atunci unde au fost mai multe
intrigi, unde a fost mai multă hoție, la noi sau la ei care nu știau decât
să prade peste tot și să fure? Cu prea multă ușurință cădem în
capcana întinsă cu viclenie de intriganții noștri, suntem un popor
9
credul și ușor de manipulat, preferăm să ne hulim pe noi și nu pe
alții, poate din prea multa bunătate a noastră.
De aceea, înainte de a ne judeca cu atâta ușurință să facem
niște comparații realiste, punând pe două talere fără părtinire și bune
și rele la ambele părți. Să nu îmbrăcăm de la început pe unii cu lauri
plecându-ne smeriți fruntea în fața lor, fără să le vedem mai înainte
păcatele care pot fi mai mari decât ale noastre. E ușor de judecat că
un semen de-al nostru a furat o pâine să aibă ce mânca, în timp ce
alții au cucerit popoare pe care le mulgeau, pretinzând că e legal.
Trecând prin trecutul nostru milenar vom vedea că și noi am
avut vremuri de glorii, am avut eroi și chiar pe unii mari, pe care îi
putem compara cu Hector și Ahile. Să ne mândrim cu trecutul
nostru pentru că din el ni se trage prezentul, iar cei ce îl neagă se
neagă pe ei și nu ar mai trebui să trăiască pe aceste locuri. Să ne
mândrim și cu eroii noștri care au înscris mari pagini de glorii, fiind
conoscuți în lumea întreagăși respectați de dușmani, chiar și de
prieteni. Au trăit pe atunci oameni care știau să pună mâna pe spadă,
dar în același timp să păzească pacea, prn înțelepciune și planuri
dibace reușind să ducă Dacia mai departe. Lăsând moștenire o țară și
o limbă cu care acum ar trebui să ne mândrim, eroii de demult au
făcut istorie, o istorie pe care toți suntem datori s-o știm. Lăsați-i pe
copii de mici să se adape de la izvorul de apă minunată care a adus
tinerețea veșnică a unui neam care niciodată nu moare, crezându-se
nemuritori de la începuturi. Lăsați-i pe copii să-și cunoască trecutul,
iar odată cu el eroii legendari, numai așa își vor putea trăi demni
prezentul și vor fi mândri că s-au născut români.
Imnul biruitor al ciobanului mioritic ar trebui să ne fie pildă și
îndemn a modului în care trăiau strămoșii noștri, un popor legat de
glia de demult. Doar moartea îi putea rupe de pământul lor, dar ei o
priveau senin și cu nepăsare, ea fiind ca o nuntă cu o fată de crai,
dintr-o altă lume mai dreaptă și mai bună.
Andrei Breabăn

10
 POVESTEA REGELUI DECENEU
EROUL PĂCII

A fost odată ca niciodată... că dacă n-ar fi nu s-ar povesti...

A fost odată o planetă albastră care se mișca cuminte în jurul unui
astru binefăcător, care îi oferea lumină și căldură.
Văzând cât este de frumoasă și mai ales cât este de primitoare,
Dumnezeu a zâmbit și a trimis îngerii Săi să trâmbițe și să trimită
spre acea planetă atăt de atrăgătoare legile Sale creatoare. Și astfel,
pământul a început să dea din el plante, arbori și flori, care mai de
care mai frumoase, dar mai ales cu proprietăți vindecătoare pentru
ființele care vor urma. La rândul lor mările au dat tot felul de ființe
vii, care mai de care mai frumoase. După ce pământul a înverzit și
plantele de pe el au oxigenat atmosfera, din mări au început a ieși la
suprafață unele din acele ființe care au apărut în ape și acum iată că
preferă să pășească la suprafață, pentru a se zbenghiui vesele la soare
și a se bucura de iarba proaspătă oferită din abundență peste tot.
Unele dintre ele și-au luat zborul încercând să se apropie de soare și
mai ales să ciupească din bolta cerului senin de vară, hârjonindu-se

11
cu suratele lor din alte neamuri. Și iată că acea planetă albastră, mai
înainte pustie și lipsită de viață, acum freamătă peste tot de ființe
care trăiesc în toate colțurile ei, în ape, în aer și pe uscat...
... Dar parcă ceva lipsește... acel circuit al vieții are pe undeva
lipsă o verigă.Totul pare perfect, dar totuși... Iarba crește și o
mânâncă animalele, animalele mai slabe sau cele bolnave la rândul
lor sunt mâncate de cele carnivore, pomii dau fructe, e drept cam
sălbatice, din care se hrănesc păsările cerului cât și unele animale.
Dar toate aceste neasemuite bogății cui să folosească? Munții și
pădurile pline cu arbori deși și înalți așteaptă pe cineva care să-i mai
rărească. Florile care zâmbesc la soare vor să fie admirate și cineva se
va bucura de frumusețea și parfumul lor...
... Privind din nou Dumnezeu către micuța planetă albastră
zâmbește din nou, cum a făcut cu o zi înainte... De astă dată nu-și
mai trimite îngerii ci își trimite puterea divină care va face din țărâna
acelei planete un chip material, din lut. Se uită la el și îi place, e ceea
ce i s-ar potrivi... Privind cu căldură și cu blândețe la preafrumosul
chip de lut, Creatorul suflă asupra lui suflu de viață, oferindu-i pe
lângă darul de a se mișca și pe acela de a gândi, o părticică din
înțelepciunea divină. Iar ca să nu fie singur, îi face pereche, luând ca
exemplu creația de până acum, în special formele ei mai avansate,
mamiferele, pe care le-a plănuit nu întâmplător. Noua ființă pe care a
numit-o “om”, a primit de la Dumnezeu tot ce El a făcut pe acea
frumoasă planetă albastră...
... Dar iată că după o vreme se petrece ceva. Acel om, făcut după
chipul și asemănarea cu Dumnezeu, se îndepărtează de Creatorul
Său și dând dovadă de neascultare se înfruptă din fructul oprit. În
loc să-l lase să se odihnească după cele șase zile de trudă, acea
făptură de pe micuța planeta albastră îi face lui Dumnezeu necazuri
și atunci, trebuie să ia măsuri. Creatorul știe că omul a fost făcut
după chipul și asemănarea Lui, deci va ajunge să aibă puterile Lui,
așa cum au și alte ființe gânditoare create pe alte planete din Univers.
Dar pus în slujba răului, omul de pe Pământ poate deveni un pericol
pentru întreaga creație divină, poate evolua spre a deveni un factor

12
distructiv în Univers... Acest lucru nu poate fi permis și atunci,
Dumnezeu îi ia mai întâi omului nemurirea, apoi îi limitează
gândirea, să nu poată folosi decât o mică parte din inteligența pe care
i-a suflat-o în creier.
Omul căzut la un nivel inferior dumnezeirii pentru care a fost
creat va fi nevoit să-și câștige prin muncă toate cele necesare traiului.
Privindu-l cum se chinuie, lui Dumnezeu i se face milă, sunt doar
copiii lui preaiubiți. De aceea, va trimite pe Pământ o echipă de
îngeri, de slujitori de-ai lui, oameni de pe o altă planetă, care să-i
supravegheze pe pământeni, să-i ajute să evolueze pentru a nu-i lăsa
pieirii sau involuției. Acei oameni cărora pământenii le-au spus zei
veneau de pe o planetă mai mare, de aceea aveau o statură mult mai
mare decât cea a oamenilor de pe Pământ, fiind uriași în raport cu
aceștia... Creatorul le-a creat și o poartă stelară prin care să poată
circula în voie și mai ales în timp scurt, din îndepărtata lor planetă
până pe micuța planetă albastră. Pentru a se ascunde de pământeni
zeii se ascundeau de regulă pe munți unde își creau condiții să
viețuiască potrivit standardelor lor de viață. Aveau și aparate de
zburat cu care se deplasau cu ușurință în toate colțurile Pământului.
Pe unde mergeau căutau pe cei mai înțelepți dintre oameni pe care îi
învățau multe din tainele naturii, ajutându-i să evolueze spre
Dumnezeu și nu să involueze spre fiară...
Și totuși se întâmplă ceva. Unii dintre acei trimiși ai Cerului
încalcă porunca divină și se îndrăgostesc de femei pământene. După
cum ne-a lăsat scris Enoh unul din acei oameni luați și instruiți de
zei, din rodul dragostei lor s-au născut uriașii din vechime, ființe
probabil degenerate, fiind rodul unirii unor ființe din două lumi
incompatiibile între ele. Acei uriași erau carnivori și terminând cu
animalele din curtea mamei lor au început să mănânce oameni,
devenind astfel carnivori. În lumea pământeană se instaurează astfel
un climat de cruzime și teroare, oamenii se ucid între ei împinși de
furia acelor uriași care acum se înmulțeau și deveneau tot mai mulți.
Îngerii buni care au ascultat poruncile divine sunt puși într-o
situație delicată. În cele din urmă ei se decid să-l informeze pe

13
Dumnezeu despre cele ce se întâmplă pe Pământ, iar El este nevoit să
ia măsuri severe. Îi va pedepsi aspru pe zeii care nu au ascultat și s-
au unit cu femei pământe, apoi va pierde lumea de pe Pământ prin
potop pentru că numărul uriașilor era prea mare pentru a putea
scăpa altfel de ei. Alege doar niște oameni cinstiți, care nu au avut
de-a face cu acele progenituri pe care îi va salva de la pieire
sfătuindu-i prin îngerii lui să-și facă corăbii sau să se refugize în
munți.
După acel potop devastator omenirea o va lua iar de la început.
Dar ceva totuși se întâmplă iar. O mare parte din oamenii scăpați din
potop aveau în ei un microb care i-a făcut să degenereze și să devină
asemenea unor fiare. Unii spun că fiind ajutați de acei zei trimiși pe
Pământ pentru ei, ar fi evoluat prea repede și au ajuns să se
autodistrugă prin foc, cum a fost cazul cu Atlantida. Alții spun că
Dumnezeu a văzut decăderea lor în starea de fiară și a trimis îngerii
Săi care au curățat planeta prin foc. Poate că a vrut să distrugă
definitiv acel microb moștenit de la cei dinainte de potop, focul fiind
cea mai bună soluție pentru a face și o dezinfecție totală a planetei.
După Atlantida, Sodoma și Gomora și altele ca ele, Dumnezeu
devine mai atent. El va crea mai multe căi celeste prin care va trimite
alți zei pe Pământ. De astă dată va alege oameni de pe o planetă
compatibilă cu mica planetă albastră, pentru că știe că oricât ar
evolua, omul nu poate fi perfect, nu poate fi întru totul ca El, orice
om este supus greșelilor, lucru care s-a și adeverit, dovadă semizeii și
eroii din vechime. Unii dintre ei au trăit în munți, alții precum
faraonii Egiptului sau împărați ai popoarelor din Orient, cum au fost
cei din Japonia sau China, au ales soluția de a locui printre oameni,
dar trăind în palate închise, neaccesibile omului pământean. Aceștia
stăteau de vorbă doar cu aleșii, chiar mulți dintre aceștia nu le
vedeau chipul, se căsătoreau doar între ei, iar dacă ieșeau din acele
palate o făceau în mare secret, de multe ori prin tunele subterane
săpate în taină cu unelte aduse din lumea lor. Acele tunele dădeau în
piramide ce puteau fi reperate de pe planeta de unde au venit, unde
puteau deschide porțile stelare care să-i ducă în câteva clipe în ce

14
constelație sau galaxie doreau. Acele căi stelare pe care călătoreau
erau asemenea celor pe care zboară în prezent avioanele în aer, fiind
atent alese pentru a nu se produce accidente. De aceea pe Pământ au
fost create mai multe porți stelare din care să se poată călători în
diferite direcții...
Dar Dumnezeu nu s-a mulțumit cu atât. Fiindu-i teamă că și
pământenii pe care i-a ales și salvat de foc să nu aibă în ei microbul
care i-a dus la involuție, Creatorul va alege și trimite prin zei o
pereche de oameni creați pe o altă planetă, care s-au dovedit a avea o
bună evoluție și nu au fost pângăriți de fructul oprit. Acei oameni
dragi lui Dumnezeu au fost duși pe o poarta stelară făcută special
pentru eiși stabiliți în acea frumoasă Grădină a Edenului unde au
fost făcuți primii oameni de pe Pământ. Lor le-a fost dat în primire
acel pământ și li s-a cerut să-l păstreze cu prețul vieții, pentru că este
dar de la Dumnezeu. Iar pentru a-i ajuta și urmări cum evoluează,
zeii1 trimiși să se ocupe de ei au creat un sistem de porți stelare,
legate prin tuneluri între ele, de unde puteau merge în lumea lor
pentru a aduce ce aveau de trebuință. Se spune că în unele încăperi
din acele tunele subterane zeii ar fi ascuns tainele Atlantidei, care vor
ajunge să fie cunoscute dar numai atunci când va veni vremea. Tot
aici s-ar fi ascuns și alte scrieri vechi cât și diverse mașinării aduse
din lumea lor, pe care le-au folosit pentru a crea acele tunele și
piramide cât și pentru alte utilități care să-i ajute pe zei să trăiască și
pe Pământ la fel cum o făceau pe lumea lor... Acele porți stelare2 și
tunele există, unele au fost cunoscute de regi și de marii peoți, la fel
cum și în țara faraonilor, marii preoți au dus mai departe tainele
primite de la faraoni... Dar tainele lor nu au fost dezvăluite niciodată,

1 Oamenii sunt Zeii muritori, iar Zeii sunt oameni nemuritori. Fericit este cel care prinde sensul
acestor cuvinte pentru ca el deține cheia către toate. Hermes Trismegistus
2 ”Piramida lui Keops se înscrie perfect într-o reconstituire a piramidei inițiale de pe Toaca.

Egiptenii au construit mai întâi piramida în trepte, apoi așa-numitele piramide strâmbe, apoi pe cele
drepte. Toate cele trei modele se regăsesc pe Toaca. Există elemente care duc la ipoteza că piramidele
egiptene își au arhetipul în Ceahlău. Modelul piramidei ar fi putut circula similar cu motivul spiralei
de pe obiectele de ceramică, acesta, potrivit unor cercetători, pornind din zona dunăreană, a trecut în
Creta și după 3000 de ani a ajuns în Egipt”.

15
cei care le știau preferând să moară decât să vorbească cuiva despre
ele. Potrivit poruncilor primite de la zei, deținătorul tainei avea
datoria să selecteze cu grijă și să pregătească pe cineva care va duce
mai departe sub jurământ sacru secretul.
Mai mult, piramida de pe Toaca ar putea avea o vechime de
10.000 de ani, pe când piramida lui Keops este datată 2.500 de ani
î.Hr. Cercetările făcute atât pe harta topografică, prin stereoscopie,
cât și în teren, conduc la concluzia că vârful Toaca a fost modelat în
formă de piramidă. Posibila intervenție a omului este susținută și de
faptul că conglomeratele din care este format vârful se pot ciopli
mult mai ușor decât granitul sau calcarul.
* * *
Acea pereche de oameni, noii Adam și Eva de pe Pământ, s-au
înmulțit și au umplut nu numai Grădina Edenului dăruită lor de
Dumnezeu, dar și multe teritorii de primprejur, formând acele
nenumărate neamuri ale tracilor de care ne vorbesc istoricii vechi,
între care și Herodot. Între ei se disting cei care au rămas în vatra
milenară, acolo unde Dumnezeu i-a așezat dăruindu-le frumoasa
Grădină a Edenului cu poruncă aspră s-o păstreze în veci. Acest
neam se face păstrătorul moștenirii primite de la Creator în dar, ei
formând poporul ales care încă de la începuturi au crezut într-un
singur Dumnezeu și totodată în nemurire. Între ei se găsesc și
păstrătorii tainelor legate de porțile stelare și a secretelor rămase de
la atlanți cât și de la zeii din vechime, poate chiar și a celor de
dinainte de Potop... Dintre acești păstrători ai tainelor divine
legendele ne-au adus peste veacuri numele lui Zamolxis și al lui
Deceneu, mari preoți ai dacilor din vechime, oameni de o
înțelepciune neegalată, care au avut un rol deosebit în educarea și
evoluția semenilor lor daci.
* * *
Vremurile au trecut. Regatul dacilor uniți în jurul Cetății de la
Sarmisegetuza a reușit să țină piept celor mai vestite imperii din
lume. Mari regi și împărați și-au plecat capetele în fața vitejiei dar
mai ales a înțelepciunii acestui popor care a reușit să-și respecte

16
jurământul făcut de strămoșii lor lui Dumnezeu, păstrând cu prețul
vieții lor pământul pe care l-au primit în dar. Marele zeu Zamolxis
veghea din Ceruri asupra dacilor, legile aduse de el reușind să-i țină
uniți milenii la rând în jurul acelei cetăți vestite. Dacii râdeau de
moarte asemenea ciobanului mioritic sau morților din cimitirul vesel
de la Săpânța, unic în lume prin measajul său, mesaj care vine din
vechea credință în nemurire. Râdeau și petreceau când unul dintre ei
trecea în veșnicie invidiindu-l că a ajuns la Zamolxis. Mulți se
ofereau să devină mesagerii care să fie trimiși la zeul lor când din 5
în 5 ani se ținea acest ritual divin. Cei aleși jubilau de fericire și
aduceau mulțumiri celor care au hotărât ca ei să fie trimiși la Cer, în
schimb, cei care nu au fost aleși plângeau în hohote socotindu-se
niște netrebnici. Soții și mai ales soțiile se ofereau să-și urmeze
partenerul de viață și să plece împreună la zeul lor. În schimb, la
nașterea unui prunc se plângea zile la rând pentru suferințele pe care
le va îndura în viață. Nu această viață ci cea viitoare era considerată
ca fiind cea adevărată, nu această lume ci cea în care vor merge era
adevărata Grădină a Edenului Ceresc.
Să fie amintiri ale originii lor de pe o altă planetă, cu o civilizație
mult mai înfloritoare și mai ales un loc unde se respectau acele
învățături de care le-a vorbit Zamolxis, un loc unde oamenii trăiau cu
adevărat în armonie cu bunul Dumnezeu? Posibil, dar potrivit
poruncii primite de la Cel ce i-a trimis aici, nu se vor putea întoarce
în lumea lor decât dacă își vor respecta menirea pentru care au fost
aduși pe Pământ, aceea de a apăra și lăsa mai departe urmașilor lor
pământul unde au fost așezați strămoșii lor. De aceea au făcut totul
pentru apărarea acestui pământ, dacă a fost nevoie și-au dăruit viața,
și-au oferit copiii, fii sau fiice, când a fost nevoie s-au bătut până la
ultima suflare, iar când nu a fost posibil s-au retras în munți sau în
codrii adânci de unde așteptau momentul potrivit să-și lovească
dușmanii. Pentru daci moartea era ca o nuntă iar nașterea ca o
înmomântare...
Între marii regi ai dacilor, poate cel mai mare după întinderile pe
care le-a cunoscut regatul înființat de el atât prin convingere cât și

17
prin arme a fost cel cunoscut sub numele de Burebista. Puterea și
înțelepciunea lui au impresionat lumea, statul pe care a ajuns să-l
conducă semăna mai degrabă cu un imperiu, iar armata sa era poate
cea mai puternică din lume. Istoricii au scris că armata lui Burebista
număra 200.000 de oameni, o cifră imensă pentru acea vreme, dar
dacă adăugăm și acele trupe de elită a lupilor care îi înspăimânta pe
dușmani, putem spune că marelui rege nu-i putea sta nimeni în față.
Simțind că devine o primejdie pentru ei și primind informații că
Burebista se pregătește să ocupe Roma, liderii vestitului imperiu se
simt neputincioși în fața invulnerabilei sale armate și de aceea vor
recurge la cea mai odioasă armă, aceea a asasinării prin folosirea
unor trădători. Nu se știe care ar fi fost rezultatul unei confruntări
directe între cele două forțe, cele mai puternice armate cunoscute în
lume în acea vreme. După cum consemnează istoria și cum vom
vedea în continuare, frica de puternica armată a lui Burebista i-a mai
ținut deoparte pe romani încă 2 secole după sfârșitul tragic al
marelui rege.
Dincolo de extinderea teritorială a regatului celor ce se socoteau
drept fii ai Marelui Lup Alb, marele regat condus de Burebista a
cunoscut o puternică dezvoltare economică, administrativă, socială și
mai ales culturală. În plan economic regele va proceda la întărirea și
refacerea vechilor cetăți, a creat sistemul de fortificații de la
Sarmisegetuza considerat a fi inexpugnabil3, a dat un nou avânt
construcției satelor și orașelor, încurajând aducerea de meșteri și
arhitecți greci din Dobrogea de la care au preluat elemente de
arhitectură modernă pe care le-au adaptat celor tradiționale. Ajutat
de prietenul său din copilărie, marele preot Deceneu, Burebista i-a
convins pe daci să taie plantațiile de vie și să renunțe la consumul de
băuturi alcoolice, a schimbat din temelii sistemul de alimentație a
populației punând pe prim plan regimul vegetarian bazat pe fructe,
legume, ceaiuri și lactate, renunțăndu-se la consumul de carne. În
plan administrativ a făcut mai multe reforme interzicând orice formă

3INEXPUGNÁBIL, -Ă, inexpugnabili, -e, adj. (Despre locuri fortificate) Care nu poate fi cucerit; de
neînvins.
18
de sclavie, care nu a fost cunoscută în Dacia fiind interzisă încă din
vremea lui Zamolxis. Totodată a trecut la reorganizarea teritorială a
statului, punerera în funcții de conducere a unor generali și alți
oameni de încredere, eradicarea unor rânduieli primitive prin care se
mai păstrau în unele locuri modele de viață tribală. Pe plan social a
interzis poligamia aprobând cererea lui Deceneu ca bărbatul să aibă o
singură soție. În plan religios, Marele Preot a interzis căsătoria
preoților lui Zamolxis creând astfel o castă preoțească asemănătoare
călugărilor de azi. Acești preoți începeau să devină adevărați
învățători pentru copiii satului pe care îi învățau așa cum scriu
istoricii cunoștințe de astrologie, fizică, istorie, medicină etc.
Marele rege Burebista a avut și alte nenumărate realizări și ar fi
avut și mai multe dacă nu ar fi sfârșit prematur din viață asemenea
tracului Alexandru cel Mare sau altor mari eroi ai neamului nostru.
De aceea merită să ne întrebăm cum s-ar fi scris istoria dacă acești
giganți ai omenirii ar mai fi trăit și nu ar fi căzut pradă unor
asasinate meschine...
* * *
Marele rege Burebista nu mai este. El și-a dat sfârșitul în brațele
bunului său prieten Deceneu, a iubitei sale soții Zina și a copiilor săi,
frumoasa prințesă Edna și micuțul prinț Comosicus. Între cei doi
copii era o diferență de vârstă destul de mare, se pare că prințul a
venit pe lume doar în urma rugăciunilor Marelui Preot, poate și a
unor ceaiuri pregătite de acesta pentru regină, după ce mai mulți ani
la rând cei doi soți și-au pierdut speranța sa mai aibă un moștenitor
la tron.
Edna era de o frumusețe deosebită, îi semăna întru totul mamei
sale în cinstea căreia Burebista a ridicat renumita Cetate a Zinelor,
zidită pe pe un vârf montan în apropierea orașului Covasna din
prezent4.

4 In apropierea orasului Covasna, in partea superioara a Vaii Zanelor, pe un pisc montan se

inalta Cetatea Zanelor. Potrivit specialistilor, cetatea este una dintre cele mai mari și mai bine
conservate cetăți dacice din afara Munților Orăștiei. Fortificațiile și modul de amenajare a teraselor
reprezintă un unicat pe teritoriul dacilor. Istoria acesteia se întinde pe aproape trei secole, fiind
construită pe parcursul secolului al II-lea î.Hr.Muntele Cetății (cota 960 m) este situat între Pârâul
19
 Părinții tocmai se gândeau să-i găsească un soț, dar fulgerătorul
eveniment tragic care a intervenit a făcut să se spulbere planurile
făcute de tatăl ei.
Comosicus în schimb nu avea nici zece ani. Era încă copil și abia
începuse să se joace de-a războiul așa cum făcea în copilărie și tatăl
său. Burebista a aflat de joaca lui și odată l-a urmărit în ascuns să-i
cunoscă prietenii de joacă. După ce a asistat la o bătălie a celor două
tabere în care micuțul prinț conducea oastea dacilor, distrându-se de
înverșunarea cu care fiul său se străduia să iasă învingător, la prima
întâlnire cu Deceneu îi povestește acestuia ce a văzut, distrânduse de
modul cum se repetă istoria. Deceneu în schimb, înclină din cap și îi
răspunde prietenului său:
- Măria Ta are dreptate. Micuțul prinț te urmează și se străduie să
repete ceea ce a auzit că făceai și Măria Ta în copilărie, ceea ce este
bine. Nu pot uita cât ne lega aceste jocuri și cum m-au însoțit peste
tot pe unde am pribegit. Numai amintirea lor m-a ținut legat de
imaginea Măriei Tale și a țării unde m-am născut. Dar după cum se
vede, lucrurile s-au schimbat. Atunci aveam o țărișoară mică, acum
avem un adevărat imperiu care nu este deloc ușor de condus. De
aceea, aș crede că în afară de lupte fiul Măriei Tale ar trebui să învețe
și arta conducerii, să învețe cum să conducă o țara a cărei hotare le-ai
întins cum nici nu am visat vreodată. Aș propune Măriei Tale să-l
trimită la mine o zi pe săptămână să-i dau niște lecții în acest sens.
De asemenea, când va fi mai mare, ar trebui să treacă și el prin
educația și experiența lupilor noștri, să învețe și arta războiului, să
știe să se poarte în lupte ca un adevărat războinic.
- Fie cum spui tu prietene, l-a aprobat Burebista.
După acea discuție Comosicus a început un program minuțios de
pregătire cu Deceneu. Dar nu a trecut nici un an de atunci...

Cetății și Pârâul Mișca și este înconjurat din trei părți de piscuri foarte înalte care-i asigurau
protecția, atât în fața inamicului, cât și a vicisitudinilor naturii. Pantele de vest și de nord-vest ale
muntelui coboară în valea Covasnei, având o largă deschidere spre zona depresionară. Pe această
parte, dar și spre sud, se observă mai multe terase tăiate în stâncă și amenajate în antichitate. Spre
nord-est și est malurile sunt abrupte, pe alocuri sub forma unor pereți de stâncă, aproape imposibil de
urcat.
20
 * * *
Au luat sfârșit și festivitățile de înmormântare a regelui. Urma cu
cenușă a fost depusă potrivit datinilor într-un momânt din piatră
făcut asemenea unei movile și acoperit apoi cu lut să nu se vadă
intrarea. Mormântul a fost făcut din ordinul Marelui Preot pe coama
unui munte înalt la care se putea ajunge mai greu pentru a nu fi
pângărit de hoți.
În prima zi după înmormântare Deceneu îi convoacă pe
tarabostes. Îl ia cu el pe micuțul prinț pe care îl așează pe scaunul lui
Burebista, el ocupând ca de obicei scaunul Marelui Preot.
După ce au intrat toți în sală, Deceneu se ridică și ia cuvântul:
- Stimați nobili ai acestei țări. După cum știți am pierdut un mare
rege. Zamolxis a hotârăt să-l cheme la el considerând că și-a terminat
menirea pe care o avea aici pe Pământ. Acum am rămas singuri,
regele nostru nu mai este...
Își trage ușor răsuflarea vădit afectat de pierderea prietenului din
copilărie.
- V-am chemat să vă informez de ultimele cuvinte ale lui
Burebista. Soția și copiii săi sunt de față și pot să vă confirme...
Din nou își trage răsuflarea, iar în ochi îi mijesc lacrimi.
- Marele vostru rege a lăsat cu limbă de moarte să-i urmez eu la
tron.
În sală se face o liniște de moarte urmată apoi de murmure
indiscifrabile...
- Nu vă faceți grijă, nu vreau coroana pentru mine. Din fericire
regele nostru are un moștenitor. V-am adunat aici ca să-l încoronăm
ca rege și ca urmaș legitim a lui...
Murmurile continuă. Unii se întrebau din priviri ce e de făcut,
prințul este doar un copil. Ghicindu-le gândurile Deceneu continuă:
- Nu vă faceți griji . Știu că Comosicus este încă copil și nu este
apt să conducă o țară așa mare cum ne-a lăsat-o tatăl său. De aceea
mă oblig să-l ajut așa cum i-am promis și lui Burebista. Voi fi
coregent și voi conduce în locul lui până ce va crește și va fi apt să ne
conducă singur țara. Atunci mă voi retrage singur și îi voi lăsa

21
puterea deplină. Dar până atunci îl voi ajuta să învețe arta
conducerii. Am început câteva lecții, dar este prea puțin ca să-i
ajungă, dar vârsta fragedă lasă încă de dorit pentru a se face ascultat
de toți cei de față cât și de popor. Din nefericire tatăl lui, regele, ne-a
părăsit prea repede...
Deceneu duce o mână la ochi pentru a șterge cu ea lacrimile
ascunse sub pleoapă.
- Acum în calitate de regent vă cer să fim mai departe uniți așa
cum am fost câtă vreme ne-a condus Burebista.
- Răzbunare, răsună niște voci în sală!...
- Aveți dreptate. Trebuie să-l răzbunăm. Dar aveți răbdare. O
oaste mare pentru a fi condusă în luptă are nevoie de un lider
puternic de care să asculte. Câtă vreme a trăit cel care a creat-o toți
ascultau de el fără cârtire. Acum, cine s-o conducă? Comosicus ? E
încă mic și mulți ar râde de el. Eu? Nici atât, nu am suficientă
experență și chiar dacă așa avea mă pricep mai mult la vindecări și
alte lucruri și nicidecum să conduc o armată atât de mare. Nu știu pe
nimeni care să fie ascultat de toți oștenii noștri așa cum ascultau ei de
Burebista. Iar din câte știți Roma are soldați bine pregătiți, legiunile
lor sunt instruite și își ascultă comandanții, au pregătire tactică și
armament bun de luptă. Nu ne putem juca deocamdată de-a
războiul, dar o vom face când va veni timpul, când va mai crește
micuțul prinț și va fi cunoscut de oștire.
Deocamdată, din câte sunt informat și regele lor a murit așa că nu
se vor încumeta devreme să ne atace. Putem sta liniștiți o vreme să
ne pregătim mai temeinic de luptă.
Spunând acestea se ridică și pleacă împreună cu prințul luându-și
rămas bun de la tarabostes. Merge la palatul reginei și îi cere o
audiență. Este primit într-o sală unde era și prințesa Edna. Cei patru
stau de vorbă pe îndelete.
- Bine v-am regăsit frumoasă regină cu și mai frumoasa dvs. fiică.
- Bine ai venit la noi Deceneu, îl întâmpină regina. Ia loc te rog și
spune-mi ce gânduri te-au adus.

22
 După ce se așează cu toții în jurul unei mese, fiind serviți cu ceai
de o fată de la palat, Deceneu deschide vorba:
- Burebista a plecat dintre noi. Acum el se află într-o lume mai
bună, alături de marele zeu Zamolxis.
Au fost terminate toate aranjamentele potrivit datinelor, acum am
rămas numai noi. Țara trebuie condusă mai departe, iar tânărul prinț
este încă mic...
- Doar știi că Burebista ți-a cerut ție să duci mai departe treburile
țării... intervine regina Zina.
- Aveți dreptate mărită regină. Menirea mea este însă alta. Nu aș
lua niciodată cele ce aparțin marelui rege și familiei sale. De aceea azi
am adunat Sfatul țării și le-am vorbit despre cele ce urmează. De
drept, Comosicus este regele nostru, dar fiind copil am hotărât să-l
ajut, să fiu regent alături de el și să duc eu treburile țării, să-mi țin
promisiunea făcută lui Burebista. În acest timp o să-l pregătesc pe
viitorul rege ca atunci când va crește să preia el frâiele pentru că de
drept el este moștenitorul tronului rămas de la tatăl său...
- Te-ai gândit bine bunule Deceneu. Mă bucur că vei avea grijă de
noi și mai ales de băiat. Doar știi că tu ne-ai ajutat să-l avem.
- Problema e alta Mărită Regină. Nimeni altul ca Burebista nu
reușea să țină în frâu așa o țară întinsă, condusă de tot felul de
oameni, fiecare cu pretențiile lor. Am primit informații că tarabostesii
din Dobrogea, la îndemnuil grecilor din cetățile de la mare vor să se
desprindă de noi. Ei nu-și dau seama că fiind atât de mici devin o
pradă ușoară pentru Roma și nu fac decât să schimbe un stăpân pe
altul, desigur cu mult mai hrăpăreț, pentru că noi ne-am purtat cu ei
ca şi cu frații, chiar dacă unii nu ni s-au aliat de bună voie.
- Nu ar fi trebuit să pui să-i aresteze cât se aflau la noi în cetate,
întreabă regina?
- Aș fi făcut-o dacă aveam ceva de câștigat. Dar dacă îi arestam pe
ei, grecii din cetățile de la mare tot s-ar fi răzvrătit și puneau ei mâna
pe ele fie singuri, fie cu ajutorul romanilor, așa că tot dacii noștri din
Dobrogea ar avea de suferit. Așa avem cel puțin un control prin
preoții pe care îi am în regiune, iar dacă în fruntea lor sunt tot niște

23
daci, se păstrează mai departe ce este al nostru, iar când va veni
timpul ne vom lua îndărăt și acest pământ.
- Cine sunt acești tarabostes nerușinați, întreabă curioasă regina?
- Mai întâi sunt Roles, Dapyx si Zyraxes. Nu se înțeleg între ei,
fiecare vrea să fie el rege, de aceea nu cred că vor rezista prea mult.
Mai este și generalul Dicomes care străjuia ceva mai sus, la Dunăre,
un comandant destoinic pe timpul lui Burebista, dar un om mândru
și neastâmpărat. Încă din vremea marelui rege mereu avea câte ceva
de comentat, iar acum consideră că poate fi el rege atâta vreme cât
Măria Sa nu mai este cu noi... El crede că le știe pe toate, iar din câte
am auzit vrea să intre în tratative cu romanii și cu ajutorul lor să-și
extindă stăpânirea și peste cetățile din Dobrogea ceea ce nu cred că
va reuși. Negustorii greci din aceste cetăți nu vor să rămână sub
stăpânirea dacilor. Ei vor autonomie pe care o vor obține cu ușurință
pentru că romanii stăpânesc toate vechile cetăți grecești care și ele au
un oarecare statut de autonomie în cadrul Imperiului. Probabil că vor
să fie împreună cu ele, altfel nu-mi explic atitudinea lor pentru că și
Burebista i-a lăsat să facă ce vor, își vedeau de treburile lor fără să-i
deranjeze nimeni.
- Mă mir însă de tarabostes-ii noștri, cum de s-au dat cu ei?
- Cred că mai degrabă vor să le facă pe plac pentru ca să-și
păstreze mai departe puterea. Dar nu se gândesc că aceasta nu va
dura mult. Dar așa cum am spus sunt departe de noi și va fi greu să-i
păstrăm cu forța. De aceea vom continua să controlăm regiunea prin
preoții noștri prin care vom duce mai departe legile și învățăturile
marelui nostru zeu Zamolxis, să păstrăm nestins spiritul dacilor și în
această regiune...
- Bine gândești Deceneu. Așa să faci.
- O să vedem ce fac și ceilalți tarabostes care au fost puși de
Burebista mari guvernatori de provincii. O vreme o să rămână tot cu
noi dar cu timpul nu se știe, unii vor dori să se ia după cei din
Dobrogea, să fie ei regi și să nu se supună la nimeni. Dar până atunci
mai vedem...

24
 Deceneu se oprește pentru câteva momente din vorbit, timp în
care servește din bucatele care tocmai au fost puse pe masă.
- Ar mai fi niște probleme, reia el discuția după ce a mâncat un
măr. Este ceva ce vă privește pe domniile voastre, continuă Deceneu
privind lung la regină și la prințesa Edna...
- Hai spune, despre ce este vorba îl întreabă repede regina Zia ...!
- După cum a lăsat cu limbă de moarte regele, tatăl vostru,
privește acum către prințesă, ar trebui să ne ocupăm de căsătoria
domniei voastre. Dacă Burebista era în viață făcea el toate
aranjamentele, acum sarcina asta îmi revine mie. V-ați gândit la
cineva anume? Măria sa regele se gândea la o legătură trainică cu
romanii prin o căsătorie cu Iulius Caesar. Acum acesta a sfârșit, fiind
asasinat chiar de un nepot de-al său Brutus pe care l-a înfiat și la
crescut ca pe fiul lui. Din câte știu la Roma sunt lupte pentru putere,
e greu de presupus cine va ieși biruitor, iar ca să o trimitem pe
prințesă printre dușmani ar fi ceva periculos. Tatăl ei o putea face, eu
însă nu –mi pot asuma așa o răspundere... De aceea, să ne gândim s-o
mărităm tot cu unul de-al nostru. Poate că îi este drag prințesei de
careva de pe la noi? întreabă Deceneu iscoditor, dar zâmbind ușor pe
sub barbă totodată.
Edna se înroșește ca focul și nu scoate nici o vorbă.
- De ce nu vorbești fata mea, spune regina. Doar știe toată lumea,
nu ai de ce să ascunzi.
- Este vorba de Thiamarcos, se adresează acum regina privind
zâmbitor către Deceneu. Acel tarabostes tânăr care stăpânește în
locul tatălui său ținuturile de pe Argeș și locuiește în Cetatea
Buridava. Burebista a pus să fie construită acea cetate care acum e
una dintre cele mai puternice cetăți de apărare. Este un bărbat chipeș,
prințesei i s-au apins călcâile după el. Când a fost convocat la Sfatul
țării am văzut-o cum se strecoară prin grădinile cetății să se
întâlnească în taină. Am dreptate Edna, o întreabă apoi pe fată?
Fata era tot mai roșie la obraji. A amuțit de tot, dar pe chip i se
putea citi răspunsul... Fără să-i mai aștepte confirmarea, Deceneu
intervine în discuție:

25
 - Atunci ce să mai așteptăm? Hai să punem de nuntă. Așa ne
asigurăm și paza hotarelor din sud-vest, între Banat și Muntenia5.
De-o parte și de alta avem alți doi tarabostes de seamă, cunoscuți
pentru vitejia și iscusința lor. Este vorba de Coson, unul din prietenii
din copilărie ai lui Burebista. Era încă de pe atunci un băiat dezghețat
la minte. Tocmai de aceea regele l-a pus guvernator în Câmpia
Munteniei, dându-i în stăpânire un ținut care se întinde până la
Dunăre spre sud și până în Dobrogea, către răsărit. Iar în Banat și
părțile Serbiei îl avem pe viteazul Cotiso, care s-a remarcat în luptele
cu celții, câștigându-și rangul prin faptele de eroism.
- Ce spui fata mea, o întreabă regina pe prințesă? Ești de acord cu
ce propune Marele Preot?
Fata se ridică și fuge îmbujorată tot în obraji. A dat răspuns fără
să vorbească.
- Acum aș avea ceva de vorbit cu Măria Ta, se adresează Deceneu
reginei.
- Spune despre ce e vorba Mare Preot. Ce planuri mai ai?
- Acum dacă Măria Sa nu mai este, prințesa va părăsi și ea în
curând palatul, iar prințul va fi prins cu treburile regatului, o să vă
simțiți singură și n-o să mai aveți ocupație. În schimb eu aș avea
mare nevoie de înțelepciunea și autoritatea Măriei Tale.
- Despre ce este vorba Deceneu?
- Iată ce plănuiam eu încă de demult. Așa cum ne-a lăsat
Zamolxis poruncă, învățăturile sale trebuie să prindă la toată lumea,
atât la bărbați cât și la femei. Măritul zeu ne consideră pe toți
deopotrivă, ba chiar, el spune că femeia este cea pe care se bazează
continuitatea neamului nostru, ea fiind cea care dă naștere la copii, îi
crește, în hrănește și îi pregătește pentru viață...
- Asta cam așa este.
- Am spus eu că sunteți o femeie foarte deșteaptă. Domnia
Voastră a înțeles, dar câte alte femei înțeleg acest lucru? Dar mai ales

5 Banat și Muntenia : pentru a se înțelege mai bine poziționarea geografică a unor vechi cetăți și

regate ale dacilor din vechime în lucrare folosim denumirea regiunilor geografice din prezent care
evident că în acele vremuri aveau alte denumiri.
26
câți bărbați? Ați auzit câte se mai întâmplă în familie, mai ales la
oamenii simpli? Numai măritul rege Oroles i-a pus pentru o vreme
pe bărbați la picioarele femeielor, acolo unde le este locul...
completează Deceneu zâmbind.
- Așa e, începe să râdă regina. Multe femei vorbesc și acum de
acele vremuri. A rămas o adevărată legendă...
- Da, doar o legendă. Dar una care trebuie reluată. O vom face din
nou, dar în alt plan. Va trebui să învățăm femeiele să fie bune
gospodine și de ce nu, vindecătoare în satele lor. Dacă bărbații nu au
timp să fie medici cum se întâmplă prin alte țări, vom învăța această
meserie pe femei, ele au mai multă răbdare, multe au și o înclinație
înnăscută față de această muncă.
- Și cum crezi că s-ar putea face, întrebă regina nedumerită?
- De aceea am nevoie de ajutorul Măriei tale. Singur nu pot face
nimic. Sunt destul de ocupat cu preoții și ceremoniile pe care trebuie
să le oficiez în Sarmisegetuza. De acum voi fi prins și cu treburile
țării, trebuie să-l pregătesc pe prinț să devină un rege la fel de bun și
de puternic cum a fost tatăl său. Am multe pe cap, iar pentru a
convinge femeiele să se lase educate ar fi nevoie tot de o femeie . Mai
ales dacă acea femeie are autoritatea Măriei Tale...
- Tot nu te înțeleg. Eu ce ar trebui să fac?
- Multe Măria Ta. Dacă vă angajați în această treabă veți fi foarte
ocupată. Veți vedea la câte va fi nevoie să renunțați ca să duceți la
îndeplinire ce v-ați propus. În schimb veți avea și multe satisfacții.
Nimic nu este mai îmbucurător pentru suflet decât atunci când ajuți
un om. Dar cum ar fi când știi că prin ceea ce faci ajuți nenumărați
oameni, îți ajuți întregul popor să trăiască mai bine, să fie mai
sănătos. Asta îi va ține uniți și le va da un motiv în plus să țină cu
dinții la pământul lor, să-și apere țara care le oferă sănătate și o viață
bună.
- Înțeleg ce vrei să spui și îți dau dreptate. Din câte știu tu ai făcut
multe în acest sens, iar oamenii din toate părțile Daciei te iubesc la fel
cum odată îl iubeau pe Zamolxis. Nu văd cu ce te pot ajuta?

27
 - Iată planul mei Măria Ta. Așa cum eu i-am pregătit pe preoți iar
ei la rândul lor îi pregătesc pe băieții din sat, așa va trebui să facă și
Domnia Voastră. Vom alege câte o fată talentată din fiecare cătun și
târg al Daciei pe care le veți pregăti aici în capitală. Ele vor deveni
preotesele lui Zamolxis și când se vor întoarce la casele lor vor
pregăti fetele din sat la fel cum preoții pregătesc băieții din sat...
- Cu ce va trebui să le pregătesc eu pe fete? Crezi că o regină știe
atât de multe încât să aibă cu ce pregăti niște viitoare preotese?
- O să vă spun eu cu ce să le pregătiți. La unele cursuri voi fi și eu
prezent pentru ca fetele să înțeleagă că toate învățăturile pe care le
primesc prin noi vin de la marele zeu Zamolxis...
- Cu ce anume le vom pregăti pe fete, întrebă curioasă regina?
- După cum v-am spus prima problemă este medicina. Le vom
învăța pe fete toate plantele care vindecă boli, unde să le caute, cum
și când să le culeagă, cum să le folosească, la ce boli ajută fiecare din
ele...
Le vom învăța să facă ceaiuri dar și tot felul de alifii. Dar le vom
învăța și cum să curățe și să bandajeze o rană, să asiste și să ajute
femeiele să nască și să îngrijească copiii pentru a reduce mortalitatea
atât de ridicată la noi la naștere, sunt plante cu propirietăți
miraculoase care vindecă rănile și opresc sângerările...
- Voi avea multe de învățat după cum văd...
- Așa e, dar toate se vor face pe rând și mai ales cu multă
răbdare6. În afară de medicină vom învăța fetele să fie bune
gospodine după ce vor ajunge la casa lor. Le vom învăța să gătească
atât pentru viitorii lor soți cât și pentru copii a căror alimentație este
mai complicată, mai ales în primii ani de viață. Este o altă cauză

6 Tinerele aspirante erau pregătite în ceea ce azi putem numi psihologie, drept şi sociologie.
Învăţau cum să le motiveze în diverse acţiuni, cum să organizeze treburile comunităţii şi cum să
menţină echilibrul şi buna orânduire, erau învăţate să lucreze cu un limbaj simbolic destul de
complicat, aveau un fel de bibliotecă, formată din bucăţi subţiri de lemn, pe care erau gravate toate
cunoştinţele. În prealabil, bucăţile de lemn erau tratate cu anumite fierturi de plante pentru a se
asigura o duritate şi o rezistenţă mai mare. În general se foloseau simboluri cuneiforme în combinaţie
cu cercuri, triunghiuri şi pătrate. Se folosea atât cărbunele cât şi culori extrase din anumite plante şi
flori (într-o conexiune vibraţională ulterioară mi s-a transmis că simbolistica celor mai mari secrete
era făcută cu firele de păr ale preotesei), o adevarata arta.
28
pentru care avem o mortalitate ridicată la copii până la 3 ani. După
cum ne-a învățat Zamolxis alimentația se va baza pe fructe, cereale,
legume și lactate7. Se pot găti multe mâncăruri care pot fi bune și

7 Pentru toate cele trei categorii, pregătirea începea de la o vârstă destul de fragedă. Doar
preotesele erau cele care decideau ce este mai bine pentru viitoarea femeie. Ele erau cele care aveau o
percepţie suficient de bună şi de rafinată astfel încât să descopere tendinţele şi talentele înnăscute ale
copiilor. Toate fetiţele erau obligate să urmeze o formă arhaică de şcolarizare. Încă din cele mai fragede
vremuri, fetelor li se inoculau în mental faptul că sunt superioare bărbaţilor din toate punctele de
vedere. Cele care erau selectate pentru calitatea de preotese urmau o lungă perioadă de pregătire, după
care urmau testele. Unele teste erau extrem de dure. În general, pregătirea se desfăşura în trei etape,
existând trei trepte de iniţiere. Fiecare treaptă dura trei ani. Se considera că, inca de la varste fragede
fetele erau apte pentru a parcurge prima treaptă. În cadrul primei trepte, se formau grupe de câte
zece fete, iar acestea erau conduse de către o preoteasă, care avea rolul de învăţător sau de maestru.
Aceasta avea obligaţia de a le preda cunoştinţe secrete despre rolul plantelor, pietrelor, arborilor şi
mai ales despre influenţa tainică a Soarelui şi a Lunii.
Toate plantele cu proprietăţi tămăduitoare din diverse zone erau foarte bine cunoscute de către
preotesele–învăţător şi ulterior predate aspirantelor. Erau cunoscute nu numai proprietăţile lor
curative, dar şi în ce perioadă aveau cea mai mare eficienţă, în funcţie de anumite conjuncturi astrale.
În acest sens, preotesele întocmiseră un fel de calendar, în care plantele tămăduitoare aveau un
maximum de eficienţă, în funcţie de fazele lunii şi de alte evenimente ciclice ale naturii (anotimpuri).
Astfel, pentru aceeaşi afecţiune, în perioada de iarnă se foloseau unele poţiuni de plante, vara altele,
primăvara şi toamna altele. Preotesele ştiau foarte bine că atât plantele, cât şi pietrele sau arborii, au
doar rolul de a ajuta organismul în procesul de vindecare sau refacere.
După ce aspirantele primeau toate cunoştinţele despre plantele, arborii şi pietrele cu efect
tămăduitor, se trecea la etapa cunoaşterii şi înţelegerii dinamicii elementale. Pământul, apa, aerul şi
focul erau atât elementele constitutive ale naturii cât şi ale omului. În această primă treaptă se trata
la modul superficial dinamica elementală, şi se aveau în vedere doar întocmirea unor forme simple de
horoscop. În acele vremuri oamenii erau asociaţi cu elementele şi arborii. Aşa-zisul horoscop druidic
pe baza arborilor îşi are obârşia în aceste locuri din perioada matriarhatului. Horoscopul preoteselor
era ceva mai complex, fiind structurat pe trei straturi.
Arborele era de natură să asigure vigoarea, forţa, vitalitatea, rezistenţa şi trebuia să fie păstrată o
legătură tainică cu acesta pe toată durata vieţii. Obiceiul dacilor, de a planta un copac la naşterea
fiecărui copil, îşi are rădăcina din vremea matriarhatului. Trebuie ţinut cont de faptul că vechii daci,
şi în special preotesele, aveau o strânsă relaţie cu natura. În primele două substraturi intrau 20 de
arbori. Zece erau sălbatici (în funcţie de zonă puteau fi: stejarul, fagul, bradul, salcia, plopul, teiul,
pinul, ulmul, gorunul, carpenul – primul substrat), iar zece erau fructiferi (aici puteau intra: mărul,
prunul, părul, vişinul, corcoduşul, alunul, cireşul, castanul, nucul, gutuiul – al doilea substrat).
Fiecare arbore avea un anumit specific în cadrul horoscopului. Se considera că arborele sălbatic este
cel care asigura tăria, forţa, puterea.
Al treilea strat al horoscopului era dat de poziţiile astrelor. Existau şi aici două substraturi.
Unul era dat de influenţele Soarelui şi Lunii, iar cel de-al doilea substrat, de zece corpuri cereşti.
Cinci erau planete: Venus, Marte, Mercur, Jupiter, Saturn, iar cinci erau stele, cunoscute acum sub
numele de Sirius, Vega, Canopus, Capella şi Arcturus. Acestea erau corpurile cereşti cele mai
strălucitoare de pe bolta cerească şi era normal să conteze mai mult. Deşi preotesele nu aveau
29
gustoase fără să fie nevoie de carne. Cât despre băuturi alcoolice, cu
ajutorul lui Burebista am reușit să-i conving pe daci să-și taie viile și
să renunțe la vin.
- Am apreciat și eu că a fost o mare realizare pe care ai obținut-o.
Până atunci bărbații veneau beți în fiecare zi acasă. Până și soțul meu
era nevoit să bea cu tarabostes pentru că așa era pe atunci obiceiul...
* * *
Din ziua următoare cu toții au trecut la treabă. Regina, devenită
acum Mare Preoteasă la Sanctuarul lui Zamolxis din Sarmisegetuza,
lua zilnic lecții de la Deceneu. Marele Preot a trimis vorbă în toate
satele Daciei preoților săi să caute fete talentate și dispuse să devină
preotese. A pus să fie trimise pe rând în capitală , în grupuri de câte
zece fete. După ce dimineața lua lecții de la Deceneu, după amiaza
regina le pregătea pe fete. Mai greu a fost la primele grupe, mai
târziu se descurca singură. După ce a prins multe din tainele Marelui
Preot, lua fetele și mergea cu ele în munți unde adunau plante de
care aveau nevoie. Veneau apoi la palat și preparau din ele tot felul
de leacuri miraculoase. Uneori trebuiau să meargă noaptea, erau
plante a căror proprietăți miraculoase se dovedeau numai când erau
culese pe timp de noapte sau în anumite condiții meteorologice.
Regina însoțită de preotese se strecurau ca niște fantome pe cărări
numai de ele cunoscute pentru a ajunge la acele plante. De aceea în
multe locuri unde erau zărite de trecători rătăciți în munți li s-a dus
vorba că sunt vrăjitoare. Alții, mai îngăduitori, știind că adună flori
tămăduitoare le spuneau zîne, pornind desigur și de la numele
frumoasei regine a lui Burebista... Dacă marele rege a făurit cel mai
mare stat al dacilor, regina acum Mare Preoteasă a lui Zamolxis, se
străduia să păstreze ceea ce soțul ei a făcut cu atâta truda. O va face
folosind învățăturile lui Zamolxis, completate cu cele ale Marelui
Preot Deceneu. Viața îi va dovedi că este cel puțin la fel de greu să
menții pacea după cum a fost să se poarte multele războaie cu care

cunoştinţe temeinice de astronomie, ştiau că planetele au o altfel de influenţă decât stelele. Se ştie că
planetele nu prezintă oscilaţii asemenea stelelor.

30
soțul său a adunat laolaltă acele pământuri locuite de daci. Mulți
oameni erau reticenți față de tratamentele propuse de tinerele
preotese, unii le refuzau preferând să moară, fiind acceptate cu multă
greutate, abia după ce și-au dovedit eficiența la cei care au ales să le
folosească. Totuși, în scurt timp prin sate a început să se vorbească
despre minunile înfăptuite de discipolele lui Zamolxis instruite de
Deceneu și Marea Preoteasă, regina Zina. Datorită lor s-a întărit
credința în Marele Zeu al dacilor, credință care i-a ajutat să fie uniți,
să păstreze datinile și tradițiile vechi, să aprecieze compatibilitățile
cu semenii lor din celelalte regiuni ale Daciei străvechi și astfel, să-și
înțeleagă mai bine menirea, aceea de a respecta Testamentul marelui
lor rege Burebista.
* * *
Nunta prințesei Edna a decurs după toate regulile și tradițiile din
vechime. Fericit, tânărul Thiamarcos a venit personal s-o pețească pe
fată aducând nenumărate daruri, dar mai ales coliere de aur pentru
regină și frumoasa prințesă. Colierele au fost confecționate cu multă
migală în atelierele aurarilor daci. Regina l-a primit oferindu-i în
schimb o brățară groasă din aur și turme de vite și de oi. S-a perfectat
logodna, iar la scurt timp și nunta, astfel că nu a trecut nici un an de
la moartea lui Burebista că prințesa a trebuit să părăsească
Sarmisegetuza pentru a fi alături de soțul ei în vestita cetate de la
Buridava. La mai puțin de un an Edna avea să nască un flăcău. Mulți
dintre cei apropiați spuneau că băiatul era aidoma lui Burebista, de
parcă marele rege s-ar fi întors în Dacia lui iubită.
* * *
În acest timp, micuțul prinț Comosicus se străduia din răsputeri
să învețe cât mai multe de la Deceneu.
Marele Preot îl chema la templu unde îi vorbea de legile lui
Zamolxis și învățăturile marelui zeu. Îi povestea despre marii regi ai
Daciei și faptele lor de vitejie pentru apărarea pământului
strămoșesc, apoi, despre datinile și tradițiile dacilor care trebuiau
duse mai departe. În afara timpului afectat învățăturii, prințul
primea lecții de lupte la care învăța să folosească toate armele

31
dacilor, de la sabia încovoiată (sica), la spadă și arcul cu săgeți.
Lecțiile de călărie îi plăceau cel mai mult fiului regelui Burebista, aici
învăța să urce în șa din mersul calului, să călărească în picioare sau
să se lase grabnic, lipindu-se de crupa animalului pentru a se apăra
de loviturile sau de săgețile adversarilor. Ascultând poveștile cu
tracul Alexandru cel Mare, Comosicus a ales un mânz negru, cu
trupul bine proporționat, pe care l-a format de mic după sfaturile lui
Deceneu. În scurt timp, mânzul a devenit un cal ascultător, venea în
goană când auzea vocea stăpânului său și nu lăsa să fie călărit decât
de acesta. Frumosul murg s-a adaptat repede la toate comenzile
prințului, își încovoia spatele când acesta voia să urce pe el în
picioare și se avânta în zbor când se lăsa într-o parte să se ferească de
o săgeată îndreptată spre el. Acel cal l-a însoțit pe Comosicus vreme
îndelungată, servindu-l cu dragoste și devotament.
După lecțiile de religie urmau și cele de astrologie, la care Marele
Preot îl învăța8 mersul stelelor pe cer, semnificația soarelui și a lunii

8 ”O formă organizată de învăţământ nu a existat în acea perioadă nici la greci, nici la romani.

În secolele 6 până la secolul 2 înainte de Hristos această transmitere se făcea pe cale orală şi evident că
în anumite grupuri şi în anumite forme.
Potrivit istoricilor, prima formă de pregătire a copiilor, care viza însuşirea scrisului, a cititului,
cunoaşterea noţiunilor elementare de matematică, se desfăşura în casa părintească, sub îndrumarea
directă a tatălui, dacă acesta avea harul învăţăturii, sau a unui om liber. Când creşteau, cei mai
dotaţi dintre copii erau trimişi în ucenicie învăţaţilor din cadrul tribului sau unităţii de
trib, unde aprofundau educaţia începută acasă şi învăţau noţiuni de filosofie, astronomie
sau medicină.
Medicii îşi selectau ucenici dintre cei care aveau anumite deschideri. Unii erau cunoscuţi ca
atare şi dintre cei mai dotaţi erau selectaţi cei care primeau secretele ştiinţei celor care reprezentau
inteligenţa înaltă. Existau preoţi şi medici în rândul geto-dacilor care ştiau să vindece boli, buni
astronomi”, spune istoricul Marius Constantinescu. Selecţia în cadrul tribului îi împărţea pe tineri
în mai multe direcţii, armata fiind cea care atrăgea cel mai mult.
”În momentul în care ni se prezintă această informaţie se spune: vezi aici unii ascuţindu-şi
armele şi pregătindu-se de luptă, dincolo vezi pe alţii care aleargă după ierburi de leac şi în altă parte
vezi pe cei bătrâni adunaţi să împărtăşească informaţii despre stele, despre aştri. Asta ne sugerează că
ar fi existat un sistem mai special de educaţie pentru că, aşa cum deja ştim, exista această formă de
transmitere a unor informaţii, care nu erau destinate fiecărui locuitor din ţinutul geto-dacilor. Erau
informaţii transmise numai celor care erau iniţiaţi, ştiau anumite lucruri care îi ajutau să înţeleagă
mersul lumii”, spune istoricul buzoian Marius Constantinescu. O imagine concludentă asupra
vieţii spirituale a epocii o descrie istoricul got Iordanes „Putem vedea pe unul cercetând poziţia
cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi a fructelor, pe acesta studiind creşterea şi descreşterea Lunii,
pe celălalt observând mersul Soarelui“. IORDANES
32
cât și modul în care să se orienteze după stele când pornește într-o
călătorie. Nu lipseau cunoștințele de medicină, învățându-l și pe el
darurile puse de Zamolxis în plantele culese de pe câmp, puterea
vindecătoare a acestora, când și cum trebuiesc culese și folosite. Îl lua
în călătorii prin munții de prinprejur ajutându-l să recunoască și să
culeagă singur plantele care sunt folositoare sănătății. Uneori
noaptea se retrăgeau în câte o peșteră din munte unde înnoptau
fâcând foc să îndepărteze animalele de pradă.
După mai mulți ani de pregătire, Deceneu îl duce le Comosicus
pe muntele sfânt Kogaion9, acolo unde s-a născut Zamolxis. Au
adunat ca de obicei flori și alte plante cu proprietăți medicinale, iar
spre seară au intrat în peșteră pe o intrare cunoscută doar de Marele
Preot. După ce merg prin mai multe tuneluri ajung într-o încăpere
largă și luminoasă, chiar dacă se afla în inima muntelui. Acea
încăpere era amenajată ca locuință, având tot ce era nevoie pentru
trebuințele omului.
- Iată fiule, îi spune Deceneu cu voce blândă și calda. Aici a stat
ani mulți tatăl lui Zamolxis până când s-a făcut dreptate. Tot aici se
retrăgea și marele zeu pentru a se ruga la Ceruri și a găsi liniștea de
care avea nevoie. Potrivit poruncilor lui, aici veneam și eu pe vremea

”Erau foarte buni astronomi, care ştiau mersul stelelor. Dovadă a nivelului de cunoştinţe pe care
le stăpâneau sunt calendarele de la Sarmizegetusa, care este centrul cultural al geto-dacilor. Aceste
calendare sunt foarte bine puse la punct încât se cunoaşte structura anului care era formată din luni,
din săptămâni, iar săptămâna era formată din şapte zile, una dintre ele fiind o zi de repaos. Tot ceea ce
avem astăzi ei ştiau de acum 2000 - 2500 de ani”, declară istoricul Marius Constantinescu. Prima
formă organizată de învăţământ de pe teritoriul ţării noastre a fost în Dobrogea. Aici au fost
descoperite mărturii care atestă existenţa unui gimnaziu local pe malul lacului Sinoe, atestat încă din
sec. II. î.HR.. Câteva inscripţii aflate şi acum la Histria descriu modul de organizare a gimnaziului.
Educaţia primită în gimnaziu putea fi continuată numai de tinerii proveniţi din familii cu stare
materială foarte bună la şcolile superioare care funcţionau numai în oraşele greceşti.
9 Zona Muntiilor Orastiei, numiti si Muntiii Sureanu, au reprezentat centrul economic, politic

si spiritual al Daciei. Cogaionon (sau Kogaion, Kogaionon), "Muntele Sacru", este identificat de
istorici si arheologi cu Dealul Gradistei, cu o inaltime de 1200 m.
Sistemul de fortificatii din zona Muntiillor Orastiei a fost realizat in timpul domniei lui
Burebista. Acesta cuprindea: cetati: Sarmizegetusa, Costesti, Blidaru, Piatra Rosie, Capâlna; si
asezari: Costesti, Fata Cetii, Fetele Albe. Zidurile cetatilor au fost construite dupa o tehnica specifica,
pe care o numim murus dacicus.

33
când trăia tatăl tău pentru a primi sfaturi de la Zamolxis și a medita
la învățăturile lui. Se spune că aici este sălașul mamei noastre, a
dacilor, locul unde au fost aduși pe Pământ strămoșii noștri. După ce
a dat naștere mai multor copii, mama noastră a luat chipul unui mare
Lup Alb, trăind și astăzi pentru a veghea asupra poporului său.
Comosicus asculta și se minuna. A stat până noaptea târziu de
vorbă cu Deceneu. Într-un sfârșit s-a așezat pe un pat care se afla în
acea peșteră și a adormit profund. Deodată un zgomot părea că l-a
trezit. Deschide ochii și vede alături de pat un mare Lup Alb care îl
lingea pe obraji. Speriat se scoală neștiind ce să facă. Nu-l vede
nicăieri pe Deceneu pentru a-l striga în ajutor.
- Liniștește-te prințe, nu te speria, grăiește către el Marele Lup
Alb. Nu am venit să-ți fac nici un rău. Am vrut doar să-ți vorbesc
despre menirea ta și să-ți transmit dorințele fiului meu, Zamolxis.
Comosicus a înlemnit de spaimă. Cum să vorbească lupul cu el?
Parcă ghicindu-i gândurile, acesta i se adresează mai departe:
- Nu sunt un lup oarecare ci sunt chiar mama voastră a dacilor,
care a luat chip de lup și trăiește în acești munți pentru a veghea
asupra poporului ei. Mulți din marii regi ai acestei țări au trecut pe la
mine. Și pe tatăl tău l-a adus Deceneu, venea la mine de câte ori avea
să mă consulte cu câte ceva. I-am dat multe sfaturi care i-au fost de
folos. Acum Marele Preot te-a adus la mine la cererea tatălui tău care
este acum cu Zamolxis și te privește de acolo, din Cer.
Tânărul prinț încă nu-și revine. După ce s-a oprit puțin, Marele
Lup îi vorbește:
- Burebista a purtat multe războaie. A fost nevoie de ele pentru a
întregi țara. Acum Dacia are nevoie de pace, poporul ei are nevoie de
liniște pentru a se dezvolta în voie. În loc să meargă la războaie mai
bine zidesc case și cetăți, lucrează pământul și fac pluguri, iar
cărturarii pun pe papirus reflexiile lor despre Pământ și Cer. Trăind
în pace țara se poate dezvolta și poate deveni mai prosperă și mai
puternică, pe când războaiele o fac vulnerabilă, îi dezbină pe oameni
și se distruge tot ce s-a construit.

34
 - Fiul meu drag, ție îți revine o sarcină grea, mai grea decât a
tatălui tău Burebista. Războaie e mai ușor de dus decât de menținut
pacea, iar tu ai această datorie, primită de la Zamolxis din cer. Fii
deci regele păcii, caută să eviți războaiele, adu armonie și înțelegere
între oameni, fă ca legile marelui nostru zeu să fie respectate de toți.
Un rege al păcii este mai de temut decât un rege a războiului și
violenței, fii tu acela și vei fi mai iubit de popor decât tatăl tău.
Băiatul îi sorbea vorbele, dar nu reușea să scoată o vorbă. Văzând
că a amorțit stând nemișcat, se întoarce pe o rână, cu grijă să n-o
deranjeze pe Lupoaică. Pentru o clipă privirile i se întorc în altă
direcție. După ce s-a dezmorțit puțin revine la poziția anterioară, dar
Marele Lup Alb nu mai era lângă patul lui. Pentru o clipă i se păru că
zărește o umbră albă care taie văzduhul în zbor spre ieșirea din
peșteră. Licoarea amețitoare a somnului i se lasă peste gene care se
coboară peste pleoape purtându-l în lumea tainică a reveriei.A doua
zi Deceneu trage de el:
- Scoală-te prințe, ce s-a în tâmplat? Soarele e sus și tu tot mai
dormi. Ce fel de rege te pregătești să fii dacă trândăvești pâne te
prinde amiaza?
Comosicus se trezește. Era încă somnoros și copleșit de
întâmplarea din timpul nopții. Acum nu mai știa dacă a fost aievea
sau a visat. Dar continuă să mediteze la sfaturile Marelui Lup Alb.
Destinul își deschide porțile și îl lasă să pășească spre el...
* * *
Coson, marele tarabostes care stăpânea în Muntenia ca un
adevărat rege, a fost un apropiat al lui Burebista de la care a învățat
multe taine ale diplomației și a modului de a duce războaie. În afară
de Deceneu, se număra printre puținii care a cunoscut despre
intrigile țesute de marele rege al dacilor în pregătirea conflictului cu
romanii. Se pare că a fost trimisul lui Deceneu și a lui Burebista la
Roma, unde l-a cunoscut pe Marcus Iunius Brutus Caepio și pe alți
complotiști împotriva lui Caesar. Le-a dus acestora aur și alte obiecte
de valoare de la regele dac pentru a le plăti pentru asasinarea
primului consul al Romei.

35
 Acum a aflat că Brutus (n. 82 –d.42 î.Hr) se află în Creta unde i s-a
încredințat funcția de praetor, așteptând momentul potrivit să se
întoarcă la Roma. Împreună cu prietenii săi se pregătea să-l înfrunte
pe Octavianus Augustus Caesar (n. 23.09.63 î. Hr. Roma – d. 19.08.14
d/Hr.Nola) și să elibereze Roma pe care acesta a pus stăpânire.
Aflându-se în palatul său din Creta este anunțat că cineva îl caută:
- Cine este și ce vrea, întreabă curios Brutus?
- Pare a fi un personaj misterios. A spus că dacă o să-l vedeți îl
veți cunoaște.
- Atunci adu-l de îndată la mine, poruncește el.
În încăperea de lucru a praetorului intră un om între două vârste,
având pe cap o căciulă înfiptă bine pe cap încât nu i se vedeau ochii.
Avea un port ieșit din comun, niște ițari făcuți din cânepă și o vestă
din blană de miel pusă peste un pulover împletit din lână de oaie. În
picioare purta opinci, iar la cingătoare era pitită o sabie mică,
încovoiată.
- Bine v-am regăsit înalte praetor, îl salută oaspetele jovial!
- Bine ai venit dacule, răspunde mirat Brutus recunoscând de
îndată omul din fața lui! Ce gânduri te aduc la mine? Nu ne-am mai
văzut de multă vreme...
- Aveți dreptate. Or fi vreo doi ani de atunci...
- Timpul trece repede. După cum ai văzut m-am ținut de vorbă și
v-am scăpat de Caesar. Acum Roma e ocupată cu altele, nu mai are
grija voastră...
- Se vede că planul nostru a fost bun. Din păcate a fost cam tardiv.
Și Caesar a plănuit contra noastră și după cum bine știi a trimis
oameni care i-au luat viața regelui nostru...
- Pentru Roma e mai bine așa, cine știe ce mai făcea regele vostru
când afla de criza de la noi după asasinarea lui Caesar... Desigur, eu
n-am știut nimic din toate cele ce s-au plănuit că dacă prindeam de
veste vă anunțam. Stăpânul vostru m-a plătit bine...
- Acum cred că a venit vremea să întorci plata. Acesta este
motivul pentru care am venit. Am aflat că Octavian conduce Roma și
plănuiește să-l răzbune pe Caesar care i-a fost ca un părinte...

36
 - Nu din sentimente filiale plănuiește asta, ci ca să scape de rivali.
Octavian a pus stăpânire pe Roma și vrea să uzurpe democrația atât
de fragilă acum. El visează să fie împărat, îi știu gândurile încă din
vremea când trăia Caesar și eram amândoi în preajma lui... A scăpat
de Pompei și de alți rivali, acum plănuiește să scape de mine și de
prietenii mei. Ne acuză de asasinarea lui Caesar dar adevărul este că
vrea să rămână singurul care să dețină puterea supremă în Imperiul
Roman. Dacă scapă de noi o să vezi că se va întoarce și asupra lui
Antonius pe care acum l-a atras de partea sa...
- E adevărat mărite praetor. Așa am auzit și eu, am oamenii mei la
Roma...
- Ei bine, atunci spune-mi de ce ai venit la mine?
- Am venit să-ți ofer sprijinul meu. Am aflat că Octavian se va
porni cât de curând cu legiunile lui către Grecia și va veni peste
domnia voastră. Deoarece când v-am rugat ne-ați ajutat, acum vreau
să vă ajut și eu, desigur nu degeaba, orice război costă, trupele
trebuiesc hrănite, plătite, știe și domnia voastră asta. Dar n-o să vă
cer cine știe ce, va fi mult mai puțin decât v-a plătit regele nostru
Burebista.
- Ai dreptate, regele a fost darnic. Îmi pare rău după el, aș fi vrut
să-l am azi ca aliat. Cu el alături nu-mi păsa de Octavian cu toate
legiunile lui...
- Și pe mine mă doare sufletul după regele nostru care a plecat la
Zamolxis. Dar vă sunt eu alături. Am, venit să stabilim detalii, apoi
mă întorc în țară și vin cu armata să vă ajut...
- Cred că ai dreptate. Ajutorul tău vine la timp. Armata pe care o
am nu ar face față legiunilor celor trei (3) triumviri10 ai Romei: ale lui
Octavian, căruia i s-au alăturat și cele ale lui Pompei și chiar două
legiuni ale lui Antonius... Să discutăm pe îndelete, să vedem cum
facem mai departe. O să-ți dau aur să ai cu ce plăti oștile, numai să-
mi spui cât îmi ceri. Voi pune să se bată monezi din aur care sunt
primite peste tot , chiar și în afara Imperiului Roman...

10 TRIUMVIRÁT, triumvirate, s. n. (în Roma antică) înțelegere privată, fără fundament legal, între
trei persoane, în scopul cuceririi și exercitării puterii politice în stat.
37
 După trei zile Coson părăsește Creta cu o desagă plină cu dinari
romani, monede de aur bătute de Brutus având pe o față un vultur, şi
pe cealaltă, un personaj însoţit de doi lictori11. Era însoțit de câțiva
oameni , luptători de frunte din armata sa, deghizați în oameni
simpli, având armele ascunse sub haine, dar ușor de scos și de folosit
la nevoie. Ajuns în cetatea de unde își conducea micul regat, trimite
soli la regele Deceneu pentru a-l in forma că planurile merg bine.
Prin ei, Coson îi mai trimite regelui de la Sarmisegetuza o parte din
aurul primit de la Brutus. După ce pune la cale treburile țării se
pornește din nou la drum cu aceiași însoțitori, oamenii săi de
încredere. De astă dată pașii îl poartă spre Roma. Nu se oprește până
nu intră la Octavian. Stă de vorbă o noapte întreagă cu unul din
triumvirii Romei, care după câțiva ani avea să ajungă primul împărat
al Imperiului Roman. La plecare Octavian îl îmbrățișează luându-și
rămas bun de la el. Acum Coson se putea întoarce acasă și duce la
îndeplinire planurile așa cum au fost stabilite împreună cu Marele
Preot Deceneu. Burebista nu mai era, dar mintea luminată a Marelui
Preot continua să apere Dacia de dușmanii din afară.
Întors în cetate Coson își pregătește trupele de război. Pornește în
fruntea lor spre Creta pentru a i se alătura lui Brutus și prietenului
acestuia, Cassius. Aceștia plănuiau să-l învingă pe Octavian și să
redea Senatului puterile de odinioară. Se întâlnește cu acesta și
stabilesc strategia de apărare împotriva legiunilor conduse de
Marcus Antonius şi Octavian care au traversat Adriatica și acum
înaintau către Creta. Avându-l alături pe regele dac nu a mai căutat
alți aliați,fiind sigur câ îl va birui pe Octavian cu puternica armată a
dacilor. Brutus și Cassius își trimit flota să-i întâmpine pe cei doi
triumviri. În două bătălii navale lângă Phillipi, la ţărmul nordic al
Mării Egee, cei doi sunt învinşi. Legiunile conduse de Antonius și
Octavian coboară la Creta unde sunt întîmpinate de Brutus cu
oamenii săi și regele Dac Coson, cu puternica sa armată.

11LÍCTOR, lictori, s. m. (în Roma antică) Persoană care însoțea, în anumite ocazii, pe înalții
demnitari, mergând înaintea lor și purtând fasciile.
38
 Cele două tabere se află față în față. Octavian îl somează pe
Brutus să se predea, acesta îi cere să renunțe la prerogativele sale și
să redea Senatului puterile pe care le avea. Văzând că nu se înțeleg ,
legiunile lui Octavian pornesc atacul. Cînd se apropie, dacii conduși
de Coson bat în retragere. Trupele venite de la Roma îl înconjoară pe
Brutus. Oamenii săi luptă din răsputeri, dar fără nici o speranță. Ca
să nu cadă viu pe mâna rivalului său Brutus își ia viața. Se încheie o
nouă pagină în istoria Romei, iar Octavian face un nou pas către
coroana la care aspira. Era anul 42 î.Hr. Au trecut doar 2 ani de la
moartea lui Caesar și a marelui rege Burebista. După moartea lui
Brutus trupele acestuia se predau triumvirilor. Coson, care s-a retras
la mică distanță de locul bătăliei așează tabăra fără nici o teamă de
legiunile romane. Așteaptă sfârșitul confruntării celor două tabere,
apoi cu numai câțiva oameni de încredere se îndreaptă spre tabăra
romană. Aici este întâmpinatr de Octavian și Antonius cu brațele
deschise.
- Îți mulțumesc prietene, îi spune Octavian regelui dac. Fără
ajutorul tău nu aș fi reușit.
- Asta ne-a fost înțelegerea , răspunde Coson, iar cuvântul este
cuvânt, trebuia să mi-l țin.
- Dar și lui Brutus i-au dat cuvântul, întrebă nedumerit Octavian?
- Cu el a fost altceva, nu i-am dat cuvântul ci doar m-a plătit ca
să-i fiu de ajutor. A trebuit să pun în balanță aurul pe care mi l-a dat
el și interesele țării mele și am văzut că acestea din urmă au mai
multă greutate.
- Nu înțeleg, întrebă și mai nedumerit Octavian?
- Este la mintea cocoșului, cum spune un proverb de pe la noi.
Pentru Roma, Brutus nu mai reprezintă nimic, pe când, domnia
voastră este viitorul. De aceea era firesc să aleg pe cel care poate
asigura cu adevărat o pace îndelungată Daciei noastre. Pacea pe care
ne-ați oferit-o când ne-am întâlnit cântărește mai greu decât tot aurul
lui Brutus.
- Ți-o confirm și acum prietene, spune cu voce glacială Octavian.
Este de față și Antonius care știe de înțelegerea noastră și a promis că

39
o va respecta. De altfel, pe el nu-l interesează Dacia ci numai Egiptul
și mai ales frumoasa lor regină Cleopatra, continuă el râzând...
- Lasă glumele Octavian, nu de asta am venit până aici, intervine
Antonius. Am lăsat toate deoparte la Roma și te-am însoțit până aici
ca să te ajut...
- Am glumit prietene, nu te supăra.
Apoi Octavian se adresează din nou lui Coson:
- Ca să întărim înțelegerea și promisiunea noastră ți-o dau de
soție pe fiica mea Iulia. Știu că acum ești singur, soția ta a fost răpusă
de boală...
- Aveți dreptate mărite consul, Zamolxis a hotărât s-o cheme la el.
Acum este mai fericită decât noi.
- Eu nu prea înțeleg credința voastră,am auzit că petreceți la
înmormântări și plângeți când vi se nasc prunci, iar din cinci în cinci
ani trimiteți soli zeului vostru câte un tânăr pe care îl aruncați în
lănci. Iar acei tineri în loc să le fie frică se oferă voluntari și se bucură
când sunt aleși în timp ce aceia care nu au fost aleși plâng de parcă ar
fi pierdut ceva... Aveți e drept niște obiceiuri ciudate, dar Iulia e
învățată cu asta și va fi fericită să-ți fie regină...
- Propunerea domniei voastre este o onoare pentru mine și nu am
nici un motiv s-o refuz, spune Coson bucuros că înțelegerea cu
triumvirul Romei se va pecetlui și prin această legătură.
- Mai mult decât atât, am auzit că ai o fată frumoasă cum este și
Iulia mea. Voi trimite pețitori s-o ceară de soție pentru mine potrivit
datinelor voastre.
- Sunt și mai măgulit de propunerile domniei voastre răspunde
Coson.
- Acum dacă ne-am înțeles, să intrăm să ne distrăm, să sărbătorim
victoria.
Au intrat cu toții într-o sală de petrecere din Creta unde cei doi
triumviri ai Romei și-au stabilit cartierul general. Au petrecut până
dimineață, apoi Coson a plecat la oamenii săi. În ziua următoare s-au
pornit spre țară să sărbătorească și biruința lor. Au trimis soli la

40
Deceneu pentru a-l informa cu ce s-a petrecut. Dacia câștiga astfel ce
nu ar fi câștigat prin război, o îndelungată perioadă de pace 12.
* * *
Într-una din zile Deceneu îl ia din nou pe Comosicus într-o
călătorie. Îi spune să se pregătească de drum lung, alege câțiva dintre
oștenii cei mai destoinici care să-i însoțească, iar el și prințul se
îmbracă în negustori. Semănau a tată și fiu, mai ales că Deceneu era
cam de aceeași vârstă cu Burebista. Au luat mai multe mărfuri de
care se știa că sunt căutate de greci și cu armele ascunse pe sub
veşminte se îndreaptă cu toții către Dobrogea.
Opresc câteva zile la regele Coson cu care Deceneu are
îndelungate discuții. Așa a aflat de la el câte s-au întâmplat pe țărmul
Mării Negre. Luându-și rămas bun de la regele din Muntenia își
continuă drumul spre ținuturile dinspre litoral. Imediat ce intră în
zona Dobrogei au observat unele schimbări. Prin târguri și satele mai
mari patrulau mici detașamente ale noilor regi care voiau să-și
păstreze stăpânirea peste ținuturile lor și să nu-i lase pe vecini să se
extindă... Au controlat și carele celor doi drumeți, întrebându-i ce
gânduri îi aduce în regiune. Văzând că au mărfuri și sunt îmbrăcați
ca negustori îi lasă să meargă mai departe. La un moment dat, la
semnul lui Deceneu, carele cu mărfuri ale dacilor din Sarmisegetuza
se abat de la drumurile obișnuite și o iau pe o cărare printre munți.
După o zi de mers se opresc în dreptul unei peșteri numita Keiris.
Aici Marele Preot caută intrarea, iar după ce o găsesc, ascund undeva
carele și caii lăsându-le în paza însoțitorilor, iar el împreună cu
prințul se strecoară în peșteră. Merg prin niște adevărate labirinturi,
strecurându-se după semne pe care numai Deceneu le știa. Deodată
ajung într-o afundătură. Părea că peștera s-a terminat și trebuiau să
se întoarcă la lumină. Comosicus face un pas înapoi, după care se
întoarce, dând s-o ia în altă direcție, dar Deceneu îi pune mâna pe
umăr și îl oprește pe loc. După ce stă câteva clipe contemplând

12 Suetonius a scris „M „M.Antonius scrie că el (Octavian) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său,
Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut în schimb, în căsătorie, chiar pentru
el, pe fiica regelui” (Suetonius, Despre vieţile cezarilor, Viaţa împăratului Augustus, 63).O serie de
manuscrise poartă în locul cuvintelor Cotisoni Getarum cuvintele Cosoni Getarum regi.
41
peretele cu care se sfârșește tunelul prin care au mers în peșteră,
Marele Preot așează mâna dreaptă cu palma larg desfăcută undeva
în colțul din dreapta. Apasă îndelung și cu răbdare concentrându-se
asupra acelui perete, străduindu-se să-și țină respirația. Deodată,
peretele se dă în lături și face loc unei încăperi largi cum nu au mai
întâlnit până acum. Aici erau mai multe mese și scaune, cât și alte
obiecte de mobilier, iar candelele aprinse în pereți dau o lumină ca în
afara muntelui. Ceea ce frapa era forma deosebită a acestui mobilier,
deosebit de tot ce au văzut până acum. Cei doi se îndreaptă spre
centrul încăperii. Comosicus pășea cu grijă, privind peste tot în jur,
așteptând parcă să apară ceva din senin. S-a dovedit că avea dreptate
deoarece odată ajunși pe la mijlocul camerei se auzi un scârțîit și o
ușă se deschide undeva, într-o parte. Pe acea ușă ies, îndreptându-se
spre ei, zece bărbați din care unul, mai tânăr, era îmbrăcat în haine
regale.
- Vă așteptam mărite Deceneu, mă bucur că ați dat curs invitației
mele.
- Bine te-am găsit rege Dapyx. Am auzit de necazurile voastre.
Spune-i și fiului regelui Burebista să afle ce s-a întâmplat.
- Plecăciuni mărite rege, se înclină prințul dobrogean în fața lui
Comosicus. Tatăl domniei voastre a fost un rege măreț . Dacia a
pierdut mult prin plecarea sa.
- Așa cum știe Marele Preot, începe el să povestească, eu nu am
vrut să mă desprind de regat. Primul a făcut-o Roles, un om lipsit de
caracter. Am auzit că s-a dat cu romanii. Noroc că aceștia știu încă de
frica lui Burebista și te respectă pe Domnia Ta care nu i-ai provocat,
respectând pacea statuată de Octavian. Roles a fost urmat imediat de
Zyraxes, poate și pentru a nu-l lăsa pe Roles să pună mâna pe toată
Dobrogea. Fiind departe, pământul Dobrogei se putea apăra mai
greu de la Sarmisegetuza: Atunci și eu i-am urmat exemplul. Dar am
ținut îndeaproape legătura cu Deceneu, iar preoții lui au avut prin
mine acces în toată Dobrogea. Dacii așteaptă doar momentul când să
pună mâna pe arme pentru a-i alunga pe cei care îi țin despărțiți de
patria mamă.

42
 - Așa este, confirmă Marele Preot Deceneu, acum și rege al
tuturor dacilor. Cu ajutorul regelui Dapyx Dobrogea este ca și
înainte, parte din Dacia noastră străbună. Dacii ne ascultă tot pe noi
chiar dacă aparent se supun regilor locali. Iar Dapyx mi-a fost
totdeauna loial.
- V-am chemat în această peșteră la rugămintea lui Deceneu, reia
discuția regele dobrogean. Marele Preot a vrut să-i arăt prințului și
viitorului nostru rege locul unde au trăit altădată titanii. Aici a fost
ascunzătoarea lor secretă, făcută pentru a nu fi găsiți de oameni. Aici
au adus scrieri și unelte ce le foloseau cât au stat pe Pământ. De
aceea, în aceste încăperi nu poate să intre oricine. Doar eu și Deceneu
cunoaștem taina intrărilor și secretele titanilor. Secretul trebuie
păstrat în veșnicie până când oamenii vor ști să folosească acele
unelte lăsate de titani și să le citească scrierile. Am jurat cu limbă de
moarte ca nici eu și nici altcineva de lângă mine să se atingă de ele.
Acum a venit rândul ca și Măria Ta să depui acest jurământ sacru.
Odată ce v-am dezvăluit taina, ea trebuie să fie pecetluită prin
jurământ.
Comosicus este tulburat de ce a auzit. Ce titani? Ce taine? Ce
unelte? Parcă ghicindu-i gândul, Dapyx ia un obiect mic ce se afla
pus undeva într-un dulap din acea sala și merge cu el într-un colț al
sălii, către răsărit. Fixează obiectul într-o căpătură ce se afla acolo,
dar pe care nu o bănuiau nefiind vizibilă de la distanță, iar când te
apropiai părea să fie o formă firească în arhitectura acelui perete, în
preajmă fiind și alte adâncituri, unele asemănătore cu cea în care a
pus piatra. După ce o rotește, făcând cu ea un cerc complet, în sensul
acelor de ceasornic, o altă ușă se deschide făcându-le loc să intre în
noua încăpere. Aici li se relevă în fața ochilor un tablou de-a dreptul
impresionant. Încăperea, cu mult mai mare decât prima, nu mai avea
mese și scaune sau alte obiecte de mobilier. În schimb, de o parte și
de alta tot felul de obiecte ciudate, confecționate din niște metale
necunoscute, având tot felul de forme și culori.
Au tecut prin fața lor cu pas agale. Comosicus nu se mai sătura să
le privească, neștiind ce să creadă.

43
 - Ce să fie aceste obiecte? La ce ori fi servind, se întreba el în
gând?
- Numai titanii știau să le folosească, intră în vorbă Deceneu,
ghicind gândurile prințului. Cu unele din ele se deplasau prin aer, cu
ele puteau să zboare ca păsările din cer. Cu altele mergeau la
suprafața pământului, când se deplasau pe distanțe mai mici. Aveau
scule cu care puteau modela munții la fel cum noi facem pluguri și
săbii. Așa au făcut Sfinxul din Bucegi, asemenea celor făcuți tot de ei
în Egipt și Peru, care le servea de adăpost și loc pentru porți stelare,
prin care călătoreau de pe Pământ în lumea lor. Alții au modelat
munții și le-au dat formă de piramidă pentru a fi ușor de reperat de
acolo de unde au venit, dar și pentru loc de acces pentru alte
destinații unde puteau călători până în cele mai îndepărtate stele din
Univers la fel cum noi mergem din o cetate în alta călare. În Egipt,
dacă nu au avut munți pe care să-i modeleze în apropierea Sfinxului,
au ridicat ei piramide la fel de uriașe ca și munții noștri, folosindu-se
de unelte sofisticate cu care au transportat piatră de la distanță și au
zidit-o după metode doar de ei știute. Unul din strămoșii noștri,
Enoh, a stat de vorbă cu ei și i-au spus că odată și odată vom ajunge
și noi pământenii să învățăm tainele cunoscute de ei. Abia atunci
oamenii vor putea avea acces la aceste unelte pentru că atunci le vor
putea folosi.
- Dar cine au fost acești titani de care vorbiți, întreabă curios
Comosicus?
- Au fost niște zei din vechime, la fel ca marele nostru zeu
Zamolxis. Locuiau pe un alt Pământ ca al nostru, doar că erau cu
mult mai dezvoltați ca noi și mai apropiați de Dumnezeu. Între altele
ei cunoșteau și taina nemuririi, de aceea se spune că erau nemuritori.
Unii din ei au fost aleși și trimiși aici pe Pământ pentru a ne ajuta pe
noi oamenii să nu o luăm pe cărări greșite, ci să ne îndreptăm pe
calea lui Dumnezeu, cea urmată și de strămoșii lor și astfel să
ajungem asemenea lor. Fii ai lui Dumnezeu, spuneau ei. Dar după
cum au lăsat vorbă este o cale lungă și grea, oamenii au mereu
tendința să dea înapoi, de aceea era nevoie de ei să intervină când

44
exista asemenea pericol. De la ei a rămas vorbă că înaintea noastră pe
Pământ au mai existat și alți oameni pe care Dumnezeu a trebuit să-i
stârpească pentru că au ajuns ca niște fiare și nu mai puteau fi
astâmpărați. Se spune că aici, pe meleagurile Daciei, au fost aduși
cândva un bărbat și o femeie care erau dintr-o altă lume. Aceștia au
fost trimiși pe Pământ prin titani pentru a fi poporul ales al lui
Dumnezeu, de aceea ne-a și fost rânduită o țară atât de frumoasă ca a
noastră. Vedeți că suntem singura țară din lume care nu avem sclavi,
iar oamenii de la noi trăiesc liberi, fiecare cu ocupația lui.
Comosicus asculta cu atenție, fiind în continuare copleșit de ce
auzea. După ce au terminat de traversat acea cameră, folosind o
nouă cheie luată dintr-un loc numai de el știut, regele Dapyx îi
conduce pe oaspeți într-o altă cameră, la fel de mare ca cealaltă. Aici,
pe pereți erau tot felul de rafturi, pe care erau rânduite mulțime de
cărți, cele mai multe scrise pe un material necunoscut, iar scrierea era
deosebită de tot ce se știa pe Pământ. Curios, prințul a luat în mână o
carte și a deschis-o. A rămas tulburat de forma ciudată a literelor care
parcă încercau să-i vorbească.
- Pe unele din ele am învățat să le citesc în tinerețe,când am fost în
Egipt, îi spune preotul Deceneu. O să te învăț și pe Măria Ta, să duci
mai departe această taină. Altele însă nu le-am putut descifra, cred că
special au fost scrise așa pentru că încă nu le-a venit timpul să fie
cunoscute de cei ca noi. Noi suntem datori să păstrăm taina și s-o
transmitem mai departe urmașilor noștri, până va veni timpul ca ea
să fie cunoscută de toată lumea.
Regele Dapyx i-a arătat prințului și alte încăperi asemănătoare,
fiecare cu secretele ei. În una din ele au poposit mai mult. Gazda le-a
arătat niște cufere pline cu aur, atât monezi din aur cât și tot felul de
bijuterii, iar într-o parte a încăperii tot felul de alimente ce erau
depozitate într-o ordine desăvârșită.
- Aici este ascunsă comoara noastră, a dacilor. O păstrăm pentru a
o lăsa urmașilor noștri, s-o folosească în vremuri vitregi. Nimeni nu
știe de ea în afară de mine.

45
 - Dincolo ,după cum vedeți spune el arătând cu mâna în direcția
alimentelor, am adus tot felul de alimente care rezistă în timp. Le
aduc aici ca să le avem în caz de nevoie. Peștera asta este mai
rezistentă ca orice cetate din lume, nimeni n-o poate cuceri cu arme.
Dacă vreodată va fi cazul putem să ne ascundem aici și rezistăm
vreme îndelungată cu aceste alimente. Din când în când le
schimbăm, să fie mereu proaspete. În peșteră intru numai eu, chiar
dacă este mult de muncit. Nu trebuie să știe nimeni secretul în afară
de mine. Când voi mai îmbătrâni îmi voi lua și unul din fii în ajutor,
dar numai după ce depune jurământ că va duce mai departe taina.
Au mai privit minunățiile din acele încăperi tainice, după care au
ieșit din peșteră. Au mers cu toții în cetatea Capidava (Topalu-
Constanţa), unde era și familia regelui dobrogean. Au fost primiți ca
niște regi, fiind puși la masă și ospătați cu tot felul de bucate alese,
respectând desigur legile lui Zamolxis. În acest timp Deceneu a
oficiat în sanctuarul cetății. După câteva zile se pornesc la drum
întorcându-se la Sarmisegetuza. Prin grija regelui Dapyx marfa le-a
fost vândută unor greci din cetate și au luat în schimb alte lucruri
aduse de peste ape, care le erau lor de trebuință.
În drum spre Sarmisegetuza Marele Preot se abate oprindu-se la o
altă peșteră situată în munți. Intră în ea împreună cu Comosicus.
Acolo era un preot a lui Deceneu. Când îl vede, acesta li se închină
cuviincios potrivit rangului. Tânărul preot nu se aștepta să primească
vizita Marelui Preot. Stau mult de vorbă, până noaptea târziu.
- Și această peșteră este unul din locurile sacre ale meleagurilor
noastre. Nu peste multă vreme aici va veni un trimis al Celui care va
veni în lume pentru a aduce Cuvântul lui Dumnezeu. Acel ucenic cu
numele de Andrei se va adăposti în această peșteră de unde va duce
dacilor învățătura Fiului lui Dumnezeu, care va completa
învățăturile lui Zamolxis. I-am instruit pe preoții care se roagă în
această peșteră să rămână aici și să-l aștepte, iar când va veni, să-l
primească și să asculte de el așa cum ascultă de mine. De aici va
porni noua credință care va fi dusă tuturor dacilor. Marele Preot care

46
va trăi în acea vreme îi va da ascultare și prin preoții lui va predica
dacilor învățătura cea nouă.
- Când va fi aceasta, întreabă curios Comosicus?
- Timpul este aproape, dacă domnia ta nu îl vei prinde, negreșit
copiii și nepoții domniei tale îl vor prinde... Nu mai este mult și va
veni. Dumnezeu are planurile lui pe care le-a împărtășit îngerilor săi,
iar de la unul din ei am aflat și eu. Legea pe care o va aduce Acela va
produce o schimbare fundamentală în toată lumea, mai ceva de
schimbarea produsă de legile lui Zamolxis poporului dac.
Comosicus asculta și se minuna de ceea ce aude. Au tot continuat
să vorbeasă până au ajuns la Sarmisegetuza....
* * *
A venit anul 29 î.Hr. În una din zile Deceneu îl ia cu el pe
Comosicus și merg la palat, după ce a convocat mai înainte Sfatul
țării.
- Dragii mei, deschide el întâlnirea. Anii au trecut. A venit vremea
să mă retrag. Îl vedeți aici lângă mine pe acest flăcău destoinic? Este
după cum bine știți fiul marelui nostru rege Burebista. Acum a
devenit un bărbat în toată firea. De aceea consider că a venit vremea
să-i predau regatul și să mă retrag. V-am chemat pentru încoronarea
viitorului vostru rege, dar și pentru ca să vă mulțumesc că mi-ați fost
alături în toți acești ani. Nu am dus războaie ca Burebista, dar am
făcut ce am știut eu mai bine și ce am învățat de la marele nostru zeu
Zamolxis. Am păstrat pacea. Am avut aproape un sfert de veac de
pace vreme în care am construit o țară cum nu a fost vreodată. Băieții
voștri învață de mici să mânuiască armele dar și să folosească plugul
sau să făurească scule și tot felul de bijuterii, cât și alte meserii
frumoase... Fetele voastre au învățat și ele nenumărate lucruri. Știu să
gătească bucate bune cu care să-și aștepte soții când vin acasă trudiți
de la muncă. Multe au învățat să tămăduiască boli cu plante culese
de ele din câmp sau alifii făcute așa cum le-a învățat Marea Preoteasă
Zina. Știu să citească, să nască copii sănătoși pe care să-i crească cu
grijă, astfel că acum fiii voștri nu mai mor cu atâta ușurință, așa cum
era în vremurile trecute.

47
 - Am fost la un pas de război cu romanii, acum ne lasă în pace și
ne respectă. Am menținut o armată de temut cum era în vremea lui
Burebista. Dar nu este nevoie s-o folosim în războaie câtă vreme
pacea se poate păstra. Ea este scutul nostru, a Daciei iubite, de care se
vor lovi toți cei care nu vor prețui ceea ce este cel mai de preț pentru
o nație, acea pace mult râvnită și câștigată cu multe războaie și sânge
de marele nostru rege Burebista. El a câștigat-o iar eu m-am străduit
s-o păstrez. Iată că acum, așezându-i coroana pe frunte, i-o predau
fiului său Comosicus. Îi doresc noului rege s-o păstreze la fel cum am
făcut eu. Chiar dacă domnia sa nu va fi încununată de glorii, chiar
dacă nu se va face cunoscut prin fapte de vitejie asemenea tatălui său
Burebista, aș vrea să știe și să înțeleagă că pentru poporul său va fi
un erou mai mare decât cei care s-au afirmat prin lupte și bătălii.
Poporul nostru nu este unul războinic, noi ne-am ridicat numai
pentru a ne apăra pământul atunci când a fost râvnit de dușmani.
Așa au făcut marii eroi ai neamului începând cu regele Antyrus, apoi
înțeleptul rege Dromihete și în sfârșit, Burebista, care a ripostat
atunci când a fost atacat aducându-i pe daci în hotarele lor firești13.

13 Strabon a scris:
“Burebista și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin
Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba
încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe”. Deceneu este
cel care îi îndeamnă, cu ajutorul regelui Burebista, pe daci la abstinenţă şi la o viaţă cumpătată, prin
interzicerea culturii viţei-de-vie: “Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții, este și faptul că ei s-
au lăsat înduplecați să-și stârpească viile și să trăiască fără vin” (Geografia:VII,3,11)/Tot el, se pare,
ca este cel ce a interzis poligamia care se pare că anterior pontificatului său, era uneori întâlnită în
Dacia. Mai mult, după stabilirea locuinţei preoţilor daci pe muntele Kogaion, el reformează
pontificatul zamolxian, precum şi ierarhia socială, împărţindu-i pe daci în ordinul pilaţilor şi cel al
comaţilor: “pe bărbații cei mai de seamă și mai înțelepți pe care i-a învățat teologia, i-a sfătuit să
cinstească anumite divinități și sanctuare, făcându-i preoți și dându-le numele de pileati”
„Locuinţa marelui preot dac ar fi fost într-o peşteră din Kogaion şi aici, în clipe de cumpănă
venea să se sfătuiască sau să consulte voci oraculare probabil chiar regele dacilor. Autorii greci
relatează că dacii îşi numeau preoţii <călători prin nori>; de aici pare să rezulte cel puţin că
sanctuarul principal era pe un munte atingând norii”
48
 „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele
lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce curgea alături” (Geografia, VII,3,5) Acelaşi
autor ne spune că aici se afla şi peştera unde se retrăgea marele preot al lui Zamolxe, care-i purta
numele, fiind el însuşi considerat zeu: „La început El (Zamolxe) a fost ales mare preot al celui
mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-o
peşteră, inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bună bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de
afară, doar decât cu regele şi cu slujitorii săi”
“Observând înclinaţia lor de al asculta în toate şi inteligenţa lor nativă, el i-a iniţiat în aproape
toată filosofia, căci era maestru priceput în aceasta. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor
barbare, i-a instruit în fizică, făcându-i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care gotii(geții),
transcriindu-le, le păstrează până azi [sec VI e.n.] cu numele de belagines; i-a învaţat logica, făcându-
i superiori celorlalte popoare în ce priveşte mintea; arătându-le practica i-a îndemnat să-şi trăiască
viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria, i-a învăţat să contemple cele 12 semne ale zodiacului, iar
prin ele mersul planetelor şi toată astronomia, lămurindu-i cum creşte şi scade discul lunii şi cu cât
globul de foc al Soarelui întrece măsura rotunjimii Pământului şi le-a expus sub ce nume şi sub ce
semne cele 345 de stele trec de la răsărit la apus, ca să se apropie sau să se depărteze de polul ceresc.
Vezi ce plăcere (este) ca niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai
aveau puțin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poziția cerului, pe altul proprietățile
ierburilor și ale arbuștilor, pe acesta studiind creșterea și scăderea Lunii, pe celălalt observând
eclipsele soarelui și cum, prin rotația cerului, Soarele vrând să atingă regiunea orientală, este adus
înapoi în regiunea occidentală. Getul se linistește de îndată ce primește explicația acestor lucruri.
Aceasta și multe altele, învățând Deceneu pe geți, prin știința sa, a strălucit în mijlocul lor ca o
adevărată minune.”, ne relatează Iordanes în lucrarea sa, Getica.
„Ei socoteau ca noroc şi câştig, drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip a lucrurilor pe
care le sfătuia îndrumătorul lor Deceneu, judecînd că este folositor să realizeze aceasta”, susţinea
Iordanes.
„El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii,
făcîndu-i să trăiască conform legilor naturii; i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare,
în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune;
demostrîndu-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate
secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece
măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase
de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul
ceresc”, informa Iordanes, în Getica.
Comosicus a fost rege şi mare preot al regatului Daciei, urmaş al lui Deceneu, potrivit
istoricilor, iar domnia sa este datată în a doua parte a secolului I î.Hr. Este menţionat de istoricul
Iordanes, în Getica: „iar după ce Deceneu a murit, l-au avut, în aproape aceiaşi veneraţie, pe
Comosicus, deoarece acesta nu era mai prejos în iscusinţă. El era socotit, datorită priceperii sale, şi
rege şi mare preot, şi judeca poporul ca judecător suprem”. Potrivit unor istorici, în timpul domniei
lui Comosicus, dacii au pierdut teritoriul stăpânit de ei între creasta munţilor Haemus şi Dunăre
"Iar dupa ce Deceneau a murit, l-au avut in aproape aceeasi veneratie pe Comosicus, deoarece
acesta nu-i era mai prejos in iscusinta. El era socotit, datorita priceperii sale, si rege pentru dansii, si
preot, si judeca poporul ca judecator suprem. Si dupa ce el a lasat cele omenesti, a venit la domnie
Coryllus, regele gotilor (adica al getilor!), si timp de patruzeci de ani a stapanit peste neamurile lui in
49
 - Acum las regatul acestui bărbat căruia i-am îndrumat pașii din
copilărie până în prezent. A învățat tot ce a avut de învățat de la
mine, acum își poate lua singur destinul în mâini fiind pregătit să vă
conducă. Vă cer să-l ascultați și pe el așa cum l-ați ascultat pe tatăl lui
sau cum m-ați ascultat și pe mine. De azi, el este regele vostru.
Terminând acestea, Deceneu îi fixează coroana pe cap.
- Trăiască regele, spune Marele Preot cu toată căldura vocii sale
sobre, ca de tenor!
- Trăiască regele, strigă toți în cor, ridicându-se cu toții în
picioare!
După acestea Deceneu se așează lăsându-l pe Comosicus să
vorbească .
- Iubiții mei, își începe cuvântul proaspătul rege. Vă mulțumesc
pentru recunoașterea unanimă cu care m-ați primit cu toții. Ne știm
încă de când eram mic copil și mă aducea aici Marele Preot. Aș dori
să-i mulțumesc lui mai întâi pentru toate cele ce m-a învățat, iar apoi
să mulțumesc domniilor voastre pentru că ați avut răbdare să cresc și
să mă așez în tronul tatălui meu.
Vă promit că o să vă conduc cu aceeași onestitate cu care a făcut-o
tatăl meu și mai apoi, Deceneu. După cum a spus Marele Preot este
mai greu de păstrat pacea decât de pornit un război. De aceea mă voi
strădui să fac tot ce îmi stă în putință să păstrez mai departe pacea
câștigată atât de greu cu prețul sângelui fiilor sau taților voștri, între
care și cel al tatălui meu Burebista. Vă cer să aveți grijă de popor, să
ascultăm mai departe de învățăturile marelui nostru zeu Zamolxis și
să ne instruim fiii și fiicele după legile lui, după cum bine a orânduit
Deceneu. Eu promit să-i stau alături nu numai ca rege dar și la
templu, să-l ajut în ducerea la îndeplinire a misiunii pentru care a
fost chemat de Zamolxis. De aceea am decis să nu mă căsătoresc, ci
să servesc și biserica la fel cum îmi voi servi țara ca rege. O țară este
prosperăși oamenii ei o duc bine numai dacă are la bază legea, iar
legile noastre sunt cele orânduite de Zamolxis. La templu le voi

Dacia. Vorbesc despre Dacia cea veche… Aceasta tara, asezata in fata Moesiei, peste Dunare, e
incinsa de cununa muntilor, avand doar doua intrari: una pe la Boutae, cealalta pe la Tapae".
50
predica iar în această sală voi judeca după ele. Numai așa cred eu că
se poate păstra pacea, așa a făcut Deceneu, la fel voi face și eu...
Toți au rămân înmărmuriți, până și Deceneu.
Ședința se încheie, toți tarabostes părăsesc sala. Rămân numai
regele și Marele Preot.
- Ce s-a întâmplat Măria ta, îl întreabă Deceneu pe proaspătul
rege? Tocmai ne pregăteam să punem de o nuntă...
- Am stat mult și m-am gândit până să iau această hotărâre. O
căsătorie m-ar împovăra cu datoriile de soț și de tată. Dacă este să
pornesc pe drumul pe care m-ai povățuit să merg nu voi mai avea
timp și de familie. Așa cum bine ai spus, e mai greu să păstrezi pacea
decât să faci războaie.
- Atunci peste zece zile să fii la templu, să te numesc și Mare
Preot...
- Deocamdată nu e nevoie. Te avem pe domnia ta Mare Preot,
nimeni nu te poate egala.
- Ai învățat de la mine destule. Te-am purtat prin toată țara și ți-
am arătat secretele zeilor. Ai învățat cum trebuie să instruim poporul
să respecte legile dar totodată să meargă mai departe pe drumul
civilizației. A venit timpul să merg la ai mei. Marele Lup Alb mi-a
trimis vorbă. Mă așteaptă la peșteră, unde am fost împreună.
- Atunci te voi însoți pe drum. Nu te pot lăsa să mergi singur.
- Pe acest drum numai de unul singur se poate merge. După ce te
ung și ca Mare Preot ne luăm rămas bun pentru totdeauna.
Cele zece zile au trecut ca o secundă. Deceneu i-a chemat pe
preoții și preotesele de vază cu care lua hotărârile cele mai
importante. În prezența lor îl desemnează pe rege și ca Mare Preot.
La terminarea ceremoniei își ia rămas bun de la toți mulțumindu-le
pentru ascultare și dăruirea cu care au lucrat pentru Zamolxis și
pentru țară.
A doua zi în zori, cu o desagă în spate și cu un toiag în mâna
dreaptă, Deceneu ieșea din cetate. Era îmbrăcat complet în alb, la fel
ca Zamolxis, iar barba și pletele la fel de albe și ele îi coborau până la
glezne. Comosicus îl aștepta. Tânărul rege voia să-l conducă până la

51
poartă și să-și mai ia încă odată rămas bun de la învățătorul său. La
ieșirea din cetate cei doi se îmbrățișează, apoi Deceneu pășește
înainte, continuându-și drumul spre peștera Keiris din muntele sacru
Kogaion.
Comosicus îl conduce cu privirile până ce Marele Preot se pierde
în zare. Un Mare Lup Alb îl aștepta la orizont continuând să-l
conducă pe Deceneu, mergând agale pe lângă el...
Un rege a plecat spre a lăsa loc unui alt rege. O filă de carte se dă
la o parte, pentru a lăsa o alta să fie citită. Vremea lui Deceneu a
plecat, o altă vreme vine din ceață...

52
53
 .

54
 Selecție de citate despre daci

1. Sumerologul rus A. Kifisim: „Strămoşii rumânilor au exercitat o

influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a
vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei”.
2. Pitagora (580 î.H – 495 î.H), face zece referiri la valorile
superioare ale geţilor. În „Legea 1143” el spune: „Călătoreşte la geţi nu
ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile
sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune.
3. Homer: „Dintre toate popoarele geţii sunt cei mai înţelepţi.”
4. Platon (427 – 347 î.H.), elev a lui Socrate şi profesor al lui
Aristotel, surprinde în dialogul „CARMIDES” o discuţie între Socrate
şi Carmides, în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învăţat un
medic trac când a fost la oaste: „Zamolxe, regele nostru, care este un zeu,
ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem
seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp.
Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată
pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu
cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav,
partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi
pentru om în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor,
ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim
izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul
trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece
sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”.
Uimitoare aceasta viziune asupra medicinei lui Zamolxe acum mai
bine de 2400 de ani!
5. Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează voi scrie
despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în
Iberia şi din nordul Africii până în SCANDIA, ţara imensă a
dacilor.”
55
6. Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953), spunea referitor la
plăcuţele de la Tărtăria:„Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum
este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în
Europa cu 2000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o
comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”
7. Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii sunt poporul
din Europa care s-a născut creştin” (ambasadorul Vaticanului la
Bucureşti spunea în aula Academiei acelaşi lucru, şi asta acum câţiva
ani).
8. Alfred Hofmann 1820 – în Istoria Pământului: „Într-adevăr
nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte
mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa
cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie
ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca
o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar
potrivi celui mai cult popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul
Pământului, ci Axa Universului.
9. Marija Gimbutas – Profesor la Universitatea California din
L.A.-Civilizaţie şi Cultură: „România este vatra a ceea ce am
numitVechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500
î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi
creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate,
patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A
devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie
europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o
perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale
naturii.”
10. Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul Dunării
de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii.”
11. Gordon W. Childe: „Locurile primare ale dacilor trebuie căutate
pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de
formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi la
sudul Dunării de Jos.”

56
 12. Eugene Pittard: „Strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic
până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică reprezintă doar
un capitol recent din istoria ţării”.
13. Daniel Ruzzo – arheolog sud-american: „Carpaţii sunt într-o
regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi
cunoscute până în ziua de astăzi”
14. William Schiller – arheolog american: „Civilizaţia s-a născut
acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun, răspândindu-se apoi
spre răsărit şi apus”.
15. John Mandis: „Cele mai vechi descoperiri ale unor semne de
scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria”.
16. Olof Ekstrom: „Limba rumună este o limbă-cheie care a influenţat
în mare parte limbile Europei”.
17. Universitatea din Cambridge: – În mileniul V î.H. spaţiul
carpatic getic era singurul locuit în Europa;
– Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate
OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie India,
Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu slav;
– VEDELE (RIG VEDA) cele mai vechi monumente literare ale
umanităţii au fost create în centrul Europei. Fostul Prim-Ministru al
Indiei, Jawaharlal Nehru a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care
au invadat bogatul pământ al Indiei”.
18. Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt
asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o
părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât
pentru o limbă”.
19. Ludwig Schlozer (Russische Annalen-sec XVIII): „Aceşti
volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wolsche, ci VLAHI
(RUMUNI), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a
tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu
toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi
Ungaria în număr de milioane”.

57
 20. Michelet, Paris 1859, către trimisul lui Cuza: „Nu invidiaţi
vechile popoare, ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu
atât veţi vedea ţâşnind viaţa”.
21. Andre Armad: „Într-adevăr acesta este unul din cele mai
vechi popoare din Europa…fie că este vorba de traci, de geţi sau de
daci. Locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei
şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel printr-un exemplu,
poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam”.
22. D’Hauterive (Memoriu asupra vechii şi actualei stări a
Moldovei, 1902): „Limba latinească în adevăr se trage din acest grai
(primodial), iar celelalte limbi, mai ales rumuna sunt acest
grai. LATINEASCA este departe de a fi trunchiul limbilor care se
vorbesc astăzi (aşa zisele limbi latine), aş zice că ea latina, este cea
mai nouă dintre toate”.
23. Huszti Andras: „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi
locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care
glăsuiau mai demult părinţii lor”.
24. Strabon (secolul I, d.Chr.), despre limba dacilor (Geografia):
„Dacii și geții vorbesc aceeași limbă”
Strabon (secolul I, d.Chr.), despre limba geților (Geografia): „Și în
vremea noastră (după anul 15 d.chr., n.n.), Aelius Catus a strămutat
în Tracia, din cealaltă parte a Istrului, 50.000 de oameni de la geți, un
neam de aceeași limbă cu tracii.”
Strabon (secolul I, d.Chr.), despre faptul că geții și frigienii sunt
neamuri tracice (Geografia): “Elenii îi consideră pe geți, traci. Ei
locuiesc pe amândouă malurile Istrului; mă refer atât la geți, cât și la
mysieni. Ultimii erau de asemenea traci, iar în prezent ei poartă
numele de moesi; de la ei se trag și mysienii de astăzi, care trăiesc
printre lydieni, frigieni și troieni. De altfel, înșiși frigienii sunt brigi, o
seminție tracă.”
25. Pomponius Mela (secolul I, d. Chr), despre neamul tracilor
(Descrierea pământului): “Tracia este locuită de un singur neam de
oameni, tracii, având însă fiecare alt nume și alte obiceiuri. Unii sunt
sălbatici și cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales geții.”

58
 26. Trogus Pompeius (secolul I, î. Chr.), despre înrudirea dacilor
cu geții (Istoria lui Filip): „Şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor. În vremea
regelui Oroles (c.200 î.Hs., n.n.) se luptară fără succes împotriva
bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au
fost siliţi, din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să
pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care
acestea obişnuiau să le facă lor. Această pedeapsă a fost înlăturată
numai după ce prin vitejia lor au şters ruşinea pe care şi-au atras-o în
războiul de mai înainte”
27. Dio Casius (secolul III, d. Chr.), despre teritoriul geto-dacilor
(Istoria romană): (Dacii, n.n.) “locuiesc pe ambele maluri ale Istrului.
Dar cei care sunt dincoace de fluviu, țin cu plata birului de Moesia și
se numesc moesi. Cei de dincolo (de Istru, n.n.) poartă numele de
daci, fie că sunt geți, fie că sunt traci din neamul tracilor, care locuiau
odinioară în Rodope”
28. Herodot (secolul VI,î. Chr.), despre conflictul dintre Darius și
geți (Istorii): „Înainte de a ajunge la Istru, (Darius) birui mai întâi pe
geţi, care se cred nemuritori” (514 î.Hs., n.n.). Alţi traci s-au supus şi
s-au predat fără lupte. „Geţii însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit
(adică s-au opus, n.n.), au fost îndată robiţi, măcar că ei sunt cei mai
viteji şi cei mai drepţi dintre traci”

59
 Colină sacră de la Buridava

Sanctuarul de pe muntele sfân

60
61
62
 POVESTEA REGELUI COMOSICUS

A fost odată ca niciodată... că dacă n-ar fi nu s-ar povesti...

Era anul 29 î.Hr. Regele Deceneu îi predă ștafeta fiului prietenului
său din copilărie, marele rege Burebista. Când a urcat pe tron tânărul
rege Comosicus avea puțin peste 30 de ani. Grijile țării erau acum
doar pe umerii lui. După ce l-a văzut pe Marele Preot că se
îndepărtează de cetate și ia drumul strămoșilor săi, întorcându-se la
Marele Lup Alb în peștera sacră din muntele Kogaion, Comosicus se
retrage pentru câteva zile în templu. S-a închis singur în marele
sanctuar de la Sarmisegetuza fără să spună la nimeni unde se află. A
rezistat astfel fără mâncare și apă vreme de trei săptămâni. În cele
din urmă rugile sale au fost ascultate. După ce au trecut 21 de zile de
post și de rugăciune îi apare în față Marele Lup Alb. Comosicus nu a
văzut când a intrat, fiind surprins s-o vadă înaintea lui pe zeița

63
mamă a poporului dac. A avut impresia că aude un scârțâit de ușă
dar a crezut că este o iluzie, a dat poruncă oștenilor care păzeau
intrarea să nu permită la nimeni să intre în templu. Copleșit de
imaginea impresionată a Marelui Lup Alb, regele rămâne înnlemnit
ca o stană de piatră.
- Bine te-am regăsit mărite rege. Zamolxis ți-a auzit rugile și m-a
trimis la tine. De ce te găsesc acum atât de abătut? Erai altfel cu ani în
urmă, când ai fost la mine în peșteră.
- Sunt copleșit de griji mărită zeiță. Atunci îl aveam pe Deceneu
alături, știa să rezolve orice situație. Acum el m-a părăsit și am rămas
singur. Nu știu dacă voi face față treburilor unui regat atât de mare.
Cei mai mulți dintre tarabostesii care sunt în Sfatul țării sunt mai în
vârstă ca mine, mulți sunt încă de pe vremea tatălui meu. Mulți
dintre ei s-ar putea să nu dea ascultare unui tânăr ca mine.
- Fii fără grijă Comosicus, doar ai în vene sângele tatălui tău
Burebista. Când a urcat el pe tron era mai tânăr decât tine și a ajuns
să facă o împărăție cum nu a mai avut Dacia vreodată .Oamenii sunt
făcuți să asculte. Așa cum ascultă de Zamolxis trebuie să asculte și de
tine, care ești reprezentantul marelui zeu pe Pământ. Cu acest mesaj
am venit de la el. Pentru a te face ascultat trebuie să-ți începi
misiunea aici, în acest sanctuar, ca Mare Preot. Autoritatea divină se
impune mai ușor decât cea pământeană...
- Mai am un mesaj de la zeul nostru. Îți cere să continui politica
regelui Deceneu. Poporul încă are nevoie de pace. Numai așa se
poate educa în voie și își poate ridica cetăți și case trainice. Educația
este temelia unui regat puternic, iar legea e cea care pune bazele unui
popor unit și solidar, cu oameni care să răspundă chemării de a-și
apăra țara atunci când regele lor le-o va cere. Întărește paza la hotare,
să aperi țara de barbarii care vin să vă ia recoltele, fiii și fiicele. Sunt
niște sălbatici și nu ai cu cine să te înțelegi...
- Ține-i deoparte pe romani. Numai tatăl tău se putea pune cu ei,
pe atunci Dacia era mult mai întinsă și avea o armată mult mai
numeroasă cu care putea să facă față numeroaselor legiuni romane.
Atunci ar fi fost momentul potrivit, dar lui Caesar i-a fost teamă de el

64
și a trimis asasinii să-l doboare. Acum trebuie să așteptăm un
moment mai favorabil, să fie slăbiți de vrajbele între ei. Nici un
imperiu nu durează veșnic, așa cum a căzut Imperiul persan, chiar și
cel al tracului Alexandru cel Mare, vor pieri și romanii într-o bună zi,
zilele lor sunt deja numărate. Doar Roma va rămâne în veșnicie, așa e
voia Marelui Zeu. Cetatea a fost zidită de fii unui dac, un meșter
vestit , care a fost chemat când s-a zidit Troia. Pe drumul de
întoarcere soția lui a născut doi gemeni dar biata de ea și-a dat
repede duhul, pentru că așa i-a fost scris destinul. Neștiind ce să facă
și cum să alăpteze pruncii, cu lacrimi în ochii tatăl a trebuit să-i
abandoneze la marginea unui sat învecinat de o pădure, sperând că îi
va găsi cineva și îi va salva. Nu i-a putut lăsa la niște oameni pentru
că nu le înțelegea limba și socotindu-i dușmani, l-ar fi ucis și pe el și
pe prunci. Dar nu acei barbari i-au salvat. Eu am fost trimisă de
Marele Zamolxis să-i salvez pe fiii acelui dac care au primit de la
Ceruri o menire înaltă, să pună bazele unei cetăți eterne... I-am
alăptat și i-am crescut ca pe copiii mei așa cum am făcut odinioară cu
Zamolxis, adăpostindu-l apoi pe tatăl lui în peștera de pe muntele
sfânt Kogaion până ce a venit vremea să – și ia înapoi regatul. Marele
Zeu a hărăzit celor doi prunci un viitor asemenea lui... Vedeți doar
că vorbiți aceeași limbă, diferențe mai sunt doar de dialect.
Comosicus este copleșit de spusele zeiței. A stat cu ea la taifas
câteva ore în șir până ce zorii începeau să se strecoare stingher prin
ferestrele mici ale sanctuarului. Tânărul rege nu și-a dat seama când
zeița a dispărut de lângă el la fel de misterios cum a venit în templu.
O umbră străvezie se mai vedea în depărtare când regele a ieșit pe
ușile larg deschise ale templului. Cei doi oșteni care păzeau intrarea
încă dormeau rezemați de zid. Comosicus a trecut printre ei
continuându-și drumul spre palat. O fantomă părea să-l însoțească ca
și cum i-ar asigura paza în locul gardienilor săi. Odată intrat pe ușile
masive din lemn ale palatului regal umbra se îndepărtează și dispare
în zare. O pată albă mai strălucea pentru câteva clipe la orizont,
surprinsă de razele vioaie ale soarelui de dimineață care tocmai s-a
aburcat pe cer asemenea unei mingi uriașe de foc...

65
 * * *
După ce se odihni pe îndele regele se trezește și merge la templu.
Îi trimite în țară pe preoții care îl ajutau pe Marele Preot în
ceremoniile care se țineau în marele sanctuar din Sarmisegetuza
pentru a-i aduna pe toți tarabostes la marele ritual care se va celebra
peste două săptămâni, când dacii potrivit datinei, urmau să trimită
un nou sol la Zamolxis .Era o festivitate rară, se ținea doar odată la
cinci ani, de aceea venea multă lume din toate părțile Daciei. Cetatea
și împrejurimile erau pline de oameni, toți înghesuindu-se să prindă
un loc cât mai în față să vadă cum decurge ceremonia. Era ceva
măreț, cum greu se poate descrie în cuvinte. În mijlocul templului
Marele Preot înconjurat de mulțime de preoți, toți îmbrăcați în haine
albe care îți luau vederea prin sublimul lor. Ceva pur dar totodată
straniu părea să plutească în aer. În fața templului a cărui uși erau
larg deschise mulțime de tarabostes, fiecare după rangul lui. În
spatele lor erau comatii, agricultori, păstori și meșteșugari, care
umpleau toată piața, ba chiar și străzile îndepărtate ale cetății erau
pline de mulțimea de oameni veniți la această rară solemnitate. Toți
voiau să audă cuvântul lui Zamolxis, să afle ce le va mai porunci
pentru următorii 5 ani.
Rugăciunile către Marele Zeu se ridică asemenea unor tunete
către cer. Vocile celor peste 100 de preoți care slujeau împreună cu
Comosicus, amplificate de sistemul natural de sonorizare a
sanctuarului creau o atmosferă mirifică. Glasul lor se auzea până și în
îndepărtatele străzi ale Sarmisegetuzei. După ce se termină
rugăciunile care erau sub forma unor cântări impresionante, Marele
Preot urmat de mulțimea de slujitori a lui Zamolxis ies din sanctuar
continuând rugile. Alături era locul de sacrificiu, sub forma unui cerc
imens, marcat prin niște pietre mari și înalte. În mijloc ardea un foc
de care urma să fie mistuit solul trimis la zeu. Alături de foc, patru
ofițeri tineri, îmbrăcați în ținută de gală, stătreau în poziție de drepți,
având fiecare câte o lance întinsă cu vârful spre cer. Cu o zi înainte
au avut grijă să ascută bine vârfurile lăncilor pentru a nu fi ei
învinuiți dacă cumva solul nu era primit de Zamolxis. În cazul în

66
care li se găsea vreo greșeală pedeapsa era o moarte rușinoasă, lipsită
de slavă, care i-ar fi aruncat undeva în beznă, în adâncul întunecat al
Pământului, deoarece zeul nu îi primea la el în Ceruri.
Cântările preoților par să atingă punctul culminant. Toată lumea
era extaziată. Așteaptau momentul jertfei. Privirile le erau ațintite
spre scena ridicată la câțiva metri deasupra sanctuarului unde alți
patru tineri se pregăteau să trimită solul către Marele Zeu. Erau tot
tineri, dar cu rang de ofițeri în armata regală, îmbrăcați și ei în ținută
de gală. Nu purtau lance sau alte arme, aveau doar sica prinsă în
teacă, la brâu. Tinerii așteptau solul care urma să urce la momentul
potrivit pe treptele ce erau în spatele acelui podium de sacrificiu.
Deodată apare un tânăr îmbrăcat tot în alb, având o căciulă pe cap,
semn al unui rang înalt. Mai întâi i se vede doar capul, apoi încet,
încet și restul trupului care se urcă asemenea unei fantome pe acea
scenă înaltă unde îl așteptau ceilalți patru tineri și ei îmbrăcați în alb,
purtând căciuli pe cap.
Dar deodată, în mulțimea de oameni se fac auzite niște murmure.
Încercau să înțeleagă ce este cu acel berbecuț alb pe care solul urcat
pe podium îl ținea lângă el, legat cu o sfoară. În urma lui urcă pe acea
scenă Marele Preot însoțit de zece preoți de frunte ai țării. Cântările
continuau atât pe podium cât și în fața templului unde se aflau
ceilalți preoți. Deodată, Comosicus ridică mâna dreaptă în sus luând
o poziție gravă. Ca prin farmec se lasă peste tot o liniște funebră.
Marele Preot se apropie de tânărul care a urat înaintea lui scările. Îi
așează amândouă mâinile pe cap în semn de binecuvântare, rostind
cu voce scăzută o rugăciune. Ia apoi mâinile de pe fruntea tânărului
și cuprinde cu ele capul berbecuțului, așezându-se în genunchi în
fața lui. Continuă acea rugăciune tainică după care se ridică în
picioare și ia frânghia cu care era legat mielul din mâna acelui tânăr
care l-a adus pe podium și se îndreptă încet cu el către cei patru
cavaleri ai morții. Aceștia ridică berbecuțul în aer după ce fiecare îl
prinde bine de câte un picior. Comosicus îi ia cureaua de la găt,
aruncând frânghia cu care era legat în foc. La un semn al său, tinerii
aruncă berbecuțul în lăncile ținute cu vârful în sus de ceilalți patru

67
cavaleii ai morții. Acesta intră direct în lăncile ascuțile, îndreptate
spre cer, lăsând să ii se prelingă sângele pe piatra din care era făcut
podiumul jertfei. Doi dintre tineri îl scot din lănci și îl aruncă în focul
care părea că-l așteaptă cu limbile sale însetate de sânge. Peste tot se
așterne o tăcere mormântală. Nimeni nu se aștepta la un asemenea
deznodământ. Toți se întrebau în sinea lor cum vor mai ajunge la
Zamolxis rugile poporului dac pentru următorii cinci ani, așa cum
erau învățați până acum. Dar pâna ca cineva să deschidă gura,
profitând de momentele de tăcere, ia cuvântul Marele Preot de la
înălțimea podiumului pe care se afla, pentru a se face auzit de cât
mai multă lume:
- Dragii mei! își începe el discursul. Iubitul meu popor! Acum vă
vorbesc atât ca Mare Preot dar și ca rege al vostru.
Oamenii ascultau cu sufletul la gură, curioși să afle ce la va
spune.
- După cum știți cu toții, Marele Preot Deceneu și regele vostru
ne-a părăsit, a fost chemat de Zamolxis la el. Înainte de a pleca m-a
chemat la el și mi-a spus care este voia zeului nostru. Zamolxis ne
cere să ascultăm mai departe de legile și învățăturile lui. Vă cere la
toți să ascultați de poruncile regelui vostru și nimeni să nu se abată
de la ele. De cum împlinesc zece ani să trimiteți fetele la preotese și
băieții la preoții lui Zamolxis care îi va învăța legile marelui zeu și le
va îndruma pașii spre viață.
Se oprește câteva momente ca și cum ar vrea să facă o pauză,
după care reia.
- Vă mirați cu toții pentru cele întâmplate azi. A fost tot voia
măritului Zamolxis. Marele zeu ne cere să renunțăm la sacrificii
umane și să trimitem alte jertfe către el. Prin rugăciunea pe care am
făcut-o am peluat toate rugile voastre de la solul pregătit să meargă
la Cer. Zamolxis este atotputernic și le poate primi și prin acest
berbecuț în care le-am transmis prin puterea pe care mi-a dat-o
marele zeu. De acum înainte așa se va petrece ritualul. Este poruncă
divină și trebuie să ne supunem cu toții...

68
 - Cât despre acest tânăr el și-a făcut datoria. Să-l respectăm și să-l
onorăm cum se cuvine. Așa va rămâne și mai departe. Alesul va
deveni intermediarul rugilor noastre către Zamolxis.Va fi ales și mai
departe dintre cei puri și neprihăniți.
Oamenii ascultau și se minunau. Cei mai mulți se bucurau că acel
tânăr frumos a rămas în viață. Educația primită prin oamenii lui
Deceneu a dat roade. Violența a făcut loc iubirii. Era depășită etapa
jertfelor umane...
Folosindu-se de faptul că toți tarabostes s-au adunat în cetate
pentru acel ritual suprem, în ziua următoare a fost convocat Sfatul
țării. Punându-și coroana pe cap, Comosicus se ridică în fața tronului
și le vorbește celor adunați în sală:
- După cum știți acum sunt regele vostru. Măritul Deceneu ne-a
părăsit. Înainte de a pleca am stat mult de vorbă cu el. Mi-a spus să
vă cer să-mi dați ascultare așa cum ați ascultat și de el. Cuvântul cu
care ne-am despărțit a fost pace. Mi-a cerut să păstrez pacea așa cum
a păzit-o el și să dăm răgaz poporului să se dezvolte, să fie mai
puternic. De aceea vă cer să nu-i provocați pe romani. În afară de ei
nu avem alt dușman de care să ne fie teamă. De cei din jur ne vor
apăra garnizoanele pe care le avem la hotare.
S-au discutat și alte probleme stringente ale țării, mai ales cele de
ordin administrativ și fiscal dând fiecăruia dintre nobilii daci
sarcinile pe care să le îndeplinească. Gravitatea tonului și hotărârea
cu care le-a vorbit i-a convins pe tarabostes că au în față un mare
rege. Și de atunci l-au respectat cu toții...
* * *
Aflând vestea plecării regelui Deceneu și știind de tinerețea
noului rege, unele căpetenii din ținuturile mai îndepărtate ale Daciei
au încercat să se desprindă de regat luându-se după exemplul celor
din Dobrogea. Aceștia nu au luat parte la ritualul organizat de
Comosicus la Sarmisegetuza, lăsând astfel să se înțeleagă intențiile
lor. Dar în scurt timp s-a dovedit că încercările lor nu se pot împlini
pentru că, prin preoții și preotesele împânzite în toată țara, nolul rege
care era și Mare Preot controla tot. El avea un sistem informativ bine

69
pus la punct prin care era informat cu tot ce se petrece până și în cele
mai îndepărtate colțuri ale regatului. Cum afla că un tarabostes avea
poftă de prea multă libertate noul rege îl chema la el și îi cerea să
renunțe la planuri, aducându-i argumente că este mai bine ca țara să
fie întreagă decât să se rupă în bucăți. Pe alții îi primea în calitate de
Mare Preot aducându-le motivații religioase. Așa i-a convins pe cei
care au lipsit la ritual, care au venit singuri la Sarmisegetuza pentru a
aduce omagiile lor noului rege după ce au aflat de la alți tarabostes
cele întâmplate în capitală. În felul acesta Comosicus își conducea
țara cu multă înțelepciune, păstrându-i hotarele așa cum le-a primit
de la Deceneu.
* * *
Nu același lucru se întâmplă însă și în provinciile desprinse de
Dacia lui Burebista. Regii locali văzând cât este de tânăr noul lor
suveran își duc propria politică, crezând că așa este mai bine.
Astfel, Cotiso, regele care stăpânea partea de la nord de Dunăre,
având capitala în cetatea Ramidava, aflând că Deceneu nu mai este,
începe să facă dese incursiuni în sudul Dunării unde oștile lui atacau
garnizoanele romane și prădau provinciile Imperiului Roman.
Încurajat de victoriile obținute, Cotiso se va alia cu bastarnii care l-au
ajutat și pe Burebista în luptele duse cu celții. Împreună cu aceștia, în
anul 29 î.Hr, la scurt timp după plecarea la Zamolxis a regelui
Deceneu, Cotiso va porni într-o puternică invazie în Imperiul Roman
cu gând să ajungă la Roma. Probabil că era informat de situația de
criză prin care trecea Imperiul Roman ca urmare a luptelor între cei
doi triumviri rămași în viață, Octavianus și Marcus Antonius.
Încrezător în forțele sale, Cotiso nu va cere sprijinul regelui de la
Sarmisegetuza pe care îl considera prea tânăr și lipsit de experență.
Totuși victoria lui Octavian de la Actium, în vestul Greciei, din
02.09.31 î.Hr.trebuia să-i dea de gândit lui Cotiso, chiar dacă
Antonius mai trăia și își pregătea revanșa în Egipt împreună cu
regina Cleopatra.
Aflând de incursiunea bastarnilor și a dacilor Octavian trimite
împotriva lor o armată puternică condusă de generalul Marcus

70
Licinius Crassus care îi va învinge pe rând pe invadatori și îi va
alunga peste Dunăre.
Lipsa de experiență a regelui dac s-a văzut și din modul în care s-
a angajat în bătălie. I-a trimis pe bastarni să-l întâmpine pe Crassus,
care înainta prin Macedonia, iar el a luat-o în altă direcție. A trecut
Dunărea peste podul construit de Burebista și se îndrepta vertiginos
spre Roma.
Generalul Crassus în schimb s-a aliat cu regele dobrogean Roles și
cu garnizoanele din provincia romană Macedonia, întărindu-și astfel
forțele. Fiind împărțiți, dacii și bastarnii au fost ușor de nimicit,
Crassus întorcându-se victorios la Roma14.

14 În Banat a domnit un important rege get si anume Cotiso. Mult timp s-a crezut ca acesta este

acelasi cu Coson dar ultimele cercetari au demonstrat contrariul. Regatul său era atât de aproape de
romani încât devine "linia de bătaiea dacului Cotiso" cum consemneză Horațiu. În principiu politica
regelui get se rezuma la atacuri în părțile illyro- pannonice, mai ales iarna când Dunărea îngheață.
Istoricul Florus arată într-un foarte sugestiv pasaj că „Dacii stau aninaţi de munţi”
(Florus, Epitome, II,28,18), de unde, sub conducerea regelui Cotiso, de câte ori Dunărea îngheţată îşi
unea malurile, executau dese incursiuni în ţinuturile de dincolo de fluviu. Indicaţiile lui Florus
referitoare la munţii în care locuiau dacii lui Cotiso au făcut ca regatul acestuia să fie situat ipotetic
undeva la vest de Olt, de ambele părţi ale munţilor
Faptul că "dacii stau înfipți in munti" (Florus) și răgazul oferit de romani duc la consolidarea
regatului condus de Cotiso astfel încât dacii nu au fost infranti de Lentulus ci doar respinși și
împrăștiați așa cum menționează și Horațiu care îl sfătuiește într-un poem pe Mecena să nu mai fie
frământat de grija Romei fiindcă armata lui Cotiso a fost învinsă.
Acest rege a fost amintit de Horaţiu în (Satire, II, 6, 51-53) sau şi mai sugestiv spune în Ode,
III, 6, 13-16 că „n-a lipsit mult ca Roma să fie nimicită de dacii cei meşteri în azvârlirea săgeţilor” şi
de Florus care spune „dacii stau aninaţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, de câte ori
Dunărea îngheţată lega cele două maluri, obişnuiau (deci nu numai o dată!) să năvălească şi să
devasteze ţinuturile vecine” (Epitome, II, 28, 18).
Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să se
coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile.
Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a
trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo, dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel,
dacii nu au putut fi înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi”, relata Anneus Florus, potrivit autorilor
volumului „Izvoare privind istoria României
Istoricul Lorus ne vorbeste într-un laconic, dar sugestiv pasaj: “Dacii stau aninați de
munți”, “De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, de cate ori Dunarea ingheta lega cele
doua maluri, obisnuiau sa navaleasca si sa devasteze tinuturile vecine”.
Dupa victoria lui Octavian in razboaiele civile, romanii iau măsuri și Cotiso e înfrânt, poate
de către generalul Marcus Licinius Crassus; într-o oda dedicată protectorului său Mecena, poetul
Horatiu îl sfătuiește pe acesta să nu mai fie frământat de grija Romei, căci armata lui Cotiso a pierit.
71
 * * *
După bătălia de la Actium pentru câţiva ani luptele dintre daci şi
romani la Dunăre au dobândit un caracter cronic. Primejdia reeditării
planurilor expansioniste romane din anii 44 şi 35 i-a determinat pe
daci să pătrundă din nou, în anul 29 a.Chr., împreună cu bastarnii, în
ţinuturile controlate de imperiu la sud de Dunăre. Se pare că a fost
un atac în care corpul de oaste al dacilor a fost condus de Cotiso, căci
dacă în opera lui Cassius Dio există numai însemnarea că, în acel an,
Marcus Licinius Crassus a fost trimis în Macedonia şi Grecia
împotriva dacilor şi a bastarnilor, pe care i-a învins pe rând, Horaţiu,
într-o odă scrisă tot la 29 a.Chr., spune că armata dacului Cotiso a
pierit (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI,23-24; Horatiu, Ode, 8,17-
18). Anterior însă, mai trebuie să fi existat o confruntare între daci şi
romani deoarece la 4 iulie 27, M.Licinius Crassus îşi celebrează la
Roma triumful „ex Thraecia, et Geteis” (asupra Traciei si geţilor).
Nici în cealaltă provincie desprinsă din regatul Dacia lucrurile nu
au decurs mai bine.
Prins cu lupta pentru putere și intrigile de la Roma din acea
vreme, Octavian nu a avut timp să dea curs promisiunii făcute
regelui Coson de a-i da fiica de soție. Se spune că ar fi reînnoit oferta
prin o solie trimisă la regele dac prin anii 33 î.Hr când se pare că i-a
cerut acestuia ajutor în bătălia pe care o va avea în Grecia cu
Antonius. Coson nu a mai apucat să se țină de promisiune deoarece
în anul următor a sfârșit din viață în urma unei boli fulgerătoare. În
locul lui va fi rege un nepot după frate, pe nume Dicomes. Având
alte viziuni politice față de unchiul său, Dicomes nu va respecta
alianța fostului rege și va duce pe ascuns tratative cu Antonius căruia
îi promite că îl va ajuta cu o armată numeroasă. Cei doi ajung la o
înțelegere și atunci noul rege Dicomes pornește cu trupele sale spre
Actium în ajutorul lui Marcus Antonius. Octavian va câștiga bătălia
navală, Antonius reușind cu greu să fugă în Egipt cu doar șapte din

„Lasă grijile obşteşti despre Cetatea noastră Armata dacului Cotiso a pierit. (Occidit Daci
Cotisonis agmen)” (Ode, III, 8, 17-24).

72
multele lui nave de război. Dicomes este și el învins după ce se
încheie bătălia navală. Încă odată se dovedește că lipsa unei unități
de acțiune duce la eșec. Pentru a-i pedepsi fiindcă nu și-au respectat
înțelegerea, Octavian îi va pune pe prizionerii daci să lupte în arenă
împotriva unor captivi suebi.
* * *
În momentul în care a izbucnit deschis conflictul dintre Octavian
şi Marcus Antonius, geto-dacii au fost din nou prezenţi în conflictele
interne romane. Plutarh menţionează că un rege al geto-dacilor,
Dicomes, i-a promis lui Antonius „că-l va ajuta cu armată
numeroasă” (Plutarh, Antonius, 63). La rândul său, Cassius Dio
vorbeşte despre dacii care îşi oferiseră serviciile mai întâi lui
Octavian, dar nedobândind nimic din cele cerute, trecuseră de partea
lui Antonius (să fie vorba tot de Dicomes?) (Cassius Dio, Historiae
Romanae, XXI,22). Până la urmă, dacii au avut un rol redus în
desfăşurarea luptei pentru putere în Imperiul roman; în bătălia de la
Actium (septembrie 31 a.Chr.) o parte din luptătorii daci din tabăra
lui Antonius au fost capturaţi de trupele lui Octavian şi puşi -
potrivit relatării izvoarelor - să lupte în arenă împotriva unor captivi
suebi. În preajma bătăliei de la Actium, la Roma se făcuse simţită
îngrijorarea faţă de puterea militară a Daciei. Se răspândise chiar
zvonul că dacii, ca aliaţi ai lui Antonius, plănuiseră să năvălească în
Italia. Impresia în capitala Imperiului roman a fost deosebită,
deoarece mai dăinuia încă amintirea puterii militare a statului lui
Burebista. Într-una din satirele sale, poetul Horaţiu spune că era
mereu întrebat de trecători - ştiute fiind bunele relaţii pe care le avea
cu Octavian - dacă a mai auzit ceva despre daci (Horatius, Satire,
II,6,51-53). În altă parte, poetul afirmă, de asemenea, făcând aluzie la
alianţa lui Antonius cu Cleopatra, regina Egiptului, că n-a lipsit mult
ca Roma, sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de dacii cei meşteri
în azvârlirea săgeţilor şi de etiopienii (adică egiptenii) redutabili prin
flota lor.
Pe lăngâ acest eveniment major izvoarele antice mai consemneazâ
implicarea lui Dicomes în lovitura bastarnică din anul 29 ien.

73
 Dar să vedem acum ce se petrece în Dobrogea.
După cum Cosmicos a aflat când a fost cu Deceneu în peștera
secretă, Dobrogea era împărțită între trei regi: Roles, Dapyx si
Zyraxes. Toti trei conduc încă regiuni din Dobrogea în jurul anului
30 i. Hr. înainte de plecarea lui Deceneu.
Roles avea capitala la Sacidava fiind rege peste tribul sacilor.
Fiind mai aproape de romani decât de Sarmisegetuza el intră în
tratative cu Octavian căruia îi promite ajutor. În anul 29 î.Hr. când
Dicomes invadează Imperiul Roman trecând Dunărea pe podul
construit de Burebista, aliații acestuia, bastarnii atacă garnizoanele
romane din Macedonia și Tracia, cât și pe aliații lor din aceste
provincii romane. Octavian îl trimite pe gerneralul Licinus Crassus
împotriva bastarnilor care i-au atacat pe tracii denteleți, aliați ai
romanilor. Atunci Roles, pentru a-și arăta atașamentul față de Roma
își adună armata și merge personal să lupte împotriva bastarnilor.
Aceștia sunt învinși de trupele unite ale romanilor și dacilor conduși
de regele Roles. Octavian va veni personal în Corint să serbeze
victoria. Îl invită la festivități și pe Roles căruia îi acordă titlul de
"prieten si aliat al poporului roman"(Cassius Dio, Historiae Romanae,
LI,24).
Ceilalți doi regi daci nu văd cu ochi buni alianța regelui sacilor cu
romanii. În anul 28 î.Hr. regele Dapyx îl atacă pe Roles care va cere
ajutorul romanilor în temeiul alianței pe care a încheiat-o cu ei.
Crassus găsește un bun prilej să pună mâna pe cetățile de pe malul
Mării Negre, motiv pentru care vine de îndată în ajutorul aliatului
său. Cavaleria lui Dapyx nu a rezistat în faţa atacului roman. Cu
oastea care i-a mai rămas în urma bătăliei, Dapyx s-a retras într-o
cetate bine fortificată de Burebista, unde a reuşit să reziste vreme
îndelungată asediului adversarului. Toate încercările lui Roles și
Crassus de a cuceri cetatea sunt sortite eșecului. Singura șansă mai
era trădarea. Crassus află de un soldat din armata lui Dapyx a cărui
mamă era grecoaică. Prinde momentul când acesta era pe zidul
cetății și îi vorbește în greacă, limbă pe care ceilalți soldați daci nu o
înțelegeau. În toiul nopții soldatul deschide pe ascuns porțile cetății.

74
Romanii și dacii lui Roles intră în cetate luându-i prin surprindere pe
apărători. Are loc un adevărat măcel. Regele Dapyx cade răpus de
lancea unui ofițer roman. Moare eroic, după ce a luat viața câtorva
zeci de atacatori. Fratele regelui parează cu scutul o altă lance care s-
a abătut asupra lui, dar lovitura a fost prea puternică și îl aruncă la
pământ. Este luat prizioner și dus de Crassus. Vrând să arate
indulgență față de daci, generalul roman îi oferă libertatea.
Populația cetății speriată de cele ce se întâmplă se refugiază în
peștera Keiris. Romanii îi urmăresc. Dacii se baricadează în peșteră
știind că este un loc sacru. Romanii nu îi asediazi ci preferă să
zidească intrarea în peșteră. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat mai
departe. Unii povesteau că printre cei care au scăpat din cetatea
asediată de romani era și un fiu al regelui Dapyx care știa secretele
peșterii. Au reușit să intre în camera unde erau depozitate alimente,
unde au rezistat mai multe zile până ce romanii au terminat de zidit
intrarea și apoi s-au retras. Au ieșit apoi din peșteră pe o ușă secretă
deschisă de păstrătorul secretului. După ce a ieșit și ultimul om, fiul
lui Dapyx închide în mod tainic acea ușă. Cei care au mai venit la
munte nu au mai găsit decât acea intrare zidită de romani. După
multă vreme zidul a fost dărâmat, dar nici urmă de cadavre sau oase
ale dacilor ascunși în peșteră. Pentru a nu da de bănuit romanilor și
pentru a nu se afla secretul peșterii, cei care s-au salvat s-ar fi refugiat
la Sarmisegetuza. Aici fiul lui Dapyx l-a căutat în ascuns pe regele
Comosicus care le-a dăruit pământ și bani să-și construiască locuințe
și să-și reia viața departe de romani. Comosicus nu l-a uitat pe regele
Dapyx, motiv pentru care l-a luat pe lângă el pe fiul acestuia,
făcându-l unul dintre cei mai apropiați oameni ai săi la Templu.
Tainele peșterii Keiris va fi dusă mai departe doar de Marele Preot al
Daciei sau de regii ei. Nimeni nu știe cine stăpânește în prezent acest
mare mister al omenirii, dar cei care merg în locul unde dau de unele
urme ale peșterii simt furnicături în tot corpul și o energie stranie
care pare să vină din cer. Dar adevărata intrare în peșteră o știe doar
păstrătorul tainei, iar acele încăperi subterane care s-au găsit sunt

75
doar un camuflaj menit să ascundă și mai mult taina ascunsă în
munte.
Sunt și unii care spun că dacii care s-au refugiat în peșteră nu ar fi
dat de ieșirea secretă deoarece acel fiu a lui Dapyx căruia tatăl său i-a
dezvăluit secretele peșterii a căzut în luptele cu romanii. După unii,
cei refugiați în peșteră ar fi murit de foame, iar după alții, au fost
puși în libertate la câteva zile după ce intrarea în peșteră a fost zidită,
oferindu-se să se predea soldaților romani care păzeau intrarea decât
să moară de foame. Totuși, nimeni nu a găsit vreodată urme ale celor
care ar fi murit în peșteră și nici nu s-au găsit consemnate date
despre ce s-a întâmplat cu prizionerii daci după ce s-au predat
romanilor. Poate au fost eliberați ca fratele regelui Dapyx sau poate
au fost duși la Roma, deși istoricii ar fi reținut această informație ca
în cazul lui Dicomes, unde au scris că dacii prinși au fost duși în
arenă să lupte ca gladiatori. Probabil că umașii lor se găsesc și acum
pe undeva în satele din preajma fostei cetăți de la Sarmisegetuza și în
legendele lor unii dintre ei mai amintesc de tainele peșterii Keiris.
După ce l-a învins pe regele Dapyx15 , vrând să-și fructifice
victoria, Crassus împreună cu Roles îl atacă și pe celălalt rege dac din

15 Regele dac DAPYX

Rege al unui trib sau uniuni de triburi getice situate în părţile centrale ale Dobrogei, probabil în
zona localităţilor Capidava, Carsium şi Ulmetum
Dio Cassius (Istorii Romane, LI, 26, 1-3) îl aminteşte în legătură cu campaniile lui M. Licinus
Crassus la Dunărea de Jos, îi dă titlul de rege şi situează stăpânirea acestuia undeva în partea
centrala a Scythiei Minor. Intrând în conflict cu alt rege get, Rholes, client al Romei, este înfrânt
în câmp deschis de trupele romane şi de cetele gete ale lui Rholes, Dapyx se refugiază în cetatea sa.
Cetatea este cucerită cu ajutorul unui trădător grec şi regele se sinucide. Fratele său cade prizonier,
dar îşi recapătă libertatea. Populaţia se refugiază în peştera Keiris. Crassus, comandantul armatei
romane porunceşte să se zidească toate intrările în peşteră şi astfel sileşte pe cei adăpostiţi acolo să se
predea.
Dapyx a stăpânit Dobrogea, la începutul secolului I, î.Hr., susţin istoricii, iar povestea sa este
relatată de Dio Cassius. Autorul latin a prezentat conflictul dintre Dapyx şi un alt conducător al
geţilor, Rholes, identificat de unii dintre istorici cu Oroles. Roles a fost aliat al Romei şi a beneficiat
de ajutorul armatelor lui Crassus în războiul cu Dapyx. Trădat, regele îşi pierde viaţa, iar rămăşiţele
armate sale sunt nimicite după ce se ascund într-o peşteră.
În anul 29-28 i.H., proconsulul roman Marcus Licinius Crassus a pornit, în fruntea unei oștiri
numeroase, spre ținuturile Moesiei Inferioare, pentru a-i pedepsi și supune pe dacii conduși de
Dapyx, un rege viteaz, urmaș al lui Burebista. Motivul declarat era acela că Roles, un șef de trib din
zonă, aflat în conflict cu Dapyx, i-ar fi cerut ajutorul. În realitate, Licinius voia să spele o rușine mai
76
Dobrogea, cunoscut sub numele de Zyraxes. După mai multe lupte
acesta se refugiază în capitală. Armata romana mărşăluieişte direct
spre cetatea Genucla, capitala regelui dac, cea mai puternica cetate a
lui Zyraxes, situată undeva pe Dunare; acolo auzise Crassus ca erau
pastrate stindardele pe care generalul roman Hybrida le pierduse în
ruşinoasa lui înfrângere din anul 61 i.e.n.în luptele cu dacii și
bastarnii. Era încă de pe vremea marelui rege Burebista, dar
amintirea acestuia era și acum păstrată cu mândrie de dacii din
cetatea Genucla. De astă dată însă generalul roman nu mai găsește

veche, să recupereze steagurile de luptă pierdute de Caius Antonius în bătălia de la fortăreața

Genucla, lângă cetatea Histria. Conducătorul regatului de aici era un alt dac viteaz, Zyraxes, prieten
bun cu Dapyx. Dar romanul mai voia ceva: bogățiile dacilor, aurul, vitele, grânele lor și pe ei ca
sclavi, ca să-i vândă la Roma. Istoricul Dio Cassius în a sa „Istoria romană” spune clar că Licinius
nu a cruțat pe nimeni, indiferent de atitudinea pe care o avea față de imperiu. Nu există iertare sau
îngăduință, iar „barbarii”, cum le spuneau dacilor, trebuiau trecuți prin foc și sabie. Dapyx a murit
eroic în lupta cu „civilizatorii” romani, iar cetatea lui Zyraxes a fost și ea cucerită în urma unei
trădări. Speriați de urgia romană, dacii și-au adunat ce au mai putut și s-au refugiat sub pământ,
împreună cu femeile, copiii și bătrânii lor. Au luat cu ei în adâncuri și grânele, oile, caprele, vacile,
dar și aurul și bijuteriile pe care le aveau, galeriile întunecoase ale peșterii Keiris, identificate a fi
Limanu, devenind astfel casa lor. Urmele uneltelor cu care au amenajat interioarele se mai văd și azi
ca și pereții tunelelor, bolțile încăperilor, camerele pentru locuit, spațiile pentru animale, altarele,
toate dovedind truda și dârzenia unor oameni hotărâți să se apere până la ultima suflare. Nu s-au
gândit însă că Licinius purta în el gânduri demonice. Ajuns aici, romanul a dat ordin și cele trei
intrări în peșteră au fost zidite, transformând-o, astfel, într-un uriaș mormânt pentru toți cei care au
crezut că își vor găsi acolo salvarea. Mai apoi, pentru că ar fi pierdut o parte din pradă, pe sclavii ce
trebuiau duși la Roma i-a afumat, obligîndu-i să iasă la suprafață”
„Crassus porni să-l ajute pe Rholes. El aruncă în luptă cavaleria vrăjmaşilor peste
pedestrimea lor. Înspăimântându-i şi pe călăreţi în felul acesta nu mai dădu nicio luptă, ci
făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi îl împresură pe
Dapyx, refugiat într-o fortăreaţă. Unul dintre cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în
limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să-i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta,
barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea. Crassus
prinsese viu pe fratele acestuia, însă nu numai că nu i-a făcut niciun rău, ba chiar i-a dat
drumul. După ce a săvârşit acestea, Crassus s-a îndreptat apoi spre peştera numită Ceiris.
Aceasta era atît de încăpătoare şi totodată atît de trainică încît se povesteşte că titanii,
cînd au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo. În locul acesta, băştinaşii – veniţi în mare
număr – aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de preţ şi toate turmele lor. Crassus
căută şi astupă toate intrările întortochiate şi greu de aflat, de aceea îi înfrînse pe aceştia
prin foame. Biruitor, el nu cruţă nici pe ceilalţi geţi, deşi între Dapyx şi ei nu era nici o
legătură”, relata Dio Cassius.
77
un trădător ca în cazul cetății regelui Dapyx, motiv pentru care
asediul cetății va dura vreme îndelungată.
Zyraxes reușește să reziste o vreme, dar văzând că nu are șansă
să-i învingă singur pe Crassus și Dapyx ia tezaurul și împreună cu
oștenii săi și cu oamenii din cetate se refugiază în toiul nopții la aliații
săi bastarni(sciți). Se spune că s-au strecurat cu toții prin un tunel a
cărui secret îl știau doar regele și preotul cetății, pe care l-au închis
apoi la loc, astfel că nimeni nu a dat vreodată de intrarea secretă ce
ducea în el. Regele Zyraxes și-a propus ca la prietenii săi bastarni să
formeze o nouă armată cu care să-i atace pe romani.
Istoricii nu au mai consemnat nimic cu privire la acțiunile viitoare
ale regelui Zyraxes16. Fie că bastarnii(sciții) nu i-au dat ajutorul

16 Regele dac Zyraxes

Succesul definitiv împotriva bastarnilor, refugiaţi într-un loc fortificat, a fost dobândit de
Crassus cu ajutorul regelui dac Rholes, a cărui stăpânire este localizată în sudul Dobrogei. După
victorie, Rholes a mers la Corint, unde a fost primit de Octavian, care i-a acordat titlul de prieten şi
aliat (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI,24). În anul 28 a.Chr., prevalându-se de această calitate,
Rholes, a cerut ajutorul lui Crassus împotriva unui alt rege dac, Dapyx, vecinul său de la nord
(probabil în partea centrală a teritoriului dintre Dunăre şi Mare), cu care avea un conflict.
Generalului roman i se oferea astfel un prilej excelent, pe care nu l-a scăpat, de a relansa acţiunile
expansioniste romane împotriva formaţiunilor politice dace din ţinuturile vest-pontice. Cavaleria lui
Dapyx nu a rezistat în faţa atacului roman. Cu oastea care-i mai rămăsese, Dapyx s-a retras într-o
cetate, unde a reuşit să reziste un timp asediului adversarului.
Romanii au pătruns în fortificaţie cu ajutorul unui trădător care le-a deschis porţile; o mare parte din
apărători au fost nimiciţi, Dapyx însuşi găsindu-şi sfârşitul, iar fratele său fiind făcut prizonier.
După această victorie romanii au pornit spre peştera Keiris, unde aflaseră că se refugiase o bună parte
a populaţiei din zonă. Această peşteră -relatează Cassius Dio- „era atât de încăpătoare şi totodată atât
de trainică încât se povesteşte că titanii, când au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo, în locul acesta
băştinaşii -veniţi în mare număr- aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de preţ şi toate
turmele lor”. Nereuşind să pătrundă înăuntru, „Crassus căută şi astupă toate intrările întortocheate
şi greu de aflat [ale peşterii]; de aceea îi înfrânse pe aceştia prin foame” (Cassius Dio, Historiae
Romanae, LI,26
După înfrângerea lui Dapyx oastea romană, comandată de Crassus, în loc să se retragă -aşa cum
ar fi fost normal dacă obiectivul ei s-ar fi limitat la sprijinirea lui Rholes- şi-a continuat înaintarea pe
teritoriul dintre Dunăre şi Mare şi l-a atacat, fără să fi fost provocaţi, pe regele dac Zyraxes. Ca
pretext, Crassus a invocat dorinţa de a răzbuna înfrângerea pe care o suferise în anul 61 a.Chr.
consulul Hybrida şi de a reintra în posesia stindardelor capturate atunci de geto-daci şi care erau
păstrate în cetatea Genucla. Apreciind că nu va reuşi să reziste singur forţelor superioare ale
adversarilor, regele Zyraxes, după ce a organizat apărarea Genuclei -cea mai puternică cetate de pe
teritoriul stăpânit de el- a trecut pe malul stâng al Dunării, pentru a cere ajutor.
78
scontat, fie și-a dat seama că nu-i va putea înfrunta la infinit pe
romani, că chiar dacă îl va învinge pe generalul Crassus, Roma va
trimite trupe și mai numeroase împotriva lui și așa va pune în pericol
toată Dacia. Ca urmare, conflictul rămâne nefinalizat.
Dimineața, când romanii se pregăteau să reia asediul cetății,
porțile acesteia erau larg deschise și un drapel alb flutura pe ziduri.
Crassus intră în cetate, dar aici nici urmă de daci. Au mai rămas doar
negustorii greci și niște evrei așezați aici de mai multă vreme. Aceștia
l-au întâmpinat cu plecăciuni pe Crassus, care necăjit i-a trimis să-și
vadă de treabă. Generalul roman nu înțelege ce fel de oameni sunt
acești daci care fie se ascund și se pierd în bezna unei peșteri din
munte, fie dispar ca niște fantome prin fața străjerilor lui făcându-se
nevăzuți pe vecie. Oameni care preferă să moară decât să-și plece
capul în fața marelui Imperiu Roman. Dacă s-ar fi predat le-ar fi
acordat orice favor ar fi vrut așa cum i-a acordat regelui Roles, dar se
vede că trădători ca acesta sunt puțini , că cei mai mulți dintre daci
preferă să-și țină fruntea sus decât să o plece spre umilință.

În absenţa lui Zyraxes, romanii cuceresc cetatea după un scurt, dar greu, asediu. În această
cetate, Crassus găseşte păstrate stindardele pe care guvernatorul Moesiei, Antonius Hybrida le
pierduse în ruşinoasa înfrângere de sub zidurile Histriei (61 a.Chr.) bătălie la care au participat geţii
lui Zyraxes şi bastarnii din Sciţia ca aliaţi ai histrienilor.
„. [Crassus] a pornit apoi împotriva Genuclei, cea mai puternică întăritură a statului lui
Zyraxes, căci auzise că se află acolo steagurile luate de bastarni de la Caius Antonius, lângă cetatea
istrienilor. Asediind Genucla - în acelaşi timp de pe uscat şi de pe Istru, deoarece era durată lângă apă
- în scurtă vreme o cuceri, dar cu multă osteneală, deşi Zyraxes nu era de faţă.
Căci el, îndată ce aflase de atacul lui Crassus, s-a îmbarcat şi a pornit la sciţi cu mulţi bani,
pentru a le cere ajutor, dar nu a mai apucat să se întoarcă” (Dio Cassius, Historia Romana, 51, 26, 5-
6).
Regele dac nu s-a mai putut întoarce la timp pentru a-şi salva cetatea, iar izvoarele antice nu
spun nimic în legătură cu soarta lui.Teritoriile cucerite de Crassus nu au fost însă anexate la
Imperiul roman. Regele dac Rholes a fost, probabil, acela care, în numele romanilor şi spre folosul lor,
le-a stăpânit. După moartea sa, ţinutul cucerit de Crassus a fost inclus într-un comandament militar
roman -praefectura ripae Thraciae- dependent de provincia Macedonia.Din această perioadă se
constată aşadar că stăpânirea romană se stabiliza în zonele dintre Balcani şi Dunăre, inclusiv asupra
zonelor de litoral, formal prin intermediul statului aservit al odrisilor dar în realitate bazat pe
puternicele forţe cu care Roma intervenea pentru a reprima populaţia locală sau a respinge acţiunile
iniţiate de dacii de peste fluviu în scopul recuperării teritoriilor care le fuseseră răpite

79
 După ce i-a învins pe cei doi regi, întreaga Dobroge ajunge sub
stăpânirea romană. Dacii au pierdut astfel ieșirea la mare, iar tainele
peșterii Keiris17 s-au pierdut spre veșnicie. Doar regele de la

17 Pestera Keiris
Neglijata de catre autoritati, desconsiderata de catre localnici, pestera Limanu a fost si este inca
subiectul unei controverse istorice: este sau nu celebra pestera Keiris, pestera Limanu de astazi?
Reputatul istoric Vasile Parvan a identificat pestera Keiris ca fiind localizata in zona Gura Dobrogei,
insa noile studii indica mai degraba pestera Limanu ca fiind labirintul subteran pe care dacii l-au
folosit pentru a se ascunde de proconsulul roman Marcus Licinius Crassus.
Marturia despre acest eveniment istoric deosebit de important ne-a ramas de la istoricul Cassius
Dio care relateaza in “Istoria romana” intregul episod legat de pestera Keiris, despre care se spunea
inca de pe atunci ca era atat de intinsa, incat pana si titanii se refugiasera acolo dupa infrangerea
suferita in fata Zeilor. In anii 29 – 28 i.e.n, proconsulul roman intreprinde o expeditie razboinica
pentru a veni in ajutorul lui Roles, care se afla in conflict cu regele Dapyx. Fortareata fiind cucerita,
locuitorii acesteia s-au refugiat, luandu-si cu ei si avutul, in pestera Keiris, un labirint vast care avea
mai multe intrari. Crassus, insa, le-a gasit pe toate si le-a zidit. Perspectiva infometarii i-a facut pe
localnici sa se predea. Dupa aceasta cucerire, Crassus a continuat sa atace si alte regate gete,
indiferent de politica pe care acestea o aveau fata de Imperiul Roman.
Istoricul antic nu a facut nici un fel de mentiune asupra locului unde ar putea fi amplasata
aceasta pestera. Ultimele studii si cercetari indica pestera Keiris ca find actuala pestera Limanu,
Caracicala sau La Icoane, dupa celelalte denumiri ale sale. Denumirea “La Icoane” nu isi are valente
crestine, se pare ca a fost inspirata de chipurile cioplite aflate la intrarea in pestera, probabil un semn
de recunoastere, distruse partial in prezent.
Dr. Vasile Boroneant a gasit, la atenta cercetare a pesterii, elemente care au marcat caracterul de
unicitate al acestei pesteri in tara noastra. Coridoare lungi si intortocheate facute dupa un plan bine
gandit, firide pentru opaitele care serveau la iluminat, semne care marcheaza coridoarele, probabil
puncte de orientare, doua camere cu altar al caror tavan este afumat, ceea ce ne indica ca isi serveau
scopul, oase incastrate in peretii pesterii sau obiecte de ceramica din diverse perioade, de la cea geto-
dacica, romana, pana la cea greceasca, toate aceste urme ale unor civilizatii trecute vin in sprijinul
relatarii istoricului antic Dio Cassus.
Aceasta era atat de încăpătoare şi totodată atît de trainică, încît se povesteşte că
titanii, cand au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo. In locul acesta, băştinaşii veniţi în
mare număr aduseseră cu ei, printre altele, lucrurile cele mai de preţ şi toate turmele
lor. Crassus căută şi astupă toate intrările întortochiate şi greu de aflat (ale peşterii) de
aceea îi înfrînse pe aceştia prin foame. Biruitor, el nu cruţă nici pe ceilalţi geţi, deşi între
Dapyx şi ei nu era nici o legătură.” Dio Cassius – istoric.
Cat de mare a fost lungimea penetrabila pentru om a acestor galerii, este greu de precizat,
intrucat anumite zone ale pesterii sunt modificate/blocate inca din timpuri stravechi, atunci
cand locul a fost oarecum impartit in mai multe sectoare. Ce stim cu siguranta insa, este faptul ca
labirintul, cum ii spunem noi, a tinut adapost multor fiinte umane de-a lungul mileniilor. Desigur,
nu este exclus ca, o cercetare arheologica mai amanuntita, adica prin indepartarea anumitor ziduri
sa se conduca la descoperirea accesului in incinta unor galerii extrem de interesante, care pana in
prezent, potrivit Clubului de Speologie din Bucuresti – Emil Racovita, nu au fost topografiate

80
Sarmisegetuza știa secretele pe care muntele le ascundea în el, secrete
pe care le va transmite mai departe sub jurământ de moarte viitorilor
regi ai Daciei.
Apreciind loialitatea lui Roles, Crassus îi oferă stăpânirea peste
toată Dobrogea. Dupa moartea regelui dac, ținutul cucerit de Crassus
va fi anexat la protectoratul regatului odryd din Tracia, client al
Romei, în timp ce în zona de coastă se creează un comandament
militar roman – prefectura litoralului maritim cu numele “ripae
Thraciae” – dependent de provincia Macedoniei.
* * *
După ce am văzut ce se petrece prin celelalte regiuni locuite de
daci, cum dezbinarea și lipsa de unitate duc întotdeauna la eșec așa
cum se întâmplă și în zilele noastre, să ne întoarcem la eroul nostru,
marele rege și Mare Preot Comosicus, fiul lui Burebista cel vestit.
Acesta domnea nestingherit de nimeni în cetatea sa bine fortificată
între munți, a cărei ziduri avea gijă să le întărească și să le repare
mereu pentru a face față la orice asedii, fie ele și ale unei armate mult
mai puternice decât a sa. Dând dovadă de tact și diplomație, învățate
de la Marele Preot Deceneu, Comosicus reușea să-i țină în ascultare
pe toți dacii aflați sub stăpânirea lui, chiar dacă erau împărțiți în mai
multe triburi locale, fiecare cu orgoliile lor. Dar cel mai mult a
acționat pentru a păstra pacea cu romanii câștigată cu atăta tact și
răbdare de regele Deceneu. În acest scop, prin oameni travestiți în fel
și chip, la Roma ajung zvonuri cu privire la invicibila armată a
dacilor, a cărei oșteni erau asemenea fiarelor sălbatice, se aruncau în
luptă cu pieptul gol, fără teamă de moarte, fiind îmbrăcați în blănuri
de lup. Pentru a băga și mai mult spaima în romani, acei oameni
travestiți în negustori sau meșteri de tot felul, aurarii și fierarii daci
fiind căutați la Roma, povesteau tuturor celor cu care se întâlneau
cum soldații daci cu chip de lup ucid fără milă, un detașament de
lupi poate da gata o întreagă legiune romană. Vorbeau de acele
stindarde cu cap de lup și trup de balaur care îi speriau pe dușmani
prin șuieratul înfricoșător pe care îl scoteau în timpul luptelor. De
aceea, soldații romani erau dispuși să meargă în orice expediție, mai

81
puțin în Dacia. Teama de acea armată înfrucoșătoare a cărei veste a
ajuns la Roma încă din vremea lui Burebista i-a făcut pe liderii
Imperiului să-și îndrepte atenția în alte direcții, deși pe unii îi tenta
aurul și comorile dacilor despre care circulau multe legende la Roma.
Au fost dispuși să renunțe la ele decât să se aventureze pe un tărâm
straniu și misterios, poveștile despre zei și vampiri care te așteaptă la
tot pasul pe pământurile Daciei fiind printre cele mai savurate la
Roma. Triumvirii și mai apoi împărații romani erau informați și cu
privire la puternicile fortificații ale Dacilor, mai ales cele de la
Sarmisegetuza sălbaticiile acestor pământuri și de aceea nu se
încumetau să se aventureze prin ele.
Această stare de teamă și mai ales de mister era bine întreținută
de regele dacilor Comosicus care plătea bani grei în acest scop. La fel
ca alți regi din vechime Comosicus a pus să se bată denari romani
din argint sau chiar cosoni din aur, având pe o parte un cap de
vultur, după modelul lui Brutus. Legăturile comerciale între Dacia și
Roma s-au dezvoltat pe nesimțite, dacii aduceau din cetatea eternă
tot felul de mărfuri cu care au început un nou proces de
modernizare internă. Cantitățile mari de aur pe care le aveau în
munții lor îi ajutau să facă câte monezi voiau, astfel că și tezaurul
regelui Daciei începea să conțină în afară de aur masiv sau tot felul
de piese prelucrate și cosoni sau denari bătuți la monetăriile proprii.
Cu aurul intrat din Dacia, Imperiul Roman începea să se
revigoreze după crizele determinate de luptele interne pentru putere
care au presupus mari cheltuieli în principal cu armata, dar și cu
dezmățul aristocrației romane care prefera să se distreze decât să fie
atentă la tendințele liderilor ei de a instaura dictatura personală care
avea să conducă la decăderea definitivă a democrației romane.
* * *
Au trecut mai mulți ani de la urcarea pe tron a fiului lui
Burebista. Mama lui, regina Zina era încă Mare Preoteasă la templu,
deși anii și-au spus cuvântul și acum mergea sprijinindu-se într-un
toiag. Nu a renunțat la atributele ei de educare a tinerelor preotese
ale lui Zamolxis, socotind că în această muncă și-a găsit vocația

82
pentru care marele zeu a trimis-o în această lume. Deși era gârbovită
de vreme având cam la optzeci de ani, chipul îi trăda încă
frumusețea de odinioară păstrată poate și cu regimul vegetarian pe
care îl respecta și mai ales ceaiurile zilnice din tot felul de plante
culese cu mâna ei de pe câmp, iar în ultimii ani de când se deplasa
mai greu, erau culese de preotese de la templu pe care le trimitea în
munți atunci când știa că este vremea și pot fi folosite pentru diverse
leacuri.
Lui Comosicus i s-a făcut dor de sora lui, regina Edna. Nu a mai
văzut-o de la încoronarea lui când a venit la Sarmisegetuza împreună
cu soțul ei, regele Tiamarcus și cei trei copii, un băiat și două fete,
acum destul de mari și ei. Tocmai a primit veste că fata cea mai mică
a reginei urma să se căsătorească și a fost și el invitat la nuntă. Nu a
luat parte la nunta fiului și a fetei mai mari a lui Edna fiind ocupat cu
problemele regatului. Acum însă voia să meargă atât pentru nuntă
dar mai ales pentru că voia să-și întâlnească sora cu care avea ceva de
discutat.
Urcând pe calul său drag, luând cu el zece însoțitori, Comosicus
se pornește la drum. Pe drum se oprește doar pentru a înnopta, după
care pornește din nou la drum. Într-un sfârșit ajunge la Buridava
unde era acum regină sora lui. Potrivit protocolului merge mai întâi
la palat, pentru a prezenta omagiile sale basileus Tiamarco, regele
local. Acesta îl întâmpină în sala tronului plecându-se în fața lui în
semn de respect pentru funcția de Mare Preot dar și pentru aceea de
monarh superior, fiindcă Tiamarcus recunoștea suzeranitatea regelui
de la Sarmisegetuza. Îl invită să ia loc alături de el, apoi îl întrebă:
- Cum ați călătorit mărite rege, probabil că sunteți obosit după
atâta cale pe care ați bătut-o. Dar mai întâi să mergem la masă, vă
așteaptă soția și restul familiei...
Cei doi regi părăsesc palatul regal îndreptându-se spre cel în care
locuia Tiamarcus18 și regina Edna.

18 Un alt rege get ce a domnit in Campia Munteana mentionat lapidar de Plutarh si Dio Cassius
este Tiamarcus, care conducea regatul ce avea capitala la Buridava.
TIAMAROS – sec I î.Hr., Vâlcea, Arges, Acest rege get este menţionat fără alte date și într-o
inscriptie pe un vas.: Basile[us] Thiamarco [s]
83
 Aceasta a aflat și ea că fratele ei a sosit și îi iese înainte,
întâmpinându-l înainte de a intra în palat. Cei doi frați se
îmbrățișează îndelung, ca după o lungă despărțire. Intră apoi în palat
și merg într-o sală mare unde era adunată toată familia. Erau de față
fiul mai mare cu soția și cei doi băieți, apoi fiica ce era căsătorită cu
soțul ei și cei trei copii, un băiat și două fetițe mici, gemene, iar în
sfârșit, fiica mai mică a cărei nuntă părinții o pregăteau. Comosicus îi
salută pe toți, apoi se îmbrățișează pe rând cu ei.
- Frumoasă familie ai surioară. Aceasta este cea mai mare avere
pentru care trebuie să-i mulțumești lui Zamolxis. Salutări de la
mama care a spus că ar fi venit și ea la nuntă, dar bătrânețele nu o
lasă, nu crede că ar rezista la un drum atât de lung.
- Înțeleg frate. Nici eu nu aș fi vrut să se obosească atât de mult...
Mă bucur că este încă sănătoasă la onorabila vârstă pe care o are.
- Se deplasează mai greu dar nu se lasă. Se pare că mișcarea îi
prinde bine.... alături de ceaiurile zilnice pe care le ia, desigur.
- Îi doresc mai departe viață lungă și sănătate... Era bine să fi trăit
și tatăl nostru, Burebista. Acum i-ar fi ținut de urât.
- Și eu îi simt lipsa Edna. Dar el este la marele zeu Zamolxis de
unde veghează asupra noastră și asupra poporului său. Mama îl
slujește acum pe Marele Zeu și crede-mă, e ocupată până peste cap.
În multe zile nu are timp nici să mănânce. Căt despre somn, dacă
închide ochii. ...Poporul îi este recunoscător. Datorită ei și leacurilor
date de Zamolxis oamenii se pot vindeca mai ușor și nu mai mor de
orice fleacuri. Unii preoți și preotese au învățat chiar să facă operații
și să vindece cu bisturiul tot felul de răni și cangrene. Să nu-ți mai
spun de nașteri care acum sunt mult mai ușoare, peotesele noastre
folosesc tot felul de plante și mamele nasc mai ușor, nu mor așa ușor
ca înainte să lase copiii să fie alăptați de alte mame ...
- Se știe și pe aici de ce face mama noastră. Sunt multe fete din
satele noastre care au mers la Sarmisegetuza să învețe de la ea
medicina... unele chiar și cititul în stele, ne ajută să știm mersul
vremii și multe lucruri pentru agricultură...

84
 - Așa este, dacii noștri au început să se școlească, băieții învață să
lupte iar fetele să gătească și să vindece bolnavii. Legile lui Zamolxis
au prins teren bun...
* * *
După nuntă, Comosicus cere o nouă întrevedere cu regele
Tiamarcus și regina Edna.
- Acum trebuie să plec, lucruri importante mă așteaptă.
- Știm frate, țara pe care o conduci e întinsă, nu ca a noastră că o
poți tranversa într-o zi.
- Asta nu e bine. Ați văzut ce s-a întâmplat cu celelalte regate
mici? Romanii le-au ocupat pe rând profitând de lipsa lor de apărare.
- Adevărat vorbești, de asta noi îți dăm ție ascultare. Știm că la
nevoie o să ne ajuți. Iar așa cum ne-ai învățat și ne învăța și Deceneu,
ne-am ferit să-i provocăm pe romani, le dăm de înțeles că vrem să
păstrăm pacea cu ei.
- Așa să faceți și mai departe. Până atunci am ceva important să
vă spun.
- Despre ce e vorba Măria Ta, întrebă curios Tiamarcus?
- Știți bine că în afară de îndatoririle de rege mai sunt și Marele
Preot al regatului. Numai așa am putut să păstrez legea și mai ales să
păzesc pacea, la fel cum a făcut și Deceneu.
- Știm asta și poporul te laudă. Toți sunt mulțumiți că s-a terminat
cu războaiele și pot să-și vadă de treburile lor. Oamenii au început să
fie mai prosperi, să-și facă locuințe mai bune. Agricultura merge mai
bine, la fel și meseriile. Am auzit că aurarii din Sarmisegetuza fac
niște coliere grozave. Când merg în capitală o să iau câte unul pentru
Edna și pentru prințese, spune Tiamarcus respectuos.
- O să le fac eu cadou, voi da comandă dinainte să facă ceva mai
special. Acum, dacă am început vorba să vă spun despre ce e vorba.
- Spuneți Măria Ta și noi te ajutăm cu tot ce ne ceri.
- Bine ai grăit, mai ales că voi avea nevoie de ajutorul vostru.
După cum vă spuneam am ales să nu am familie, deci nu am nici
moștenitori la tron. De aceea vă cer să mi-i dați pe nepoții voștri,
Scorillo și Duras - Diurpaneus să-i învăț treburile țării. Nu se știe

85
când Zamolxis mă va chema la el și atunci trebuie ca cineva să-mi ia
locul. Le trebuie ani buni pentru ca să învețe să conducă o țară. La fel
a făcut și Deceneu cu mine, iar acum trebuie să-i mulțumesc.
- Nu mă așteptam la așa o ofertă frate, nu pot decât să-ți
mulțumesc. Ți-i dau cu toată inima, știu că vei avea grijă de ei la fel
ca și părinții lor.
- Și eu ți-i dau din toată inima Măria Ta, ești un om la fel de bun
cum ești un mare rege. Știu că le vei fi un tată la fel de bun ca fiul
meu... Ca bunici o să fie grea despărțirea, știi că bunicii se atașează
de nepoți...
- Nu vă faceți griji, nu pleacă la Zamolxis. Voi veghea asupra lor
mai mult ca la orice. O să-i trimit să vă viziteze în fiecare an, iar voi
veți veni la Sarmisegetuza de câte ori va fi nevoie să adun Sfatul
Țării, așa că o să vă vedeți destul de des.
- Îți mulțumim Măria Ta, ne faci o mare onoare că ne-ai ales
nepoții să te urmeze.
- L-aș fi luat pe tatăl lor, dar copiii prind mai repede. Iar de băiat,
mai aveți încă nevoie aici.
- O să-i spunem și lui, dar hotărârea este luată. Mama lor o să
plângă puțin dar o să-i treacă repede. După plâns vine râsul și se va
bucura știind că unul din fiii ei va fi viitorul rege al Daciei. Dar de ce
îi iei pe amândoi și nu te mulțumești doar cu unul?
- Mai întâi nu vreau să-i despărțesc pe cei doi frați, altfel când se
vor mai întâlni nu se vor mai recunoaște. În al doilea rând aș vrea ca
unul să rămână rege, iar celălalt Mare Preot, să aibă cine să ducă mai
departe dinastia noastră, să nu se piardă sângele marelui rege
Burebista. Eu am ales ambele funcții pentru că așa a fost destinul
meu, iar după cum v-am spus alegerea s-a dovedit a fi bună. Cu
sacrificiul meu am câștigat pacea pentru Dacia și poporul ei. Băieții
vor duce mai departe ce am făurit eu și Deceneu, dar fiecare din ei va
primi doar câte o sarcină din cele două pe care le-am avut eu. De
aceea vreau să-i iau de mici cu mine pe amândoi, să-i învăț să fie ca
unul, să gândeasacă și să acționeze ca unul, pentru că numai
împreună vor învinge, numai împreună vor putea duce mai departe

86
visul lui Deceneu de a păstra pacea, de a ne ține departe de războaie
și de conflicte. Prin credință poporul va crede și va asculta, iar dacă
va fi unit în jurul regelui și al Marelui Preot nimeni nu se va putea
să-i facă vreun rău. Uniți, dacii noștri sunt mai ceva ca toate zidurile
pe care le-am ridicat în jurul Sarmisegetuzei.
- Ai dreptate Măria Ta. Înțelepciunea Măriei tale m-a impresionat
dintotdeauna.
- Așa este, confirmă și Edna. Fratele meu a fost mai ciudat de
când era mic. În loc să se joace cu băieții mergea mai mult la templu
să stea de vorbă cu Deceneu. De pe atunci spunea vorbe pe care eu
nu le puteam înțelege...
Au râs cu toții, apoi au mers să-i informeze pe băieți și pe părinții
lor de cererea regelui Comosicus.
Cu toții s-au bucurat, copii care visau la schimbarea care îi
așteaptă și mai ales că astfel vor scăpa de controlul părinților, iar
părinții, pentru perspectivele pe care regele Daciei le deschide pentru
fiii lor.
I-au pregătit pe băieți de drum, iar după ce s-au despărțit cu
lacrimi în ochi pentru că orice despărțire este grea, regele a luat-o pe
drumul de întoarcere însoțit de cei doi nepoți de la soră, prinții
Scorillo și Duras-Diurpaneus19... Cei doi băieți pornesc de mici spre

19 Opera târzie a lui Iordanes (să nu uităm însă că ea se inspira dintr-un izvor de prim rang,
lucrarea lu Dio Crisostomul) ne ajută să stabilim urmatoarea succesiune la tronul de la
Sarmizegetusa: Deceneu, Comosicus, Coryllus, Dorpaneus, Decebal
Scorillo urca pe tron in anul 29 en.El a fost rege a dacilor pe timpul împăratului Octavian ( 27
î.Hr.-14 d.Hr) și Tiberius și a domnit după spusele lui Iordanes, vreme de 40 de ani. A fost
predecesor, poate chiar frate al lui Duras Diurapanesus.
Duras, cunoscut si sub numele de Diurpaneus a fost rege al dacilor între anii 85 și 87, pe
vremea când Imperiul Roman era guvernat de Domitian.
Scorylo lui Frontinus este același cu Coryllus al lui Iordanes. Dar Scorillo este unul din rarele
cazuri în care există și confirmarea arheologică: pe un vas de lut descoperit la Sarmizegetusa Regia cu
inscripția "DECEBALVS PER SCORILLO" ("Decebal fiul lui Scorillo")..
Iordanes afirma că urmașul lui Coryllus este Dorpaneus. Dio Cassius i-a pus în încurcatură pe
istorici, menționând că regele care îi urmează lui Coryllus este Duras. Se acceptă unanim că Duras
este unul și același cu Diurpaneus.
Regele dac Scorillo(29-69d.Hr) nu are parte de evenimente marcante, dar spre deosebire de
fratele său, lui Duras (29-87 d.Hr.) nu-i displăceau atacurile asupra posesiunilor romane din Moesia.
87
destinul lor. Un destin care nu va fi mai prejos de cel al regelui
Comosicus...
* * *
Regele Comosicus, însoțit de prinții Scorillo și Duras-Diurpaneus
și de cei zece călăreți din garda regelui pornesc la drum spre
Sarmisegetuza. În drum se abat puțin prin Țara Făgărașului, un mic
ocol făcut intenționat de înțeleptul rege al Daciei. Mai întâi fac un
popas în apropierea unui sat cunoscut acum sub numele Șona, aflat
la numai câțiva km de vestita cetate a Făgărașului. Aici îi duce pe
nepoți în apropierea unor movile înalte sub formă de piramide,
așezate în două rânduri paralele. Descalecă de pe cai făcându-se
semn celor doi prinți să facă la fel. Porneșe pe jos până la baza
piramidelor, lăsându-i pe însoțitori în locul unde au descălecat.
- V-am adus aici pentru că este primul loc cu care vreau să vă
dezvălui secretele Daciei. Ca viitori regi ai acestei țări trebuie să le
cunoașteți și să le duceți mai departe. O să vă arăt și multe alte taine
ale acestui pământ. Veți afla că aceste locuri sunt binecuvântate de
Creator și ascund multe enigme ale trecutului lumii acesteia. Cu
multă vreme înainte de a fi noi pe aceste locuri era o altă civilizație
care a înflorit și s-a dezvoltat la fel ca și noi. Pentru a-i ajuta, Cel
Atotputernic a trimis îngerii Săi, care să-i supravegheze și să-i ajute
să avanseze mai repede. Dar unii dintre ei nu au ascultat de
poruncile primite de la Creator și văzând că femeiele pământenilor
sunt frumoase s-au îndrăgostit de ele, din relația lor rezultând
uriașii, căpcăunii și zmeii din poveștile pe care ți le-au spus bunicii.
Acești căpcăuni erau atât de răi încât pentru a se hrăni au început să

Odata cu venirea lui Domițian la cârma Imperiului Roman problemele devin mai delicate iar vârsta îl
determină pe Duras să predea ștafeta competentului său nepot Decebal.
Octavianus Augustus Caesar (n.23.09.63 î.Hr.Roma – d.19.08.14 d.Hr. Nola) , cunoscut
anterior drept Octavian, a fost primul împărat roman. Deși a păstrat înfățișarea Republicii Romane,
a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus
o eră de pace, prosperitate și măreție imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de Augustus, pe
care l-a luat în anul 27 î.Hr..
Tiberius Caesar Augustus, născut Tiberius Claudius Nero (16.11.42 î.Hr.-16.03.37 d.Hr), a
fost al doilea împărat roman și a domnit de la moartea lui Augustus în anul 14 d.Hr. până la moartea
sa în anul 37 d/Hr...
88
mănânce oameni, întemeind pe aceste locuri o cetate a lor, de unde
făceau incursiuni pentru a găsi hrană, animale și oameni pământeni.
Căpeteniile lor au fost înmormântate în aceste movile pe care le vezi.
Pentru a le ridica au adus un lut special, care nu poate fi săpat de
ape. Este asemenea lutului cu care lipim pietrele cu care zidim
cetățile noastre. Apropiați-vă mai mult și o să vedeți, pământul de jos
este negru pe când cel din care au fost ridicate aceste movile e
galben. Mai vedeți că nici una dintre movile nu egală cu celelalte.
Uriașii aveau și ei o ierarhie a lor, nu le puteau ridica după voia lor.
- Unde sunt acum căpcăunii bunicule, întreabă curios Scorillo?
- Dumnezeu a aflat de ei și s-a mâhnit. I-a pedepsit pe îngerii cei
răi care nu i-au ascultat porunca. Dar când a fost informat de îngerii
cei buni era deja prea târziu. Pământul era plin de uriași, iar oamenii
, nevoiți să se ascundă de ei prin peșteri și păduri, în loc să
progreseze cum era voia Creatorului, au devenit fiare. Atunci
Atotputernicul a fost nevoit să distrugă lumea de pe Pământ. A dat
potop, poruncind norilor să aducă ploaie cinci zile și cinci noți la
rând, până ce tot Pământul a fost acoperit cu ape. Au fost aleși doar
câțiva oameni care nu s-au luat după uriași și mai aveau în ei suflul
de omenie care ne deosebește de animale.
- Frumoasă poveste bunicule, spun în cor cei doi băieți! Să ne mai
spui din astea.
- Când veți fi mari o să înțelegeți mai bine... Sub aceste movile 20 se
ascund cei mai de seamă dintre uriași, iar unii spun că odată cu ei au

20 Piramidele de la Șona sunt de fapt opt movile de diferite înălțimi, așezate pe două
șiruri. Legendele spun că aceste piramide situate la cinci kilometri de Făgăraș ar fi fost
construite de daci.
Potrivit unuia dintre mituri, înăuntrul ridicăturilor de pământ s-ar afla niște comori. Din
acest motiv, „guruieții”, așa cum îi numesc localnicii, stăpânesc satul Șona. De asemenea, puținii
cercetători care au explorat zona au descoperit, în jurul piramidelor, ceramică din epoca târzie a
bronzului și din perioada Hallstat.
O altă legendă care planează asupra Piramidelor de la Șona spune că movilele imense au fost, de
fapt, niște morminte de uriași. O altă variantă a acestui mit este relatată de un sătean din Șona, Ioan
Buzeche: „O altă poveste din bătrâni spune că a fost un uriaş care şi-a curăţat opincile şi în
urma lui au rămas movilele astea. Totuşi e ceva că pământul din movile e galben, iar cel de
jos e negru”Acesta mai spune că uriaşii ar sta şi acum în movile şi poate că s-ar supăra
dacă cineva le-ar strica somnul, scormonind în deluleţe. Triunghiurile magice
89
fost îngropate și averile colosale pe care le aveau, bijuterii de aur și
argint puse în vase de ceramică, cum se făceau pe atunci.
- De ce nu pui oamenii să le scoată, doar ești rege, întreabă curios
unul din copii?
- Acestea sunt relicve ale trecutului de care nu avem voie să ne
atingem. Se spune că acele comori sunt blestemate și cine le va
dezgropa va fi pedepsit de zei. Acei îngeri răi erau nemuritori, ei
veghează și acum peste aceste locuri și protejează liniștea copiilor lor.
Dacă ar putea le-ar da și lor viață, dar Dumnezeu din ceruri nu le
permite acest lucru, așa că se mulțumesc să le păstreze amintirea.
Oamenii locurilor vorbesc de tot felul de duhuri rele care bântuie pe
aici. Mormintele au fost ridicate sub formă de piramide și puse într-o
anumită formă pentru a fi ușor reperate de acei părinți ai căpcăunilor
care locuiesc pe o stea îndepărtată.
- Cum bunicule, întreabă iar băieții? Pe steluțele acelea atât de
mici pot locui oameni?
- Într-adevăr, răspunde Comosicus. Acele stele așa mici cum le
vedeți în realitate sunt mai mari ca Pământul nostru și pe multe din
ele locuiesc oameni. Sunt printre ei și unii care au ajuns nemuritori și
sunt asemenea lui Zamolxis și Deceneu. Noi le spunem zei sau
îngeri, cum a scris Enoh, unul din strămoșii noștri din vechime. Prin
ei Dumnezeu ne controlează și pe noi și ne ajută să evoluăm spre El.
Dar asta va mai dura multe mii de ani, omul nu se schimbă așa ușor
cum vrem.
Copiii ascultau și se minunau. Începea să le placă de acest nou
bunicuț care le spunea povești atât de frumoase. Erau impresionați
de câte lucruri noi aflau de la el, iar poveștile cu căpcăuni erau mai
interesante ca cele auzite de la bunica Edna.

90
Piramidele de la Șona

91
 După ce au lăsat în urmă misterioasele piramide de la Șona,
călătorii își continuă drumul spre munții Făgărașului. La poalele
acestora dau de o peșteră interesantă, care se află în apropierea
satului cunoscut în prezent sub numele de Șinca Veche, situat la 45
de kilometri de Brasov si la 22 de kilometri de Fagaras.
Comosicus ridică mâna dreaptă în sus, după ce oprește calul pe
care călărea. Toți se opresc și se dau jos din șa... La indicația regelui
leagă caii de copacii din apropiere, având grijă ca sub ei să fie iarbă
cu care să se hrănească după drumul făcut. Pune doi soldați să le mai
aducă niște iarbă, care creștea din abundență în acele locuri.
Ceva straniu părea că se petrece din momentul în care pășesc pe
intrarea în peșteră. O liniște tainică se lasă peste tot, care pătrunde ca
o apă limpede, ce curge la vale până în adâncul sufletului celor de
față. Era un sentiment care le da o stare de siguranță totală, o euforie
ce părea că vine din adâncul tunelului prin care se deplasau. De o
parte și de alta erau mai multe încăperi ce păreau a fi construite de
mână de om, de mărimea unor camere destul de spațioase. Pe pereții
unora din ele tot felul de inscriții și desene. Vizitatorii păreau să
distingă chipuri de oameni, dar oarecum deosebiți de ei, care vânau
animale ce nu semănau cu nimic din ce au văzut. Acea energie
stranie părea că se revarsă mai departe. Cu cât înaintau în adâncul
peșterii simțeau că plutesc în loc să meargă, călcâiele păreau că se
desprind de pământ și numai resimțeau nici o oboseală, deși au
călătorit toată ziua iar drumul prin peșteră era destul de anevoios. În
față și în spate câte un oștean care purta în mâini o făclie aprinsă. Cel
din față le deschidea cale, iar făclia din spate completa lumina de
care aveau nevoie pentru a merge mai departe. Când intrau în câte
una din cele nouă încăperi întâlnite în drum, unul din ei rămânea în
fața intrării, iar celălalt mergea cu ei să lumineze camera cu făclia.
- Rămânem aici peste noapte, spune deodată regele Comosicus.
Deși părea că este ceva straniu băieții au primit bucuroși
propunerea, dorința de aventură era mai tentantă decât teama care se
părea că dispăruse cu totul odată cu acea radiere de liniște care părea
că vine de peste tot din acea peșteră misterioasă. Doar oștenii care

92
făceau de pază pe rând întrețineau permanet focul din fața intrării în
peșteră,de teamă să nu se apropie vreo fiară sălbatică.
Au dormit duși toată noaptea, cum nu au mai dormit de multă
vreme.
Scorillo, care era cel mai mare, își face culcușul mai aproape de
intrarea ce da în încăperea pe care a ales-o, pentru a-l proteja astfel
pe fratele lui mai mic. Știa deja să mânuiască sica și a pus-o lângă el,
s-o aibă la în demână pentru orice eventualitate. Regele era în camera
alăturată, pentru a fi cât mai aproape de băieți. De-o parte și de alta,
oștenii din gardă, câte doi dintre ei făcând cu schimbul de pază.
Ca la un semn Scorillo deschide ochii și se ridică într-o rână pe
pat. I s-a părut că aude un zgomot și s-a trezit să vadă ce se întâmplă.
Din instinct, pune mâna pe sica, să aibă cu ce se apăra la nevoie. O
umbră albă, strălucitoare, părea că se înalță în ușa încăperii unde
dormea, care se ridică până la tavan ca apoi să se plece și să intre
înăuntru. Deși era o apariţie înspăimântătoare, tânărul nu simțea nici
o teamă , ba chiar un semntiment de încredere îi inunda toată ființa.
- Nu-ți fie frică. Eu sunt Zamolxis. Am știut că vii și am venit să te
cunosc. Tu trebuie să fii nepotul mai mare al reginei Edna?
- Da, eu sunt, confirmă cu glas încrezător băiatul, continuând să
aibă aceeași stare de bine și de relaxare.
- Atunci vino cu mine băiete, îi spune zeul cu ton poruncitor.
Umbra albă și strălucitoare înainta pe tunelul prin care a trecut cu
Comosicus înainte de a însera. Părea o fantomă înaltă care își tăia
drum cu un toiag strălucitor ca țiunuta cu care era îmbrăcat. Din
când în când întorcea capul pentru a-l încuraja pe băiat să-l urmeze.
Ochii și gura abia i se distingeau dintre pletele care îi acopereau
capul și barba albă ce cobora până în pământ.
Au străbătut tunelul vizitat cu o zi înainte ajungând repede la
capătul lui. Deodată umba lipește mâna dreaptă undeva pe tavanul
de deasupra ei. După câteva clipe de liniște, tăcerea e ruptă de un
scârțâit puternic. Blocul de piatră din fața lor se dă într-o parte ca tras
de un scripete puternic.

93
 După o clipă de ezitare, băiatul continuă să-l urmeze pe zeu.
Avea aceeași stare de liniște și încredere, simțea că nu i se poate
întâmpla nimic rău.
Tunelul21 se continuă mai departe fără a mai avea acele camere
făcute ca de mână de om. Din loc în loc câte o ramificație crea
impresia unui labirint.
- Sunt căi care duc la mai mulți centri energetici care se găsesc în
munții noștri, explică zeul simțind întrebarea pe buzele micului
prinț. Noi nu suntem ca alte popoare care migrează dintr-un loc în
altul în căutare de hrană și pământ mai bun. Am fost puși aici special

21 Templul Ursitelor, sursă inepuizabilă de energie

Templul Ursitelor este o biserică săpată în stâncă situată la poalele Munților Făgăraș, aproape de
satul Șinca Veche din Brașov. De-a lungul timpului au apărut diverse mituri despre acest lăcaș, însă
cel mai cunoscut este faptul că vizitatorii care intră în templu se vindecă de boli.
Tempul Ursitelor de la Şinca este unul dintre misterele Munţilor Făgăraş. Se spune că aici te
vindeci de boli. Locasul de cult din peșteră este compus din încaperi de cult si altare cu sculpturi
ciudate. Aici au fost săpate nouă încăperi, unite între ele prin galerii. Cateva încăperi s-au surpat cu
mult timp în urmă, dar nu numai din cauza ploilor care au sapat în stâncă, ci mai ales după ce tot
felul de indivizi au spulberat pereţi întregi, în căutarea unor ipotetice comori. A doua încăpere, de
dimensiuni mai mici, adaposteşte altarul bisericii. Simbolul asemanator lui Yin-Yang (o clepsidră)
precum şi Steaua lui David dau de gândit arheologilor şi celor care studiază istoricul locului.
Localnicii vorbesc despre "Templul ursitelor", pentru ca în acest loc s-ar implini dorinţele celor care
vin să se roage. Oamenii din zonă erau convinși de puterea extraordinară care se ascunde sub piatră,
așa că intrau în galerii și lăsau acolo icoane, haine, apă și mâncare. Credeau că lucrurile acelea se
încarcă astfel cu o energie deosebită, pentru ca apoi veneau, recuperau totul și consumau mâncarea,
purtând și hainele, iar icoanele erau duse acasă, în speranța că vor transfera măcar o mică parte din
"sufletul" pământului în căminul și în viața lor.
Legendele zonei spun că, odată ce intri în grotă şi ajungi sub pământ, orice semn de oboseală
dispare ca prin minune şi corpul este practic invadat de energie. De-a lungul anilor locul şi-a căpătat
faima de a fi unul vindecător de boli. Zecile de mii de vizitatori care au ajuns în grotă au povestit de-a
lungul anilor fie că s-au simţit revigoraţi, fie că i-a apucat un somn greu. Se spune că omul care
adoarme măcar şi pentru câteva minute în templu sau în apropierea lui capătă forţe noi şi devine mai
puternic. Locul este împodobit cu icoane, flori de munte şi candele care nu apucă să se stingă
niciodată. Turnul interior, pe unde intră lumina zilei, este înalt de 10 metri şi seamănă cu o turlă fără
acoperiş. Localnicii spun că pe acolo coboară energiile şi că dedesubt, în pământ, ar exista un tunel de
comunicare până la Cetatea Râşnovului. Nimeni nu poate spune exact când a apărut mănăstirea
săpată în stâncă, fapt care sporeşte misterul zonei. Potrivit istoricilor, există date că lăcaşul de cult
săpat în piatră are o vechime de 7.000 de ani. Se presupune că iniţial a aparţinut aceleiaşi civilizaţii
care a întemeiat Templul Alb din Insula Şerpilor. Primele date istorice certe despre biserica rupestră
apar după anul 1700, când aceste lăcaşuri au fost folosite ca loc de refugiu de către călugării ardeleni
hăituiţi pentru a trece la catolicism.

94
de Creator pentru a păzi tainele Sale. De aceea acest pământ este
dăruit cu tot ce are nevoie omul și nu secătuiește niciodată. Dar și
noi, sub mare jurământ, avem datoria să-l apărăm și să nu plecăm
nicăieri de pe el. De aceea în vremurile vechi am stabilit acel
sacrificiu suprem. Solul care se trimitea la mine odată la cinci ani era
simbolul nemuririi celor care vor păstra jurământul și vor apăra până
la moarte pământul ce ne-a fost dăruit de Creator. Dacii știau că prin
moarte nu vor pieri ci vor păși într-o lume mai bună, alături de mine.
Așa știu și acum doar că actualul rege a schimbat sacrificiul uman cu
jertifea unui miel. Mielul exprimă puritatea asemenea nevinovăției
tinerilor neprihăniți care erau trimiși la mine.

95
Templul ursitelor din Șinca Veche, jud.Brașov

96
 Tânărul Scorillo părea că aleargă după umbra de care abia se
ținea. Cu toate acestea nu simțea nici o oboseală, ba chiar, acele
valuri de energie îl inundau și mai mult. Au bătut cale lungă până au
ajuns într-o încăpere largă și spațioasă, frumos mobilată, confortabilă
și pentru cele mai selecte gusturi. Ghicindu-i gândurile, Zamolxis îi
spune:
- Asta e casa mea acum băiete. Din când în când mai merg în
lumea de unde au fost aduși strămoșii noștri aici pe Pământ. În acest
munte este poarta stelară care dă spre ei, dar și o alta care dă spre
lumea zeilor trimiși înaintea mea să vă protejeze în acești munți unde
au fost așezați străbunii voștri.
Văzându-i nedumerirea, zeul încearcă să se explice:
- Cosmosicus nu a apucat să vă spună prea multe. Să știi că lumea
în care trăim nu se rezumă la noi. Pământul este doar o mică planetă
din Universul infinit făcut de Creator. Soarele este centrul de
referință al lumii noastre, el este mult mai mare decât Pământul pe
care locuim și care se rotește în jurul astrului luminii. Dar dincolo de
noi sunt Pământuri și Sori mult mai mari ca a noastre, iar pe unele
din ele locuiesc oameni ca și noi. Unii dintre ei au ajuns la nivelul
cunoașterii divine și au reușit să creeze prin Cosmos tunele
asemănătoare celui prin care am venit noi aici pe sub munți. Dar
acele tunele sunt infinit mai mari și nu se deschid decât în porțile
solare special create în acest scop. La noi este unul din cele trei mari
centre energetice ale Pământului, cu cele mai multe porți stelare.
Altul este în Egipt, unde au trăit faraonii, iar un altul undeva în
munții Tibet. Zeii Egiptului au mai făcut cu uneltele lor o poartă
stelară undeva, în Peru, o țară care oamenii încă nu o cunosc fiind
separată de continet de un imens ocean.
Pentru a funcționa aceste porți stelare au nevoie de o puternică
energie de pornire, care să deschidă tunelul pe care se poate călători
la fel de repede ca gândul. Odată intrat în tunel, o forță de atracție te
duce la destinația de la celălalt capăt a lui, apoi ieși din el pe o altă
poartă stelară creată tot de o mare concentrare de energie.

97
 Băiatul era de-a dreptul uimit. Ce povești frumoase în spune și
bunicuțul ăsta! De unele din ele parcă a mai auzit câte ceva din
legendele pe care i le spunea bunica Edna, dar nu erau atât de
frumoase și mai ales atât de explicite.
- Cu timpul vei înțelege toate acestea, continuă zeul, văzându-i
nedumerirea. Fiind realități văzute și trăite de străbuni de-ai noștri,
este normal să fi fost preluate în legende ale poporului dac. Dar hai
să ieșim afară, să mai vedem și lumina soarelui, destul am tot stat în
adâncul pământului.

98
 Peştera Polovragi22

22 Peştera Polovragi se află în apropiere de localitatea Baia de Fier, judeţul Gorj. În inima
Munţilor Parâng, de-a lungul Cheilor Olteţului, pe teritoriul comunei cu acelaşi nume, intrarea în
peşteră se face pe malul stâng al râului. Are o vechime de peste şapte milioane de ani. Aici s-au găsit
desene rupestre, dar şi texte cu scriere cuneiforma săpate în piatră.Denivelarea este de 87 m (-62,
+25). După unii autori, numele Dacia provine de la Da-Ksha, în care "Da" înseamnă zeu, iar
"Ksha", țară
Cele mai multe legende care înconjoară locul sunt legate de liderul spiritual al geto-
dacilor, Zamolxe. Acesta ar fi locuit în Peştera Polovragi şi avea puterea de a-şi schimba
înfăţişarea. Undeva sub peșteră, în adâncuri, ar exista un întreg complex de coridoare secrete, care i-
ar fi oferit lui Zamolxis acces în mai multe zone ale Daciei, inclusiv cetatea Sarmisegetuza.
În peșteră chiar au fost descoperite urme imprimate în sol despre care analiza științifică a arătat
că erau vechi de peste 2000 de ani. Una dintre cele m ai cunoscute galerii ale peșterii adăpostește
99
 Ieșind din peșteră tânărul prinț observă că prin fața ei curgeau
repede la vale apele limpezi ale unui râu. Se apropie și făcând
mâinile căuș își astâmpără setea cu acea apă miraculoasă de care
părea că nu se mai sătura.
- Bea pe săturate fiule, îi spune zeul care a ieșit și el din peșteră.
Apa are proprietăți tămăduitoare fiind încărcată cu energia care
izvorăște din acest loc. La fel ca această plantă numită polvraga,
după care oamenii au dat numele acestei peșteri. Le-am arătat

Scaunul sau Tronul lui Zamolxis unde mereu vizitatorii sunt cuprinși de o stare de liniște interioară
desăvârșită
Tronul lui Zamolxe nu este singura formaţiune ce poate fi admirată în Peştera Polovragi. I se
adaugă şi alte forme precum Bolta însângerată, Izvorul Speranţelor, Cuptorul Dacic, Camera
Albă şi multe altele.
Din cei 10 km ai peşterii doar vreo 900 de metri sunt accesibili publicului, în rest doar speologii
au acces. În grotă este cald şi umed (temperatură constantă este de 9 grade Celsius şi umiditate medie
de vreo 90%, spune ghidul).
În interior îţi atrage atenţia:
 scaunul lui Zalmoxis – piatra pe care se spune că stătea zeul, unde se simte că emană o energie
neobișnuită
 cuptoarele – unde ardeau dacii planta polvraga
 pictura realizată de către un călugăr în tehnica negru de fum, reprezentând simbolul morţii.
Autorul acestui desen ciudat este preotul Pahomie care, în anul 1607, a stat aici, în beznă,
alături de vietăţile subpământene, vreme de şaşe luni.
 Izvorul Speranţelor, din spatele căruia se întrezăreşte Maica Domnului cu Pruncul în braţe
 Bolta însângerată
 Camera Albă
 Bolta Divină
 Pe vârful de deasupra peșterii se găsesc ruinele unei cetăţi dacice, despre care se spune că a fost
cetatea lui Zamolxis, cetate la care se ajunge după un traseu de aproximativ 20 de minute de
mers prin pădure. Datorita oxigenului eliminat din apă (umiditatea este foarte mare), aerul îţi dă
o energie nemaiîntâlnită aşa că noul drum pare floare-la-ureche.
 Casa lui Zamolxis În Peştera Polovragi sunt urme ale folosirii sale drept turnătorie de metale
de către daci, iar o legendă spune că aici s-ar fi refugiat Zamolxis. Legătură cu realitatea este că
deasupra peşterii se află o cetate geto-dacică. Chiar se spune că aici încă mai trăieşte Zamolxis,
iar picăturile ce se preling din ţurţurii de piatră sunt lacrimile vărsate de el după cucerirea
Daciei.
 Planta magică care dă numele grotei În peşteră, vracii daci şi cei de dinaintea lor prelucrau o
plantă rară, numită povragă, polvragă sau polovragă, întrebuinţată în popor ca remediu
împotriva bolilor.
 Sursă de energie La “Galeria Ispăşirii” este ceva obişnuit să simti furnicături pe mâini, chiar
in dreptul “Tronului lui Zamolxis”. Ghidul spune că detectoarele de biocurenti o iau razna,
învârtindu-se făra noima, ca în prezenta unei fiinţe vii, extrem de încărcate cu energie.
100
secretul ei preoților mei încă din vremea când trăiam printre daci.
Este o plantă miraculoasă care poate vindeca toate bolile datorită
încărcăturii de energie pe care o are.
- Privește mai sus și spune-mi ce vezi?
- Văd o cetate mărite zeu, încercă băiatul să intre în jocul acelui
bâtrân miraculos care îi spune povești atât de frumoase.
- Ai dreptate. Acea cetate a fost zidită de tatăl regelui Comosicus
și a bunicii tale Edna. A fost menită să apere de romani trecerea de la
Dunăre către Sarmisegetuza în cazul în care Dacia ar fi fost atacată de
Caesar. Acum cetatea folosește mai ales pentru cei care fac leacuri, în
acești munți găsindu-se plante medicinale cum nu se mai găsesc în
alte părți din țară. Acum să ne întoarcem în peșteră, să nu ne vadă
cineva. Și așa am mai fost văzut de câte un trecător rătăcit și s-a dus
vestea prin cetate și în satele din jur că peștera ar fi casa mea. E
adevărat că nu greșesc prea mult, dar nu aș vrea să-mi găsească
sălașul.
- Dar când intră în cetate ce faci, întrebă curios tânărul prinț?
- O să vezi și singur. Toate la timpul rerspectiv.
Intră din nou poticnindu-se în bolovanul mare care aproape
închidea intrarea. Într-o încăpere era o piatră mare în formă de
scaun. Zamolxis se apropie și se așează în el. Deodată Scorillo se
simte singur, Zeul nu mai era cu el. Abia acum îl trece un sentiment
de teamă. Va trebui să iasă din peșteră și să meargă în cetate. Știa că
îl va certa bunicul Comosicus, dar altă cale nu avea. În încăpere nu
mai era nici mobilierul pe care îl văzuse înainte. Se șterge cu mâna la
ochi neștiind ce să creadă. Auzise că Marele Preot Deceneu făcea tot
felul de vrăjitorii din astea, dar de Zamolxis nu a auzit așa ceva. Dă
să iasă , dar o voce blândă îl oprește:
- Unde te grăbești copile, îl întreabă vocea? Doar trebuie să
ajungem la Comosicus. Acuși dau zorii zilei și va fi îngrijorat să vadă
că nu ești în camera unde te-a lăsat să te odihnești.
Și mai speriat, prințul întoarce privirile în direcția vocii. Pe acea
piatră în formă de tron sta un tânăr chipeș, îmbrăcat ca un tarabostes.

101
 - Văd că ai rămas uimit, dar am vrut să – ți răspund la întrebare,
ce se întâmplă când intră cineva în peșteră. Iată ce se întâmplă, ai
văzut și tu. Fie nu mă văd deloc, fie mă văd ca pe unul de-a lor. De
multe ori intru în vorbă cu dacii mei și le aflu păsurile. Pe vraci îi mai
ajut să găsească aceastră plantă miraculoasă, greu de găsit, le mai
dau sfaturi cum să tămăduiască tot felul de boli, dar fără să le
dezvălui cine sunt. Numai ție ți-am deschis ochii minții săvezi toate
cele pe care le-ai văzut. Când vei fi rege o să mai vii pe aici, o să te
aștept. Avem încă multe de vorbit. Iar acum, să ne întoarcem la ai tăi
...
Scorillo nici nu știe când s-a văzut din nou în camera peșterii
unde s-au adăpostit de cu seară. Soldații de pază nu l-au văzut când
au intrat la fel cum nu l-au văzut când au ieșit. Părea că dorm deși
erau în picioare. Se strecoară cu grijă în culcușul lui și încearcă să
adoarmă la loc.Umbra albă, strălucitoare care mai era încă în ușă îi
face un ușor semn cu mâna și dispare încet pe același culuar de unde
au venit. La un moment dat dispare în întunericul nopții, iar pentru
câteva clipe se mai vede în depărtare galbenul strălucitor ca aurul al
toiagului cu care zeul a venit la el. Pleoapele îi coboare peste gene și
din nou cade într-un somn profund. Dimineață este trezit de regele
Comosicus, care râzând îi spune:
- Trezește-te somnorosule, toți sunt gata de plecare și te așteaptă
pe tine să te scoli. Băieții mei au pregătit și masa, au găsit niște caș la
o stână din apropiere, iar acum au pus de un balmoș. Hai să mâncăm
și să pornim la drum. Bunica Zina te așteaptă la Sarmisegetuza.
Băiatul privește lung spre ceilalți și nu știe ce să spună. A fost un
vis sau a fost adevărat. Se ciupește pe obraz să se trezească mai iute,
dar tot nu înțelege ce s-a petrecut în a cea noapte adâncă. Totuși își
amintește fiecare cuvânt al bătrânului îmbrăcat în alb care l-a condus
prin acel tunel într-o altă peșteră, aflată la mare depărtate. Cum a
reușit să bată doar în câteva ore acea cale lungă dus și întors nici el
nu știe. De aceea preferă să nu spună la nimeni nimic, să nu râdă
careva de el de ce le-ar fi povestit. În cele din urmă pune totul pe

102
seama viselor. Prea multe povești a auzit de la bunicul Comosicus pe
drum.
* * *
Comosicus a stăpânit Dacia ca rege și mare preot până în anul 29
e.n., în lunga sa domnie izbândind cu multă diplomație și abilitate să
păzească pacea, așa cum i-a jurat Marelui Preot Deceneu. A lăsat în
locul său ca rege pe Scorillo, nepotul lui Edna, iar ca Mare Preot, pe
fratele acestuia Duras. Țara a prosperat, oamenii au dezvoltat
agricultura și meșteșugurile, arhitectura a luat avânt, în multe zone
ale Daciei și mai ales în orașe se construiau case tot mai mari și
frumoase, mai ales din bărne de lemn prinse „în coadă de rândunică“
sau „în cheotori“, acoperite cu draniţă şi decorate cu vopsele naturale
extrase din plante și minerale. Pentru meritele deosebite, regele
Comosicus merită cuprins între cei mai mari eroi ai neamului nostru.
Mare pentru că a reușit să păstreze tronul o vreme atât de
îndelungată, cum nici unul din regii noștri nu au mai reușit vreodată,
mare pentru că a reușit să păstreze o țară întinsă și înfloritoare care a
cunoscut o dezvoltare economică și culturală cum nu a mai avut
vreodată, mare pentru că a reușit să zădărnicească nenumărate
planuri ale unor lidei ai Imperiului Roman care jinduiau la aurul
dacilor, unii aducând tot felul de motivații meschine planurilor lor
de a lovi Dacia vecină, mare și pentru că a pregătit și lăsat în locul
său un rege care la rândul lui, urmându-i exemplul și învățând din
înțelepciunea sa, a mai păstrat încă 40 de ani pacea pentru poporul
dac .Un adevărat erou al neamului nostru, erou care nu a fost mai
prejos de Burebista sau Decebal, căruia istoria încă nu-i conferă locul
de cinste pe care l-ar merita cu adevărat în istoria noastră milenară.
Erou al păcii și dreptății, erou al înțelepciunii specifice acestui popor,
marele rege Comosicus reușește să se ridice la nivelul cerințelor
neamului său, să-l conducă și să-l slujească ca un adevărat părinte,
așa cum i-a fost hărăzit de Cer.

103
104
105
 NOTA
Dacii erau foarte buni astronomi, care ştiau mersul stelelor. Dovadă a
nivelului de cunoştinţe pe care le stăpâneau sunt calendarele de la
Sarmizegetusa, care este centrul cultural al geto-dacilor. Aceste calendare
sunt foarte bine puse la punct încât se cunoaşte structura anului care era
formată din luni, din săptămâni, iar săptămâna era formată din şapte zile,
una dintre ele fiind o zi de repaos. Tot ceea ce avem astăzi ei ştiau de acum
2000 - 2500 de ani”, declară istoricul Marius Constantinescu. Prima
formă organizată de învăţământ de pe teritoriul ţării noastre a fost în
Dobrogea. Aici au fost descoperite mărturii care atestă existenţa unui
gimnaziu local pe malul lacului Sinoe, atestat încă din sec. II. î.e.n..
Un alt rege dac din partea sudică a Dobrogei, care este consemnat
în vremea împăratului Tiberius este cunoscut sub numele de Cotys I.
Acesta a fost un rege odrys, fiul lui Rhoemetalces I, la moartea căruia
(12 d.Hr.), a primit din regat partea în care se aflau, după Tacitus,
„arva et urbe set vicina Graecis ” (Anale, II, 64), în timp ce unchiul
său, Rhascuporis, „quod incultum, ferox, adnexum hostibus” .
Stăpânirea acestui rege se întindea așadar în partea de sud a
Dobrogei de azi și în Balcani, zona Cadrilaterului din zilele noastre,
având captala în cetatea de la Callatis, în prezent Mangalia.
Căsătorit cu Antonia Tryphaena Cotys Iare de le aceasta trei copii
(Rhoemetalces III, Polemon şi Cotys II). La scurtă vreme după
înscăunarea sa, a fost atras într-o cursă de unchiul său Rhascuporis şi
omorât. Împăratul roman Tiberius a pedepsit acest asasinat,
executându-l în cele din urmă pe Rhascuporis. Fiul asasinului,
Rhoemetalces II, a fost lăsat totuşi să domnească în zona sudică a
Thraciei, văduvei lui Cotys şi copiilor acestora, puşi sub tutela
fostului pretor Trebellenus Rufus, revenindu-le pentru o vreme
partea ei nordică, cu capitala în Callatis. În anul 38 d.Hr.,
Rhoemetalces III, fiul cel mare al lui Cotys, este atestat ca rege în
fostele posesiuni ale tatălui său, ceea ce înseamna că o vreme a putut
domni simultan cu Rhoemetalces II.
În anul 46 d.Hr. regele Rhoemetalces III a fost asasinat de soţia
sa. Va fi ultimul rege al odrysilor. Împăratul roman Claudius va

106
profita de ocazie și va desființa acest stat clientalar pe care îl
transformă în provincia romană Thracia
Alt rege bănățean al dacilor, din regiunea Buzau-Olt este
Reicipier. Acest rege get este menționat într-o inscripție de la
Durostorum alături de Decebal. El conducea dacii cotensi care aveau
capitala la Ramidava
Odrysii erau un neam al geților înrudiți cu dacii, care au
întemeiat un regat puternic la sud de Dunăre. Nucleul initial al
acestui regat a cuprins un teritoriu restrans, dar sub regii Teres I (450
– 431 î. Chr.) si mai ales, Sitalkes (431 – 424 î. Chr.), regatul odrys s-a
extins considerabil, înglobând triburi trace, precum și teritoriul
dintre Balcani și Dunare locuit de daci. Referitor la intinderea acestui
regat, Thucydides relateaza: “In ceea ce privește întinderea, stăpânirea
odrysilor era de la cetatea Abdera, spre pontul Euxin, pana la fluviul Istru.
Această țară poate fi înconjurată, pe apă, în cel mai scurt timp, dacă vântul
sufla mereu la pupă, cu o corabie comercială, în patru zile și patru nopți, iar
pe jos, un bărbat bine încins ajunge de la Abdera la Istru în unsprezece zile.
Atât de mult se întindea stăpânirea lor pe mare, iar înspre uscat, ca să
ajungă de la Byzantion până la Lalai și până la Strymon – căci pe aici era
calea cea mai lungă de la mare în sus – unui om bine încins ii trebuiau
treisprezece zile”.
Prin statul odrys, geții dintre Balcani si Dunare au fost angajati in
actiunile militare desfășurate cu preponderențăîn zonele în care
aceștia erau interesați să-și extindă dominația. Rezultă astfel căîn
perioada cuprinsăîntre secolele al V – lea și al IV-lea î. Chr., teritoriul
aflat la limita de vest a zonei geografice a Dunarii de Jos, după
anihilarea prezenței persane, a constituit un obiect de disputăîntre
două forțe; forța scitică ce acționa dinspre nord spre sud și foța
odrysă care acționa de la sud spre nord, ambele tinzând
săînlocuiască vidul de autoritate creat prin retragerea forței persane.
Între cele două forțe reprezentate de sciți și odrysi se ajunge la un
conflict deschis în vremea lui Sitalkes, din cauza imixtiunilor de
natură dinastică dintre cei doi adversari, odrysii trimițându-și, la un
moment dat, ostile în zona maritimă pentru o confruntare cu scitul

107
Octamasades, urmașul lui Ariapeithes. Se pare că acest conflict a fost
rezolvat pe cale diplomatică, astfel că teritoriul a rămas sub influența
tracilor odrysi. Urmașii lui Sitalkes, Seuthes I; Medokos, Seuthes al II
– lea, Hebryzelmos, Cotys I și fiul acestuia, Kersobleptes, reușesc să-
și mențină influența în zonă pânăîn anul 342/341 î. Chr., când o altă
mare putere, cea macedoneană, a bulversat situația politico-
militarăîn zona balcanică, mai ales când tronul acesteia a fost ocupat
de regele Filip al II – lea, care a devenit, încet dar sigur, stăpânul de
necontestat al zonei.

108
 POVESTEA REGELUI COSON ȘI A
KOSONILOR DE AUR

Era prin anul 44 î.Hr.

Dacia a intrat în doliu național. Burebista, marele ei rege și erou
nu mai este. A căzut sub mâna asasinilor plătiți de romani. Regele a
lăsat în urmă o țară frumoasă și mai ales, o țară întinsă cum nu a fost
niciodată. Hotarele Daciei erau acum depășite doar de cele ale
mărețului Impeiu Roman, iar oștile sale au devenit cele mai de temut
armate din lume. La un singur semn de-al său se puteau aduna peste
200.000 de oameni, cărora li se adăuga detașamentul de elită al
lupilor, spaima Romei și a altor vrăjmași.
Dar acum Burebista nu mai este. Marele erou al dacilor a fost
chemat la Zamolxe înainte de a-și împlini menirea pentru care a venit
pe Pământ, asigurarea liniștii la hotarele de sud ale țării prin o
109
confruntare deschisă cu legiunile romane conduse de Iulius Caesar 23.
Poate că altfel s-ar fi scris istoria lumii dacă ar fi avut loc acea
confruntare și Burebista ar fi ajuns la Roma. Dar mersul istoriei nu e
totdeauna așa cum ne dorim, deseori intervine și hazardul.
Comosicus, singurul fiu al marelui rege al Daciei era încă copil,
așa că regența a fost preluată de bunul prieten din copilărie al tatălui
său, Marele Preot Deceneu. Lipsind mâna de fier a lui Burebista unii
șefi de triburi din regiuni mai îndepărtate ale Daciei s-au desprins de
sub autoritatea Sarmisegetuzei,deși poporul continua să asculte de
Deceneu. Astfel, credința a constituit încă din acea vreme factorul de
cimentare a națiunii în jurul centrului religios de la Sarmisegetuza,
păstrându-se o legătură permanentă și cu cele mai îndepărtate sate
ale statului autoritar întemeiat de Burebista. Între regiunile care s-au
desprins de țară mai cunoscute sunt cele din Dobrogea, apoi nordul
Moldovei, Muntenia și Banatul.
În Muntenia stăpânea marele tarabostes Coson, care a fost un
apropiat al lui Burebista și Deceneu de la care a învățat multe taine
ale diplomației și a modului de a duce războaie. În afară de Deceneu,
Coson se număra printre puținii oameni de încredere ai fostului rege
care a fost introdus în culisele intrigilor țesute de acesta împreună cu
Deceneu în pregătirea conflictului cu romanii. Se spune că el a
condus solia trimisă de Deceneu și Burebista la Roma pentru a pune
la cale asasinarea lui Caesar, ocazie cu care i-a cunoscut pe Marcus
Iunius Brutus Caepio și pe alți senatori și generali romani care
complotau împotriva lui Caesar. Le-a dus dus tuturor aur și alte
bunuri de valoare din partea regelui dac, o plată binemeritată pentru
asasinarea primului consul al Imperiului Roman, omul care plănuia
invadarea Daciei și transformarea ei într-o provincie supusă Imperiul
Roman. Lipsite de lider, legiunile romane ar fi fost o pradă ușoară
pentru puternica armată a dacilor, iar drumul până la Roma ar fi fost

23Gaius Iulius Caesar (n.13.07.ca 100 î.Hr. – d.15.03.44 î.Hr) cunoscut și ca Iulius Cezar) a
fost un lider politic și militar roman și una dintre cele mai influente și mai controversate personalități
din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democrației
Republicii și instaurarea Imperiului Roman.

110
asigurat. Așa că, pentru a face mai ușor de străbătut acel drum,
merita tot aurul trimis asasinilor de la Roma. Chiar dacă și o
confruntare directă între cei doi lideri ar fi dus la victoria lui
Burebista, acesta având pregătită o oaste cum nu a mai avut Dacia
vreodată, prin înlăturarea lui Caesar se reduceau considerabil
numărul victimelor umane, ceea ce pentru regele de la
Sarmisegetuza conta foarte mult. Înțeleptul Deceneu avea mai mulți
oameni infiltrați în cercurile militare și politice ale Romei prin care
liderii Daciei erau mereu informați despre tot ce se întâmplă la
Roma. Așa au aflat și au întreținut cu grijă intrigile țesute împotriva
tendințelor hegemoniste ale consulului roman în care s-au coalizat
mai mulți senatori și generali cu vederi democratice între care și un
tânăr pe nume Brutus24, în care Caesar avea deplină încredere,
considerându-l ca un adevărat fiu.
Brutus avea multe motive să-l urască pe Caesar. Încă din copilărie
a primit o educație democratică, fiind născut în jurul anului 85 î.Hr
în familia unui politician roman. În prim plan, la participarea la
asasinat păreau să prevaleze concepțiile sale politice democratice,
imputându-i lui Caesar că ar dori să instaureze dictatura personală.
În anul 78 î.Hr. tatăl său a fost ucis de Gnaeus Pompeius, un tânăr
general care avea să devină unul din triumvirii Imperiului Roman.
După moartea tatălui, Brutus avea să-l cunoască personal pe Caesar,
dar nu în calitate oficială ci ca amant al mamei sale pe care o vizita
frecvent la Servilia. Unii susțin că acea relație data încă înainte de a-i
fi ucis tatăl, fiind și opinii care merg până acolo încât să-l considere
pe Brutus ca fiind fiul lui Caesar. Ura și setea sa de răzbunare pe cel
care i-a sedus mama și se pregătea să seducă Roma și să-și impună
dictatura personală nu sunt atenuate de faptul că Caesar intervine și
îl salvează de acuzațiile aduse pentru participarea în anul 59 î.Hr.la
un complot împotriva ucigașului tatălui său, acum ajuns consul la
Roma. Ura se menține și chiar se întețește și după ce consulul îl va
promova în funcții tot mai înalte. Astfel, în anul 53 î.Hr. a fost ales

24 Marcus Junius Brutus Caepio , (n. 85 î.Hr - d.28.10.42 î.Hr), a fost un politician roman și

unul din ucigașii lui Caesar.

111
quaestor, apoi devine comandant militar în Cilicia şi Macedonia.
Totuși, Brutus se alătură politicienilor conservatori conduși de Cicero
sau Cato, care urmăreau apărarea senatului de tendințele dictatoriale
ale generalilor. În ianuarie 49 a.Hr. Brutus şi conservatorii îl susţin pe
Pompei, care este învins de Caesar în august 48 în bătălia de la
Pharsalus. Caesar îl va ierta pe fiul iubitei sale și chiar îl va socoti
prieten, oferindu-i funcții tot mai înalte. După ce îl trimite într-o
misiune importantă în est, îl face guvernator al Galliei Cisalpine. În
anul 44 î.Hr. îl alege praetor şi îi promite consulatul pentru anul 41
î.Hr., o funcție extrem de înaltă pentru acea vreme.
Nimeni nu mai primise astfel de onoruri, dar cu toate acestea
atitudinea lui Brutus față de Caesar nu se schimbă. După ce
divorţează de prima sa soție, Claudia, în anul 45 î.Hr. Brutus se va
căsători cu Porcia, fiica lui Cato, dușmanul de moarte a lui Caesar,
căruia îi va dedica și un pamflet elogios. Toate acestea nu îi trezesc
lui Caesar nici un semn de întrebare. Consulul continuă să adopte o
conduită la fel de amicală față de Brutus. Să fi avut oare Brutus un
comportament duplicitar care să-l fi determinat pe Caesar să-l
considere ca fiind omul său infiltrat printre complotiști? Posibil. Ar fi
un argument convingător care să justifice și atitudinea extrem de
nepăsătoare a consulului care, asemenea lui Sulla25, a adoptat o
ținută foarte relaxantă pe timpul cât a stat la Roma, renunțând la
garda personală. Acest lucru va ușura mult treaba complotiștilor. Se
pare însă că aurul trimis de Burebista a fost un argument mai
convingător decât ofertele politice făcute de Caesar, sau poate că
sentimentele de ură pe care Brutus le nutrea față de dictator nu
puteau fi atenuate de nici un fel de promisiuni.
Pregătirea de către Caesar a expediției în Dacia pentru luna
aprilie 44 î.Hr. va precipita evoluția evenimentelor la Roma. Primind
informații de la oamenii săi din Roma despre aceste pregătiri
Burebista a trimis noi cantități de aur cerându-i lui Brutus să

25 Lucius Cornelius Sulla Felix(138-78 î.Hr), fost general și om politic roman care, în anul 83
î.Hr primește titlul de dictator. Erijându-se în apărător al Constituției și democrației, contribuie de
fapt la păbușirea Republicii romane.

112
urgenteze lucrurile. Complotiștii vor fi încurajați să treacă cât mai
repede la acțiune și de faptul că la începutul anului 44 î.Hr. apar
semnale care anunţă că Caesar nu intenţiona să restaureze republica
ci din contra, voia să se proclame rege pe viață.
Banii primiți de la regele Daciei prin trimisul acestuia Coson, îi
vor servi lui Brutus să organizeze acea mare conspirație împotriva lui
Caesar în care a atras 60 de senatori ai Romei, cei mai mulți dintre ei
fiind tineri, dar și câțiva generali din anturajul apropiat al consulului,
între care Decimus, Cassius și Trebonius, care au avut un rol
important în punerea în aplicare a planului.
Omul care se pregătea intens pentru invadarea Daciei avea să
sfârșească răpus de cel puțin 23 lovituri de cuțit și de sabie, în data
de 15.03.44 î.Hr., la o ședință a Senatului Romei pe care a organizat-o
în Theatrum Pompeium, clădire construită de rivalul său. Sub
mulțimea loviturilor primite Caesar a căzut la picioarele statuii
rivalului său Pompei26. Trupul a rămas acolo vreme de trei zile fiind
descoperit de sclavi. Soldații romani i-au înfășurat trupul și l-au
așezat pe altar, unde a fost incinerat potrivit tradiției romane.
Femeile au aruncat în flăcările ce mistuiau trupul lui Cezar bijuterii și
hainele copiilor lor, precum și mobila din casă. Astfel, ia sfârșit
începutul unei dictaturi personale la Roma, dar și pregătirea celei
mai mari ofensive împotriva Daciei.
După uciderea lui Caesar, Brutus nu s-a bucurat de popularitate
la Roma așa cum spera deoarece consulul era iubit de popor. Este
silit să se ascundă pentru a evita furia mulțimii. Se va refugia în

26 Gnaeus Pompeius Magnus, sau Cnaeus Pompeius Magnus (29 septembrie 106 î.Hr.-28
septembrie 48 î.Hr.), a fost un general și om de stat roman. Este ales consul în anul 70 î.Hr.
împreună cu Crassus, iar în anul 60 î.Hr va constitui cu Crassus și Caesar primul triumvirat.În 52
î.Hr., Senatul acceptă desemnarea lui Pompei în calitate de "consul sine collega", cu misiunea de a
restaura ordinea. La 7 ianuarie 49 î.Hr., printr-un "senatus consultum ultimum", Caesar este demis
din funcții, iar Pompei este însărcinat cu apărarea Republicii. Peste trei zile Caesar trece Rubiconul
cu legiunile sale și declanșează războiul civil. Pompei se refugiază în Grecia unde este urmărit de
rivalul său.Îl va birui în în Bătălia de la Dyrachium, dar la 9 august 48 î.Hr. are loc bătălia de la
Pharsalos, în Tesalia, în care va fi învins, deși Pompei avea efective de două ori mai mari decât
Caesar. Înfrânt, Pompei se refugiază în Egipt, unde este asasinat la 28 septembrie 48 î.Hr. din
ordinul regelui Ptolomeu al XIII - lea Theos Philopator.
113
Macedonia împreună cu Cassius pentru a organiza rezistența
împotriva lui Antoniu și Octavian27, care vor continua politica
dictatorială a lui Caesar.
Moartea lui Caesar pare să dea uitării sau cel puțin să amâie o
veme planurile expansioniste ale generalilor romani. Chiar dacă
pregătirile de război erau terminate și s-au primit informații că și
regele de la Sarmisegetuza a fost ucis, nimeni nu s-a încumetat să
pornească o expediție împotriva unei țări atât de enigmatice ca
Dacia. Disputa pentru locul acum vacant al lui Caesar i-a oprit pe
noii lideri ai Imperiului să se hazardeze într-o asemenea aventură a
cărei șanse de izbândă erau greu de bănuit. Nici măcar zeii nu-i
îndemnau să ia o astfel de inițiativă. Dar totuși lucrurile se puteau
schimba în orice moment, fiind știut faptul că oamenii de la Roma
erau foarte schimbători. De aceea, Marele Preot Deceneu nu lasă
totul în voia sorții și după ce se instalează pe tron și își pune la punct
treburile la Sarmisegetuza după moartea lui Burebista, îl ia cu el pe
micuțul Comosicus și pornește la drum spre cetatea lui Coson.
Acesta îl întâmpină ca pe un rege și îl invită în palatul său.
- Bine ai venit Măria Ta! Ce gânduri vă aduce la un amărât ca
mine? Oare nu aveați o mulțime de treburi mai grele de rezolvat la
Sarmisegetuza? Nu de mult ne-am despărțit în cetatea noastră sfântă
unde după cum bine știți am fost prezent la înmormântarea marelui
rege Burebista. Tocmai mă pregăteam să merg din nou la Măriile
Voastre să-mi prezint omagiile și jurământul de credință și supunere,

27 Marc Antoniu (n.82 î.Hr.Roma – d.01.08.30 î.Hr. Alexandria,Egipt), a fost un general și

politician roman, locotenent al lui Caesar, membru, alături de Octavian și Lepidus al celui de- al II-
lea triumvirat(43 î.Hr). După ce îi învinge la Filippi (42 î.Hr) pe Brutus și Cassius, devine figura
dominantă a triumviratului. Primește guvernarea provinciilor din Orient unde se va căsători cu
regina Cleopatra în anul 41 î.Hr. Intră în conflict cu Octavian, fiind învins de acesta la bătălia de la
Actium (31 î.Hr). Se refugiază în Egipt. Aflând de sinuciderea Cleopatrei care, așa cum spune
legenda, se lăsase mușcată de vipere, Marc Antoniu se sinucide
Octavianus Augustus (n. 23.09.63 î. Hr. Roma – d. 19.08.14 d/Hr.Nola), cunoscut anterior
drept Octavian, a fost primul împărat roman. Deși a păstrat înfățișarea Republicii Romane, a
condus ca un dictator vreme de peste 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus o eră
de pace, prosperitate și măreție imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de Augustus, pe care l-a
luat în anul 27 d.Hr.

114
ca după datini. Peste puțină vreme se ține iar Sfatul țării la care nu
puteam să lipsesc. Știu că numai uniți putem să facem față planurilor
expansioniste ale generalilor de la Roma. De aceea, triburile din
această regiune întinsă care se mărginește cu Dunărea, pe care le
conduc de când trăia bunul nostru rege Burebista, vi se supun mai
departe și vă stau alături în orice acțiune o să ne chemați.
- Te salut bunule prieten. Se vede că nu ai uitat vremurile de
odinioară și prietenia care te-a legat de regele nostru Burebista. După
cum bine știi acesta este feciorul său, Comosicus. L-am luat cu mine
să – și cunoască țara și să învețe pe viu arta guvernării. O să ajungă
un rege la fel de mare ca tatăl său.
- Să-l ajute bunul Zamolxis...
- M-am grăbit să te vizitez fiind presat de probleme urgente și
foarte importante pentru țară.
- Care ar fi acelea. Din câte am auzit Caesar nu mai este, iar dacă
el a murit, oștile romane nu mai mărșăluiesc spre noi. Mă întreb de
ce nu profităm de momentele lor de slăbiciune și nu facem noi o
vizită la Roma? întreabă zâmbind Coson.
- M-am gândit mult la asta prietene, îi răspunde Deceneu. M-am
gândit mult și încă mă gândesc. Am ezitat până acum pentru că
lipsește autoritatea regelui Burebista. Numai el avea puterea să țină
în frâu, în mâinile sale puternice toate triburile de pe cuprinsul
Daciei noastre. Nu știu cum vor răspunde tarabostesii la o chemare la
război cu Roma. Totuși Imperiul Roman are o armată numeroasă,
bine pregătită și organizată, iar în ciuda unor divergențe de moment
între generali, când apare un interes comun se unesc cu toții pentru
binele Imperiului.
- Ai dreptate Măria Ta. Poate nu e rău să păstrăm pacea cu ei, așa
nu se mai pierd mulțime de vieți...
- La asta mă gândeam și eu. Dar tu știi că pacea este mai greu de
câștigat decât războiul. Ai fost martor la multe din acțiunile noastre
diplomatice în vremea regelui Burebista. Erai omul în care a avut cea
mai mare încredere și ai fost confesorul multor secrete ale sale. Știi
câte drumuri ai bătut la Roma și câte perechi de opinci ai tocit. Dar

115
cu toate strădaniile și aurul promis nu am reușit să-l înduplecăm pe
Caesar, nu am putut să cădem la pace cu el...
- Așa este, de aceea nu ați avut de ales și ați mers pe cealaltă cale
care a dat rezultate.
- E adevărat și iată că invazia ce trebuia să aibă loc în aprilie nu s-
a mai pornit. Dar totuși trupele sunt pregătite pentru o expediție în
Dacia care poate porni în orice moment. De aceea avem nevoie de
informații proaspete despre situația din prezent de la Roma și mai
ales să încercăm să-l câștigăm de partea noastră pe noul consul ce va
lua locul lui Caesar.
- Din câte m-au informat iscoadele mele acesta ar fi Octavian, cel
pe care cu puțină vreme înainte de a muri Caesar l-a adoptat ca pe
fiul său, iar acum îi moștenește funcția. Eu fiind aici pe malul Dunării
sunt mai aproape de ei și trebuie să fiu mereu la curent cu ce se
întâmplă la Roma.
- Și iscoadele mele mi-au spus la fel. Am înțeles că lui Octavian îi
plac banii, dar mai ales îi plac petrecerile. Poate că am putea să-l
ademenim cumva, cel puțin să nu-și mai îndrepte privirile spre noi.
- Planul Măriei Tale este bun, dar cum propuneți să-l ducem la
îndeplinire?
- Dacă am bătut atâta cale înseamnă că am venit și cu un plan.
Iată ce va trebui să facem...
Au stat de vorbă toată noaptea, fără să țină cont de oboseala
zilelor de drum pe care Deceneu l-a parcurs de la Sarmisegetuza
până la cetatea lui Coson. După ce au mai rămas câteva zile și au pus
la punct toate amănuntele planului, Deceneu și Comosicus s-au
întors în capitală unde așteptau cu nerăbdare vești de la prietenul lor.
* * *
Coson a aflat că Brutus se află în Creta unde i s-a încredințat
funcția de praetor, așteptând momentul potrivit să se întoarcă la
Roma. Împreună cu prietenii săi se pregătea să-l înfrunte pe
Octavian și să elibereze Roma pe care acesta a pus stăpânire.
Aflându-se în palatul său din Creta este anunțat că cineva îl caută cu
mare grabă:

116
 - Cine este și ce vrea, întreabă curios Brutus?
- Pare a fi un personaj misterios. A spus că dacă o să-l vedeți îl
veți cunoaște. Se pare că este o cunoștință mai veche a domniei
voastre.
- Atunci adu-l de îndată la mine, poruncește el.
În încăperea de lucru a praetorului intră un om între două vârste,
având pe cap o căciulă înfiptă bine pe cap încât nu i se vedeau ochii.
Avea un port ieșit din comun, niște ițari făcuți din cânepă și o vestă
din blană de miel pusă peste un pulover împletit din lână de oaie. În
picioare purta opinci, iar la cingătoare era pitită o sabie mică,
încovoiată.
- Bine v-am regăsit înalte praetor, îl salută oaspetele jovial!
- Bine ai venit dacule, răspunde mirat Brutus recunoscând de
îndată omul din fața lui! Ce gânduri te aduc la mine? Nu ne-am mai
văzut de multă vreme...
- Aveți dreptate. A trecut o vreme de la ultima întâlnire... A fost
în îndepărtata Romă, aici mi-a fost mai lesne să ajung.
- Timpul trece repede. După cum ai văzut m-am ținut de vorbă și
v-am scăpat de Caesar. Acum Roma e ocupată cu altele, nu mai are
grija voastră...
- Se vede că planul nostru a fost bun. Din păcate a fost cam tardiv.
Și Caesar a plănuit contra noastră și după cum bine știi a trimis
oameni care i-au luat viața regelui nostru...
- Pentru Roma e mai bine așa, cine știe ce mai făcea regele vostru
când afla de criza de la noi după asasinarea lui Caesar... Desigur, eu
n-am știut nimic din toate cele ce s-au plănuit, că dacă prindeam de
veste vă anunțam. Stăpânul vostru m-a plătit bine, îi eram dator...
- Acum cred că a venit vremea să ne întorci plata. Acesta este
motivul pentru care am venit. Am aflat că Octavian conduce Roma și
plănuiește să-l răzbune pe Caesar care i-a fost ca un părinte...
- Nu din sentimente filiale plănuiește asta, ci ca să scape de rivali.
Octavian a pus stăpânire pe Roma și vrea să uzurpe democrația atât
de fragilă acum. El visează să fie împărat, îi știu gândurile încă din
vremea când trăia Caesar și eram amândoi în preajma lui... A scăpat

117
de Pompei și de alți rivali, acum plănuiește să scape de mine și de
prietenii mei. Ne acuză de asasinarea lui Caesar dar adevărul este că
vrea să rămână singurul care să dețină puterea supremă în Imperiul
Roman. Dacă scapă de noi o să vezi că se va întoarce și asupra lui
Antonius pe care acum l-a atras de partea sa...
- E adevărat mărite praetor. Așa am auzit și eu, am oamenii mei la
Roma...
- Ei bine, atunci spune-mi de ce ai venit la mine?
- Am venit să-ți ofer sprijinul meu. Am aflat că Octavian se va
porni cât de curând cu legiunile lui către Grecia și va veni peste
domnia voastră. Deoarece când v-am rugat ne-ați ajutat, acum vreau
să vă ajut și eu, desigur nu degeaba, orice război costă, trupele
trebuiesc hrănite, plătite, știe și domnia voastră asta. Dar n-o să vă
cer cine știe ce, va fi mult mai puțin decât v-a plătit regele nostru
Burebista.
- Ai dreptate, regele a fost darnic. Îmi pare rău după el, aș fi vrut
să-l am azi ca aliat. Cu el alături nu-mi păsa de Octavian cu toate
legiunile lui...
- Și pe mine mă doare sufletul după regele nostru care a plecat la
Zamolxis. Dar vă sunt eu alături. Am venit să stabilim detalii, apoi
mă întorc în țară și vin cu armata să vă ajut...
- Cred că ai dreptate. Ajutorul tău vine la timp. Armata pe care o
am nu ar face față legiunilor celor trei (3) triumviri28 ai Romei: ale lui
Octavian, căruia i s-au alăturat și cele ale lui Pompei rămase fără
stăpân și chiar două legiuni ale lui Antonius... Să discutăm pe
îndelete, să vedem cum facem mai departe. O să-ți dau denari
romani să ai cu ce plăti oștile, numai să-mi spui cât îmi ceri. Voi pune
să se bată monezi din argint și din aur care sunt primite peste tot ,
chiar și în afara Imperiului Roman... Doar mai am aurul vostru,
spune el zâmbind...
- Atunci numai bine o parte se întoarce de unde a plecat,
zâmbește și Coson. Mai ales că îmi va fi de mare trebuință acum că

28TRIUMVIRÁT, triumvirate, s. n. (în Roma antică) înțelegere privată, fără fundament legal, între
trei persoane, în scopul cuceririi și exercitării puterii politice în stat.
118
nu mai am alt stăpân. Dacă regele Burebista nu mai este, am hotărât
să ne rupem de Sarmisegetuza și să ne guvernăm singuri.
- Atunci pot să te felicit. Ești rege peste Muntenia... Am înțeles
bine?
- Ați înțeles bine, așa îmi spun oamenii.
- Cu atât mai bine. Înseamnă că poți face ce vrei cu oștile tale, nu
mai primești ordine de la Deceneu. Cu el mi-ar fi fost mai greu să mă
înțeleg...
- Așa este, nu am alt stăpân. Deceneu e cu preoții lui, nu cred că
ar fi fost de acord cu ce am stabilit noi acum.
- Atunci să batem palma și să bem pentru vestea pe care am aflat-
o... Să mergem la masă, mai avem multe de vorbit.
* * *
După trei zile Coson părăsește Creta cu o desagă plină cu denari
romani, monede de aur bătute de Brutus având pe o față un vultur, şi
pe cealaltă, un personaj însoţit de doi lictori29. Era însoțit de câțiva
oameni , luptători de frunte din armata sa, deghizați în oameni
simpli, având armele ascunse sub haine, dar ușor de scos și de folosit
la nevoie. Ajuns în cetatea de unde își conducea micul regat, trimite
soli la regele Deceneu pentru a-l informa că planurile decurg bine.
Prin acei soli, Coson îi mai trimite regelui de la Sarmisegetuza o
parte din aurul primit de la Brutus. După ce pune la cale treburile
țării se pornește din nou la drum cu aceiași însoțitori, oamenii săi de
încredere. De astă dată pașii îl poartă spre Roma. Nu se oprește până
nu intră la Octavian, unul din noii triumviri ai Romei, care după
câțiva ani avea să ajungă primul împărat al Imperiului Roman.
Străzile Romei sunt impresionante, cu apeducte și fântâni
arteziene peste tot, grădini cu tot felul de pomi și de flori, care mai de
care mai bogate și mai frumoase, încât nu știai la ce să privești.
Casele și ele impresionante, păreau mai degrabă niște palate, peste
tot contrasta luxul care domnea în cetatea eternă, în spatele căruia se
ascundeau nenumărate intrigi, războaie și crime, pentru că tot ce s-a

LÍCTOR, lictori, s. m. (în Roma antică) Persoană care însoțea, în anumite ocazii, pe înalții
29

demnitari, mergând înaintea lor și purtând fasciile.

119
zidit la Roma a fost rodul avuțiilor furate din teritoriile ocupate prin
lupte de neînvinsele legiuni romane. O mare exuberanță de bunuri
aduse din toate colțurile lumii, de la mătăsurile frumoase din China,
la covoare moi și groase din Persia, sculpturile de marmoră venite
din Grecia, sau papirusurile aduse trimise din Egipt. Aceeași
abundență era și în alimentație, citrice din Italia și Grecia, banane și
mango din Egipt și Israel, mere și alte fructe tropicale din Germania
și multe altele. Ca să nu mai vorbim de strugurii savuroși și vinurile
îmbietoare din Franța și Spania. O Romă a luxului și îndestulării, în
care bogații săi patricieni hotărau politica lumii. În acea Romă își
purta acum pașii proaspătul rege dac Coson.
Octavian se lăfăia pe o sofa largă și moale, îmbrăcată în catifea
adusă din Egipt. Își savura succesul avut în Senat după discursul
fulminant prin care i-a adus elogii lui Caesar. Acum făcea parte din
al doilea triumvirat care conducea marele imperiu, alături de
Antonius și Marcus Armilius Lepidus30. Nu făcea aceeași greșeală ca
tatăl său adoptiv Caesar, așa că permanent avea o gardă personală
care păzea intrarea în palat, iar un soldat se plimba în holul din care
se intra în încăperea imensă în care se afla el. Ușa era închisă, pentru
a nu fi deranjat de zgomotele din afară dar și pentru a se bucura de
intimitatea necesară. Tocmai chemase niște fete să-i cânte și să

30 Marcus Aemilius Lepidus (n. 89 î.Hr. sau 88 î.Hr., d.13 î.Hr. sau începutul lui 12 î.Hr.), a
fost un patrician roman care a devenit membru al celui de-al doilea triumvirat roman și al colegiului
pontifilor Pontifex Maximus. Tatăl său, Marcus Aemilius Lepidus (120-77 î.Hr.) a fost implicat într-
o rebeliune împotriva Republicii Romane, ceea ce i-a adus moartea.
Pontifex Maximus era conducătorul colegiului pontifilor (colegiu înființat de Numa, deschis
plebeilor începând din anul 300 î.Hr. și care deținea un rol de excepție în organizarea religioasă a
Romei), numit pe viață de colegii săi, înzestrat cu prerogativele religioase ale vechilor regi. El
locuiește în fostul palat al acestora, Regia, și poate fi magistrat și șef militar, spre deosebire de ceilalți
pontifi, care nu sunt decât consilieri. Deși, teoretic, este inferior ca demnitate față de Rex
sacrorum (rege al sacrului, al sacrificiilor, menit îndeosebi cultului lui Ianus, zeul începuturilor), de
fapt este acela care-și asigură primatul. Îi numește pe cei 15 flamini (preoți, care nu constituiau un
colegiu, fiecare din ei slujind unui zeu deosebit), alege vestalele (preotese consacrate cultului zeiței
Vesta), joacă un rol preponderent în cultul lui Iupiter Capitolinul, asistă la căsătoriile
prin confarreatio (în confarreatio, soții ofereau o prăjitură din alac lui Iupiter). Prestigiul marelui
pontif este considerabil. Cezar, începând din 63 î.Hr., obține marele pontificat; în timpul Imperiului,
toți împărații vor purta titlul de Pontifex Maximus

120
danseze, să se poată bucura în voie de triumful la care nu se aștepta.
Știa că îi datora mult lui Antoniu care a adus și a citit în Senat
Testamentul lăsat de Caesar. Dar visele lui mergeau dincolo de cele
ale lui Antoniu, de aceea știa că indiferent de înțelegerile făcute azi,
mai devreme sau mai târziu drumurile lor se vor despărți.
- Cântați-mi o doină din aia de-a dacilor, le spune el fetelor. Am
fost odată la o petrecere de-a lor și nu mă săturam ascultând. Au în
ele ceva ce te înfioară, dar care totodată îți dă o energie
nemaipomenită, te face să te simți în lumea zeilor...
- O să cântăm povestea unui ciobănaș și a frumoaselor lui
mioare... spune una din fete.
- Hai, să vă aud. Poate îmi trece și somnul...
Nici bine nu încep fetele a cânta că aude o bătaie repetată în ușă.
- Cine e acolo, hai intră, strigă cu voce ridicată să fie auzit!
Ușa se întredeschide și se aude vocea gardianului.
- A venit cineva care vrea să vă vadă. Spune că vine de departe.
- Cine să fie la ora asta și de unde ar putea să vină? Hai lasă-l să
intre dacă tot m-ai deranjat tocmai când fetele astea au început un
cântec atât de frumos.Sper să merite întreruperea...
Pe ușă intră Coson. Văzându-i ținuta Octavian pufnește în râs.
- Cine ești dumneata că ți-ai permis să mă întrerupi tocmai la
mijlocul unei cântări zeiești?
- Pentru calicul ăsta ți-ai permis să mă deranjezi, se stropșește el
la soldat! Vrei să te arunc la teminiță?
- A spus că e rege, bâguie cu jumătate de gură soldatul...
- Ce fel de rege umblă îmbrăcat în opinci și în ițari?
- Eu domnia ta, spune cu voce blândă și domoală Coson. Sunt
rege în Dacia unde a domnit mărețul Burebista...
- În Dacia? De ce nu spui așa? Am auzit că pe acolo oamenii sunt
mai ciudați. Dar ce să spun, tocmai ascultam o melodie de-a voastră.
Poate îmi traduci și îmi explici ce înțeles are. Acum hai intră
inăuntru. Iar tu, fă bine și închide ușa și nu mai lăsa pe nimeni să
intre la mine, se adresează gardianului. Spune-le că mă odihnesc.

121
 - Avem multe de vorbit Domnia ta. Rogu-vă, poate le trimiteți și
pe fete să ia o pauză până una alta și o să le chemați îndărăt când om
găti vorba...
- Mergeți fetelor și vă chem eu să luați de la capăt Doina că e cu
adevărat fermecătoare...
Au rămas în cameră numai ei doi. Octavian îi face semn să ia loc
pe un scaun și îl întreabă ce gând l-a adus la el.
- Am venit să aduc omagiile Daciei noului triumvir și viitorului
împărat al Romei.
- Ce împărat, întreabă Octavian stingher dar totodată măgulit de
titlul la care visa. Roma este Republică și așa va rămâne în veci.
- După voia domniei voastre, completează zâmbind Coson. Dar
zeul nostru ne-a dezvăluit altceva, i s - a arătat Marelui nostru Preot
Deceneu, care în viziunile sale v-a văzut un mare și luminat
împărat...
- Să lăsăm asta, nu degeaba se spune că sunteți cumva mai
ciudați. Cu ce treburi așa importante mă vizitezi că ai venit direct la
mine acasă, nu te-ai înscris în audienţă la Senat, după obicei?
- Am venit să găsim o cale de înțelegere. M-a trimis Marele Preot
Deceneu care acum e și rege în locul lui Burebista.
- Am auzit ceva. Fiul lui e încă un băiețaș...
- Așa este, de aceea vă vorbesc în numele întregii Dacii care după
cum știți este destul de întinsă, dacă mai trăia puțin măritul
Burebista poate că depășea pământurile întinsului Imperiu Roman...
- Burebista al vostru o fi vrut să se întindă și în Roma,
completează râzănd Octavian... Am auzit și eu câte ceva din
planurile lui. Știam că era la cuțite cu marele nostru Caesar, mai mai
să se războiască între ei. Doar moartea i-a oprit și pe unul și pe
celălalt, că altfel am fi avut un război în toată regula...
- E adevărat. Mulțumim lui Zamolxis că ne-a dat în loc pace.
Acum dacă măritul Caesar nu mai este, ce planuri are domnia ta cu
Dacia noastră?
- Dar ce planuri are Dacia cu noi, întreabă râzând din nou
Octavian?

122
 Coson vede că are în față un politician abil, căruia îi întrevede cu
adevărat un viitor măreț.
- Dacii sunt oameni pașnici domnia ta. Ei nu vor decât să fie lăsați
să trăiască în bună pace, să-și poată lucra pământul și duce oile pe
munte, iar femeiele să-și poată crește pruncii în liniște, fără să le fie
teamă că tații lor vor pieri în război. Așa spune și Doina pe care
tocmai o ascultați. Am auzit un vers din ea când am deschis ușa și
am intrat în cameră. Ea grăiește cel mai bine despre firea noastră
pașnică, dar și de dragostea pentru ce este al nostru, iar atunci când
dușmanii nu ne lasă în pace, știm să ne apărăm avutul și glia chiar
dacă ar trebui să pierim cu toții...
- Am auzit că sunteți cam sălbatici și vă aruncați pruncii în lănci...
Unii spun că multe din femeile voastre se aruncă să ardă de vii în foc
atunci când le sunt incinerați soții care au murit și multe altele din
astea...
- Aveți dreptate mărite consul. Mai păstrăm și azi niște obiceiuri
barbare rămase la noi de multe sute de ani. La multe din ele am
renunțat, dacă ați veni pe la noi veți vedea o altă țară și un alt popor
față de cele ce auziți despre noi la Roma. Marele Preot Deceneu a
schimbat multe în Dacia noastră.
- Poate o să ajung și pe la voi dacă o să am ocazia. Chiar dacă e
cale lungă, o să încerc să vă fac o vizită, să văd și eu obiceiurile
voastre despre care am auzit atâtea povești pe aici...
- Vă așteptăm cu mult drag și dacă veți veni o să vedeți și o altă
față a dacilor, o să ne vedeți așa cum suntem cu adevărat...
- Să nu spuneți că nu trimiteți soli lui Zamolxis sau că tinerii
voștri nu primesc botezul lupilor înainte de a fi soldați?
- Obiceiul de care vorbiți are loc doar odată la cinci ani. Este
modul nostru de a ne arăta credința în nemurire. Chiar dacă trupul
este ucis sufletul dacilor merge la zei, Zamolxis îi așteaptă cu brațele
deschise în împărăția sa cerească, nimeni nu moare în zadar. Dacii
știu că dacă își apără glia viața lor nu se va sfârși nicicând, cei care
mor pentru pământul strămoșesc ajung direct la marele Zamolxis
unde vor duce o viață mult mai frumoasă ca cea de pe Pământ.

123
Numai dacă ei își vor lăsa țara lor, dacă vor părăsi pământul dăruit
lor de zei și moștenit de la străbunii lor, vor sfârși în cenușa în care
sunt incinerați pentru că Zamolxis va întoarce fața de la ei. O
asemenea credință domnia ta îi ridică pe toți la luptă pentru a-și
apăra glia atunci când hotarele țării sunt călcate în picioare... Poate că
un asemnenea țel merită câte o jertfă odată la cinci ani. Știe și domnia
voastră că nimic nu se obține cu ușurință în această lume. Chiar titlul
pe care zilele astea l-ați primit în Senat nu va fi ușor de păstrat când
din toate părțile vă pândesc atâtea mâini haine pregătite să vă tragă
în groapa pe care au săpat-o alături. Pășim demn și semeț pe acest
pământ, dar nu trebuie să uităm că alături de noi călătorește și
groapa care ne așteaptă să cădem în ea, fiind pregătită în orice clipă
să ne primească în întunericul ei cel hâd. Ajunge o singură clipă de
neatenție și nimeni și nimic nu ne mai poate ajuta.
Octavian îl asculta în tăcere. Ce vorbe înțelepte spune omul
acesta. Este cu adevărat un mare rege.
- La Roma se vorbește că dacii sunt sălbatici! Ne acuză că
trimitem soli la Zamolxis sau că mai sunt femei prin sate mai
îndepărtate ale Daciei care mai respectă unele tradiții vechi și din
dragoste pentru soții lor vor să moară împreună cu ei...
Dar domnia ta, oare romanii nu sunt la fel de sălbatici? Atunci
cum explicați luptele în arenă a gladiatorilor, unde sunt puși oameni
să se ucidă unii pe alții, iar oamenii se adună cu miile la spectacol?
Oare nu onorabilii cetățeni ai Romei coboară degetul în jos cerând
astfel învingătorului să ia viața bietului gladiator învins care abia mai
cere din priviri îndurare? E mai puțin sălbatic acest spectacol violent
și sumbru față de un ritual pe care îl facem odată la cinci ani, iar acel
sol se oferă singur știind că merge într-o lume mai bună? Cum mor
gladiatorii voștri în comparație cu solii pegătiți să ne ducă mesajele
la marele zeu? Dar sălbătăcia spectatorilor care savurează violența și
moartea și dispun uciderea celor slabi și învinși care pleacă din
această lume fără nici o speranță?
- Aș mai adăuga ceva domnia ta. Ați auzit cumva ca dacii să aibă
sclavi cum aveți aici la Roma? Oameni pe post de animale, care pot fi

124
vânduți și cumpărați, pedepsiți și chiar uciși fără milă? Și atunci, din
nou vă întreb, cine sunt mai sălbatici, dacii sau romanii?
- Vă lăudați că aveți apeducte, că aveți tot felul de grădini
suspendate, dar avem și noi munții noștri, avem pădurile noastre
bogate în tot felul de flori, multe din ele au proprietăți medicinale,
fetele noastre învață să le folosească și îi doftoricesc pe bolnavii
noștri. O să vă trimit ceaiuri și alte doftorii și o să vedeți cum vă alină
durerile. Iar casele noastre, chiar dacă sunt mai mici și mai simple, au
în ele acea căldură sufletească pe care o dă dragostea între membrii
familiei, între care sunt niște sentimente calde și sincere, pentru că
așa ne-a învățat Marele Preot Deceneu, așa vorbesc învățăturile
zeului nostru Zamolxis.
- Dar domnia ta, nu pentru asta am bătut atâta cale ci ca să vă
aduc oferta noastră de pace. Nici noi, nici Roma nu avem motive să
ne dușmănim și să ne războim între noi. După cum bine știți avem
strămoși comuni, Romulus și Remus care au întemeiat Roma au avut
părinți daci, de aici legenda cu lupoaica, zeița noastră, a dacilor. Deci
ar trebui să ne socotim frați, să ne respectăm și să ne ajutăm ca frații.
Adevărații noștri dușmani sunt barbarii, care lovesc atât în noi cât
și în hotarele Imperiului Roman, de ei trebuie să ne ferim și nu să ne
batem între noi ca proștii. Oferta de pace a regelui nostru Deceneu
este promisiunea noastră de a vă apăra hotarele de la Dunăre de
barbari pentru ca Roma să-și poată concentra forțele în alte părți ale
Imperiului, să se apere de vrăjmașii care îi calcă peste tot hotarele.
Acele popoare sunt cu adevărat sălbatice, domnia voastră știe că
barbarii nu au milă, distrug și ucid tot pe unde trec. Avându-ne aliați
și prieteni pe noi de-a lungul Dunării aveți o mare porțiune apărată
fără să faceți nici un efort, iar noi nu vă cerem nimic în schimb. Tot ce
dorim este să ne lăsați să trăim în pace cu datinile și obiceiurile
noastre, să le păstrăm și să le lăsăm și nepoților noștri, iar ei la rândul
lor să le lase nepoților lor. Acesta este crezul nostru în nemurire, crez
care răzbate și din acea Doină pe care v-o cântau fetele. Dacă îmi dați
voie pot să o termin eu, sau mai bine s-o iau de la început.

125
Ascultând-o acum, poate veți înțelege mai bine tot ce v-am grăit cu
vorbele mele simple de dac.
Octavian încuviințează tăcut din cap. Vorbele dacului l-au
impresionat profund, astfel că nici nu mai putea să vorbească .
Deodată în cameră răsună o voce puternică, dar plăcută, care
umple încăperea cu sonoritatea ei impunătoare. Ritmurile calde ale
Mioriței pătrund prin toate celulele corpului consulului roman care
asculta covârșit de emoții vers după vers, simțind cum mesajul lor îl
ridică la cer. Părea că se rupe de lumea asta, nimic nu mai părea să
fie cum era, o lume nouă i se deschide în față, o lume care părea
aievea. Acum îl vede cu adevărat pe Zamolxis cum îi întinde mâinile
pentru a-l primi la el, iar bucuria pe care i-o transmite întâlnirea cu
marele zeu este atât de copleșitoare încât îl desprinde complet de pe
Pământ. Plutind în Cer în urma ciobanului mioritic luat de mână de
fata de crai, Octavian simte că trăiește un mit adevărat, ceva din
slava eroilor legendari. Continuă să rămână extaziat și după ce se
termină melodia,fiind întrerupt de vocea caldă a dacului:
- Acum ați înțeles Domnia Voastră ?
- Am înțeles dacule și îți mulțumesc. Aș vrea să cunosc mai bine
lumea voastră. Sunt onorat că și noi romanii ne tragem originile din
ea. De aceea ți-aș propune dacă ești de acord să ne mai cânți acest
cântec care te trimite în Ceruri la o recepție pe care o voi da zilele
următoare, la care voi invita pe cei mai de seamă senatori ai
Republicii. Ar fi bine ca și ei să cunoască mai bine lumea voastră și să
le vorbești cum mi-ai vorbit mie...
- Mă supun voinței domniei tale. Voi fi prezent la acea întâlnire.
- Acum dacă am vorbit de oferta noastră de pace și de propunerea
de a vă ajuta pentru a-i învinge mai ușor pe vrăjmași, am și o
propunere concretă...
- Spune despre ce e vorba, m-ai făcut curios, mai ales că m-ai
convins de seriozitatea voastră a dacilor cu toate cele ce vorbește
lumea despre voi...

126
 - Din câte știm acum prima voastră dorință ar fi să vă răzbunați
pe ucigașii tatălui vostru adoptiv Caesar. Marele Preot Deceneu a
gândit la un plan care ar putea să dea roade...
- Hai să-l auzim, mărite rege...
Au stat astfel de vorbă toată noaptea. Nici nu au știut când zorii
au crăpat ferestrele ce dau spre camera în care ardea doar o făclie
slabă, la lumina plăpândă a căreia cei doi bărbați continuau să stea
de vorbă de parcă nu ar mai fi vrut să se despartă. E greu de transpus
pe hârtie toate vorbele lor misterioase, de aceea vom lăsa faptele să
vorbească singure în locul lor.
În zilele următoare regele Coson bate străzile Romei pentru a se
întâlni cu tot felul de meșteri veniți de prin părțile Daciei, care s-au
aciuit în cetatea eternă. Cei cu care se întâlnea erau oameni de-ai săi
și de-ai lui Deceneu, trimiși special pentru a spiona și a-i ține la
curent cu evoluția situației la Roma. Unii au ajuns chiar în armata
romană, printre ei fiind și un general, alții au ajuns în poziții înalte în
administrația actuală a Imperiului care a început să se schimbe de pe
vremea lui Caesar, care îi înlocuia pe republicanii fideli cu adepți ai
unei autorități despotice, astfel că dacii care veneau dintr-un regat
unde puterea regelui era lege erau ideali pentru asemenea funcții.
Era vremea când la Roma a început să se renunțe la hegemonia
absolută a cetățenilor de origine romană pură, punându-se accent pe
promovarea valorilor,dar mai ales a unor persoane loiale. Desigur că
nu erau mulți dintre aceștia, cei mai numeroși dintre daci fiind în
continuare la muncile de jos, lucrau în zidărie sau la alte
meșteșuguri, printre ei fiind cei mai buni aurari ai cetății. Coson a
trecut pe la fiecare lăsându-le bani și instruindu-i cu privire la ce vor
avea de făcut în perioada următoare și cum vor ține legătura cu el.
Pentru a nu bate la ochi lor le-a dat denari din argint, la fel ca cei
folosiți la Roma, iar pentru doamne tot felul de bijuterii făcute din
aurul din Munții Orăștiei. Acele bijuterii semănau cu cele lucrate de
meșterii daci de la Roma, așa că nu ar fi atras atenția curioșilor dacă
le-ar fi văzut la gâtul sau pe mâinile câte unei doamne din cercurile

127
înalte ale Imperiului, de multe ori acestea fiind cei mai buni furnizori
de informații pentru spionii daci.
La sfârșit de săptămână regele a fost prezent și la festivitatea
organizată de Octavian la care însă s-a îmbrăcat în haine elegante, la
fel ca romanii, pentru a nu le produce rumoare cu ținuta sa dacică.
Doar la sfârșit, când a fost să le cânte Miorița și alte doine de-ale lor,
s-a schimbat în port național fără de care acele cântece minunate nu
ar fi avut aceeași valoare. I-a impresionat și pe senatori la fel de mult
cum l-a impresionat pe Octavian, mulți dintre ei schimbându-și
impresia despre poporul dacilor pe care înainte îl considera de
barbari și sălbatici.
La plecare, Octavian îl îmbrățișează luându-și rămas bun de la el.
Acum Coson se putea întoarce acasă și duce la îndeplinire planurile
așa cum au fost stabilite împreună cu Marele Preot Deceneu.
Burebista nu mai era, dar mintea luminată a Marelui Preot continua
să apere Dacia de dușmanii din afară.
Întors în cetate Coson își pregătește trupele de război. Pornește în
fruntea lor spre Creta pentru a i se alătura lui Brutus și prietenului
acestuia, Cassius. Aceștia plănuiau să-l învingă pe Octavian și să
redea Senatului puterile de odinioară. Se întâlnește cu ucigașii lui
Caesar și stabilesc strategia de apărare împotriva legiunilor conduse
de Marcus Antonius şi Octavian care au traversat Adriatica și acum
înaintau către Creta. Avându-l alături pe regele dac cei doi
republicani convinși nu au mai căutat alți aliați, fiind siguri câ îl vor
birui cu ușurință pe Octavian cu puternica oaste a dacilor. Brutus și
Cassius își trimit flota să-i întâmpine pe cei doi triumviri. În două
bătălii navale lângă Phillipi, la ţărmul nordic al Mării Egee, cei doi
sunt învinşi. Dar a fost doar o stratagemă pentru a-i atrage în
capcana pregătită cu minuțiozitate dinainte, împreună cu regele
Coson. Legiunile conduse de Antonius și Octavian coboară
victorioase la Creta unde sunt întîmpinate de Brutus cu oamenii săi
și regele dac Coson, cu puternica sa armată. Ambuscada pusă la cale
de cei doi aliați se pregătea să dea roadele scontate.
* * *

128
 Cele două tabere se află acum față în față. Din părți, oastea
romană este învăluită în chip misterios de cavaleria lupilor Daciei,
pregătiți să treacă la asalt. Ascunși după niște dealuri înalte nu erau
văzuți de cele două tabere. Octavian îl somează pe Brutus să se
predea, iar acesta îi cere să renunțe la prerogativele sale și să redea
Senatului puterile pe care le avea înainte . Văzând că nu se înțeleg ,
legiunile lui Octavian pornesc atacul. Deodată se aude un vuiet
puternic că se cutremură pământul și cerul. Strigăte prelungi de fiare
sălbatice străbat văzduhul cu zgomotul lor asurzitor însoțit de un
șuierat puternic ce venea din capetele de lup cu trup de șarpe
purtate de tinerii cavaleri ai Daciei. Acea cavalerie numeroasă și
înspăimântătoare se îndrepta vertiginos spre oștile lui Octavian și
Antoniu. Brutus jubila de bucurie. Abia aștepta să-și savureze în
tihnă victoria.
Deodată însă se petrece ceva. Cînd se apropie, în loc să atace,
dacii conduși de Coson se alătură trupelor dușmane, îndreptându-se
cu toată puterea asupra oștilor lui Brutus cărora le dă o lovitură
nimicitoare, după care își continuă drumul și dispar în ceață. Armata
republicanilor amețită de atacul nimicitor pe care l-a primit este pusă
pe fugă și împrăștiată în toate părțile. Trupele venite de la Roma îl
înconjoară pe Brutus. Oamenii loiali, rămași pe lângă el, luptă din
răsputeri, dar fără nici o speranță. Ca să nu cadă viu pe mâna
rivalului său de moarte Brutus își ia viața. Se încheie astfel o nouă
pagină în istoria Romei, iar Octavian face un nou pas către coroana
imperială la care aspira. Nu va uita niciodată că a făcut acest mare
pas cu ajutorul dacilor de peste Dunăre.
Era anul 42 î.Hr. Au trecut doar 2 ani de la moartea lui Caesar și a
marelui rege Burebista. După moartea lui Brutus trupele acestuia se
predau triumvirilor și se alătură oștilor lui Octavian care prin
înțelegerea făcută a primit să controleze și pământurile Greciei.
Coson, care s-a retras la mică distanță de locul bătăliei așează tabăra
fără nici o teamă de legiunile romane ale lui Octavian. Așteaptă
sfârșitul confruntării celor două tabere, mai bine zis până s-au predat
toți oamenii care au luptat în tabăra lui Brutus, apoi cu numai câțiva

129
oameni de încredere se îndreaptă spre tabăra romană. Aici este
întâmpinat de Octavian și Antonius cu brațele deschise.
- Îți mulțumesc prietene, îi spune Octavian regelui dac. Fără
ajutorul tău nu aș fi reușit.
- Asta ne-a fost înțelegerea, răspunde Coson, iar cuvântul este
cuvânt, trebuia să mi-l țin.
- Dar și lui Brutus i-ai dat cuvântul, întrebă nedumerit Octavian?
- Cu el a fost altceva, nu i-am dat cuvântul ci doar m-a plătit ca
să-i fiu de ajutor. A trebuit să pun în balanță aurul pe care mi l-a dat
el și interesele țării mele și am văzut că acestea din urmă au mai
multă greutate.
- Nu înțeleg, întrebă și mai nedumerit Octavian?
- Este la mintea cocoșului, cum spune un proverb de pe la noi.
Pentru Roma, Brutus nu mai reprezintă nimic, pe când, domnia
voastră este viitorul. De aceea era firesc să aleg pe cel care poate
asigura cu adevărat o pace îndelungată Daciei noastre. Pacea pe care
ne-ați oferit-o când ne-am întâlnit cântărește mai greu decât tot aurul
lui Brutus.
- Ți-o confirm și acum prietene, spune cu voce glacială Octavian.
Este de față și Antonius care știe de înțelegerea noastră și a promis că
o va respecta. De altfel, pe el nu-l interesează Dacia ci numai Egiptul
și mai ales frumoasa lor regină Cleopatra, continuă el râzând...
- Lasă glumele Octavian, nu de asta am venit până aici, intervine
Antonius. Am lăsat toate deoparte la Roma și te-am însoțit până aici
ca să te ajut... Ca să ajung la Cleopatra trebuie mai întâi să cucerim
Egiptul. Încă nu sunt pregătit pentru asta. Dar nu ar strica să mai
adăugăm și această perlă la coroana nesfârșită a Imperiului. Roma și
mai ales senatorii ei ar aprecia așa o achiziție... Cât despre frumoasa
lor regină...
- Lasă, că am glumit prietene, nu te supăra.
Apoi Octavian se adresează din nou lui Coson:
- Ca să întărim înțelegerea și promisiunea noastră m-am gândit să
ți-o dau de soție pe fiica mea Iulia. Știu că acum ești singur, soția ta a
fost răpusă de boală...

130
 - Aveți dreptate mărite consul, Zamolxis a hotărât s-o cheme la el.
Acum este mai fericită decât noi.
- Eu nu prea înțeleg credința voastră, intră în discuții și Antonius.
A auzit că petreceți la înmormântări și plângeți când vi se nasc
prunci, iar din cinci în cinci ani trimiteți soli zeului vostru câte un
tânăr pe care îl aruncați în lănci. Iar acei tineri în loc să le fie frică se
oferă voluntari și se bucură când sunt aleși în timp ce aceia care nu
au fost aleși plâng de parcă ar fi pierdut ceva... Aveți se pare niște
obiceiuri tare ciudate, sunt greu de înțeles pentru noi. Nu știu cum s-
ar putea obișnui o fată fină cum este Iulia, crescută în puf și cu toate
cele ce îi oferă Roma ...
- Nu este chiar așa Antoniu, intervine Octavian. Am început să-i
înțeleg mai bine pe acești oameni care își spun daci. Au și ei
obiceiurile lor, dar nu sunt mai barbare ca ale noastre. Din câte am
auzit, dacii sunt cei mai buni medici, la ei toate femeiele știu să
culeagă tot felul de plante și să doftoricească oamenii din sat, în țara
lor nu au sclavi, toți oamenii sunt liberi. Și multe altele asemenea...
Cât despre Iulia... ea este o fată deșteaptă și pregătită, are mulți
prieteni printre daci, le știe obiceiurile și datinile, e învățată cu lumea
lor și va fi fericită să fie regină în țara lui Coson...
- Propunerea domniei voastre este o onoare pentru mine și nu am
nici un motiv s-o refuz, spune Coson bucuros că înțelegerea cu
triumvirul Romei se va pecetlui și prin această legătură.
- Mai mult decât atât, am auzit că și tu ai o fată frumoasă cum este
și Iulia mea. Voi trimite pețitori s-o ceară de soție pentru mine
potrivit datinelor voastre. Dacă tot se schimbă ceva în destinul
Romei, să se schimbe și în viața mea...
- Sunt și mai măgulit de propunerile domniei voastre răspunde
Coson. Fata mea ar fi fericită să vă aibă de soț. Sunteți un bărbat
măreț și un mare om de stat.
- Acum dacă ne-am înțeles, să intrăm să ne distrăm, să sărbătorim
victoria.
Au intrat cu toții într-o sală de petrecere din Creta unde cei doi
triumviri ai Romei și-au stabilit cartierul general. Au petrecut până

131
dimineață, apoi Coson a plecat la oamenii săi. În ziua următoare s-a
pornit cu oastea sa spre țară să sărbătorească și aici biruința. O solie a
luat drumul spre Sarmisegetuza, la Deceneu, pentru a-l pune la
curentpe Marele Preot cu toate cele ce s-au petrecut în Grecia. Dacia
câștiga astfel ce nu ar fi câștigat prin război, o îndelungată perioadă
de pace31.
* * *
Coson nu lasă să treacă mult timp și ia și el drumul
Sarmisegetuzei. După ce a luat parte la serbările de iarnă organizate
în fiecare an la Sanctuarul de la Sarmisezetuza, Coson este invitat la
masă de Marele Preot și Comosicus. Se îmbrățișează după lunga
despărțire și mai ales, după nenumăratele întâmplări survenite în
această perioadă. De astă dată Coson povestește totul cu lux de
amănunte, inclusiv aspecte ceva mai secrete, pe care nu le-a putut
transmite prin soli.
- Ce părere ți-ai făcut, întreabă Deceneu? Cum ți s-a părut
Octavian?
- Cred că e singurul care știe ce vrea din toți politicienii aceia ai
Romei. Cei mai mulți sunt prinși în tot felul de afaceri sau au devenit
robii petrecerilor fără sfârșit încât nu mai au loc de altceva, nici
măcar să-și apere proprile interese. De aceea cred că previziunile
Măriei Tale se vor adeveri, chiar într-un timp mai scurt decât ai
estimat...
- La ce anume te referi Coson?
- La cele care îl privesc pe Octavian. Își dorește mai mult ca orice
să fie împărat și zeu, iar Roma i le va oferi pe tavă pe amândouă. În
câțiva ani toți acești senatori care încă mai latră și se fălesc cu
democrația lor vor fi la picioarele acestui tânăr general, dar care se
dovedește și un abil politician...
- Acum, că în Grecia l-ai cunoscut și pe Antonius, ce părere ai?
Cine din cei doi îți pare mai capabil? Se spune că Antoniu e adulat în

31Suetonius a scris „M „M.Antonius scrie că el (Octavian) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său,
Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut în schimb, în căsătorie, chiar pentru
el, pe fiica regelui” (Suetonius, Despre vieţile cezarilor, Viaţa împăratului Augustus, 63).O serie de
manuscrise poartă în locul cuvintelor Cotisoni Getarum cuvintele Cosoni Getarum regi.
132
Senat și ar guverna peste cele mai întinse și bogate regiuni ale
Imperiului...
- De departe Octavian, Măria Ta, răspunde cu glas sigur Coson. O
deține el Antoniu puterea, dar e un visător care nu are viziuni
politice clare. Nu mi-a făcut impresia că știe ce vrea. Acum este în
grațiile Senatului, mâine poate să fie aruncat în cușca cu lei. Cam așa
e pe la Roma politica. Pe când Octavian...
Stă câteva clipe pe gânduri, apoi continuă:
- Octavian e omul schimbării. Se adaptează foarte ușor după
vremuri și oameni. Când a fost Caesar în vogă la Roma a intrat în
grațiile lui și a ajuns să fie adoptat ca fiu și chiar să-i moștenească
funcția... Acum se pune bine pe lângă Antoniu, l-a convins chiar să-i
vină în ajutor în Grecia. A declarat în senat că organizează expediția
împotriva lui Brutus pentru a-l răzbuna pe Caesar, dar în realitate a
vrut să scape de cei mai înfocați republicani. Mâine o să se
debaraseze și de Antoniu așa cum a scăpat de Brutus.
- Dar putem avea încredere în el?
- Putem atâta vreme cât îl plătim bine și își îndepărtează
gândurile de la aurul nostru. Mai trebuie să-i menținem teama în
daci și în misterele ținuturilor de pe la noi, pentru că el nu este ca
Caesar, dacă vrea glorie urmărește o expediție într-o zonă sigură,
lipsită de riscuri. Iar în al treilea rând, trebuie să ne respectăm
obligațiile pe care ni le-am asumat, să apărăm de barbari hotarele de
la Dunăre și să nu le călcăm noi hotarele.
- Înțeleg bunule prieten. De noi pot garanta, dar știi că mai sunt
niște regi locali mai căpoși, care își fac politica lor... Cu ei ce să
facem? Dacă vor încălca aceste angajamente este posibil ca și romanii
să le încalce.
- De aceea te trimit pe tine să mergi să-i convingi și pe ei să se
alăture înțelegerii noastre cu Octavian. Știu că ai tact și dai dovadă
de diplomație. Nu trebuie să le dai alte amănunte, să le spui de
dedesupturile secrete ale acțiunilor noastre, ci doar de înțelegerea
făcută cu romanii și obligațiile reciproce asumate. Trimite-le vorbă că

133
porunca vine de la Marele Preot al Daciei și în mod negreșit o vor
respecta.
- Dacă totuși va fi cineva dintre ei care nu se va supune, acela
rămâne pe cont propriu, continuă Deceneu. Îl vom informa imediat
pe Octavian că nu ne ascultă și că ne luăm și noi mâna de pe el.
Consulul trebuie să știe că nu am aprobat acțiunile lor dacă vor
întreprinde acte de război împotriva Imperiului Roman.
- Acum să trecem la altă problemă. Dacă nu îl mai avem pe
Brutus în Grecia, unde vom mai bate denarii romani. Ne vor trebui
mulți bani să-i ținem aproape pe Octavian și pe alți lideri de la Roma.
- Ai dreptate. Trebuie să ne gândim la o soluție. O să caut oameni
de-ai noștri iscusiți, să-i pun să facă o matriță bună. Putem să batem
și noi monedă nu numai ei. Vom copia după monezile lor și le vom
face chiar mai frumoase. Vom folosi tot modelul grecesc și nu pe cel
de la Roma. Am văzut că negustorii le primesc cu încredere, mai ales
pe cele din aur, se vede că aurul nostru este mai bun.
- Așa e Măria Ta. Pe la Roma toți visează la aurul dacilor.
- Asta e bine dar e și rău. Până la urmă s-ar putea să trezească
patimi și dorința unui lider de-al lor să pună mâna pe aurul nostru.
De aceea trebuie să fim mereu pe fază, să avem armata pregătită să
intervină în orice clipă... Chiar dacă eu nu voi mai fi, să pregătiți
mereu detașamentele de lupi, ele sunt elita armatei noastre, de care le
este frică la toți dușmanii.
- Să ne întoarcem la problema noastră, reia discuția Coson. Unde
depozităm banii pe care îi vom face în Dacia? Să nu le dăm de bănuit
romanilor, asta ne-ar trebui. Este știut că o infuzie masivă de denari
ar duce la inflație la Roma, prețurile cad și producătorii sărăcesc. Ei
țin un control strict la cantitatea de monede pe care o dau pe piață.
- Ai dreptate. Nu trebuie să sufle nimeni nici o vorbă. Vom folosi
doar oameni de mare încredere, iar banii îi vom ascunde bine. Pot fi
puși în oale de lut pe care să le îngropăm în locuri doar de noi știute.
Cel mai sigur ar fi să le ascundem sub albia unor ape. Le deviem
puțin cursul până pregătim ascunzătoarea, apoi lăsăm apele să se
reverse din nou în vechea albie...

134
 - Ingenioasă idee Măria Ta. Nu m-am gândit la asta.
- În felul acesta nimeni nu va bănui nimic, iar noi ne vom vedea
de treabă mai departe.
- Așa o să fie. Să trecem imediat la treabă. Câtă vreme Măria Ta
găsește meșterii potriviți să facă matriță de bătut bani, eu merg la
regii care conduc triburile de primprejur să le comunic poruncile
Marelui Preot. Să sperăm că vom reuși să păstrăm multă vreme
pacea pe care am câștigat-o cu atâta greutate, cu multe eforturi și
diplomație. Poporul va trebui să vă mulțumească veșnic și să-și plece
fruntea în fața înțelepciunii Măriei Tale. Numai planurile atât de
ingenioase pe care le-ați făcut și abilitatea de care ați dat dovadă au
reușit să-i țină pe vrăjmașii noștrii dincolo de hotarele patriei. Să
sperăm ca oamenii să înțeleagă cât vă datorează și să știe să aprecieze
ce ați făcut pentru ei.

Kosoni de aur32

32Kosonii sunt monede de aur care au fost utilizate numai pe teritoriul Daciei. Nu s-au mai
descoperit astfel de monede niciunde, în afară de teritoriul țării noastre. Greutatea unei monede este
de 8, 40 g, în medie. Monedele nu se băteau la rece, cum făceau grecii sau alte popoare, ci la cald,
precum romanii. Iată una dintre dovezile care neagă teoriile și vocile care spun că dacii au fost niște
primitivi, și că numai după venirea romanilor au cunoscut civilizația.
Aversul kosonilor reprezintă un vultur care stă pe un sceptru, și ține într-o gheară o cunună de lauri.
Vulturul mai apare și pe denarul roman de argint. Pe revers apare o altă imagine, trei bărbați,
mergând în partea dreaptă, cei din margine purtând niște mănunchiuri pe umeri. Dedesubt apare
legenda în limba greacă: KOΣΩN.

135
 - A fost doar voia lui Zamolxis prietene, iar eu nu am făcut decât
să i-o împlinesc. Personal nu am nici un merit în asta, dar dacă
Zamolxis sau dacii îmi cer, mâine mă arunc în lănciile care trimit solii
noștri la zeul suprem. Nu viața mea sau a ta contează, fiecare din noi
suntem un biet fir de nisip, contează doar ceea ce este sub noi și
deasupra noastră, adică pământul țării și Cerul de pe el. Ele ne
reprezintă pentru că sunt ale noastre la fel cum și noi suntem cu toții
ai lor, asta să nu uite dacii niciodată, pentru că numai astfel vor fi
nemuritori. Să nu uiți niciodată vorbele mele prietene, lasă-le mai
departe urmașilor tăi, căci dacă vreodată ele vor fi uitate, vom pieri
ca nație și nu vom mai fi noi. Tainele ascunse în cuvintele mele să
străbată veacurile care vor veni, iar atunci când ele vor fi descifrate
vor veni la noi și se vor închina. Sanctuarul sfânt al Sarmisegetuzei
va deveni loc de pelerinaj, iar cei care vor veni aici să se roage, vor
mulțumi pentru sfatul pe care azi vi l-am dat.
Coson tace copleșit de cuvintele Marelui Preot. Înțelepciunea
acestuia îl fascina, era lucrul care l-a atras dintotdeauna și l-a
determinat să-i dea ascultare necondiționată, dacă i-ar fi cerut s-ar fi
aruncat și în prăpastie fără să stea pe gânduri. Se ridică și își ia rămas
bun, făcând plecăciuni înaintea lui și a tânărului Comosicus.
Deceneu se ridică și el și îl îmbrățișează pe regele Coson.
- Drum bun prietene, Zamolxis să aibă grijă de tine. Să ne ajute
mai departe în cele ce am plănuit și să ne revedem cu bine când o fi
nevoie.
- Rămâi cu bine Stăpâne, spune Coson și se îndepărtează,
îndreptându-se spre casa unde era găzduit. Se grăbea să-și facă
bagajele pentru ca a doua zi să se pornească la drum dis de
dimineață. Știa că o bucată de cale va fi însoțit de Marele Lup Alb,
așa se întâmpla în ultima vreme de când a devenit confidentul de
taină al lui Deceneu, probabi că zeița mamă voia să-l protejeze pănă
iese din munți. O țară cu adevărat misterioasă, așa cum îi spunea la
Roma Octavian, cu zei sau zeițe la tot pasul, iar lupii să-ți fie tovarăși
de drum. Oare poate fi ceva mai fermecător decât asta, oare poate fi o

136
țară mai minunată, un tărâm mai fascinant decât cel al dacilor, un
pământ sfânt primit în dar de la Dumnezeu?
* * *
Prins cu lupta pentru putere și intrigile de la Roma din acea
vreme, Octavian nu a avut timp să mai dea curs promisiunii făcute
regelui Coson de a-i da fiica de soție. Se spune că și-ar fi reînnoit
oferta prin o solie trimisă la regele dac prin anii 33 î.Hr când i-a cerut
să-l susțină în bătălia pe care urma s-o aibă în Grecia cu Antonius. În
schimb, și-a respectat angajamentele asumate de a anula expediția
pregătită de Caesar împotriva Daciei și de a nu porni nici mai târziu
o alta, astfel că pacea trona maiestos pe un tron de aur între cele două
țări. Desigur că aurul a fost scos din munții din apropierea
Sarmisegetuzei.
La fel ca Deceneu și Coson a îmbătrânit, anii și-au pus amprenta
peste fruntea lui, lăsând urme adânci și definitive care se înmulțeau
pe zi ce trece. Este motivul pentru care regele Munteniei nu a luat în
serios oferta de înrudire făcută de Octavian, mai ales că au trecut
mulți ani de la prima lor întâlnire. Atunci era mai tânăr și nu ar fi
refuzat să întărească prin căsătorie legătura între cele două nații
surori, care acum se întâlneau la Dunăre. Acum însă, o asemenea
promisiune nu s-ar mai justifica, semnele bătrâneții și-au pus deja
amprenta asupra vrednicului rege dac de la sud. Mai mult, o boală
necruțătoare îl lovește neputând fi salvat cu toate ceaiurile prescrise
de Marele Preot. Va sfârși din viață prin anul 32 î.Hr., după mai
multe luni de suferință. Deceneu l-a vizitat personal pentru a-i
mulțumi încă odată pentru că i-a fost alături în toate demersurile pe
care le-a făcut și l-a sprijinit în războiul pe care l-a dus pentru a
aduce pace poporului său.
Fostul rege având doar o fiică, regența Munteniei va fi preluată
de un nepot după frate, pe nume Dicomes. Acesta nu s-a dovedit
însă la fel de abil și de înțelept ca predecesorul său. Având și viziuni
politice deosebite, Dicomes se lasă impresionat de influența politică
pe care Antonius o avea încă la Roma și mai ales de relația acestuia
cu regina Egiptului, Cleopatra, astfel că va neglija sfaturile date de

137
unchiul său de a-l susține pe Octavian și va începe tratative secrete
cu Antonius, căruia îi promite ajutor militar . După mai multe
tratative, cei doi ajung la o înțelegere și atunci noul rege Dicomes
pornește cu trupele sale spre Actium, în ajutorul lui Marcus
Antonius.
Era în anul 31 î. Hr. Antonius își stabilise cartierul general în
sudul Greciei, în Peleponez. Fiind izolat de blocada impusă de
Octavian, trebuie să aleagă între două soluții, fie să ajungă în
Macedonia, unde avea trupe de uscat și aliați, între care regele dac
Dicomes venit să-i sară în ajutor potrivit înțelegerii stabilite, fie să
forțeze blocada pe mare folosindu-se de flota care includea și navele
de luptă ale reginei Cleopatra. După ce își trimite trupele de uscat
spre Macedonia să se întâlnească cu ceilalți aliați, alege a doua
soluție, deși știe că este mai vulnerabilă. Confruntarea are loc în
apropierea insulei Levkas, la Actium, în vestul Greciei pe data de 2
septembrie 31 î. Hr..Victoria lui Octavian este totală, Antonius
reușind cu greu să fugă în Egipt cu doar șapte din multele lui nave
de război. Armata de uscat aflată în Grecia, care trebuia să se retragă
în Macedonia pentru a face confluența cu trupele lui Dicomes și a
altor aliați, a negociat predarea, fiind trupe imperiale, prevala
loialitatea față de Roma și nu față de comandant.
Dicomes este socotit trădător, astfel că Octavian trimite împotriva
lui o legiune bine pregătită care îi va prinde într-o ambuscadă pe
daci. O parte reușesc să fugă și să se retragă în țara lor, alții însă nu
sunt la fel de norocoși și cad prizioneri la romani.
Amintindu-și de discuția avută cu ani în urmă cu regele Coson,
pentru a-i pedepsi pe cei care nu și-au ținut legământul dat, Octavian
îi va pune pe prizionerii daci să lupte în arenă împotriva unor captivi
suebi. A vrut astfel să le dea un semnal despre cât de sălbatic poate
deveni un roman atunci când este lovit pe la spate de cel socotit a fi
un prieten apropiat. Participarea dacilor la acele lupte a avut un
puternic ecou până la Roma. Până și marele poet roman Horațiu
remarca în acea vreme că n-a lipsit mult ca Roma, sfâşiată de lupte
interne, să fie nimicită de dacii cei meşteri în azvârlirea săgeţilor şi de

138
etiopienii (adică egiptenii Cleopatrei) redutabili prin flota
lor.(Horatius, Satire, II,6,51-53).
Înțelegând că prin acțiunile lui Dicomes33, pacea încheiată de
regele Coson cu Octavian ar putea să fie pusă în pericol și Dacia să

fie târâtă în război, Deceneu a trimis în grabă o nouă solie la Roma,

alegând un om de încredere la fel cum era fostul rege. Solul, un
tarabostes cam de o vârstă cu Octavian stăpânea triburile din nordul
Moldovei de astăzi fiind și un bun prieten al tânărului Comosicus.
Prin acesta, Marele Preot îi trimite salutări lui Octavian și îl felicită
pentru izbânda obținută. Nu uită să-i amintească de previziunile pe
care i le-a făcut cu ani în urmă, spunându-i că a venit vremea să se
împlinească. Deceneu se disociază de acțiunile lui Dicomes,
informându-l că adevărata Dacie a cărei centru politic și
administrativ se află la Sarmisegetuza nu a luat parte la acele acțiuni
și va continua să respecte pacea încheiată de fostul rege Coson.

33 Dicomes a fost un rege al dacilor (a doua jumătate a sec.I î.Hr.), a cărui stăpânire includea
câmpia Munteniei, sud-estul Transilvaniei și sudul Moldovei .S-a amestecat în luptele interne de la
Roma, ajutându-l pe Marc Antoniu împotriva lui Octavianus (Plutarch; Antonius, 63.4). Dintre
aliații lui Antonius, Rhoemetalces, regele Traciei și Deiotarus regele Paflagoniei, văzând că victoria îi
aparține lui Octavianus, au trecut de partea acestuia. Nu toți aliații acestuia s-au făcut, însă, vinovați
de trădare. Printre cei care au luptat până la capăt se aflau și dacii lui Dicomes care, scrie Plutarch „îi
făgăduise (lui Antoniu) că-l va ajuta cu armată numeroasă”. Luați prizonieri de Octavian, oștenii
daci ai lui Dicomes sunt duși la Roma (31 î.Hr.) și puși să lupte în arenă, ca gladiatori, împotriva
unor captivi suebi. (Cassius Dio :LI; 22).Pe lăngâ acest eveniment, izvoarele antice mai consemneazâ
implicarea lui Dicomes în lovitura bastarnică din anul 29 i Hr, continuând astfel să-l sfideze pe
Octavian, sau poate că voia să se răzbune pentru înfrângerea suferită în urmă cu doi ani.

139
Vorbele frumoase și măgulitoare au fost însoțite ca de obicei cu
denari de aur, făcuți de astă dată în monetăria regelui dac.
Se vede că Octavian avea încă o teamă lăuntrică față de Dacia și
de tainele ei pline de mister. Cât a trăit nu și-a propus nici o clipă să
organizeze o expediție în această țară a fantasmelor. După victoria de
la Actium l-a urmărit pe Antoniu până în Egipt. După ce rivalul său
și frumoasa regină Cleopatra sfârșesc prin a-și lua viața, în anul 27
î.Hr. Octavian își ia titlul de Augustus și devine astfel primul
împărat al Romei. Republica Romană ia sfârșit. Pacea cu Dacia va
continua și după plecarea lui Deceneu la Zamolxis, fiind întărită prin
noi înțelegeri pecetluite cu kosoni de aur trimiși de la Sarmisegetuza
de noul rege Comosicus.

140
LEGENDE DOBROGENE: POVESTEA REGILOR
DAPYX, ZYRAXES ȘI ROLES

Bătălia din anul 31 î.Hr. între cei doi mari triumviri ai Romei
Antonius și Octavian a luat sfârșit. Numeroasele nave ale lui
Octavian cărora li s-au adăugat cele ale Egiptului, conduse de însăși
frumoasa lor regină Cleopatra, au fost capturate, grație tacticii
militare folosite de ilustrul general al lui Octavian, Marcus Vipsanius
Agrippa34. O flotă care părea invicibilă ajunge pe mâna viitorului
împărat al Romei. Antonius a fost nevoit să apeleze la tot felul de
subterfugii pentru a-și salva soția și apoi a se salva și pe sine,
refugiindu-se în Egipt.

34 Marcus Vipsanius Agrippa (născut în 23 oct. sau 23 nov. 62 î.Hr. – 64 î. Hr. – 12 î.Hr.),
cunoscut om politic și general roman, a fost unul dintre cei mai apropiați prieteni și colaboratori ai
primului împărat, Augustus. A fost implicat în principalele victorii militare ale lui Octavian,
activitatea sa fiind încununată de victoria în bătălia navală de la Actium, împotriva forṭelor lui
Marcus Antonius ṣi ale Cleopatrei a VII-a a Egiptului...

141
 În această bătălie s-a implicat și regele dacilor din Muntenia de
azi, Dicomes, care s-a grăbit să sară în ajutor aliatului său Tiberius cu
care a negociat o înțelegere care i-ar fi adus multe avantaje în cazul în
care acesta ar fi biruit. Dicomes se visa un nou Burebista al Daciei, iar
după calculele sale, Tiberius avea toate șansele să câștige în fața
rivalului său Octavian. Nici nu se putea altfel, având în vedere
puternica forță navală cu care acesta venea spre Grecia, căreia i se
adaugau trupele fidele din Grecia și Macedonia cât și alți aliați, între
care Rhoemetalces, regele Traciei și Deiotarus regele Paflagoniei.
Aflând de înfrângerea forțelor navale ale lui Tiberius, în loc să se
retragă sau să încerce să obțină o înțelegere cu Octavian, Dicomes se
aventurează într-o confruntare cu acesta, sperând probabil să i se
alăture și trupele soțului Cleopatrei. Acest lucru nu s-a întâmplat și
va rămâne singur în fața viitorului împărat al Romei. Nu avea să uite
niciodată înfrângerea rușinoasă pe care a suferit-o așa că, imediat ce
s-a întors acasă pune la cale răzbunarea.
Luându cu el niște oameni de încredere, Dicomes face un drum
la Deldon, regele bastarnilor, cărora, după ce i-a învins, Burebista le-
a oferit niște pământuri undeva pe teritoriul Moldovei de astăzi,
unde conviețuiuau împreună cu dacii. L-a cunoscut pe regele Deldon
în urmă cu câțiva ani, într-o iarnă, cu ocazia unei incursiuni făcute de
bastarni35, când aceștia au trecut Dunărea înghețată aducând mari

35 Bastarnii erau un popor germanic, originar din centrul Europei. Spre sfârșitul secolului II î.Hr.,
bastarnii s-au strămutat pe teritoriul fostei Moldove medievale, până la Dunăre și Marea Neagră.
Prima mențiune a bastarnilor datează din jurul anului 200 î.Hr., când geograful Demetrios din
Callatis, descriind ținuturile de la nord de gurile Dunării, îi întâlnește aici, „veniți din alte părți”.
Istoricul Trogus Pompeius relatează despre luptele dintre bastarni ș daci. Învinși la început și
pedepsiți din această cauză de regele lor, Oroles, să îndeplinească îndatoriri ce reveneau femeilor,
dacii au sfârșit prin a-i învinge pe noii veniți. Deși nu se știe precis când au avut loc aceste
evenimente, este cert că Burebista a fost cel care a pus capăt „episodului bastarnic” din istoria Daciei.
Ulterior bastarni apar în aceeași tabără cu dacii. Astfel, în anul 61 î.Hr.bastarnii sosiți în ajutotul
geților sud-dunăreni au înfrânt sub zidurile catății Histria oastea romană condusă de proconsulul
Gaius Antonius Hybrida. În anul 29 î.Hr., victoria a fost însă a romanilor, iar bastarnii, pierzându-și
regele Deldon pe câmpul de luptă, au fost nevoiți să se retragă la nord de Dunăre. Faptul că Crassus,
comandantul legiunilor învingătoare, a continuat războiul contra regilor geți din Dobrogea, Dapyx
și Zyraxes, dovedește că aceștia au fost aliați cu bastarnii. De altfel, potrivit lui Dio Cassius, în
reședința lui Zyraxes de la Genucla, se aflau steagurile luate de la Gaius Antonius Hybrida, în
bătălia de lângă Histria.În jurul anului 282 d.Hr. împăratul roman Probus i-a învins pe bastarni și a
142
pagube provinciilor romane din sudul fluviului. L-a primit chiar el
pe regele bastarnilor deoarece unchiul său Coson era bolnav. Regele
a cerut permisiunea să treacă cu oștile lui de războinici peste
pământurile Munteniei, lucru pe care l-a încuviințat. Regele Coson
avea să plece la Zamolxis fără să știe de uneltirile nepotului său.
Dicomes și Deldon au stat mai multe zile de vorbă, ocazie cu care s-a
convins că bastarnii îi dușmănesc pe romani, de aceea, acum voia să-i
atragă de partea sa într-o expediție comună. Ajuns la locul unde își
avea tabăra, Dicomes este primit în cortul regelui Deldon. După ce se
îmbrățișează după lunga despărție, regele bastarnilor îl întreabă:
- Ce gânduri v-au adus tocmai pe aici? Am auzit că ați avut
necazuri în Macedonia. Trădătorii de romani și-au părăsit generalul
și s-au dat de partea dușmanului acestuia.
- Așa este, nu poți să ai nici o încredere în ei, azi spun una și
mâine alta. Chiar și Tiberius mi-a promis că face tot posibilul să
ajungă în Macedonia unde îl așteptam cu toții. În loc să-și țină
cuvântul a ales confruntarea navală, deși știa ce strateg bun este
Agripa.
- Îmi pare rău de cele întâmplate, mai ales, am auzit că pentru a se
răzbuna, Octavian ți-a luat oamenii căzuți prizioneri în mâinile lui și
i-a pus să se lupte cu gladiatorii lui fără nici o pregătire prealabilă.
- Oamenii mei nu aveau nevoie de altă pregătire, sunt luptători de
nădejde. Am primit vești că au devenit renumiți în rândul
gladiatorilor Romei...
- E adevărat, dar mai bine se luptau cu soldații Romei decât cu
gladiatorii ei.
- Tocmai de asta am venit la tine prietene. Să facem împreună un
plan pentru a cuceri Roma, să-i dăm o lecție înfumuratului de
consul...
- Și ce propui dragul meu prieten?
- Aș spune să-i atacăm din două direcții. Tu să intri prin
Macedonia iar eu cu regele din Banat, Cotiso, să trec Dunărea pe

strămutat o sută de mii dintre ei la sud de Dunăre, în imperiu. Aceasta este ultima menționare a
bastarnilor în izvoarele istorice.
143
podul făcut de Burebista. Ai auzit de Cotys? Și el îi urăște pe romani
de moarte și de câte ori are ocazia le dă dese lovituri, trecând
Dunărea cu oamenii lui fie pe pod fie iarna când apa este înghețată,
așa cum ai făcut și tu când ai fost pe la noi.
- Adevărat, am auzit, dar nu e cam în vârstă? Ar trebui să fie de-o
seamă cu unchiul tău Coson. Mâine, poimâine Zamolxis îl cheamă și
pe el.
- Regele a înbătrânit dar are un flăcău tânăr, e cam de vârsta
noastră. De-o vreme îl trimite pe el în bătălii, să se învețe cu ele. Așa
că ne putem bizui în el.
- Bine faci. O alianță acolo la hotarele cu romanii v-ar ajuta să le
faceți față mai bine, să ții legătura cu feciorul regelui, oricând îți
poate sări în ajutor.
- Așa și am de gând să fac. O alianță ca între frați, doar am fost
odată împeună în Dacia condusă de Burebista. Nu știu ce i-a apucat
pe ai noștri să se desprindă din trupul țării. Dacă mai eram în Dacia
la fel ca în vremea marelui rege, nu Octavian ci un dac ar conduce
acum Roma.
- Îți dau dreptate. Am auzit și eu de la bunii mei ce viteaz a fost
acest rege al vostru. Odată s-a lupat și cu noi, dar când a văzut că
suntem oameni de încredere ne-a luat de aliați și mereu ne chema să-
l ajutăm în lupte.
- Acum am venit eu pentru același lucru. Vezi poate atragi de
partea ta căpeteniile de triburi ale dacilor de prin părțile astea. Voi
bastarnii trăiți printre ei și cred că vă înțelegeți bine, nu am auzit să
vă dușmăniți.
-Nici nu avem motive. Pământuri sunt multe, mai greu e să fie
lucrate. De aceea, după cum bine știi, noi bastarnii preferăm să
mergem la alții să ne luăm de-a gata ce avem nevoie... De aceea
facem incursiuni, mai ales la sud de Dunăre, acolo găsești de toate.
- De aici merg și în Dobrogea la prietenii noștri Dapyx şi Zyraxes,
regi ai dacilor de prin părțile alea. Ei nu au uitat cum i-am învins în
anul 61 î.Hr. pe romanii conduși de proconsulul Caius Antonius
Hybrida, Guvernatorul Macedoniei. Păstrează încă în cetatea lor

144
trofeele de luptă, drapele luate de la romani după ce i-a pus pe fugă
în bătălia purtată lângă Histria.
- În Dobrogea mai este și regele Roles, dar de el am auzit că s-a
dat de partea lui Octavian. Sper să stea în banca lui când veți trece
spre Macedonia...
Dicomes a stat câteva zile la regele Deldon și au pus împreună la
cale incursiunea pe care o vor organiza împotriva Imperiului Roman.
Cei doi își propuneau ca de astă dată să nu se oprească până nu
ajung la Roma. După ce toate amănuntele planului au fost perfectate,
Dicomes își îndreaptă pașii spre regiunile udate de ape ale Dobrogei.
Aici stăpâneau trei regi, șefi de triburi locale, care s-au desprins
de Sarmisegetuza după plecarea din această lume a marelui rege
Burebista. Zyraxes deținea nordul şi nord-vestul Dobrogei, având
capitala la Genuncla, Dapyx, avea părţile centrale ale Dobrogei, în
zona localităţilor Capidava, Carsium şi Ulmetum, iar Roles, sudul
Dobrogei, care cuprindea și Cadrilaterul. Dicomes a trecut pe la
Dapyx şi Zyraxes cu care a discutat problemele abordate în discuțiile
cu regele bastarnilor. Dapyx avea unele semne de îndoială, dar
având în vedere că Marele Preot Deceneu a plecat la Zamolxis, nu
știa cât timp va mai putea fi păstrată pacea obținută cu atâta trudă de
acel mare înțelept al Daciei străvechi.
- Să aveți grijă cu acest vecin al meu de la sud, cu Roles, îi atrage
Dapyx atenția lui Dicomes. A devenit câinile hoților ăstora de
romani, iar dacă află ceva le dă repede de veste. Ar vrea să ne înghită
și pe noi și să pună stăpânire peste toată Dobrogea.
- Bine că mi-ai spus, mă gândeam să merg și pe la el.
- Ai fi făcut o mare greșeală. Ticălosul a uitat că are în el sânge de
dac și s-a dat cu vrăjmașii noștri.
* * *
În iarna anului 29 î.Hr. a pornit marea expediție de cucerire a
Romei. Bastarnii împreună cu dacii din Dobrogea au pornit prin
Tracia spre Macedonia continuând drumul spre Moesia, unde urmau
să facă joncțiunea cu trupele lui Dicomes și Cotiso care au trecut
Dunărea spre Dalmația, îndreptându-se și ei spre Moesia. Pe drum

145
urmau să – i mobilizeze pe cei nemulțumiți de stăpânirea romană cât
și alți aliați cu care să se îndrepte spre cetatea eternă. Mulți dintre
greci și macedoneni nu au uitat de gloria de odinioară a Impetiului
macedonian sau a cetăților grecești și erau dispuși să scuture jugul
stăpânirii romane. Insurgenții au trimis soli peste tot și mulți îi
așteptau ca pe niște eliberatori. Deldon îi atacă pe tracii dentelați,
aliați ai romanilor, continuându-și drumul spre a-și uni forțele cu
ceilalți dușmani ai romanilor.
Octavian a înțeles pericolul și a trimis în întâmpinarea lor două
oști puternice care să-i surprindă înainte de a face joncțiunea și mai
ales, de a se uni și cu alți răzvrătiți. Trupele romane au fost puse sub
comanda generaluluii Marcus Licinius Crassus pe care l-a numit
guvernator a Macedoniei. Era un general abil, nepotul lui Crassus
care a făcut parte din primul triumvirat al Romei. Acesta le-a ieșit
înainte bastarnilor care tocmai au invadat Tracia și se pregăteau să
treacă în Moesia unde erau așteptați de numeroși răzvrătiți pregătiți
să se alăture regelui Deldon pentru a-și elibera țara de stăpânirea
romană. După ce a așezat tabăra, Crassus a trimis solie în tabăra
dușmanilor spunând că vrea să se întâlnească cu regele lor. Întâlnirea
s-a perfectat într-un loc stabilit de cele două părți, unde regele
Deldon i-a ieșit înainte generalului Crassus.
- Unde ai luat-o atât de vertiginos, îl întreabă generalul? Crezi că
vei ajunge undeva? Nu ai auzit cum a sfârșit până și Antonius care
avea alături de el armatele Egiptului și multe legiuni romane?
- Fiecare are socotelile lui generale, Antoniu le-a avut pe ale sale
iar noi le avem pe ale noastre...
- Li-ți avea mărite rege, dar înainte de a merge mai departe ar
trebui să te gândești că îți conduci poporul în prăpastie. Voi tot nu
aveți o țară a voastră, umblați cu corturile de colo până colo, nu ați
prefera să vă stabiliți undeva în loc să umblați după himere?
- Ne-am înțeles cu dacii din Moldova cu care ne înțelegem bine,
spune regele bastarnilor...
- Vă înțelegeți azi, dar mâine vă pot invita să plecați de pe
pământurile lor. Eu vă ofer un pământ al vostru, un loc unde să vă

146
vă faceți țară, azi Roma e darnică cu voi, mâine nu se știe dacă va mai
fi la fel...
- Ce propunere are Roma pentru noi, întreabă curios Deldon?
- Avem o regiune cu puțină populație, undeva lângă malurile
Dunării. Te trimit acolo cu niște prieteni de-ai tăi daci care cunosc
bine locurile. Aici puteți să vă zidiți case și să vă chemați familiile din
nord. Pământul este al vostru pe veci, Roma vi-l dăruiește fără nici o
plată, doar să ne fiți aliați când vă chemăm. Ce zici de propunerea
mea?
- Ce să zic domnia ta, spune cam fâsticit regele care nu se aștepta
la o asemenea ofertă? Merg la oamenii mei și mâine îți trimit
răspunsul.
- Așa să fie mărite rege, încheie zâmbind Crassus.
S-au întors fiecare în tabăra lui. Cu toate promisiunile făcute lui
Dicomes, Deldon nu putea refuza o asemenea ofertă pentru poporul
său. Se și vedea întemeietorul unui mare stat, e drept, deocamdată
vasal romanilor, dar așa cum i-a spus Crassus mai mult în postură de
aliați. Și de altfel, mai bine să ai o țară a ta decât să pribegești peste
tot. De aceea în ziua următoare i-a trimis solie lui Crassus că
primește oferta, iar acesta i-a trimis oamenii care să-l conducă spre
noua țară a bastarnilor. La întoarcerea acasă vor duce o mare bucurie
poporului. O solie a și pornit la drum să afle cei apropiați vestea cea
mare...
Oamenii lui Crassus i-au îndrumat pe bastarni într-o ambuscadă
pregătită cu grijă de generalul roman. I-a învins la vărsarea
Cibrusului (Tibrița) în Dunăre, bastarnii neavând unde să fugă. Cei
care au scăpat din încercuirea romanilor și voiau să se refugieze într-
o cetate din apropiere erau prinși de dacii lui Roles. Odată cu
înfrângerea bastarnilor se predau lui Crassus și moesii care s-au
răzvrătit. Victoria generalului era deplină. Regele Deldon nu a vrut
să se dea prins și a luptat până la ultima suflare. A căzut răpus de
nenumărate lovituri de sabie și lance, nu înainte să ia cu el la
Zamolxis mulțime de dușmani. Aflând de înfrângerea bastarnilor
dacii conduși de Dicomes și Cotiso se retrag știind că singuri nu mai

147
au nici o șansă. Pe drum vor primi lovituri din partea romanilor
trimiși în urmărirea lor, dar în cele din urmă reușesc să trecă
Dunărea unde dușmanii se opresc. Au avut și ei pierderi dar nu atât
de mari ca bastarnii. Un neam războinic, aceștia se vor întoarce și în
anul următor pentru a-și lua revanșa și a-și răzbuna regele. Trimit
vorbă la moesii nemulțumiți care le promit ajutor. Acum fiind slăbiți
după bătălia ce a avut loc și lipsiți de un lider puternic sunt învinși
cu ușurință de romani, iar odată cu ei și răzvrătiții primesc o lovitură
zdrobitoare. Astfel, Imperiul Roman își stabilizează situația de la
sudul Dunării. Așa s-a mai încheiat un episod al luptelor de limitare
a extinderii unui imperiu hrăpăreț. Chiar dacă și dacii și bastarnii au
fost învinși, amintirea lor nu va pieri niciodată. Imaginea dacilor
războinici continua să înspăimânte Roma, de aceea cetatea eternă nu
era încă pregătită să facă o incursiune peste Dunăre.
* * *
Roma a înțeles prin ce situație critică a trecut. Victoria împotriva
dacilor și a bastarnilor este sărbătorită cu mare pompă în tot
Imperiul, Octavian personal merge în Corint să se întâlnească cu
Crassus pentru a-l felicita și a sărbători împreună cu el. Trimite să fie
chemat și regele dac Roles care a avut un rol important în bătălie. De
la el romanii au aflat cât de mult își doreau bastarnii un pământ al
lor, după ce au fost mânați de colo până colo, ba de fostul rege a
dacilor Orolles, ba de Burebista sau alți lideri locali, neavând nici
acum o siguranță a unei vetre a lor. Așa i-a atras cu atâta ușurință în
acea ambuscadă. Poate dacă s-ar fi ținut de cuvânt și i-ar fi făcut
aliați ar fi avut mai mult de câștigat. Se spune că după acele războaie
cu romanii bastarnii au dispărut din istorie. Probabil că cei mai mulți
dintre ei au fost decimați în cele două războaie, iar cei rămași, foarte
puțini ca număr s-au pierdut prinrte națiile cu care au fost nevoiți să
conviețuiască. Tot oamenii lui Roles,care cunșteau bine locurile, i-au
condus pe bastarnii la locul ambuscadei și i-au anunțat pe romani
când aceștia își serbau noua patrie pregătindu-se apoi să treacă
Dunărea. Convinși de buna credință a lui Crassus nu și-au luat
măsuri de siguranță, lăsând tabăra nesupravegheată. Vinul adus nu

148
întâmplător de dacii lui Roles avea să-și facă și el efectul. Ei l-au
oferit regelui Deldon spunându-i să-l păstreze până vor ajunge pe
pământul făgăduit de romani pentru a avea cu ce sărbători.
Regele Roles a luat parte la marile festivități organizate de
Octavian pentru a serba biruința soldaților săi. El era rege peste
tribul sacilor, având capitala la Sacidava. După ce a ajuns în Corint,
Octavian îl invită la el.
- Bine ai venit mărite rege, îl întâmpină pe Roles după ce îi iese
înainte spre a-l îmbrățișa. Te-am chemat personal să-ți mulțumesc
pentru ajutor. Ai avut un rol important în alungarea acelor sălbatici.
Crassus mi-a povestit multe despre tine...
- Nu mi-am făcut decât datoria de aliat și prieten al mărețului
Imperiu Roman, răspunde Roles după ce se înclină în fața
generalului care încă nu-și luase titlul de Augustus.
- Văd că nu ați renunțat încă la haiunele voastre, zâmbește
Octavian, cu toate că trăiești printre greci care au adus civilizația și
pe la voi.
- Asta nu înseamnă că nu suntem civilizați. E portul nostru
național, de aceea m-am îmbrăcat așa pentru întâlnirea cu domnia
voastră. Pentru noi este un semn de respect, așa cum pentru doamnia
voastră este ținuta de general. La festivități o să mă îmbrac ca grecii.
- Poți să vii cum vrei, nu e treaba mea, doar să nu te simți prost
printre ceilalți. Mi-ar părea rău ca un bun prieten să fie jignit de un
ofițer de-al meu. Cred că l-aș pedepsi de îndată pe cel vinovat.
- N-o să fie cazul mărite general. Oricum, țin să vă mulțumesc
mult pentru aprecieri și mai ales pentru faptul că mă socotiți prieten.
- Vei primi și în scris titlul acesta. De mult nu a mai adus nimeni
asemenea servicii Romei. Și încă cineva din afara Imperiului...
- A fost o cinste să vă servesc, răspunde regele, plecându-și din
nou fruntea.
- Cum mai e pe la voi cu sacrificiile la templu? Mai trimiteți soli
zeului vostru Zamolxis? E știrea care circulă cel mai mult pe la Roma
despre voi dacii... Sau cu femeiele care se aruncă în foc să fie arse
odată cu bărbații lor care au murit?

149
 - S-a renunțat la el după urcarea pe tron a regelui Comosicus.De
altfel erau mai mult povești de speriat copiii. Ritualul se ținea numai
odată la cinci ani și doar la Sarmisegetuza. Cât despre acele femei de
care ați auzit sunt cazuri foarte rare, în sate mai îndepărtate unde au
ajuns mai greu sfaturile înțelepte ale Marelui Preot Deceneu. Dar în
țara mea am interzis aceste obiceiuri.
- Bine ai făcut. De altfel, nici noi nu suntem mai civilizați. Numai
dacă amintim de luptele cu gladiatori la care ne place să mergem în
fiecare săptămână... Nu e departe de acel ritual unde dacii voștri se
adunau să vadă cum este aruncat un tânăr în lănci.
- La noi era o singură jerfă, pe când la voi mor zeci de gladiatori
în fiecare duminică. Jertfa noastră urmărește o cauză sacră pe când
acei gladiatori mor doar ca să vă facă plăcere... Iată că este totuși o
diferență. Mai sunt și altele...
- E bine că ești mândru de datinele și credința voastră. Dar atunci
cum se explică faptul că i-ai trădat chiar pe ai tăi, pe daci? Ce fel de
patriotism mai este acesta?
- Ca rege, eu trebuie să mă gândesc în primujl rând la oamenii
mei, la poporul pe care îl cârmuiesc și la binele lui. Cu timpul și
ceilalți daci vor înțelege că este mai bine să vă fie alături decât să fie
împotriva vântului. După cum ați văzut dacii din Sarmisegetuza care
sunt cei mai numeroși și mai puternici dintre neamurile noastre nu s-
au amestecat ci au rămas liniștiți în fortificațiile lor, acolo în munți.
- Ai dreptate, am remarcat și îi apreciez pentru această atitudine.
De aceea nici eu nu-i voi deranja. Prefer să le fiu prieten decât
dușman.
Zilele următoare au avut loc tot felul de festivități în cinstea
victoriei împotriva bastarnilor și a dacilor de la nordul Dunării. Roles
a luat parte la toate aceste serbări fiind primit în anturajul apropiat al
lui Octavian. În final generalul a oferit grade și funcții celor mai
merituoși soldați ai săi, iar lui Roles îi acordă titlul de "prieten si aliat
al poporului roman"(Cassius Dio, Historiae Romanae, LI,24).
Se despart cordial, Octavian întărindu-și oferta de a-l ajuta pe dac
oricând îi va cere ajutor. Roles îi mulțumește pentru promisiune.

150
Cuvântul de despărțire pecetluia titlul primit. Știe că generalul este
un om de cuvânt.
* * *
Ceilalți doi regi daci din Dobrogea nu văd cu ochi buni alianța
regelui sacilor cu romanii. Ei nu îi pot ierta lui Roles implicarea cu
atâta patimă în înfrângerea aliaților lor, bastarnii. De aceea, în anul
28 î.Hr. , în timp ce bastarnii încearcă o nouă expediție spre
Macedonia, pentru a nu-l lăsa să se alăture din nou romanilor, regele
Dapyx îl atacă pe Roles. Încercuit din toate părțile de daci, “Prietenul
si aliatul” romanilor se folosește de titlul său pentru a-i cere ajutor
lui Crassus. Aflat în cetatea sa de la Sacidava, Roles trimite o solie la
generalul Crassus pentru a-i cere ajutor, invocând promisiunea
făcută de Octavian în Corint. Crassus nu stă pe gânduri și nici nu-i
cere sfatul lui Octavian. Găsește în cererea lui Roles o bună ocazie de
a se face cunoscut la Roma și a primi gloriile cuvenite pentru
aducerea Dobrogei în granițele marelui Imperiu. Era o regiune
frumoasă și bogată, cu cetăți trainice și înfloritoare, iar poziția între
Dunăre și mare îi oferea o așezare strategică bună, fiind o bună
poziție de apărare de atacurile barbarilor dinspre nord și est.
Numărul mare de greci care locuiau în aceste cetăți, cei mai mulți
dintre ei fiind negustori, stabiliți aici pentru negoț, făcea regiunea și
mai atractivă. De aceea, generalul va veni personal în ajutorul lui
Roles, de fapt urmărind propriile interese. Cavaleria lui Dapyx
scoasă în față să-l întâmpine nu a rezistat în faţa atacului roman. Este
împrăștiată și pusă pe fugă. Încearcă să se retragă spre cetate, dar se
lovește de pedestrimea trimisă de rege în ajutor. Caii speriați de
năvala dușmanilor se năpustesc asupra propriei pedestrimi, soldați
care mărșăluiau pe jos fără nici o posibilitate să se apere de furia
animalelor puse pe fugă. Are loc un adevărat măcel, fiind prinși
acum între romani și oamenii regelui Roles care au ieșit din cetate
aflând că le-au venit aliații. Cu greu reușesc să se strecoare printre
cele două tabere inamice și să fugă spre Capidava, o cetate de-a lor
bine întărită.Cu oastea care i-a mai rămas în urma bătăliei, Dapyx s-a
retras în cetate. Aceasta a fost bine fortificată de regele Burebista,

151
oferind dacilor o bună apărare. Cu toate asediile făcute de romani și
de oamenii lui Roles, dacii au reuşit să reziste vreme îndelungată
asediului adversarului. Acum se pregăteau să sape un tunel secret
prin care să scape de încercuire. Voiau să se refugieze la sciți cărora
să le ceară ajutor. Preferau să moară decât să cadă în mâinile
dușmanilor.
Toate încercările lui Roles și a generalului Crassus de a cuceri
cetatea sunt sortite eșecului. Singura șansă mai era trădarea. După
nenumărate asedii nereușite Roles merge în cortul lui Crassus.
- Mărite general, nu mai merge așa. Trebuie să facem ceva să
intrăm în cetate.
- De ce îți faci atâtea griji mărite rege? Măine poimâine rămân fără
hrană și ies singuri ca șoarecii din ascunzătoare.
- Nu-i chiar așa mărite general. După cum îi știu eu pe oamenii
ăștia pun ceva la cale. O să ne trezim într-o bună zi cu cetatea goală.
Iar dacă nu punem mâna pe Dapyx e de rău. În cazul în care reușește
să se refugieze la sciți se va organiza acolo mai bine și ne va lovi
mereu, nu vom mai avea niciodată tihnă. E un om încăpățânat care
nu se lasă ușor. Ne va dușmăni toată viața cât va trăi. De aceea nu
trebuie lăsat să scape...
- Și ce propui atunci, întreabă curios Crassus.
- Știam că la Capitava este un ofițer grec a cărui tată l-am
cunoscut. Este un negustor bun, a fost și pe la mine la Sacidava, am
făcut negoț cu el. Îl interesează doar banii și cum așchia nu sare
departe de trunchi,cred că și băiatul e la fel. O să-i oferim niște bani
ceva...
- Oferă-i oricât îți cere și să terminăm odată, spune generalul
furios. Și eu m-am săturat să stau atâta vreme sub zidurile astea reci
de piatră. Abia aștept să intru înăuntru, să stau într-un han călduros
la o carafă de vin.
- Atunci lăsați pe mine generale, am și eu un soldat grec care mi-a
spus că îl cunoaște și se poate înțelege cu ofițerul din cetate pe limba
lor. O să încerc să aranjez lucrurile.

152
 Promisiunea făcută de Roles s-a împlinit. Regele dac se pricepea
să citească oamenii. După cum a presimțit, fiul era ca părinții, avid
după bani și avere. A fost ușor de cumpărat cu câteva sute de denari
romani de arginti. Pe atunci însemnau o avere. Omul lui Roles a
urmărit prin apropierea zidurilor cetății până l-a văzut pe ofițerul
grec. Spune cu voce tare în greacă ceva să fie auzit de pe ziduri, apoi
se retrage să nu fie văzuți că vorbesc. Așteaptă să coboare întunericul
nopții, apoi merge să se întâlnească cu el. Se ascunde undeva după
niște tufișuri și așteaptă să vadă dacă apare. Timpul trece și nici
urmă de el. Trimisul lui Roles era deznădăjduit, începe să creadă că
planul a căzut.
Deodată se aude un scârțâit ușor. Poarta cetății se întredeschide
ușor lăsând să iasă pe ea o umbră, ca apoi să se închidă la loc. Umbra
înaintează repede spre tufișul unde era omul lui Roles.
- Salut prietene. Bine te-am găsit.
- Bine ai venit. Uite că acum suntem dușmani.
- Cum să ne dușmănim între noi grecii? Ce avem de împărțit cu
dacii sau cu romanii? M-am nimerit să fiu numit în paza cetății, mai
fac și eu un ban până m-o lua tata pe lângă el. Dar asta era pe vreme
de pace. Nu mă așteptam să pornească război.
- Așa este. Nici eu. Cum aș putea să te ucid dacă aș ajunge pe zid
și aș da de tine? Tocmai pe prietenul de joacă din copilărie?
- Grele vremuri trăim. Aș face orice numai să scap din încurcătura
asta.
- De ce nu fugi noaptea din cetate, să fugi și să mergi la ai tăi? Că
bine zic, am uitat să te întreb cum ai ieșit așa ușor din cetate? Am
văzut că poarta s-a închis în urma ta.
- Păi nu sunt singur. Mai sunt niște băieți, greci ca și mine. Am
venit cu ei pe ascuns până la poartă și mi-au deschis când nu era
nimeni prin preajmă. Când mă întorc bat într-un fel cum ne-am
înțeles și îmi deschid imediat ce rămân singur.
- Bun plan. Ce ai crede dacă o să-ți spun că am venit la tine să-ți
propun să terminăm mai repede porcăria asta de război?

153
 - M-aş bucura desigur dacă ar fi adevărat. Dar ce putem să facem
noi, niște bieți amărâți de tineri care nu pot decât să asculte de
ordine... Pe deasupra mai suntem și greci.
- Știi că grecii au sunt cei mai deștepți oameni din lume. Nu noi
am dat eroi ca Ahile, Hector și mulți alții? Așa că, tot noi o să oprim
și acest război nenorocit până nu e prea târziu și nu ajungem să ne
ucidem unul pe altul.
- Dacă ai un plan spune-mi repede.
Cei doi tineri au mai stat de vorbă o bucată de vreme, apoi
ofițerul din cetate s-a retras, având grijă să nu fie văzut de cineva de-
ai lui. Ajuns la poartă bate încet în ea într-un ritm pe care l-a
dezvăluit și prietenului lui pentru a-l folosi noaptea următoare.
Potrivit înțelegerii, în seară următoare, după ce soarele coboară
după orizont făcând loc stelelor ce strălucesc vesele pe cer, grupuri
de soldați romani se apropie cu grijă de zidurile cetății. Mulți dintre
ei merg se culcă la pământ și pe burtă când ajung în apropierea
cetății. Se ascund pe unde pot în așteptarea momentului potrivit.
Când a sosit, soldatul grec se apropie de poartă și bate în ea într-un
anume ritm. Trec câteva momente bune, după care poarta începe să
scârțâie. Soldații din jur se ridica la un semn în picioare și năvălesc
pe ea cu armele pregătite de luptă. În urma lor se grăbește să ajungă
cât mai repede cavaleria care s-a odihnit peste zi și aștepta undeva
într-o parte semnalul de la unul din oamenii trimiși înainte. Pe
poartă a ieșit ofițerul grec cu câțiva tovarăși de-ai lui. Se grăbesc să
meargă la cortul lui Crassus pentru a-și primi plata.
Romanii și dacii lui Roles se năpustesc în cetate luându-i prin
surprindere pe apărători. În cetate are loc un adevărat măcel. Regele
Dapyx aflând ce se întâmplă iese iute cu sabia în mână. Se aruncă în
luptă cu dușmanii care au pătruns în cetate lovind în dreapta și în
stânga, îndemnându-și oamenii să lupte sau să moară. Toți știu că cei
ce vor muri vitejește vor fi primiți la Zamolxis cu brațele deschise.
Apărătorii cetății își dau toată silința, dar dușmanii sunt prea mulți
ca să le poată rezista.

154
 La un moment dat regele își vede băiatul care lupta puțin mai
încolo. Dușmanii cădeau sub sabia flăcăului la fel cum cad crengile
lovite de topor.
- Fiule, e gata, nu mai putem face nimic. Sunt prea mulți și ne
copleșesc. Mergi așa cum te-am învățat și salvează-ți neamul.
- Nu te las singur tată, chiar de-ar fi să merg la Zamolxis. Vom
merge, dar numai împreună.
- Este un ordin fiule, nu o rugăminte. Iar după cum știi, ordinul
nu vine de la mine ci de la Marele Zeu. Porunca lui trebuie s-o
respectăm cu toții, altfel nu ne primește în lumea lui cea frumoasă pe
care ne-a pregătit-o. Iar acum tu ești cel care trebuie să asculți, spune
regele cu glas poruncitor. Ia cu tine oamenii pe care i-am stabilit și
grăbește-te să ieși din cetate. Mai ții minte toate cele ce ți-am vorbit?
- Țin minte tată, cum să nu țin minte, spune flăcăul cu ochii plini
de lacrimi.
- Atunci e bine, Zamolxis fie cu tine. O să ne vedem la el în Cer.
Până atunci fă tot ce ai de făcut,este menirea ta și trebuie s-o duci mai
departe.
- Vină cu mine tată dacă tot nu mai e nici o speranță!
- Nu pot fiule. Nu-mi pot lăsa oamenii și să plec. Trebuie să fiu
alături de ei până în ultima clipă. Poporul să știe că regele lor i-a iubit
și nu i-a părăsit. Așa vom lua cât mai mulți dintre dușmani cu noi.
Asta e menirea dată mie de Zamolxis, la fel cum ție ți-a dat-o pe
aceea de a ne salva neamul și a-l duce acolo unde ne-a poruncit. Dar
pleacă odată până nu e prea târziu.!
- Rămâi cu bine tată, spune băiatul cu ochii în lacrimi,
îndepârtându-se de rege. Strigă un nume, apoi se îndepărtează
undeva spre zidurile cetății. Zărește în depărtare cum tatăl său cade
răpus de lancea unui ofițer roman. Regele Dapyx moare eroic, după
ce, căzut în genunchi, a mai luat viața câtorva zeci de atacatori.
Fratele regelui, ieșit și el la luptă parează cu scutul o altă lance care
s-a abătut asupra lui, dar lovitura a fost prea puternică și îl aruncă la
pământ. Este luat prizioner și dus direct lageneralul Crassus. Dar fiul
regelui nu mai este în cetate. A ieșit după ce îi mulțumește lui

155
Zamolxis că l-a primit la el pe tatăl său. Continuând să plângă se
îndepărtează cu un grup de oameni, așa cum i-a cerut regele Datyx.
Luptele țin până în zori. În cele din urmă romanii pun mâna pe
cetate. O parte din apărători reușesc să fugă împreună cu populația
pașnică a orașului. Se strecoară pe o ieșire secretă care acum nu mai
era păzită, romanii fiind ocupați cu lupta. Se îndepărtează de cetate
luând drumul spre peștera Keire. Știau că numai acolo se mai puteau
adăposti de furia fără seamăn a dușmanilor.
Cum se dumiresc că dacii din cetate au reușit să fugă, romanii
trimit o oaste după ei. Aceștia le iau de urmă, dar nu reușesc să-i
ajungă. Dacii intră în peșteră cu turmele și obiectele de preț pe care
au apucat să le ia cu ei. În cele din urmă îi ajung și romanii. Aceștia
nu se încumetă să intre în peșteră unde riscurile pentru ei erau mari.
Puteau fi atacați din orice ungher al peșterii, dacii îi știau toate
coridoarele secrete pe când ei nu știau nimic. Dar mai mult era acea
teamă stranie pe care le-o producea poveștile auzite despre tot felul
de fantome și fiare care ar popula acea peșteră. Se spunea că până și
Marele Lup Al ar locui în ea. De aceea romanii vor prefera să închidă
toate iesirile din peșteră sperând ca astfel să-i oblige să se predea
atunci când vor înfometa.
La terminarea bătăliei Crassus îi adună în față pe prizionerii daci.
Nu erau mulți, soldații daci preferând să moară, iar populația civilă,
condusă de un detașament pregătit dinainte pentru astfel de situații,
a ajuns la peșteră, dacii cu familiile lor se aflau în numeroasele
tuneluri secrete ale acesteia. Între prizioneri cei mai mulți erau greci
pe care generalul i-a pus de îndată în libertate. Pe aceștia dacii nu i-
au luat cu ei știind că romanii nu le vor face nimic. De altfel,
Zamolxis nu ar fi permis să se dezvăluie secretele lor și altor
popoare.
După ce i-a pus în libertate pe greci Crassus îl scoate în față pe
fratele lui Dapyx și îl întreabă pe regele Roles ce să facă cu el.
- Faceți după cum vrea domnia voastră, dar el nu mai este acum
un pericol pentru Roma. Cred că ne-am putea înțelege cu el, aveți

156
nevoie de un om cu poziția și autoritatea lui cu care să controlați
ținutul. Numai de el ascultă dacii de prin părțile astea...
- Dacă spui tu așa o să fac, aprobă și Crassus, dându-și seama că
Roles spune adevărul. Știa și el ce greu sunt de conduși dacii ăștia.
Sunt niște oameni încăpățânați, ascultă numai de cine vor ei. Moartea
nu-i impresionează și nici altceva. Fac doar ce vor ei și te poți trezi
oricând cu sica lor la gât. Decât să facă din el un martir mai bine îi
lăsa viața și chiar îl punea să conducă în locul fratelui său cetatea
Capidava. desigur, ca aliat al romanilor și sub ascultarea noului rege
Roles căruia i-a dat și ținutul lui Dapyx.
Așadar, vrând să se arate măriminos și să demonstreze
indulgența romanilor față de daci, generalul roman îi oferă libertatea.
* * *
Legenda spune că populația cetății speriată de cele ce se întâmplă
se refugiază în peștera lor tainică, Keiris. Romanii îi urmăresc, dar
ajung prea târziu. Dacii se baricadează în peșteră știind că acolo este
un loc sacru. Romanii nu îi asediază ci preferă să zidească intrarea în
peșteră. Nimeni nu știe cu certitudine ce s-a întâmplat mai departe.
Unii povesteau că printre cei care au scăpat din cetatea asediată de
romani era și un fiu al regelui Dapyx care știa misterele peșterii. Au
reușit să intre în camera unde erau depozitate alimente, unde au
rezistat mai multe zile până ce romanii au terminat de zidit intrarea
și apoi s-au retras. Au ieșit din peșteră pe o ușă secretă deschisă de
fiul regelui Dapyx, păstrătorul secretului. După ce a ieșit și ultimul
om din peșteră, fiul lui Dapyx închide la loc, tot în mod tainic acea
ușă. Cei care au mai venit la munte pentru a-i căuta nu au găsit decât
intrarea zidită de romani. După multă vreme zidul a fost dărâmat,
dar nici urmă de cadavre sau oase ale dacilor ascunși în peșteră.
Pentru a nu da de bănuit romanilor și a nu se afla secretul peșterii,
cei care s-au salvat s-ar fi refugiat la Sarmisegetuza. Aici fiul lui
Dapyx l-a căutat în ascuns pe regele Comosicus care le-a dăruit
dacilor din Capidava pământ și bani să-și construiască locuințe și să-
și reia viața departe de romani. Comosicus nu l-a uitat pe regele
Dapyx, motiv pentru care l-a luat pe lângă el pe fiul acestuia,

157
făcându-l unul dintre cei mai apropiați oameni ai săi la Templu.
Secretele peșterii Keiris vor fi duse mai departe doar de Marele Preot
al Daciei sau de regii ei de la Sarmisegetuza. Nimeni nu știe cine
stăpânește în prezent acest mare mister al omenirii, dar cei care merg
în locul unde dau de unele urme ale peșterii simt furnicături în tot
corpul și o energie stranie care pare să vină din cer. Dar adevărata
intrare în peșteră o știe doar păstrătorul tainei, iar acele încăperi
subterane care s-au găsit sunt doar un camuflaj menit să ascundă și
mai mult taina ascunsă în munte.
Sunt și unii care spun că dacii care s-au refugiat în peșteră nu ar fi
dat de ieșirea secretă deoarece acel fiu a lui Dapyx căruia tatăl său i-a
dezvăluit secretele peșterii a căzut în luptele cu romanii. Dar numele
lui ar fi fost consemnat în scrierile istoricilor vremii așa cum s-a scris
despre fratele regelui. După unii, cei refugiați în peșteră ar fi murit
de foame, iar după alții, au fost puși în libertate la câteva zile după ce
intrarea în peșteră a fost zidită, oferindu-se să se predea soldaților
romani care păzeau intrarea decât să moară de foame. Totuși, nimeni
nu a găsit vreodată urme ale celor care ar fi murit în peșteră și nici nu
s-au găsit consemnate date despre ce s-a întâmplat cu prizionerii daci
după ce s-au predat romanilor. Poate au fost eliberați ca fratele
regelui Dapyx sau poate au fost duși la Roma, deși istoricii ar fi
reținut această informație ca în cazul lui Dicomes, unde au scris că
dacii prinși au fost duși în arenă să lupte ca gladiatori. Probabil că
umașii lor se găsesc și acum pe undeva în satele din preajma fostei
cetăți de la Sarmisegetuza și în legendele lor unii dintre ei mai
amintesc de tainele peșterii Keiris.
* * *
Capidava, vestita cetate a dacilor din zona centrală a Dobrogei a
căzut. Zidurile ei ruinate vor fi refăcute, iar cetatea va fi repopulată
cu daci aduși din satele din împrejurimi. Înțeleptul lor rege Dapyx
nu mai este, Zamolxis tocmai l-a chemat la el. Multă durere se abate
peste triburile de daci pe care i-a condus, dar nici romanii nu se
amestecă prea mult în treburile lor interne, astfel că își vor putea
continua mai departe viața pe care au dus-o până acum. Guvernator

158
al cetății rămâne fratele lui Dapyx, iar teritoriile centrale ale Dobrogei
intră sub stăpânirea lui Roles care le va conduce mai departe tot
după tradițiile vechilor daci. Romanii însă nu se mulțumesc cu capul
regelui Dapyx. Crassus era un general ambițios, el voia acum toată
Dobrogea. Poate că știa că dacă nu își finaliza expediția nu vor avea
liniște în această regiune nouă, că dacii din nord îi vor ataca mereu și
lor li se vor alătura și dacii din celelalte regiuni. Având în stăpânire
toată zona cuprinsă între Dunăre și mare era mult mai ușor de
controlat, iar pentru dacii din nordul Dunării ar fi fost mai greu să
invadeze Dobrogea având în vedere că nu era nici o posibilitate de
trecere pe uscat. Doar iarna era mai riscant, dar în această parte
Dunărea îngheța mai greu , nu era ca prin părțile Munteniei unde
iernile erau mai geroase, iar în plus, aici încă mai era podul din piatră
și lemn făcut de Burebista.
De aceea, după ce l-a învins pe regele Dapyx36 , vrând să-și
fructifice victoria, Crassus împreună cu Roles îl atacă și pe celălalt

36Regele dac DAPYX

Rege al unui trib sau uniuni de triburi getice situate în părţile centrale ale Dobrogei, probabil în
zona localităţilor Capidava, Carsium şi Ulmetum
Dio Cassius (Istorii Romane, LI, 26, 1-3) îl aminteşte în legătură cu campaniile lui M. Licinus
Crassus la Dunărea de Jos, îi dă titlul de rege şi situează stăpânirea acestuia undeva în partea
centrala a Scythiei Minor. Intrând în conflict cu alt rege get, Rholes, client al Romei, este înfrânt
în câmp deschis de trupele romane şi de cetele gete ale lui Rholes, Dapyx se refugiază în cetatea sa.
Cetatea este cucerită cu ajutorul unui trădător grec şi regele se sinucide. Fratele său cade prizonier,
dar îşi recapătă libertatea. Populaţia se refugiază în peştera Keiris. Crassus, comandantul armatei
romane porunceşte să se zidească toate intrările în peşteră şi astfel sileşte pe cei adăpostiţi acolo să se
predea.
Dapyx a stăpânit Dobrogea, la începutul secolului I, î.Hr., susţin istoricii, iar povestea sa este
relatată de Dio Cassius. Autorul latin a prezentat conflictul dintre Dapyx şi un alt conducător al
geţilor, Rholes, identificat de unii dintre istorici cu Oroles. Roles a fost aliat al Romei şi a beneficiat
de ajutorul armatelor lui Crassus în războiul cu Dapyx. Trădat, regele îşi pierde viaţa, iar rămăşiţele
armate sale sunt nimicite după ce se ascund într-o peşteră.
În anul 29-28 i.H., proconsulul roman Marcus Licinius Crassus a pornit, în fruntea unei oștiri
numeroase, spre ținuturile Moesiei Inferioare, pentru a-i pedepsi și supune pe dacii conduși de
Dapyx, un rege viteaz, urmaș al lui Burebista. Motivul declarat era acela că Roles, un șef de trib din
zonă, aflat în conflict cu Dapyx, i-ar fi cerut ajutorul. În realitate, Licinius voia să spele o rușine mai
veche, să recupereze steagurile de luptă pierdute de Caius Antonius în bătălia de la fortăreața
Genucla, lângă cetatea Histria. Conducătorul regatului de aici era un alt dac viteaz, Zyraxes, prieten
bun cu Dapyx. Dar romanul mai voia ceva: bogățiile dacilor, aurul, vitele, grânele lor și pe ei ca
sclavi, ca să-i vândă la Roma. Istoricul Dio Cassius în a sa „Istoria romană” spune clar că Licinius
159
rege dac din Dobrogea de nord, cunoscut sub numele de Zyraxes.
După mai multe lupte cu romanii acesta se refugiază în capitală,
puternica sa cetate Genucla. Aflând cele întâmplate la Capidava a
luat din timp măsuri ca aici să se facă un tunel care să-i asigure o
ieșire secretă din cetate. Când a ajuns cu trupele lui încă se lucra la
acel tunel.
Armata romana mărşăluieişte direct spre Genucla, capitala
regatului dac din nordul Dobrogei, cea mai puternica cetate a lui
Zyraxes, situată undeva pe Dunare; acolo auzise Crassus ca erau
pastrate stindardele pe care generalul roman Hybrida le pierduse în
ruşinoasa lui înfrângere din anul 61 î.e.n.în luptele cu dacii și
bastarnii. Era încă de pe vremea marelui rege Burebista, dar
amintirea acestuia era și acum păstrată cu mândrie de dacii din

nu a cruțat pe nimeni, indiferent de atitudinea pe care o avea față de imperiu. Nu există iertare sau
îngăduință, iar „barbarii”, cum le spuneau dacilor, trebuiau trecuți prin foc și sabie. Dapyx a murit
eroic în lupta cu „civilizatorii” romani, iar cetatea lui Zyraxes a fost și ea cucerită în urma unei
trădări. Speriați de urgia romană, dacii și-au adunat ce au mai putut și s-au refugiat sub pământ,
împreună cu femeile, copiii și bătrânii lor. Au luat cu ei în adâncuri și grânele, oile, caprele, vacile,
dar și aurul și bijuteriile pe care le aveau, galeriile întunecoase ale peșterii Keiris, identificate a fi
Limanu, devenind astfel casa lor. Urmele uneltelor cu care au amenajat interioarele se mai văd și azi
ca și pereții tunelelor, bolțile încăperilor, camerele pentru locuit, spațiile pentru animale, altarele,
toate dovedind truda și dârzenia unor oameni hotărâți să se apere până la ultima suflare. Nu s-au
gândit însă că Licinius purta în el gânduri demonice. Ajuns aici, romanul a dat ordin și cele trei
intrări în peșteră au fost zidite, transformând-o, astfel, într-un uriaș mormânt pentru toți cei care au
crezut că își vor găsi acolo salvarea. Mai apoi, pentru că ar fi pierdut o parte din pradă, pe sclavii ce
trebuiau duși la Roma i-a afumat, obligîndu-i să iasă la suprafață”
„Crassus porni să-l ajute pe Rholes. El aruncă în luptă cavaleria vrăjmaşilor peste
pedestrimea lor. Înspăimântându-i şi pe călăreţi în felul acesta nu mai dădu nicio luptă, ci
făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi îl împresură pe
Dapyx, refugiat într-o fortăreaţă. Unul dintre cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în
limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să-i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta,
barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea. Crassus
prinsese viu pe fratele acestuia, însă nu numai că nu i-a făcut niciun rău, ba chiar i-a dat
drumul. După ce a săvârşit acestea, Crassus s-a îndreptat apoi spre peştera numită Ceiris.
Aceasta era atît de încăpătoare şi totodată atît de trainică încît se povesteşte că titanii,
cînd au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo. În locul acesta, băştinaşii – veniţi în mare
număr – aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de preţ şi toate turmele lor. Crassus
căută şi astupă toate intrările întortochiate şi greu de aflat, de aceea îi înfrînse pe aceştia
prin foame. Biruitor, el nu cruţă nici pe ceilalţi geţi, deşi între Dapyx şi ei nu era nici o
legătură”, relata Dio Cassius.
160
cetatea Genucla. De astă dată însă generalul roman nu mai găsește
un trădător ca în cazul cetății regelui Dapyx, motiv pentru care
asediul cetății va dura vreme îndelungată.
Zyraxes reușește să reziste o vreme, dar văzând că nu are șansă
să-i învingă singur pe Crassus și Dapyx ia tezaurul și împreună cu
oștenii săi și cu oamenii din cetate se refugiază în toiul nopții la aliații
săi bastarni(sciți). Se spune că s-au strecurat cu toții printr-un tunel al
cărui secret îl știau doar regele și preotul cetății, pe care l-au închis
apoi la loc, astfel că nimeni nu a dat vreodată de intrarea secretă ce
ducea în el. Regele Zyraxes și-a propus ca la prietenii săi bastarni să
formeze o nouă armată cu care să-i atace pe romani.
Istoricii nu au mai consemnat nimic cu privire la acțiunile viitoare
ale regelui Zyraxes37. Fie că bastarnii(sciții) nu i-au dat ajutorul

37 Regele dac Zyraxes

Succesul definitiv împotriva bastarnilor, refugiaţi într-un loc fortificat, a fost dobândit de
Crassus cu ajutorul regelui dac Rholes, a cărui stăpânire este localizată în sudul Dobrogei. După
victorie, Rholes a mers la Corint, unde a fost primit de Octavian, care i-a acordat titlul de prieten şi
aliat (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI,24). În anul 28 a.Chr., prevalându-se de această calitate,
Rholes, a cerut ajutorul lui Crassus împotriva unui alt rege dac, Dapyx, vecinul său de la nord
(probabil în partea centrală a teritoriului dintre Dunăre şi Mare), cu care avea un conflict.
Generalului roman i se oferea astfel un prilej excelent, pe care nu l-a scăpat, de a relansa acţiunile
expansioniste romane împotriva formaţiunilor politice dace din ţinuturile vest-pontice. Cavaleria lui
Dapyx nu a rezistat în faţa atacului roman. Cu oastea care-i mai rămăsese, Dapyx s-a retras într-o
cetate, unde a reuşit să reziste un timp asediului adversarului.
Romanii au pătruns în fortificaţie cu ajutorul unui trădător care le-a deschis porţile; o mare
parte din apărători au fost nimiciţi, Dapyx însuşi găsindu-şi sfârşitul, iar fratele său fiind făcut
prizonier. După această victorie romanii au pornit spre peştera Keiris, unde aflaseră că se refugiase o
bună parte a populaţiei din zonă. Această peşteră -relatează Cassius Dio- „era atât de încăpătoare şi
totodată atât de trainică încât se povesteşte că titanii, când au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo,
în locul acesta băştinaşii -veniţi în mare număr- aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de
preţ şi toate turmele lor”. Nereuşind să pătrundă înăuntru, „Crassus căută şi astupă toate intrările
întortocheate şi greu de aflat [ale peşterii]; de aceea îi înfrânse pe aceştia prin foame” (Cassius
Dio, Historiae Romanae, LI,26
După înfrângerea lui Dapyx oastea romană, comandată de Crassus, în loc să se retragă -aşa cum
ar fi fost normal dacă obiectivul ei s-ar fi limitat la sprijinirea lui Rholes- şi-a continuat înaintarea pe
teritoriul dintre Dunăre şi Mare şi l-a atacat, fără să fi fost provocaţi, pe regele dac Zyraxes. Ca
pretext, Crassus a invocat dorinţa de a răzbuna înfrângerea pe care o suferise în anul 61 a.Chr.
consulul Hybrida şi de a reintra în posesia stindardelor capturate atunci de geto-daci şi care erau
păstrate în cetatea Genucla. Apreciind că nu va reuşi să reziste singur forţelor superioare ale
adversarilor, regele Zyraxes, după ce a organizat apărarea Genuclei -cea mai puternică cetate de pe
teritoriul stăpânit de el- a trecut pe malul stâng al Dunării, pentru a cere ajutor.
161
scontat, fie și-a dat seama că nu-i va putea înfrunta la infinit pe
romani, că chiar dacă îl va învinge pe generalul Crassus, Roma va
trimite trupe și mai numeroase împotriva lui și așa va pune în pericol
toată Dacia. Ca urmare, conflictul rămâne nefinalizat.
Dimineața, când romanii se pregăteau să reia asediul cetății,
porțile acesteia erau larg deschise și un drapel alb flutura pe ziduri.
Crassus intră în cetate, dar aici nici urmă de daci. Au mai rămas doar
negustorii greci și niște evrei așezați aici de mai multă vreme. Aceștia
l-au întâmpinat cu plecăciuni pe Crassus, care necăjit i-a trimis să-și
vadă de treabă. Generalul roman nu înțelege ce fel de oameni sunt
acești daci care fie se ascund și se pierd în bezna unei peșteri din
munte, fie dispar ca niște fantome prin fața străjerilor lui făcându-se
nevăzuți pe vecie. Oameni care preferă să moară decât să-și plece
capul în fața marelui Imperiu Roman. Dacă s-ar fi predat le-ar fi
acordat orice favor ar fi vrut așa cum i-a acordat regelui Roles, dar se

În absenţa lui Zyraxes, romanii cuceresc cetatea după un scurt, dar greu, asediu. În această
cetate, Crassus găseşte păstrate stindardele pe care guvernatorul Moesiei, Antonius Hybrida le
pierduse în ruşinoasa înfrângere de sub zidurile Histriei (61 a.Chr.) bătălie la care au participat geţii
lui Zyraxes şi bastarnii din Sciţia ca aliaţi ai histrienilor.
„. [Crassus] a pornit apoi împotriva Genuclei, cea mai puternică întăritură a statului lui
Zyraxes, căci auzise că se află acolo steagurile luate de bastarni de la Caius Antonius, lângă cetatea
istrienilor. Asediind Genucla - în acelaşi timp de pe uscat şi de pe Istru, deoarece era durată lângă apă
- în scurtă vreme o cuceri, dar cu multă osteneală, deşi Zyraxes nu era de faţă.
Căci el, îndată ce aflase de atacul lui Crassus, s-a îmbarcat şi a pornit la sciţi cu mulţi bani,
pentru a le cere ajutor, dar nu a mai apucat să se întoarcă” (Dio Cassius, Historia Romana, 51, 26, 5-
6).
Regele dac nu s-a mai putut întoarce la timp pentru a-şi salva cetatea, iar izvoarele antice nu
spun nimic în legătură cu soarta lui.
Teritoriile cucerite de Crassus nu au fost însă anexate la Imperiul roman. Regele dac Rholes a
fost, probabil, acela care, în numele romanilor şi spre folosul lor, le-a stăpânit. După moartea sa,
ţinutul cucerit de Crassus a fost inclus într-un comandament militar roman -praefectura ripae
Thraciae- dependent de provincia Macedonia.
Din această perioadă se constată aşadar că stăpânirea romană se stabiliza în zonele dintre
Balcani şi Dunăre, inclusiv asupra zonelor de litoral, formal prin intermediul statului aservit al
odrisilor dar în realitate bazat pe puternicele forţe cu care Roma intervenea pentru a reprima
populaţia locală sau a respinge acţiunile iniţiate de dacii de peste fluviu în scopul recuperării
teritoriilor care le fuseseră răpite

162
vede că trădători ca acesta sunt puțini, că cei mai mulți dintre daci
preferă să-și țină fruntea sus decât să o plece spre umilință.
După ce i-a învins pe cei doi regi, întreaga Dobroge ajunge sub
stăpânirea romană. Dacii au pierdut astfel ieșirea la mare, iar tainele
peșterii Keiris38 s-au pierdut spre veșnicie. Doar regele de la

38 Pestera Keiris
Neglijata de catre autoritati, desconsiderata de catre localnici, pestera Limanu a fost si este inca
subiectul unei controverse istorice: este sau nu celebra pestera Keiris, pestera Limanu de astazi?
Reputatul istoric Vasile Parvan a identificat pestera Keiris ca fiind localizata in zona Gura
Dobrogei, insa noile studii indica mai degraba pestera Limanu ca fiind labirintul subteran pe care
dacii l-au folosit pentru a se ascunde de proconsulul roman Marcus Licinius Crassus.
Marturia despre acest eveniment istoric deosebit de important ne-a ramas de la istoricul Cassius
Dio care relateaza in “Istoria romana” intregul episod legat de pestera Keiris, despre care se spunea
inca de pe atunci ca era atat de intinsa, incat pana si titanii se refugiasera acolo dupa infrangerea
suferita in fata Zeilor. In anii 29 – 28 i.e.n, proconsulul roman intreprinde o expeditie razboinica
pentru a veni in ajutorul lui Roles, care se afla in conflict cu regele Dapyx. Fortareata fiind cucerita,
locuitorii acesteia s-au refugiat, luandu-si cu ei si avutul, in pestera Keiris, un labirint vast care avea
mai multe intrari. Crassus, insa, le-a gasit pe toate si le-a zidit. Perspectiva infometarii i-a facut pe
localnici sa se predea. Dupa aceasta cucerire, Crassus a continuat sa atace si alte regate gete,
indiferent de politica pe care acestea o aveau fata de Imperiul Roman.
Istoricul antic nu a facut nici un fel de mentiune asupra locului unde ar putea fi amplasata
aceasta pestera. Ultimele studii si cercetari indica pestera Keiris ca find actuala pestera Limanu,
Caracicala sau La Icoane, dupa celelalte denumiri ale sale. Denumirea “La Icoane” nu isi are valente
crestine, se pare ca a fost inspirata de chipurile cioplite aflate la intrarea in pestera, probabil un semn
de recunoastere, distruse partial in prezent.
Dr. Vasile Boroneant a gasit, la atenta cercetare a pesterii, elemente care au marcat caracterul de
unicitate al acestei pesteri in tara noastra. Coridoare lungi si intortocheate facute dupa un plan bine
gandit, firide pentru opaitele care serveau la iluminat, semne care marcheaza coridoarele, probabil
puncte de orientare, doua camere cu altar al caror tavan este afumat, ceea ce ne indica ca isi serveau
scopul, oase incastrate in peretii pesterii sau obiecte de ceramica din diverse perioade, de la cea geto-
dacica, romana, pana la cea greceasca, toate aceste urme ale unor civilizatii trecute vin in sprijinul
relatarii istoricului antic Dio Cassus.
Aceasta era atat de încăpătoare şi totodată atît de trainică, încît se povesteşte că
titanii, cand au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo. In locul acesta, băştinaşii veniţi în
mare număr aduseseră cu ei, printre altele, lucrurile cele mai de preţ şi toate turmele
lor. Crassus căută şi astupă toate intrările întortochiate şi greu de aflat (ale peşterii) de
aceea îi înfrînse pe aceştia prin foame. Biruitor, el nu cruţă nici pe ceilalţi geţi, deşi între
Dapyx şi ei nu era nici o legătură.” Dio Cassius – istoric.
Cat de mare a fost lungimea penetrabila pentru om a acestor galerii, este greu de precizat,
intrucat anumite zone ale pesterii sunt modificate/blocate inca din timpuri stravechi, atunci
cand locul a fost oarecum impartit in mai multe sectoare. Ce stim cu siguranta insa, este faptul ca
labirintul, cum ii spunem noi, a tinut adapost multor fiinte umane de-a lungul mileniilor. Desigur,
nu este exclus ca, o cercetare arheologica mai amanuntita, adica prin indepartarea anumitor ziduri
163
Sarmisegetuza știa secretele pe care muntele le ascundea în el, secrete
pe care le va transmite mai departe sub jurământ de moarte viitorilor
regi ai Daciei.
Apreciind loialitatea lui Roles, Crassus îi oferă stăpânirea peste
toată Dobrogea. Dupa moartea regelui dac, ținutul cucerit de Crassus
va fi anexat la protectoratul regatului odryd din Tracia, client al
Romei, în timp ce în zona de coastă se creează un comandament
militar roman – prefectura litoralului maritim cu numele “ripae
Thraciae” – dependent de provincia Macedoniei.

sa se conduca la descoperirea accesului in incinta unor galerii extrem de interesante, care pana in
prezent, potrivit Clubului de Speologie din Bucuresti – Emil Racovita, nu au fost topografiate
NOTA: Odrysii erau un neam al geților înrudiți cu dacii, care au întemeiat un regat puternic la
sud de Dunăre. Nucleul initial al acestui regat a cuprins un teritoriu restrans, dar sub regii Teres I
(450 – 431 î. Chr.) si mai ales, Sitalkes (431 – 424 î. Chr.), regatul odrys s-a extins considerabil,
înglobând triburi trace, precum și teritoriul dintre Balcani și Dunare locuit de daci. Referitor la
intinderea acestui regat, Thucydides relateaza: “In ceea ce privește întinderea, stăpânirea odrysilor
era de la cetatea Abdera, spre pontul Euxin, pana la fluviul Istru. Această țară poate fi înconjurată, pe
apă, în cel mai scurt timp, dacă vântul sufla mereu la pupă, cu o corabie comercială, în patru zile și
patru nopți, iar pe jos, un bărbat bine încins ajunge de la Abdera la Istru în unsprezece zile. Atât de
mult se întindea stăpânirea lor pe mare, iar înspre uscat, ca să ajungă de la Byzantion până la Lalai și
până la Strymon – căci pe aici era calea cea mai lungă de la mare în sus – unui om bine încins ii
trebuiau treisprezece zile”.
Un rege odrys din partea sudică a Dobrogei, care este consemnat în vremea împăratului Tiberius
este cunoscut sub numele de Cotys I. Acesta a fost fiul lui Rhoemetalces I, la moartea căruia (12
d.Hr.), a primit din regat partea în care se aflau, după Tacitus, „arva et urbe set vicina Graecis ”
(Anale, II, 64), în timp ce unchiul său, Rhascuporis, „quod incultum, ferox, adnexum hostibus” .
Căsătorit cu Antonia Tryphaena Cotys Iare de le aceasta trei copii (Rhoemetalces III, Polemon şi
Cotys II). La scurtă vreme după înscăunarea sa, a fost atras într-o cursă de unchiul său Rhascuporis
şi omorât. Împăratul roman Tiberius a pedepsit acest asasinat, executându-l în cele din urmă pe
Rhascuporis. Fiul asasinului, Rhoemetalces II, a fost lăsat totuşi să domnească în zona sudică a
Thraciei, văduvei lui Cotys şi copiilor acestora, puşi sub tutela fostului pretor Trebellenus Rufus,
revenindu-le pentru o vreme partea ei nordică, cu capitala în Callatis. În anul 38 d.Hr., Rhoemetalces
III, fiul cel mare al lui Cotys, este atestat ca rege în fostele posesiuni ale tatălui său, ceea ce înseamna
că o vreme a putut domni simultan cu Rhoemetalces II.
În anul 46 d.Hr. regele Rhoemetalces III a fost asasinat de soţia sa. Va fi ultimul rege al
odrysilor. Împăratul roman Claudius va profita de ocazie și va desființa acest stat clientalar pe care îl
transformă în provincia romană Thracia
Alt rege bănățean al dacilor, din regiunea Buzau-Olt este Reicipier. Acesta este menționat într-o
inscripție de la Durostorum alături de Decebal. El conducea dacii cotensi care aveau capitala la
Ramidava

164
165
 Zyraxes

Capidava - Asediul cetății Genucla

166
167
168
 POVESTEA LUI SCORILO –
ULTIMUL REGE AL PĂCII

După vizita făcută de Comisicus la sora lui Edna, regele își

continuă drumul spre Sarmisegetuza împreună cu nepoții săi, Scorilo
și Duras-Diurpaneus. Doi frați ce semănau foarte bine unul cu altul,
dar se deosebeau mult la caracter. În timp ce Scorilo era mai
predispus la meditație, Duras avea o fire mai expansivă, prefera să se
joace cu băieții luptându-se de-a dacii cu romanii.
Tânărul Scorilo a fost marcat profund de întâmplările din peștera
unde a poposit în drum spre Sarmisegetuza. Din acea zi a devenit o
altă persoană. Copilul din el s-a maturizat într-o singură noapte.
Acum nu se mai mira de nimic din ce îi povestea unchiul său
Comosicus. Poveștile acestuia i se păreau imagini vagi a
întâmplărilor trăite în acea peșteră tainică. Tânărul Scorilo își punea
acum tot felul de întrebări. Cine sunt dacii, de unde vin? De ce țara
lor este protejată de zei? Ce este cu acele tunele subterane din
peșterile vizitate și unde duc celelalte ramificații pe care le-a văzut?

169
Ce alte mistere mai ascund pământurile Daciei și cine le stăpânește
cu adevărat?
Erau și multe alte întrebări, dar cine să le dea răspuns? Tânărul
nu îndrăznea să-l întrebe pe unchiul său, marele rege și preot
Comosicus, așa că trebuia să-și dea singur răspuns. De aceea prefera
să fie umbra acestuia, să meargă cu el atât la palat cât și la templu, să
asculte de la el poveștile și legendele de demult și să găsească astfel
singur răspuns la întrebările care îl frământau. Iar fiul lui Burebista
știa cu adevărat multe povești și legende. Oare câte din ele sunt
adevărate?
Anii au trecut. Băiețelul adus de Comosicus devine un flăcău
destoinic. Învață atât de la rege cât și de la Marele Preot, știind când
să-l întrebe când pe unul, când pe celălalt, chiar dacă erau aceeași
persoană Dar asemenea lui Decenu, fiul lui Burebista își schimba
ținuta, atitudinea și comportarea în funcție de atributele pe care le
îndeplinea. Ca Mare Preot Comosicus avea acea manifestare solemnă
cerută de ritualurile religioase pe care le îndeplinea la templu, iar ca
rege adopta manierile unui om ferm și hotărât, îmbrăcându-se în
ținută regală care impunea respect. Băieții erau luați peste tot, atât la
templu cât și la ședințele de judecată din sala tronului, iar cu timpul
și la întrunirile Sfatului țării, pentru a asista la luarea celor mai
importante hotărâri pentru țară.
Scorillo se străduia să învețe cât mai multe, pentru a fi mai târziu
de folos poporului său. Se dovedea a fi astfel un demn urmaș al lui
Deceneu și al marelui rege Comosicus.
Pe de altă parte, fratele său Duras continua să fie o fire mai
zvăpăiată. Era diferit de Scorilo care devenise gânditor și mai ales
melancolic, mai ales după ce a ajuns la Sarmisegetuza. Și totuși el a
fost ales de Comosicus pentru a duce mai departe coroana regală a
Daciei. Să fi contat faptul că era cel mai vârstinc dintre cei doi băieți
sau poate că a bănuit ceva care l-a determinat să ia o asemenea
decizie? Doar regele știa taina deciziei pe care a luat-o.
Cu toate că luase deja decizia că după ce el nu va mai fi cele două
funcții supreme în stat să nu mai fie cumulate de un singur om ci să

170
fie împărțite între cei doi nepoți, Comosicus încă nu făcea nici o
deosebire pentru modul în care îi pregătea pe copii. Ambii aveau
aceeași profesori, mergeau împreună atât la programul de pregătire
militară cât și la ritualurile de la templu.
* * *
Timpul se scurge ca un monstru punându-și amprenta sa dură
asupra celor peste care călătoresc. În urmă rămân doar umbrele lor
triste care se îndepărtează tăcute în negura uitării pentru că au obosit
și nu mai pot ține pasul cu zeul cel necruțător care nu obosește
niciodată și nu se mai oprește din mers.
Regina Zina a plecat demult la Zamolxis, iar părinții celor doi
băieți erau și ei îmbătrâniți. Cine a văzut-o cândva pe prințesa Edna
nu ar mai recunoaște-o în bâtrânica gârbovită care abia se mișca.
Soțul ei se ținea într-un toiag ascunzându-și cu greu și surzenia care
se accentua pe zi ce trece. Au renunțat să mai stea la Buridava lăsând
în loc un tarabostes destoinic care se subordona regelui Comosicus.
Au mers și ei la Sarmisegetuza pentru a-și petrece ultimii ani de viață
cât mai aproape de băieți și de locul unde prințesa s-a născut și a
copilărit. Edna mergea zilnic la templu încercând să țină locul Marii
Preotese, loc care nu a mai fost ocupat de nimeni după ce mama ei a
murit.
Era prin anul 15 d.Hr. Comosicus îi cheamă la el pe cei doi nepoți.
- A venit vremea să vizităm Roma. Marea Cetate are acum un nou
împărat.
- Cum asta, întreabă curios Duras? Dar ce s-a întâmplat cu
prietenul Măriei tale de care ne-ați povestit atâtea?
- Octavian a fost un mare și înțelept împărat. Nu știu când va mai
avea Roma un asemenea conducător. Impunea respect numai dacă te
privea în față. Îi citea pe cei care nu erau sinceri cu el și era vai de
capul lor. De regulă nu mai ieșeau cu capul pe umeri din biroul lui.
- Am auzit că l-ai cunoscut bunicule, îl întreabă din nou Duras.
Era un om mare așa cum se vorbește prin cetate?
- Nu era deloc mare copii. Din contra, era chiar modest la
înfățișare, dar era ceva care te făcea să te simți mic în fața lui. Iar cel

171
mai important lucru era faptul că odată ce a promis ceva își respecta
cuvântul dat. Așa am avut noi atâția ani de pace. Încă de pe vremea
lui Deceneu care l-a cunoscut pe când mai era printre noi ne-a
promis pace și iată că o avem și acum.
- E bună pacea bunicule, intervine din nou Duras. Dar de ce tatăl
Măriei tale, Burebista, se pregătea de război cu romanii?
- Și noi ne pregătim copii, stați fără grijă. Niciodată nu știi ce le
poate pielea. În istorie s-au văzut multe promisiuni călcate în
picioare. Legendele vorbesc și de fiul lui Lisimah, care a fost prins de
înțeleptul rege Dromihete. Acesta l-a pus în libertate cu condiția să
stea departe de pământurile Daciei. Dar au stat? La numai câțiva ani
a venit chiar regele lor cu o armată numeroasă să ne cotropească țara
– a dat și lor o lecție binemeritată...
- Povestește-ne legenda bunicule, că e tare frumoasă. Mai ales așa
cum ne-o spui tu... se rugau într-un cor cei doi băieți.
- Dar v-am spus-o de o mie de ori până acum ...
- Nu-i nimic, nouă tot ne place s-o ascultăm.
- Bine, hai că v-o povestesc din nou. Vă spun întocmai cum s-a
întâmplat în vremea aceea. Înțeleptul rege stăpânea peste toată
Dacia, din Panonia până la Dunăre și mare...
- De ce nu mai avem și acum marea bunicule?
- O s-o avem copii, că tot a noastră este. A fost un trădător pe
nume Roles care a dat-o pe mâna romanilor numai ca să se pună bine
cu ei. Dar dacii de acolo tot de noi ascultă, vin la Sarmisegetuza la
templu la serbările mai importante iar preoții lor vin mereu la mine
și mă țin la curent cu tot ce mișcă pe la ei. Romanii nu se prea
amestecă în treburile lor, l-au lăsat pe Roles să guverneze peste toată
Dobrogea, e deci tot un dac de-al nostru. Când va veni vremea, o s-o
aducem din nou în hotarele noastre, așa cum a fost și înainte. De la
Nistru până în Balcani e tot pământ al dacilor. Asta să nu uitați
niciodată copii. Ați înțeles?
- Am înțeles bunicule și o să le povestim și noi nepoților noștri la
fel cum ne povestești tu acum.

172
 Comosicus a zâmbit. Continuă să le spună povestea regelui
Dromihete. Când a terminat-o, copiii sar în sus pe lângă el rugându-l
amândoi, în cor:
- Dacă tot ai amintit, spune-ne și legenda regelui Dapyx și a fiului
său. Dar unde este acum prințul cel curajos de care ne-ai vorbit
atâtea? Se spune că el și-a salvat oamenii din peștera unde i-a închis
romanii.
- Într-o zi o să-l cunoașteți pe prinț. Dar să vă spun povestea lor,
așa cum s-a întâmplat în urmă cu mai mulți ani. Abia că plecase la
Zamolxis măritul Deceneu...
- Dacă spui că era așa de bun acest Octavian de care ne-ai povestit
de ce și-a trimis oamenii să ne ocupe Dobrogea?
- Nu el i-a trimis. Au fost și printre ai noștri unii care nu au vrut
să respecte înțelegerea pe care Deceneu a făcut-o cu ilustrul împărat.
Atunci romanii au trebuit să riposteze. Numai că pe Octavian nu l-a
interesat pământurile noastre, el știa ce a promnis. A fost un general
de-a lor, Crassus, care guverna în Macedonia în acea vreme. Era un
om ambițios, voia să fie remarcat și să fie primit cu lauri la Roma. V-
am mai povestit eu că la Roma generalii conduc treburile țării și dacă
unul se crede mai grozav nu mai ascultă de șefii lor. Așa au ajuns să
se bată între ei și cei trei triumviri, Pompei, Antonius și Octavian,
până a rămas doar acesta din urmă. Probabil că și Crassus se vedea
mare consul sau poate și mai mult. ...De aceea Octavian nu a
încuviințat ca Dobrogea să fie inclusă în Imperiul Roman. Dar acum
marele împărat al Romei a murit ...încheie el gânditor și puțin trist.
- Cum a murit bunicule? Era bătrân?
- Era și nu prea. Avea cam la 76 ani din câte am auzit. O mai
putea duce o vreme, având o constituție robustă, iar ceaiurile pe care
mereu i le trimiteam îi păstra bine sănătatea. Se pare că a fost otrăvit
cumva, i s-a pus ceva în mîncare și i s-a făcut rău. A avut diaree
câteva zile și asta i-a adus sfârșitul.
- Cum așa bunicule? Cine putea să fi făcut asta?

173
 - Se vorbește de soția lui Livia care a umblat cu tot felul de intrigi.
I-a otrăvit pe toți moștenitorii lui Octavian ca să rămână doar fiul ei
Tiberius.
- Și acum ce se întâmplă la Roma? Cine mai conduce Imperiul în
locul lui Octavian39?
- Acest Tiberius de care v-am spus, ajutat de mama sa. Dar am
aflat că a dat-o și pe ea la o parte și acum vrea să conducă singur...
- De ce trebuie să mergem la Roma bunicule? Dacă pune să te
aresteze?
- Nu fac ei romanii așa ceva copii. Mai au nevoie de aurul nostru
și mai bine să-l primească decât să se bată pentru el. Prea mlți ar pieri
în lupte și tot nu au nădejde că vor ajunge să pună mâna pe el.
Munții noștri sânt greu de cucerit, iar fortificațiile din juru
Sarmisegetuzei sunt unice în lume.
- Le-am vizitat și noi bunicule, sunt cu adevărat foarte trainice.
Așa ne spunea și profesorul care ne învață artele militare...
- Totuși trebuie să fim cu băgare de seamă. Nu știu cum va
reacționa noul împărat.
- De ce ne iei și pe noi cu tine bunicule, întreabă curios unul
dintre copii.
- Dacă vrei să-ți conduci bine țara trebuie în rimul rând să-ți
cunoști dușmanii. Pe prieteni e bine să-i ții la distanță, e mai

39 Octavianus Augustus Caesar ( n.23.09.63 î.Hr Roma- d.19.08.14 d.Hr.Nola), cunoscut anterior
drept Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deși a păstrat înfățișarea Republicii Romane, a
condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus o
eră de pace, prosperitate și măreție imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de Augustus, pe care
l-a luat în 27 î.Hr. Și-a căsătorit fiica sa Iulia, cu Marcellus. După moartea lui Marcellus, Iulia a fost
dată în căsătorie lui Agrippa în 21 i.e.n. Agrippa deținea poziția de moștenitor prezumtiv. Dar
Agrippa a murit în 12 î.e.n., iar Augustus a fost nevoit să o dea în căsătorie pe Iulia lui Tiberius în
anul următor. Din cauza neînțelegerilor cu Iulia, Tiberius s-a autoexilat pe insula Rhodos, revenind
la Roma în anul 2 d.Hr.. În anul 4, Augustus l-a adoptat pe Tiberius la insistențele soției sale
Livia,mama lui Tiberius. Livia i-ar fi ucis pe ceilalți moștenitori, unul după unul. Augustus s-a
retras din viața publică, invocând bătrânețea pentru a lipsi de la banchete și de la ședințele senatului.
A părăsit Roma în anul 14, cu intenția de a călători cu Tiberius spre Capri, și de acolo spre
Beneventum, de unde Tiberius avea să conducă singur Panonia. Augustus s-a îmbolnăvit de diaree pe
drum. A stat pe Capri patru zile. A murit în drumul de întoarcere spre Roma, la Nola, pe 19 august
anul 14, cu o lună înainte să împlinească 76 de ani.
174
periculos când cel de lângă tine scoate sica să lovească fără veste în
tine. Va nimeri în mod negreșit, iar lovitura de regulă e mortală. Cât
despre dușmani, de ei oricum te ferești, e bine să le cunoști toate
mișcările, dacă se poate să știi și ce gândesc în somn, iar pentru asta
trebuie să fii mereu în preajma lor. Fie o faci direct cum facem noi
acum, fie prin iscoade și trădători, care să fie cât mai aproape de ei...
Copiii ascultau și se minunau. Aveau încă multe de învățat de la
acest bătrân înțelept. Mai ales nenumăratele legende despre trecutul
și eroii dacilor din vechime. Se bucurau că au un asemenea bunic...
Au fost însoțiți la drum de mai mulți meșteri a căror prezență
copiii nu o înțelegeau cât și de care pline cu tot felul de lăzi în care
doar regele știa ce s-a pus. Un detașament de oșteni din garda
personală mergeau călări pe lângă ei. Când s-au apropiat de hotare
aceștia au schimbat ținuta militară cu haine de negustori daci.
La Roma au tras la un han, mai aproape de centru. Câteva zile
Comosicus a călătorit prin cetate însoțit doar de nepoți și de doi-trei
din oamenii de încredere care i-au însoțit la drum. Au contactat
principalele iscoade pe care regele Daciei le avea la Roma. A vrut să
le facă cunoștință și cu cei doi tineri care vor fi urmașii lui. Doar la
una dintre iscoade nu a avut acces decât Comosicus. Era chiar prin
preajma palatului regal. Regele le-a cerut să stea și să-l aștepte, iar
gărzilor le-a dat ordin să aibă grijă de nepoții lui. A intrat singur într-
un palat imens, a cărui trepte de marmură străluceau în bătaia
soarelui. Niște statui înalte străjuiau intrarea, iar o fântână arteziană
arunca spre cer picăturile de apă culese de sub ea.
Regele a rămas în acel palat vreme de mai multe ore. Se întoarce
cu fruntea gânditoare, dar zâmbitor.
- Hai să mergem copii, le spune Comosicus.
- Unde ai fost bunicule, întreabă curios unul dintre nepoți?
- La împărăteasă Livia copii. La ea nu mă poate însoți nimeni.
Este o legătură mai tainică încă din vremea lui Deceneu. Ne ajută
discret, desigur în schimbul unor sume de bani și a unor podoabe
frumoase de aur, doamnei îi plac bijuteriile dacice...

175
 - Dar spuneai că femeia asta umblă cu tot felul de intrigi? Cum
poți să ai încredere în ea? Doar este mama noului împărat?
- Încredere totală în ea nu am, de aceea am stat de vorbă mai
înainte cu alți oameni de-ai mei, să știu cum merg treburile acum la
Roma. Dar de la împărăteasă am aflat lucruri interesante pe care nu
le-aș fi aflat de la alții. Ea știe și ce mănâncă împăratul. Iar acum
relațiile între ei nu sunt tocmai bune, Tiberiu i-a refuzat mamei sale
titlul de Mamă al Națiunilor primit prin testament de la Octavian.
- Acum ce mai facem bunicule? Putem să plecăm acasă? Ne este
dor de locurile noastre.
- Aveți puțină răbdare copii. Mâine vom încerca să intrăm la
Împărat.
- Chiar la împăratul Romei, bunicule, întreabă mirat unul dintre
copii?
- La el, că doar unul este. Cel puțin deocamdată.
A doua zi s-au sculat dis de dimineață și au mers la palat.
Comosicus îi șoptește ceva la ureche străjii din fața palatului. Acesta
se retrage repede, ca după câteva minute să se întoarcă și plecându-
se în fața acestuia, îi șoptește cu voce înceată:
- Împăratul vă așteaptă Măria Ta.
Urcă doar regele cu cei doi nepoți. Însoțitorii rămân pe trepte.
După ce străbat culuarele largi ale palatului intră într-o sală în care îi
aștepta Tiberius. Când îi vede, acesta le iese jovial în întâmpinare:
- Ce mare onoare îmi face regele Daciei că vine la un amărât ca
mine... spune el glumind.
- Onoarea e de partea noastră, mărite împărat. Ce mai înseamnă
acum Dacia noastră față de mărețul Imperiu Roman.
- Tot mama ei rămâne mărite rege, iar pentru mamă trebuie să
arătăm respect indiferent ce vârstă am avea și oricât de mult am
crește.
Comosicus așteaptă curios continuarea. Doar știa prea bine cât
respect îi oferea Tiberiu mamei sale Livia. Ar fi vrut să-l întrebe dacă
împăratul oferea același respect Daciei ca și mamei sale. Întrebarea îi

176
era pe buze, dar este întrerupt de vorbele lui Tiberius care se pare că
i-a citit gândurile:
- Bănuiesc că te gândești acum la mama mea. E cunoscut public
faptul că i-am refuzat titlul lăsat prin testament de soțul ei,
defuncutul împărat. Dar am luat acea măsura ca un act de dreptate,
ca împărat al Romei, străduindu-mă să nu permit să iasă la suprafață
relația mamă-fiu. Împărăteasa se face vinovată de uciderea lui
Octavian. Am fost ultimul care l-am prins în viață, am mers în
întâmpinarea lui, la Nola. Urma să petrecem împreună câteva zile pe
insula Capri, unde îi plăcea să se retragă atunci când avea sufletul
răvășit. Deplâng moartea împăratului. Chiar dacă era înaintat în
vârstă mai putea să trăiască câțiva ani și ar fi meritat o bătrânețe
lungă și frumoasă după câte a fâcut pentru Roma. Asta nu-i pot ierta
mamei mele, s-a grăbit cam mult ca să mă vadă pe tron. Dar nici n-o
să dăm la vileag cele auzite, așa cum spuneam, e totuși mama mea și
trebuie să-i ofer respect ca fiu...
- În privința noastră să fiți liniștit mărite Împărat, spune
Comosicus jurându-se să păstreze secretul.
- Nu-mi fac nici un fel de griji Măria Ta. Și chiar dacă ați scoate
vreo vorbă cine v-ar crede, doar nu sunteți romani?
- Așa este, oricum gura noastră rămâne pecetluită.
- V-am povestit aceste lucruri ca să vă arăt încrederea pe care o
am în voi. Știu că și Octavian avea multă încredere în Măria Ta, voi
dacii aveți ceva care atrage.
- Desigur, mărite Împărat, confirmă regele, iar în sinea lui se
gândea la aurul din Munții Daciei care în mod sigur îi atrăgea pe
romani, fie ei și împărați sau împărătese.
- Dar așa cum spuneți voi dacii, Octavian acum e mai fericit ca noi
care suntem încărcați de atâtea griji. Sigur se află undeva pe la zeul
vostru, cum îi spuneți? Zamolxis, parcă?
- Așa este Măria Ta, l-o fi primit la el marele zeu Zamolzis. M-a
întrebat odată de el și am stat de vorbă o noapte întreagă și nu se mai
sătura să asculte.

177
 - Odată o să-mi povestești și mie. Mă bate gândul să ajung și eu ca
Zamolxis ăsta al vostru. Am auzit că înainte de a pleca în cer a trăit
printre daci ca om și v-a condus așa cum îmi conduc eu imperiul.
Învață-mă cum aș putea să mă creadă și ai mei zeu și îți promit orice
mi-ai cere...
- O să vă învăț măite Împărat. În primul rând , după cum știți, zeii
au găsit un loc mai retras unde și-au făcut lăcaș, de regulă undeva pe
un munte. Zeus după câte știm locuiește în Olimp, la fel Jupiter și
ceilalți zei ai Romei. Zamolxis locuia într-o peșteră, ascunsă undeva
pe un munte. De aceea aș propune Măriei Tale să-ți faci un palat,
undeva pe un munte.
- Și unde mi-ai propune să fac un asemenea palat, întreabă
contrariat de răspuns Tiberius40?

40 Tiberius Caesar Augustus, născut Tiberius Claudius Nero (16 noiembrie 42 î.Hr. – 16

martie 37), a fost al doilea împărat roman și a domnit de la moartea lui Augustus în anul 14 până la
moartea sa în 37. Fiu al senatorului Tiberius Claudius Nero și al Liviei Drusilla, Tiberius devine, în
urma căsătoriei mamei sale cu Octavianus, în 38 î.Hr., fiul vitreg al viitorului împărat Augustus. În
anul 12 Î.Hr.., a fost forțat să divorțeze de Vipsania Agrippina că să se însoare cu fiica văduva a lui
Augustus, Iulia, pentru a deveni protectorul fiilor ei, tinerii cezari, Caius și Lucius. Nu se atrăgeau
reciproc, iar căsătoria s-a dovedit un dezastru. Astfel, Tiberius, dezgustat de propria să soție, a fost
mult timp departe de ea, în campanii. I-a cerut permsiunea lui Augustus de a se autoexila pe insula
Rodos, unde a trăit liniștit, timp de 8 ani. În anul 2 i.en., Iulia a fost izgonită în Pandateria pe motiv
de adulter, iar Caius Caesar a fost moștenitorul prezumtiv. Tiberius , având căsătoria anulată, i s-a
interzis să mai vină la Roma până în anul 2, când a fost primit sub condiția de a nu se amestecă în
afacerile publice. După moartea lui Lucius și Caius, Livia a început să pledeze cauza fiului ei.
Aflându-se pe drumul de întoarcere spre Peninsula Hemus, a fost chemat de urgență la căpătâiul
muribundului Augustus, pe care l-a succedat la tron.
Tiberius, stabilit pe insula Capri, era înconjurat de astrologi și s-a dedicat literaturii. A limitat
folosirea cuvintelor grecești. Cunoștea la perfecție latină și greacă, compunea versuri în stilul poeților
eleni și avea ca pasiune mitologia. Și-a însușit stâncoasa insulă Capri, din golful Napoli. A ales
piscurile muntoase din partea de est a insulei ca loc de construcție pentru inaccesibila sa reședința,
Villa Iovis, fiind nevoie de multă ingeniozitate pentru a clădi o capodoperă pe un teren denivelat și
mic. A construit peste rezervoarele boltite o curte pătrată, în care se găseau săli de receptie, băi și
apartamente luxoase. Oamenii de care nu-i plăcea îi arunca în mare de pe stâncă, ori punea să fie
uciși cu căngi și vâsle, conform lui Suetonius.
Tiberius și-a petrecut ultimii ani de viață în insula Capri, în timp ce procesele pentru trădare
continuau cu frenezie la Roma. Se deda la perversiuni sexuale, abuza de bebeluși, se înconjura de
grupuri de baieti sprintari și se deda la acte homosexuale. Instruia copii pentru a se juca între
coapsele sale când înota, numindu-i "peștișorii săi". Costuma tineri în păuni și tinere în nimfe și îi
punea să facă dragoste în grotele de pe insulă. Dormitoarele îi erau decorate cu picturi și sculpturi
erotice. Avea o slăbiciune pentru vin și, în tinerețe, când era general, era poreclit de soldații săi ca
178
 - Dacă ar fi să vă dau un sfat v-aș propune să-l zidiți undeva pe
un munte din insula Capri. E locul care îi plăcea defunctului împărat
cel mai mult. Din câte știu, acolo a mers să se recreeze înainte de a
muri. E locul unde împăratul și-a trăit ultimelșe zile din viață, acolo
este și acum spiritul lui, Măria Ta trebuie doar să ridice acolo acel
palat și atunci Roma vă va adula... Veți arăta astfel și un semn de
respect pentru Octavian, poporul va înțelege că l-ați iubit și că v-ați
meritat cu adevărat moștenirea, iar de acum și titlul de zeu.
- Dar cine poate zidi un palat pe acele coclauri? Din câte știu sunt
multe stânci, iar urcușul este destul de anevoios. Cum să cari acolo
sus atâtea materiale de construcții? Și apoi cine să le folosească,
pentru a ieși ceva din ele...
- Măria Ta trebuie doar să cumpere acea insulă, iar restul, lăsați
pe noi. Am adus din Dacia niște meșteri renumiți, străbunii lor au
zidit Troia, printre ei a fost și tatăl lui Romulus și Remus care a
ridicat Roma voastră...
- Cunosc legenda. Noi avem și scrieri care vorbesc despre ei,
despre întemeietorii Romei, Romulus și Remus, despre părinții lor și
Marele Lup Alb care i-a îngrijit cât au fost mici. Noi romanii știm că
Dacia este mama noastră, spune cu mândrie Tiberiu...
- Atunci știți ce meșteri buni sunt dacii. Dacă vreți îi pun la
dispoziția Măriei tale și vă las și banii necesari, să aibă cu ce zidi acel
palat...
- Eu cum pot să te răsplătesc, întreabă mirat împăratul Romei?
- Cea mai mare răsplată ar fi pacea. Să ne oferiți mai departe acea
pace pe care ne-a oferit-o Octavian. Vrem să trăm liniștiți pe

"Biberius Caldius Mero" (bețivul care bea vinul cald). Partenerii săi de pahar devin automat
posesorii unor funcții importante. În urma unei orgii bahice, Pomponius Flaccus devine guvernator
al Siriei, în timp ce Lucius Piso devine prefect al Romei. În timp ce se afunda în orgii și desfrâu,
Spania rămânea fără legați consulari, în timp ce Galia era invadată de triburile germanice, Moesia de
daci și Armenia de parți. În același timp, Africa era cuprinsă de o puternică răscoala antiromană.
În anul 37, Tiberius s-a îmbolnăvit în timpul unei plimbări prin Campania. Boala l-a răpus la
Misenum, în vila de pe malul mării, unde a murit pe 16 martie, la vârstă de 79 de ani. Tacitus scrie
că, fiindcă a crezut că murise , Caligula i-a scos inelul de pe deget și a fost salutat ca împărat de către
mulțime. Tiberius s-a trezit și a voit să mănânce. Caligula s-a îngrozit, iar Marco, prefectul
pretoriului, s-a repezit înăuntru și l-a sufocat pe bătrân cu o pernă.
179
pământurile noastre, să nu ne supere nimeni așa cum nici noi nu
supărăm pe nimeni. Dorim ca femeiele noastre să – și poată crește
pruncii fără teamă că satele noastre vor fi călcate în picioare și
invadatorii le vor da foc, iar tații să nu se teamă că fetele lor vor fi
luate cu sila și duse să se prostituieze în țări străine, iar băieții lor în
loc să crească și să-i ajute să-și lucreze pământul sunt prinși și
vânduți ca sclavi. Măria Ta știe că noi dacii nu avem sclavi și nici nu
vom avea vreodată, zeul nostru Zamolxis a interzis sclavia. Noi îi
socotim pe toți oamenii egalii noștri și îi respectăm la fel cum
pretindem să ne respecte ei. De aceea pentru noi pacea este atât de
importantă, să ne putem duce viața mai departe potrivit datinilor și
credinței noastre.
- Am auzit multe despre voi dacii, dar acum chiar că m-ai
impresionat. Sunteți cu adevărat un popor aparte, un neam de zei
cum spun scrierile noastre vechi care s-au păstrat. Îți mulțumesc
pentru ofertă. Lasă meșterii la Roma și spune-mi cum să-i găsesc
când am nevoie de ei. Până atunci sigur își vor găsi de lucru dacă
sunt niște meșteri atât de buni precum mi-ai spus. Numai să nu știe
nimic despre planul nostru și locul construcției pe care o vom face.
Vreau să ofer o surpriză Romei, la timpul potrivit poporul va afla.
Până atunci voi cumpăra insula Capri și voi pune să facă planurile
palatului.
- Atunci rămâneți cu bine Maiestate, iar Zamolxis să vă dea viață
lungă.
- Mergi cu bine Mărite Rege. Să stăpânești cât mai mult peste
pământul strămoșilor noștri. Îngrijește-te de supuși cum mă îngrijesc
eu la Roma de poporul meu, iar noi să oferim popoarelor noastre
pacea binemeritată. Ar fi regretabil ca frații să se omoare între ei...
- Așa este Maiestate, dacii vor respecta cât vor trăi pe aceste
meleaguri această pace. Ea este cel mai prețios dar pe care ni l-ați
putea oferi. Pentru această pace, pentru noi dacii, sunteți un adevărat
zeu.
Comosicus a ieșit din palat cu nepoții lui. Afară îi așteptau
însoțitorii. S-au retras cu toții la hanul la care au tras. Acum se

180
puteau întoarce în Dacia, misiunea pentru care au venit se putea
considera că a fost îndeplinită.
În drumul spre Sarmisegetuza au mai făcut câteva popasuri.
Bătrânul rege voia să le arate nepoților săi și alte secrete ale
pământurilor Daciei, între ele fiind vestitele tunele subterane care
străbat țara în toate părțile, cât și legăturile celeste cu lumea în care a
plecat Zamolxis și unde mai târziu vor fi chemați și ei.
* * *
Au mai trecut niște ani de la acea călătorie. Regina Edna nu mai
trăiește, la fel și soțul ei. Au plecat și ei la bunul Zamolxis din cer să-i
ducă mesajele poporului său. După o viață dusă în slujba țării, fiica
lui Burebista pleca acum mulțumită să se întâlnească cu tatăl său.
Știa că își lasă nepoții pe mâini bune și că sângele mărețului său tată
nu dispare. Iar după așa o lungă perioadă de pace de când acesta a
plecat la zei, mai știe că nu a murit degeaba și că idealurile pentru
care a luptat și a zidit o țară mare și frumoasă nu vor pieri niciodată.
Mai tânărul ei frate, regele și Marele Preot Comosicus arăta și el
tot mai îmbătrânit. Mergea gârbovit, sprijinindu-se într-un toiag
gros,din lemn de stejar. Cei doi băieți au crescut, Scorilo se apropia
de 30 de ani, iar Duras, fratele lui era ceva mai mic.
Era la începutul anului 28 d.Hr. La Roma stăpânea tot împăratul
Tiberius. Acum el se lăfăia în somtuoasa sa vilă din insula Capri pe
care a cumpărat-o cu bani grei de la latifundiarii locurilor. Privind de
la înălțimea stâncilor de piatră pe care a fost zidit palatul, împăratul
privea melancolic în zare. Gândurile îl purtau pe pământul
strămoșilor săi daci și mai ales, la acel bâtrânel maiestos care l-a
impresionat atât de mult în urmă cu niște ani, când acesta l-a vizitat
la Roma împreună cu nepoții săi.
Între timp Comosicus a hotărât destinul celor doi tineri. Scorilo
urma să fie rege, iar fratele acestuia, Duras, Mare Preot. Acum îi
iniția tot mai mult pe fiecare din ei în tainele noilor însărcinări.
Îmbrăcând haina preoțească Duras renunța la viața personală, așa
cum a făcut și Comosicus. La fel ca toți preoții daci el a depus
jurământ că renunță la căsătorie pe viață. În schimb, Scorilo trebuia

181
să se însoare, să ducă mai departe neamul lui Burebista. Văzând că
tânărul său nepot este mai retras, Comosicus a prelaut sarcina de a-i
căua mireasă. Așa că, atunci când a venit vremea tânărul prinț
Scorilo s-a căsătorit. Nunta a fost organizată cu mare pompă potrivit
datinelor regilor daci. Prințesa, o tânără din o familie nobilă, fiica
unui tarabostes de vază din ținuturile de est ale Sarmisegetuzei. O
alianță menită să pecetluiască jurămintele de credință ale acelui
tarabostes față de regele Daciei. Dar a fost și alegerea tânărului prinț
care a cunoscut-o pe prințesă la o festivitate la care au fost invitați
tarabostesii de frunte ai țării. Toți au venit cu familiile lor, ocazie cu
care tinerii s-au cunoscut la un dans. S-au prins într-o horă comună,
și au ajuns să se prindă în mâini. O clipă s-au privit în ochi și au
prins să roșească, fiecare fiind impresionat de cel care îi era alături.
La terminarea horei, Scorilo a invitat-o pe fată la un alt dans, de astă
dată în doi. Era un fel de vals din zilele noastre, dar melodia era
diferită. Fata a acceptat fâsticită, iar cei doi tineri au intrat pe ringul
de dans. Toți erau cu ochii pe ei, făcându-le loc să danseze mai bine.
Au urmat și alte petreceri la care cei doi s-au întâlnit. Se părea că abia
așteptau să aibă loc o serbare la care se sorbeau din ochi. Fiind
amândoi timizi, relația nu a mers mai departe de o invitație la dans,
dar pentru ei era suficient. Comosicus a remarcat relația care s-a
înfiripat între cei doi tineri, astfel că nu a fost nici o problemă să
trimită pețitori la fată. Oferta a afost acceptată de părinții fetei,
stabilindu-se ca nunta să aibă loc la Sarmisegetuza.
La data rânduită părinții fetei au venit la Sarmisegetuza
împreună cu părinții și alaiul de prieteni, cu toții fiind pregătiți de
nuntă. Au adus cu ei darurile convenite în animale și pământuri
oferite mirilor. Lada de zeste a miresei era plină de bijuterii de aur,
dar și de tot felul de bunuri casnice cum ar fi plapume din lână,
perine din puf de pasăre, covoare țesute de mână, tot felul de
împletituri care erau utile celor doi tineri. La rândul lor, părinții
mirilor veniți și ei pentru a lua parte la nuntă au adus turme de
animale și multe bijuiterii de aur. Nunta a decurs potrivit datinilor,
mirii primind o casă a lor în palatul de la Sarmisegetuza.

182
 În ceea ce-l privește pe Duras, acesta a fost luat la templu fiind
pregătit de Comosicus să-i ia locul ca Mare Preot al lui Zamolxis.
Tânărul prinț începe să renunțe la jocurile copilăriei și trebuie să se
conformeze noii misiuni pentru care este pregătit de unchiul său.
Educația înțeleptului rege Comosicus prinde să dea rezultate. El îi
ține aproape pe cei doi frați și caută mai ales ca aceștia să nu uite
legăturile de sânge care îi leagă și mai ales descendența din marele
rege Burebista. Separând cele două atribute pe care le avea doar el
până atunci, Comosicus va insista să-i facă pe cei doi tineri să
înțeleagă că numai uniți le pot duce la îndeplinire și numai așa pot
păstra țara așa cum au primit-o. Le-a dezvăluit multe secrete care să-i
ajute să-și ducă menirea mai departe, la fel cum a dus-o el. Duras lua
acum parte la toate ritualurile care erau îndeplinite la templu, la
unele dintre ele fiind prezent și Scorilo, dar numai în calitate de
invitat. Acesta însă lua parte la toate întâlnirile care implicau
autoritatea regelui, fie că era vorba de Sfatul țării, fie în scop de
judecată.
Spre toamnă, tânăra prințesă Zura dă naștere la un prunc. Era o
fată frumoasă care semăna mult cu ea. Fericit Scorilo ia prunca în
brațe și dansează cu ea prin tot palatul. Potrivit datinilor, dacii plâng
suferințele care o vor aștepta pe micuța prințesă în viața pentru care
a venit pe Pământ. După bocetele tradiționale, tot după datinile vechi
ale dacilor, Scorilo împreună cu soția sa Zura merg în grădina cetății
împreună cu prunca, dusă în brațe de doică și de câțiva însoțitori.
Aici se opresc într-un spațiu mai liber, unde nu erau nici un fel de
plante. Un însoțitor îi dă prințului o cazma cu care acesta sapă o
groapă pătrățoasă, destul de adâncă. După ce aruncă niște apă în ea,
Scorilo ia un pom pe care îl moaie cu grijă într-un amestec da apă și
bălegar de vacă, apoi îl așează cu rădăcinile bine răsfirate în groapa
pe care tocmai a săpat-o. Zura îl ține bine cu ambele mâini, pentru a
rodi în fiecare an cum se spune în popor, iar Scorilo aruncă țărână
peste rădăcini până ce le acoperă cu totul. Așează apoi alături de
pom un tutore, după care saltă puțin copăcelul și bătătorește bine cu
piciorul pământul pus peste rădăcini. Mai toarnă niște apă, apoi

183
completează cu țărână proaspătă până ce face un mic mușuroi în
jurul tulpinii pomului pentru a-l proteja de gerul de peste iarnă.
Leagă cu grijă în două locuri pomul de tutorele pus lângă el.
Plantatul s-a terminat. Toți cei de față aplaudă bucuroși.
- Pruncul să aibă o viață frumoasă și să fie roditor ca acest pom,
strigă unul din însoțitori.
- Ce pom a fost acesta, îl întreabă Zura pe tânărul ei soț?
- Măr, iubita mea soție. Am plantat un măr care va da niște mere
foarte gustoase, de culoare roșie, la fel cum sunt și obrăjorii
frumoasei noastre prințese Agata.
- Numai bine vor crește împreună și când va alerga prin această
grădină va culege cu mânuțele ei direct din pom acele fructe
delicioase care ne încântă în fiecare toamnă.
- Așa e draga mea, acum să ne retragem că fata s-a trezit și a
început să plângă. Precis îi este foame, să mergem acasă s-o alăptezi.
- Să ne grăbim atunci dragul meu, spune și Zura și își grăbesc
pașii spre palat.
* * *
O iarnă friguroasă s-a abătut peste pământurile vechii Dacii.
Gerului năprasnic cu temperaturi deosebit de aspre i se adăuga
crivățul aprig, venit de undeva din Siberia cea înghețată mai tot
timpul anului.
Marele Preot ajutat de Duras și alți preoți de la templu se rugau
lui Zamolxis să alunge vânturile aspre de la ei, iar după ce ieșeau din
templu, dacii aruncau cu săgeți în cer să-l alunge pe Gebeleizis, zeul
cel rău care aducea norii și furtunile.
În cele din urmă a venit și primăvara mult așteptată. Primii
ghiocei își scot capul din zăpadă urmați apoi de viorele și alte flori
frumoase care anunță sfârșitul iernii. După ei, întreaga natură revine
la viață. Codrii înverzesc, arătându-și veșmintele noi și proaspete cu
care tocmai s-au îmbrăcat. Verdele pur al primăverii anunță viața ce
radiază peste tot sub razele fierbinți și binefăcătoare ale soarelui.
Oricât de grea ar fi părut iarna care a trecut, semnele noii primăveri
alungă tristețea și amintirea zilelor geroase ce tocmai au trecut.

184
 Micuța Agata a mai crescut și ea, acum începeau să-i iasă primii
dinți. Era mai mare dragul să-i privești chipul cu adevărat zeiesc și
să-i admiri zâmbătul nevinovat de copil.
Într-o frumoasă dimineață de primăvară, Scorilo și Zura, cu fetița
în brațe fac o plimbare în grădină. Pomii eau înfrunziți, iar mulți
dintre ei au început să înflorească. Verdele crud al primăverii
împletit cu albul imaculat al purității crea impresia unui colț de rai. O
mică Grădină a Edenului Ceresc sădită de Dumnezeu pe Pământ.
Cei doi soți se îndreaptă spre locul unde au plantat mărul. Voiau
să vadă dacă are vreo floare, poate vor degusta chiar din această
toamnă un fruct delicios ca să-i vadă gustul. Să știe ce fel de soi de
măr au plantat.
Ajunși în dreptul pomului rămân dezamăgiți. Nici urmă de
frunză sau floare pe el. Gerul cumplit al iernii l-au afectat și nu a
reușit să se prindă în locul unde a fost plantat și să revină la viață.
Era uscat, așa cum l-au pus, cu tutorele legat încă de el. Necăjit,
prințul îl smulge din pământ și îl dă la un însoțitor să-l arunce pe foc.
Apoi se întorc acasă, cu fetițaîn brațe. Până au ajuns în cameră nu au
scos nici un cuvânt. Agata a început să plângă și atunci mama ei a
pus-o la sân. Dar copila plângea mai departe...
* * *
După ce a asistat la întoarcerea primăverii și revenirea vieții atât
de multă așteptată, Comosicus îi cheamă la el pe cei doi nepoți. Era
îmbrăcat în haine solemne, de Mare Preot al Daciei sale pe care a
iubit-o mai mult decât s-a iubit pe el. O robă albă așezată pe spate îi
acoperă costumul complet alb pe care îl avea pe el. Pe frunte avea o
căciulă albă așezată peste pletele la fel de albe care îi curgeau până la
brâu, iar barba albită și ea de neaua iernii care a trecut îl făcea să
semene cu Zamolxis. Avea cu el același toiag pe care îl purta în
ultimii ani, toiag de care nu se despărțea nici o clipă, îl lua cu el și
lângă patul pe care se odihnea noaptea. Acum sta rezemat de el,
privind cu dragoste spre cei doi tineri.

185
 - A venit vremea să vă părăsesc. Așa cum a făcut odată Deceneu a
venit timpul și pentru mine. Nu am crezut că voi trăi această clipă,
dar iată că bunul Zamolxis mi-a dăruit-o.
- Dar unde te duci bunicule, întreabă de astă dată Scorilo. Ești
cam în vârstă ca să te mai pornești la drum.
- Unde merg eu acum voi nu puteți merge, dar eu mi-am împlinit
menirea pe care am avut-o, acum vine rândul vostru să v-o duceți pe
a voastră până la capăt.
- Ce fel de vorbe sunt acestea bunicule? De ce azi ne vorbești în
alt fel?
- Vă vorbesc așa pentru că e ultima zi când mai sunt cu voi. După
ce voi termina de spus ce trebuie să vă spun voi pleca și nu ne vom
mai întâlni.
- Cum asta bunicule, unde te duci?
- Mă duc la Zamolxis. Mă cheamă la el. A trimis de ieri pe Marele
Lup Alb să mă cheme. Mă așteaptă în peștera din muntele nostru
sfânt Kogaion. Marele Lup Alb mă va conduce la el. V-am vorbit de
multe ori de porțile stelare. Prin una din ele voi călători și eu. Dar de
pe acel drum nu mă voi mai întoarce. De aceea v-am chemat la mine,
să ne luăm rămas bun.
Tinerii îl priveau și nu știau ce să creadă.
- V-am crescut de mici după cum știți, continuă Comosicus cu
aceeași voce blândă și domoală. Am căutat să vă învăț tot ce știu și să
vă destăinui secretele pământului nostru sfânt, acum sunteți pregătiți
să duceți voi mai departe ce am făcut eu până acum. Vouă o să vă fie
mai ușor pentru că sunteți doi, pe când eu am fost singur. Să fiți
mereu ca frații cum ați fost până acum. Nimic și nimeni să nu vă
despartă, pentru că sângele lui Burebista vă unește. Învățați din lecția
marelui rege, dacă cineva vă atacă țara să nu-l iertați. Adunați
poporul și vă apărați glia, să nu lăsați pe nimeni să se atingă de ea.
Opriți-i pe barbarii care vor să ne calce hotarele, să ne fure recoltele,
copiii și femeilele. Fiți fără milă cu ei și nu iertați pe nimeni, hoții nu
merită să trăiască, nici Zamolxis nu-i primește la el. Dar căutați să
păstrați pacea cu romanii, încă nu suntem pregătiți să-i înfruntăm.

186
Va trebui să se nască un om la fel ca Burebista care să adune din nou
țara în vechile ei hotare și atunci puterea noastră va fi din nou egală
cu cea a Imperiului de peste Dunăre. Știu că ei sunt mereu hrăpăreți,
așa au fost și sunt toate imperiile din lume, chiar dacă azi ne lasă în
pace, va veni o zi când își vor arunca ochii spre noi. Dar până atunci
mai este multă vreme, menirea voastră este să păstrați mai departe
pacea așa cum am păstrat-o eu și Deceneu. Așa poporul va avea
liniște și va putea trăi și munci cum își dorește, să se ocupe de
familiile lor, să ridice case și să meargă la templu, iar fetele să învețe
să vindece bolnavii. Vedeți că oamenii noștri trăiesc mai mult decât
cei din alte țări, ceaiurile și plantele pe care știu să le culeagă și femei
din cele mai îndepărtate sate ale Daciei au crescut durata de viață și
sănătatea poporului nostru. La asta se adaugă regimul de hrană fără
carne și băuturi alcoolice. Vedeți că nu mai avem violență ca înainte,
iar oamenii trăiesc și se înțeleg între ei. Să duceți mai departe
învățăturile lui Zamolxis, cu ele veți păstra unit poporul dac. Ați
înțeles flăcăii mei ce am vrut să vă spun cu aceste vorbe ale mele?
- Am înțeles bunicule, am înțeles.
- Promiteți să faceți după cum v-am spus?
- Promitem bunicule, cum să nu. Vorbele tale sunt poruncă
pentru noi.
- Atunci să jurați că veți da ascultare și că veți păstra și duce mai
departe secretele Daciei așa cum vi le-am dat.
- Jurăm bunicule, strigă într-un glas cei doi tineri.
- Sunt mulțumit de voi și mă bucur că am făcut o alegere bună.
Acum vă dau și cheile secrete cu care se poate intra prin peșterile și
tunelurile prin care v-am tot dus. Să nu le folosiți decât la nevoie și să
le lăsați mai departe urmașilor voștri.
- Am înțeles bunicule, spun în cor cei doi copii.
- Atunci a venit clipa. Rămâneți cu bine și Zamolxis să vă
călăuzească pașii.
- Mergi cu bine bunicule spun cei doi tineri cu lacrimi în ochi.
Comosicus se ridică în picioare. Îi mai privește încă odată cu ochii
săi calzi și plini de dragoste. Părea atât de maiestos acum încât da

187
impresia unei staturi uriașe, care nu era a lui. Făcând un ultim semn
cu mâna, iese din templu, rezemat în același toiag pe care îl ținea în
mâna dreaptă. În spate avea o traistă mică, probabil cu niște merinde
de drum în ea. Și traista era făcută din o pânză albă, încât cu greu se
deosebea de hainele de pe el.
Băieții îl conduc cu privirea. Aveau lacrimi în ochi dar nu îi
ștergeau. Erau mult prea afectați de semnificația momentului ca să
mai poată să se ocupe și de ei.
Megând în pas agale, cel care le-a fost rege și Mare Preot se
îndepărta încet, încet de templu. Undeva în zare, un Mare Lup Alb,
sta ridicat în două labe, parcă vrând să-l salute pe Comosicus. A
venit să-l conducă pe fiul lui Burebista, îi datora acest lucru marelui
rege. Acum tatăl se va întâlni cu fiul după o lungă și grea despărțire.
Îl va întâlni și pe bunul Deceneu, vor redeveni cum și-au visat o nouă
familie într-o nouă lume. Dar niciodată nu vor uita de țara lor, de
pământul sfânt al Daciei străbune. Le va rămâne mereu în amintire și
vor veghea mereu asupra lui. Chiar și în cerurile cele înalte, cu
Zamolxis și vechii lor eroi daci vor ajuta pe daci să ducă mai departe
idealurile pentru care ei eu luptat.
Scorilo și Duras privesc după Comosicus până ce acesta se pierde
dincolo de orizont. Atunci se ridică și pleacă acasă să ducă familiei și
celor apropiați vestea plecării celui care le-a fost rege și Mare Preot
vreme de 70 de ani. Cea mai lungă domnie din istoria dintotdeauna a
acestor ținuturi, în ea fiind inclusă și perioada de coregență pe care
fiul lui Burebista a avut-o împreună cu Deceneu.
Serbările prilejuite de înmormântare au durat în Sarmisegetuza
cât și în întreaga Dacie vreme de mai bine de două săptămâni.
Lumea nu se mai oprea din a-i aduce elogii și petreceau în felul
obișnuit al dacilor. Organizau zilnic tot felul de serbări la care îi
pomeneau numele bucurându-se că regele lor a ajuns acum la
Zamolxis. Dar la mulți le mijeau în ochi lacrimi care se șiroiau la vale,
pe care le opreau cu mâneca cămeșii țesută din cânepă să nu vadă cei
de alături că plâng. S-au obișnuit cu acest rege al păcii și nu știau ce
va mai fi după el. Vreme îndelungată au putut să-și muncească în

188
voie ogoarele și să-și ducă turmele pe munte la păscut. Ce fel de rege
îi va urma și cum îi va conduce mai departe?
* * *
Dacă poporul iubea pacea, o parte din tarabostes jinduiau după
vremurile de odinioară. În cercurile lor restrânse povesteau de
măreția marelui rege Burebista care lovea în dreapta și în stânga și
astfel a adus glorie și faimă Daciei a cărei hotare au fost întinse cum
nu au fost niciodată. Vârstnicii aminteau de pregătirile pe care
Burebista le-a făcut pentru a lovi oștile Imperiului Roman,
pregătindu-se să ocupe Roma pe care s-o silească să-și plece fruntea
în fața Sarmisegetuzei. Chiar dacă nici ei nu au prins acele vremuri
de demult, povesteau ce au auzit de la părinții și bunii lor, astfel că
legendele despre Burebista circulau în toate cătunele Daciei
străvechi. Văzând că și Scorilo continuă politica dusă de Deceneu și
Comosicus acei tarabostes care voiau război cu Roma s-au adunat
într-un han mai retras, undeva dincolo de Sarmisezetuza. Unul
dintre ei îl știa pe hangiu și i-a șoptit ceva la ureche. Acesta a zâmbit
și a clătinat din cap în semn că imediat rezolvă . Nu trece mult și iată
că se întoarce cu o găleată de lemn plină cu un vin alb gălbui iar o
alta, cu vin roșu, pe care le așează la picioarele oaspeților. Hangița a
pus pe masă niște carafe din lut după ce le-a umplut cu vin din cele
două găleți.
- Hai serviți boieri dumneavoastră, fiecare după cum vă este
pofta, fie roșu, fie din cel alb, amândouă sunt făcute din struguri
strânși cu mâna mea de pe câmp. Am fost în toamnă pe la geții de
peste Dunăre, acolo sunt vii mari și frumoase, nu ca pe la noi că ne-a
pus să le tăiem. Vinul e proaspăt, tocmai a stat din fiert, acum am
umblat la butoi.
Cei de față se uitau unii la alții și nu știau ce să facă. Doar este
interzis consumul băuturilor alcoolice încă de pe vremea lui
Deceneu. Dar tot hangiu îi trezește la realitate:
- Luați de beți fără grijă domniile voastre, din hanul meu nu se
scurge nici o vorbă. Fiți fără de frică, nu sunteți primii pe care îi
servesc cu această licoare minunată. Aici la mine vine lume bună încă

189
de când trăia Deceneu răposatul. Oamenii și-au tăiat viile din
grădini, dar din când în când le era poftă de o carafă de vin bun, iar
la mine la han nu a lipsit niciodată.
- Cum asta, întreabă un tarabostes? Nu ți-a fost teamă de
pedeapsă? Puteai să-ți pierzi capul.
- Știu și domniile voastre că fără puțin risc nimic nu se face. Așa a
gândit pe atunci bunicul meu și hanul a avut de prosperat. După el a
continuat și tata, iar eu nu puteam să nu le calc pe urme...
- Adevărat, spune cel care a vorbit cu hangiul după ce ridica o
carafă și cinstește cu ceilalți tarabostes. După cum spune hangiul
nostru, nimic nu se face fără risc. Nici treaba pentru care v-am
chemat aici nu se va face fără risc. Așa că, acum și aici trebuie să vă
hotărâți dacă mergem sau nu mai departe. Cine nu are curaj se poate
retrage, avem încredere că va ține secretul discuțiilor și întâlnirilor
noastre, altfel știe ce îl pândește...
- Atunci hai să punem totul la cale așa cum se cuvine. Să pregătim
bine lucrurile ca să iasă bine, să nu ne trezim cu vreo surpriză. Dacă
tot ne-am întâlnit aici să mergem pănă la capăt, că doar n-om fi
muieri să dăm îndărăt.
- Planul meu nu are nici o fisură. Regele iese în fiecare duminică
la plimbare cu soția. Cum este sigur pe sine și încrezător că poporul
îl iubește, ia cu el puțini însoțitori, să facă o plimbare în tihnă, să se
bucure de liniștea naturii așa cum îi place mai ales reginei. Când
intră pe cărare în codrul de dincolo de cetate va trebui să lovim.
- Chiar dacă mă bag eu nu pot să lovesc în regele meu, spune
unul din participanți.
- Nici nu trebuie să vă băgați domniile voastre. Nici eu nu voi fi
de față acolo. Este nevoie doar să contribuiți cu bani. Trebuie să
strângem o sumă frumușică. De asta v-am adunat pe toți aici.
- Dar atunci cine va face treaba asta, întreabă un alt tarabostes,
curios.
- Asta nu vă privește pe domniile voastre și chiar este mai bine să
nu știți. Am găsit niște mercenari de prin părțile Macedoniei conduşi
de un haiduc de pe la ei. Sunt oameni vrednici și de cuvânt, vor duce

190
treaba până la capăt. Iar ca să putem da vina pe romani, toți vor veni
echipați în ținută de-a romanilor. Nimeni nu va ști că sunt altceva,
doar știți că de-o vreme Roma ia în oaste până și barbari sau
mercenari, să nu mai spunem de cei din neamurile cuprinse în
Imperiu. Când va afla poporul se va revolta și cu Duras în frunte nu
se vor opri până la porțile Romei...
- Dar Marele Preot știe ceva? Este cumva și el de partea noastră?
- El nu știe nimic și nici nu trebuie să știe. Sigur nu ar fi de acord,
iar dacă ar afla sau bănui ceva ne-am pierde cu toții capetele. Dar
dacă își va vedea fratele ucis de romani credeți că va sta cu mâinile în
sân? Nu se va grăbi să meargă să-l răzbune? Doar el e singurul care îi
poate succede lui Scorilo la tron.
- Fă totul cum trebuie și fără greș. Noi îți dăm banii de trebuință
să-i plătești pe mercenari. Acum dacă hangiul tot a scos un vin bun,
hai să-l degustăm și să ne veselim.
- Să nu chefuim prea din timp, spune un alt tarabostes care era de
față, parcă având o presimțire. Mai bine așteptam să iasă ce am
plănuit și după aceea serbam biruința.
- Lasă că o putem serba și în avans. Planul meu nu are nici un
cusur. L-am discutat în detaliu cu haiducul meu. Acești oameni au
ținut odată piept la o întreagă legiune romană, darminte la câțiva
amărâți de străjeri.
- Nici chiar așa amărâți cum zici. Să nu cumva să-i ia în derâdere.
Comosicus regretatul a selectat numai oameni unul și unul în garda
sa personală, iar Scorilo i-a păstrat și el .
- Or fi ei buni, dar sunt puțini. Ce pot să facă o mână de oameni
contra unui detașament de mercenari bine pus la punct. Iar dacă i-ar
vedea și în ținută romană nici n-or să dea de bănuit până nu ajung
față în față. Or crede că a venit vreo solie de la Roma cu ceva vești...
- Dacă e așa, ne punem capetele în mâinile tale. Hai să mai luăm o
dușcă pentru izbânda contra romanilor. Până în toamnă mărșăluim
pe străzile Romei.
* * *

191
 Duminică dimineață ca de obicei familia regală a mers la templu.
S-au îmbrăcat în haine de sărbătoare luând și fetița cu ei. Rugăciunile
aduse lui Zamolxis de preoții templului conduși de Marele Preot
Duras o ajutau pe fetiță să crească, să fie frumoasă și sănătoasă. În
spatele lor, cinci străjeri, care păstrau o distanță adecvată să nu-l
deranjeze pe suveran. Când fețele regale au ieșit din templu, soldații
s-au dat la o parte, să le facă loc să treacă, apoi și-au continuat
drumul la câțiva pași de ei.
În loc să se întoarcă la palat, alaiul regal se îndreaptă către ieșirea
din cetate. Dar înainte de a pleca de la templu regele și regina își iau
rămas bun de la Marele Preot. Cei doi frați se îmbrățișează și își
transmit reciproc urări de bine. Duras se roagă ca Zamolxis și Marele
Lup Alb, să aibă grijă de ei și să-i ocrotească.
Scorilo și Zura merg agale pe potecile făcute din piatră adusă
dintr-o carieră din munții din apropierea Sarmisegetuzei. Micuța
Agata care se apropia de trei anișori se ținea de mână de tatăl ei.
După ce au ieșit din cetate se desprinde din mâna lui Scorilo și
începe să zburde prin fața părinților zglobie ca un pui de căprioară
lăsat în libertate de părinții lui. Se joacă prin iarba din apropiere
căutând flori să facă un buchet frumos pentru mama ei.
- Mamă, tată, strigă fetița veselă. Uite un fluture. Ce frumos este,
exclamă ea entuziasmată.
- Da îl vedem, îi răspunde tatăl, bucurându-se de surâsul fetiței.
- De ce zboară fluturele, tată?
- Așa le-a hărăzit lor bunul Zamolxis. Așa cum noi mergem în
două picioare, la fel și fluturii dau din aripi și zboară.
- Dar noi de ce mergem în două picioare?
- Ca să ne deosebim de animale. Ele umblă în patru picioare pe
când omul doar în două.
- De ce trebuie să ne deosebim de animale tată?
- Pentru că așa am fost făcuți. Să fim altfel decât animalele. Cu
toate acestea sunt și oameni care se comportă ca fiarele și chiar mai
rău. De aceia trebuie să ne ferim.

192
 - De ce sunt ca fiarele tată, întrebă în continuare fetița așa cum fac
de altfel toți copiii la vârsta ei.?
- Pentru că sunt vicleni și haini. Ei nu au inimă, sau dacă au inima
lor a înghețat și nu mai cunosc dragostea și mila. Zamolxis tocmai
asta ne învață, să ne iubim și să ne respectăm între noi.
Nici nu au știut când poteca s-a terminat și au ajuns la marginea
unui codru întins, cu stejari falnici și fagi înalți, iar printre ei, brazi și
pini ce ajungeau cu frunțile la cer. Au intrat pe o cărare șerpuită ce
da într-o poieniță frumoasă, cu iarbă și multe flori, unde fetiței îi
plăcea să se joace.
- Vreau în brațe, tati, se roagă Agata cu glasul ei dulce de copil pe
care nu-l puteai refuza orice ți-ar cere.
Regele se apleacă și o ia de subsuori aruncând-o în sus de câteva
ori, apoi o așează după gât continuându-și drumul pe cărare. În
spatele lui venea Zura, pășind agale și vorbind cu fetița care mereu
își arunca privirile în spate să vadă dacă mama mai este cu ei. Auzise
că prin pădure mai sunt vârcolaci care prind oamenii și îi răpesc să-i
ducă la căpcăunii cei răi care să facă din ei o friptură bună. Cărarea
era destul de îngustă și nu încăpeau să meargă alături așa cum au
făcut până atunci pe potecă .Ceva mai în urmă, cei cinci soldați, care
țineau o distanță cuviincioasă pentru a respecta intimitatea fețelor
regale.
Tocmai se zărea poiana însorită care se deschidea deodată în fața
lor, lăsând cărarea să se lărgească pentru a face loc soarelui ce
strălucea pe cer. Când tocmai se bucurau de priveliștea frumoasă și
se pregăteau să lase fetița să zburde prin poiană, de-o parte și de alta
se auzi un chiuit puternic și o mulțime de soldați au ieșit din umbra
desișului pădurii aruncându-se cu furie asupra familiei regale.
Speriat, regele o apucă cu amândouă mâinile pe fetiță care era încă la
gâtul său și o aruncă în brațele mamei sale. Abia mai apucă să-i
spună:
- Ține-o! Fugi în cetate!
După ce ca prin ceață o vede pe Agata cum se agață speriată cu
mânuțele de gâtul mamei sale, Scorilo scoate spada și sica și cu

193
ambele mâini prinde a lovi în dușmani. Tot ca prin ceață îi vede că
erau îmbrăcați în haine de soldați romani și pentru o clipă s-a gândit
că așa ceva nu se poate, dacă romanii ar fi invadat țara iscoadele lui l-
ar fi informat demult. Dar nu mai apucă să gândească mai departe
pentru că o lance se apropia de el. Reușește s-o pareze cu spada,
lovind cu putere în purtătorul ei, care căzu pe dată la pământ. Dar
alți nenumărați soldați se apropiau din ambele părți încercând să-l
înconjoare din toate părțile. Unul din ei o lovi fără milă pe frumoasa
lui soție Zura, care căzu rănită la pământ scăpând-o pe fetiță din
brațe. Agata a luat-o la fugă, alergând spre poiana unde a vrut atât
de mult să ajungă ca să se joace ca în fiecare duminică când venea
aici cu părinții.
Soldații au observat și s-au apropiat în grabă. Lovind în dreapta și
în stânga își fac loc lângă rege și îl înconjoară pentru a-l proteja. Unul
din ei o scoate pe regină din focul luptei, ducând-o în brațe ceva mai
departe. Apoi se îndreaptă și el spre dușmani sărind în ajutorul
tovarășilor săi de luptă.
Pădurea răsună de zăngănitul săbiilor. Mulți dintre mercenari
zăceau răpuși în iarbă, dar numărul lor era încă mare și parcă tot mai
mulți izvorau de peste tot. Străjerii regelui cădeau unul câte unul,
luând fiecare cel puțin zece cu el, dar dușmanii veneau peste ei
șuvoaie, iar șeful lor, un om înalt și cu o voce răgușită , striga la ei să-
l ucidă pe rege. Săgețile zburau ca vulturii pe cer, iar lăncile se
îndreptau spre Scorilo, dar scuturile puse deasupra lui opreau
ascuțișul armelor inamice și astfel regele era încă în picioare. Dar
rând pe rând străjerii se plecau sub loviturile zecilor de săbii, lăsând
săgețile să zboare către rege și să se înfingă una câte una, fie în
coaste, fie în piept. Doar unul din străjeri a mai rămas în viață și
învârtea sabia din răsputeri luptând alături de Scorilo, care sta încă în
picioare în ciuda sângelui ce șiroia din el. Ceva mai încolo zăcea
regina întinsă în iarbă sub un stejar bătrân, iar micuța prințesă sta
lângă ea privind speriată la cele ce se întâmplă. Copila amuțită de
frică se pune în genunchi cu fruntea pe pieptul mamei căutând acolo
un ascunziș așa cum făcea de obicei noaptea când visa ceva urât și se

194
trezea din somn speriată. Spera să se trezească din acest vis nebun,
nu știa dacă e vis sau realitate, acum nu putea nici măcar să mai
plângă, era mult prea mult pentru vârsta ei.
Și ultimul dintre străjeri cade răpus de lance, doar regele a mai
rămas rotind spada în jur, dușmanii în jur cădeau ca niște spice sub
coasa gospodarului ce merge la cosit. Dar numărul dușmanilor este
încă mare, acum se aruncă în luptă chiar comandantul lor care până
atunci a urmărit lupta de la distanță așteptând ca regele să fie obosit
și lipsit de apărare. Scorilo îi parează rapid cu spada lovitura pe care
a vrut să i-o dea în piept, iar în același timp s-a ferit de o lance
împinsă cu putere spre el de un alt vrăjmaș din dreapta
comandantului. Loviturile însă se întețeau, iar regele sta singur în
fața lor. Știa că nu mai are nici o șansă, dar se lupta încă din răsputeri
sperând să mai ia niște dușmani cu el și apoi să plece mulțumit la
Zamolxis...
...Deodată un iureș se aude în codru, un zgomot nebun ce parcă
venea din cer, stejarii păreau să se dea la o parte iar pământul duduia
ca după cutremur. O mulțime imensă de lupi intră în poieniță, iar în
fruntea lor un mare Lup Alb, care urlau de răsuna tot cerul, iar
pământul tremura sub picioarele lor. Lupii se aruncă asupra
mercenarilor rupându-le lăncile și săbiile din mâini, nici unul dintre
ei nu mai este în picioare, doar haine sfâșiate se vedeau peste tot. Cu
ultimele puteri regele îl lovește cu spada pe comandantul care se
lupta cu el, dându-i apoi o lovitură cu sica pe care o ținea în mâna
stângă. Sleit de puteri atât de oboseală cât și de mulțimea săgeților
primite căzu la pământ fără să mai vadă dacă și-a răpus dușmanul
sau dacă acesta mai trăiește...
* * *
...Într-un sfârșit Scorilo deschide ochii. Oare a fost un vis sau a
fost aievea? Încearcă să – și facă ordine în minte, dar era prea slăbit și
a leșinat din nou...
...Nimeni nu știe câte zile au trecut până ce tânărul rege își revine
din nou. De astă dată se simțea mai bine, avea mintea limpede și nu
mai simțea dureri. Se ridică ușor într-o rână, întrebându-se în gând

195
unde este, ca apoi să se întrebe tot în taină ce s-a întâmlat în tot acest
răstimp. Privind în jur se vede întins într-un pat din lemn, așezat
între perine moi din puf de gâscă, fiind învelit cu o pilotă ușoară și
mătăsoasă. Se afla într-o încăpere largă, lângă pat fiind o masă și
câteva scaune, peste tot fiind o curățenie exemplară, așa cum este și
la el, la palat.
Deodată ușa ce da în cameră se deschide și pe ea intră o fată
frumoasă. Avea niște plete lungi și bogate care aproape că atingeau
pământul, iar ochii albaștri și pătrunzători păreau să te privească
până în rărunchi. Era o apariție deosebită în tabloul acelei camere
largi și frumoase, creând nenumărate semne de întrebare tânărului
rege întins pe acel pat.
- Cum te mai simți mărite rege, îl întreabă fata sau ce o fi fost ea?
- După câte mi se pare că am visat acum mă simt bine, numai că
nu știu unde mă aflu, nu mai recunosc nimic în jurul meu.
- Nici nu ai cum să recunoști mărite rege, pentru că aici nu ai fost
niciodată. Cât despre vis, o să mai vorbim, se pare că a fost mai mult
decât atât.
- Să înțeleg că a fost aievea? Dar visul se termină când eram în
pădure. Am rămas singur în fața a zeci de dușmani. Sau poate că
atunci am murit și acum am ajuns la bunul Zamolxis. Dacă așa arată
lumea unde plecăm după ce murim atunci această lume e frumoasă
și sunt mulțumit că am ajuns în ea. Dar sper că a ajuns și soția mea
aici și s-o întâlnesc acum și pe ea.
- Sigur că și ea este aici, ba chiar și frumoasa voastră fiică, Agata.
- Cuuum? Au îndrăznit nemernicii să se atingă de fetiță? Nu le-a
ajuns că ne-a luat viață mie și frumoasei mele regine?
- Stai liniștit Măria Ta că fiica dvs. este în viață. La fel și mărita
regină Zura, a scăpat doar cu o rană ușoară. Doar Măria Ta avea
multe răni și a pierdut mult sânge în luptă...
- Atunci cum au ajuns aici soția și fiica mea?
- Ele sunt acolo unde este și Măria ta pentru că nici Măria ta nu a
murit. Mai ai încă multe de făcut pentru țara ta Zamolxis nu a
îngăduit să mergi la el. De aceea m-a trimis pe mine să te salvez de

196
acei călăi, nu a venit încă vremea să mori, de aceea mi-am luat lupii
și te-am salvat de ei. E drept că erai aproape pe moarte, dar cu
leacurile mele te-am ajutat să-ți revii, am reușit chiar să-ți redau
putere să te întorci la timp la palat, să nu te dea poporul dispărut.
Sau mai rău, cei care i-au tocmit pe mercenari și care acum jubilează
de bucurie. Sigur acum își serbează victoria și abia așteaptă să – l
numească în loc pe fratele tău.
- Duras nu ar face așa ceva...
- În condiții normale nu ar face, dar dacă l-ar convinge că ești
mort nu ar mai avea de ales.
- Cine sunt acești trădători? Au aranjat cu Roma să trimită oșteni
să-mi ia viața? Din câte am văzut erau îmbrăcați ca romanii.
- Tocmai pe asta s-au bazat, ca Duras și ceilalți să-i confunde cu
romanii. Sunt dintre cei care vor război, s-au săturat de liniște și
pace, acum ar vrea să se bată cu romanii, proștii nu știu că Imperiul
Roman a fost adus la apogeul său de măritul împărat Octavian.
- De unde știi toate acestea, întreabă contrariat Scorilor?
- L-am luat cu mine pe comandantul celor care te-au atacat. Dar
știu că i-au dat o bună lovitură. Cu greu am reușit să-l salvez și pe el,
iar când și-a revenit mi-a spus cine l-a plătit. Acum trebuie să te
întorci și să faci dreptate.
- Dar unde sunt acum și cine ești tu? Pari prea frumoasă ca să fii o
muritoare. Iar după câte îmi spui ești mai degrabă o zeiță, dar una de
care nu am auzit eu.
- Ba ai auzit de mine Stăpâne, îi răspunde frumoasa zeiță regelui
care sta întins în pat. Ce zici, nici acum nu mă recunoști?
Când privește Scorilo nu mai vede înaintea lui fata cea frumoasă
cu care a vorbit. În fața patului sta acum un Mare Lup Alb ridicat în
două labe, care privea zâmbitor spre rege cu ochii lui albaștri și reci.
- Acum înțeleg, spune regele fascinat de cele întâmplate. Dar
unde mă găsesc? La această întrebare încă nu mi-ai răspuns.
- Unde puteam să te duc Măria ta dacă nu în lăcașul meu tainic
din muntele sacru Kaigon? Suntem în peștera marelui zeu Zamolxis,
unde venea des și măritul Deceneu.

197
 Scorilo nu mai avea cuvinte. Nu știa cum să-i mulțumească
măretei zeițe a poporului său. Probabil că tăcerea era mai mult decât
câteva vorbe de mulțumire, de aceea Marele Lup care revine la
înfățișarea de femeie îi spune cu aceeași voce caldă și plăcută:
- Hai să le iei pe regină și pe prințesă și să te duc acasă. Vom
profita de întunericul nopții să te strecori în taină în cetate, să nu afle
cumva trădătorii că vii, să nu pună la cale un alt atentat. Dar am să-ți
dau și niște vești triste.
- Despre ce e vorba mărită zeiță?
- Soția ta Zura era însărcinată. Din păcate a pierdut sarcina. Poate
din sperietură sau poate de la acea lovitură de lance primită ...
- Nenorociții, scrâșnește Scorilo din dinți.
- Îmi pare rău că anunț, dar urma să nască băiat, să-ți dăruiască
moștenitor la tron...
Regele tace încruntat de cele aflate. Sângele îi fierbea în vene.
- Iar asta nu este totul mărite rege. Și fiica ta a fost afectată de
sperietură. Micuța a rămas gără grai, din păcate eu nu am reușit s-o
ajut. Dar sunt speranțe ca ea să-și revină, Zamolxis mi-a spus că
cineva o va ajuta. Dar până atunci trebuie să fii grijuliu cu ea și să-i
arăți dragostea pe care i-o porți. Fetița nu are nici o vină pentru cele
întâmplate, de aceea să nu privești muțenia ei ca pe un handicap.
Scorilo continuă să tacă. Gândurile i se învălmăjesc ca un puhoi
de nori negri ce vin năvalnic pentru a-și revărsa apele în zilele
călduroase de vară. Totuși e bucuros că atât regina cât și prințesa
sunt în viață. Mai bine așa decât să le fi pierdut.
- Cu comandantul mercenarilor ce faci?
- Îl iau cu mine să-l am ca martor.
Atunci așa să fie. O să-i legăm bine mâinile la spate și picioarele și
o să-l luăm cu noi la Sarmisegetuza.
* * *
După câteva zile regele convoacă Sfatul țării. Își pune totodată
oamenii să cheme poporul din cetate și împrejurimi să se adune în
piața centrală, în fața marelui templu. Era ziua când se celebra
marele sacrificiu. Un nou sol urma să fie trimis la Zamolxis cu

198
doleanțele poporului din bătrâna Dacie.Scorilo stabilește străji la
toate porțile cetății ca nimeni să nu poată ieși din cetate. Oamenii
intrau dar nu mai puteau ca să iasă.
Trădătorii au crezut că regele a murit. Când au aflat că se
convoacă Sfatul țării jubilau sperând că cel ce o face este Marele Preot
Duras care aflând că fratele său a murit voia să se încoroneze ca rege.
Erau contrariați doar de faptul că nu au primit nici o veste de la
asasini, dar până la urmă nu vedeau nici o problemă în asta, așa sunt
mercenarii, odată ce au fost plătiți își fac treabă și pleacă cu banii în
țara lor.
Sala tronului este plină, doar regele și Marele Preot lipseau. Când
toți tarabostes s-au adunat, un ofițer intră și anunță că regele îi invită
la templu. Mirați că așa ceva nu s-a mai întâmplat, ies cu toții să vadă
ce se întâmplă.
Piața și străzile din jur erau pline de poporul dac care a venit de
peste tot. Tarabostesii sunt invitați să meargă în față, iar imediat în
spatele lor se așează un convoi de oaste. Au crezut că au fost puși să-i
protejeze de mulțime, să nu fie împinși în timpul ritualului care
urma.
Ușile templului se deschid și Marele Preot inițiază ceremonia
închinată mareului lor zeu Zamolxis. Era îmbrăcat în ținută de gală,
iar preoții de la templu completau rugăciunile cu cântările lor
minunate adesate Marelui Zeu care răsunau în toată piața cetății.
Când ceremonia a luat sfârșit, Marele Preot ridică mâinile și anunță
cu voce tare:
- Măria Sa regele !
Deodată pe ușa templului iese regele Scorilo îmbrăcat în ținută
regală, cu o purpură roșie așezată pe umeri și coroana din aur cu
diamante pusă pe cap. Era urmat de regină care o ținea pe prințesă
de mână. Cei trei urcă pe podiumul unde Marele Preot a oficiat
ceremonia, alăturându-se acestuia și preoților de la templu.
Lumea a prins să aplaude. Doar trădătorii speriați încercau să
plece printre oameni dar fără succes. Erau opriți de soldați și împinși

199
să se adune cu toții într-un grup aparte de ceilalți tarabostes din
Sfatul țării.
- Bine v-am găsit dragii mei, își începe regele cuvântul. V-am
adunat azi aici, să-i mulțumim zeului nostru Zamolxis pentru pacea
pe care ne-a oferit, lăsându-ne să trăim în tihnă alături de familiile și
de copiii noștri. După datini i-am oferit sacrificiul nostru și trimitem
către el rugăciunile noastre, a voastre a tuturor dacilor din această
țară.
Lumea continua să aplaude extaziată.
- Mă bucur că apreciați cu toții și îi mulțumiți alături de noi zeului
nostru cel bun din Ceruri. Dar nu toată lumea este de acord cu cele ce
vă spun. De aceea aș vrea să vă arăt ceva.
Mulțimea privește contrariată. Despre ce să fie vorba? Cine să fie
împotriva păcii? Cine să-și dorească războiul care aduce moarte și
sânge, aduce lacrimi și durere, suferințe și plânsetele copiilor și
femeielor a căror bărbați sunt uciși pe front?
Regele face un semn cu mâna. Niște oșteni montează pe dată un
gard pregătit dinainte în fața templului rugând mulțimea să se
retragă puțin mai în spate. Unul dintre ei aruncă într-un colț o halcă
mare de carne din mielul care tocmai a fost sacrificat. După aceea,
cineva deschide o cușcă din care iese un câine care aleargă în golul
care tocmai a fost împrejmuit. Se îndreaptă flămând direct spre halca
de carne. După câteva clipe din altă cușcă este eliberat un alt câine.
Acesta se îndreaptă spre celălalt care începe degrabă a mârâi la el.
Fiind înfometat dă să rupă și el o bucată din halca de carne.
Continuând să mârâie unul la altul, cei doi câini se iau la bătaie
pentru acea halcă, fiecare o voia numai pentru el. Lupta devine tot
mai serioasă, unul din câini îl lovește cu putere la gât pe celălalt și îl
sfâșâie după ureche.
În toiul luptei tot mai aprinse se deschide în spate o altă cușcă.
Din el iese un lup mare, sur, care aleargă și el căutând o ieșire.
Mirosind halca de carne se îndreaptă direct spre ea. Văzându-l,cei
doi câini opresc lupta între ei și se aruncă amândoi cu toată puterea

200
asupra lupului care a venit să le fure mâncarea. Îl sfâșie în bucăți
apoi reiau și mai înverșunați lupta între ei.
Oamenii privesc și se minunează.
- Ați înțeles ce am vrut să vă spun cu întâmplarea asta, îi întreabă
regele lor cel tânăr Scorilo pe oamenii adunați în cetate?
Toți stau tăcuți, nimeni nu scoate o vorbă. Se întreabă în gând:
oare ce a vrut regele să le spună? Nimeni nu a înțeles nimic din cele
întâmplate.
- Iată despre ce e vorba oameni buni. Cei doi câini sunt generalii
romani. Cât este liniște și pace se bat ca proștii între ei încercând să
rupă fiecare din halca de carne care este Roma, asemenea celor doi
câini ai noștri. Dar imediat ce îi atacă cineva, își unesc forțele
împotriva dușmanului comun. Acum ați priceput parabola?
Dar ei tot nu au înțeles.
- V-am arătat acestea ca să vă convingeți singuri de ce voiesc pace
și nu voiesc război. Dar printre noi sunt unii care ne acuză că nu
pornim spre Roma și nu profităm de faptul că generalii romani se bat
între ei pentru putere. Dar ei azi se bat și mâine se vor uni împotriva
noastră sau a oricui le va călca hotarele. Când apare un dușman
comun lasă toate la o parte și se aruncă precum acești câini asupra lui
și nu se lasă până nu-l sfâșâie, chiar dacă după aceea vor relua
intrigile și luptele între ei. Asta am vrut să înțelegeți cu toții. Iar
acești trădători au vrut să-mi ia viața ca să provoace astfel război cu
Roma.
Oamenii au început să murmure. Cum se putea așa ceva. Cine
voia război, sânge și lacrimi? Cum au îndrăznit ei să ridice mâna
asupra regelui lor?
- Voi știți cu toții cât de greu am obținut și păstrat această pace.
Acum nu este momentul să ne batem cu Roma. Imperiul Roman este
la apogeul său, marele Augustus l-a adus unde este. Chiar dacă
Tiberius duce acum o viață în desfrâu și unii generali complotază
împotriva lui, imediat ce vom porni împotriva lor se vor uni cu toții
și ne vor învinge la fel cum au făcut cu regele Cotiso sau cu Dicomes,
urmașul lui. Să nu uităm nici ce s-a întâmplat cu regii din Dobrogea

201
sau chiar cu bastarnii, aliații noștri. Și ei au visat că vor cuceri Roma
și ce s-a ales din visul lor frumos. Unii au ajuns gladiatori la Roma,
alții au fost închiși în peșteră de vii, cât despre bastarni, le-au murit
mai toți bărbații, iar cei care au scăpat nu au mai ajuns acasă fiind
strămutați de romani la sud de Dunăre.
Oamenii încuviințau din cap în tăcere. Știau cu toții că regele lor
avea dreptate. Toți își doreau pacea, cine să vrea război:
- Atunci să iasă în față cei ce vor război, să-i vadă poporul și să se
explice în fața lui. Poporul este forța națiunii noastre, el vă va judeca
aici și acum
Dar nimeni nu îndrăznea să iasă în față. Toți sperau ca despre ei
să nu se știe că au trădat. Însă trădătorii erau cunoscuți de rege și
acum sunt împinși înainte de oamenii săi.
- Iată oameni buni, ei sunt cei care vor să vă ducă iar în război, să
vă lăsați copiii și femeiele și să muriți pentru o iluzie. Ei sunt cei care
au vrut să-mi ia viața ca să găsească pretext să atace Roma. Au plătit
mercenari străini pe care i-au pus să se îmbrace ca soldații romani.
M-au așteptat ca hoții în codru și au scos săbiile vrând să mă ucidă.
Numai datorită zeilor azi mai sunt în viață. Hai spuneți acum
poporului ce scuză aveți, se adresează el trădătorilor.
- Iertare Măria Ta, dar noi nu avem nici o vină. Cum să uneltim
împotriva regelui nostru? Nu am ieșit din cetate de când am venit
aici.
- Cuum,exclamă furios Scorilo! Nici în acest ultim ceas nu
recunoașteți? Iată și dovada, să vadă și să audă toată lumea.
Îl scoate în față pe comandantul mercenarilor care povestește
oamenilor cum a fost tocmit și plătit de trădători. Apoi îl scoate și pe
hangiul care mărturisește că acei tarabostes au uneltit în hanul lui
când s-au adunat ceva mai înainte.
- Acum dacă tot ați aflat adevărul, ce pedeapsă merită acești
oameni?
- La moarte Măria Ta! La moarte!

202
 - Vedeți, se adresează regele către trădători? Nu eu vă judec ci
oamenii, aici de față. Luați-i, le porunci el soldaților și duceți la
îndeplinire ce a hotărât Măria sa Poporul!
-- Iertare Măria Ta! continuă să strige trădătorii.
- Lor trebuie să le cereți iertare și nu mie, spune cu voce
poruncitoare marele rege. Dar acum se pare că e prea târziu.
Dar nimeni nu-i mai auzea acum, vocile lor erau prea
neînsemnate. Oamenii au plecat apoi la casele lor unde au povestit
copiilor cele întâmplate și mai ales acea parabolă înțeleaptă cu cei doi
câini și cu lupul care s-au bătut pentru halca de carne , parabolă ce
nu se va uita niciodată, urmând să fie dusă prin viu grai din
generație în generație și astfel a ajuns și la urechile noastre.
Un suveran înțelept se ridică în Dacia din osul lui Burebista cel
măreț. Scorilo a domnit vreme de 40 de ani și a adus poporului său o
lungă perioadă de pace și prosperitate. La fel ca predecesorii săi,
Deceneu și Comosicus, a întreprins toate demersurile necesare
pentru a păstra pacea cu romanii, apărând țara de hoardele barbare
care mereu încercau să fure și să prade munca oamenilor. Poporul a
trăit mai departe în liniște și pace41 mulțumind lui Zamolxis că îl
ferește de război, că îi lasă să-și ducă tihniți viața, ferindu-i de lacrimi
și de sânge curs în zadar.
Un nou rege al păcii a domnit în Dacia. Un mare erou al
poporului său.

41 istoricul Frontius. “Scorillo, șeful dacilor, deși știa că poporul roman e sfâșiat de lupte civile,
nu credea că este prudent să încerce un atac, pentru că își dădea seama că un război extern ar fi adus
din nou unirea între cetățenii certați și, de aceea pentru a convinge pe ai săi, a pus doi câini să se
mănânce între ei și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup și îndată, lăsând furia între ei,
câinii s-au aruncat asupra lui; și așa a putut, cu această pildă, să împiedice năvala contra romanilor.”
203
204
205
206
 STĂPÂNUL LUPILOR

Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce

se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci
erau pescari./ Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni./
Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El./ Şi de acolo, mergând mai
departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în
corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat./ Iar ei
îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El/ Şi a străbătut Iisus
toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia
împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor/ Şi s-a dus
vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în
suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi,
pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca. Şi mulţimi multe mergeau după
El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de
Iordan.Matei, 4;18-25
Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din
Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.... A doua zi iarăşi stătea Ioan
şi doi dintre ucenicii lui. Şi privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul
lui Dumnezeu! Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus aceasta şi au mers
207
după Iisus. Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis:
Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde
locuieşti? El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers deci şi au văzut unde
locuia; şi au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea. Unul
dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei,
fratele lui Simon Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis:
am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos). Şi l-a adus la Iisus. Iisus,
privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa (ce se
tâlcuieşte: Petru). A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-
a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi
a lui Petru. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru.
Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi
vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu
adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Natanael I-a zis: De unde mă
cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am
văzut când erai sub smochin. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-
am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei
vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul
deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste
Fiul Omului.Ioan 1. 29-51
În bătrâna Dacie de la nord de Dunăre stăpânea regele cel tânăr
Scorilo, nepot al fostului rege Comosicus care a domnit peste 70 de
ani și strănepot al marelui rege Burebista care a adus țării măreția pe
care și-o merita cu adevărat. Cu toate că a trecut atâta vreme de la
plecarea lui Burebista la Zamolxis, poporul Daciei nu l-a uitat,
amintindu-l mereu în poveștile și legendele sale. Faptele de vitejie ale
marelui rege cât și ale altor strămoși de vază erau cântate în balade
frumoase, iar doinele șopteau povești de dragoste ale prinților și
prințeselor acestor meleaguri de vis. Un popor care își cânta
nemurirea, iar moartea o privea ca pe o biruință. Dacii râdeau când
cineva pleca la Zamolxis și plângeau când un nou prunc lua viață.
Crezul lor cel mai sfânt era să păstreze pământul pe care trăiau și
munceau, fiind gata să moară pentru a-și apăra glia, știind că cei care

208
își ofereau viața apărându-și avutul primit de la zei vor fi primiți
într-o lume mai bună, fiind așteptați acolo de o fată de crai. Credința
lor în nemurire îi făcea să sfideze și moartea, astfel că mormintele
dacilor erau mai degrabă vesele decât triste, așa cum în prezent este
cel de la Săpânța, moștenire a tradițiilor din vechime a unui popor ce
călătorea între două lumi.
Credința în Zamolxis și învățăturile lui divine cât și în Marele
Lup Alb, zeița mamă, le da încredere că sunt protejați de Ceruri,
fiind astfel nepăsători față de moarte. De altfel, zeița lor, ca orice
mamă grijulie, intervenea de fiecare dată când țara era în pericol și îi
salva de la moarte pe regii și prinții a căror destin era să ducă mai
departe stindardul sfânt al Daciei străvechi, acel cap de lup cu trup
de balaur, care îi băga în sperieți pe dușmani. La fel și Zamolxis,
marele zeu, îi lua la el pe toții marii regi daci după ce și-au împlinit
menirea, lăsând în loc pe cei care moșteneau tronul care primeau
dinainte tainele ascunse de zei pe pământul dac. Așa se explică cum
în Dacia nu întâlnim morminte ale regilor din vechime, ei plecau cu
trup la zeul lor suprem, fiind primiți la el cu brațele deschise.
Legendele dacilor vorbesc de tinerețea fără bătrânețe a celor care
treceau prin poarta stelară, un tărâm sumbru și plin de pericole, așa
cum spune mai departe povestea, dar lumea cea nouă în care
ajungeau le oferea răsplata binemeritată după ce au străbătut tunelul
întunecos prin Cosmos. Ajunși acolo, bătrânii regi întinereau ca
altădată, întâlnindu-se cu cei din vechime, iar stoluri de păsări le
ciripeau vesele balade și doine de neuitat. Așa a plecat marele
Burebista, urmat de prietenul său Deceneu, iar acum și fiul său
Comosicus, lăsându-i în loc pe Duras și Scorilo. Am văzut cum zeița
cea bună a dacilor a sărit iute în ajutor și l-a salvat pe regele Scorilo și
familia sa din mâinile tâlharilor plătiți de trădători.
O experiență extrem de utilă care îl convinge încă odată pe
tânărul rege de adevărul legendelor din vechime și de protecția de
care dacii se bucurau la zeii din cer. Nu va uita nicicând acele zile pe
care le-a petrecut în peștera Marelui Lup Alb și nici de vocea caldă a
zeiței mamă, care i-a tratat rănile și i-a redat viața. Din păcate însă nu

209
același lucru s-a petrecut și cu fetița sa, micuța Andrada, din
sperietura trasă din acea ambuscadă copila a rămas și acum fără grai.
Degeaba tatăl său a adus toți medicii din lume, a trimis și la Roma,
ba chiar și în Egipt, nimeni nu a reușit să o doftoricească, astfel că
micuța nu putea vorbi. Era atentă la toți cei din jur, se vedea că se
străduie, dar era zadarnic, înțelegea tot ce vorbesc ceilalți, dar ea
cuvinte nu putea să rostească. Din această cauză era mereu tristă, iar
uneori, noaptea se trezea și punându-și capul său frumos sub perină,
plângea înăbușit să nu o audă cineva. În acest timp Marele Preot
Duras umbla prin toată Dacia sperând să găsească un leac sau un
doctor care să readucă râsul pe buzele fetiței. Dar nu a fost suficient.
Tânărul rege a mai primit o pedeapsă. Din lovitura primită atunci
când au fost atacați de mercenarii plătiți de trădători, soția sa Zura a
pierdut sarcina și de atunci nu mai putea da naștere unui copil.
Astfel, Scorilo nu avea moștenitor la tron, iar Dacia era pe cale să
piardă definitiv sângele regal al lui Burebista. Cu toate acestea, regele
nu dispera. Duras căuta leac și pentru această boală. Cu ocazia
călătoriilor pe care le făcea la preoții din satele Daciei căuta plante
care să-i redea reginei darul de a zămisli copii și de a aduce pe lume
un urmaș la tron regelui Scorilo. Auzise de la Comosicus că ar exista
o plantă rară care face adevărate minuni, dar încă nu a reușit s-o
găsească. Se spunea că acea plantă avea darul de a se ascunde în
pământ atunci când se apropia cineva de ea, fie el om sau animal.
Numai cei care cunoșteau dinainte locul unde se găsește planta putea
să dea de ea, dar și ei trebuiau să stea la pândă multe zile și nopți
până să pună mâna pe ea. Rar se putea lăuda cineva că a reușit să
recolteze rădăcina miraculoasă, dacă era unul la zece ani. Planta
vindeca mai multe boli grave dar ea nu trebuia culeasă decât numai
când era nevoie de ea, doar atunci când un bolnav nu s-a făcut bine
cu toate leacurile încercate, altfel își pierdea efectele și devenea o
rădăcină obișnuită care nu folosea nimănui la nimic. Este și cauza
pentru care dispărea imediat în adânc când omul se apropia de ea și
nu mai ieșea în acel an la suprafață. Fiind o plantă foarte rară se
proteja, altfel exista riscul să dispară.

210
 ** *
În vreme ce Zeița Mamă își salva fiul din mâinile ucigașilor, în
altă parte a lumii, peste țări și mări, Fiul celui Atotputernic era
răstignit pe cruce de niște călăi la fel de răi ca cei care au vrut să-i ia
viața lui Scorilo. Dacă unul din ei s-a născut într-o familie regală,
celălalt s-a născut într-o iesle sărăcăcioasă, într-o familie de oameni
săraci, mama sa fiind căsătorită cu un simplu tâmplar. Primul a fost
salvat de Zeița Mamă pentru că încă nu și-a împlinit destinul pentru
care a venit pe Pământ, celălalt va fi răstignit tocmai pentru a-și
împlini destinul pentru care a primit viață și trup omenesc, acela ca
prin moartea sa să aducă lumii mântuirea. Scorilo este readus la viață
de Marele Lup Alb, zeița Mamă a dacilor, Iisus a înviat și a ieșit din
mormânt pentru că așa a fost voia Tatălui Ceresc.
În cei trei ani de activitate mesianică Iisus a format mai mulți
ucenici pe care i-a învățat să-i vindece pe cei bolnavi și să aducă
oamenilor învățăturile Sale. Între aceștia s-au remarcat 12 apostoli
care l-au urmat peste tot, lăsându-și familiile și ocupațiile obișnuite,
dedicându-și viața Stăpânului Ceresc.
Cel dintâi chemat a fost un pescar care prindea pește pe Marea
Galileii. Numele său era Andrei și avea un frate pe nume Simon-
Petru, care ca și el era pescar de pește. Se spune că cei doi l-au
cunoscut și pe proorocul Ioan Botezătorul, care i-a trimis să-l urmeze
pe Iisus după ce l-a botezat pe Acesta în apele Iordanului din Israel.
Apostolii au rămas impresionați de pildele și minunile săvârșite
de Învățătorul lor. Iisus a vindecat mulțime de bolnavi și chiar a
înviat mai mulți oameni din morți, arătând astfel că El este Stăpân
peste moarte la fel cum stăpânește tot ce este viu pe Pământ. Deși le-
a dat semne și dovezi, ei încă se mai îndoiau în sinea lor că Acela care
le dă atâtea sfaturi este chiar Fiul lui Dumnezeu din Cer. A fost
nevoie să moară pe cruce ca apoi să învie din morți, pentru ca ei să-L
vadă și să creadă, deși mulți dintre evrei nici atunci nu au crezut.
După ce Iisus S-a înălțat la Tatăl și a trimis Duhul Sfânt asupra
apostolilor Săi, aceștia au început a predica la templu și au rămas
câțiva ani în Ierusalim. Aici au pus bazele bisericii creștine, iar la

211
primul Sinod Apostolic din anii 49-50 d.Hr. s-au întâlnit și au tras la
sorți pentru a decide unde va merge fiecare pentru a duce în toată
lumea Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Lui Andrei i-a căzut
pământul Scytiei unde s-a îndreptat după ce o vreme l-a însoțit pe
fratele său Simon acum numit Petru, prin țările din Asia Mică
cuprinse în Imperiul Roman din acea vreme. Trece apoi în Balcani,
Turcia și Bulgaria de azi, iar de aici tranversând Dunărea, ajunge în
Dobrogea locuită de daci, dar și de coloniști greci și chiar alte nații.
Va merge apoi până în sudul Rusiei după care va reveni în Dacia
și Balcani, iar de aici va călători și în Grecia, ducând peste tot
învățăturile lui Iisus. Ajunge și în Peloponezul grecesc, făcând un
popas în orașul Patras42 unde a fost prins și tras pe cruce pentru că
nu îl venera ca zeu pe împărat, preferând în loc un simplu tâmplar.
Crucea pe care a fost martirizat este simbolică, exprimă infinitul spre
care se îndreaptă prin moarte, de aceea a rămas în istorie sub numele
de Crucea Sfântului Andrei. Legendele spun că în timp ce era pe
cruce și se ruga lui Iisus să-l ia la El, pornește din senin o mare
furtună, iar un fulger cum nu s-a mai văzut i-a orbit pe toți. Fulgerul,
asemenea celui pornit din biciul lui Zeus de demult, putea fi scânteia
ce a declanșat poarta stelară prin care Andrei a plecat la Ceruri, în
lumea cea nouă în care a fost chemat.
El nu a uitat niciodată de peripețiile avute prin Munții Carpați și
porțile stelare ce i-au fost arătate, care făceau legătura cu multe alte
lumi în care trăiau oameni ca pe planeta noastră, numai că erau cu
mult mai avansați. Din acele lumi vin zeii pe Pământ și acolo merg
dacii cei fără de moarte, oameni care l-au impresionat pe Andrei
nespus, pentru că ei nu se tem de moarte. Acum și el pășește spre o
nouă lume, una în care îl așteaptă Iisus, de aceea a murit cu zâmbetul
pe buze și a ales crucea în formă de X.
* * *

42Patras este al treilea oraș ca mărime din Grecia și este capitala județului Ahaia, ce se află în nordul
peninsulei Peloponez la 215 kilometri vest de Atena. Orașul se află la poalele muntelui Panachaikon,
cu deschidere la Golful Patras...
212
 Era prin anul 50 d.Hr. Un bărbat între două vârste coboară de pe
o corabie care venea de pe țărmurile grecești. Era îmbrăcat în haine
albe ca neaua, iar în mâini avea un toiag gros, din lemn. Ținuta în
care era îmbrăcat, părul cărunt și barba albă, cât și smerenia care i se
citea pe chip îl făcea să arate mai degrabă ca un bătrânel, deși abia
depășise 50 de ani. În continuare o să folosesc acest termen sub care
apostolul a intrat în legendele poporului nostru. Poate și pentru a i se
scoate în evidență maturitatea sau poate că, iubind aceste pământuri,
apostolul Andrei a îmbătrânit în Dacia unde se spune că a stat mai
bine de 20 de ani.
Coborând de pe corabie Andrei intră în cetatea Tomisului unde a
tras direct la un creștin grec. Acesta era un negustor vestit și a primit
Cuvântul lui Iisus în drumurile lungi făcute prin mai multe țări unde
a cunoscut creștini și s-a convertit. Erasmus era numele grecului din
Tomis, iar când l-a văzut pe Andrei l-a îmbrățișat, nu îi venea să
creadă că un apostol al lui Iisus îi calcă pragul casei, cerându-i
găzduire.
- Pace vouă, îl salută Andrei pe negustor și pe familia lui!
- Bine ați venit la noi! Îi mulțumim lui Iisus că v-a trimis în casa
noastră, răspunde gazda bucuroasă.
- Fratele meu, Petru, mi-a dat adresa ta. A spus că te cunoaște, v-
ați întâlnit pe undeva.
- Petru este fratele Domniei Tale? E adevărat că l-am cunoscut la o
sinagogă din Israel unde am dus niște grâu de prin părțile Daciei și
am luat banane și portocale pentru oamenii de pe aceste meleaguri.
Am fost impresionat de modul în care vorbește. L-ai tot asculta zile
întregi fără să-ți trebuiască somn și mâncare.
- Domnul Iisus vorbea și mai frumos, spune gânditor Andrei și
era mult mai convingător ca noi. Vorbele Lui veneau direct din Cer,
ele erau de la Părintele Ceresc.
- Cum de ați ajuns tocmai prin părțile astea îndepărtate?
Ierusalimul e departe. La fel și Roma, unde am auzit că ar fi acum
fratele Domniei voastre?

213
 - Am venit să aduc și aici Cuvântul lui Iisus. Să le vorbesc
oamenilor despre mântuire...
- Vă mulțumesc că ați venit . O să vă organizez o întâlnire cu
grecii din cetate. Dacă mai stați pe la noi, vă pot duce și prin alte
cetăți unde sunt greci...
- Eu nu am venit pe meleagurile astea numai pentru greci. La ai
tăi am fost cu Petru după ce am plecat din Ierusalim. O să merg din
nou când o să mă întorc acasă. Atunci o să stau mai mult prin orașele
și satele grecești. Acum am venit mai ales pentru daci. Aici este țara
lor, a celor ce se trag din geți și populează ținuturi întinse, până
dincolo de Munții Carpați. Din câte știu își spun daci și au avut regi
de seamă, a căror nume a ajuns până la noi.
- Să știți că și această cetate a fost întemeiată tot de o regină de-a
lor. Își spunea Tomiris și a venit din țara messageților după ce a
învins armatele Imperiului Persan și a luat capul regelui lor, Cyrus.
- Am auzit că tot de prin părțile astea a plecat...?
- Așa vorbesc oamenii, strămoșii ei au plecat din Dacia când țara a
fost lovită de o secetă cumplită. După ce l-a biruit pe Cyrus, rămasă
fără urmaș, i s-a făcut dor de locurile natale și s-a întors aici, unde a
ridicat cetatea. Grecii au venit mult mai târziu, atrași de dorința de a
face profit, aduc măsline, lămâi și portocale și iau de aici grâu pentru
pâine, pământurile Daciei sunt renumite pentru recolte bogate în
grâne.
- Așa știam și eu. Grâul din Dacia ajunge și în Iudeea.
- E drept, evreii sunt mai buni negustori decât noi grecii și au mai
mare vechime în meseria asta. De asta sunt împânziți în toate
colțurile lumii. Nu este țară sau oraș unde să nu fie și evrei.
- Ai dreptate, neamul nostru e lacom după bani. De asta l-au ucis
pe Iisus. În loc să se bucure că a venit Mesia, l-au schingiuit și l-au
răstignit.
- Poate că la fel ar fi făcut și grecii sau chiar romanii, dacă Mesia
ar fi venit la ei. Știi că El vă spunea că nici un profet nu e bine primit
în cetatea lui. Cred că e valabil peste tot, așa este firea omului, să fie

214
rău cu ceilalți din jur. Nu degeaba Iisus ne cerea să ne iubim semenii
și dacă se poate și pe vrăjmași.
- Adevărat grăiești, multe pilde ne-a dat ca să ne învețe iubirea de
oameni. Iar ca dovadă, El atât de mult ne-a iubit că și-a dat și viața
pentru noi muritorii. Dar să ne întoarcem la treburile noastre, ce poți
să-mi spui despre acești daci? Trăiești de multă vreme printre ei,
trebuie să-i cunoști mai bine decât mine.
- Așa este, am apucat să-i cunosc. Să știți că sunt diferiți de alți
oameni.
- Și eu am auzit câte ceva, de aceea te rog să mi-i descrii. Pe la
Roma se aud vorbe că ar fi niște sălbatici, deși am auzit și alte lucruri
bune despre ei... Un poet Ovidu i-a tot vorbit de rău.
- Vă povestesc, dar nu știu dacă o să mă credeți. Dar dacă mai
stați pe aici o să vă convingeți singur. După cum vă spuneam acești
daci sunt altfel decât noi. Sălbatici nu sunt mai mult decât suntem
noi, din contra, aș spune că sunt chiar mai buni... La ei nu există
sclavie și nici lupte cu gladiatori, familia lor este sfântă, cred într-un
singur zeu ca și noi, iar templele lor sunt doar pentru rugăciune. Cât
despre acel Ovidiu, l-am cunoscut și eu, a trăit în Tomis până nu
demult, el a scris atâtea mai mult ca să se plângă, să invoce motive cu
care să îl înduplece pe împărat să-l ierte, să se întoarcă în Roma. Mie
îmi povestea multe lucruri frumoase despre daci și locurile pe unde
s-a plimbat, dar nu-i pria clima din părțile astea, pentru el era prea
aspră și nu a rezistat. Și-apoi domnia ta a umblat prin toată lumea
asta și știe. Nivelul de civilizație al oamenilor din sate nu este la fel
cu al celor din orașe care au alte condiții de trai. Cât despre Ovidiu,
normal să vadă o diferență între oamenii din satele unde colinda și
patricienii Romei, cu burțile lor îmbuibate, dar îmbrăcați la patru ace
și cu un limbaj forțat, pe față te lingușesc și îți vorbesc frumos iar pe
la spate te înjunghie fără milă. Doar știți ce au pățit măritul Caesar,
apoi Octavian și chiar Tiberius?
- Așa este, ai dreptate. Acești politicieni ai Romei... numai vorba
de ei . Dar totuși Ovidiu scria că oamenii de pe aceste meleaguri ar fi
niște sălbatici și nu se poate înțelege cu ei...

215
 - Dacă era așa nu ar fi scris în limba lor. O să vă dau să citiți un
volum de poezii pe care le-a dedicat acestor sălbatici. E scris în limba
lor, nu diferă mult de cea vorbită la Roma, doar că este un dialect mai
vechi. Altfel acest Dante nu ar fi învățat-o atât de ușor și nu ar fi scris
așa ușor în versuri. Iar dacilor le plăceau, îl invitau pe la ei să le recite
din aceste poezii minunate. În bunătatea lor îi dădeau în schimb o
mulțime de lucruri, câte un caș sau un coș de mere, iar unii i-au dat și
aur. Dar ca orice om, lui Dante îi era dor de Roma, cu intrigile și
oratoriile sale. El voia doar să inspire mila împăratului, să-i ridice
pedeapsa și să-l cheme acasă. Dar acești daci au multe lucruri
frumoase, viața lor este o legendă...
- În ce sens spui atâtea lucruri frumoase despre acești daci? La ce
anume te referi concret?
- Mai întâi, au avut și ei pe cineva, unii spun că ar fi un fel de
Mesia al lor, un trimis al Cerului pentru daci. Dar acela nu era ca
Iisus, care venea direct de la Dumnezeu. Era fiul unui rege de-a lor,
se numea Zamolxis, dar fiind răpit de mic și vândut ca sclav a ajuns
pe la Pitagora al nostru, apoi se spune că a mers cu el și în Egipt. S-a
întors apoi în țara sa natală unde a dat poporului legi noi, i-a învățat
să se iubească unii pe alții, să-și respecte semenii cum ne spunea
Iisus. Dacii l-au iubit și au ascultat de el, îi respectă și azi legile
aduse, iar pentru vorbele lui nu l-au ucis, ci l-au pus rege și Mare
Preot. Acum îl socotesc ca fiind zeul suprem, i se închină lui și îi cer
ajutor la nevoie, iar atunci când mor cu toții socotesc că de fapt
pleacă la zeul lor. De aceea dacii se cred nemuritori, ei cred că după
moarte îi așteaptă o viață mai bună, sunt primiți în Împărăția zeului
Zamolxis unde trăiesc veșnic și fără nici o grijă.
- Interesant ce spui. Sunt multe lucruri comune cu credința
noastră. Acum cine îi mai învață acele legi?
- Sunt preoții pe care i-a format cât a fost în viață, la fel cum Iisus
și-a pregătit ucenicii, exemplul lui a fost urmat de Deceneu care i-a
pus pe daci să-și taie viile și să nu mai consume vin sau carne de
orice fel. Mai mult, ducând mai departe învățăturile acestui fiu de
rege, Deceneu a făcut un fel de școli prin toate satele Daciei sale,

216
tinerii fiind educați de preoți și de preotese formate la templu. Fetele
sunt învățate să culeagă plante și să vindece bolnavii cu ele, iar
băieții învață taina armelor, primind la sfârșit botezul lupilor, un
ritual sacru prin care copilul care îl trece devine bărbat și primește
dreptul să-și facă familie, având obligația să iasă la luptă atunci când
suveranul țării le va cere. O pregătire bine organizată cum nu cred că
se face undeva în lume. Și aici în Tomis este o astfel de școală unde și
grecii își dau copiii să învețe.
- Am auzit câte ceva despre asta. De aceea, dacii se bucură de
mult respect și mai ales sunt priviți cu teamă, iar legendele lor sunt
pline de mister. În ciuda unora care îi socotesc sălbatici, poate cine
știe ce oameni au cunoscut, cei mai mulți îi laudă și spun vorbe
frumoase, așa cum și tu îmi povestești acum.
- E adevărat tot ce vă spun. Să știți că dacă voi evreii sunteți
cunoscuți ca cei mai buni negustori, dacii sunt renumiți în lumea
întreagă ca fiind cei mai buni meșteri și mai ales aurari. Se spune că
ei i-au construit lui Tiberius acel palat somptuos tocmai pe o stâncă,
nimeni nu ar fi îndrăznit să lucreze la așa o înălțime.
- De aceea vreau să ajung și pe la ei, să le duc și lor Cuvântul
Evangheliei, învățăturile Domnului nostru Iisus, care le-a lăsat
pentru toate neamurile lumii. Dar parcă spuneai ceva despre lupi,
am auzit și eu câte ceva... ar fi prieteni cu dacii sau chiar mama lor,
mulți vorbesc în șoaptă de Marele Lup Alb.
- Așa este, la ei lupul este un animal sacru, au legende cu Marele
Lup Alb care este zeița mamă a dacilor, cea care le-a dat viață și
veghează asupra lor. Se aud multe povești prin țara asta, ei spun că
toate sunt adevărate, legende despre acest Mare Lup Alb care a
salvat regi de la pieire, salvându-i de dușmani sau asasini plătiți.
Acest lup este și pe stindardul lor de luptă, ca semn al biruinței
asupra răului suprem, reprezentant prin trupul de balaur al cărui cap
tăiat a fost înlocuit cu cel de lup.
- Frumoase lucruri îmi spui frate Erasmus. Atunci nu cred că îmi
va fi greu să-i creștinez. Acest popor este deja creștin din naștere,
acum doar să primească botezul în Iisus. Se pare că multe din ce le

217
voi spune eu sunt de ei deja bine cunoscute și nu – mi va fi greu să-i
conving acum că și zeul lor a fost trimis de Dumnezeu în lume. Dar
spune-mi câte ceva despre acest zeu, Zamolxis, ce făcea, unde trăia,
cum le vorbea oamenilor...?
- Am înțeles că trăia într-o peșteră ce se afla în muntele lor sfânt
Kogaion și de acolo cobora în cetate când trebuia să țină ritualuri sau
era chemat de rege.
- Pe aici, prin Dobrogea, aveți cumva vreo peșteră mai aparte?
- Avem, cum să nu avem. Este una nu prea departe de noi. Acolo
chiar trăiesc niște preoți de-ai lui Zamolxis, iar oamenii vin să se
roage la ei.
- Ce veste bună îmi dai prietene. Atunci să te pregătești de drum.
Peste o săptămână mergem la acea peșteră, vreau să-i cunosc și eu pe
preoții lui Zamolxis.
* * *
Zilele următoare apostolul Andrei se scula în fiecare zi dis de
dimineață, înainte de răsăritul soarelui. După ce rostea rugăciunea
de dimineață, pleca grăbit din cetate fără să spună nimic gazdei. Se
întorcea seara târziu, vlăguit de puteri, dar cu ochii tot mai
strălucitori și mai veseli de la o zi la alta.
Când se împlini sorocul, îl întreabă pe Erasmus unde anume se
află acea peșteră în care trăiau preoții lui Zamolxis. Se pornesc
amândoi la drum, grecul oferindu-se să-l ducă cu o căruță de-a lui.
Era ceva cale de mers și ar fi fost prea obositor să facă drumul pe jos,
să nu mai spunem de timpul pierdut, care pentru Andrei era prețios.
După ce se îndepărtează puțin de cetate, trec cu căruța prin o
pădure deasă. Drumul îngust era întunecat de copacii înalți ce
acopereau soarele și nu lăsau lumina să intre prin ei. Deasupra, un
cor de păsărele, cele mai multe așezate pe crengile unor stejari
semeți, păreau să îi conducă, să nu se rătăcească , pe drumul ce tăia
codrul către miazăzi. La un moment dat, după ce intră în pădure,
apostolul îl roagă pe Erasmus să oprească puțin, apoi se dă jos din
căruță. Se îndepărtează în spatele copacilor din apropierea căruței.
După câțiva pași se oprește și scoate un șuierat ușor din fluierul pe

218
care îl ținea la piept. Apoi se întoarce din nou și urcă în căruță, care
își continuă drumul spre peștera numită azi a Sfântului Andrei.
Grecul nu știe ce s-a întâmplat și nici de ce apostolul a suflat în fluier,
mai ales că imediat ce s-a stins ecoul fluierului a auzit un hăulit
înfundal venind din adâncul codrului. Din când în când se mai auzea
cum frunzele de pe jos foșneau de parcă erau călcate, zgomote
ciudate continuând să răzbată din întunecimea pădurii fermecate.
Cei doi ajung în sfârșit la peștera cu pricina. Andrei se coboară
din căruță și ia toiagul cu el. Îl roagă pe Erasmus să plece, spunându-
i să revină după câteva zile. Căruța se îndepărtează în zare,
pierzându-se în codrii deși de foioase, grecul se grăbea să ajungă mai
repede acasă să nu-l prindă întunericul pe drum. Auzise că prin acei
codri sunt multe fiare și e periculos să umbli noaptea prin ei.
* * *
În peșteră erau trei preoți care îi slujeau lui Zamolxis. Unul din ei,
pe nume Amplias, era mai marele preoților din ținutul Dobrogei,
numit pe atunci Dacia Mică. Pe rând ei mai mergeau prin satele
Dobrogei pentu a urmări cum oamenii respectă legile și învățăturile
marelui zeu, așa cum le-a cerut Marele Preot de la Sarmisegetuza.
Erau așadar nu doar niște preoți de rând cum sunt cei din cătune și
sate bunăoară, ci aveau niște funcții mai înalte în ierarhia bisericească
a dacilor. Duminica oamenii veneau la peșteră să se roage, știau că
acolo este un loc sacru unde puteau să asculte în tihnă învățăturile
zeului Zamolxis.
Tocmai au auzit un hăulit straniu și cei trei preoți au ieșit afară să
vadă ce se întâmplă. Aruncând o privire în vale, nu le vine să creadă
ce le văd ochii. Spre peșteră urca agale un bătrân cu plete și barbă
albă, înbrăcat în haine albe ca neaua. Era un om înalt, puțin aplecat
de spate, cu sprâncene stufoase, care se întâlneau deasupra unui nas
mare. Avea părul ondulat și o barbă căruntă, care se separă în două
spre capăt. Ochii albaștri și pătrunzători te citeau până în adâncul
sufletului. Se sprijinea de un toiag imens, în formă de cruce și era
urmat de o haită de lupi. Animalele îl urmau docile, mergând
imediat în spatele lui.

219
 Preoții rămân fascinați de imaginea pe care o aveau în față. Erau
convinși că îl au în față pe marele lor zeu Zamolxis, coborât din cer.
Oare de ce le face lor o asemenea onoare, dintre atâți preoți de ce i-a
ales pe ei?
Bătrânul continuă să urce și se oprește doar la intrarea în peșteră,
la numai câțiva pași de cei trei preoți. Scoate apoi un fluier de la sân
și întorcându-se spre lupi, suflă în el, lăsând să răzbată în el un
șuierat straniu. Ca la comandă, lupii se opresc și ei și se culcă la
pământ , cu privirile ațintite la stăpânul lor, parcă așteptând să vadă
ce le poruncește. Andrei se îndreaptă spre preoți și îi salută:
- Pace vouă!
Dar preoții sunt încă înlemniți de frică. În loc să răspundă la salut,
se pun cu toții în genunchi și îi sărută mâinile lui Zamolxis, crezând
că acesta a venit la ei.
- Ridicați-vă. Să mergem în peșteră și să vorbim.
A scos din nou fluierul de la piept și a suflat în alt fel în el. Lupii
se ridică în picioare, se scutură bine privind către el, apoi pleacă în
haită, pierzându-se în desișul pădurii.
- Voi credeți despre mine că sunt Zamolxis, dar sunt doar un
trimis de-al lui. Mi-a cerut să vin la voi și să vă vorbesc despre cineva
mai mare ca el, cineva căruia și el se închină și îl socoate a-i fi stăpân.
Preoții tac. Încă sunt convinși că bătrânul acela este însuși
Zamolxis care acum îi pune la încercare.
- Cel despre care vă vorbesc va mântui lumea, a adus pe Pământ
Cuvântul lui Dumnezeu.
- Cum adică va mântui lumea, întreabă curios unul din preoți?
- După ce l-a făcut pe om, Dumnezeu i-a spus că poate să facă ce
vrea, numai să nu se atingă de fructul oprit. Dar omul nu a ascultat și
a mâncat din el. Atunci Adam a căzut în păcat și prin păcat a primit
moartea. Prin jertfa sa Iisus a biruit moartea și curăță păcatul
strămoșesc. El ne-a adus din nou nemurirea și ne-a deschis poarta ce
duce în Rai.
- Înțeleg, spune zâmbind un alt preot. Dar nouă ne-a adus mai
demult acest dar zeul nostru Zamolxis. Când își termină treburile pe

220
Pământ dacii nu mor, ci merg la Marele Zeu. El ne primește pe toți în
Raiul său, o lume mai bună decât a noastră, unde cei care ajung vor fi
fericiți și vor trăi veșnic, fără nici o grijă.
- Știam toate acestea, dar așa cum v-am spus, chiar zeul vostru
Zamolxis m-a trimis la voi. Iar ca să mă credeți, mi-a dat în ajutor
lupii cu care am ajuns la voi, aici. Știu de la Zamolxis că voi dacii nu
vă trageți din Adam cel care a adus păcatul în lume, de aceea pentru
voi Raiul a rămas deschis, iar zeul vostru vă primește în el. Dar acum
m-a trimis să vă amintesc că încă din vremea când era cu voi va spus
că după el va veni un altul, care este chiar Fiul lui Dumnezeu.
Întrebați de cei vârstnici și o să vă spună dacă nu v-au spus deja până
acum, pentru că zeul vostru știa că eu o să vin mai întâi aici în
această peșteră unde cândva a fost și el.
- E adevărat, ne-au spus ceva cei bătrâni, dar nu am înțeles bine
ce au vrut să spună. Au lăsat vorbă să te primim cum se cuvine și să
ne închinăm Fiului lui Dumnezeu. Zamolxis a prevăzut chiar că vei
veni aici cu lupi și iată că s-a adeverit ceea ce el a spus. Bine ai venit
la noi Stăpâne și spune-ne ce avem de făcut.
- Mai întâi de toate așa cum ne-a poruncit El o să vă binecuvântez
în numele lui cel Sfânt și o să aduc asupra voastră puterea Duhului
Sfânt trimis de El pe Pământ. Voi sta câteva zile la voi și o să vă spun
tot ce ne-a vorbit Iisus cât a stat cu noi, astfel o să primiți prin mine
Cuvântul Evangheliei cel sfânt. Când îl veți înțelege o să vă botez așa
cum și El s-a botezat la Ion, iar după ce veți primi și sfânta
împărtășanie veți deveni creștini așa cum sunt și eu. Sunt lucruri noi
pe care o să le înțelegeți, trebuie numai să aveți răbdare și să le
primiți în voi, pentru că adevăratul creștin are în el Hristosul care
vine de la bunul Dumnezeu. Așa, din preoți ai zeului vostru
Zamolxis veți deveni preoți ai lui Dumnezeu și veți deschide în
această peșteră prima biserică a lui Iisus din Dacia. Ea va rămâne o
vie mărturie că apostolul Lui a fost pe la voi. Peștera aceasta va
deveni templul unde vor veni oameni din Dacia voastră pentru a
primi prin mine sau prin voi Cuvântul cel divin adus de Mesia în

221
lume. Din primele zile mi-a plăcut țara voastră și am de gând să stau
multă vreme la voi.
- Veți fi primii preoți ai lui Hristos în Dacia, continuă apostolul
Andrei văzând că aceștia au rămas înlemniți de toate cele ce le-a
spus. Iar atunci când veți înțelege totul, prin puterea dată mie de
Iisus o să vă dau și vouă puteri să aduceți și pe alți daci la dreapta
credință, iar pe cei mai buni să-i hirotoniți ca preoți. Dar totul trebuie
făcut la timp și cu răbdare, să mă odihnesc puțin după drum, văd că
aveți aici un pat din piatră, o să mă întind ca să dorm puțin. O să
vorbim mai multe când o să mă trezesc și în câteva zile veți învăța
multe, Cuvântul adus de Iisus nu este greu de înțeles, mai greu este
de împlinit în fapte.
Spunând acestea, apostolul Andrei își dă jos veşmintele albe pe
care le avea pe deasupra și se întinde pe patul scobit în piatră, pe
care erau întinse niște paie acoperite cu o țesătură din lână. După
două ore de somn se trezește și își ia din nou veșmintele, apoi se
îndreaptă la un mic altar de unde de regulă vorbeau oamenilor acei
preoți. Așează pe altar o carte pe care a adus-o cu el și începe a le citi
preoților din ea.
- Uitați-vă la mine. Aceasta este Sfânta Evanghelie care tocmai a
fost scrisă de Matei, un alt apostol al Domnului Iisus. În ea sunt
cuprinse multe din pildele și învățăturile aduse de El în lume pentru
om, dar și nenumărate vindecări și învieri din morți pe care le-a
săvârșit în cei trei ani cât a fost cu noi. O să vă citesc din această
Evanghelie, iar când aveți întrebări să mă opriți, o să vă răspund la
toate întrebările voastre pentru ca să-L puteți primi în voi pe Hristos.
O să aflați tot ce trebuie să știți, de la botez până la cununie și sfânta
împărtășanie. Așa cum aveți tainele voastre sacre și biserica noastră
are tainele ei.
* * *
Vreme de două săptămâni Apostulul Andrei a rămas în peșteră și
le-a citit preoților lui Zamolxis Evanghelia lui Iisus. Le răspundea la
toate întrebările, mai ales că el L-a cunoscut, având și multe
completări de adus la cele scrise de Matei în acea Evanghelie. Doar

222
L-a cunoscut personal pe Iisus și a fost unul din cei mai apropiați
apostoli ai lui. Preoții erau tot mai impresionați, au văzut că Acela de
care le vorbea acest bătrânel a fost mai mare decât zeul lor, că faptele
și minunile lui depășeau orice închipuire omenească. I-au
impresionat în mod deosebit bunătatea și dragostea lui Iisus și mai
ales smerenia Sa divină, greu de înțeles pentru omul obișnuit. Nu-și
puteau înțelege cum un om ridicat și răstignit pe cruce putea să-i
ierte pe călăii săi și chiar să ceară să fie iertați pe vecie, rugându-l pe
Tatăl din Ceruri să-i ierte și El.
- Iartă-i Tată,că nu știu ce fac!
În final au fost botezați și împărtășiți cu trupul și sângele lui Iisus,
fiind apoi hirotoniți ca preoți și îndrumați să ducă dacilor din
Dobrogea Cuvântul și învățăturile lui Iisus.
Când a venit sorocul a venit după el grecul, cu care s-a întors în
cetatea Tomisului după ce le-a promis celor trei preoți că se va
întoarce curând la ei, pentru că vrea ca toată Dacia să afle despre
venirea lui Mesia pe Pământ.
A colindat cu Erasmus și prin alte cetăți din Dobrogea, după care
s-a întors la peșteră să vadă cum se descurcau preoții lui.
Era o zi de duminică. Oameni de pe toate plaiurile Daciei au venit
la rugăciune. Numai că acum, în loc să facă ritualurile vechi, noii
preoți ai lui Iisus le predicau dacilor învățăturile lui Mesia. Văzându-
l pe Andrei, întrerup predica și îl invită la altar.
- Iată oameni buni. Acesta a fost unul din apostolii Lui. A bătut
atâta cale să ajungă până la noi ca să ne aducă și nouă vestea că s-a
născut Mesia.
- De unde să știm că nu este un șarlatan,întreabă cineva din
mulțime?
- A ajuns la peșteră așa cum ne-a lăsat vorbă Zamolxis, însoțit de
lupii din pădure care ascultau de el ca de un stăpân, de aceea noi îl
socotim Stăpânul lupilor.
- Așteaptă puțin, intervine Andrei, ca apoi să se adresează
mulțimii.

223
 - Să ieșim afară, să vă arăt dovadă, să vedeți că nu vorbesc în
zadar. Prin mine Iisus o să vă vorbească și veți vedea că El este
Mesia.
Au ieșit din peșteră și au mers câteva sute de metri ca într-o
procesiune. În față era acel bătrânel înveșmântat în alb care se
rezema în toiagul de care nu se dezlipea niciodată. În urma lui erau
cei trei preoți daci urmați îndeaproape de mulțime de lume. La un
semn a lui Andrei, cu toții se opresc și se așează în cerc în jurul lui.
Apostolul rostește o rugăciune către Cer, rugându-se lui Iisus să-l
ajute. După ce termină rugăciunea, ridică toiagul în formă de cruce
pe care îl ținea în mână în sus, înalță rugător privirile către Cer, apoi
lovește cu el pământul care pentru o clipă s-a spart în fața lui. Din
crăpătura făcută au început a șiroi câteva picături firave de apă, care
au umezit țărâna proaspătă din jur, ca apoi să răzbată în șuvoi afară,
căutându-și drum să o ia la vale. Oamenii au rămas încremeniți.
Omul acesta avea cu adevărat ceva sfânt în el. Dar Andrei nu-i lasă
prea mult să gândească. Scoate o căniță pe care a adus-o cu el și ia
puțină apă din acel izvor miraculos . Bea el mai întâi, apoi întreabă:
- Este cineva suferind printre voi?
Mai mulți oameni au ieșit în față. Unul avea probleme cu
stomacul, altul cu inima, erau mai mulți care se plângeau de dureri
de șale și multe alte boli omenești. Apostolul le dă pe rând să bea din
acea apă, după ce rostește câte o rugăciune pentru fiecare în parte,
cerând ajutorul lui Iisus.
Când a terminat să dea apă la toți, povestește mulțimii cum
vindeca Iisus doar cu puterea Cuvântului Său și toți cei bolnavi se
făceau bine. Apoi îi întreabă pe cei din fața lui:
- Hai spuneți-mi, vă este mai bine?
Oamenii au simțit cum, ca prin farmec, durerile le-au fost luate
de acea apă miraculoasă luată din izvorul ieșit din pământ după ce
apostolul a lovit cu toiagul.
- Nu mă mai doare stomacul, spune fericit unul din ei!
- Pot alerga ca în tinerețe, spune un altul pe care îl dureau
picioarele!

224
 - Mă bucur pentru voi, intervine Andrei. Nu apa v-a făcut
sănătoși ci rugăciunea la Domnul Iisus. El mi-a ascultat ruga și a
făcut să izvorască apă din pământ și tot El v-a alinat durerile la rugile
mele. Să veniți duminica la acest izvor, să vă rugați Domnului Iisus și
El vă va face sănătoși la fel cum i-a vindecat pe slăbănogi și pe
leproși, pe surzi și pe orbi, pe posedați de diavol sau pe paralitici. Iar
acum, că tot suntem în fața unei minuni făcute de Iisus, să hirotonim
pe mai marele preoților de aici din Dobrogea ca episcop, ca să
primească și el puterea să pregătească de acum încolo preoți pe
pământurile Daciei voastre, să ducă peste tot Cuvântul lui Mesia.
Organizez astfel prima episcopie de pe cuprinsul Daciei care se va
numi episcopia Tomisului, după cea mai mare cetatea a voastră din
această regiune. Episcopul, ajutat de cei doi preoți va sluji
deocamdată în această peșteră sacră.
Alte opt izvoare au țâșnit la suprafață în săptămânile următoare
oferind apă miraculoasă și tămăduitoare locuitorilor acelor
meleaguri. Șuvoaiele lor s-au adunat într-un pârâiaș care și-a format
albie și a pornit la vale, tranversând valea spre a potoli setea oițelor
bacilor daci care și-au făcut stânile în acele locuri.
De atunci acel pârâiaș și izvoarele miraculoase din care se
formează poartă numele Sfântului Apostol Andrei. Se spune că și în
zilele noastre apele sale au puteri tămăduitoare și cei care beau din el
se vindecă de bolile pe care le au. Iar acea peșteră cunoscută și azi
sub numele de Peșterea Apostolului Andrei, este o biserică creștină
deosebită, unde se păstrează și acel pat din piatră pe care apostolul
se odihnea când poposea în ea. Vizitatorii care ajung la peșteră se
așează câteva minute pe patul pe care odată sta cel dintâi chemat al
lui Iisus, sperând să ia ceva din energia binefăcătoare adusă acolo de
apostol și care se păstrează și acum. Oamenii i-au închinat balade și
legende iar copiii îi slăvesc în colindele lor.
„Colo pe grindei,/ Crâng de alunei,/ Val de arţărei,/ Sfânta mănăstire,/
Loc de tăinuire/ Şi tămăduire,/ Şi piteşte-n tei/ Casa lui Andrei,/ De la schit
la cruce,/ Scară care duce,/ Din cruce la schit,/ Scări de coborât.../ De la
schit în sus,/ Crucea lui Iisus,/ De la cruce în tei/ Casa lui Andrei.../ La

225
schitul din tei/ Crucea lui Andrei,/ Cine că-mi venea/ Şi descăleca?/ Venea
Decebal/ Călare pe-un cal,/ Sfinţii că-i găsea,/ Cu ei că-mi vorbea,/ Dar nu
se închina,/ Nici cruce-şi făcea./ La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/
Traian că venea,/ La slujbă şedea,/ Slujba asculta,/ Şi îngenunchea,/ Şi nu se
închina.../ Pe murg călărea/ Şi cale-şi lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului.../
Andrei col-la schit/ Uita c-a ieşit,/ Cu papucii lui,/ Talpa raiului,/ Şi
potcapuâ lui/ Arca cerului,/ Cu veşminte sfinte,/ Fraţii înainte,/ Cu toiag şi
cruce,/ Candele-n răscruce,/ Lumânări aprinse,/ Vâlvătăi cuprinse.../ Iară
Sânt Andrei/ Sub crucea din tei,/ Schitul din grindei,/ Se roagă mereu/ La
bun Dumnezeu“.Balada „Peştera Sfântului Andrei“
* * *
Apostolul Andrei a colindat o bucată de vreme pământurile
Dobrogei. Mergea însoțit de proaspătul episcop, iar lupii îi însoțeau
peste tot. Oamenii îl cunoșteau acum pe apostol după haita mare de
lupi care îl urmau docili prin țară, de aceea au ajuns să-i spună
Stăpânul lupilor. Cuvântul divin prindea ușor teren în inimile dacilor
care erau obișnuiți cu credința într-un singur zeu și cu iubirea
aproapelui, ca lege supremă. După o vreme, întorcându-se la peștera
care acum îi poartă numele, Andrei le spune celor trei preoți creștini:
- Acum aș vrea să merg și pe meleagurile unde s-au născut
Zamolxis și Deceneu. Cine este mai marele vostru acum pe acolo?
- Duras, Domnia ta. Este acum Marele Preot al tuturor dacilor. De
el ascultăm cu toți, oriunde ne-am afla. El are putere în Dacia Mare
cum are putere și la noi, în Dacia Mică, dar și în părțile de sud, până
la Dunăre cât și peste dacii din Banatul de vest...
- Atunci v-aș ruga să mă duceți la stăpânul vostru, Duras 43 să
vorbesc cu el. Să afle toată Dacia că s-a născut Mesia.

43 Ci s-a oprit maritu Andreiu în plaiul dregătorilor Cutusone şi Dura – spune povestea
– unde este acum satul Ion Corvin şi pădurea cu peştera sfinţitoare, care a fost schit de
odihnă sfântului călător şi loc de închinare pentru el şi pentru sfinţii cari au fost cu el, în
călătorie de propoveduire. Mulţime de trudnici şi de daci şi geţi şi alani şi greci şi romani, de pe
tot plaiul au alergat la Sfântul Apostol, iar Andreiu îi învăţa şi îi boteza în apele celor nouă izvoare
sfinţitoare şi tămăduitoare, pe lângă schitul său sfânt, care izvoare se mai văd şi până acum,
oglindind sfinţitul schit şi dând tămăduire şi alinare celor bolnavi şi sănătoşilor. Şi precum
se vede şi acum, sunt acele izvoare mai mari: Unu-n deal, spre răsărit, /Că acolo-i loc
226
 - Eu îl cunosc mai bine, spune episcopul, de asta am fost numit
mai marele preoților din toată Dobrogea. Vă pot conduce la el, numai
să-mi spuneți când trebuie să ne pornim la drum.
- Nu lăsăm mult. Facem pregătirile și mergem la Duras, mai
marele vostru.
- O să luăm un car ceva la drum, că este cale lungă până în Munții
Orăștiei.
- Găsiți ceva și în două-trei zile să plecăm la Sarmisegetuza.
Ceilalți să rămână aici ca să vestească celor ce vin la biserică
Cuvântul lui Hristos44.
* * *
Două luni a durat drumul lui Andrei până la Sarmisegetuza.
Mergeau câte o bucată de drum în fiecare zi, apoi poposeau într-un
sat mai răsărit unde aduna oamenii și le vorbea. Se spune că
apostolului nu îi plăcea să vorbească mult, îl lăsa mai mult pe
episcopul său care le citea oamenilor din Evanghelie, după care îi da
cuvântul lui Andrei. Acesta îi vindeca pe bolnavi și îi ajuta pe
oamenii suferinzi, după ce se ruga lui Iisus să-l ajute să-și
împlinească menirea.
Prin toate satele Daciei s-a întins cu iuțeală vestea că acest mare
doftor care ia durerile cu mână este venit pe meleagurile lor, așa că
tot mai mulți daci îi ieșeau în cale, mai ales cei bolnavi sau rudele lor.
Veneau chiar din sate îndepărtate care nu se aflau pe drumul lor,
mulțimi tot mai mari de bolnavi îi ieșeau în cale, rugându-l să aline
durerile lor.
Andrei privea cu dragoste și respect pe fiecare om, în fiecare îl
vedea pe Hristos, iar acești daci educați de Zamolxis îl impresionau
cu credința lor și mai ales cu dragostea față de semeni pe care nu a

sfinţit, /Unu-n jos, către apus, /Că acolo-i loc ascuns. Dumitru Manolache, Andrei, Apostolul
Lupilor
44 Colindă de Crăciun :„Spune, spune, Moş Andrei, cel cu crucea cea de tei,/ Cine, cine-i Moş

Crăciun, Moş Crăciun, cel mai bătrân“, Sfântul Andrei răspunde: „Moş Crăciun e Tatăl vostru, e şi
Dumnezeul nostru/ El a făcut şi pe pom, şi pe capră, şi pe om/ Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa, trece-mă şi
Dunărea/ Ca să afle Dacia, că S-a născut Mesia“.
„Ne daţi ori nu ne daţi/ Că mergem în altă casă/ Unde Sânt Andrei ne lasă/ Şi ne face tolba
grasă“.
227
mai întâlnit-o nicăieri. Îi chema la el pe copii pentru care avea mereu
pregătite tot felul de dulciuri, îi mângâia pe creștet pe bătrâni
alinându-le durerile aduse de bătrânețe. Prin satele unde trecea avea
obiceiul să lase ca mărturie o cruce, spunându-le dacilor că îi va ajuta
de dușmani și mai ales de duhurile rele. Dacă prin zonă era o fierărie
vorbea cu fierarul ca să-i facă crucea, iar dacă nu, o făcea chiar el din
pietre pe care le zidea în formă de cruce. De la el a rămas probabil la
poporul nostru tradiția să se facă troițe, ca simbol de apărare a
satelor și oamenilor de forțele răului. Dacii se bucurau să-l vadă
înălțând cruci, pentru ei crucea era ceva sfânt, ea semnifica cerul și
pământul, răsăritul și apusul (viata si moartea), centrul crucii fiind
centrul universului, soarele, pe care dacii îl adorau. Folosind acest
simbol pentru a marca astfel jertfa lui Iisus, Andrei le întărea
convingerea în semnificațiile ei divine, devenind acum și arma care a
învins moartea, prin care omul a primit mântuirea. O formă sacră de
reprezentare a Universului și semnificațiile lui, dar mai ales a vieții
fără moarte spre care se îndreaptă omul prin Iisus.
Unii dintre daci primeau cu ușurință Cuvântul divin citit din
Evanghelie, astfel că în acele sate apostolul Andrei îi miruia pe
preoții lui Zamolxis hirotonindu - i apoi ca preoți ai lui Iisus. În alte
locuri, oamenii erau mai sceptici, nu reușeau să facă diferența între
ceea ce i-a învățat Zamolxis și ce le spune acum acest om. Peste tot
însă oamenii erau impresionați de alaiul de lupi care- l însoțea pe
Andrei, lupi care ascultau de comenzile lui, de aceea era socotit a fi
Stăpânul lor.
Într-una din zile, de Andrei se apropie o femeie ceva mai în
vârstă, cu fața ofilită de soare și de vânt, dar mai ales de muncă grea
care îi depășeau puterile, oboseala citindu-i-se ușor pe chip. Abia
mergea, dar a reușit să străbată pe jos cale de peste 50 km numai ca
să ajungă la apostolul Andrei, de a cărui minuni vorbea toată lumea.
De cum îl vede cade în genunchi și îi sărută poalele veșmintelor,
după care se pornește pe plâns, vorbele i se înneacă de durere.
Andrei o mângâie pe creștet, apoi o ajută să se ridice în picioare:
- Care este numele tău și de ce plângi?

228
 - Îmi spune Geta și plâng de durere. Fata mea este pe moarte, are
doar 9 ani, numele ei este Tina, așa a vrut să-i spună tatăl ei
răposatul. Dacă o pierd și pe ea nu mai am pe nimeni. Bărbatul l-am
pierdut când a apărat satul de barbari, am mai avut un flăcău, dar și
pe el mi l-a luat Zamolxis. Ce să mă fac singură, continuă ea să
plângă.
- Liniștește-te o să încerc să te ajut dacă Iisus îmi va asculta ruga.
Unde este fata ta, adu-o la mine cât poți de repede.
- Dacă se putea o aduceam, dar biata fetiță nu se mai poate ridica
din pat. Abia mai respira sărăcuța când am lăsat-o singură acasă și
am fugit să te prind din timp. Nu știu dacă o s-o mai găsim în viață,
dar nu mai aveam cum să o ajut. Sunteți singura mea speranță, dacă
mai răsuflă poate o salvați.
- Unde locuiești femeie, întreabă apospolul puțin contrariat dar
totodată răvășit de durerea femeii care tocmai a venit în fața sa.
- Stă cam departe de aici, îi spune însoțitorul după ce a aflat de la
femeie pe unde este satul ei. Ne întârzie la drum. Mai este cale lungă
până la Sarmisegetuza...
- Nu are a face, oamenii sunt cei mai importanți, de ei trebuie să
avem grijă. S-o luăm pe femeie în căruța noastră, să ne grăbim să-i
vedem fetița.
Toți se minunau de bunătatea acestui om care a lăsat totul la o
parte pentru o femeie simplă și săracă. De aceea mulți din cei de față
au crezut că Andrei îl slujește pe adevăratul Dumnezeu și zilele
următoare s-au botezat.
După câteva ore de mers ajung acasă la femeie. O căsuță mică,
acoperită cu stuf, care avea doar 2 cămeruțe mici și întunecate,
deoarece ferestrele foarte reduse ca dimensiuni abia lăsau să intre
câte o rază de soare. Fetița era întinsă pe un pat improvizat din niște
scânduri bătute pe niște bucăți de butuc de brad. Andrei se apropie
de ea și îi atinge fruntea. Fetița nu mai respira iar fruntea începea să
se răcească. Apostolul își pune și cealaltă mână pe creștetul fetei,
apoi, cu ochii îndreptați spre Cer, rostește în limba sa o rugăciune,
continuând să apese cu amândouă mâinile peste capul fetei. Coboară

229
apoi mâinile încet spre piept, oprindu-se mai mult în dreptul inimii,
iar după câteva minute bune le așează pe ambii obraji. Apostolul se
roagă mai departe, pe frunte îi curge apa șiroaie, mâinile au început
să-i tremure fiind concentrate acum deasupra pieptului fetei.
- Iisuse, ai milă de mine și mai ales de biata ei mamă, dacă o
pierde pe copilă nu mai are nimic în această lume.
Privirile ațintite asupra fetei erau și ele înnecate în lacrimi. După
mai bine de o oră, în cameră se aude un strănut. Fata tresare și
deschide ochii, privind curioasă prinprejur.
- Ce se întâmplă, unde mă aflu, îi întreabă pe cei din jur?
Apostolul se lasă pe un scaun, era vlăguit de atâta trudă.
- Ești cu mama ta scumpa mea fiică. Eram îngrijorată, credeam că
ai murit. Ai fost bolnavă câteva zile, îmi era teamă să nu te pierd așa
cum l-am pierdut pe tatăl tău săracul și pe fratele tău, răpus de-o
boală cruntă. Acest om trimis de Cer te-a adus din nou la mine.
- I-am auzit vocea în vis. Se ruga unuia Iisus. Eu eram printr- un
tunel întunecat prin care mă duceau doi preoți înveșmântați în haine
albe. Tocmai vedeam o lumină în zare, avem impresia că mă întorc
acasă... Deodată mi-a ieșit în întâmpinare cineva care semăna cu
Zamolxis. M-a privit în ochi și cu o voce blândă îmi spune: - Întoarce-
te copilă, încă nu a venit vremea. Te cheamă mama ta îndărăt, e
singură și are mare nevoie de tine. Cineva s-a rugat atât de mult încât
nu am putut să-i refuz ruga mai ales că îl și cunoșteam, m-a slujit
când am fost cu el în lume. Întoarce-te de unde ai venit, trăiește-ți
viața și fii fericită. Când va fi vremea te aștept aici, va veni și timpul
să te întorci acasă, dar acum trebuie să te întorci în lumea de unde
tocmai ai plecat. Ascultă de acel om ce s-a rugat pentru tine, vei
învăța multe de la el, întoarce-te și împlinește-ți destinul, apoi vei
veni la mine, în Cer, te voi primi ca azi, cu brațele deschise.
- Mamă continuă fata cu privirile extaziate de ceva misterios,
omul îmbrăcat în alb care m-a întâmpinat la porțile acelei lumi unde
se vedea acea lumină puternică m-a mângâiat ușor pe frunte, apoi
face semn însoțitorilor să se întoarcă de unde au venit. Și iată-mă din
nou aici. Nu pot să-i uit chipul și nici blândețea vocii care mă

230
pătrundea cu căldura ei, o bunătate fără de margini, cum nu am
văzut aici pe Pământ.
- Omul acela era Iisus fiica mea, intervine Andrei. Mi-a ascultat
ruga și te-a trimis din nou la mama ta. Se pregătea să te primească în
Rai, se vede că ai un suflet neprihănit și bun. Dacă ți-a vorbit așa
înseamnă că are și alte planuri pentru tine, nu numai să ai grijă de
mama ta.
- Cine ești dumneata, îl întreabă Tina? Semeni mult cu acel om.
Dar cumva și cu cei doi preoți care mă duceau prin tunel... cu toate
că chipul lor nu-l vedeam, păreau mai degrabă niște fantome.
- Cei doi preoți de care ne spui erau de fapt îngeri ai Domnului.
Sunt trimiși să conducă la El pe cei neprihăniți ca tine, să nu se
rătăcească prin acel tunel întunecat care duce în mai multe direcții.
Este ca un labirint, numai cine cunoaște calea poate să ajungă unde
trebuie. Iar eu l-am cunoscut pe Omul Acela care i-a trimis pe îngeri
la tine, i-am fost ucenic cât a fost pe Pământ. Atunci era doar un
păstor de oameni, acum El este Domn și Stăpân.
- Cum și el a fost om ca și noi? Înseamnă că este Zamolxis.
- Zamolxis este și el în Ceruri cu Iisus, dar cel care ți-a ieșit în cale
nu a fost zeul vostru, așa cum crezi. A fost Iisus Hristos de care îți
vorbeam, El a ascultat de ruga mea și te-a trimis acasă. O să-ți
vorbesc mai multe despre El, o să te caut peste câțiva ani. E drept și
El a fost ca tine și ca mine, s-a născut și a trăit ca om, dar a fost și Fiu
al celui Atotputernic, iar acum s-a întors la Părintele Său. Acum este
greu să înțelegi atâtea, când vei crește mai mare o să te caut și atunci
o să-ți vorbesc mai multe, până atunci să o ajuți pe mama ta chiar
dacă ești încă o copilă. Așa cum El ți-a spus la plecare ți-a hărăzit o
mare misiune. Va veni vremea s-o îndeplinești, așa îi vei răsplăti
bunătatea...
- O s-o ajut și eu spune episcopul. O să – i trimit femeiei niște bani
să-și facă o casă mai mare și mai luminoasă, altfel fetița se
îmbolnăvește iar. O să vorbesc chiar azi cu preotul din sat să cheme
niște oameni s-o ajute iar eu îi voi trimite banii necesari să plătească
meșteri și ce îi mai trebuie. Sunt sigur că dacă va afla minunea va

231
trece și el la dreapta credință, iar mulți dintre oamneii din sat îl vor
urma, vom zidi și aici o biserică creștină.
- Atunci să rămânem aici peste noapte, ne vom odihni afară, pe
prispă, iar mâine vom merge la preotul tău să vorbim cu el și cu alți
oameni.
- Nu pot să vă las să dormiți afară după cât bine mi-ați făcut.
Intrați în camera de oaspeți, vă dau niște plapume, o să vă odihniți
mai bine ca pe prispă. Între timp să fac ceva de mâncare și Tina e
flămândă după atâtea zile.
- Îți mulțumim din suflet, ești o femeie bună. Iisus te va răsplăti
cum a făcut și azi.
- Dacă acel Iisus mi-a trimis înapoi fata cred și eu în El, îmi dau și
viața pentru El.
- Atunci să vii cu noi mâine și să povestești ce s-a întâmplat, să
afle și oamenii ce bun este Iisus.
- O să vin și eu, se oferă Tina. Lumea care știe ce bolnavă am fost
n-o să creadă că pot din nou să merg după ce atâtea zile am zăcut la
pat și nu puteam merge singură pe picioare.
- Acum eu vă mulțumesc, le spune Andrei, cu ochii plini de
lacrimi văzând atâta bunătate la fetiță. Nu degeaba Iisus mereu ne
spunea să lăsăm copiii să meargă la El...
- Haideți acum la masă că am pregătit ceva pe fugă, cred că vă
este foame de lup după atâta drum.
Andrei a zâmbit. Vorbele femeiei i-au adus aminte de lupii lui
ascunși într-o pădure din apropiere. Dar precis ei au găsit ceva de
mâncare...
A doua zi au mers cu toții la biserica din sat. Tina a avut dreptate.
Oamenii nu se așteptau s-o vadă pe picioarele ei și atât de vioaie.
Avea din nou obrajii roșii, iar chipul ei feciorelnic radia de sănătate.
Au înțeles că a fost o minune și au primit de la Andrei botezul.
Preotul din sat a primit și el să fie hirotonit de episcopul Amplias, iar
Geta și fiica ei Tina au fost primii care au primit botezul. La plecare
sătenii i-au promis lui Andrei că din ziua următoare vor începe
munca și îi vor face femeii o altă casă, una ceva mai mare și

232
luminoasă, ca fata să aibă unde să crească. Luându-și rămas bun de
la cei din sat și mai ales de la femeie și copilă, Apostolul Andrei și
episcopul său au pornit la drum spre Sarmisegetuza. Lupii aflați într-
o pădure din preajmă i-au urmat docili ca niște căței, ascultând de
comenzile date de fluierul ținut la sân de Stăpânul lor. Pe drum
continuă să facă câte un popas când soarele cobora spre asfințit,
episcopul mergea la preotul din sat cu care vorbeau până noaptea
târziu. Oamenii continuau să se adune aflând că vine la ei doftorul
Andrei care îi vindeca de boli numai cu mâna și cu rugăciuni aduse
Domnului din Cer. Până să ajungă la Sarmisegetuza a vindecat
mulțime de bolvani și au hirotonit mai mulți preoți, punând astfel
bazele Bisericii creștine în Dacia. Ei erau îndrumați să asculte mai
departe de Marele Preot din Sarmisegetuza, dar în predicile lor să le
vorbească oamenilor și de învățăturile lui Iisus.
Se spune că Andrei nu era un mare orator, prefera să-l lase pe
episcopul său să vorbească, în timp ce el îi vindeca pe bolnavi, care
veneau la el în număr tot mai mare. Era în schimb un om ghidușiu,
făcea mereu glume și astfel se făcea plăcut peste tot.
* * *
- Apropiindu-se de Sarmisegetuza, Andrei poposește pe muntele
sfânt al dacilor Kogaion. Găsește și intrarea în peșteră, spre mirarea
însoțitorului său din Dobrogea.
- De unde ați știut să intrați aici, îl întrebă episcopul pe apostol?
Nimeni nu cunoaște această intrare în afară de Marele Preot.
- Am avut un vis noaptea trecută. Iisus mi-a apărut în vis și mi-a
cerut ca înainte de a merge la Sarmisegetuza să opresc la această
peșteră a dacilor. Se spune că aici și-a făcut sălașul Marele Lup Alb,
zeița mamă a voastră. Se pare că voi avea nevoie de ajutorul ei când
voi ajunge în fața lui Duras...
Au poposit amândoi în peșteră în acea noapte. Apostolul nu a
mai avut nici un vis, dar nici o zeiță nu i-a ieșit în cale. Doar undeva
pe la miezul nopții a avut impresia că cineva îl acoperă cu o pătură să
nu-i fie rece, iar întunericul nopții e spart de doi ochi roșii ca niște
tăciuni aprinşi. Dar dormea prea profund ca să-și dea seama dacă a

233
fost vis sau realitate. Dimineață, încăperea în care au înnoptat era
umedă și răcoroasă, dar ei nu au înghețat de frig, fiind acoperiți cu
păturile luate din căruță de cu seară. S-au spălat la un pârâiaș ce
curgea undeva pe aproape, apoi se pornesc spre Sarmisegetuza unde
poposesc la Marele Sanctuar. Se opresc ceva mai departe, așteptând
să fie anunțat. Numai dacul care l-a însoțit pe apostolul Andrei
merge în Sanctuar pentru a vorbi cu Marele Preot Duras, stăpânul
său. Când acesta își termină rugăciunile obișnuite, preotul se apropie
smerit de el îl întrebă:
- Din câte știu vii de foarte departe, tocmai de pe malul mării. Ce
gânduri te-au adus atât de departe?
- Vin tocmai din peștera noastră din Dobrogea unde m-ați pus să-
i slujesc lui Zamolxis și am venit pentru că am adus pe cineva. Acest
om ține neapărat să vă vorbească, vă roagă să-l primiți aici, în
sanctuar.
- Cine să fie acest om care vrea să mă vadă? E o persoană de vază
sau e altceva?
- E un om simplu, un pescar Stăpâne. Dar acest om a cunoscut
pe cineva de la care a învățat lucruri pe care nici regii nu le știu. Iar
pe deasupra face și minuni. Am văzut cu ochii mei cum a făcut să
iasă apă din pământ doar lovind cu toiagul într-un anume loc. Iar
asta nu odată, ci de nouă ori. Acum acele izvoare curg la vale și
formează un pârâiaș care nu era pe când a fost pe la peșteră domnia
voastră...
- Ce îmi spui tu pare incredibil. Hai, adu-l la mine să-l cunosc și
eu.
Preotul a ieși și l-a chemat pe Andrei care intră în templu și se
înclină în fața Marelui Preot.
- Bine ai venit în sanctuarul nostru sfânt. Am auzit că și domnia ta
ești preot. Ce zei slujești și cu ce gând ai venit dacă ai ajuns până în
aceste meleaguri uitate de lume și de zei?
- Bine v-am găsit Stăpâne Duras. Vin tocmai de departe, sunt
evreu. Dar am umblat prin multe țări din lume până am ajuns aici să
aduc și dacilor Cuvântul lui Dumnezeu cel Sfânt. M-ați întrebat ce fel

234
de zei slujesc, dar noi ne închinăm ca și voi dacii la un singur
Dumnezeu, cel care a creat Cerul și Pământul și apoi l-a făcut și pe
om.
- E frumos ce îmi spui tu bătrâne. Noi dacii credem în Zamolxis,
iar prin el suntem nemuritori.
- Am aflat multe din învățăturile voastre, cele ce vă învață
Zamolxis, zeul vostru, vine tot de la Dumnezeul cel Atotputernic, de
la care le-am învățat și eu.
- Uneori și mie îmi vorbește Zamolxis, îi aud deseori vocea aici în
sanctuar, tu cum vorbești cu Dumnezeul vostru, când te-a învățat
atâtea lucruri.
- Aici este taina pe care am venit să v-o dau, să dau veste Daciei
că Mesia a venit pe Pământ. Dumnezeu Cuvântul a luat chip de om,
El a prins viață prin Fecioara Maria, o fată neprihănită din Nazareth
și a trăit la fel ca toți oamenii. Când a venit vremea a prins a predica
și a adus lumii învățăturile Sale, a ales ucenici care să-L slujească,
printre care am fost ales și eu chemat. L-am însoțit vreme de trei ani
prin toate ținuturile Iudeei și în Galileia, am văzut multe minuni
făcute de El, a vindecat oameni și a înviat morți, a hrănit mulțime de
oameni doar cu cinci pâini și multe altele din acestea, lucruri pe care
un muritor nu le face. Iar pentru toate cele ce a făcut, în loc să-i
mulțumească și să-I facă statui, evreii au ales să-l omoare, L-au
răstignit pe cruce, să scape de El. Dar Dumnezeu nu poate să moară,
după trei zile El a înviat, a venit la noi și am stat de vorbă așa cum
vorbeam înainte să moară. Unul dintre noi chiar L-a pipăit, nu-i
venea să creadă că este în carne și oase și abia atunci și el s-a convins
că îl are în față pe învățătorul nostru.
- Frumoasă poveste îmi spui, dar cum poți dovedi toate acestea?
- Singura dovadă sunt cele învățate în cei trei ani cât am stat cu El.
Multe am învățat din pildele Sale, dar mai ales am învățat să vindec
boli. Am auzit că Măria sa regina nu poate să nască, iar regele vostru
nu are moștenitor. Eu i-am adus o plantă foarte rară, pot s-o tratez, să
nască iar copii.

235
 - Regele se va bucura să audă deși e greu de crezut acest lucru. A
căutat prin toată lumea acea plantă, a vorbit cu doctori și cu vraci,
dar până acum nimeni nu i-a adus-o. Nu știu dacă pot să te cred că ai
fost trimis aici de cel căruia îi spui Mesia și că ai cu adevărat acel
leac... nu aș vrea să-i mai trezesc această amintire neplăcută.
- Când veți auzi învățăturile Lui veți înțelege. Sunt multe care
seamănă cu ale voastre. Zeul vostru Zamolxis le-a luat tot din
înțelepciunea Celui care a creat lumea. Acum Acesta a venit în lume
luând înfățișare de om, de aceea noi îi spunem Mesia... Cât despre
leac, este adevărat, dacă nu mă țin de cuvânt pun capul meu chezaș...
- Așa spunea și zeul nostru Zamolxis, pe când era printre noi a
lăsat vorbă că după el va veni un altul care va fi trimis de Tatăl,
Părintele Suprem al nostru, al tuturor. Poate că Cel de care vorbești o
fi fost Acela, iar tu ești aici ca trimisul Lui, dar o să mai vorbim zilele
astea să vedem ce lucruri poți ca să-mi mai spui. Dar acum să
mergem repede la rege, dacă ce ai spus este adevărat, o să fii răsplătit
regește, numai să nu fii cumva un șarlatan. Au fost unii care au vrut
să-l înșele venind la regină cu tot felul de rădăcini și flori, dar toți
șarlatanii și-au pierdut pe loc capul pentru că regele urăște minciuna
mai mult ca orice.
- Dacă eu vă mint atunci capul să-mi cadă la fel cum a căzut
acelor mincinoși, dar eu azi nu veneam la Domnia Voastră să vă
vorbesc despre Dumnezeu cel Sfânt bazându-mă pe o minciună
sfruntată...
- O s-o vedem și pe asta. Acum hai să mergem la rege.
Au ieșit din templu, să se îndrepte spre palat care era în
apropiere. În fața sanctuarului Duras vede o haită de lupi. Stăteau în
semicerc ca și cum erau aliniați, cu privirile ațintite spre templu.
Andrei scoate un fluier și suflă în el, lupii îl ascultă și se întind pe jos,
păstrând și acum forma de semicerc, iar cu privirile își urmăreau
Stăpânul. Marele Preot s-a mirat nespus, cine o fi acest om care
poruncește lupilor, doar lupii sunt simbolul sacru al dacilor, iar acum
ei pe Andrei îl ascultă la fel cum altădată îl ascultau pe Zamolxis.
Acest om are în el ceva misterios, o taină pe care Duras nu o putea

236
cuprinde. Dar dacă totuși spune adevărul și a fost trimis de Acel
Mesia de care zice?
Ajunși la rege cu toții se înclină în fața lui și îi aduc onorurile
cuvenite unui suveran. Scorilo trimite după regină, care vine însoțită
de fiica ei. Andrei o salută pe Zura apoi își ațintește privirile către
Andrada. Îi pune mâna pe creștet aplecându-se în fața ei, de parcă ar
vrea s-o vadă mai bine. Ochii săi albaștri o privesc cu căldură, iar
barba căruntă îi mângâie obrajii.
Apostolul rostește în gând o rugăciune, după care o mângâie pe
creștet pe fetiță și o întreabă cu vocea sa blândă:
- Cum te numești, copila mea?
Puțin necăjit, regele intervine:
- Nu știai că fetița mea nu vorbește? Și-a pierdut graiul acum
câțiva ani când am fost atacați de niște mercenari plătiți de trădători
de-ai noștri.
Dar apostolul nu-l bagă de seamă și continuă s-o mângâie cu
mâna dreaptă pe creștet, repetând întrebarea:
- Copila mea, spune-i moșului numele tău...
De-a dreptul mânios, Scorilo aruncă o privire către regină
făcându-i semn s-o ia pe fetiță și s-o ducă din acea încăpere, să nu
mai fie supusă supliciilor străinului din fața lor. În semn de respect,
nu îi mai spune nimic lui Andrei, se gândește că fiind în vărstă
bâtrânelul nu l-a auzit. Dar ca prin vis aude o voce cristalină care
puțin speriată rostește silabisind:
- A-ga-ta....Numele meu e Andrada...
Toți cei de față rămân înlemniți. Doar bătrânelul nu se miră de
nimic și aplecat în fața fetiței continuă s-o mângâie ușor pe frunte.
Apoi o întreabă:
- Știi câți anișori ai Andrada, fata moșului?
- Sigur că știu bunicule, că i-am numărat în gând la fiecare
aniversare pe care o sărbătoreau părinții. Tocmai am împlinit nouă
ani.
- Bine atunci copila mea. Să crești mare și să fii fericită.

237
 Abia atunci apostolul se ridică în picioare și ia mâna de pe
creștetul fetiței. Apoi, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, se
adresează reginei:
- Măria ta, iată leacul făgăduit. Pentru asta am venit la
Sarmisegetuza. Regele are nevoie de urmaș. Peste scurt timp Dacia
va avea nevoie de un mare rege. Vremurile vor cere un erou, iar
domnia voastră îl va aduce în lume. Veți naște un băiat cum Dacia nu
a mai avut de când l-ați pierdut pe marele Burebista. Va crește și va
moșteni tronul când țara va trăi vremuri critice. Îi veți pune numele
Decebal, să știe lumea că este viteaz...
Cei de față sunt copleșiți de cele întâmplate.
- Acum vă las cu bine, trebuie să mă retrag. După cum vedeți nu
mai sunt tânăr. Mâine o să mai trec pe la templu și voi mai vorbi cu
Marele Preot Duras, fratele vostru. O să cer doar acordul Măriei Tale
să călătoresc prin satele țării pe care o conduceți, să le vorbesc
oamenilor despre Mesia și pildele Sale atât de frumoase. Țara voastră
are un mare viitor, ea va deveni curând o țară creștină, în care
credința va apăra poporul așa cum și acum vă apără cu taina
nemuririi.
Andrei iese din palat, urmat îndeaproape de gazde care l-au
condus până la ieșire. Apostolul se îndreaptă spre lupii săi care îl
așteaptă în același semicerc în care i-a lăsat. Scoate din nou de la sân
fluierul și suflă în el într-un anume fel. Toți lupii se ridică îndată în
picioare, așteptând să plece odată cu el. În mijloc zăresc și nu le vine
să creadă pe Marele Lup Alb, stând în două labe. Părea o apariție
imensă în centrul acelui semicerc în care erau așezați lupii care au
venit în cetate însoțindu-l pe apostolul Andrei. Acesta se îndreptă
spre ei, apoi, intrând în semicerc se apropie de Marele Lup Alb în
fața căruia se înclină.
- Îți mulțumesc mărită zeiță, cu ajutorul bunului Dumnezeu, am
reușit să redau familiei regale bucuria, iar regina va avea și un băiat.
- Eu îți mulțumesc bunule apostol, că fără ajutorul lui Iisus
Hristos fetița ar fi rămas fără grai toată viața, iar Dacia pierdea un
mare erou. Ca mamă a acestui neam de daci azi îți rămân profund

238
recunoscătoare și îți promit că dacii vor primi Cuvântul Evangheliei
mai repede ca alții.
- Și asta o știu mărită zeiță, am văzut cum m-au primit pe unde
am fost. Acest popor este creștin din naștere, acum trebuie doar să
creadă în Iisus.
- Întoarce-te în peștera mea și te odihnește, eu o să te conduc cu
haita mea de lupi pe care ți-am trimis-o când ai ajuns în Dobrogea,
să-ți deschidă calea spre poporul meu. În seara asta vei sta în camera
regală, unde i-am dus până acum doar pe zei și pe regi. Voi merge în
fruntea lupilor mei. Să ne urmezi spre peștera sacră, acolo îți voi
deschide camerele care sunt destinate doar mie și la zei. Tu ești
asemenea lui Zamolxis al nostru care a adus învățăturile divine
poporului său. Tu și ai tăi le veți duce în toată lumea care le va primi
ca pe niște legi pentru că ceea ce s-a scris în Evanghelie este Cuvântul
lui Dumnezeu cel Sfânt.
Andrei își continuă drumul urmând îndeaproape pe Marele Lup
Alb și mulțimea de lupi care s-a pus de îndată în mișcare când a
suflat din fluierul său.
În cetate rămâne familia regală profund impresionată de tot ce
vedeau, nu știau cum să-i mai mulțumească acelui bătrânel și
Stăpânului său. Privindu-l pe apostol urmat de Marele Lup Alb au
înțeles că el a adus în Dacia adevărata credință de care le vorbea și
zeul lor Zamolxis în vremuri trecute. Cum să-și explice altfel cum
lupii îl urmau, iar lor li s-au alăturat și Marele Lup Alb. Acest
bătrânel înveșmântat în alb, cu toiagul său în formă de cruce era cu
adevărat Stăpânul Lupilor, demn urmaș al marii zeițe.
* * *
Luându-și rămas bun de la zeița mamă a dacilor, Apostolul
Andrei însoțit de episcopul Amplias pornesc spre Dacia Mică,
mulțumiți că și-au îndeplinit misiunea pentru care au venit la
Sarmisegetuza. Dar n-o mai iau pe drumul pe care au venit ci se
îndreaptă spre Dunăre, pentru a duce Cuvântul lui Hristos și în
celelalte ținuturi ale Daciei. În drum se opresc în cetatea Buridava,
una dintre cele mai fortificate cetăți dacice din partea de sud, fiind

239
întărită de marele rege Burebista pentru a crea un obstacol în fața
tendințelor expansioniste ale Imperiului Roman din acea vreme, dar
și pentru a apăra minereurile de sare, o bogăție prețioasă a dacilor.
De aici și atenția pe care au acordat-o Deceneu și Comosicos acestei
regiuni, Edna, fiica lui Burebista fiind căsătorită cu basileul cetății,
Tiamarkos, iar cei doi fii ai acestora au fost luați ca prinți moștenitori
la Sarmisegetuza. Acum unul dintre ei este regele Daciei Mari, iar
celălalt Marele Preot al tuturor dacilor.
Bătrânul basileu a plecat la Zamolxis, cetatea fiind condusă acum
de fiul său Daizus, tatăl lui Scorilo și Duras. Neavând alți
moștenitori, Scorilo i l-a trimis în ajutor pe Cutusone, fiul regelui
Dapyx, care s-a refugiat din Dobrogea în urma atacurilor trupelor
romane conduse de generalul Crassus, guvernatorul Macedoniei, dar
și de trădătorul Roles, ce stăpânea cetățile din sudul Dobrogei.
Dușmanii nu ar fi cucerit cetatea Capidava în care s-a refugiat regele
Dapyx dacă nu găseau un alt trădător, un militar grec, care le-a
deschis porțile și i-a lăsat să intre. La fel cum căpitanul unui vas
părăsește ultimul corabia în cazul unui naufragiu, așa și regele
Dapyx refuză să găsească o ieșire, preferând să moară pentru a lăsa
cât mai multe femei și copii să scape din încercuire. Îi trimite pe
oamenii săi în peștera secretă știută doar de el și fiul său Cutusone,
de unde reușesc să scape și să se refugieze la Sarmisegetuza în ciuda
blocării de către romani a intrării în acea peșteră.
Acum prințul Cutusone era la Buridava iar oamenii săi lucrau la
sare. Era cam de o vârstă cu regele Scorilo, fiind de ajutor tatălui
acestuia, care se apropia de 70 de ani.
Înainte de a merge în cetate să transmită salutări basileului
Daizus din partea celor doi fii ai săi, Andrei și însoțitorul său opesc
mai întâi la Ocnele de sare. Seara trag la preotul lui Zamolxis din
localitate, a doua zi fiind duminică. Dis de dimineață merg cu toții la
templul din localitate unde s-a adunat multă lume, mai ales că
oamenii au auzit că a ajuns la ei Stăpânul lupilor, cel care vindeca
bolile și lua durerea doar cu mâna.

240
 Lumea adunată în fața templului rămâne impresionată când îl
vede pe acel bătrânel îmbrăcat în alb, avându-l de o parte pe preotul
lor, iar de cealaltă, de cel sosit din Dobrogea, fiind urmați de o haită
de lupi care îi urmau docili și ascultători. Așa ceva nu au văzut
niciodată, doar auziseră niște legende de la bunicii lor, legende ce
veneau de demult, din vremea marelui lor zeu Zamolxis.
La sunetul fluierului lupii rămân deoparte, așezați ca de obicei în
semicerc, în timp ce Andrei cu cei doi preoți intră în templul lui
Zamolxis. Sătenii erau buri veniți din Dobrogea împreună cu prințul
Cutusone, în timpul săptămânii lucrau la sare, iar duminica veneau
la templu. Oamenii erau mulțumiți, primind o plată bună pentru
munca lor, unii erau chiar negustori și vindeau sare prin toată Dacia.
Ceremonia este începută de preotul local potrivit obiceiurilor
stabilite de Zamolxis. Afară se adunau nori grei de ploaie și se
pregătea o mare furtună. Ca să-i alunge, preotul a ieșit cu toți
bărbații din templu pregătindu-se să tragă cu săgețile în cer, ca să-l
alunge cu ele pe Gebeleizis, care era zeul socotit furtunii. În urma lor
au ieșit femeiele, bătrânii și copii, ca să asiste la ritual. Andrei asista
și el împreună cu episcopul dobrogean.
Preotul rostea o rugăciune, în timp ce mai mulți bărbați care au
venit cu arcul la ei erau cu privirile ațintite la cer îndreptând săgețile
către nori. Așteptau doar un semn să trimită săgețile în zeul cel rău.
Deodată se aud niște țipete cumplite și cei de față văd un bărbat înalt
și robust care se îndreptă spre preot cu sabia ridicată în mână.
- Opriți-vă, nu-mi loviți Stăpânul, altfel vă ucid pe loc pe toți.
Oamenii priveau înspăimântați, nu știau ce se întâmplă. Totuși ei
erau mai mulți, cum putea să le facă rău un singur tânăr, fie el și un
bărbat voinic. De aceea nu și-au plecat capetele continuând să
țintească spre nori.
Profitând de neatenția lor intrusul se avântă în mulțime și pune
mâna pe o fetiță pe care o smulge din mâinile mamei ei.
- Lăsați arcul jos că altfel o ucid, amenință nebunul continuând să
țipe, în timp ce la gură începeau să – i curgă spume.

241
 Speriați bărbații coboară arcul jos. Ce puteau să facă dacă omul
acela era bolnav de cap.
- Iată că ne-am oprit. Lasă fetița și pleacă acasă să te liniștești, îi
spune preotul satului.
- O iau cu mine, Stăpânul meu vrea o jertfă, mă grăbesc acum să i-
o aduc. Dacă mai îndrăzniți să trageți în el cu arcul o să vă răpesc și
alți copii.
Nebunul încerca să se îndepărteze trăgând fetița de mâini după
el. Deodată se aude o voce din mulțime:
- Oprește-te Satană, îți poruncesc să stai!
Oamenii din jur nu știu ce se întâmplă. Apostolul Andrei a ieșit
dintre oameni, apropindu-se de acel tânăr care auzindu-i vocea s-a
oprit speriat pe loc. O voce puternică îi răspunde, care părea că vine
din altă lume:
- Cine ești tu ca să-mi poruncești mie!
- Sunt Andrei, apostolul lui Iisus Cel care v-a învins cu crucea în
Iad. Este Stăpânul vostru cum e și al meu, și îngeri și diavoli de El
trebuie să asculte.
- De unde să știu că este porunca Lui? Doar n-o să mă supun unui
muritor! Încă nu a venit vremea Lui, acum ne-a dat voie să facem ce
vrem, strigă acea voce ciudată și stranie!
- Iisuse, se roagă apostolul Andrei, alungă-l pe diavol din acest
tânăr. Ai milă de această fetiță nevinovată și de oamenii din acest sat
pe care știu că îi iubești!
Deodată norii se dau la o parte și lasă soarele să intre printre ei,
iar o voce izvorâtă din Cer se aude, văzduhul se cutremură la auzul
ei:
- Îți poruncesc Satană să pleci din acest tânăr! Dă drumul fetiței să
meargă la mama ei!
- Am înțeles Stăpâne, mă supun ție! Nu mă mai ucide cu
dragostea Ta pentru acești muritori! Dar spune-mi ce să fac, în cine
să merg dacă ies din tânăr și îl las în pace?

242
 - Caută un lup adus de Andrei. Îți dau permisiunea să te
adăpostești în el dar numai cu condiția să plecați departe, mergeți
amândoi în codrii cei deși și să nu vă mai văd prin sate.
- Am înțeles Stăpâne, îți cer îndurare. Nu mai lovi cu crucea ta
sfântă în noi.
- Dar câți sunteți Satano, sau nu am auzit bine?
- Suntem o legiune, ca de obicei.
- Nu știu ce să mă fac cu voi și cât o să vă rabd, dar așa este
rânduit de Tatăl de la începuturi. Mă prefac că nu vă văd, dar
mergeți în lupi. Luați-i și plecați departe în munți.
- Iertare Stăpâne, așa o să facem. Îți mulțumim că nu ne-ai zvârlit
în foc.
Ca prin minune tânărul s-a liniștit. O lasă din mână pe fată care
fuge la mama ei, iar el cade la pământ răpus de oboseală. Ca la un
semnal, lupii o iau la goană începând să urle de răsuna văzduhul.
- Mă bucur că te văd bunul meu prieten, continuă vocea care
venea din Cer. Te rog să ai grijă de acest popor. Dacii sunt plăcuți
Părintelui Meu, ei vor deveni un popor creștin care va duce mai
departe legea Mea și se vor lupta pentru apărarea ei. Este un popor
ales de Tatăl și chiar dacă vor avea multe de suferit de-a lungul
vremurilor, viitorul lui este măreț și se va face respectat în lume.
Dacii au o mare misiune în Bătălia de la Amarghedon când balaurul
va porni împotriva noastră cu cei zece regi care îl vor sluji. Ei vor
conduce în final lumea, acesta este destinul lor, menirea pentru care
au fost trimiși pe Pământ...
- Am înțeles Stăpâne și mă bucur de cele ce îmi spui. Și eu am
început să-i iubesc pe acești oameni, au în ei ceva prin care se fac
plăcuți. E mai mare dragul să stai cu ei de vorbă.
- Rămâi atunci cu bine Andrei și trimite salutări fratelui tău Petru
și celorlalți apostoli ce mi-au rămas credincioși și care acum mă
slujesc cu credință. Biserica Mea va fi una mare, cum nu a fost și nu
este alta pe Pământ, dar cei mai loiali îmi vor rămâne dacii, ei vor fi
cu Mine până la sfârșit.

243
 Andrei nu mai apucă să spună nimic că vocea din înalturi
dispare. Norii au fugit și soarele strălucește din nou aducând lumină
și un cer senin.
Înspăimântați de cele ce se întâmplă toți cei de față se pun în
genunchi în fața lui Andrei. Acesta îi privește cu dragoste și începe a
le vorbi despre Iisus.
Trece cam o oră de rugăcine, sau cine știe poate chiar mai mult, că
timpul trecea fără să se simtă, toți îl ascultau extaziați pe Andrei.
Deodată în zare se văd niște călăreți care se apropie în goană spre
templu. Erau cam zece oameni conduși de un bărbat mai tânăr care
părea să le fie șef fiindcă toți ascultau de el. La un semn al acestuia
coboară cu toții de pe cal, apoi se apropie pe jos de templu. Dar
oamenii puși în genunchi în fața lui Andrei par să nu îl vadă și
continuă sa-l asculte pe cel care a fost numit prieten de zeul din Cer.
Au fost atât de copleșiți de cele întâmplate că nu mai auzeau decât
vocea apostolului Andrei. Ceva deosebit plutea peste tot în aer când
cei zece călăreți s-au apropiat. Fiind tulburați de acea atmosferă
stranie, în loc să-i mustre pe săteni se pun și ei în genunchi și pentru
a-l asculta pe Andrei. Cuvintele Evangheliei curgeau ca o apă care se
prelinge la vale fără a se opri, o apă domoală care loc își face atât
printre pietre cât și prin nisip. Dar pe măsură ce coboară în vale albia
ei crește, se face mai largă, pătrunde în vene și se varsă în inimă
aducând în ea un sentiment straniu. O oază de lumină părea că se
revarsă încălzind apele în care pluteau cuvintele sfinte rostite de
apostol și mai ales îndemnul de a se iubi ca frații. Abia când se
termină de citit Cuvântul și se ridică cu toții în picioare, oamenii din
sat își recunosc Stăpânul, era chiar prințul Cutusone (Cel viteaz), fiul
lui Dapyx.
- Ce faceți aici și cine este omul acesta, îi întrebă prințul pe
oamenii săi?
- Este un om sfânt, a venit cu lupii, iar până și cerul a vorbit cu el.
- Cum asta întrebă prințul cu mirare, cum să vorbească Cerul cu
un om?
- Așa e Stăpâne, aveți îndurare, acest om este iubit și de zei.

244
 Preotul din sat i-a povestit ce s-a întâmplat. I-l arată și pe tânărul
din care Andrei tocmai a scos diavolii. Acesta era acum liniștit, dar
era palid și încă obosit de cele întâmplate.
- Atunci să mergem în cetate, spune prințul cu o voce plăcută.
Veniți cu noi și o să-mi mai povestiți pe drum despre zeul vostru și
menirea voastră.
- Mergem Măria Ta răspunde episcopul. Mai ales că avem și un
mesaj pentru Domnia Voastră și pentru basileul cetății Buridava de
la fii lui de la Sarmisegetuza.
- Ați trecut și pe acolo, întrebă uimit prințul? L-ați cunoscut pe
rege? Cum v-a primit?
- Ne-a primit bine, avem un rege înțelept. Acum fiica lui vorbește
datorită acestui om.
- Cum asta, întreabă Cutusone mirat? Știam că e bolnavă și nu
poate vorbi. Până acum nici un doctor nu i-a dat de leac, nici chiar cei
aduși din Egipt sau Roma.
- Acest om a vindecat-o numai cu Cuvântul. A întrebat-o de
nume și de îndată a vorbit.
- Este cu adevărat o minune. Înseamnă că zeul lui este un zeu
bun.
- Cu adevărat că este Stăpâne. La fel ca Zamolxis a trăit ca om.
Numai că a fost evreu și nu dac ca noi, iar evreii în loc să creadă în El
l-au răstignit.
- Cum asta se miră prințul? Oare e posibil? Să faci atâta bine și în
loc de răsplată să fii omorât? Dar dacă a murit cum de mai trăiește,
iar așa cum spuneți pe diavoli i-a fugărit?
- Așa e Stăpâne, nici eu nu am înțeles până nu mi-a povestit câte
s-au petrecut. La trei zile după ce a fost răstignit acel om a înviat din
morți. A mai stat în lume încă 40 de zile timp în care s-a văzut și a
vorbit cu apostolii săi. În cele din urmă s-a înălțat la Ceruri și acum
stă de-a dreapta Tatălui Său. Prin moartea sa, moartea a învins-o pe
veci și a adus oamenilor mântuirea. Cei ce cred în el își spun creștini
Stăpâne iar simbolul lor e crucea pe care s-a răstignit zeul lor. Și noi
credem în cruce ca semn al nemuririi și ca reprezentare a lumii în

245
care trăim, centrul ei fiind soarele care ne dă lumină, a cărui căldură
viața o menține. Vedeți că nu diferă prea mult credința lor de-a
noastră, numai că a lor are și un scop, să aducă dragostea eternă între
oameni, că numai astfel oamenii pot ajunge la cer. Și Zamolxis ne-a
învățat iubirea dar nu am înțeles care e scopul ei, acum am priceput
de la acest om, el mi-a deschis ochii și am înțeles multe.
- Atunci să vorbești și cu oamenii mei. Mergeți prin sate și vorbiți
și cu ei. Dacă aceasta este credința cea adevărată să ne botezăm și să
fim și noi creștini.

246
Mormântul a 4 martiri creștini în Niculițel Dacia

247
248
249
250
 POVESTEA REGELUI DURAS

Partea I – Marele Preot al Daciei

Apostolul Andrei a plecat de la Sarmisegetuza. A lăsat în urmă o
mare bucurie. Agata, fiica regelui Scorilo vorbește din nou. Fetița este
fericită și aleargă pin curtea cetății să găsească prieteni de joacă, să
aibă cu cine vorbi. Avea multe de povestit, până acum doar asculta.
După ce a părăsit Cetatea din Munții Orăștiei, Stăpânul lupilor a
colindat prin alte sate și cetăți ale Daciei să ducă și acolo Cuvântul lui
Dumnezeu. Unde găsea adepți îi boteza, iar pe cei mai răsăriți i-a
hirotonit ca preoți. Căuta mai ales dintre cei știutori de carte, pentru
a le citi oamenilor din Evanghelie. Apostolul a reușit să mai procure
din Grecia câteva Evanghelii traduse în limba greacă sau latină, pe
care le-a împărțit noilor preoți. Fiind puține cărți, de multe ori o
Evanghelie era dată la mai mulți preoți, cu timpul aceștia învățând
pe de rost Cuvântul lui Dumnezeu transpus de Matei în această carte
sfântă. Cei din părțile sudice, în special din Dobrogea se descurcau
mai bine cu greaca, în regiune locuind mulți greci, iar cei din părțile
nordice, în special cu latina, care nu se prea deosebea de limba
vorbită a dacilor, doar că era mai literară, formată în cuvântările
oratorilor și scrierile oamenilor de cultură de la Roma.
251
 Diferența de aproape un mileniu de la zidirea Cetății eterne și-a
pus oarecum amprenta asupra unor deosebiri lingvistice, la aceasta
contribuind și influențele autohtonilor italici majoritari, care i-au
ajutat pe Romulus și Remus să ridice Roma, a cărei întemeiere a fost
comemorată la 21 aprilie 753 î.Hr. Dar ele nu îi împiedicau să se
înțeleagă fără să aibă nevoie de translator, fapt care a impus Romei
respect față de daci. De aceea, de la Caesar, nici unul din împărații
romani ai vremii nu s-au gândit la o expediție împotriva Daciei din
contră, au căutat să mențină relații de bună vecicătate, unii le
spuneau chiar frățești, pentru romani, Dacia fiind singura țară
civilizată din vecinătatea lor. Statul dac avea o organizare statală, o
ierarhie bine stabilită și respectată, hotarele țării fiind păzite, astfel că
această țară constituia un fel de tampon între Imperiul Roman și
popoarele barbare care năvăleau dinspre nord. De aceea, atunci când
trupele generalului Crassus au ocupat Dobrogea, au preferat s-o lase
unui rege dac, Roles, care îi era aliat, decât s-o înglobeze în Imperiu,
deși se afla la hotarele acestuia. Ceva mai târziu când fiul regelui
Roles nu a mai avut moștenitori, romanii au anexat Dobogea
Regatului odrișilor, un alt trib dacic de la sud de Dunăre, care a făcut
parte din Dacia lui Burebista. Regii odriși erau așadar urmași ai unor
regi locali care i s-au alăturat marelui rege și care nu l-au uitat
niciodată.
Nu trece un an de la întâlnirea avută cu acel bărbat misterios și
regina Zura naște un băiat. Părinții nu uită de promisiunea făcută
acelui evreu care a ajutat-o să aducă pe lume copilul. Era destul de
înaintată în vârstă și nu se aștepta să mai poată da naștere unui
prunc. Îi pun prenumele Decebal, numele fiind Diurpaneus,
numindu-se la fel ca tatăl său și ca fratele acestuia, Marele Preot
Duras.
Era prin anul 52 d.Hr., Scorilo avea deja 25 de ani de cănd era
rege al Daciei Mari. După acel incident avut cu trădători în primii ani
ai domniei sale, a urmat o perioadă de liniște și pace, regele fiind
ascultat de supuși. Poporul era mulțumit. Oamenii munceau fără
grijă, fetele își spălau rufele la râu și țeseau covoare și pulovere

252
pentru iubiții lor fără teamă că vor fi răpite, iar băieții, după ce
treceau testul adolescenței, fiind puși la tot felul de încercări
războinice îmbrăcați în piei de lup, munceau cu tații lor, fie la munca
câmpului sau creștrerea animalelor, fie la atelierul de fierărie sau alte
meserii practicate de daci. Tot atunci se aranjau nunțile, părinții
băiatului mergeau la pețit la părinții fetei care îi era dragă fiului lor,
mai rar fiind aleasă de părinți împotriva voinței copiilor. Uneori
mireasa era dintr-un sat vecin sau chiar ceva mai departe, dintr-un
alt trib din vecinătate, unde tinerii s-au cunoscut la o petrecere. Urma
logodna și nunta potrivit obiceiurilor dacilor, iar la scurt timp veneau
și copiii, că așa le cerea datina străbună.
Regele Scorilo era un tată foarte fericit că are moștenitor, mai ales
că băiatul s-a nimerit încă de mic să fie un copil isteț și pus pe șotii.
Cum o bucurie nu vine de una singură, după ce l-a născut pe
Decebal, au mai trecut vreo cinci ani și regina a mai adus pe lume o
fetiță, căreia i-a pus numele Dochia. A fost un nou dar primit de
părinți la bătrânețe, prin care să li se arate încă odată minunea lui
Dumnezeu, mai ales că amândoi părinții erau acum la o vârstă destul
de înaintată. Cireașa de pe tort cum se spune în popor. De micuță
Dochia s-a arătat a fi o fetiță de o frumusețe deosebită, legendele
vorbesc că era atât de frumoasă că până și zânele ar fi vrut să fie ca
ea. Povești venite din bătrâni spun că după ce au primit și acest semn
divin, regele și regina au vrut să-i mulțumească apostolului pentru ce
a făcut pentru ei. Fiind mai înaintați în vărstă nu se încumetă să
meargă chiar ei în Dobrogea, ci îl trimit pe Marele Preot Duras.
Acesta avea și treburile lui de rezolvat prin mai multe cetăți și sate de
pe traseu, astfel că prindea doi iepuri deodată. Scorilo îl chemă la el
și îl rugă să facă acest drum.
- Am merge noi dar nu ne încumetăm să facem acum acest drum.
De o vreme am niște dureri mari în spate care nu îmi permit să
călătoresc pe distanțe mari. De aceea ți-am adresat această
rugăminte, mai ales că știu că mai faci drumuri prin țară,
însărcinările pe care le ai, te obligă.

253
 - Așa este Măria Ta, îi spune fratele său smerit. Tocmai mă
pregăteam să bat drumurile, să ajung în niște sate și cetăți ca să mai
vorbesc cu preoții și preotesele mele. Să văd cum se mai descurcă și
ce vorbesc oamenii, mai ales că, din câte am auzit a început să
crească numărul celor care au devenit creștini, urmându-l pe apostol.
Dar și preoții care s-au botezat continuă să aibă încredere în mine și
se ocupă mai departe de educația tinerilor, băieți și fete, la fel cu
făceau și înainte. Nu diferă prea mult nici rugăciunile și nici chiar
sărbătorile. În loc să se roage lui Zamolxis ei se roagă acum lui Iisus,
iar sărbătorile noastre vechi le-au schimbat cu altele creștine, dar
numai numele a fost schimbat, în cea mai mare parte se aseamănă
între ele, chiar zilele au rămas la fel. De regulă se serbează
momentele importante ale anului, iarna când ziua începe din nou să
crească prevestind învierea soarelui și apropierea primăverii sau
toamna, când ziua face loc întunericului, dar în același timp ne aduce
fructe și recolte bogate. Aceste momente le sebăm și noi, din câte știu
le serbează și romanii, acum le serbează și creștinii, doar că pentru
fiecare au alte semnificații.
- Ai dreptate frățioare, am observat și eu ce mult se aseamănă
învățăturile noastre cu cele ale creștinilor, numai că a lor sunt mai
bine explicate, acele pilde ale lui Iisus sunt foarte frumoaseși mai ales
foarte pătrunzătoare, când le asculți ajung până în inimă, ele sunt
ușor de înțeles și pentru omul de rând. De aceea trag atât de mulți la
ei. Am citit de mai multe ori Evanghelia lor și mi-a dat de gândit. Mă
bate gândul să mă botez și eu. Mai ales după darurile primite cu cei
doi copilași. Așa i-aș putea mulțumi lui Iisus. Numai că pentru mine
Dobrogea este cam departe și e greu de ajuns la apostol, poate îi spui
să-l trimită pe episcopul lui căci bănuiesc că și el e în vârstă și mai
greu se mai poate deplasa până aici.
- Păi să-i spun și sigur îl va trimite. Și eu cred că credința lor este
mai bună și mai completă decât a noastră. Cu timpul se vor unifica și
vor deveni o singură biserică. Bănuiesc că a lor va birui, este mai
completă și mai ușor de înțeles. Dar va mai dura o vreme până ce tot
poporul va pricepe.

254
 - Așa este, să lăsăm lucrurile să se petreacă de la sine. Noi nu le
vom impune oamenilor nimic cu forța. Nici să se lase deodată de
credința strămoșească și nici să le interzicem să creadă în Iisus, așa
cum fac romanii. Am auzit că la Roma au început să-i persecute pe
creștini.
- Și oamenii mei mi-au adus vești despre asta. La Roma nu mai
este ce a fost odată. Senatul a ajuns să-l regrete până și pe depravatul
de Tiberius. Chiar dacă el trăia în dezmăț, în țară era ordine și
disciplină, legea era lege și se respecta. Acum aud că generalii se bat
pentru putere între ei, care mai de care vrea să ajungă el împărat.
După Tiberius s-au omorât pe capete, iar Roma tremură de frică mai
ales că și barbarii au prins de veste și au început atacuri asupra lor.
După ce Tiberius a sfârșit din viață în anul 37 d.Hr., în 20 de ani la
Roma s-au perindat nu mai puțin de trei împărați, Caligula,
Gemanicus, iar acum Nero, care chiar dacă este tânăr, nu se știe cât
va mai rămâne în viață după câte nemulțumiri a stârnit. Iar de la
oamenii mei am primit informații că mai mulți generali așteaptă
momentul să-i ia capul și să pună mâna pe putere. Până și barbarii au
profitat de situație. De multă vreme marele imperiu nu a mai fost
prădat ca în ultimii ani... acum când Roma e condusă de un nebun...
E adevărat că Nero a dat foc Romei?
- Așa se spune, deși cine știe. Dar el i-a acuzat pe creștini. Prostul
nu știe ce a făcut. Pedepsele îi vor întărâta și tot mai mulți oameni
vor trece la ei. Presimt că nu peste mult timp pe cetatea eternă va
flutura Crucea lui Hristos. Noi nu vom prinde acele timpuri, poate
copii sau nepoții noștri, dar aceasta este calea pe care va merge
lumea în viitor. Este o credință puternică, care prinde la oameni... De
aceea aș vrea să știu care este acum situația reală la Roma.
- Asta bănuiesc și eu. De altfel și Zamolxis spunea că după el va
veni Fiul Celui Atotputernic, care este mai mare peste tot Universul,
căruia toți i se vor pleca. Numai că nu a ales bine locul unde să vină.
Dacă era la noi în Dacia tot poporul l-ar fi primit așa cum l-a primit și
pe Zamolxis. Dar Cuvântul Lui va rămâne în veci în lume, la fel ca
minunile care le-a săvârșit.

255
 - Pe mulții i-a mirat că a înviat din morți și abia atunci au crezut
în El. Dar noi știm de la Zamolxis că se poate, că moartea nu e
sfârșitul ci un nou în ceput. De aceea, nouă dacilor nu ne este teamă
de moarte. Din contra, o privim ca pe o izbândă. Până și Zamolxis a
înviat din morți după ce a fost închis vreme de trei luni într-un
mormânt săpat sub camera de ospeție a regelui. Dar El a adus ceva ce
depășește puterea de înțelege a celor mai mulți oameni. A adus legea
dragostei care este legea fundamentală pe care funcționează întregul
Univers. Ea este adevăratul izvor al nemuririi. Numai oamenii care
pot s-o înțeleagă și s-o primească în ei ajung la mântuirea pe care le-a
promis-o Iisus.
- Cred că ai dreptate. De aceea, aș vrea să-l iei și pe Decebal cu
tine. Poate vreodată îi vor fi de folos creștinii ăștia...
- Dacă asta doriți, îl iau. Mi-ar face bucurie să mă însoțească la
drum.
- Dar numai să ai grijă de băiat, este încă un copil, abia a trecut de
10 ani. După cum vezi, în scurt timp Dacia va avea nevoie de un
rege, știi că el este singurul moștenitor.
- Să nu-ți faci nici o grijă frate. Știți cât de mult îl iubesc pe
Decebal. E ca și fiul meu. Seamănă mult cu bunicul nostru,
Burebista... Nici un fir de păr nu-i va fi atins când ne vom întoarce la
Sarmisegetuza.
- Fără tine nu l-aș lăsa să plece. Îl trimit pentru că aș vrea să se
călească puțin, să cunoască și el țara cum am cunoscut-o și noi. Îți
mai amintești prin câte locuri ne-a dus bunicul nostru Comosicus?
Să-l duci și tu, să știe și el tainele pământului nostru...
- Îl voi duce, fii fără grijă. Să cunoască atunci când va fi rege
secretele ascunse în munții noștri, porțile care ne leagă cu alte lumi,
tunelele care ne străbat țara și scopul în care au fost făcute. Aceste
taine nu trebuiesc uitate și nici lăsate să se piardă vreodată. Odată,
cineva le va folosi. Așa ne-a lăsat vorbă Zamolxis, trebuie să-i
ascultăm poruncile dacă vrem să ne primească la el.

256
 - Așa să faci frate Duras, spune regele lăsând amândoi deoparte
tonul protocolar. Dar mai am o misiune pentru tine. Una de care nu
trebuie să știe nici regina...
- Ce poate fi atât de tainic frate?
- De la acel apostol aș vrea să mergi la Roma. În Tomis vei găsi o
corabie ceva. Am primit vești că împăratul ar vrea să vorbească cu
unul din noi, cum se făcea și înainte.
- Nu am știut asta. Când ai primit vestea?
- Chiar zilele astea, prin un mesager secret. Un dac de-al nostru ce
lucrează la ei.
- Iar cu tânărul Decebal ce să fac? Îl las la peșteră la apostol sau în
Tomis, la Erasmus?
- Nu, ia-l cu tine. Aș vrea să-i cunoască și el pe romani. Sunt
singurii care pot să ne lovească, mâine poimâine ne pot fi dușmani.
Barbarii încă nu sunt organiați, ei vin să prade în hoarde și de aceea
sunt ușor de oprit. Cât despre romani, ei sunt un imperiu. De aceea
trebuie să-l iei pe Decebal cu tine. Noi suntem în vârstă, el ne va
urma, de aceea ar trebui să-i cunoască pe romani la ei acasă.
- Cum spui tu frate. Porunca Măriei Tale e lege pentru mine.
- Nu este poruncă frate Duras ci doar o rugăminte. Te rog să-l iei
și pe băiatul meu cu tine să vadă Roma și să-i cunoască pe romani, să
înțeleagă și el cine sunt romanii. Mâine poimâine s-ar putea să aibă
probleme cu ei și să se ajungă la război cum avea să se întâmple în
vremea bunicului nostru Burebista. Știi cum se spune, pe dușmani
trebuie să-i ții aproape. Parcă așa spunea și acel Iisus al creștinilor,
nu-i așa?
- Bine spui frate, dar să-mi dai însoțitori la drum. Oameni pe care
să mă bizui, cu preoții mei e ceva mai greu, cu toate că dacă va fi
nevoie pun și ei mâna pe arc și pe sica, continuă Duras zâmbind...
- O să-ți dau oamenii mei cei mai buni. Fiecare din ei face cât zece.
Dar se vor deghiza în meșteri lemnari, de fapt știu și ceva meserie...
Iar ca Decebal să nu fie singur, aș zice să mai iei la drum un băiat de
vărsta lui, să nu se plictisească. Ei între ei au ce vorbi știi tu, ca copiii
frate.

257
 - Te-ai gândit bine, dar pe cine să iau? Știi vreun prieten bun de-al
lui de aici din cetate?
- Da, știu. Este fiul prințului Cutustone, venit la noi din Dobrogea
cu dacii pe care i-a salvat de romani. I-am trimis vorbă să-l trimită la
Sarmisegetuza să învețe împreună cu Decebal. Împreună le vine mai
ușor, mai ales că știu că după lecții îi așteaptă joaca și hârjoneala ca
între băieți...
- Atunci așa rămâne, să ne pregătim de drum. Vorbește și cu
băiatul să nu se smiorcâie când pleacă...
- Nici o grijă frate, micuțul meu Decebal abia așteaptă. Când a
auzit că îl trimit prin țară a început să sară în picioare de bucurie.
Mai ales câ a aflat că îl las cu tine, știi ce mult te iubește Duras? Dar
probabil că tu ești de vină, îl alinți prea mult și atunci fuge la tine la
templu când noi îl certăm.
- Așa sunt toți copiii, să nu-ți faci grijă. Tot pe părinți îi iubește
mai mult. Dar orice copil tânjește după libertate și ar mai vrea să
evadeze din când în când, să nu fie mereu sub papucul mamei...
- Nu fi supărat, nu a fost o observație. Chiar mă bucur că sunteți
așa apropiați. Stând pe lângă tine învață și tainele de la templu, îi vor
trebui când va ajunge rege.
- Rămâi atunci cu bine că eu mă retrag, e destul de târziu trebuie
să ne odihnim. Mâine începem pregătirile și când dai ordin, pornim
la drum.
- Noapte bune frate, mai vorbium și mâine.
Cei doi frați se despart. Scorilo se retrage și el în dormitor, dar nu
înainte de a arunca o privire la copii. Fiind târziu, toți trei dormeau,
fiecare în camera sa. Cei mari erau singuri, doar micuța Dochia era
cu doica. Băiatul era întins pe un pat mare, iar după oftat Scorilo a
înțeles că tocmai visa ceva. A mers mai departe să nu-i tulbure visul,
va mai vorbi și a doua zi cu el. În sinea sa regele era îngrijorat, știa în
ce misiune grea își trimite fiul. Dacă în Dacia era în siguranță, de
cum trece hotarele va fi printre străini, oricând poate fi atacat de
hoarde de barbari care mereu atacă hotarele romane. În romani se
putea bizui, ei sunt totuși un popor civilizat care respectă legile și

258
oamenii, dar cu barbarii e altceva, nu poți să știi când vor ataca iar.
Dar trebuie să-și asume riscul, prințul trebuie să se călească, numai
așa poate deveni un mare rege, numai așa își poate conduce țara
când va crește mare.
Într-o săptămână pregătirile de drum au fost gata. Marele Preot
Duras plecă din Sarmisegetuza însoțit de tânărul Decebal și de zece
ofițeri de frunte, îmbrăcați în haine de muncitori, având armele
ascunse pe dedesupt. Între ei, fiul prințului din Dobrogea, Cutusone,
care acum era basileu45 în cetatea de la Buridava deoarece tatăl
regelui Scorilo nu mai era în viață. Duras l-a luat pe tânărul prinț la
rugămintea regelui atât pentru încrederea pe care acesta i-o acorda ca
prieten al lui Decebal, dar mai ales pentru că avea un gând ascuns,
acela de a-l pregăti pentru a prelua în viitor Dobrogea de la urmașii
lui Roles, dușmanul bunicului său regele Dapyx. Toți erau călări,
mergând pe lângă trăsura în care se aflau Marele Preot și cei doi
prinți, deghizați și ei în copii de oameni simpli. Nu voiau să fie
cunoscuți de toată lumea, prin sate se opreau doar pe la preoți cu
care discutau fără ca ceilalți săteni să știe că a trecut pe la ei Marele
Preot al Daciei și prințul moștenitor. Erau măsuri de precauție luate
mai ales pentru a-l proteja pe Decebal.
În cele din urmă au ajuns și în Dobrogea. Opresc la cetatea Tomis
unde îl caută pe grecul Erasmus. Negustorul era acum preot creștin
și îi aduna pe credincioși la casa lui unde le citea din Evanghelie și le
vorbea de Iisus. S-a bucurat să-l vadă pe Marele Preot al Daciei
venind la el. Se înclină în fața lui și îi spune:
- Bine ați venit prin locurile noastre Mare Preot. Noi creștinii nu
putem uita câte vă datorăm. La Roma, frații noștri sunt persecutați,
pe când aici în Dacia, nimeni nu se leagă de noi.
- Noi dacii suntem toleranți cu toată lumea. Fiecare cu credința
lui. Dar pe creștini îi respectăm și îi stimăm pentru apostolul Andrei.
I-a făcut mult bine regelui nostru. De aceea am venit tocmai până
aici. Vrem să mergem la el, să-i mulțumim. Poate ne ajuți și ne duci la
peștera unde am auzit să locuiește și îl slujește pe Iisus al vostru...

45 BASILÉU s.m. Titlu purtat de conducătorii tribali sau ai unor cetăţi.

259
 - Vă conduc, cum să nu. Tot voiam să ajung zilele astea pe la el,
să-l mai întreb cîte ceva. Cu cât citesc mai mult Evanghelia cu cât mi
se pare mai greu de înțeles. Are în ea ceva misterios, ceva profund,
ceva care depășește posibilitățile noastre de înțelege, a oamenilor...
Când o auzi prima oară pare ceva atât de simplu, întâmplări, lucruri
obișnuite care se întâmplă în lume. Dar acum nu mi se mai pare la
fel. Nu știu ce să spun, am multe întrebări să-i pun, el doar l-a
cunoscut pe Iisus, poate că i-a vorbit și i-a spus mai multe...
- Așa este, ai dreptate, spune Duras zâmbind. O să aibă multe să-
ți explice, numai să-l asculți cu multă atenție. Și eu după ce am citit-o
de mai multe ori am înțeles că nu este doar o poveste... Să știi
Erasmus, credința este ca un munte înalt și prăpăstios, cu cât urci
mai mult, cu atât este mai greu de continuat, dar și răsplata este pe
măsură. Când ajungi la vârf, satisfacția este foarte mare, dar câți se
pot mândri că au mers până la final?
- Mă bucur sincer că ați venit la mine. Acum sunteți oaspeții mei.
Rămâneți aici peste noapte și mâine mergem la apostolul Andrei.
* * *
Stăpânul lupilor era la peștera46 lui, tocmai ținea o rugăciune.
Mulți daci veniți din împrejurimi erau în genunchi și se rugau
împreună cu el. În loc să-i mustre că și-au lepădat credința, Marele
Preot s-a pus și el în genunchi și a stat așa cât au durat rugăciunile.
Micuțul Decebal a făcut la fel, așezându-se în genunchi alături de
unchiul său. Nu știa de ce trebuie să facă asta, dar fiindcă Duras s-a
pus în genunchi, a crezut că așa trebuie și a îngenunchiat și el. În
schimb nu făcea semnul crucii cum i-a văzut pe creștini că îl fac. Îi
părea ceva nostim și nu-i vedea rostul. Marele Preot nu se închina
nici el, deși cunoștea semnificația crucii. Poziția pe care o avea în
Dacia nu-i permitea să dea de înțeles că a trecut la creștini, sau poate
că știa că acel semn nu au voie să-l facă decât cei botezați. După ce se
termină rugăciunea, grecul din Tomis i-l prezintă apostolului.

46 La schitul din tei, /Crucea lui Andrei, /Cine că-mi venea, /Şi descăleca? /Venea Decebal,
/Călare pe-un cal, /Sfinţii că-mi găsea, /Cu ei că-mi vorbea, /Dar nu se-nchide/Nici cruce-şi făcea. /La
schitul din tei, /Crucea lui Andrei, /Traian că venea, /La slujbă şedea, /Slujba asculta, /Şi
îngenunchea, /şi nu se-nchina… /Pe murg călărea, /Şi calea-şi lua, /La cetatea lui, /A Trofeului…”.
260
 - Este Marele Preot al Daciei. A venit personal tocmai aici ca să vă
întâlnească.
- Știu cine este, l-am cunoscut și de când ne-am văzut observ că
nu s-a schimbat prea mult chiar dacă anii au nins și peste el. Știu
pentru ce a venit tocmai până la această amârâtă de peșteră,
răspunde apostolul. Și mai știu cu cine a venit.
Erasmus privea mirat. Nici el nu știa cine sunt cei doi băieți care îl
însoțeau pe Marele Preot. A crezut că sunt niște flăcăi daci ce s-au
ținut de el pe drum. Oare cine să fie? Ce știe apostolul și nu știe el?
Marele Preot nu i-a spus nimic.
- Am venit special să vă mulțumesc în numele regelui Scorilo și a
reginei pentru ce ați făcut pentru ei. Nu pot să uit vizita pe care ați
făcut-o la Sarmisegetuza. Acum vă întorc acea vizită.
- Nu v-ați schimbat mult de când ne-am despărțit. Dar regele și
regina, cum sunt?
- I-am lăsat sănătoși, cu toate că fratele meu este cu aproape 10 ani
mai mare decât mine. Dar ține bine în mână frâiele regatului...
- Bine face. Sunt vremuri tulburi și vor veni altele și mai tulburi în
lume, spune cu tristețe apostolul. Atât pentru voi cât și pentru noi
creștinii.
- Am mai aflat și noi câte ceva. Am auzit că la Roma s-au
schimbat multe...
- Așa este și se vor mai schimba. Imperiul Roman va cunoaște
mari prefaceri, pe unele le va prinde și Domnia ta...
- Cred că de aici o să fac un drum și la Roma, să mă conving
singur despre ce e vorba.
- Bine faceți, Roma nu e departe, cu corabia se ajunge ușor. Dar îl
luați și pe prinț cu domnia voastră?
Duras rămâne împietrit de uimire. Nu scoate nici o vorbă. Să știe
oare apostolul cine este băiatul? Parcă ghicindu-i gândurile, primește
și răspunsul. Andrei pune mâna dreaptă pe fruntea lui Decebal și îi
spune:
- Vei ajunge un mare rege copile. Un rege cum Dacia nu a avut de
la Burebista. Ai grijă să-i cunoști bine pe romani, astăzi îi vezi că sunt

261
slabi, pe vremea ta vor fi iar puternici, un nou Caesar îi va conduce
atunci. Dar tu vei înscrie mari pagini de glorie și vei aduce respect
pentru poporul tău, nici un popor nu a fost și nu va fi respectat ca voi
dacii și asta numai datorită ție. Trăiește-ți viața și împlinește-ți
destinul copile...
Toți cei de față sunt înlemniți de mirare. Nu le venea să creadă ce
au auzit. Marele Preot încearcă să schimbe atmosfera și să mai
descrețească puțin frunțile. Îl întreabă pe apostol:
- A trecut ceva vreme de când nu v-am văzut. Pe unde ați mai
umblat de atunci?
- Am mai umblat și pe la alte neamuri, mărite Duras. Am fost mai
ales pe la slavi, am ajuns tocmai la ei în ținuturile din nord...
- Ați ajuns pe la acei barbari mărite apostol? Am auzit multe
despre ei. Ce fel de oameni sunt după domnia voastră?
- Sunt ca și noi, doar că ceva mai rămași în urmă. Nu prea știu să
lucreze pământul, când se sărăcește își iau familiile și ce mai au și se
mută în alt loc. Migrează mult dintr-o parte în alta. Să nu vă mirați să
vie și peste voi...
- Avem pază bună la hotare. Au încercat niște triburi de-ale lor,
dar în zadar...
- Așa să faceți. Să păziți bine hotarele că ei nu știu de asta. Încă nu
sunt destul de civilizați să aibă o țară a lor cum aveți voi.
- O să-i spun fratelui meu Scorilo să aibă grijă. Vezi, bagă de
seamă ce spune omul ăsta, se adresează apoi lui Decebal. Măine,
poimâine o să iei locul tatălui tău, trebuie să știi de unde vin
pericolele pentru țară.
- Da, e bine să știe, încuviințează Andrei. Timpul trece și acuși va
fi el regele Daciei...
- Altceva ce ai mai aflat despre ei?
- Au și niște obiceiuri interesante, începe să zâmbească apostolul.
”Acesti slavi sunt niste oameni asa ciudati: se autotortureaza cu crengi de
mesteacan”. Râde apoi cât îl ține gura.
- Chiar așa, râde și Marele Preot, mai mult facinat de veselia
apostolului?

262
 - Așa-i. Am ajuns până la Novgorod, am văzut cum le place să
stea despuiați în niște băi cu aburi la care le spun saune, în care fac
foc cu crengi de mesteacăn peste care, când se încing bine, aruncă
apă și tot felul de mirodenii scoase din plante medicinale. Am stat și
eu odată în una din ele, știi ce îți moaie de bine oasele? Ar trebui să
învățăm de la ei și să facem și noi așa ceva, sunt bune pentru
sănătate. Mai ales pe aici, la voi, unde iernele sunt grele și este multă
umezeală. Saunele astea scot tot reumatismul din oase...
- Da, este interesant ce spui, o să trimit niște oamen i pe la ei să
învețe. Nu cred că este greu de făcut.
- Nicidecum, se fac din lemn și dau aburii cu acele crengi de care
ți-am spus, care nu ard deodată ci fac mai întâi jar. Bradul nu merge
că se face cenușă, dar cred că ar fi bune și alte foioase, crengi de stejar
și de fag. Le-am scris și prietenilor mei să facă și ei saune, le-am
povestit tot ce am văzut pe la slavi.
- Mesteacăn avem și noi, dar mai avem și cărbuni care se înroșesc
mai repede în foc, i-am găsit săpând în pământ după aur. Îl folosim
la încălzit, sunt mai buni ca lemnele. Înseamnă că ar fi ușor de făcut.
- Da, nu e greu de loc, dacă trimiți un meșter priceput la case,
învață repede modelul și le face.
- Altceva ce ai mai aflat despre ei?
- Sunt mari grumanzi și le place băutura. Fac mai ales o băutură
tare la care îi spun votcă. Mănâncă și beau până nu mai pot, ei spun
că așa se protejează de frig iarna, dar am văzut că și vara fac la fel,
probabil că le-a intrat în obicei. Femeiele lor sunt foarte frumoase,
cum rar vezi la alte neamuri din lume. De aceea sunt unii care le
vânează să le vândă pentru prostituție la Roma.
- În afara cu lucratul pânântului și creșterea animalelor cu ce se
mai ocupă?
- Am vorbit acolo cu tot felul de oameni. Au și ei pe unii mai
răsăriți. Am dat de negustori care umblă prin toată lumea, aduceau
din China tot felul de mătăsuri, unii au ajuns chiar până la Roma.
- Numai pe la acei slavi ați fost?

263
 - Am mai calatorit la crescătorii de reni din Laponia, am stat de
vorbă și cu hunii, am ajuns chiar la niște triburi primitive din nordul
Pakistanului. Au fost călătorii interesante. Am mers mult pe jos, iar
unde era nevoie cu barci si canoe, pe cai, pe camile, reni sau elefanti.
Eram mai tânăr pe atunci, nu ca acuma. A trecut ceva vreme de când
nu ne-am văzut...
Stă câteva clipe pe gânduri, apoi continuă:
- Era aproape să facă ciorbă din mine antropofagii din Kurdistan,
râde din nou apostolul, care era o fire glumeață. Am scăpat probabil
că eram prea bătrân și fierbea greu carnea... Am avut noroc că tocmai
când erau pregătiți să mă hăcuie și să mă arunce în oală, m-au
schimbat cu un tânăr pe care tocmai l-au prins pe undeva, de la un
alt trib de prin vecini... Pe mine m-au lăsat să plec după ce mi-au
spus să nu mă mai apropii de locurile lor...
Andrei continuă să povestească și alte întâmplări hazlii din
călătoriile pe care le-a făcut, râzând uneori cu gura până la urechi.
Ochii săi albaștri emanau o căldură aparte, care crea celor din jur o
stare de liniște și pace interioară greu de descris. După cum am mai
văzut, apostolul era un tip inalt, putin aplecat de spate, cu sprâncene
stufoase, care se întalneau deasupra unui nas mare. Avea parul ondulat si o
barba căruntă, care se separa în două spre capat. Fire hazlie, se făcea
plăcut prin modul său de a vorbi, prin care intra ușor în sufletul
interlocutorilor.
- Până la urmă tot aici la voi m-am întos. Aveți o țară frumoasă și
mai ales un popor ales. Mi-e drag să vorbesc cu oamenii care vin aici
la peșteră, la rugăciune, voi dacii sunteți niște oameni pașnici și
evlavioși. Să aveți grijă să nu profite alții de prea multa bunătate a
voastră.
- Așa ne-a învățat Zamolxis al nostru, să fim primitori cu străinii,
să-i omenim și să ni-i facem prieteni. Parcă așa spunea și Iisus al
vostru?
- Adevărat. Așa ne vorbea Domnul, spune Andrei, acum
îngândurat. Dar el venea din altă lume, era Fiul lui Dumnezeu cel
etern. La fel și Zamolxis al vostru, era fiul unei zeițe, venită la voi din

264
o lume în care oamenii au ajuns departe. Am auzit că zeița era o fiică
a marelui zeu Zeus, cel mai mare peste zeii trimiși la noi, pe Pământ
pentru a urmări cum evoluează oamenii mai ales după ce au mâncat
din fructul oprit. Așa ar trebui să fie în lume, toți oamenii să se
iubească precum frații. Când se va ajunge aici toți oamenii vor fi ca
Dumnezeu, iar Tatăl Ceresc îi va privi ca pe fiii Lui... Probabil că așa
era Adam cel dintâi și așa sunt cei care trăiesc în lumile de unde au
venit zeii...
- Am bănuit eu ceva, i-am spus și regelui. Aici este taina credinței
voastre, a toate cele ce v-a predicat Iisus. Fără dragoste între oameni
nu există raiul, numai cei ce iubesc pot ajunge la El...
- Așa este, numai că dragostea asta e foarte grea. Ea trebuie să fie
venită din inimă, trebuie să fie lăsat să iasă la suprafață și să curgă
izvorul pus de Dumnezeu în fiecare din noi, așa cum am deschis și
eu pământul și am lăsat să curgă acele izvoare ce fac acum un pârâiaș
din care se adapă și vitele și oamenii. Vezi dumneata Mare Preot,
când mai multe pâraie ca acesta își revarsă apele într-un râu, albia
acestuia devine tot mai mare, ca să crească până ajunge un fluviu, așa
precum este și Dunărea voastră. Ce fac fluviile când își adună
puhoaiele de apă? Marea desigur, o întindere necuprinsă de ape, la
fel de necuprinsă ca dragostea lui Dumnezeu. Când noi oamenii vom
ajunge să ne revărsăm în ea abia atunci vom ajunge la mântuire. Iisus
ne-a dat exemplu cum ar trebui să fim. Dragostea înseamnă smerenie
și bunătate, răbdare față de toți cei din jur, iertarea celor care ne-au
greșit și multe altele din astea. Este ușor de vorbit, dar greu de făcut.
Oare mai poate cineva să spună așa cum s-a rugat Iisus pentru călăii
săi: Iartă-I Tată că nu știu ce fac?
- De multe ori m-am gândit la acest lucru care și pe mine m-a
impresionat cel mai mult. E adevărat, depășește putințele omenești,
chiar puterea de înțelege a omului din aceste timpuri...
- Din păcate va dura mult până ce omul va pricepe cu adevărat ce
este dragostea și cum să trăiască după legea adusă de Iisus în lume.
Mulți nu o vor face niciodată și se vor da de partea balaurului cel
rău. Ei nu știu că vor sfârși în foc și smoală, că sufletele lor nu se vor

265
mântui. Sau dacă știu nu cred sau nu le pasă... Așa va fi sfârșitul
acestei lumi Mare Preot. Iisus ne-a povestiti multe despre el. De
aceea a venit să aducă legea, să salveze cât mai mulți dintre noi. Se
pare că voi dacii veți avea un cuvânt de spus în acel viitor. Nu
degeaba sunteți aleșii și ați fost puși pe aceste meleaguri de unde se
deschid drumurile către alte lumi unde veți fi duși când acest
Pământ o să dispară odată cu cei păcătoși și răi...
- Vedeți Domnia Voastră, spune Duras impresionat de cele auzite,
noi suntem legați de pământul în care trăim și muncim. E ca și cum
acest pământ ar face parte din noi, iar dacă l-am pierde e ca și cum
am muri. După cum bine știți, preferăm moartea decât să fim
dezrădăcinați de aici. De aceea, la întoarcere de la Roma am de gând
să-l duc pe micuțul Decebal să-i arăt secretele acelor porți stelare, să
le ducă și el mai departe așa cum am făcut noi și strămoșții noștri.
Când va veni vremea urmașii noștri să știe să le folosească...
- Bine faci, secretul lor nu trebuie pierdut niciodată. Dar acest
băiețaș care văd că te însoțește cine este? După câte văd este de-o
seamă cu Decebal. O fi un frate de-a lui mai mic? Dar parcă am
înțeles că are o soră? În afară de Agata, sora cea mare desigur.
- Nu, nu este fratele lui Decebal, dar este tot un prinț al Daciei. Ar
trebui să vă pară cunoscut, seamănă mult cu tatăl său. Numele lui
este Cothelas și este băiatul lui Cutostone, fiul lui Dapyx, de aici din
Dobrogea. Pe vremuri Cutostone i-a scos pe dacii ascunși în peșteră
de furia romanilor și i-a dus la Sarmisegetuta. L-ați cunoscut la
Buridava când ați trecut pe la mine și pe la rege. Acum Cutostone
este basileu acolo, tatăl nostru a plecat la Zamolxis.
- Așa e, îmi amintesc, cum să nu îmi amintesc. Băiatul promitea
de pe atunci. Cred că și fiul său va fi la fel. După câte reușesc să-l
citesc va face fapte de vitejie și va fi un ajutor de nădejde lui Decebal,
atunci când acesta va fi rege.
- Cât despre rege, în afară de acest băiat mai are o fetiță mai mică.
I-a spus Dochia, este o copilă foarte frumoasă, bucuria părinților
acum la bătrânețe. Nu știu cum să vă mulțumească, regele și regina

266
știu că numai domniei voastre îi datorează acest dar cu adevărat
divin.
- Nu mie, ci Domnului Iisus, spune cu modestie apostolul. E
drept, la rugăciunile mele a venit în lume. Au mai fost cazuri când
părinții au avut copii la bătrânețe. Poate ați citit cazul lui Iov sau al
lui Avraam din vremurile trecute ale evreilor? Dar și părinții
Fecioarei Maria au născut fetița la o vârstă înaintată și numai după
multe rugăciuni. Să știi mărite Duras că Dumnezeu nu face nimic
întâmplător. Fetița aceasta are hărăzit un destin al ei care o va face
cunoscută și peste mii de ani. Ea va trăi veșnic pe plaiurile Daciei
voastre și va fi pomenită în legende și povești.
- E greu de înțeles tot ce spuneți, dar am văzut că aveți darul
profeției. Tot ce ne-ați spus până acum s-a adeverit, să dea Zamolxis
să fie de bine.
- Nu toate vor fi de bine din păcate. Poporul vostru va avea și
mult de suferit. Dar după nenumărate necazuri și suferințe va răsări
soarele și pentru el. După cum ți-am spus voi sunteți cu adevărat
poporul ales al lui Dumnezeu, de aceea aveți atâta credință. Să știi că
această credință vă va salva și vă va face nemuritori pe această glie.
Ce v-a spus Zamolxis este adevărat, numai că el v-a spus cu alte
cuvinte, sau unii de-ai voștri din vremea sa i-au înțeles greșit vorbele
rostite.
- Tot ce se poate mărite apostol. Pentru vorbele tale nu pot decât
să-ți mulțumesc și să mă închin ție ca lui Zamolxis, pentru mine ești
la fel ca zeul meu.
- Nici chiar așa prietene răspunde Andrei cu modestie, pentrtu că
de felul său apostolul a fost un om foarte modest. Nu sunt decât un
muritor ca tine, nu mă pot compara cu un zeu. Dar dacă vrei să
mulțumești cuiva roagă-te lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El
este singurul căruia îi datorăm credință și mulțumiri pentru tot ce
primim. Iisus este adevăratul Stăpân atât peste vii cât și peste morți,
la fel cum este Stăpân și peste zei, ei îl cunosc și i se supun.
- Atunci lui Iisus îi mulțumesc Mărite apostol. Îl rog să primească
mulțumirile mele și ale fratelui meu, regele.

267
 - El este bun și le primește, dragostea sa pentru om nu cunoaște
margini. Doar omul nu știe a-l prețui așa cum se cuvine...
- Va veni vremea când o s-o facă, asta presimt și eu fără să am
darul previziunii.
Au stat de vorbă vreme îndelungată. Copiii s-au culcat pe patul
de piatră din peșteră pe care se odihnea de regulă apostolul. Cei doi
mari bărbați ai timpului lor au discutat nenumărate probleme care îi
privea pe ei dar și pe daci. Nu au simțit când întunericul s-a strecurat
pe neașteptate peste munți și nici când primele raze de soare au mijit
la răsărit, anunțând o nouă zi. Străjerii s-au odihnit pe iarbă, făcând
cu rândul de pază.
- Acum ne despărțim din nou mărite apostol îi spune Duras după
ce l-a îmbrățișat. Sperăm să ne revedem și la întoarcerea de la Roma,
mi-ar face plăcere să mai discutăm, am încă multe de învățat de la
Domnia Voastră.
- Atunci vă aștept când veniți de la Roma. Tot cu o corabie puteți
veni mai ușor. Aștept cu nerăbdare vești de la Roma. Am auzit că
Nero al lor a dat foc cetății și ca să nu fie el învinuit i-a acuzat pe
creștini. Aș vrea să știu cât de mult au pătimit ai noștri. Dar să nu
uitați să-i duceți pe Decebal și prințul Cothelas pe la peștera de unde
tatăl său i-a scăpat pe daci. Trebuie să cunoscă și ei tainele ieșirii,
poate că odată le va folosi. Puteți merge acum sau la întoarcerea în
Dacia Mică, depinde cum merge corabia spre Roma.
- Așa m-am gândit și eu. Vreau să-i duc pe băieți. Micuțul prinț
nu trebuie să-și uite locurile natale și trecutul, iar Decebal ca viitor
rege, trebuie să-și cunoască toată țara. Acum rămâneți cu bine. Ne
vom revedea curând.
- Mergeți cu bine Mare Preot. Și voi copii, să ascultați de el.
Cândva îi veți mulțumi amândoi pentru această călătorie și tot ce ați
învățat de la el.
S-au despărțit, îmbrățișându-se din nou. Marele Preot însoțit de
copii, străjeri și desigur, nelipsitul grec Euramus, se îndepărtează de
peșteră și de izvoarele pe atunci nesecate ale Apostolului Andrei. Se
îndreaptă spre Tomis să găsească o corabie pe care să se îmbarce.

268
Deoarece au mai avut câteva zile la dispoziție i-a lut pe băieți și pe
străjeri și au vizitat peștera tainică a regelui Dapyx. În peșteră a intrat
doar cu cei doi prinți, Erasmus și străjerii au rămas afară. Începe
astfel pregătirea micuțului Decebal pentru marele destin care îl
așteaptă. Primii pași au fost făcuți, ce îl mai așteaptă oare? Nu mai
puțin impresionat s-a dovedit a fi și prințul Cothelas. Va avea ce să-i
povestească tatălui său când va ajunge acasă.
* * *
Corabia era plină de călători, mai ales de greci care mergeau
acasă sau în vizită la rudele lor. Alții mergeau să facă negoț, fie în
Grecia fie în Italia. Erau însă și daci, mai ales negustori, unii veniți
chiar din Dacia Mare. Duceau cu ei tot felul de obiecte meșteșugite
din aur sau din alte metale, unii aveau scule de lucrat pământul și
chiar arme, săbii, lănci și arcuri cu săgeți. Lipsea numai sica pe care
doar dacul știa s-o mânuiască Marele Preot a intrat în vorbă cu ei,
aflând astfel multe lucruri interesante atât de la Roma cât și din alte
părți ale lumii unde aceștia au fost.
După vreo două zile de călătorie zăresc la orizont o corabie care
se apropia de ei. Părea să vină în viteză, dar poate că și vântul o
purta pe aripile lui răzvrătite. Bătea din partea opusă și în ultimele
ore s-a cam intensificat. Valuri mari se ridicau la proră, parcă vrând
să-i oprească din mers. Din cauza furtunii, nava din fața lor nu se
distingea bine, cu toate eforturile căpitanului de a o identifica cu
binoclul său. Dar deodată îi vede catargul. Era destul de aproape și
venea tot mai repede, împinsă de vânt.
- Pirați, strigă căpitanul! Suntem atacați de pirați! Să întoarcem și
să încercăm să fugim, poate ne mână vântul și pe noi.
- Duras se apropie de el, îl bate ușor pe umăr și îi spune:
- Mergi mai departe, lasă-i să vină. Chiar dacă întorci, ei tot ne
ajung. Nu vezi, nava lor e mult mai rapidă ca a noastră.
- Și dacă ne opresc ce – o să facem? Nu am decât vreo cinci soldați
cu mine. Plus mateloții care știu și ei să se bată. Dar pirații sunt mai
numeroși. Toți cei de pe vas știu să lupte.

269
 - Ajung câți ai, îi spune Marele Preot. Dacă vor îndrăzni să ne
oprească ei vor regreta.
- Pe ce te bazezi că vorbești cu atâta cutezanță, întreabă unul din
negustorii greci?
- Lasă-l că știe ce face, îi răspunde grecul Erasmus care i-a însoțit
și el la drum. Pe drum voia să oprească în Grecia să – și viziteze niște
rude apropiate.
- Mai bine să ne retragem din fața lor, spune alt negustor,
tremurând de frică. Așa mai avem o șansă să scăpăm cu viață.
- E prea târziu, le spune căpitanul. Domnul acesta are dreptate.
Până întoarcem ne ajung și atunci ne lovesc pe la spate, e mai ușor să
urce pe corabie. Dar poate că mă înțeleg cu ei și vor dori să fie doar
plătiți.
- Să spună ce vor și le dăm, spune alt negustor care era pe punte.
Numai să ne lase să plecăm. Trebuie să ajung mai repede acasă, nu
am mai fost de vreo cinci ani.
- Hai atunci să vedem ce vor. Iată că și căpitanul lor se uită la noi
prin binoclu. Înseamnă că nu ne vor depăși nepăsători.
A avut dreptate. Cum s-au apropiat mai bine căpitanul piraților
strigă la corăbierii de pe vasul care le-a ieșit în cale:
- Cine sunteți măi? Cum de ați ajuns pe aici unde este teritoriul
meu? Știți că trebuie să-mi plătiți vamă?
- Spune ce vrei și îți plătim, îi răspunde căpitanul de pe vas cu
voce puternică!
- Ei, nu-i chiar așa ușor. Stați puțin să-mi întreb băieții, să văd ce
spun ei.
Pirații voiau să câștige timp, să vadă mai întâi cât de bine este
apărată corabia. Când se apropie mai mult și văd că nu sunt soldați
pe ea, se adresează din nou căpitanului:
- Am vorbit cu băieții. Nu se mulțumesc să fie plătiți cu bani. Ei
vor și corabia voastră, le place cum arată. Se pare că e nouă, de acum
va fi a noastră. Și așa suntem cam înghesuiți.
- Și noi ce o să facem? Ne lași undeva într-un port, întreabă un
negustor grec?

270
 - Cine se mai încurcă cu porturile, noi avem treaba nostră,
mergem în altă parte, să mai pescuim ceva, spune râzând căpitanul
piraților.
- Și atunci ce facem? Ne iei cu tine?
- Ce să fac cu voi? Să ne înghesuim pe o biată corabie? Vă dați jos
și urcăm noi pe ea. Iar voi vă dați jos, o eliberați.
- Dar nu avem bărci, le-am lăsat la Tomis. Am avut de încărcat
multă marfă și nu au mai încăput.
- Asta nu e treaba mea. Înnotați.
- Cum? Zece km câți sunt până la cel mai apropiat mal? Cine
poate înnota atât?
- Iar nu mă privește. Coborâți singuri sau vă aruncă oamenii mei
în apă și atunci e mai rău.. Pe unii s-ar putea să-i arunce prea tare,
începe să râdă căpitanul. Hai grăbiți-vă că nu avem timp.
- Nu pleacă nimeni nicăieri, intervine Duras. Cine coboară de pe
vas va pieri. Așa cum ai spus, nimeni nu poate înnota atât de mult.
- Cine ești tu, întrebă mânios căpitanul și cum îndrăznești să mi te
împotrivești? Nu știi oare cine sunt eu?
- Un amărât de pirat care face rău oamenilor nevinovați, asta ești,
îi răspunde cu ton autoritar Marele Preot.
- Atunci vei plăti cu viața și împreună cu tine toți cei de pe
corabie.
- Decât să murim înnecați în apă sau înghețați de frig mai bine să
ne dăm viața în luptă. Mergeți mai departe sau îndrăzniți să veniți pe
vas, le spune piraților cu același ton autoritar.
Călătorii nu au avut ce obiecta. Dacă ar fi reușit să negocieze cu
pirații ar fi fost ceva, făceau o chetă și îl plăteau. Dar acesta nu s-a
dovedit a fi îngăduitor, iar soluția cu înnotatul nu o prea agrea
nimeni. Știau că nu au nici o șansă, iar mulți dintre ei nici nu știau să
înnoate.
Pirații înnebuniți încep să țipe și să se răstească la ei. Nimeni nu a
îndrăznit până acum să-i înfrunte. Erau renumiți ca cei mai mari
corsari ai apelor, fiind socotiți stăpâni ai Mării Negre. Cine avea
ghinionul să-i întâlnească în drum era pierdut cu totul. Apropiind

271
nava de corabia întâlnită în cale, pirații aruncă niște scânduri pe care
le aveau pe punte . Câțiva dintre ei, înarmați până în dinți, se urcă pe
scânduri și se îndreaptă spre corabie în fugă. Dar nu merg mult că
sunt opriți de băieții Marelui Preot al Daciei, care au urcat și ei pe
acele scânduri ieșindu-le în cale. Din prima ciocnire pirații sunt loviți
cu sica sau aruncați în mare. Băieții își continuă drumul spre vasul
piraților. Mai mulți dintre pirați le ies în cale încercând să-i oprească.
Lupta este cumplită, dar băieții lui Duras, bine pregătiți, lovesc în
dreapta și în stânga, făcându-și loc spre proră. În urma lor vin și
oamenii căpitanului, plătiți pentru paza corabiei. Acum se bat pe
punte, căutând să-l găsească pe piratul șef. În sfârșit ajung la el.
Acesta dă să se lupte dar, unul din tineri îi lovește cu putere sabia.
Aceasta-i sare din mână și cade în apă. Căpitanul este silit să se
predea. Este legat și dus în închisoarea de pe corabia cu care au venit
de la Tomis. Pe vasul piraților sunt trimiși niște mateloți care o
conduc în urma corabiei până în primul port. Degeaba căpitanul cere
îndurare și promite sume mari de bani ca recompensă, nimeni nu îl
crede și nu îl dezleagă, îl duc pe uscat și îl predau autorităților care îl
vor judeca și condamna la moarte. Cei de pe corabie se minunează de
vitejia soldaților daci. Chiar căpitanul îl întreabă pe Marele Preot cine
sunt acei tineri care îl însoțesc și l-au ascultat când le-a poruncit să
urce pe vasul piraților.
- Sunt băieții mei, spune acesta modest. Mă însoțesc peste tot. Cu
ei pot să merg unde vreau fără grijă.
Toți i-au mulțumit privindu-l cu respect. Dar nimeni nu știa că îl
au în față pe Marele Preot al Daciei, Duras și mai ales, pe viitorul
rege Decebal. Cei doi prinți au urmărit de pe corabie ce s-a întâmplat.
Acum erau mândri că Dacia are asemenea soldați destoinici. Au avut
astfel parte de o experiență unică până acum, nu ai ocazia să
întâlnești toată ziua un pirat. Au primit mulțumiri și când au ajuns
pe țărm. Piratul șef era cunoscut pentru fărădelegile lui și toți îi știau
de frică. De îndată s-a auzit prin țările din jur că au scăpat de ei
datorită unor viteji daci. Și astfel dacilor li s-a dus din nou faima în
lume.

272
 ***
După un popas în Grecia, corabia își continuă drumul spre Roma.
Ajung în sfârșit în cetatea eternă. Marele Preot trage la un han care
aparținea unui dac de-a lui. Voia ca prinții să fie în siguranță, să nu
mai aibă vreo surpriză neplăcută cum au avut pe corabie.
A doua zi îi trimit veste împăratului că a ajuns la Roma și îl roagă
să-i spună când îl pot primi la el. Răspunsul nu a întârziat să vină,
fiind adus printr-un ofițer de la palat care a venit să-i conducă la
împărat. Marele Preot se îmbrăcă în ținuta de gală specifică funcției.
Îi ia cu el pe cei doi prinți, de asemenea îmbrăcați frumos.
Nero îi aștepta într-o cameră mare și somptuoasă. Era îmbrăcat în
veșminte femeiești și tocmai cânta "Arderea Troiei". Deși a văzut că
oaspeții au intrat, împăratul continuă să cânte. Nu se oprește până nu
a terminat melodia. Știindu-i obiceiul, Marele Preot îl aplaudă.
- Bine ați venit la Roma. Apropiați-vă. Ședeți pe scaunele astea de
lângă mine.
Duras s-a așezat făcându-le semn copiilor să ia loc lângă el. Nero
continuă:
- Cum ți-a părut melodia?
- Cam tristă maiestate. Dar vocea care a interpretat-o este
fantastică...
- Nu-i așa, spune Nero bucuros că a fost apreciat? Dar de creștinii
ăștia ce zici?
- Am auzit că ei au pus foc Romei. Pesemne că nu vă iubesc.
- Povești! Eu am plătit pe cineva să dea foc la un cartier amărât
din centrul Romei. Era învechit, nu mai avea măreția de altădată. În
locul lui vreau să ridic Domus Aurea47, o capodoperă în arhitectură,

47 Domus Aurea :
Sub Oppius, parte a colinei Esquillin, astăzi un simplu parc, stă îngropat cel mai frumos palat
din istoria Romei. Domus Aurea sau Casa de Aur este cel mai somptuos palat care a fost ridicat în
perioada Imperiului Roman. Luxul şi grandoarea clădirii reflectă personalitatea complexă a
fondatorului ei, împăratul Nero.Construită să dureze 1.000 de ani, fabuloasa Domus Aurea (Casa
Aurită) n-a supravieţuit decât câţiva ani comanditarului ei, împăratul Nero, pentru a se ivi apoi
lumii după câteva secole. Din acest oraş în oraş n-a mai rămas decât Pavilionul de primire de pe
coasta Oppius. Când Nero s-a sinucis, în anul 68, niciun împărat n-a mai investit aicii. Pe locul
lacului secat, Vespasian a ridicat Colosseumul, cărui i se va da, în Evul Mediu, numele
273
care mă va reprezenta. Așa voi schimba fața Romei, îi voi reda
măreția pe care o merită și numele meu va rămâne înscris pe veci în
Cartea de aur a Cetății eterne. Dar pentru a construi, aveam nevoie
de teren cât mai aproape de zona centrală a Romei. Numai așa pot să
rămân nemuritor. Numai așa Nero va rămâne veșnic în istoria
Romei... Iar ca să astup ochii senatorilor trebuia să le dau un țap
ispășitor...
- Aveți dreptate maiestate, îi spune Duras., gândindu-se la faptul
că Nero a pus foc cetății eterne. Dar împăratul a înțeles că Marele
Preot se referea la planurile lui și jubila de bucurie.
- Nu-i așa? Ce dacă am pus să fie uciși câțiva oameni. Eternitatea
costă, nu se obține gratis. Am auzit că printre ei ar fi și niște ucenici
de-ai lui Iisus, oamenii le spun Petru și Pavel, dar amândoi au avut
alte nume mai înainte. Nu eu am vrut să-i osândesc pe ei, s-au

faimosului Colos solar cu efigia lui Nero, care îi contopea într-o sculptură pe Helios şi pe împărat. Pe
Palatin, împăraţii din dinastia Flavia şi-au construit palatele peste edificiile lui Nero atunci când nu
le-au dărâmat cu totul. Peste atriumul de la intrare, Hadrian a inaugurat, în 135, Templul lui Venus
şi al Romei.Pavilionul a cunoscut şi el vicisitudini. În 104, un incendiu l-a distrus parţial. Apoi,
Traian (53-117) a decis să construiască acolo Termele care îi poartă numele. Edificiul, rămas deja fără
apareiajul de marmură, şi-a văzut dărâmat primul etaj. Parterul a servit de fundaţie construirii
băilor, inaugurate în 109. Bazinul, fântânile arteziene, zidite, au căzut în uitare. Ele au traversat
secolele la adăpost de trecerea timpului. Clădirile de la Domus Aurea atingeau un gigantism inegalat.
Săpăturile din secolul al XX-lea pe pantele colinei Oppius au scos la lumină un ansamblu
monumental de 240 de metri lungime (lungimea întegului complex de clădiri este estimată la 370 de
metri), construit din cărămizi şi beton, având în jur de 200 de încăperi. Bolţile interioare atingeau 10
metri înălţime.Istoricul Suetonius, a scris în „Vieţile Caesarilor”.„Niciodată nu a mai acţionat atât
de inutil decât în privinţa construirii acestei case, care se întinde de la colina Palatină la colina
Esquilină, pe care iniţial a numit-o Transitoria (Casa Pasajelor), dar după ce a fost distrusă în
incediu a reconstruit-o şi a denumit-o Domus Aurea (Casa de Aur). O casă a cărei dimensiune şi
eleganţă sunt detalii suficiente pentru a relata:grădina sa era atât de mare încâtîn ea era amplasată o
statuie a împăratului de 30 de metri, era atât de spaţioasă că avea un portic triplu, lung de aproape o
milă, de asemenea acolo se afla o piscină cât o mare, ce era înconjurată de mule clădiri, dând un aspect
de oraş, şi înafară de toate astea, erau mai multe terenuri cu viţă de vie, porumb, păduri, ce
adăposteau animale sălbatice, dar şi domestice.Anumite părţi ale palatului erau acoperite cu aur şi
decorate cu bijuterii şi perle, săli de mese traforate cu panouri de fildeş, care se ridicau pentru ca
mirosul de flori sau parfumul de la conducte să fie împrăştiat de sus, holul din faţa sălilor de mese a
fost rotund şi se rotea ziua şi noaptea, ca cerul, erau băi în care curgea apă de mare şi existau izvoare
cu sulf din Albula. Când a terminat de construit această casă, în cinstea lui, el a afirmat că abia acum
putea trăi ca o fiinţă umană.”.

274
nimerit la timpul și în locul nepotrivit, probabil că așa le-a fost
destinul. Chiar dacă înainte creștinii nu m-au urât, acum negreșit că
mă urăsc. Dar o să le treacă, Nero este deștept, va găsi el o soluție să
le facă pe plac cumva. Știi doar cât de schimbători sunt oamenii, azi
te ridică în slăvi și mâine te omoară. Parcă așa au făcut și cu acel Iisus
al lor?
- Așa se pare. Am auzit câte ceva, dar nu prea am înțeles multe, o
face Duras pe neștiutorul, neștiind atitudinea împăratului față de
creștinism ca religie.
- Sunt prea fanatici, nu-mi plac. Nu e mai bine la noi? Fiecare
crede în ce zeu vrea, toți zeii au templele lor, acolo găsești și femei
frumoase, poți să petreci cu ele cât vrei. Pe când la ei? Vorbesc despre
iubire, dar unde e iubirea dacă numai se roagă? N-am să-i înțeleg
niciodată pe acești oameni... Dar pe la voi cum e? În cine credeți?
- Avem zeul nostru maiestate. Noi îi spunem Zamolxis, poate ați
auzit de el?
- Am auzit, cum să nu. Se vorbesc multe despre zeul vostru. Se
spune că este gelos și din când în când cere jertfe umane. În rest,
credința voastră seamănă mult cu cea a creștinilor ăstora, un singur
zeu și numai vorbe fără rost. Iubirea este bună doar în pat, dar nici
aceea nu durează mult. Eu am avut până acum trei femei, pe toate le-
am iubit mai mult ca pe mine, dar după o vreme toate m-au plictisit
și iată că acum am preferat să fiu eu femeie. De asta nu-i înțeleg pe
acești creștini și nu vă înțeleg nici pe voi dacii...
- Zeul nostru ne dă nemurirea. Când un dac își dă viața, Zamolxis
îl primește la el unde va duce o viață mai bună. De aceea murim fără
regrete, ba chiar suntem fericiți să plecăm de aici, iar cei ce rămân,
petrec și se bucură pentru cel plecat la Marele Zeu. De aceea când
moare un bărbat de multe ori femeia cere să fie și ea incinerată ca să
meargă cu el la zeul nostru din Cer. Dar asta era cu mult înainte,
când bărbații aveau mai multe femei. Acum și la noi s-a interzis ca
bărbatul să aibă mai multe neveste, dar și incinerarea soției căreia i-a
murit soțul. Prin preoții mei am aflat că s-ar mai practica din când în
când acest obicei străvechi doar prin câte un sat îndepărtat, unde

275
oamenii sunt mai greu de controlat. Dar și acolo, pentru a salva
femeia a apărut obiceiul ca un alt bărbat din sat, necăsătorit, să
simuleze că luptă cu sufletul mortului și să o ia de nevastă pe acea
femeie. Astfel nu mai este arsă cu soțul ei care a murit. În ceea ce
privește trimiterea solilor la Zamolxis și acest obicei a fost schimbat
pe când era Mare Preot bunicul meu Comosicus. De atunci solii
jertfiți sunt animale, de regulă miei și nu tineri ca înainte.
- Înțeleg, înțeleg spune mormăind Nero, parcă și evreii sacrifică
miei și viței pe rug. Dar iată că la ei s-a inversat, acel Iisus a luat locul
mielului, El a devenit Mielul nevinovat trimis ca jertfă. Curios nu? Eu
nu am înțeles nimic. Tu ai înțeles ceva, că ești Mare Preot?
- Nici eu maiestate, răspunde Duras ca să nu pară mai deștept ca
împăratul. Creștinii ăștia au ciudățeniile lor și sunt greu de înțeles.
Dar ei nu fac rău, ci din contra. De aceea, în Dacia îi tolerăm.
- Au ajuns și pe la voi?
- Așa am auzit. Cică a ajuns unul care își spune Andrei, tot un
discipol de-a lui Iisus. S-a aciuit undeva prin Dobrogea, să fie mai
aproape de greci și de romani, adică de lumea civilizartă cum spuneți
voi, nu a avut curaj să intre în Dacia Mare.
- Va intra, nu-ți fă grijă. Ei nu au teamă de nimic. Dacă nu el, vor
ajunge alții de-ai lor. Creștinii ăștia se întind peste tot ca furnicile,
ajunge să-i lași să-și facă un mușuroi, apoi se întind singure și-ți
umplu toată grădina... Crezi că dacă am pedepsit câțiva se vor liniști?
În locul lor vor răsări alții, cu miile... Asta mă îngrijorează pe
mine.De asta nopțile nu pot dormi...
Duras nu spune nimic, dar în sinea sa știa că așa va fi.

276
277
 Domus Aurea
- Acum să trecem la ale noastre, revine împăratul. Să-ți spun de ce
te-am chemat la Roma.
- Am venit cât am putut de repede majestate...
- Văd și îți mulțumesc. Chiar dacă nu a venit chiar regele, cum l-
am rugat...

278
 - Sunt fratele lui majestate și Mare Preot al Daciei, deci egalul lui,
iar cu mine este și băiatul lui, prințul moștenitor al Daciei. Regele nu
se simte prea bine și de aceea nu s-a încumetat să se pornească
personal la drum, dar dacă suntem noi, e ca și cum ar fi el aici.
- Adevărat. Care e fiul lui, că văd aici doi flăcăi? E drept, amândoi
sunt frumoși, dar ai spus că numai unul este al regelui vostru.
Decebal se ridică singur și se înclină în fața împăratului.
- Celălalt cine este, întreabă curios Nero.
- Și el este prinț majestate, e fiul basileului nostru de la Buridava...
- Da, da, încuviințează Nero. Am auzit că aveți multă sare pe
acolo.
- E așa cum ați auzit majestate, doar multă din ea ajunge și la
Roma. Am auzit vorbe că dacă nu ar fi sarea din Dacia, romanii ar
muri de foame, pentru că mâncarea fără sarea noastră nu se poate
numi mâncare, nu-i așa?
- Mie îmi spui care sunt un mare gurmand? Să știi că îmi place
bucătăria voastră, a dacilor. Am la palat un bucătar dac, gătește
numai ce știe că-mi este pe plac... Nu degeaba l-am ales.
- Acum spuneți-mi de ce m-ați chemat.
- Poate ai auzit câți mă mănâncă pe la spate aici, la Roma? Mulți
abia așteaptă să înfingă cuțitul în mine cum au făcut cu Caesar. Dar
n-o să le dau ocazia, dacă voi simți ceva, prefer să-mi iau singur viața
decât să mă ucidă ei. Dar atunci tot ei vor fi cei care vor pierde, să
dea zeii să nu se ajungă acolo. “Ah, ce artist ar pieri odată cu mine!”.
- Nu va fi cazul majestate, sunteți foarte tânăr.
- Am vrut să aduc Romei o față nouă și ei nu au înțeles, continuă
Nero făcându-se că nu l-a auzit. Am vrut să țin mai repede Jocurile
Olimpice și ei s-au opus. Le-am recitat poemele mele și au râs. Le-am
cântat mari ode ale lumii și nu le-au plăcut. Am jucat în arenă și au
râs de mine, deși am câștigat toate întrecerile numai ca să le arăt ce
împărat au. Ce să fac ca să-i mulțumesc?
- Dacă porunciți nu se vor opune. Împăratul poate să fac ce vrea...
- Ai dreptate. Mi-au dat o idee bună. N-o să mă mai rog de ei, o să
le poruncesc. Până acum tot încercam să-i împac, să le fac tot felul de

279
favoruri, am vrut chiar să redau Romei strălucirea de odinioară iar
Senatului, puterile ce le avea înainte de Caesar... Dar crezi că a
apreciat cineva?
- Așa sunt oamenii majestate, nu te poți aștepta la mulțumiri.
Doar știți ce a pățit și acel Iisus al creștinilor?
- Mai lasă-i în pace, nu mi-i mai aminti. Numele lor îmi creează
insomni. Îmi apar în vis cei pe care am pus să fie omorâți și nu mai
pot dormi de o vreme. Oh, de n-aș fi învățat să scriu niciodată, exclamă
teatral împăratul. Acum nu știam să semnez sentințe cu pedeapsa la
moarte. Acum toți morții lor vin la mine și mă obsedează în timpul
nopților.
- La noi le spune strigoi majestate. Se spune că nu pleacă din
lumea asta până nu-și găsesc răzbunarea...
- Chiar așa, exclamă împăratul speriat? Cum să fac să scap de ei
atunci?
- Faceți câte o facere de bine. Trimiteți acelor creștini la care le-ați
ucis rudele ceva ajutoare, poate că îi va împăca. Și așa ei vorbesc de
iertare și chiar de iubirea vrăjmașilor. Cine știe, or să se roage și
strigoii vor pleca de aici.
- Așa am să fac. Dar până îmi termin problemele interne te-aș
ruga să mă ajuți pe plan extern. Aș avea nevoie să-mi păzești
hotarele de barbari, vezi că tot mai mulți năvălesc din nord și vor să
ne lovească și să ne prade. Dacia este singura țară civilizată cu care
ne învecinăm, numai voi puteți să mă înțelegeți și să mă ajutați. Cu
sălbaticii aceia nu te poți înțelege, una zic azi și alta fac mâine...
- Aveți dreptate. Am auzit că până și slavii s-au pus în mișcare. Se
pornesc de la ei din nord și o iau către sud. Caută noi pământuri
roditoare dacă nu știu să și-l lucreze pe a lor...
- Așa este, fiecare cu motivele lor, dar lasă urme adânci asupra
Imperiului și mai ales îmi aduc vorbe rele la Roma. Senatul va spune
că Nero nu e capabil să-i protejeze...
- De ce nu vă trimiteți legiunile, majestate?
- Care legiuni, oftează împăratul? Crezi că generalii ascultă de
mine. Mai bine vă plătesc pe voi decât să le dau lor bani și pe ascuns

280
să comploteze și să facă planuri să mă omoare. Să-i plătesc ca să-mi
ia viața? Mai bine i-aș desființa dacă aș putea, dar nu mă lasă
Senatul, fără armată nu se simte apărat. Uite ce vă propun, spune-i
regelui tău, dacă o să cădem la învoială mă oblig să vă plătesc anual
subsidii. O să primiți aur și mulți denari romani, numai să fiți de
acord și să ajungem la înțelegere.
- Puteți conta pe noi majestate. Am puterea să vorbesc în numele
regelui meu, mai ales că și fiul său este aici prezent. De azi, dușmanii
Romei sunt și dușmanii noștri, nimeni nu va mai avea curaj să vă
calce hotarele dinspre Dunăre. Vom păzi și podul făcut de Burebista,
iar iarna vom pune pază peste tot, să nu profite unii și să treacă pe
gheață...
- Atunci mă bazez pe voi, cum am vorbit?
- Vă puteți baza majestate. Roma va avea un aliat loial. Așa cum
ne-a avut și până acum. Noi am fost prieteni cu toți împărații romani.
Numai Caesar a vrut să ne atace, dar bine că nu a făcut-o și a murit la
timp, că azi nu mai era Imperiul Roman ci Imperiul Dac.
- Acel Caesar a fost un neisprăvit. Nici măcar nu avea sânge regal.
A apărut așa din senin, un sărăntoc care se voia împărat...
- Atunci ne-am înțeles . Cuvântul împăratului este lege. Mâine îți
trimit subsidiile48 pentru anul ăsta, iar mai târziu le voi trimite prin
oamenii mei de încredere.
- Cum hotărăște majestatea voastră. Numai bine ne vor permite
să ne întărim armata, să avem cu ce să-i plătim pe oșteni. Așa vom
apăra mai bine hotarele Daciei, iar dacă nu intră la noi nu ajung nici
la Roma. Acum permiteți să ne retragem majestate.
- Voiam să vă rețin la masă, dar poate e mai bine să plecați. Să nu
vă recunoască cineva și apoi să afle Senatul... și așa am destui
dușmani.
- Cu bine majestate.
- Mergeți cu bine și îți mulțumesc pentru ajutor și sfaturile pe care
mi le-ai dat.

48 SUBSÍDIU, subsidii, s. n. Ajutor bănesc acordat (de stat) în unele țări unei persoane, unei
instituții etc.
281
 Duras se retrage plecându-se în fața împăratului. La fel fac și cei
doi băieți. Afară îi așteptau gărzile care îi însoțesc pe drum. Se întorc
la han unde vor lua masa, iar a doua zi așteaptă subsidiile trimise de
împărat. Erau puse în niște desăgi camuflate care păreau a fi
umplute cu cereale și nu cu bani. Nero nu voia să se dea de gol, dar
camuflajul le prindea și lor bine, astfel nu dădeau de bănuit când
călătoreau cu corabia, iar ținuta de negustori li se potrivea perfect.
Au luat prima corabie care îi ducea la Tomis. Aici poposesc la
Erasmus ca de obicei, cu care îi fac o nouă vizită apostolului. Acesta
era la peștera sa împreună cu unul din preoți. După ce se salută și se
îmbrățișează cei doi stau îndelung de vorbă.
- Cum ți s-a părut Roma acum?
- Ați avut dreptate, Roma este schimbată, nu mai este cum era
odată.
- Ce știi despre creștinii mei, ce au pățit?
- Și aici ați fost bine informat. Împăratul i-a acuzat pe ei că au pus
foc Romei, deși mi-a spus deschis că el a facut-o, dar pentru el nu
contează că mor câțiva nevinovați. Din păcate am aflat că s-au stins
Petru și Pavel, discipoili de-ai voștri.
- Cuuuuum? A îndrăznit să se atingă și de ei? Chiar și pe Petru,
fratele meu? spune apostolul cu voce stinsă.
- Da. Chiar el mi-a spus-o. I-a răstignit pe amândoi pe cruce.
- A spus Iisus că așa se va întâmpla și că vom urma calea Lui...
Acuși îmi vine rândul și mie... Dar spune-mi Mare Preot, acum tot îi
oropsește pe creștini?
- Să sperăm că nu, i-am spus câteva vorbe care să-l facă să se
răzgânească...
- Cum este acest împărat? Ce ai putea să-mi spui despre el?
- E greu să mă pronunț chiar dacă l-am văzut și am auzit multe
despre el... Aș spune că e nebun, dar nu știu ce să cred... un nebun nu
plănuiește palate și grădini frumoase, nu are vise prin care să ridice
din nou Roma la ceea ce a fost odinioară. Astfel, el vrea să schimbe
fața Romei și să rămână nemuritor. Dar pe de altă parte și-a ucis trei
neveste, unii spun că și-a ucis chiar și mama, a pus pe cineva s-o

282
sugrume.. De aceea, Roma nu-l mai iubește și are o mulțime de
dușmani. Acum s-a castrat și umblă îmbrăcat femeiește, îi place să
cânte și să facă poeme, dar în același timp are idei grozave, este un
amestec greu de înțeles între sublim și nebunie... Omul care iubește
atât de mult cultura greacă să fie un ucigaș de femei?
- Am auzit că îi place să cânte și chiar să joace în arenă?
- L-am auzit cântând, dar o voce slabă și înfundată, glasul său e mai
degrabă leșinat, îți vine să râzi când îl auzi prima oară. Dar dacă îl
asculți mai mult, mai stai pe gânduri, nu poți nega că are și ceva
talent. Nu numai că joacă în arene, dar de multe ori se costumează ca
un actor de tragedie, susținând un recital în fața plebei, și interpretând un
cântec despre Niobe și alte arii, feminine și masculine, cu soldații din garda
pretoriană stându-i alături, gata să-i poarte lira. Astfel, spectacolul se
întinde până noaptea târziu, preferă să stea pe scenă decât să meargă
în dormitor unde are insomnii cumplite. Își imaginează că este un
mare poet și scrie poezii pe care tot el le recită. Să știți că unele dintre
ele sunt chiar bune, par să spună ceva, dar cele mai multe te fac să
leșini de râs, dar dacă o faci, acolo îți rămâne capul, căci se supără foc
dacă îl critici sau îi dai un sfat. Cam acesta este Nero Domnia Ta.
- După cele ce îmi spui, nu e de mers la Roma.
- Așa zic și eu, mai ales Domnia ta. Dacă i-a răstignit pe Petru și
Pavel, nu te poți aștepta la altceva. Trebuie să te ferești, nu știi ce îi
poate mintea, astăzi spune una și mâine cu totul altceva... Nebunul
de Nero este imprevizibil. Dar nu cred că Roma va răbda mult așa un
împărat...
Ca de obicei, cei doi prieteni au stat de vorbă toată noaptea. A
doua zi, Duras a trimis cinci dintre oamenii săi la Sarmisegetuza cu
subsidiile primite de la împărat. I-a trimis regelui scrisoare să-l
informeze cu tot ce s-a întâmplat la Roma, iar el își continuă drumul
pe la cetățile dacice și porțile stelare puse de zei în Dacia, pentru a
arăta tainele acestora viitorului rege al Daciei, Decebal.

283
284
Regele Duras

285
Regele Duras

286
287
288
Vârful Moldoveanu, 2544 m
289
290
 MITURI ȘI LEGENDE DESPRE VECHII DACI

“Ştiam şi înainte de Hristos că avem o obârşie divină, că suntem

nemuritori cu sufletul şi că este un singur Dumnezeu, nevăzut şi spiritual.
Ştiau asta şi dacii lui Zamolxe, dar odată cu venirea lui Hristos pe pamânt
se repară structural firea omenească”. Arsenie Boca
România este Grădina Maicii Domnului. “Cu ajutorul lui Hristos vei fi
protagonista unei mari perioade de entuziasm şi curaj, vei fi naţiune
prosperă, pamânt roditor de bine, popor solidar şi factor de pace. Dumnezeu
să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu”. Papa Ioan Paul cu ocazia
vizitei în România în 1999.
1. „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”
Într-una dintre cele mai vechi menţiuni documentare, geţii au fost
numiţi “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Afirmaţia a aparţinut
istoricului elen Herodot şi a fost făcută în urmă cu 2.500 de ani, în
“Istorii”, în care autorul antic prezenta campania militară condusă de
regele Darius, al Persiei, împotriva sciţilor. Armatele persane au
ajuns şi pe actualul teritoriu al ţării, iar Herodot făcea referire la
însuşirile geţilor în următorul context: “Înainte de a ajunge la Istru,
Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii care
au în stăpânirea lor Salmydessos şi care locuiesc la miazănoapte de
Apollonia şi de orasul Mesambria-numiti skyrmiazi şi nipsei - i s-au
291
închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră
hotărârea nesăbuită, au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si
cei mai drepţi dintre traci”, informa Herodot, potrivit autorilor
volumului “Izvoare privind istoria României” (Bucureşti, 1964).
2. Legenda lui Zamolxis - legenda nemuririi
Dacii credeau în nemurirea sufletului şi socoteau moartea ca o
trecere dintr-o lume în alta. „Se credeau nemuritori”, scrie Herodot (n.
484 î.Hr. - d. 425 î.H), istoricul grec care descrie în lucrarea sa Istorii
campaniile militare conduse de puternicul rege persan Darius pe
teritoriul Daciei.
Deși era un imperiu puternic, temut în toată lumea antică a
vremii, dacii s-au opus imensei armate persane, bine instruită și
dotată militar: „Înainte de a ajunge la Istru (Darius) îi supune mai întâi
pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor
Salmydessos şi care locuiesc la miazănoapte de Apollonnia şi de oraşul
Mesambria – numiţi skyrmiazi şi nipsei – i s-au închinat lui Darius fără
niciun fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită, au
fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre
traci”, a scris Herodot
Istoricul grec, cunoscut și sub numele de „Părintele istoriei”, mai
scrie că geţii (dacii) credeau că atunci când mor merg la zeul lor
Zamolxis, căruia îi ofereau sacrificii umane. „Tot în al cincilea an
aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu
solie la Zamolxis, încredintându-i de fiecare dată toate nevoile lor.
Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu
vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel
trimis la Zamolxis, îl leagă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în
sus peste vârfurile suliţelor. Dacă în cădere, omul moare străpuns, rămân
încredinţaţi că zeul le este binevoitor, dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe
sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un
altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”,

292
 Din scrierile lui Herodot și a altor istorici antici rezultă că
Zamolxis era un discipol al înţeleptului Pitagora. A trăit alături de
Pitagora printre greci şi se întoarce apoi în Tracia.
Alți istorici susțin că a trăit o vreme și în Egipt,unde de asemenea
a învățat multe lucruri miraculoase. „Ca unul ce trăise printre eleni şi
mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus
să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de
frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici
urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc
unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul
cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub
pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor,
coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de
trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un
mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu
Zamolxis să creadă toate spusele lui. Iată ce povestesc c-ar fi făcut el. Cât
despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun
despre el şi locuinţa de sub pământ; de altfel, socot că acest Zamolxis a trăit
cu multă vreme mai înaintea lui Pithagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât
un om, fie c-o fi fost vreun zeu de prin părţile Geţiei, îl las cu bine”, scrie
Herodot
„Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi
că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar
fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo.
Întorcându-se la el în ţară, s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi
la popor – întrucât, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele
din urmă l-a convins pe rege să-l facă părtaş la domnie, spunându-i că este
în stare să-i vestească voinţa zeilor. La început, el a fost ales mare preot al
celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp, a fost socotit el însuşi zeu,
iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecându-şi viaţa într-o peşteră,
pe care a ocupat-o el, şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întâlnea rar cu cei
din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în
înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră mult mai ascultători
decât înainte. Căci supuşii lui credeau că dă poruncile sfătuit de zei.

293
Muntele unde se afla peştera a fost socotit sfânt şi s-a numit aşa: i se zicea
Kogaionon şi şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el”, scrie
istoricul antic Strabon(n. 63 î. Hr. - d. 26 d. Hr.), în Geografia.
Vorbind despre un descântec, de care a aflat de la „un doctor trac,
unul din ucenicii lui Zamolxe despre care se spune că au puterea să te facă
nemuritor. Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă
observaţiile de care pomenii. Dar, adăugă el, Zamolxe, regele nostru, care e
zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne
ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a
vindeca trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta, sunt
multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de
care ar trebui să îngrijească”, scrie filozoful grec Platon (n. 427 î.Hr. —
d. 347 î.Hr.) în Charmide,
„Zamolxis, un trac care a fost sclavul lui Pitagora şi a ascultat
învăţăturile sale, când a fost eliberat şi s-a întors la geţi le-a dat acestora legi
şi i-a îndemnat pe concetăţeni să fie viteji, convingându-i că sufletul este
nemuritor. Chiar şi acum mulţi dintre barbari îi conving pe fii lor că
sufletul celor morţi nu poate să piară, ci supravieţuieşte şi că nu trebuie să
se teamă de moarte, ci să fie curajoşi în faţa primejdiilor. Fiindcă i-a educat
în acest fel pe geţi şi le-a dat legi scrise, Zamolxis este socotit de către ei
drept cel mai mare dintre zei”, scria Iamblichos (secolul III), în lucrarea
sa „Viaţa lui Pitagora”.
Un alt istoric grec, Porphyr, scrie despre Zamolxis că a fost
discipol al lui Pitagora, iar numele său i-a fost dat astfel pentru că la
naştere a fost înfăşurat într-o blană de urs, numită de traci zalmos.
„Getul nu se fereşte să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el speră
să obţină o nemurire a dubletului său corporal. Nemurirea îl preocupă nu
atât ca un lucru de la sine înţeles, ci mai curând ca un ce de dobândit pe o
cale oarecare, unde totdeauna magia intervine într-un fel. Se pare de altfel
că preoţii geţi, ca şi druizii la Celţi, erau impresionanţi meşteri ai magiei”, a
scris Lucian Blaga, în articolul „Getica”, publicat în revista de
filozofie Saeculum, în 1943.
Dacii „Sunt convinşi pe deplin că ei sunt descendenţii puri ai vechilor
stăpâni ai lumii!” articol publicat în „The Times” în 1867

294
 3. Jertfe umane aduse lui Zamolxis.
Sunt menţionate pentru prima dată de Herodot. Istoricul din
Halicarnas afirma, din cele auzite despre geţi de la comercianţii din
oraşele de pe ţărmul Mării Negre, că ritualurile sângeroase, aveau loc
o dată la cinci ani, pentru a menţine legătura oamenilor cu
divinitatea Zamolxis. “Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei,
aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de
mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi,
făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere,
omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu
moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce
aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât
mai e în viaţă”, relata Herodot, în Istorii, potrivit volumului “Izvoare
privind istoria României” (Bucureşti, 1964).
4. Teama de cer
O legendă spune că singurul lucru de care se temeau strămoşii
noştri era să nu cadă cerul pe ei. Mitul a ajuns foarte cunoscut şi
datorită scriitorului Alexandru Vlahuţă, care afirma următoarele:
„nici mânia cerului nu domina trufia lor, ci când tuna şi fulgera, ei,
încălecând pe cai, făceau gălăgie mare şi, furioşi, trăgeau cu săgeţile-n nori.
Solii lor, care cântau din chitară înainte de a-şi spune solia, întrebaţi de
Alexandru cel Mare dacă se tem de el, i-au răspuns cu mândrie: Geţii nu se
tem decât de cer, să nu cadă pe ei”. Scrierile antice care au inspirat acest
mit i-au aparţinut lui Arian şi se referă, de fapt, la celţii care s-au
înfăţişat lui Alexandru cel Mare, după ce armata acestuia a cucerit
mai multe cetăţi ale geţilor, de pe malurile Dunării. „Pe celţi îi întrebă
de ce lucru omenesc se tem ei mai mult, în nădejdea că - deoarece marea sa
faimă va fi ajuns până la ei şi încă şi mai departe - au să răspundă că se tem
de el mai mult decît de toţi. Dar răspunsul celţilor îi spulberă nădejdile,
într-adevăr, cum locuiau departe de Alexandru - iar în ţinuturile ocupate de
ei se putea cu greu pătrunde - văzându-l pe Alexandru că porneşte spre alte
locuri, îi spuseră că se tem ca nu cumva vreodată să cadă cerul pe dânşii.
Alexandru le dădu numele de prieteni, îi făcu aliaţi şi îi trimise acasă, după

295
ce adăugă doar atît: că celţii sînt nişte flecari”, se arată în volumul
“Izvoare privind istoria României” (Bucureşti, 1964).
Herodot afirma despre geți: „Când tună şi fulgeră, tracii despre care
este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu
recunosc vreun altul afară de al lor”.

5. Nașterea și moartea:obiceiuri la daci

La naștere dacii plângeau în timp ce la înmormântare se veseleau,
obicei din care prababil se trag și acum înmormântările fastuoase la
români, uneori aproape ca la nuntă, cu parastas atât după
înmormântare cât și la celelalte momente marcante, la care se bea și
de cele mai multe ori se veselesc.
Cei din triburile tracice aveau un dispreţ pentru viaţă şi erau gata
oricând să se jertfească, scriau autorii antici. Ion Horaţiu Crişan
prezenta în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor”, publicat în 1986, o
relatare a istoricului Herodot, despre comportamentul emoţional al
strămoşilor faţă de viaţă şi moarte. “Vorbind despre trausi, traci care
locuiau în Munţii Rodope, ne spune că: rudele stau în jurul nou-născutului
şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure acesta, o dată ce a venit pe
lume. Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti. Când moare cineva,
trausii îl îngroapă glumind şi bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc
nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate
privinţele”, a scris Ion Horaţiu Crişan. Se plângea la naşterea unui
copil, iar moartea unui om era petrecută cu bucurie. Unii autori
afirmau că, dovadă pentru modul în care dacii se raportau la moarte
este şi faptul că femeile geto-dace voiau să fie ucise deasupra
cadavrelor soţilor lor şi să fie înmormântate împreună aceştia,
potrivit cercetătorului Ion Horaţiu Crişan.
6. Steagul ciudat de luptă al dacilor
Cu o simbolistică puternică, stindardul de luptă al dacilor, era
înfăţişat sub forma unui cap de lup care pare să se repeadă asupra
prăzii şi un corp de balaur, ce se înfoaie în bătaia vântului.
N. Iorga spunea ca acesta este „esenţa religiei strămoşeşti”. Apariţia
lui semăna groaza printre duşmani. Stindardul avea pe corp solzi

296
mobili de metal, ceea ce făcea ca în goana calului, aerul care
pătrundea prin gura larg deschisa a lupului să scoată sunete
şuierătoare, însoţite de zgomotul solzilor care se loveau între ei. În
vâltoarea luptelor, acesta făcea un zgomot asemănător urletului
lupilor, menit să-i înfioare pe duşmani. Mai mult, luptătorii care
purtau pe faţă măşti de lup sau urs îi înspăimântau și mai mult pe
duşmani cu sunete îngrozitoare, care completau urletul lupilor scos
de stindardele ce le purtau cu ei.
Combinația lup – șarpe nu era întâmplătoare: lupul era venerat
de daci, iar prezenţa corpului de şarpe de pe stindardul dacilor a fost
asociată cu zmeul, personajul mitologic care străbate văzduhul,
stăpânind furtunile şi salvându-i de la pieire pe oameni. Şarpele avea
şi un rol protector.
3.Deceneu: Cum au renunţat la viţa de vie
În vremea regelui Burebista, marele preot Deceneu a cerut dacilor
să îşi distrugă viile, a scris istoricul Strabon. Era ceva deosebit la un
popor obișnuit să consume vin având și o bogată zonă viticolă cum
este și acum în mai toate regiunile țării. „Ca o dovadă pentru ascultarea
ce i-o dădeau, este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi
să trăiască fără vin”. Strabon
„Cu optzeci de ani înainte de Hristos, porunci profetul Deceneu,
sfetnicul marelui rege Boerebiste, să se stârpească viile pentru ca nu cumva
ispita băuturii să smintească firea cea bună a poporului şi să-l abată din
vrednicia lui. Şi dacii se plecară poruncii, căci pe cât erau de aprigi şi de
cumpliţi în războaie, pe atâta de blânzi şi de supuşi regelui şi profetului lor.
Numai aşa se înţelege cum au ajuns ei, pe vremea aceea de vifor şi de
întunecate frământări de neamuri, la o stăpânire aşa de întinsă şi la o putere
aşa de temută”, Alexandru Vlahuţă.
7. Legenda lupului: Transformarea în lupi
Daci mergeau în luptă fără teama de moarte. Ei îşi spuneau „lupi”
(daos- însemnând lup în dialect traco-frigian,) sau cei care sunt
asemenea lupilor, iar unii făceau parte dintr-o frăţie a războinicilor
care venera acest animal. Potrivit legendei, ritualic aceștia se
transformau în lupi. ”Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea

297
rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de
forţă fizică sau de putere de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă
care modifica felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebuia să-şi
transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl
asimila carnasierelor turbate”, Mircea Eliade, în lucrarea sa ”De la
Zalmoxis la Ghenghis Han”. Nu se ştie cum se desfăşurau acele
ritualuri magico-religioase de transformare a tinerilor războinici,
concluzia istoricilor fiind aceea că lupul era un animal sacru al
dacilor. De aceea,capul de lup era folosit ca stindard de luptă a
dacilor din vechime. Poate din același motiv a apărut legenda
potrivit căreia Romulus și Remus au fost crescuți de o lupoaică, cei
doi au vrut să lase astfel posterității originea lor tracă cu care se
mândreau și nu voiau să se uite.Iar mai târziu,marele împărat
Traian,avea să spună cu mândrie că se în toarce în țara străbilor săi, a
celor doi frați care au întemeiat Roma, o cetate care avea să se ridice
și să cucerească lumea.
8. Lupul dacic și Zamolxis
Se spune că în vremea vechilor daci, un preot al lui Zamolxis
cutreiera pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe bolnavi și pe
nevoiași, transmițând oamenilor că Marele Zeu veghea asupra lor.
Deși încă tânăr, preotul avea părul și barba albe ca neaua, iar
credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de daci și de
Zalmoxis însuși, ci și de fiarele sălbatice din păduri și din munți.
Văzându-i credința și dârzenia, pentru a-l avea mai aproape,
Zamolxis îl oprește în munți.Și aici preotul va sluji cu devotament și
credință,ajungând să fie îndrăgit de animalele din munți. În scurt
timp, fiarele Daciei au ajuns să asculte de el și să îl considere
conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, erau singurii fără
conducător, doar foamea îi ținea în haită. Văzând acestea, Zamolxis
ia o altă decizie. Îi spune preotului că a venit timpul să îl slujească în
alt mod, și îl transformă într-un Lup Alb, mare și puternic, dându-i
menirea să adune toți lupii din codri pentru apărarea pământului
Daciei.Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în

298
ajutor. Era suficient să se audă urletul Marelui Lup Alb și de oriunde
ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe frații lor daci.
Se spune că a sărit în ajutor dacilor când romanii au atacat
Sarmisegetuza. Legenda mai spune că Lupul Alb era și judecător,
pedepsind lașii și trădătorii.
Se spune că în toiul luptelor apăru ca din senin o haită de lupi
având în frunte un imens lup alb, care i-a atacat pe invadatori. Din
păcate, tradarea a dus la cucerirea cetății și retragerea lui Decebal cu
câțiva apropiați, acesta fiind silit să-și ia viața pentru a nu cădea în
mâinile rom anilor. Un urlet puternic răsună în munți asemenea unui
plânset, toate fiarele în frunte cu Lupul cel Alb,adunându-și vocile
pentru a-l plânge pe Decebal și înfrângerea dacilor. Fiindu-le teamă
de Lupul Alb,rpmanii au pus o recompensă mare pentru prinderea
lui. Mulți trădători au urmărit și prins lupi pe care îi duceau
romanilor pentru a obținbe recompensa,ceea ce a făpcut ca aceștia să
se retragă în munți. Lupul Alb și Zamolxis se retrag în Muntele Sacru
de unde urmăresc evoluția evenimentelor,venind în ajutor
dacilor.Doar Lupul Alb mai cobora din când în când să vegheze
asupra poporului lui Decebal, dar de cele mai multe ori era văzut în
regiunile locuite de dacii liberi,cărora le venea în ajutor când
năvălitorii le invadau pământurile.

9. Lupul Alb și Apostolul Andrei Se spune că Apostolul Andrei

a fost trimis în „tărâmurile lupilor”, în misiunea de creștinare a
locuitorilor acestor locuri.Aici îi vine în ajutor Marele Lup Alb trimis
de Zamolxis, care l-a însoțit și călăuzit pe apostol în teritoriile dacice.
Multe tradiții populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei și
lupi. El este socotit patron şi îmblânzitor al lupilor, cel care prin
rugăciuni „lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni și vitele lor.
Misiunea de creștinare a dacilor a început în vremea regelui dac
Duras, care a domnit înainte de Decebal. Se spune că a fost un rege
puternic și a avut o lungă perioadă de domnie. Legendele populare
povestesc faptul că, atunci când a ajuns în Dobrogea, într-o noapte
cu vreme rea, fiind o mare furtună , apostolul s-ar fi rătăcit prin

299
pustie,. Deodată a apărut ca din senin o haită de lupi, care nu l-au
atacat ci i-au salvat viața. Şeful haitei, un lup uriaş, alb , l-a condus
pe apostol până la peştera care astăzi îi poartă numele . De aceea, în
multe sate sfântului Andrei i se mai spune şi Apostolul Lupilor sau
“apostolul dacilor lupi”, spunându-se că acesta a fost un cioban de a
cărui turmă nu se lega nicio fiară.
Regele Duras a fost informat despre misiunea apostolului dar nu
i-a pus piedici, ci l-a lăsat “sa invete si sa boteze”. Acestuia i-a urmat la
tron Decebal,care de asemenea era informat despre activitățile
apostolului. Se spune că Decebal a juns la peștera sfântului unde s-a
întâlnit cu apostolul, fapt preluat într-o frumoasă baladă dobrogeană:
“La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine că-mi venea,/ Și descăleca?/
Venea Decebal,/ Călare pe-un cal,/ Sfinții că-mi găsea,/ Cu ei că-mi vorbea,/
Dar nu se-nchina/ Nici cruce-și făcea. / La schitul din tei, / Crucea lui
Andrei,/ Traian că venea,/ La slujbă ședea,/ Slujba asculta, / Și
îngenunchea,/ și nu se-nchina…/ Pe murg călărea,/ Și calea-și lua,/ La
cetatea lui,/ A Trofeului…”.De asemenea, într-o colindă dobrogeană
dedicată apostolului se cântă “Trece-mă și Dunarea,/ Ca să afle Dacia,/
Că s-a născut Mesia”
10. Decebal și Marele Lup Alb
Legenda spune că un lup îmblânzit l-a salvat pe Decebal de o
haită de lupi sălbatici. Regele dac ar fi supravieţuit atacului datorită
faptului că animalul său credincios s-a sacrificat, apărându-l.
Potrivit unei alte variante, Decebal ieșind din cetate a fost
înconjurat de o haită de lupi înfometați. Când era gata ca aceștia să se
dea la el, apare un Mare Lup Alb care se aruncă asupra celor
sălbatici. Aceștia sunt puși pe fugă, apoi tânărul prinț este condus
până la cetate de Marele Lup Alb. Potrivit legendei acesta ar fi
motivul pentru care Decebal a folosit ca singur stindard de luptă
simbolul lupului.
Stindardul de luptă al armatei dacilor, înfăţişat pe Columna lui
Traian, avea forma unui cap de lup cu gura deschisă, care se
continua cu un corp de şarpe, confecţionat din material textil. În
bătaia vântului, acesta se umfla şi scotea sunete care imitau urletele

300
lupilor, metodă prin care dacii încercau să-şi intimideze duşmanii.
Capul de lup era realizat din bronz sau argint şi era fixat cu gâtul
într-o prăjină. Şuieratul scos de capul de lup, pe lângă faptul că-i
speria pe duşmani, îi îmbărbăta pe luptătorii daci, iar caii inamicilor
căpătau o stare de nervozitate, auzind aceste sunete. Stindardul de
luptă al dacilor apare atât pe Columna lui Traian, cât şi în preajma
cetăţilor dacice, de cele mai multe ori alături de regele dac Decebal.
Capul de lup este sculptat şi la baza Columnei reprezentată ca pradă
de război a romanilor. „Avem la daci un animal sacru ca la Celţi, unde
mistreţul e caracteristic pentru stindardele lor. «Balaurul» dacic e
reprezentat pe Columna Traiană cu un cap de lup, prelungit în chip de
şarpe prin nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi alcătuiau
o flamură serpentiformă orizontală. Lupul e un animal bine cunoscut de pe
mănuşile de oglinzi scythice. Totuşi nu de acest tip de lup poate fi vorba, cu
aspectul său realist şi pacific. Ci de fiarele fantastice cu gura căscată şi limba
atârnând afară”, scria istoricul Vasile Pârvan, în volumul Getica
(1926).

Citeste mai mult: adev.ro/nxbhm8

11. Calendarul dac Multe din vechile sărbători a dacilor au fost
preluate în calendarul popular al poporului român, fiind celebrate în paralel
cu sărbătorile creștine. Astfel, între 13 noiembrie şi 6 decembrie, există, în
tradiţia românească o serie de sărbători şi obiceiuri foarte vechi cunoscute
sub numele de Filipii de Toamnă – legate de credinţa străveche a dacilor în
reînnoirea periodică a timpului.Sărbătorile dedicate animalului sacru al
dacilor, lupul, au fost și ele asimilate de tradiţia creştină. Acestea încep cu
Ziua lupului (13 noiembrie), Gădineţii (12-16 noiembrie), continuă cu
Filipul cel Şchiop sau Ovidenia (21 noiembrie) şi se încheie cu Ziua
Sfântului Andrei (30 noiembrie) şi Ziua Sfântului Nicolae (6
decembrie).Gădinet este numele divinităţii iernii, lupul, iar Filipii sunt
personificări divine ale acestuia. În mistica populară, se crede că, în această
perioadă, lupoaicele calcă hotarul satelor şi vin pe lângă case, răscolesc în
gunoaie pentru a găsi tăciuni aprinşi, pe care, mâncându-i, devin mai
fertile. Faptul că lupul vede noaptea îl transformă în simbol pozitiv al

301
luminii, el având rolul de călăuză. Pe masură ce ziua scade şi intrăm în
iarnă, încep să capete putere duhurile rele. Magia populară are rol de
protecţie împotriva acestora, culminând cu noaptea Sfântului Andrei.
Ovidenia, Ziua Luminii – Filipul cel Şchiop : La 21 noiembrie, se
sărbătoreşte intrarea în biserică a Fecioarei Maria, numită după tradiția
veche şi Maica Luminii. Acestă sărbătoare a luminii corespunde, în
calendarul popular, cu celebrarea în paralel a unei divinităţi a lupilor,
Filipul cel Şchiop sau Filipul cel Mare, care ar fi fost pedepsit de Dumnezeu
pentru că s-a abătut de la dreapta credinţă. Se spune că, în această zi
magică, cei cu sufletul curat pot înţelege graiul animalelor şi sunt martorii
unor miracole. În dimineaţa de ovidenie, conform legendei, înfloreşte
miraculoasa iarbă a fiarelor, care înmoaie fierul şi deschide orice lacăt.
Obiceiurile legate de noaptea de 29/30 noiembrie, sunt o împletire a
sărbătorii creştine cu vechile ritualuri dacice, poporul atribuindu-i
Sfântului Andrei trăsături de divinitate precreştina, acesta devenind
personificarea divină a lupului solar. Printre sihaştrii din Munţii Carpaţi
circulă o legendă potrivit căreia, ultimul preot al lui Zamolxis l-a cunoscut
pe Iisus şi apoi pe Apostolul Andrei. Ei vorbesc despre o „taină” a trecerii
dacilor la creştinism păstrată de-a lungul timpului şi transmisă de la un
pustnic la altul, ca expresie a continuităţii de credinţă pe aceste meleaguri.
Tradiţii populare în noaptea de „Sântandrei” Credinţele populare
numesc noaptea de 29-30 noiembrie Andrea, Indrea sau Andreiul de iarnă.
Andreiul marchează trecerea de la vară la iarnă, de la lumină la întuneric,
iar ritualurile prezente la daci duc la concluzia că în această zi ei
sărbătoreau Anul Nou, corespunzând cu Dionisiacele câmpeneşti şi
fermentarea vinului la populaţia tracă, precum şi cu sărbătoarea Brumalia,
din imperiul roman.
Noaptea premergătoare sărbătorii Sfântului Andrei (29/30 noiembrie)
este socotită ca sabat al strigoilor şi al lupilor.În această noapte, în special la
sate, se practică încă ritualuri ciudate, din credinţa că astfel se paote găsi
mai uşor protecţia de toate relele, bunăstarea şi chiar dragostea.Fetele își
caută ursitul, la fel și băieții, practicându-se tot felul de ritualuri care diferă
de la o regiune la alta,dar esența este aceeași în toate teritoriile locuite de
daci.

302
 În noaptea Sf. Andrei, care este şi prima noapte a Anului Nou dacic, se
deschid cerurile, pentru că acum se întâlnesc cele văzute, cu cele nevăzute,
lumina cu întunericul, se înnoieşte timpul, moare haosul şi se naşte
armonia din om şi din univers. Ce e înăuntru, e şi în afară. Pare a fi un
moment de oprire a timpului universal, când se poate reface mai ușor
legătura între om și divinitate și de ce nu, când se deschid porțile
intergalactice între lumi. Este o noapte a misterului și a feeriei.
Acum, puterea lupului e cea mai vie. Această noapte se spune ca ar fi cea
în care duhurile malefice numite în tradiţia populară strigoi, moroi sau
pricolici – au o putere mai mare decât în restul anului şi sosesc printre
oameni să le facă rău.De aceea se iau măsuri de prevenire a acestor rele. Se
coc pentru belşug plăcinte cu dovleac şi turte de mălai, se ung uşile şi
ferestrele cu usturoi şi se ascund coasele. În noaptea de „Sântandrei”,
oamenii evită să iasă pe uliţe. Ei rămân în case protejaţi de usturoiul de la
intrare şi de lumina candelei aprinse. Băieţii şi fetele organizează o petrecere
în timpul căreia vor „păzi usturoiul”.
Tot de Sfântul Andrei, datorită transparenţei graniţelor dintre lumi, se
dezleagă secrete, se descoperă autorii unor crime sau ale unor furturi. Acum
se fac previziuni pentru anul următor: dacă în această noapte este senin şi
cald, va fi o iarnă blândă, iar dacă este ger va fi o iarnă grea.Se mai practică
tăierea de ramuri din copaci şi plantarea de grâu în vase cu apă, pentru a fi
păstrate pentru Anul Nou,Google:Adevărul despre daci: Din legendele
dacilor: povestea Marelui Lup Alb
12. Legenda regelui Dromihete cel înțelept
Pe vremea când dacii erau conduși de regele Dromihete, adică
acum 2.300 de ani, o armată trufașă a vrut să le ocupe țara. În fruntea
ei se afla regele Lisimah al Traciei elenistice, fost general în armata
marelui împărat Alexandru Macedon. Mândru de oastea lui și
încrezut din cauza cuceririlor de până atunci, Lisimah a trecut
Dunărea și s-a năpustit cu armata asupra lui Dromihete, convins că o
să-l învingă. După o luptă crâncenă, în care armata invadatoare a fost
aproape distrusă, regele Lisimah a scăpat doar cu fuga în timp ce fiul
său, Agatocle, a căzut prizonier. Mulți s-au așteptat ca Dromihete să-l
ucidă, așa cum se proceda în acele timpuri cu invadatorii prinși.

303
Dorind însă pacea cu Lisimah, Dromihete îl eliberează pe Agatocle, îi
dă daruri și îl trimite acasă, cu mesaj de pace. Dar în loc să fie
recunoscător că i-a fost eliberat fiul, Lisimah a adunat o nouă armată
și, împreună cu Agatocle, au trecut a doua oară Dunărea intrând pe
pământurile geto-dacilor.
Priceput în ale războiului, regele Dromihete nu i-a mai ieșit în
cale cu armata sa ci l-a trimis la Lisimah pe unul dintre generalii săi,
pe nume Seuthes, învățat să se prefacă trădător. Ajuns în tabăra
dușmană, Seuthes a reușit, cu vorbe meșteșugite, să-l convigă pe
regele străin că îl urăște pe Dromihete și că vrea să îl ajute să îl
învingă. Încrezându-se în vorbele spionului lui Dromihete, Lisimah
și-a dus armata, pe timp de vară, chiar în câmpia Bărăganului de
astăzi unde nu erau nici râuri, nici fântâni, astfel că în câteva zile
armata lui Lisimah ajunse însetată și epuizată.Abia acum a apărut și
Dromihete cu armata lui și lupta cea mare a început. Obosiți și
înfricoșați, oștenii lui Lisimah cădeau ca spicele la treierat. Într-un
final, regele Traciei a dat semnal din corn și întreaga armată care mai
rămăsese în viață a lăsat armele și s-a predat, cerând îndurare.
După această victorie strălucitoare, pentru a le da o lecție
invadatorilor, Dromihete a adunat la un loc toți generalii străini, în
frunte cu Lisimah și Agatocle și i-a poftit la o masă specială. Spre
uimirea lor, Lisimah și generalii săi au fost serviți în cupe și farfurii
din aur și argint, în timp ce regele și nobilii geto-daci au servit masa
în cupe și vase din lemn sau corn. Mare a fost mirarea străinilor
văzând acest lucru.Atunci, Dromihete s-a ridicat și le-a spus: “-
Pentru ce ați renunțat la traiul îmbelșugat de acasă venind aici, în sălbăticia
acestor pământuri? Nu vă era mai bine acolo?”
Rușinat de această lecție de viață, Lisimah și-a cerut iertare
pentru toate necazurile pricinuite și a promis că de acum, dacă îi va
lăsa liberi, vor fi aliați și prieteni.În zilele care au urmat, Dromihete a
purtat discuții lungi cu ceilalți nobili geto-daci care doreau să îi
omoare pe toți, ca o plată pentru necazurile aduse de armata
invadatoare. Cu greu, Dromihete i-a convins până la urmă că e mai
bine să îi elibereze pentru că dacă i-ar fi omorât, urmașii lor ar fi

304
trimis o altă armată să îi răzbune.Și astfel, Dromihete i-a eliberat pe
toți și bine a făcut, pentru că nicicând de atunci încolo nu s-a mai
războit cu ei. Ba, mai mult, a primit înapoi de la Lisimah cetățile de la
sudul Dunării pe care acesta le cucerise și, în plus, Lisimah i-a mai
dat-o și pe fiica lui de soție regelui geto-dac.Și uite așa, înțelepciunea
lui Dromihete a adus din acel moment pace și mai multă prosperitate
pentru poporul său.Faptele lui au ajuns imediat după aceea pe
buzele tuturor, de la Roma până la Atena și în alte părți ale lumii.
Mai mult decât atât, despre înțelepciunea și moralitatea lui
Dromihete s-a vorbit sute și mii de ani, până astăzi.
13. Strategia lui Decebal Se spune căDecebal, era „priceput în ale
războaielor şi iscusit la faptă, ştiind când să năvălească şi când să se retragă
la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu
dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”, a Dio Cassius.
În urma înfrângerii de la Tapae din anul 88 d.Hr., unde dacii au
încercat să ţină piept invaziei legiunilor romane conduse de
generalui Tettius Iulianus, armata lui Decebal s-a retras în munţi. În
loc să profite de victorie și să înainteze spre Sarmisegetuza, romanii
în mod straniu se opresc pe loc. Care să fie misterul?
Potrivit unei legende, aceasta s-a datorat strategiei înțelepte a lui
Decebal. Una dintre capcanele întinse de regele Decebal romanilor a
fost cea a curăţării trunchiurilor de copaci dintr-o pădure, pe care le-
au împodobit cu arme şi armuri, astfel încât romanii au crezut că au
în faţă o armată puternică şi astfel,nu au mai înaintat spre
Sarmizegetusa. O altă legendă despre bătălia de la Tapae vorbește
depre viteazul dac Vezinas, care a scăpat de captivitate prefăcându-
se mort, pe câmpul de luptă. Noaptea a ieșit dintre cadavre și s-a
întors la ai săi.
14. Moartea lui Decebal
„Decebal, regele dacilor, era priceput în ale războaielor şi iscusit la faptă,
ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter în a întinde
curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu
bine dintr-o înfrângere: pentru cari lucruri el a fost mult timp un potrivnic
de temut”, scrie Dio Cassius, în Istorii

305
 Romanii trec Dunărea pe podul construit de marele rege
Burebista și înaintează vertiginos spre Sarmisegetuza. Ei vor să pună
mâna pe marele rege Decebal pe care să-l oblige să le predea toate
pământurile stăpânite de el, cât și imensa comoară a dacilor de care
se vorbea mult la Roma. Traian își propune să-l ducă pe viteazul
conducător în capitala Imperiului, ca pe un trofeu neprețuit.
Decebal însă nu cade în capcana dușmanilor. După ce luptă din
răsputeri, apărând cu dârzenie întregul sistem de fortificații construit
de daci în Munții Orăștiei, se retrage în Sarmisegetuza, unde se va da
bătălia finală. Va fi una cruntă și sângeroasă, dar nici zidurile vestitei
Sarmisegetuze nu vor face față imensei armate aduse de împăratul
Traian, socotit de istoric drept unul dintre cei mai vrednici și înțelepți
împărați pe care i-a avut Roma vreodată. Păcat că și el și-a pierdut
viața prin trădare,la fel ca Burebista și așa cum vom vedea mai
departe, marele rege Decebal.La cucerirea cetăților ace a contribuit și
trădare, Decebal fiind părăsit mai întâi de aliații săi, roxolanii și
bastarnii, care se vor supune romanilor,apoi și de o parte din
căpeteniile sale carfe trec de partea dușmanilor.
Văzând că nu are nici o șansă, Decebal se retrage în munți cu
câțiva din căpitanii săi de încredere. El încerca să ajungă şi să caute
sprijin în regiunile de dincolo de munţi pentru a relua lupta cu
romanii în vederea eliberării teritoriilor ocupate de ei. Legenda
spune că la un moment dat Decebal a rămas singur, ceea ce este
puțin probabil, doar dacă însoțitorii săi ar fi murit ținând piept
urmăritorilor și oferindu-i astfel timp să se îndepărteze de dușmani.
Pe urmele lui erau cavaleriştii romani, conduşi de decurionul
Tiberius Claudius Maximus ( o unitate de cercetaşi romani, trimişi
special să-l prindă pe regele dac). Nu se ştie cu exactitate unde a fost
ajuns din urmă Decebal, ceea ce se știe este faptul că Tiberius
Claudius Maximus, a ajuns la Ranisstorum, la est de Sarmisegetusa şi
i-a adus împăratului Traian, cantonat în această fortificaţie, capul şi
mâna dreaptă a ultimului rege dac. Capul şi mâna au fost tăiate de
romani după ce regele dac și-a luat viața , moment reprodus în
Columna lui Traian. Vâzându-i pe urmăritori și neavând altă

306
alternatică, Decebal s-a sinucis înainte de a cădea pe mâinile
dușmanilor. Urmărit de cavaleriștii romani, singur și vlăguit de
puteri, marele rege dac va da dovadă de demnitate și de un eroism
desăvârșit. Pentru a nu cădea pe mâna dușmanilor şi să fie folosit de
ei, Decebal îşi taie gâtul cu sica, o sabie scurtă, ca un pumnal şi
curbă. Decurionul roman Tiberius Maximus, cel care a adus lui
Traian capul şi mâna dreaptă a lui Decebal a pus să se încrusteze pe
monumentul funerar situat în vechiul oraş Phillipi din Macedonia,
acolo unde s-a retras după lăsarea la vatră, o scenă care prezintă un
roman călare care decapitează un dac ce ridică mâna în semn de
îndurare. Urmează inscripţia ”Tiberius Claudius Maximus“. Nu se
știe dacă monumentul funerar s-a realizat în timpul vieții sau după
moartea decurionului de rude apropiate care au vrut să-i scoată la
iveală meritele, inclusiv prin exagerare. Prinderea regelui dac a fost
întradevăr cea mai faimoasă faptă a acestuia și era firesc să se
mândrească cu ea. Este și fapta pentru care numele lui a rămas în
istorie și se cunosc atâtea date despre el :
”A luptat ca şi călăreţ în legiunea a VII-a Claudia Pia Fidelis, a fost
făcut quaestor equitum, apoi singularis al legatului legiunii aceleiaşi
legiuni, apoi vexillarius al cavaleriştilor din aceeaşi unitate. A primit daruri
de la împăratul Domiţian pentru curaj în timpul războiului dacic. A fost
făcut duplicarius în Ala II Pannoniorum de către împăratul Traian şi a fost
făcut explorator şi decorat de două ori pentru vitejie în războiul dacic şi
partic şi a fost făcut decurion al aceleiaşi ale de către el deoarece l-a capturat
pe Decebalus şi i-a dus capul la Ranisstorum. A fost lăsat la vatră de către
D. Terentius Scaurianus, consular, comandantul noii provincii”
Unii cercetători au avansat ipoteza, că dacul îngenuncheat care îi
cere îndurare lui Tiberius Maximus ar fi Decebal. Este o variantă
neverosimilă, infirmată de toate dovezile care s-au păstrat. Nu se știe
cine a fost acel dac sau dacă decurionul ori rude de-a lui,după ce
acesta a murit, a pus să fie încrustată acea scenă asumându-și merite
mai mari decât cele pe care le-a avut. Până și istoricul roman Dio
Cassius confirmă varianta sinuciderii regelui Decebal: ” Când a văzut
Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului,

307
că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier îşi curmă zilele”. Același
istoric menționează cu după ce s-a sinucis, decurionul a luat capul
regelui dac, fapt confirmat de scena de pe Columna lui Traian. Nu se
ştie ce s-a întâmplat cu trupul lui Decebal
15. Legenda Dochiei
Se spune că marele rege Decebal avea o soră pe nume Dochia.
Era o fată foarte frumoasă și isteață, fiind și foarte apropiată de
fratele său. După ce Sarmisegetuza a căzut în mâinile dușmanilor,
Dochia a fost făcută prizioneră și dusă în fața împăratului Traian,
fiind din familia regală. De cum a văzut-o împăratul s-a îndrăgostit
de ea și îi cere să-l însoțească la Roma,unde îi va oferi bogății și tot
ce-și dorește, Fata îl refuză spunând că este de datoria ei să nu
părăsească pământul natal așa cum a făcut fratele ei și mai bine
moare decât să meargă la Roma. Traian îi ascultă dorința și o
eliberează. Dochia se refugiază în munți luând cu ea o turmă de
mioare de care îngrijea și le purta prin munții Daciei libere de la
răsărit.
Aflând acestea, Traian se supără foc,el i-a construit fetei un palat ,
oferindu-i condiții să trăiască ca o prințesă. Își ia câțiva oameni de
încredere și merge după ea,s-o aducă la Sarmisegetuza. Rătăcește
prin munți, deghizat să nu fie recunoscut de daci care atât le-ar fi
tebuit să pună i mare dușman al lor. O găsește abia în vârful
muntelui Ceahlău: păştea oile, pe un plai înclinat către soare, cu iarbă
deasă şi flori multe albe, roşii şi albastre.
Traian o salută și îi spune că nu o poate lăsa așa singură printre
munți și a venit s-o ia, s-o ducă fie la Roma unde să-i ofere tot ce-și
dorește,fie la Sarmisegetuza Regia,refăcută de romani după ce i-au
dat foc cetății lui Decebal.Fata refuză,dar Traian insistă,îi spune că nu
a rătăcit degeaba atâta vreme prin munți, înfruntând tot felul de
primejdii. A venit după ea și o va lua cu el cu sau fără voia ei. Fata
atunci ridică mâinile către cer și se roagă lui Zamolxis:
– Stană de piatră să mă faci, săi rămân în ţara străbunilor mei!
Nu apucă bine să termine vorbele câ atât ea cât și mioarele din jur
s-au prefăcut în stânci înfipte în piatra muntelui Ceahlău. Traian a

308
înlemnit, înfricoșându-se de puterea zeului dacilor Zamolxis , dar și
de dârjenia Dochiei, care a preferat să fie stană de piatră decât să-l
însoțească și să trăiască în lux. O dă exemplu însoțitorilor săi
spunându-le că așa sunt dacii,un popor legat de pământul lor
precum stâncile de munți.Necăjit de cele întâmplate se întoarce la
Roma.Iar pe muntele Ceahlău se vede şi azi o stâncă înaltă, ca o
păstoriţă, iar în jur câteva zeci de stânci răsfirate pe plai, ca nişte oi
brumării.
16. Comoara lui Decebal
Potrivit legendelor, Decebal şi-ar fi ascuns comoara într-un loc
tainic, sub albia Sargeţiei. „Decebal abătuse râul cu ajutorul unor
prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de
aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi
îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu
oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte
lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe
faţă”, Dio Cassius. Autorul „Istoriei Romanilor” mai scria că romanii
au descoperit o parte din comori, după ce Biciclis, un get care ar fi
ştiut locul ascunzătorilor, a fost luat prizonier şi ar fi dat în vileag
povestea. Comorile au ajuns în Roma, o dată cu alte prăzi care au
totalizat peste 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint.
Au rămas multe legende despre comoara marelui rege Decebal,
unele vorbesc că și acum ar ieși în anumite nopți, săgeți de foc în
locuri în care se presupune că a fost îngropată comoara.
Decebal şi-ar fi ascuns comoara într-un loc tainic, sub albia
Sargeţiei. „Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo
o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri
foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după
aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în
siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate
acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, Dio Cassius.
Așadar, pentru a nu ajunge în mâna romanilor, Decebal a ascuns
tezaurul Daciei în albia râului Sargeţia, identificat în prezent cu
Streiul. El a pus niște prizioneri să fie abătută albia râului Sargeţia,

309
apoi au săpat o groapă, unde au fost ascuns aurul și celelalte comori,
apoi a adus râul pe vechea albie. Firesc că acei prizioneri au fost
uciși, pentru a n u divulga secretul romanilor.
Prin trădare, romanii au găsit peste 160 de tone de aur şi 300 de
tone de argint care au fost duse la Roma. Trădătorul era un get pe
nume Biciclis, un get care știa locul ascunzătorii. Acesta a fost luat
prizonier şi ar fi dat în vileag întâmplarea. Dar totuși romanii au
găsit doar o parte mică din comoară,ascunsă de înțeleptul rege
Decebal poate pentru a ascunde adevăratul tezaur. De aceea prin
Munții Apuseni circulă multe legende despre comori găsite, sau
flăcări de foc care apar noaptea în anumite locuri, iar dea lungul
timpului uni localnici au găsit tot felul de obiecte de aur și aegint
dezvelite de ape sau de ploi.

Potrivit unei legende , prin anul 1784, unu ţăran din satul Chitid,
pe nume David Albu, are un vis cu „un om vrednic, alb şi înalt”.
Acesta îl îndeamnă să urmeze cursul unui pârâu până la locul numit
„Cheie” de la marginea satului, apoi să se îndrepte spre miazăzi şi ce
va găsi acolo să ia pentru el, cât vrea, dar să păstreze secretul celor ce
le va găsi altfel, Zamolxis îl va pedepsi.A doua zi,dis de dimineață,
omul nostru urmează din curiozitate traseul indicat, la capătul
căruia a găsit o stâncă abruptă, strălucind „de parcă, presărată cu paie,
ar fi aprins-o cineva”, spune legenda. Intră prin o crăpătura din stâncă
care abia se vedea: “Uitându-mă, am văzut un mare gol, în mijlocul
căruia era o masă rotundă, domnească, din aur. Într-o parte, rezemat cu
coatele de masă, era un bărbat tot din aur, iar în faţa lui o figură muierească
toată făcută din aur. În dosul lor, era o grămadă foarte mare de galbeni, iar
în spatele acesteia o grămadă încă şi mai mare, dar numai din argint”, se
destăinuie țăranul în spovedania făcută la preotul satului. În
noaptea de după spovedanie țăranul a murit fiindcă nu a respectat
legea tăcerii pe care i-a cerut-o trimisul lui Zamolxis. În zadar preotul
caută locul comorii, va găsi doar ruinele unei vechi așezări dacice.

310
 După o altă legendă,comoara nu poate fi găsită de nimeni
deoarece cel care va da de ea va muri.
„Dar nu este dat oricărui pământean de rând să poată pătrunde la ele,
căci cele mai multe stau sub paza duhurilor necurate şi dacă întâmplător le
găseşte un om mai slab de fire, acela trebuie să moară de moarte năpraznică.
Altele iarăşi stau sub afurisenie şi cei ce le găsesc se nefericesc din cauza lor
până în a şaptea viţă. Când se apropie apoi primăvara cu indiciile cele mai
neîndoelnice ale flăcărilor albastre, cari se ridică din comorile ascunse, mulţi
oameni veghiază în tovărăşie nopţile senine, şi când se arată mult dorita
flacără, aleargă la faţa locului şi împlântă semne în pământ”, scrie Iulian
Marţian, în studiul „Comori Ardelene”, apărut în Buletinul Societăţii
Numismatice Române din martie 1921.
Unul dinm aceste duhuri ar fi vâlva băilor sau a minelor, care ar
veghea peste aurul aurul ascuns în băi (mine).El apare sub înfăţişarea
unei femei tinere şi frumoase, „îşi pune ochii pe câte-un fecior mai
zdravăn şi când îl întâlneşte singur prin vreaun colţ, i se arată. Feciorul
rămâne uimit de atâta frumuseţe şi nu poate scoate o vorbă. Atunci ea îl
mângâie şi îl desmiardă, spune că îi este drag de el şi că îi va arăta pe unde
să cerce după aur. Şi ala se pomenesc unii deodată în belşug. Dar vâlva le
cere un singur lucru: să nu spună la suflet de om că au dat faţă cu ea, căci
de vor cuteza să îşi caşte gura sunt pierduţi. Şi vezi, cum e omul când dă de
noroc. Nu ştie să-şi puie strajă gurii. Şi apoi Vâlva îi sugrumă ca pe nişte
pui de vrabie”, scrie Tudor Pamfile, în Mitologie românească. Volumul
Comorile, publicat în 1916.
În anul 2013,în noaptea de Sânziene,în urma unei furturni ce a
lovit la pământ niște arbori care în cădere au dezvelit între ruinele de
la Sarmisegetuza un obiect straniu,de o mare valoare arheologică și
istorică. Este vorba de o matriță antică din bronz cu care dacii își
ornamentau podoabele. A fost expusă în muzeul din Deva.
Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor
animale mitiologice, provenite din zona mediteraneeană. “Sunt o serie
întreagă de animale fabuloase şi reale în această matriţă, iar însăşi faptul că
ea a funcţionat la Sarmizegetusa Regia, în ajunul cuceririi romane ne spune
că mediile dacice rezonau la această artă care ilustrează fiinţe mitologice.

311
Există câteva preluări din acest bestiar fantastic şi în arta locală din Munţii
Orăştiei, cum sunt grifonii, dar şi alte animale. Acest lucru ne spune că
aristocraţia dacă rezona la tot ce înseamnă acest univers fabulos, indiferent
de unde provine. Arta care ilustrează această matriţă vorbeşte o limbă
internaţională cu legături în spaţiul mediteraneean şi nord-pontic. Este
foarte important că ea a fost găsită şi a funcţionat în Sarmizegetusa”, scrie
istoricul Gelu Florea. Google:Daniel Guță, Totul despre matrița de la
Sarmisezetuza Regia
Matrița este o piesă masivă, de circa opt kilograme, cu opt feţe,
dintre care cele două principale de formă hexagonală, iar celelalte
rectangulare. Lungimile laturilor ei au aproximativ opt centimeri, iar
grosimea ei este de cinci centimetri. Elementele de decor sunt redate
negativ.Pe toate fețele sunt gravate fie animale fabuloase – grifoni, fie
animale reale:leu, tigru, leopard, rinocer, hipopotam, urs, mistreţ,
lup, taur, zimbru, câine, cerb, cal, ţap, antilopă, iepure.
Grifonul este o creatură fabuloasă, care apare mai ales în
reprezentările de artă din Orient. Pe matriţă au fost redate trei tipuri
de grifoni:grifonul-vultur, grifonul-leu şi grifonul-lup, ultimul fiind
specific doar la geto-daci. Așadar, între animalele surprinse pe
matriță se află și lupul, fie ca animal real, fie ca animal fabulor,
grifonul lup, pentru care dacii aveau un cult deosebit de care vom
vorbi în continuare.
După o altă lgendă, regele Decebal inainte de a muri, a lăsat ca
blestem ca cei care vor dezvălui secretele comorii dacilor să fie
pedepsiti de Zamolxis, iar profanatorii să moară pe loc.Așa se face
că și în prezent, pe Valea Gradiștii oamenii locurilor se tem cu
adevărat de blestemul lui Decebal. Astfel ei vorbesc că, dacă într-o
casă se naște un copil handicapat ori se intampla vreo nenorocire,
sătenii se întreabă în șoapta dacă nu cumva în acea familie au fost
căutatori de comori și astfel au fost pedepsiți de Zamolxis. Oamenii
mai spun ca, de când a fost descoperită prima comoară după 1990,
câinii și-au schimbat culoarea, le-ar fi apărut o dunga pe greabăn și
au o „uitătură de lup”.

312
 17. Ce limbă vorbeau şi cum scriau dacii
Unul dintre cele mai controversate mituri despre daci priveşte
modul în care se raportau la scris. Dacii aveau propriul sistem de
scriere, susţineau istorici ca Hadrian Daicoviciu şi Constantin
Daicoviciu, neaccesibil însă doar elitelor. Inscripţia DECEBALVS
PER SCORILO, de pe un vas de cult descoperit în Sarmizegetusa
Regia, este interpretată ca fiind redactată în limba dacilor, cu litere
latine, afirma Hadrian Daicoviciu. „În latineşte sau măcar cu litere
latineşti a fost redactat mesajul trimis lui Traian pe o ciupercă. Tot aşa va fi
scrisă şi epistola lui Decebal către Domiţian, semn că la cancelaria regească
de la Sarmizegetusa limba puternicului Imperiu roman era cunoscută şi
folosită. Aşadar, dacii cunoşteau scrierea. Fireşte, ea n-a devenit niciodată
accesibilă tuturor dacilor. Exemplele de folosire a scrierii sunt rare”,
constata Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii (1965). Potrivit
istoricilor, circa 160 de cuvinte folosite în limba română provin din
fondul geto-dacic, deşi urmele certe ale limbii folosite în vremea
strămoşilor noştri nu s-au păstrat ori sunt contestate. Printre ele se
numără: aghiuţă, aidoma, baligă, baltă, bară, Barbă-cot, barză, bască,
balaur, beregată, brânză, brâu, căciulă, căpuşă, cioară, cioban,
ciomag, descurca, doină, groapă, iele, leşina, moş, moţ, raţă, viezure,
zimbru.
18. Cum i-a înşelat Decebal pe romani
Unul dintre cele mai importante personaje din istoria dacilor a
fost Decebal, considerat de istoricul latin Cassius Dio, ca fiind
„priceput în ale războaielor şi iscusit la faptă, ştiind când să
năvălească şi când să se retragă la timp, meşter în a întinde curse,
viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu
bine dintr-o înfrângere”, relata Dio Cassius. O mărturie a iscusinţei
regelui dac în război a venit în urma înfrângerii din anul 88, de la
Tapae, unde dacii au încercat să ţină piept invaziei legiunilor romane
conduse de generalui Tettius Iulianus. Romanii i-au învins pe daci,
însă au suferit pierderi însemnate. Armata lui Decebal s-a retras în
munţi, din calea romanilor, care au renunţat să o urmărească şi să o
zdrobească. O legendă spune că una dintre capcanele întinse de

313
regele Decebal romanilor a fost cea a curăţării trunchiurilor de copaci
dintr-o pădure, pe care le-au împodobit cu arme şi armuri, astfel
încât legionarii au crezut că au în faţă o mare armată şi au evitat
înaintarea spre Sarmizegetusa. O altă istorisire despre bătălia de la
Tapae îl prezintă pe dacul Vezinas, cel care a scăpat de captivitate
prefăcându-se mort, pe câmpul de luptă, şi fugind apoi noaptea la
adăpost.
Sursa: adev.ro/nv6fn6
19. Decebal și generalul Fuscus
Văzând primejdia, generalul roman a cerut să lupte singur, cu Decebal.
Acesta i-a trimis vorbă: „M-aş lupta, bucuros, căci nu mă tem de moarte şi
mă ştiu viteaz. Dar rangul mă opreşte să lupt cu cineva care nu-i de rangul
meu. Dacă vine împăratul tău, da, mă bat cu el, fără şovăire. Iar acum,
viteazule roman, îţi trimit pe cel mai vrednic general al meu, pe Duras.
Luptă-te cu el. Şi de-l vei birui, slobod eşti să te-ntorci în împărăţia ta, cu
toţi ai tăi.”Trufaş, generalul roman n-a primit să se bată cu un general dac.
A strigat: „Eu sunt general roman! Nu mă lupt cu orice general…”Văzând
atâta trufie, ce s-a gândit Decebal? „Decât să pierd mulţi soldaţi în bătălie,
mai bine îmi calc pe inimă şi mă lupt eu, deşi sunt rege şi el general.”Aşa a
făcut. După multe lovituri de spadă, Decebal l-a doborât pe acel general
viteaz, dar prea încrezător în sine. L-a învins, însă nu l-a ucis, ci i-a spus:
„Îţi las viaţa, porunceşte ostaşilor tăi să se retragă din ţara mea.”S-a dus
generalul roman la ai săi. Dar împăratul roman l-a primit cu mânie, l-a
socotit nevrednic şi l-a osândit la moarte. Apoi romanii s-au retras din
Dacia.
20. Decebal și Apostolul Andrei
În satul Ion Corvin,jud. Constanâa, în apropierea căruia se află
peștera în care se spune ca a poposit apostolul Andrei circulă mai
multe legende între care:
Varianta după cartea lui Dumitru Manolache, "Andrei,
Apostolul Lupilor":
"Ci s-a oprit maritu Andreiu in plaiul dregatorilor Cutusone si Dura -
spune povestea - unde este acum satul Ion Corvin si padurea cu pestera
sfintitoare, care a fost schit de odihna sfantului calator si loc de inchinare

314
pentru el si pentru sfintii cari au fost cu el, in calatorie de propoveduire.
Multimea de trudnici si de daci si geti si alani si greci si romani, de pe tot
plaiul au alergat la Sfantul Apostol, iar Andreiu ii invata si ii boteza in
apele celor noua izvoare sfintitoare si tamaduitoare, pe langa schitul sau
sfant, care izvoare se mai vad si pana acum, oglindind sfintitul schit si dand
tamaduire si alinare celor bolnavi si sanatosilor"..
Apostolul a gasit, în peșteră o comunitate de preoți daci.
Legendele spun că era o peșteră sfințită, iar preoții daci sunt numiți
“sfinți”.. Legenda mai spune că cei doi regi, Dura si Cutusone, s-au
mirat când au aflat că preoții daci au căzut în genunchi în fața
apostolului. Dar nu i-au pedepsit, ci i-au lăsat “să învețe și să boteze”.
Varianta populară : Decebal si Traian la peștera Sfântului
Andrei
O balada dobrogeana spune ca însuși Decebal, urmașul lui Duras,
ar fi venit la peștera Sfântului Andrei: “La schitul din tei,/ Crucea lui
Andrei,/ Cine ca-mi venea,/ Si descaleca?/ Venea Decebal,/ Calare pe-un
cal,/ Sfintii ca-mi gasea,/ Cu ei ca-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina/ Nici cruce-
si facea. / La schitul din tei, / Crucea lui Andrei,/ Traian ca venea,/ La slujba
sedea,/ Slujba asculta, / Si ingenunchea,/ si nu se-nchina…/ Pe murg
calarea,/ Si calea-si lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului…”.
Trei versuri de colindă despre Sfântul Andrei spun: “Trece-ma si
Dunarea,/ Ca sa afle Dacia,/ Ca s-a nascut Mesia”.
21. Dragobetele la daci
Sărbătoarea este specifică zonei de sud a ţării (Oltenia, Muntenia
şi parţial Dobrogea). Obiceiul are o tradiţie milenară şi marchează
începutul primăverii, renaşterea naturii, a dragostei, a apropierii.
În trecut, comunitatea era foarte interesată de ce se întâmplă în
această zi, deoarece, astfel, membrii ei puteau afla la ce nunţi vor
merge toamna. În după-amiaza zilei, toată suflarea, atât cei care
făceau parte dintr-un cuplu, cât şi cei singuri, petreceau, jucau sau
cântau, fiindcă se credea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete
sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai
găsi pereche tot restul anului.

315
 Dragobetele se mai numeşte, în funcţie de regiune, “Cap de
primăvară”, ‘Sântion de primăvară’, ‘Ioan Dragobete’, ‘Drăgostiţele’,
“Năvalnicul”, “Logodna sau însoţitul paserilor”.
Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu peţitor şi ca
un naş ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor
animalelor, de-a lungul veacurilor românii au transformat
Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat ‘zânul dragostei’,
zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor. A devenit
protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire
care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce ‘se logodesc’ în această
zi.
Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui
organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi
iubiri, logodne şi chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele
româneşti răsunau de veselia tinerilor şi peste tot se putea auzi
zicala: ‘Dragobetele sărută fetele!’.
Credinţele populare referitoare la această sărbătoare sunt multe.
Astfel, în popor se spunea că cei care participă la Dragobete vor fi
feriţi de boli, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe
gospodari să aibă un an îmbelşugat.
În dimineaţa zilei lui Dragobete, înveşmântaţi în straie de
sărbătoare, flăcăii şi fetele se întâlneau în centrul satului sau în faţa
bisericii. Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei,
unde se ţineau de jocuri şi de poveşti. Însă, dacă vremea era
prielnică, porneau în cete, cântând, către pădure sau prin luncile din
apropiere, unde băieţii adunau lemne pentru foc, iar fetele culegeau
ghiocei, violete şi tămâioasă, flori de primăvară şi plante
miraculoase, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi la
descântece de dragoste. Adunaţi în jurul focurilor aprinse, flăcăii şi
fetele stăteau de vorbă.
În unele zone, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din
omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se
spunea că e ‘născută din surâsul zânelor’ (‘apa zânelor’), era păstrată
cu grijă, existând credinţa că avea proprietăţi magice: făcea fetele mai

316
frumoase şi mai drăgăstoase. Dacă de Dragobete nu erau zăpadă şi
fragi, fetele adunau apă de ploaie sau luau apă de izvor pentru
spălatul părului.
În Mehedinţi, exista obiceiul numit ‘zburătorit’, potrivit căruia, la
prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata
care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata
îl plăcea, goana se sfârşea cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut
simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an de zile. Nu
de puţine ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate,
Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi
se mai pregătesc pentru toamnă. În Ardealul de sud-vest (de pildă, în
zona Orăştiei), Dragobetelui îi corespunde sărbătoarea Popelnicului.
Tinerele merg să culeagă planta omonimă, cu ale cărei frunze îşi
spală părul. Popelnicul se culege după un ritual prestabilit: fetele
merg pe ascuns, nespălate şi nemâncate, încă de la sfârşitul nopţii.
Ele lasă ca ofrandă pâine şi ouă sau pâine cu sare şi culeg planta.
Tinerii fac hore în câmp şi, dacă vremea este frumoasă, merg să
culeagă ghiocei. Uneori, flăcăii petreceau din plin de Dragobete şi
prin satele vecine, pentru a le merge bine peste vară.
De la această sărbătoare nu lipseau nici cei mai în vârstă, ziua
Dragobetelui fiind ziua în care trebuia să aibă grijă de toate orătăniile
din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau
animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile
obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot
restul anului, în timp ce bărbaţii erau atenţi să nu le supere pe femei,
pentru că altfel nu le-ar fi mers bine.
Sărbătoarea dragostei era socotită de bun augur pentru treburile
mărunte, însă nu şi pentru cele mai importante. Deoarece exista
credinţa că Dragobetele îi va ajuta pe cei gospodari să aibă un an mai
îmbelşugat decât ceilalţi, oamenii respectau această sărbătoare la fel
ca şi pe cele religioase – nu munceau, doar îşi făceau curăţenie prin
case. Cele care lucrau erau fetele mai îndrăzneţe care chiar îşi doreau
să fie ‘pedepsite’ de Dragobete. Chiar dacă mai ‘pedepsea’ femeile, se

317
considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc tinerilor, în general,
şi îndrăgostiţilor, în mod special.
În tradiţia românească, Dragobetele marca începutul primăverii,
fiind ţinut în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea la 24 februarie.
Data de 24 februarie nu era întâmplător aleasă, marcând începutul
anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaşte,
păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese
din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele marca
ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea
pentru venirea primăverii. Divinitate mitologică asemănătoare lui
Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) şi Cupidon (sau Amor, zeul
roman al dragostei), Dragobete, cunoscut şi sub numele de
Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul
Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele se diferenţiază de
blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică şi este închipuit ca
fiind un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult
prin păduri.
Sursa:http://romania-misterioasa.blogspot.ro/2016/02/dragobetele-zeul-petitor-al-dacilor

318
 Înmormântările la vechii daci

Ritualurile funebre ale geto-dacilor îi impresionau chiar şi pe

contemporanii lor. Obişnuiau să petreacă şi să se veselească la
înmormântări, iar în rugurile în care erau arse cadavrele bărbaţilor,
soţiile acestora se aruncau adeseori. Moartea era primită cu bucurie
de daci, susţin istoricii.
Istoricul Herodot este autorul unor mărturii fascinante despre
popoarele care au trăit pe actualul teritoriu al ţării noastre şi în
celelalte ţinuturi ale Traciei, în urmă cu 2.500 de ani. Istoricul antic a
descris modul neobişnuit în care geto-dacii se raportau la moarte. Se
credeau nemuritori, susţinea Herodot, de aceea au înfruntat fără
teamă puternicele armate ale împăratului persan Darius. Iar credinţa
în nemurire le era dată prin credinţele în Zamolxis, divinitatea
supremă a geto-dacilor. Unul dintre ritualurile prin care dacii îşi
înfruntau moartea, relatat de Herodot, a fost obiceiul geto-dacilor de
a sacrifica oameni, trimiţându-i ca soli zeului Zamolxis. “Trimiterea
solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în
sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la
Zamolxis, îl leagă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste
vârfurile suliţelor. Dacă în cădere omul moare străpuns, rămân încredinţaţi
319
că zeul le este binevoitor, dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol,
hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul.
Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”, scria Herodot, în
Istorii.
Plângeau la naşteri, râdeau la înmormântări Ion Horaţiu Crişan
prezenta în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor”, publicat în 1986, o
relatare impresionantă a istoricului Herodot, despre comportamentul
emoţional al strămoşilor faţă de viaţă şi moarte. “Vorbind despre
trausi, traci care locuiau în Munţii Rodope, ne spune că: rudele stau în
jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure acesta, o
dată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti.
Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind şi bucurându-se. Cu acest
prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de
fericit în toate privinţele”, informa autorul Ion Horaţiu Crişan. Şi alţi
autori antici, citaţi în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor”, au
relatat despre obiceiul prin care copii erau plânşi la naştere şi fericiţi
la moarte.
Obiceiurile de înmormântare ale daco-geţilor erau cu totul
neobişnuite faţă de cele actuale. Istoricul Ion Horaţiu Crişan citează o
relatare a lui Herodot, despre înmormântările celor bogaţi. “Expun
timp de trei zile cadavrul. Apoi jertfesc tot felul de animale şi după un mare
ospăţ, înainte de care îl jelesc pe mort, îl înmormântează pe cel răposat, fie
arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă şi statornicesc felurite
întreceri, la care răsplăţile cele mai însemnate se dau luptelor în doi”, arăta
istoricul.
Istoricul buzoian Marius Constantinescu scrie ”Ei deja credeau pe
de o parte în nemurire pentru că dispariţiile şi apariţiile succesive ale lui
Zalmoxis vorbesc despre moarte şi reînviere şi mai ştim că ei aveau un
obicei foarte frumos: plângeau la naştere. Părinţii şi rudele plângeau când se
năştea un copil, iar când mureau dacii râdeau, luau o mână de ţărână, o
puneau pe piept şi mureau râzând. Imaginaţi-vă ce ar însemna astăzi acest
lucru, să auzi lumea care moare râzând. Ar fi un stimul uriaş, extraordinar.
Un alt obicei bizar are în prim-plan femeile geto-dace. Ele voiau să
fie ucise deasupra cadavrelor soţilor lor şi să fie înmormântate

320
împreună cu acesta, potrivit cercetătorului Ion Horaţiu Crişan. Cei
care voiau să le liniştească şi să le ia de soţii aduceau lângă rugul pe
care urma să fie ars trupul răposatului arme şi daruri, spunând că
sunt gata să se lupte cu sufletul acestuia, pentru a le permite
căsătoria cu văduva lui. “Tracii au un dispreţ pentru viaţă dintr-un
exerciţiu natural de înţelepciune. Toţi sunt gata pentru moarte de bună
voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii
că ele nu mor, ci devin mai fericite”, scrie autorul volumului
“Spiritualitatea geto-dacilor”, citându-l pe istoricul antic Solnius.

Alte triburi tracice respectau ritualul prin care la moartea unui bărbat
cu mai multe soţii cea mai vrednică dintre ele era înjunghiată şi
înmormântată apoi împreună cu el, spre supărarea celorlalte femei
rămase în viaţă. În timpul ospeţelor geto-dacilor, Zamolxis “îi învăţa
că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se
vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de
toate bunătăţile. Ei spun că morţii pleacă la Zamolxis şi că se vor reîntoarce.
Dintotdeauna au crezut că astfel de lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi
benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce", scria Herodot.
„Getul nu se fereşte să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el speră să
obţină o nemurire a dubletului său corporal. Nemurirea îl preocupă nu atât
ca un lucru de la sine înţeles, ci mai curând ca un ce de dobândit pe o cale
oarecare, unde totdeauna magia intervine într-un fel. Se pare de altfel că
preoţii geţi, ca şi druizii la Celţi, erau impresionanţi meşteri ai magiei”, a
scris Lucian Blaga, în articolul „Getica”, publicat în revista de
filozofie Saeculum, în 1943.
Cel mai răspândit obicei al înmormântării la geto-daci era cel prin
incineraţie. Acesta a fost menţinut din cele mai vechi timpuri, până
după ocupaţia romană a unor teritorii din Dacia. Rugurile pe care
erau arşi morţii erau colective, iar oasele şi rămăşiţele lor erau
înhumate apoi, alături de obiectele personale şi podoabele care au
aparţinut defuncţilor. „Banchetul funebru (după relatarea lui Herodot)
avea loc înaintea incinerării, iar vasele folosite erau aruncate pe rug, când el
ardea sau după ce focul s-a stins”, afirma Ion Horaţiu Crişan.

321
Cerecetătorul menţiona relatările unor istorici antici care afirmau că
unele dintre femeile geto-dace se aruncau în rugul pe care ardea
cadavrul soţului. Căpeteniile, înmormântate împreună cu alaiul De
un altfel de ritual aveau parte foştii regi. „Vorbind despre
înmormântările regilor sciţi, Herodot ne spune că: în mormânt ei îngroapă,
după cum i-au sugrumat, pe una dintre concubinele lui, un paharnic, un
rândaş la cai, un slujnic, un crainic, cai, cum şi câteva din tot ce avea regele
şi, de asemenea, vase de aur. În continuare, istoricul din Halicarnas ne
descrie obiceiul „celorlalţi sciţi” în care nu mai este vorba de
sacrificarea femeilor, a slujitorilor ori a cailor. Obiceiul era deci
practicar doar de regi şi, foarte probabil, de vârfurile aristocraţiei”,
scria autorul volumului „Spiritualitatea geto-dacilor”. Un mormânt
princiar dacic, descoperit la Cugir, în care alături de rămăşiţele
mortului erau înhumate şi cele ale carului şi calului său, este dat ca
exemplu pentru „fastul” unor astfel de ritualuri. Zeci de necropole
din vremea dacilor au fost cercetate pe teritoriul actual al României.
Una dintre cele mai fascinante se află în apropiere de Castelul
Corvinilor, pe Dealul Sânpetru din Hunedoara, o aşezare importantă
încă din Epoca Fierului. În anii 2000, arhelogii din Hunedoara şi
Sibiu au scos la iveală o necropolă în care au fost găsite morminte
dacice de copii bine conservate, din secolul I, după Hristos. Cimitirul
dacic conţinea 30 de depuneri, în care se aflau rămăşiţele a peste 50
de indivizi, din care marea majoritate erau copii sub şase ani, iar 20
dintre cei înhumaţi aveau mai puţin de un an, susţineau arheologii.
Doar adulţii fuseseră incineraţi înainte ca rămăşiţele lor să fie
înhumate.
Un alt obicei bizar al geto-dacilor, despre care am aflat de la
istoricii antichităţii, este cel al sacrificiului uman. Potrivit lui
Herodot, părintele istoriei, geţii îi trimiteau periodic câte un mesager
lui Zalmoxe, care era ales dintre cei mai de seamă oameni ai
comunităţii.
Regalitatea nu se transmitea de regulă din tată în fiu dintr-un motiv ce
ţine de viaţa spirituală. De exemplu, cam o dată la patru ani, fiecare trib sau
uniune de triburi aveau obiceiul să trimită la Zalmoxe pe cel mai dotat

322
dintre tineri, cu dorinţele lor. Îi cereau să li se facă nişte lucruri, îi spuneau
acestui tânăr dorinţele respective, îl ridicau pe o treaptă din teren, la baza
căreia erau înfipte în pământ trei suliţe iar acest tânăr era aruncat în aceste
suliţe. Murea în acest fel trebuind să ducă mesajul la Zalmoxe. De regulă,
cel mai bun şi cel mai dotat, cel mai potrivit pentru acest sacrificiu era fiul
regelui, pentru că acesta primea cea mai bună educaţie, mânuia cel mai bine
armele, avea cele mai bune informaţii. De aceea, fiind sacrificat fiul regelui,
urmaşul la tron era nepotul regelui”, scrie istoricul Eugen Marius
Constantinescu.
În ”Istorii”, Herodot susţinea că solul era tras la sorţi şi urma să
fie aruncaţi în suliţele ţinute cu vârful în sus de către alţi războinici
geţi. Dacă solul murea, însemna că zeul era binevoitor şi dorea să
asculte cerinţele acestora. Dacă solul scăpa cu viaţă era un semn de
rău augur şi solul era învinuit pentru că era necinstit şi de aceea nu i
se permite să intre în împărăţia zeilor. „Tot în al cincilea an aruncă
sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la
Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea
solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în
sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la
Zamolxis, îl leagă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste
vârfurile suliţelor. Dacă în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi
că zeul le este binevoitor, dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol,
hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul.
Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”, scria Herodot, în
”Istorii”.
Dacii credeau în nemurirea sufletului şi considerau moartea ca o
simplă schimbare de ţară, potrivit istoricilor. „Se credeau nemuritori”,
a scris Herodot (n. 484 î.Hr. - d. 425 î.H), istoricul grec care i-a
prezentat în relatările sale despre campaniile militare conduse de
puternicul rege persan Darius împotriva dacilor î
în lucrarea sa Istorii:
„Înainte de a ajunge la Istru (Darius) îi supune mai întâi pe geţii care se
cred nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos şi care
locuiesc la miazănoapte de Apollonnia şi de oraşul Mesambria – numiţi

323
skyrmiazi şi nipsei – i s-au închinat lui Darius fără niciun fel de
împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită, au fost robiţi pe
dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci
„Tot în al cincilea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe
care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredintându-i de fiecare
dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei,
aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de
mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagă de câteva ori şi apoi,
făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă în cădere,
omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor, dacă nu
moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce
aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât
mai e în viaţă.
„Ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai
înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire
unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi
învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor
muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea
parte de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta
astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se
făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor
subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de
părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă
iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui. Iată
ce povestesc c-ar fi făcut el. Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu
cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa de sub pământ; de altfel,
socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pithagoras.
Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost vreun zeu de prin părţile
Geţiei, îl las cu bine”
Strabon (n. 63 î. Hr. - d. 26 d. Hr.), un al istoric antic, prelua o
parte din relatările lui Herodot despre Zamolxis, adăugând că acesta
făcea proorociri. „Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul
lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar
o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus

324
până acolo. Întorcându-se la el în ţară, s-ar fi bucurat de o mare trecere la
conducători şi la popor – întrucât, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea
prorociri. În cele din urmă l-a convins pe rege să-l facă părtaş la domnie,
spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa zeilor. La început, el a fost
ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp, a fost
socotit el însuşi zeu, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecându-şi
viaţa într-o peşteră, pe care a ocupat-o el, şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se
întâlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia.
Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră mult
mai ascultători decât înainte. Căci supuşii lui credeau că dă poruncile
sfătuit de zei. Muntele unde se afla peştera a fost socotit sfânt şi s-a numit
aşa: i se zicea Kogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă
el”, scrie Strabon în Geografia.
Filozoful grec Platon (n. 427 î.Hr. — d. 347 î.Hr.) a scirs și el
despre Zamolxis vorbind despre descântecul aflat de la „un doctor
trac, unul din ucenicii lui Zamolxe despre care se spune că au puterea să te
facă nemuritor. Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă
observaţiile de care pomenii. Dar, adăugă el, Zamolxe, regele nostru, care e
zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne
ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a
vindeca trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta, sunt
multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de
care ar trebui să îngrijească”, a scris Platon, în Charmide, potrivit
istoricului Ioan Marius Grec, autor al volumului „Zamolxis Realitate şi mit
în religia geto-dacilor”.
Istoricul grec Iordanes (secolul IV) l-a descris pe Zamolxis ca
rege al geţilor, filosof şi erudit.
Istoricul grec, Porphyr spune despre Zamolxis că a fost discipol
al lui Pitagora, iar numele său îi fusese dat astfel pentru că la naştere
fusese înfăşurat într-o blană de urs, numită de traci zalmos.
„Zamolxis, un trac care a fost sclavul lui Pitagora şi a ascultat învăţăturile
sale, când a fost eliberat şi s-a întors la geţi le-a dat acestora legi şi i-a
îndemnat pe concetăţeni să fie viteji, convingându-i că sufletul este
nemuritor. Chiar şi acum mulţi dintre barbari îi conving pe fii lor că

325
sufletul celor morţi nu poate să piară, ci supravieţuieşte şi că nu trebuie să
se teamă de moarte, ci să fie curajoşi în faţa primejdiilor. Fiindcă i-a educat
în acest fel pe geţi şi le-a dat legi scrise, Zamolxis este socotit de către ei
drept cel mai mare dintre zei”, scria Iamblichos (secolul III), în lucrarea
sa „Viaţa lui Pitagora”. moarte

326
 Nașterea copiilor la vechii daci

”Deşi erau un popor barbar, ei totuşi se deosebeau mult de celelalte

neamuri, cari mişunau în ţinuturile învecinate, ducând un traiu neaşezat,
nestatornic şi fără astâmpăr. Pe când celelalte neamuri barbare trăiau
numai din jafuri sălbatice, rezemând fiinţa lor numai pe săgeată. În firea lor
aveau ceva neobicinuitu: porniri svăpăiate şi un vecinic neastâmpăr. Le
plăcea să cutreere cu turmele lor dealurile şi munţii, unde se simţiau în
largul lor şi se fereau de locurile strimte, mai ales de fumul oraşelor, fiindcă
că nu le plăcea nici decum să li se curme viaţa lor slobodă şi avântată.
Iubeau mai mult viaţa zbuciumată şi gâlceava, decât traiul paşnic şi
liniştit”, aflăm din cartea ”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia
neamului românesc”, autor dr. I. Lupaş.
Potrivit istoricului ardelean, dacii plângeau când li se năşteau
copiii şi chefuiau la înmormântări.
”Nu puneau mare preţ pe viaţă, căci o socotiau numai ca o vale a
plângerilor, ca o trecere întunecoasă şi plină de dureri către lumea cealaltă,
unde sufletul va duce o viaţă de veci. Din felul acesta de a privi viaţa isvorea
un obiceiu ciudat: plângeau, când li se năştea un copil, înşirând în bocetele
lor toate suferinţele şi suferinţele, prin cari are să treacă ori-ce muritor, iar
la înmormântări, benchetuiau şi se veseliau împreună toate neamurile celui
mort. De aceea despreţuiau viaţa, iar moartea o căutau pe toate căile.
Împrejurarea aceasta a sădit în piepturile lor dorul vecinic de luptă şi
curajul nesăbuit, cu care întâmpinau toate primejdiile.” (”Romanii şi
Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”)
La nașterea unui prunc era obiceiul să fie plantat un pom.
Datini și obiceiuri la vechii daci
Triada Dacică Divină, venerată de către strămoşii noştri, se
traduce astăzi prin Sfânta Treime. Ca în zilele noastre, dacii se
închinau unui zeu unic, Zalmoxis, iar Gebeleizis, se pare că avea rol

327
de intermediar( astăzi transpus în personalitatea lui Iisus), precum şi
zeiţei Bendis.
Numărul de trei de zei a rămas ca cifră magică în credinţa
poporului român. Trei ani a stat Zamolxe sub pământ, tot aşa cum, în
ritualul creştin al înmormântării, trei zile se priveghează cel trecut în
tărâmul morţilor. Mai mult, apariţia lui Zamolxe după aceşti trei ani
simbolizează viaţa de după moarte, celebrată astăzi prin Sărbătoarea
Paştelui, Învierea lui Iisus Hristos.
Cu toate că dacii nu îşi îngropau morţii, acestora le era adus în
clipa cea de pe urmă un pumn de pământ, pe care îl strângeau la
piept. Astăzi, în ritualul creştin, pământul strâns în pumn este
aruncat în groapa în care este aşezat sicriul. Singura diferenţă este
aceea că noi, creştinii, prin acest gest încheiem socotelile cu viaţa:
“din pământ ai fost creat, în pământ te vei întoarce”. Cu toate acestea,
pumnul de pământ reprezintă, ca şi pe vremea dacilor, respectul
cuvenit adus mamei Geea.
Descoperirile arhelogice au arătat că unele momentele importante
din viaţa unei femei au fost transpuse şi pe vasele ceramice precum
şi în statuetele descoperite. Astfel, ne amintim de femeia
Gânditorului, însărcinată în ultimele luni, precum şi de poziţia ei.
Sau de ce nu, de tânăra “Venus” de Cucuteni aparţinând epocii
neolitice a mileniului IV î.e.n. Majoritatea vaselor şi statuetelor
descoperite demonstrează o înaltă practică spirituală a strămoşilor
daci. Aceste simboluri sunt regăsite şi astăzi în ornamentica
ţărănească, pe cămăşile femeieşti cu “râuri” (Comuna Roata), precum
şi pe diferitele covoare sau uşile caselor.
Dacii au mai lăsat moştenire şi alte simboluri. Dacă vorbim
despre biocâmpuri şi bipolaritate, putem regăsi aceste practici în
descoperirea de la Caransebeş, lucrată pe o falangă de cal. Astfel,
avem schema bipolarităţii, cu biocâmp rombic, transpusă astăzi în
spirala ADN-ului uman, esenţa vieţii, dar şi în simbolul circulaţiei
energiei yin şi yang, în concepţia chineză.
În diferite zone ale tării, în special în mediul rural, o serie de
simboluri împodobesc şi astăzi diferite ţesături sau chiar porţile

328
caselor. Astfel, spirala dacică (semnificând drumul parcurs de
sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi
evoluţia, începutul şi sfârşitul) sau ochii de pe coiful descoperit în
situl arheologic de la Coţofeneşti, judeţul Prahova (şi care reprezintă
privirea interioară, tradusă astăzi prin al treilea ochi sau ochiul
minţii) stau mărturie a tinei civilizaţii deloc apuse.
Rrenumitele porţi maramureşene, în special de cele de pe Valea
Izei, pe care pot fi admirate spirale dacice, împletituri precum
cosiţele fetelor, dar şi crucea înscrisă în cerc! Referitor la acest ultim
simbol, ne putem aminti de semnul celor doi Gemeni Divini,
svastica. Rotită în sensul invers acelor de ceasornic, svastica
desemnează exact acea cruce înscrisă în cerc. Un alt simbol demn de
luat în seamă şi regăsit pe porţile din Maramureş este cel al şarpelui.
SKEPT-E-CASAS sau Ocrotitorul Casei este păzitorul gospodăriei,
iar o casă părăsită de şarpele ei este una necurată şi pradă spiritelor
malefice.
Ţesăturile tradiţionale populare din anumite zone ale ţării
păstrează şi ele unele din motivele cromatice ale dacilor. Astfel, roşul
simboliza culoarea sângelui, a matricei informaţionale a vieţii, iar
negrul, culparea pământului, a continuităţii vieţii în acest univers, a
mamei Geea, născătoarea tuturor bogăţiilor terestre.
Ajungând la îndeletniciri, putem aminti aici apicultura care, şi în
zilele noastre, are implicaţii majore. Era o ocupație de bază la vechii
daci. Mierea era folosită atât ca aliment cu proprietăţile benefice
energetice cât și pentru vindecarea de boli.
Unele plante erau folosite drept leacuri în anumite practici
ritualice, dar şi cu scop terapeutic , ele fiind folosite și în prezent în
medicina tradiţională alternativă. Nu mai departe de Sânziene care
înfloresc într-o singuri zi din an şi care au proprietăţi “miraculoase”
în vindecarea unor afecţiuni precum reumatismul, epilepsia,
hipertiroidia sau insomnia!
O altă practică străveche ce datează tot de pe vremea dacilor o
reprezintă spălatul rufelor la râu. Dincolo de utilitatea lui, acest
obicei are ca efect risipirea tuturor bolilor, relelor şi neputinţelor

329
trupeşti şi sufleteşti prin spălarea în apă curgătoare. Baterea rufelor
cu maiul (lemnul fiind esenţa vieţii, a trăiniciei) reprezintă scoaterea
tuturor afecţiunilor din corpul celui în cauză. Pietrele pe care erau
spălate rufele reprezintă memoria înmagazinată a tuturor celor ce
sunt, informaţia transmisă şi înscrisă în Legile firii.
Crăciunul la vechii daci
Primul sinod de la Niceea (325 d.Hr), a adoptat ca sărbătoarea
Creatului sau Făcutului – Crăciun care a fost înlocuită
cu sărbătoarea Născutului-Iisus Hristos, potrivit versetului din
Crez: «născut, iar nu făcut».
Nicolae Iorga constata, în lucrarea Istoria Românilor, că „la
sărbătoarea Crăciunului se zicea şi Născutul”.
Cu toate acestea în popor s-a păstrat şi se păstrează și
acum primul nume al sărbătorii – Crăciun (Creatul).
Geto-dacii îl celebrau pe Crăciun, nume păstrat până astăzi cu
prefixul de Moş, ceea ce arată ca el vine din bătrâni, din trecutul
îndepărtat. Prin urmare, Moş Crăciun este o veche creaţie folclorică
dacică, românească.
Mai mult, Moş Crăciun este descoperit ca un personaj mitologic,
eminamente dacic. În colinde, el stă la masă cu Dumnezeu, cu
Maica Domnului, cu Sfântul Ioan Botezătorul şi cu toţi sfinţii.
Locuinţa lui este în cer. De acolo vine încărcat de daruri şi le împarte
copiilor cuminţi.
Unii lingvişti consideră cuvântul „Crăciun”, în limba română,
provenind din limba tracă, de la expresia „bela-gines”, care
înseamnă „naştere curată” sau „eveniment miraculos”. Adrian
Bucurescu în „Dacia secretă” spune că, la daci, Crăciunul mai era
cunoscut şi sub denumirea de „Ziua Fiilor Cerului”, adică ziua celor
numiţi „cher-sones”.
De asemenea, pornind de la ritualul focurilor şi al rostogolirii
buturugilor aprinse, de pe munţi, dacii precreştini numeau această
sărbătoare şi Ziua Timpului Nou sau Crăciun, cuvânt care provine
din cuvântul trac „kercun” – „buturuga care arde”.

330
 Cum sărbătoreau dacii Crăciunul?
Documentele străvechi păstrate în folclorul naţional îl arată pe
Crăciun legat de cultul focului, dar şi al bradului, copac
sacru. Cercetătorii au reconstituit modul de celebrare a unei sarbatori
geto-dacice consacrată solstiţiului de iarnă, care dura 12 nopţi, până
în ziua Bobotezei creştine.
În sanctuarele lor, geto-dacii asistau la ceremonia arderii într-o
vatră a unei buturugi, simbolizând anul vechi. La miezul noptii de
23 spre 24 decembrie, sacerdoţii aruncau crăci de brad peste jarul
buturugii, care se aprindeau imediat, arzând cu vâlvătăi.
Potrivit altor surse, dacii urcau pe munte sau pe un deal mai înalt
cu torţe în mâini, apoi rostogoleau de acolo buturugi-aprinse
(simbolistica cercului – a Soarelui care se reînnoieşte). Etnologii au
găsit până în ziua de azi, în anumite sate, obiceiul de a rostogoli de
pe un deal roţi de foc, având aceeaşi semnificaţie ca la înaintaşii
noştri.
Astfel era marcat momentul sacru al începerii Anului Nou, când
ziua care se micşorase treptat din toamnă, începea să crească, în
dauna nopţii. Înteţirea focului în vatra sanctuarului era un gest sacru
al ajutorării Soarelui de a începe să dea mai multă lumină şi căldură.
De la „Naşterea Soarelui”, la Naşterea lui Iisus – „Soarele
dreptăţii”
Trecerea de la ritualurile închinate reînnoirii Soarelui la
sărbătorile creştine nu s-a făcut brusc şi unitar, întrucât vechile
deprinderi erau încă vii în amintirea dacilor din primele secole ale
erei noastre. Cu toate acestea, lumina învăţăturii şi mesajului hristic
i-a îndemnat pe aceştia să-l numească pe Iisus „Soarele dreptătii”.
Mai mult, până în zilele noastre în cărţile creştine se vorbeşte
despre un nou Soare care a apărut „în persoana lui Hristos”, iar El
este, de asemenea, identificat cu astrul luminii în rugăciunea care se
rosteşte de sărbătoarea de Crăciun la miezul nopţii.
Sintetizând toate numele sub care a fost serbat Crăciunul, de-a
lungul secolelor, pe tărâmul dacilor, putem să dăm de pe acum
drumul bucuriei la Sărbătoarea Creatorului Crăciunului, Sărbătoarea

331
Născutului-Iisus, a Naşterii Curate, a Înnoirii Luminii, a Naşterii
Fiului Cerului, Darul lui Dumnezeu pentru noi!
Tăierea porcului la vechii daci
Solstiţiul de iarnă (21 – 22 decembrie) reprezenta pentru daci
lupta dintre lumină şi întuneric. Astfel, strămoşii noştri erau de
partea luminii, luptând pentru ca nu cumva divinitatea întunericului
să pună stăpânire pe întreaga lume. Aşadar, în această zi, dacii
sacrificau porcul pentru a „hrăni” soarele, întărindu-l în bătălia
împotriva întunericului. După solstiţiul de iarnă, ziua începea să se
mărească şi aşa a ajuns Crăciunul să reprezinte pentru daci o
sărbătoare a vieţii şi a luminii. Tradiţia dacică prevedea ca ziua tăierii
porcului să fie veselă şi să fie cinstită cu vin în jurul animalului
sacrificat.
„Dacii avea cunoştinţe de astronomie, aşa că atunci când se apropia
solstiţiul de iarnă aveau obiceiul de a tăia porcul, obicei păstrat de români
până în zilele noastre. Dacii considerau că prin acest sacrificiu, ajutau
partea luminii să învingă întunericul, în cea mai scurtă zi din an”, a scris
istoricul sucevean Ilie Gliga.
Piţăratul” – la sătenii din Alba
În unele sate din judeţul Alba este păstrată unul dintre cele mai
vechi obiceiuri ce au existat de Crăciun în spaţiul carpato –
danubiano – pontic, respectiv „Piţăratul”. Tradiţia spune că atunci
când copiii merg la colindat, trebuie să primească un colăcel special,
făcut din aluatul ce rămâne de la pâine sau cozonaci, ce este numit
„piţărău”. În Ajunul Crăciunului, copiii sătenilor din Alba merg la
colindat din casă în casă fiind răsplătiţi cu „piţărău”, mere şi nuci.
Micii piţărăi sunt aşteptaţi de gazde cu tot felul de bunătăţuri, pe
care le aruncă în curte, iar colindătorii se „luptă” între ei pentru a-şi
umple trăistuţele. Cei mai în vârstă susţin că acest obicei este păstrat,
din generaţie în generaţie, încă de pe timpul dacilor.
Jocul Ursului la daci
Jocul Ursului este unul dintre cele mai spectaculoase jocuri cu
măşti păstrate în satele din România, mai ales în Bucovina şi
semnifică moartea şi învierea naturii.. ”În colindul cu Ursul, animalul

332
moare şi învie, într-o dramatizare simbolică a mitului renaşterii
naturii/cosmos. Astfel, rostogolirea urşilor în cerc, bătutul şi moartea
ursului, apoi învierea miraculoasă ca şi urcarea acestuia pe bâtă (toiag),
redau în chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, cândva, stăteau sub
semnul acestui animal, capabil să învingă iarna şi să vestească primăvara”,
scrie Mihai Coman în „Bestiarul mitologic românesc”. Dacii
considerau ursul ca fiind un animal sacru şi chiar numele lui
Zalmoxis, zeul suprem al dacilor, confirmă acest lucru. Etimologia
numelui Zalmoxis provine de la cuvintele dacice zalmo (piele) şi oxis
(urs). „Numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al
zeului cerului şi al soarelui, în ipostaza lui umană, un purtător de piele de
urs, nu atât în sensul de nebridă, cât de mască – galee, alcătuită dintr-un
cap de urs, folosită în ritualurile şi ceremoniilece ţineau la daci de cultul
străvechi al ursului carpatic”, a explicat etnologul Romulus
Vulcănescu.
Aufidius Modestus, din secolul I p.Chr. sustine cã a citit cum cã dacii
au obiceiul ca atunci când pleacã la rãzboi sã bea din Istru o anumitã
cantitate de apã, ca pe un vin sacru, jurând cã nu se vorîntoarce decât dupã
ce vor ucide pe dusmani.
Vergiliu ne descrie alte obiceiuri ale geto-dacilor în vremea
severelor ierni: ”Oamenii îsi duc viata linistitã si sigurã în bordeie sãpate
adânc în pãmânt, adunã trunchiuri de stejar si ulmi întregi, pe care îi
rostogolesc pe vatrã si-i pun pe foc. Locuitorii petrec la joc lunga noapte de
iarnã si le face plãcere sã prepare din orz fermentat si din fructe acre de sorb
o bãuturã ce seamãnã cu vinul
Pliniu cel Bătrân : ...nici un muritor nu este întotdeauna înțelept....Ce
n+aș da să mă înșel în această privință și cât mai mulți să socotească cele
spuse de mine ca fiind o proorocire neadevărată.Deșertăciunea omenească ,
meșteră să se înșele pe ea însăși. socotește în felul tracilor, care pun în urnă
pietre de culori diferite, după cum o zi este bună sau rea, iar în ziua morții
le numără și astfel îi judecă pe fiecare.
După : Obiceiuri şi practici dacice păstrate în tradiţiile
poporului român

333
 Dacii și științele vremii
Istoricul Hadrian Daicoviciu, autorul volumului „Dacii”, îl
menţiona pe marele preot Deceneu ca fiind unul dintre cei care s-au
ocupat de instruirea dacilor. El îşi motiva afirmaţia citând mărturia
lui Iordanes, un istoric got care a trăit în secolul VI şi a relatat despre
daci şi Deceneu. „Observând dispoziţia lor de a-l asculta în toate şi că ei
sunt din fire inteligenţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci
era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala, dezbărându-i de
moravurile lor cele barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să
trăiască potrivit legilor naturii, i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea
superiori celorlalte popoare. Arătându-le practica, i-a învăţat să trăiască în
fapte bune, demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului,
le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi
scade orbita lumii şi cum globul de foc al soarelui întrece măsura globului
pîmântesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în
drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus, spre a se apropia sau
depărta de polul ceresc. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poziţia cerului, pe
altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi
descreşterea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum prin rotaţia
cerului soarele vrând să atingă regiunea orientală este dus înapoi spre
regiunea occidentală”, scria istoricul got Iordanes, citat de Hadrian
Daicoviciu în volumul Dacii (reeditat în 1991). Istoricul român
preciza că modul în care locuitorii din Antichitate erau înfăţişaţi de
Iordanes era idealizat şi se datora, probabil, fascinaţiei pe care
autorul descrierii o avea pentru Deceneu. Hadrian Daicoviciu explica
faptul că preoţii daci se foloseau de cunoaşterea elementelor de
ştiinţă pentru a-şi spori autoritatea faţă de popor, în timp ce marea
masă a dacilor nu avea astfel de cunoştinţe. Informaţiile provenite de
la Iordanes sunt completate de menţiunile filosofului grec Platon
(427 î.Hr. — d. 347 î.Hr.), cel care amintea despre cunoştinţele dacilor
din medicină. Scria despre descântecul pe care îl aflase de la „un
doctor trac, unul dintre ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune că au
puterea să te facă nemuritor. Acest trac spunea că doctorii greci au mare

334
dreptate să facă observaţiile de care pomenii. Dar, adăugă el, Zamolxe,
regele nostru, care e zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca
ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să
încercăm a vindeca trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina
asta, sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc
întregul de care ar trebui să îngrijească”, este relatarea oferită de Platon,
în Charmide, potrivit istoricului Ioan Marius Grec, autor al
volumului „Zamolxis Realitate şi mit în religia geto-dacilor”. Printre
artefactele descoperite la Sarmizegetusa este şi un obiect considerat o
trusă medicinală. „Ion Crişan a descoperit o adevărată trusă
medicală conţinând un bisturiu, o pensetă, mai multe văscioare
pentru păstrarea substanţelor medicamentoase şi o placă mică de
cenuşă vulcanică, materie care, presărată pe o rană, avea proprietatea
de a grăbi cicatrizarea. Analiza chimică a arătat că ea provine dintr-
un vulcan mediteranean, poate Etna. Cu ajutorul instrumentelor
chirurgicale, preoţii-medici daci ştiau să execute operaţii grele şi
complicate: craniul unui schelet descoperit la Poiana prezintă urme
clare a unei trepanaţii cicatrizate. Numeroase cisterne şi conducte
aduse la lumină în Munţii Orăştiei atestă existenţa unor preocupări
de igienă publică”, afirma Hadrian Daicoviciu, motivându-şi astfel
opinia că dacii aveau cunoştinţe medicale empirice.
Doi istorici antici, Discoride şi Pseudo Apuleius, enumerau numele
plantelor vindecătoare ale dacilor. Istoricul Ion Horaţiu Crişan arată
în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor” (1986) că dacii cunoşteau şi
proprietăţile plantelor otrăvitoare. „Geto-dacilor nu le-au fost cunoscute
numai plantele vindecătoare, ci şi diferite otrăvuri de esenţă vegetală şi
animală. Dio Cassius ne spune că în cel de-al doilea război purtat de Traian
în Dacia, Decebal l-a prins pe generalul Longinus (la care împăratul ţinea
foarte mult) vrând să speculeze pacea. Bravul general se sinucide însă cu
otrava pe care şi-o procură de la daci, pentru ca regele dac să nu poată
profita. Ovidiu ne vorbeşte despre săgeţile unse cu venin de viperă. Geţii
înveninau săgeţile şi cu sucul extras din planta helenium, despre care ne
aminteşte medicul grec Galen, Este foarte probabil că şi numărul
otrăvurilor, ca şi cel al plantelor de leac, cunoscute la geto-daci, a fost mult

335
mai mare decât cel înscris în izvoarele greco-romane”, scrie Ion Horaţiu
Crişan. Istoricul menţionează cunoştiinţele despre efectele
terapeutice ale băilor termale din Dacia.
O dovadă a cunoştinţelor de astronomie ale strămoşilor noştri,
susţin istoricii români, sunt templele misterioase din Sarmizegetusa
Regia. „Confirmarea cea mai strălucită a spuselor lui Iordanes despre
preocupările ştiinţifice şi în special astronomice la daci o constituie însă
marele sanctuar rotund din incinta sacră a Sarmizegetusei. Considerat
multă vreme ca o enigmă, lui i s-au atribuit ipotetic cele mai diverse
destinaţii. Monumentul este un adevărat sanctuar-calendar al dacilor”,
afirma Daicoviciu, menţionând că marii preoţi erau cei care se
ocupau de desluşirea semnelor cereşti. Istoricul şi geograful Strabon,
născut în anul 63 î. Hr., a oferit în volumele Geografiei detalii
importante despre strămoşii noştri. „Se spune că un get cu numele
Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele
cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci
cutreierările sale l-ar fi dus până acolo. Intorcându-se la el în ţară, s-ar fi
bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor - întrucât, întemeiat pe
semnele cereşti, el făcea prorociri”, scria Strabon. Dacii cunoşteau
metalurgia fierului şi aveau cunoştiinţe tehnologice în prelucrarea
argintului şi a cuprului. De asemenea, erau pricepuţi în dulgherit şi
în exploatarea sării, mai afirma istoricul Ion Horaţiu Crişan.
Dacii nu foloseau însă scrierea. „Ştim sigur că tracii şi ilirii din
perioada istorică nu au avut o scriere proprie sau un alfabet. Traco-dacii, la
fel ca majoritatea populaţiilor antice n-au cunoscut şi n-au întrebuinţat
scrierea înainte de începutul influenţei greceşti (Russu 1967). Semnificativ
este în această privinţă pasajul istoricului Aelianus: la vechii traci nimeni
nu cunoştea slovele, iar toate neamurile barbare din Europa socoteau că este
un lucru foarte ruşinos să foloseşti scrierea. Limba ilirillor o cunoaştem tot
indirect, din fragmentele ce au rămas întâmplător în scriere greacă sau
latină. Desigur, de aici nu trebuie trasă concluzia că, într-o perioadă mai
veche, în aceste zone n-ar li putut exista, teoretic vorbind, sisteme de scriere
— autohtone ori importate —, care ulterior au dispărut sau nu au putut fi
încă descifrate. Nu este exclus ca aşa să stea lucrurile în cazul tabletelor de

336
la Tărtăria, datînd cu aproximaţie din anul 3000 î.e.n”, scrie lingvistul
Ariton Vraciu, în volumul „Limba daco-geţilor” (1980).
Istoricii Constantin şi Hadrian Daicoviciu susţin însă că dacii
cunoşteau scrisul. Descoperirile arheologice, printre care cea din
Sarmizegetusa Regia, a unui vas ştanţat cu inscripţiile Decebalvs Per
Scorilo, scrise cu litere latine, i-au adus la această concluzie. „Cu
multă dreptate acad. C. Daicoviciu a interpretat inscripţia de pe vasul de la
Sarmizegetusa ca o inscripţie în limba dacilor, traducând-o prin: Decebal
fiul lui Scorilo; într-adevăr, cuvântul per (înrudit cu latinescul puer) are în
limba traco-dacilor înţelesul de „fiu”, ca, de pildă, în numele Zuper.
Alfabetul grecesc e înlocuit cu cel latin; pe marele vas de cult descoperit la
Sarmizegetusa inscripţia DECEBALVS PER SCORILO e redactată în
limba dacilor, dar cu litere latine. În latineşte sau măcar cu litere latineşti a
fost redactat mesajul trimis lui Traian pe o ciupercă. Tot aşa va fi scrisă şi
epistola lui Decebal către Domiţian, semn că la cancelaria regească de la
Sarmizegetusa limba puternicului Imperiu roman era cunoscută şi folosită.
Aşadar, dacii cunoşteau scrierea. Fireşte, ea n-a devenit niciodată accesibilă
tuturor dacilor. Exemplele de folosire a scrierii sunt rare”, a scris Hadrian
Daicoviciu, în volumul Dacii (1965).
Mărturii istorice despre daci
Herodot: Geţii se credeau nemuritori Istoricul Herodot a relatat despre
expediţia purtată de regele persan Darius pe teritoriile locuite de geto-daci,
în jurul anului 513 î. Hr., şi a descris poporul get, care locuia în acest ţinut,
ca fiind fără teamă de moarte. „Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune
mai întâi pe geţii care se cred nemuritori. Geţii, care luaseră hotărârea
nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei
mai viteji si cei mai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se socot ei nemuritori:
credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis,
divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincelea an
aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în
solie la Zamolxis, încrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea
solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în
sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la
Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus

337
peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân
încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe
sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un
altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi
fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi
ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor”, relata
Herodot, în Istorii, potrivit autorilor volumului "Izvoare privind istoria
României", publicat de Editura Republicii Populare Române, în 1964. 2.
Ovidius despre "geţii cei barbari“
Poetul roman Ovidius (43 î. Hr. - 17, d. Hr.) a fost exilat la Tomis
în anul 8 d. Hr., unde a rămas un deceniu, până la moarte, iar în
operele sale Tristia, Ibis şi Pont a prezentat, în nuanţe sumbre, viaţa
şi obiceiurile poporului din Dobrogea de astăzi. „Ţărmul stâng este
barbar şi deprins cu prădăciunile lacome: omorul, măcelurile şi războaiele
sînt veşnice aici. Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine,
prea frumoasă Roma, şi nu se tem de armele soldatului ausonic. Le dau
inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi şi caii lor în stare să suporte
curse oricît de lungi, deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea şi
faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă”, scria poetul roman,
în volumul Scrisori din Pont. „Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea
mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse
niciodată”, îi descria Ovidius pe geţi. Scriitorul latin relata despre
iernile geroase de la malul mării şi despre cum le făceau faţă
băştinaşii. „Ei se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi
cu pantaloni largi, iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung”, scria
poetul Ovidius. „Iată a şasea iarnă care trece şi pe care trebuie s-o petrec
pe ţărmul cimmerian, între geţii îmbrăcaţi în piei de animale. Deşi barbarii
rătăcesc mai liberi în ţinutul din dreapta, nu lasă totuşi nici ţărmul acesta
în siguranţă. Aici ogoarele sînt fără arbori, aici săgeţile sînt unse cu
otravă”, relata Ovidiu, în volumul Tristele. Cu timpul, poetul
provenit din aristocraţia romană s-a obişnuit cu băştinaşii. „Ah! Mi-e
ruşine: am scris o cărţulie în limba getică, în care cuvintele barbare au fost
aşezate după ritmul versurilor noastre. Le-au plăcut - felicită-mă - şi am

338
început să am faima de poet printre neomenoşii geţi barbari”, arăta
Ovidius, într-un alt fragment din Scrisori din Pont
Strabon, despre puterea lui Burebista Istoricul şi geograful
Strabon, născut în anul 63 î. Hr., a oferit în volumele Geografiei
detalii importante despre strămoşii noştri. „Se spune că un get cu
numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta
unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni,
căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo. Intorcându-se la el în ţară, s-ar
fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor - întrucât, întemeiat
pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l-a convins pe rege să-
l facă părtaş la domnie, spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa
zeilor. Mai întâi, s-ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după
aceea a primit şi numele de zeu, petrecându-şi viaţa într-o peşteră, pe care a
ocupat-o el şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întâlnea rar cu cei din afară,
cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el,
fiindcă vedea că oamenii ajunseseră mult mai ascultători decât înainte. Căci
supuşii lui credeau că dă poruncile sfătuit de zei”, relata Strabon despre
Zamolxis.
Istoricul îl prezenta pe Burebista drept unul dintre cei mai puternici
regi ai dacilor. „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de
războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere
de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat
puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă
a ajuns să fie temut şi de romani. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a
luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt,
învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că
tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum
am arătat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce
i-o dădeau este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să
trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei
răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui”,
mai arăta Strabon. Anticul relata şi despre împărţirea teritoriului
Daciei între daci şi geţi. „Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre
răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre

339
izvoarele Istrului. Socot că ei se numeau în vechime davi”, scria autorul
Geografiei, potrivit autorilor volumului "Izvoare privind istoria
României", publicat de Editura Republicii Populare Române, în 1964.
Demostene, despre afacerile geţilor cu elenii Demostene a trăit în
secolul IV î.Hr. şi a fost un celebru orator atenian. A vorbit despre
relaţiile comerciale dintre geţi şi eleni, lăudând bogăţia ţinuturilor
Daciei. „Ştiţi, fără îndoială, că noi folosim grâu importat mai mult decât
toţi oamenii. Cantitatea de grâu adusă din Pont este mai mare decât tot ceea
ce ne vine din celelalte porturi comerciale. Şi nu trebuie să ne mire.
Lucrurile se petrec astfel nu numai pentru că acest ţinut produce cea mai
mare cantitate de grâu, dar şi pentru că Leucon, domnitorul de acolo, a
iertat de impozit pe cei ce transportă grâne la Atena şi a poruncit ca oamenii
ce plutesc spre voi să-şi încarce primii corăbiile”, scria Demostene, într-
unul dintre discursurile sale.
Dio Cassius, despre vitejia lui Decebal Dio Cassius s-a născut în
155 e.n. şi a fost autorul Istoriei romane. Opera sa cuprinde
informaţii despre războaiele daco-romane. „Cel mai însemnat război de
atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea
aceea domnea Decebal, foarte priceput la planurile de război şi iscusit în
înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se
retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea
să folosească izbînda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrîngere. Din această
pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani”. O altă
relatare a lui Dio Cassius vorbeşte despre sfârşitul lui Decebal. Când a
văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sînt în mîinile
duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă
zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea
romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti. Fură descoperite şi
comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea
capitalei sale. Căci abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o
groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri
foarte preţioase, mai ales dintre cele care suportau umezeala, aşezase peste
ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia
lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri,

340
veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa
nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele
întîmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea”.
Iordanes, despre sacrificiile umane Iordanes a trăit în secolul VI şi
este autorul operei Getica, o istorie a goţilor, pe care îi confunda însă
cu geţii. „În cel de al doilea lăcaş al lor, adică în Dacia, Tracia şi Moesia,
goţii au avut drept rege pe Zamolxe, despre care cei mai mulţi scriitori de
anale ne spun că a fost un filozof cu o erudiţie de admirat. Căci şi mai
înainte au avut pe învăţatul Zeuta, după aceea pe Deceneu şi în al treilea
rînd pe Zamolxe despre care am vorbit mai sus. Goţii n-au fost deci lipsiţi de
oameni care să-i înveţe filozofie. De aceea goţii au fost totdeauna superiori
aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează
Dio, care a compus istoria şi analele lor în limba greacă. El spune că acei
dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi
Pilleati: dintre dânşii se alegeau regii şi preoţii. Şi într-atât au fost de
lăudaţi goţii, încât se spune că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea
poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius: „Neobositul
părinte, care stăpâneşte câmpiile geţilor”. Pe acest Marte, goţii totdeauna
l-au înduplecat printr-un cult sălbatec (căci victimele lui au fost
prizonierii ucişi), socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin
vărsare de sînge omenesc”, scria Iordanes, în Getica, se arată în
volumul "Izvoare privind istoria României", publicat de Editura
Republicii Populare Române, în 1964.
Lucian, despre sclavul devenit rege Lucian din Samosata a fost
un prozator grec care a trăit în secolul al doilea. A scris despre
credinţele dacilor şi despre zeul Zamolxis. „S-au făcut multe
încurcături şi fiecare are altă credinţă. Sciţii jertfesc unui paloş, tracii lui
Zamolxis, care este un sclav din Samos venit la dânşii, frigienii Lunii,
etiopienii Zilei... Prin urmare sciţii şi geţii, după ce văd acestea şi ne spun
un lung "bun rămas", devin nemuritori; şi zeifică pe cine vor, în acelaşi fel
în care şi Zamolxis, deşi sclav, a fost trecut pe lista zeilor, strecurându-se
nu ştiu cum”, relata Lucian din Samostata, potrivit autorilor
volumului "Izvoare privind istoria României", publicat de Editura
Republicii Populare Române, în 1964.

341
 Vergilius, despre iernile necruţătoare din Dobrogea Poetul latin
Vergilius relata despre iernile grele de pe tărâmul aflat la gurile
Dunării. „Cât vezi cu ochii se întinde pământul, care este de nerecunoscut
din cauza nămeţilor de zăpadă şi a gheţii groase care se înalţă de şapte coţi.
Acolo veşnic e iarnă. Veşnic suflă Caurii aducători de frig. Soarele niciodată
nu-i în stare să împrăştie umbrele palide, nici când, dus de cai, se înalţă pe
cer, nici când îşi scaldă în apa înroşită a oceanului carul lui grăbit să
alunece în jos. Repede se prinde coajă peste apa ce curge şi valurile fluviului
susţin pe spatele lor roţi de car ferecate cu fier. Pe unde mai înainte pluteau
corăbii, acum merg care largi. Acolo, oriunde obiectele de arama crapă de
ger si hainele îngheaţă pe trup. Vinul, nu de mult încă lichid, se taie acolo
cu securea şi lacurile sunt prefăcute până la fund în blocuri compacte de
gheaţă. Picăturile de apă respingătoare din nepieptănatele bărbi îngheaţă şi
se prefac în ţurţuri. Şi în timpul acesta ninge mereu. Vitele pier. Boii, cu
trupurile lor mari, încremenesc, acoperiţi de zăpadă, iar cerbii, strânşi
grămadă, sunt ţintuiţi pe loc sub povara de nea proaspăt căzută. Oamenii
îşi duc viaţa liniştită şi sigură în bordeie săpate adânc în pămînt; adună
trunchiuri de stejar şi ulmi întregipe care îi rostogolesc pe vatră şi-i pun pe
foc. Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să
prepare, din orz fermentat şi din fructe acre de sorb, o băutură ce seamănă
cu vinul. Un asemenea neam de oameni neînfrânaţi sălăşluiesc sub cele
şapte stele; sunt bătuţi de vântul de răsărit din munţii Ripei şi îşi acoperă
trupurile cu blănuri galbene de animale”, scria poetul roman, născut în
anul 70 î. Hr.
Florus, despre războaiele dacilor Istoricul latin Florus, din vremea
împăraţilor Traian şi Adrian, se arăta uimit de trăsăturile războinice
ale poporului din nordul Dunării. „Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi.
De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască
ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea
malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de
care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentuluis şi i-a alungat
pe malul de dincolo. Dincoace au fost organizate garnizoane. Astfel, atunci
dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi. Sarmaţii străbat
călare întinsele lor câmpii. A fost de ajuns că acelaşi Lentulus i-a oprit şi pe

342
ei la Dunăre. Nu au nimic altceva decât zăpezi, îngheţ şi păduri. Sunt atât
de barbari încât nici nu înţeleg ce este aceea pace”, relata Anneus Florus,
potrivit autorilor volumului "Izvoare privind istoria României".

343
344
 EXTRASE DIN DOCUMENTE DESPRE
APOSTOLUL ANDREI

Cine a fost Sf. Apostol Andrei

Sfântul Andrei, înainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost
ucenic al Sf.Ioan Botezătorul. Dorința de a-L urma pe Hristos se
naște în el, în momentul în care Sfântul Ioan rostește cuvintele: "Iată
Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica păcatul lumii" (Ioan 1, 29). Însă,
chemarea sa la apostolie se face mai târziu și este relataă de Sfântul
Evanghelist Matei : "Pe când Iisus umbla pe lânga Marea Galileii, a văzut
doi frați, pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care
aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Și le-a zis: "Veniți după Mine și
vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El"
(Matei 4, 18-20).Potrivit tradiției, teologilor și istoricilor, Sfântul
Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei la geto-
daci.
Apostul Andrei, cel întâi chemat, s-a născut în cetatea Betsaida,
situată lângă Marea Galileii, în hotarul Zabulonului, ocetatea mică şi
neînsemnată, care se tâlcuieşte "casa vânătorilor". Este patria Sfinţilor
Apostoli Petru, Andrei şi Filip, care au vânat peşte până l-au
cunoscut pe Iisus.
Cei doi apostoli aveau un tată sărac, pe nume Iona, care, fiind
sărac, a învăţat pe fiii săi meşteşugul său. Căci Iona era pescar şi
prindea peşti în Marea Galileii şi prin alte iezere ce se aflau prin
Galileea. Apostolul Petru a învăţat meşteşugul tatălui său şi după
aceasta şi-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului
Varnava. Iar Andrei, a ales să petreacă întru feciorie, nevoind să se
însoare. Auzind că Ioan, Înaintemergătorul Domnului, umblă prin
locurile de pe lângă Iordan şi propovăduieşte credinţa şi pocăinţa,
Andrei s-a dus la dânsul şi i s-a făcut ucenic. Văzându-l pe Iisus,
Ioan a zis: Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii. Auzind

345
cei doi ucenici mărturia lui Ioan pentru Hristos, au lăsat pe Ioan şi au
urmat pe Acesta. În zilele acelea Irod împăratul a prins pe Ioan
Botezătorul şi l-a închis în temniţă pentru că îl mustrase, că a luat cu
fărădelege de soţie pe Irodiada, femeia fratelui său, Filip.
Din traditiile studiate de George Alexandrou, s-a
conturat imaginea si caracterul omului Andrei.După cum a scris
ziaristul grec, apostolul care i-a crestinat pe strabunii nostri daci era
un om simplu, umil, dar si mai aparte. Traditiile din Kurdistan,
Valaamo, Etiopia si Persia il descriu la fel. Avea obiceiul de a fixa
pietre mari sau cruci de fier pretutindeni. Căra un baston imens cu
cruce. Era foarte modest și nu umbla cu prea mulți discipoli după
el.
Nu predica mulțimilor, ca Petru sau Pavel. Aduna puțină
companie, precum un stareț de mănăstire. Era în schimb un om cu
simțul umorului. În acest sens, unele surse spun ca, atunci cand a
vazut pentru prima oara saunele slavilor, la Novgorod, ar fi trimis
scrisori prietenilor spunându-le: “Acești slavi sunt niște oameni asa
ciudați: se autotorturează cu crengi de mesteacăn”. Râdea cand se gândea
la acest lucru.
A călătorit alături de crescătorii de reni din Laponia, cu hunii, a
vorbit cu filozofii greci, comercianții slavi, cunoștea birocrați chinezi,
a vizitat triburi primitive din nordul Pakistanului și pe berberii din
deșertul Sahara. A călătorit pe jos, cu bărci și canoe, pe cai, pe cămile,
reni sau elefanți.
Fiind foarte modest, nu a ieșit în evidență alături de triada Petru,
Iacov si Ioan, deși a fost “cel dintâi chemat”. Credea ca fiecare
persoană pe care o întâlnește este însuși Hristos. Tradiția coptă
spune că a fost persecutat la antropofagi. De altfel, el a mai fost
persecutat în Kurdistan, la Sinopae în Pont, la Tesalonic, în
Chalandritsa, lângă Patras.
Din apocrifa “Faptele lui Andrei” reiese că era un om înalt, puțin
aplecat de spate, cu sprâncene stufoase, care se întâlneau deasupra
unui nas mare. Avea părul ondulat și o barbă căruntă, care se
separăîn două spre capăt. Avea ochii, probabil, albaștri.

346
 Alături de Sfântul Apostol Andrei ar fi predicat în Dobrogea şi
Sfântul Apostol Filip. Acest lucru apare într-o lucrare din secolul al
V-lea, denumită Istoria nevoinţelor apostolice în zece cărţi.
Asemenea Sfântului Andrei, Apostolul Filip se va implica în
propovăduirea Evangheliei şi în convertirea păgânilor din Scythia.
„Datorită predicii acestor Apostoli, ca şi a ucenicilor lor, creştinismul
românesc este preroman şi preoccidental, iar românii reprezintă unul dintre
cele mai vechi popoare creştine din Europa şi din întreaga lume.”
Prin strădania Sfinţilor Apostoli Andrei şi Filip, în Dobrogea sunt
întemeiate primele comunităţi creştine străromâne, unde sunt
hirotoniţi clerici şi sunt ridicate biserici. Dovada acestei organizări
bisericeşti o constituie prezenţa episcopilor tomitani la sinoadele
ecumenice, începând cu Sinodul de la Niceea (325).
Mărturii referitoare la răspândirea timpurie a creştinismului pe
teritoriul românesc se regăsesc în însăşi limba română, în latinitatea
cuvintelor ce exprimă noţiunile fundamentale ale credinţei.
Vechimea acestei terminologii este confirmată şi de săpăturile
arheologice. În acelaşi timp, existenţa unui număr însemnat de
martiri creştini la Dunărea de Jos, aşa cum reiese din izvoarele
hagiografice, constituie încă o dovadă a răspândirii timpurii a
creştinismului în aceste teritorii şi a intensităţii vieţii bisericeşti aici.
În tradiția iconografică, Sf. Apostol Andrei este redat la fel de bătrân
ca și fratele său Petru, deși, potrivit Scripturilor, Andrei era mai tânăr
decât Petru. Chiar și Leonardo Da Vinci, în celebra pictură “Cina cea
de taină”, l-a înfățișat tot în vârstă, după modelul icoanelor vechi
existente la vremea lui. În Sinai, la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, unde
există unele dintre cele mai vechi icoane creștine, Sfântul Andrei este
pictat tot bătrân. Acest lucru se explică prin faptul că în iconografie
este redat chipul persoanei așa cum a fost văzut ultima oară. Numai
Sf. Ioan nu este pictat ca un om bătrâan, deoarece a fost binecuvântat
de Dumnezeu să “sălășluiască până când voi veni”. Toți ceilalți apostoli
sunt mereu portretizați la vârsta morții, întocmai ca și Domnul.

347
 Despre Sfăntul Andrei ca propovăduitor la gurile Dunării scrie, în
lucrarea "Despre apostoli", Hipolit Romanul, mort in timpul
persecuţiei lui Decius (249-251).

În Istoria bisericească, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirma:

"Sfinții Apostoli ai Mântuitorului, precum și ucenicii lor, s-au împrăștiat în
toată lumea locuită pe atunci. După tradiție, lui Toma i-au căzut sorții să
meargă în Parția, lui Andrei în Sciția, lui Ioan în Asia". Informaţiile sale
au fost preluate de la alt mare teolog, Origen din Alexandria (+ 254).
Şi din epistola Sfăntului Apostol Pavel către Coloseni (3,11) reiese că
şi "sciţii" au auzit cuvăntul lui Dumnezeu.
Prezenţa Sfântului Andrei în Dobrogea este atestată și de Sfântul
Ipolit, care spune că acesta „a vestit (cuvântul Evangheliei) sciţilor şi
tracilor”.
Calendarul gotic (sec. al IV-lea) și Martirologiile istorice
occidentale (sec. VIII-IX) susțin și ele ipoteza misiunii Sf. Andrei în
Sciția. Tradiția că Sfântul Apostol Andrei a predicat la sciți a fost
reluată și de scriitori bisericești.
Sinaxarul Bisericii constantinopolitane menționează că Andrei "a
predicat în Pont, Tracia și Sciția". După un alt izvor, păstrat în același
Sinaxar, Sf. Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau
Odessos (Varna de azi), pe ucenicul său Amplias(Ampliat), pe care
Biserica Ortodoxa îl prăznuiește în fiecare an la 30 octombrie.
Probabil este Amplias cel amintit de Sf. Apostol Pavel în epistola
către Romani (16, 8).
Scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea) scria că
Sfăntul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici "în
pustiurile scitice", care puteau fi situate, după istorici, fie în Sciţia
Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Sciţia Mică sau Dacia
Pontică, locuită de greci, romani şi geto-daci.
Alături de aceste mărturii ale părinţilor şi scriitorilor creştini din
primele veacuri creştine, misiunea de evanghelizare a sciţilor de către
Sfântul Andrei este consemnată şi de alţi scriitori bisericeşti de mai
târziu. Astfel, monahul Epifanie, din secolul al VIII-lea, în "Viaţa

348
Sfăntului Apostol Andrei" face referire la faptul că sciţii au fost
încreştinaţi de Sfântul Andrei. Istoricul bizantin Nichifor Calist (sec.
al XIV-lea) adaugă că Apostolul Andrei a predicat în „pustiurile
scitice”, adică şi în ţinutul Dobrogei.
În sprijinul evanghelizării Daciei Pontice de către Apostolul
Andrei vin şi inscripţii şi vestigii arheologice sau unele toponimice:
peştera Sfântului Andrei , pârâiaşul Sfântului Andrei, , colindul
Sfântului Andrei dar şi colinde sau creaţii folclorice dobrogene.
Colindele, legendele şi unele obiceiuri populare romăneşti aduc
mărturie şi ele că Sfăntul Andrei a predicat in ţara noastră. Într-un
astfel de colind se pomeneşte despre o "mănăstire" a lui Andrei, la
care veneau chiar Decebal şi Traian. Existenţa "Părăiaşului Sfăntului
Andrei", lăngă localitatea dobrogeană Ion Corvin, ne duce cu găndul
tot la trecerea pe acolo a Apostolului neamului nostru. “Trece-mă şi
Dunărea, ca să afle Dacia, că s-a născut Mesia”Într-una din legendele
dobrogene despre Sfântul Andrei sunt pomeniţi regii daci, sub
conducerea cărora s-a petrecut marele eveniment al venirii
Apostolului în Dacia.

Tradiţia populară locală, din Dobrogea, vorbeşte despre trecerea

Apostolului Andrei cu un toiag în mână pe aici. O astfel de istorisire
se regăseşte în localitatea Ion Corvin, din judeţul Constanţa. „Sfântu’
(Andrei) când a vinit, ci c-a vinit pă jos c-un băţ în mână. El n-a stat mult,
vo două zile, dac-a stat şi, când a plecat, a plecat fără băţ. Spunecă i-a fost
seti, ş-a fost dat cu băţu-n stâncă ş-a ieşit apă. A tot chicurat pân-a stat.
Bătrânii aşa spune”.
O altă tradiţie, păstrată până acum, relatează cum Sfântul Andrei,
atunci când a ajuns în Dobrogea, „lumea era foarte tulburată de haitele
de lupi ce mişunau în tufişurile de lângă Dunăre şi Bărăganul nostru. Şi
Apostolul, având darul vindecărilor şi, mai ales, al minunilor, a vindecat
rănile multora şi prin rugăciuni lega gura lupilor, apărând pe oameni şi
vitele lor şi toţi îl aveau de sfânt şi de mare ocrotitor”. Mai mult decât
atât, într-una din creaţiile folclorice sunt amintiţi Decebal şi Traian,

349
conducătorii strămoşilor noştri, care au venit să-l vadă pe marele
Apostol (Colindul Sfântul Andrei).
Se presupune că aceste vechi credinţe şi ritualuri ale populaţiei
precreştine au fost înglobate în noua religie creştină. De aici
interdicţia de a lucra în ziua Sfântului Andrei, ziua fiind sub
interdicţia lupilor, iar noaptea dinainte, de 29 spre 30 noiembrie,
sărbătoarea Sfântului Andrei, e văzută ca sabat al strigoilor şi al
lupilor.Sfântul Andrei este considerat ca fiind mai mare peste vite şi
fiare, păzitor al turmelor de pericolul lupilor, îmblânzitor al lupilor şi
cel ce „leagă gură lupilor” păstrându-se astfel legătura simbolică
dintre daci şi lupi.De aici şi superstiţiile legate de lupi. În ziua de
Sântandrei se obişnuia să nu se lucreze pentru ca oamenii să fie feriţi
de boli şi pentru ca lupii să nu atace gospodăriile, iar femeile nu
măturau ca să nu le mănânce lupii vitele. Cine muncea în această zi
era chinuit de strigoi şi avea vise urâte.Sau cel care umblă cu
pieptenele în această zi va fi mâncat de lup. În această zi oamenii nici
nu rostesc cuvântul lup ca să nu se întâlnească cu el peste an. Şi
femeile încleştează dinţii pieptenilor cu care piaptănă cânepa, ca aşa
să se încleşteze dinţii sălbăticiunilor peste iarnă.
Despre Sfantul Apostol Andrei se povestește că fost stăpânul
animalelor sălbatice, că a fost cioban și că de turma lui nu s-a atins
nici un lup. De aceea Dumnezeu l-a învoit să dea hrană lupilor și, de
ziua lui, să le îngăduie să le mănânce vitele celor care "n-au păzit
sărbătoarea'. I s-a spus "Apostolul Lupilor', nume derivat din vechea
denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar și de la animalul totem al
acestora: lupul. Legendele spun că aceste animale au fost alături de
daci la căderea Sarmizegetusei și că cel care le era căpetenie l-ar fi
vegheat pe Sf. Apostol Andrei prin pustia Dobrogei spre Peștera care
i-a fost adapost și care acum îi poarta numele.
I se mai zice și Andrei Pescarul pentru că "dupa cuvântul lui,
niște oameni care se necăjeau cu pescuitul au tras cu voloacele și au
prins peste mult.' (Th. D.Sperantia). Se povestește că începând de
atunci, de ziua lui se obișnuiește să se mănânce pește.

350
 Tot de atunci, semnul crucii în formă de X a devenit simbolul
atragerii atenţiei faţă de pericolele iminente şi prevenire a
accidentelor.
Moastele din Patras
Sf. Andrei a murit ca martir la Patras, în Grecia. Nu se cunoaște
data martirizarii. Unii istorici o fixează în timpul persecuției
împăratului Nero, prin anii 64-67, alții în vremea persecuțiilor
inițiate de Domițian (81-96).
În anul 357, împăratul Constanţiu al II-lea, fiul lui Constantin cel
Mare a dus moaştele în Biserica Sfinților Apostoli din
Constantinopol, cu prilejul sfințirii acestei biserici. În anul 1208, în
timpul celei de-a patra Cruciade, cardinalul Petru de Capua va duce
moaștele Sf. Andrei în Italia, în catedrala din Amalfi, lângă Neapole.
În anul 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc, iar
Papa Pius al II-lea le-a mutat în catedrala Sfântul Petru. După încă
cinci secole, capul Sfântului Andrei a fost înapoiat locuitorilor din
Patraa, fiind dus în Catedrala din Patraș, în biserica cu hramul
Sfântul Andrei.
Dregatorul Dura si printul Cutusone “cel Viteaz
În anii ’20, un avocat pe nume Ion (Jean) Dinu strângea legende
despre Sf. Andrei, în satul Ion Corvin, în apropierea căruia se află
peștera în care se spune că a poposit apostolul. Una dintre aceste
legende este cu totul uluitoare, căci oferă informații istorice de cea
mai mare importanță. O găsim în cartea lui Dumitru Manolache,
“Andrei, Apostolul Lupilor”: “Ci s-a oprit măritu Andreiu în plaiul
dregătorilor Cutusone și Dura – spune povestea – unde este acum satul Ion
Corvin și pădurea cu peștera sfințitoare, care a fost schit de odihnă sfântului
călător și loc de închinare pentru el și pentru sfinții cari au fost cu el,în
călătorie de propoveduire. Mulțimea de trudnici și de daci și geți și alani și
greci și romani, de pe tot plaiul au alergat la Sf. Apostol, iar Andreiu îi
învăța și îi boteza în apele celor nouă izvoare sfințitoare și tămăduitoare, pe
lângă schitul său sfânt, care izvoare se mai văd și până acum, oglindind
sfintitul schit și dând tămăduire și alinare celor bolnavi si sănătoșilor”.
Cine erau acești “dregători”, Dura si Cutusone, și care erau

351
“plaiurile” lor? Știm din mai multe surse străvechi ca Apostolul
Andrei primise spre evanghelizare, prin tragere la sorți, Sciția, Tracia
și regiunile care se întind pănă la Dunare, ba mai precis, “Goția” și
regiunile de răsărit ale Daciei Carpatice, pănă dincolo de Nistru. Deci
ajunsese, fără îndoială, în ținuturile dacilor. Aici existau numeroase
nuclee de preoți ai vechiului cult zamolxian, religie care avea multe
în comun cu noua credință creștină. Trecuse un veac de la vremurile
de glorie ale marelui rege Burebista și începea să se simtă
amenințarea teribilă a Imperiului Roman. Cum Apostolul Andrei a
murit în anul 60, vremea în care acesta a ajuns pe pământul dacic
trebuie sa fi fost cu cativa ani mai inainte. Nu cu multi, spun
cercetatorii. Dar nici un autor antic, nici un izvor cunoscut nu ne
spune cine era pe tronul Sarmisegetuzei în acel moment. Știm numai
de la un istoric grec că, mai târziu, în preajma anului 87, bătrânul
rege Duras îi va ceda tronul tânărului Decebal, mult mai energic și
mai priceput în fața amenințării romane. Este oare vorba despre
același Dura, pomenit de legenda dobrogeana? Fara nici o indoiala.
Dar atunci trebuie sa admitem ca Duras era, intr-adevar, foarte
bătrân, devreme ce tot el era rege și în vremea apostolatului Sf
Andrei, adică cu 27 de ani mai înainte. Desigur, mulți vor zice că nu
trebuie să dăm crezare unei simple legende, că dacă izvoarele istorice
spun ca regele Duras era foarte bătrân, nu înseamnă că a și domnit
mult, ci putea să urce pe tron la bătrânețe. Vor mai spune unii că nu e
posibil ca numele unui rege dac să fi fost păstrat, timp de două mii
de ani, în memoria colectiva și transmis prin tradiție. Ba e posibil!

Ar trebui să ne resemnăm cu gândul că nu avem nici o altă

informație despre acest înțelept rege Duras, cu o domnie atât de
lungă, în vremea căruia dacii au primit Vestea cea Bună. Și totuși, în
mod fericit, o informație ignorată de istoricii “oficiali” vine să
confirme că Duras a putut fi contemporan cu Sfântul Andrei. Este
vorba de textul uneia dintre tablițele de plumb de la Sinaia, în care
numele regelui Duras apare alături de cel al lui Fonteius Agrippa.
Acesta era un guvernator roman al provinciei Moesia, despre care

352
știm sigur, dintr-un document latinesc, că a murit în anul 69, în
timpul unui atac al dacilor în sudul Dunării. Autorul latin care ne
povestește această întâmplare nu ne spune ce căpetenie a fost în
fruntea dacilor, dar textul plăcii de plumb ne spune clar: regele Dura.
Așadar, Dura (poate pronunțat Dura, nume de familie existent încă
astăzi) era “dregator” în anul 69, la câțiva ani după moartea
apostolului Andrei.
Cutusone poate părea un nume ciudat, la prima vedere. Dar nu
este așa. În Dacia Mică au existat multe generații de căpetenii din
stirpea Cotizo. Un Cotizo a domnit si in Banat, spun scrierile
latinești, alți prinți cu numele Cotizo întâlnim în Tracia. Cu siguranță
în Dobrogea exista, la vremea aceea, un “dregator” cu acest nume,
dar dacii din acele locuri știau că în munți mai exista un rege mai
mare, mai puternic, pe nume Dura. De aceea, i-au pomenit pe
amândoi: Dura și Cutusone. E admirabil faptul că tradiția populară a
reținut numele Cutusone, așa cum probabil îl pronunțau dacii, iar nu
Cotizo, cum îl pronunțau grecii și romanii. Și în cazul acesta, una din
plăcile de la Sinaia ne aduce o confirmare: într-una din cetățile dacice
dobrogene domnea un prinț pe nume Cutezonio! Era prințul “cel
viteaz”, căci “a cuteza” este un cuvânt străvechi românesc, despre a
cărui origine lingviștii nu ne pot spune mare lucru.
Peștera Sf.Apostol Andrei
Peștera în care se crede că a viețuit Sf. Apostol Andrei, cât timp a
propovăduit pe teritoriul Daciei, se află la cca 4 km sud-est de
localitatea Ion Corvin, judetul Constanța. În actuala biserică din
peșteră, în pronaos, într-o nișă, se află un fel de pat, scobit inițial în
piatră, despre care tradiția spune că pe el se odihnea apostolul
Andrei care ar fi locuit aici câţiva ani. Alături s-a înaltat o mănăstire
unde vin pelerini din toată ţara si chiar din străinătate.O altă
mănăstire cu hramul Sfântului Andrei s-a înălţat şi la Piscu
Crăsanilor, în perimetrul fostei cetăţi getice Helis, resedinta marelui
rege Dromihete. Localnicii spun ca apostolul a trăit şi a propovăduit
şi acolo. În amintirea lui, ca pescar şi stăpân al fiarelor, în noaptea
dinaintea sărbătorii, pescarii şi vânătorii din satele vecine fac vrăji cu

353
două andrele încrucişate în X, prin locurile pe unde obişnuiesc să
vâneze ori să pescuiască.Legendele despre misiunea de creştinare a
Sfântului Andrei spun că acesta a fost trimis în ”tărâmurile lupilor”,
unde a fost însoţit şi călăuzit în teritoriile dacice de Marele Lup Alb.
Şi majoritatea tradiţiilor populare arată o legătură între Sfântul
Andrei şi lupi. El ar fi avut darul de a vindeca rănile şi prin rugăciuni
de a ”lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni şi vitele lor.
Decebal si Traian la pestera Sfantului Andrei
Apostolul a găsit, în peștera care astazi ii poarta numele, o
comunitate de preoți daci. Legendele spun că era o peșteră sfințită,
iar preoții daci sunt numiți “sfinți”. Era firesc ca Andrei să apeleze la
preoți locali care, la rândul lor, să răspândească învățătura cea nouă
în rândul oamenilor. Legenda spune mai departe că cei doi regi,
Dura și Cutusone, s-au mirat când au aflat că preoții daci au căzut
în genunchi în fața apostolului. Dar nu i-au pedepsit, ci i-au lăsat
“să învețe și să boteze”. Vremea a trecut, Duras a cedat tronul
tânărului Decebal, se apropia pentru daci înfruntarea cu romanii. O
legendă spune că Sfântul Apostol Andrei i-a creștinat pe strămoșii lui
Zamolxe în cele nouă izvoare din vecinătatea peșterii. O baladă
dobrogeană spune că însuși Decebal, urmașul lui Duras la tron, ar fi
venit la peștera Sf. Andrei: “La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine
că-mi venea,/ Și descăleca?/ Venea Decebal,/ Călare pe-un cal,/ Sfinții că-mi
găsea,/ Cu ei că-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina/ Nici cruce-și făcea. / La
schitul din tei, / Crucea lui Andrei,/ Traian că venea,/ La slujbă ședea,/
Slujba asculta, / Și îngenunchea,/ și nu se-nchina…/ Pe murg călărea,/ Și
calea-și lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului…”.
Trei versuri de colinda despre Sfantul Andrei spun așa: “Trece-mă
și Dunarea,/ Ca să afle Dacia,/ Că s-a nascut Mesia”
Sf.Andrei și lupii
Lupii au fost, potrivit unor istorici, şi animale sacre ale
strămoşilor noştri, din cele mai vechi timpuri. Tinerii îmbrăcau piei
de lupi şi practicau un ceremonial magico-religios prin care venerau
animalul sacru, susţinea istoricul Mircea Eliade, „Nu era vorba
numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndura, ci de o

354
experienţă magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului
războinic. Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces
de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate.
Sunt deci de reţinut două fapte: pentru a deveni războinic redutabil
se asmila magic comportamentul fiarei, în special al lupului şi se
îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al
unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în lup”, relata
Mircea Eliade, în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.
Atâta timp cât războinicii daci îmbrăcau pielea animalelor, ei nu mai
erau oameni, ci personificarea animalelor.
Unii specialiști care cred că după creștinarea teritoriului de la
nordul Dunării și asimiliarea credințelor și practicilor creștine,
sărbătoarea Sfântului Andrei a luat locul sărbătorii unei presupuse
divinități dacice, Sântandrei, personificare a lupului.
Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul
Andrei și lupi. El ar fi avut darul de vindeca răni, și prin rugăciuni
”lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni și vitele lor. Lupul a fost
întodeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că
Marele Lup Alb, considerat căptenia lupilor, a fost alături de daci la
căderea Sarmizegetusei.
Legendele despre misiunea de creștinare a Sfântului Andrei spun
că acesta a fost trimis în ”tărâmurile lupilor”, unde a fost însoțit și
călăuzit în teritoriile dacice de Marele Lup Alb. Evident, nu avem
inscripții sau documente la care să apelăm pentru reconstituirea
drumului apostolului Andrei la Nordul Dunării (de fapt, nici nu
există dovezi clare care să ateste că acesta ar fi trecut Dunărea), însă
tradițiile populare cu privire la călătoria sa sunt foarte bogate.
Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul
Andrei și lupi. El ar fi avut darul de vindeca răni, și prin rugăciuni
”lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni și vitele lor. Lupul a fost
întodeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că
Marele Lup Alb, considerat căptenia lupilor, a fost alături de daci la
căderea Sarmizegetusei.

355
. „Ziua Sfântului Andrei se mai cheamă şi Ziua Lupului sau Gădineţul
Şchiop, serbându-se pretutindeni cu nelucru, ca să nu strice lupii vitele şi
mai ales oile şi caprele. Primejdia este însă nu numai pentru vite, ci şi
pentru oamenii care ar îndrăzni a pleca la drumuri în această zi, când
porneşte lupăria”, afirma etnologul Tudor Pamfile, în volumul
Sărbătorile la români (1913).

O explicaţie pentru legătura dintre Sărbătoarea sfântului Andrei

şi credinţele populare ale românilor cu privire la puterea lupilor a
fost oferită de scriitorul Dumitru Manolache. „În puzderia de obiceiuri
şi tradiţii, numele Apostolului Andrei apare mai întotdeauna legat de cel al
lupilor. Animalele care, mai mult decât oricare altele, au strâns în jurul lor
cele mai multe legende, mituri şi poveşti. Fără să greşim, putem spune că
lupul este singurul animal care nu poate fi niciodată dresat sau îmblânzit
total. Unii cercetători cred că el a fost un simbol al sanctuarelor dacice, fiind
adorat cu sfinţenie, tainicul Lup alb fiind considerat căpetenia lupilor.
Unele legende uitate spun că Lupul Alb a fost alături de daci la căderea
Sarmizegetusei. Se povesteşte, de asemenea, că spiritul Lupului Alb l-ar fi
vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Scythiei spre peştera care avea să-i
ofere adăpost”, scrie Dumitru Manolache, autorul volumului „Andrei,
Apostolul Lupilor” (Editura Dacica, Bucureşti, 2008).

Lupul este un simbol deseori amintit în mitologia românilor, iar

numeroase tradiţii îl leagă de sărbătorile din toamna târzie şi de ziua
Sfântului Andrei. Vitele care mugesc spre Sfântul Andrei, caii care
nechează şi păsările care ţipă vestesc lupul care se apropie de ograda
omului, astfel că fiecare gospodar trebuie să aibă grijă de animale,
spun tradiţiile locale. „De casa al cărui stăpân şi stăpână nu muncesc în
această zi lupul nu se poate apropia. De aici se spune că poţi să munceşti în
orice zi, cât de mare, numai în această zi să serbezi”, scria Tudor Pamfile,
în Sărbătorile la români (1913).
„În teribila zi de 30 noiembrie, ziua Sfântului Andrei, lupul îşi poate
îndoi gâtul ţeapăn, devenind mai sprinten, prada nemaiavând nici o

356
scăpare. Nici un alt moment al anului nu era atât de favorabil transformării
oamenilor în pricolici, fiinţe cu înfăţişare de lupi sau câini. De aceea,
usturoiul păzit înspre Sfântul Andrei e bun de purtat când omul pleacă la
drum lung sau la negustorie”, arăta Tudor Pamfile, citat de autorul
volumului „Andrei, Apostolul Lupilor”.
Noaptea strigoilor Noaptea Sfântului Andrei era considerată şi o
noapte a strigoilor, în care fiinţele supranaturale se întâlnesc în locuri
tainice, unde joacă, îşi măsoară puterile şi îşi aleg conducătorul.
„Atunci ies din morminte şi au cea mai mare putere. Sug sângele
animalelor şi beau laptele vacilor, mănâncă inimile oamenilor şi le sug
sângele”, scrie Tudor Pamfile, în Sărbătorile la români (1913). „Strigoii
vin totdeauna spre Sfântul Andreiu, se culcă afară, iar cei morţi ies din
mormânt, până la trei ani, şi vin noaptea pe la casele lor, să facă ceva celor
din casă, cu care şi vorbesc, stând totdeauna până la miezul nopţii. Unii
povestesc că strigoii vii nu se duc toţi cu trupul, ci la unii adormind înspre
Sfântul Andrei le iese numai sufletul care se prefece în fel de fel de animale
şi dacă trupul acestor strigoi este mutat din locul unde s-a culcat rămâne
mort, căci întorcându-se sufletul şi nemaigăsind trupul în locul în care l-a
lăsat, se duce pe aceea lume”, scria Tudor Pamfile, în Sărbătorile la
români (1913).

Legenda lui Sântandrei

Sfântul Andrei este ocrotitorul românilor, dar a fost asociat şi

unei divinităţi dacice, ce ar fi purtat numele de Sântandrei. Ziua în
care este celebrat ar fi fost cea a intrării în Anul nou dacic. „Anul nou
dacic cuprinde printre altele ideea morţii simbolice a divinităţii adorate,
bocetul Andreiului, ospeţe nocturne (Noaptea Strigoilor sau păzitul
usturoiului), excese de mâncare, băutură şi distracţie, prepararea şi
consumarea alimentelor (turta lui Andrei) şi băuturilor rituale, credinţa că
se deschid mormintele şi se întorc spiritele animalelor, că vorbesc animalele,
că se prind farmecele şi vrăjitoriile, mai ales cele de aflare a ursitei”, scria
etnologul Ion Ghinoiu, în volumul Dicţionar de Mitologie română
(Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013).

357
 Legenda spune că, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis
cutreiera fără răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care
aveau nevoie, transmițând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra
lor. Fără a fi în vârstă, avea părul și barba albe ca neaua, iar credința,
curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de
Zalmoxis însuși, ci și de fiare. Zeul, dându-și seama de valoarea
slujitorului său, îl oprește la el, în munți, pentru a îl avea aproape.
Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași
determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Daciei au ajuns să
asculte de el și să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl
îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai
foamea ținându-i în haită.
După un timp, Zalmoxis vorbește cu preotul său și decide că a
venit timpul ca acesta să îl slujească în alt chip, astfel îl transformă în
animal. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută și mai respectată
fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare și puternic, dându-i menirea să
adune toți lupii din codri pentru apărarea tărâmului. Astfel, de câte
ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor, era de ajuns doar
să se audă urletul Marelui Lup Alb și de oriunde ar fi fost, lupii
săreau să îi apere pe cei care le deveniseră frați. Lupul Alb însă era și
judecător, pedepsind lașii și trădătorii.
Într-o zi însă, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de
această dată pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară
dacă vrea să rămână lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe
care o poartă în suflet, știind ce vremuri vor urma, decide să rămână
alături de Zeul său, sperând că astfel să slujească mai cu folos ținutul
și poporul său.
Cu toată vigilența geto-dacilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb,
romanii reușesc să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de
marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față
de Marele Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi
alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinși de frică încep să
omoare toți lupii ce le ieșeau în cale în speranța că unul din aceștia va
fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în

358
schimbul vieții lor. Lupii, câți au mai scăpat fug în inima munților
spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce îi trădaseră.
Lupul Alb și Zalmoxis se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi
cu durere în inimi cum geto-dacii vor fi înfrânți de romani din cauza
trădării.
Se presupune că vechile credinţe şi ritualuri ale populației
precreștine au fost înglobate în noua religie. Spre exemplu,
interdicţia de a lucra în ziua Sfântului Andrei, ziua fiind sub
interdicţia lupilor; noaptea premergătoare sărbătorii Sfântului
Andrei (29/30 noiembrie) este concepută ca sabat al strigoilor şi al
lupilor. În această noapte, în special la sate, se practică încă ritualuri
ciudate, din credinţa că astfel se pot găsi mai uşor protecţia de toate
relele, bunăstarea şi chiar dragostea. Anumite obiceiuri legate de
ziua Sfântului Andrei ca: tăierea de ramuri din copaci şi plantarea de
grâu în vase cu apă, pentru a fi păstrate pentru anul Nou, amintesc
de rituri agrariene mai vechi. Sfântul Andrei este considerat ca fiind
mai mare peste vite şi fiare, păzitor al turmelor de pericolul lupilor,
patron şi îmblânzitor al lupilor, cel ce „leagă gura lupilor”. Aceste
calităţi mitice nu i-ar fi putut fi atribuite dacă identitatea simbolică
între daci şi lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectivă. Ele
indică, folcloric, atât obiectivul patronat de Sfântul Andrei al trecerii
dacilor la noua religie, cât şi caracterul adânc popular al acestei
acţiuni. Tinerii superstiţioşi şi nu numai cred că acum au şansa să-şi
cunoască iubitul sau ursitul. Însă, pe de altă parte, există credinţa că
este momentul pentru a se lua măsuri de apărare împotriva
duhurilor rele. Spiritele malefice ale celor decedaţi au, în această
noapte, puteri sporite.
Ziaristul grec George Alexandrou despre Sf Apostol Andrei
George Alexandrou este un bine-cunoscut reporter internațional,
de origine greacă, scriitor și comentator politic, absolvent al
Universitatii din Grecia, un fost hippiot și călător pasionat, luptător
pentru ecologie. A fost directorul unui ziar istoric din Grecia,
director de emisiuni de știri al unui post de radio din Cipru, a
coordonat apoi un program săptămanal de știri la Radio “Vocea

359
Greciei”, pentru grecii din diaspora, călugarii greci ortodocși din
Siberia, imigranți din Pakistan etc. Este căsătorit cu Olga, o
ucraineancă de origine rusă, și are doi copii.
Este autorul cărții “El a ridicat crucea pe ghiață”, un volum de
1.000 de pagini dedicat călătoriilor Sf. Andrei, care explorează
sursele, tradițiile, rutele și culturile apostolului, volum pe care îl
definește ca fiind “un goblen cultural”. Ideea cărții s-a născut la
Mănăstirea Noul Valaamo din Finlanda, unde se retrăsese să scrie o
carte despre kalash, descendenții lui Alexandru cel Mare de la
granița de nord-vest a Pakistanului. Acolo s-a gândit însă că ar fi mai
bine să scrie o carte despre sfintii karelieni ortodocși. De la călugari a
aflat însă că Apostolul Andrei a fost în Karelia. Odata ajuns in
Grecia, editorul său i-a sugerat să scrie despre acest apostol. Așa a
ajuns să cunoască legende, tradiții, obiceiuri, texte etc. despre Andrei,
din peste 50 de limbi și dialecte și a încercat să vadă dacă diferitele
tradiții ale călătoriilor acestuia se potrivesc geografic și temporal,
dacă sunt măcar posibile. Acestea toate au fost coroborate cu
comentarii scrise despre vizita apostolului într-o zonă, ajungând să
descopere că spre exemplu, “tradiția kazahstană se potrivea din
punct de vedere geografic și temporal cu cea sogdiană din
Uzbekistan, aceasta era în concordanță cu cea partiană, iar aceasta se
potrivea cu traditia siriană. Era ca un tren, un vagon după altul, până
când am ajuns să-mi lipsească doar 20 de ani”, declară acesta într-un
interviu realizat de jurnalul ortodox de credinta si cultura “Drumul
Emausului” din America. Acești 20 de ani au fost completați de
tradițiile și dovezile românești. “Cel mai incredibil lucru a fost acela
ca, potrivit vechilor traditii romanesti, anii pe care i-a petrecut acolo
reprezinta exact perioada care imi lipsea”, spune acesta. În
documentarea sa, folosește tradiții scrise din secolele II si III d.Hr. și
este convins că la acea vreme apostolii au putut străbate teritorii
vaste, dovadă fiind călătoriile din antichitate cunoscute sau hărțile
lui Ptolemeu, spre exemplu. Autorul monumentalului volum susține
cu argumente că marginile pământului până unde le poruncise Iisus
ucenicilor să propovaduiască Evanghelia Lui erau foarte exact

360
cunoscute de lumea greco-romană. Astfel, pentru greci și romani,
lumea se termina în abis, la antipozi, după Capul Prasum din
Zimbabwe. “Faptul că apostolii au reușit acest lucru într-o oarecare
masură este pus în lumină de istoricul Tertullian, care a scris în 170
d.Hr: “Avem diaconi, avem preoți și avem biserici, până la sfârșitul
pământului.” Apoi descrie locurile: Sarmția, Africa Subsaharianăa,
Insulele Britanice și Scția. Teritoriul sarmațienilor, de exemplu, se
întindea de la Marea Caspica la lacul Baikal și de la Mongolia până la
Siberia”, mai spune cercetătorul grec.
Pentru realizarea monumentalei sale cărți, George Alexandrou a
utilizat tradiții orale și texte referitoare la Apostolul Andrei din
greaca veche, greaca modernă, pontiană și calabriană, georgiană,
abhaziană, slavona, sarba, rusa, ucraineana, romăna, kalasha,
baganda, kurda, etiopiana amharica, copta, araba, siriana aramaica,
turca, turcik din centrul Asiei, iraniana, bulgara, engleza veche,
engleza, germana, italiana, latina, albaneza, finlandeza, kareliana,
armeana si foarte multe dialecte. A fost impresionat să descopere la
oamenii care vorbesc kalasha, din Pakistan, prezența unui mesager al
lui Dumnezeu cu numele de Indrein, și să constate că, în romana
veche, Sf. Apostol Andrei era numit Indrean.
În timp ce tradițiile separate din Bulgaria, România, Etiopia, ale
vechilor aramaici, sirieni, copți, cele din Grecia și cele ale bisericilor
care aparțin de Roma, referitoare la Apostolul Andrei, se potrivesc
toate, Declarația de la Arbroath-Declarația Scoțiană de Independență
față de Anglia, din 1320, care spunea că scoțienii au învățat credința
creștina de la Apostolul Andrei însuși, părea a nu se integra în
uriasul puzzle. După lungi căutari, Alexandrou a descoperit că exista
în antichitate o rută care lega Scoția de alte locuri în care se știa ca
fusese Andrei. El a identificat astfel un grup de laponi, numiți
“oamenii focă”, vânători de balene, care locuiau pe coasta baltică,
unde se știa că a poposit și apostolul. Acești laponi au făcut în
antichitate comert pe mare, din Scandinavia pana la Hebrides,
Orkney, Insulele Shetland si nordul Scotiei, unde exista un loc numit
St. Andrew’s, care păstrează și astăzi relicve creștine de secole. În

361
secolul I, Roma capturase sudul Britaniei, iar scoțienii sși picții din
nord, presați de închiderea comerțului în sud, au început să
folosească aceasta rută celto-laponă veche, urmată probabil și de
apostol. Așa s-ar putea explica menționarea categorică a prezenței lui
în Scoția în documentul amintit.
Din tradițiile studiate de George Alexandrou, s-a conturat
imaginea și caracterul omului Andrei. Așadar, apostolul care i-a
creștinat pe străbunii noștri era un om simplu, umil, dar ciudat.
Tradițiile din Kurdistan, Valaamo, Etiopia si Persia îl descriu la fel.
Avea obiceiul de a fixa pietre mari sau cruci de fier pretutindeni.
Căra un baston imens cu cruce. Era foarte modest și nu umbla cu
prea mulți discipoli după el. Nu predica mulțimilor, ca Petru sau
Pavel. Aduna puțină companie, precum un stareț de mănăstire. Era
în schimb un om cu simțul umorului. În acest sens, unele surse spun
că, atunci când a văzut pentru prima oara saunele slavilor, la
Novgorod, ar fi trimis scrisori prietenilor spunându-le: ”Acești slavi
sunt niște oameni așa ciudați: se autotorturează cu crengi de mesteacăn”.
Radea când se gândea la acest lucru. A călătorit alături de crescătorii
de reni din Laponia, cu hunii, a vorbit cu filozofii greci, comerciantii
slavi, cunostea birocrati chinezi, a vizitat triburi primitive din nordul
Pakistanului si pe berberii din desertul Sahara. A calatorit pe jos, cu
barci si canoe, pe cai, pe camile, reni sau elefanti. Fiind foarte
modest, nu a iesit in evidenta alaturi de triada Petru, Iacov si Ioan,
desi a fost “cel dintai chemat”. Credea ca fiecare persoana pe care o
intalneste este insusi Hristos. Traditia copta spune ca a fost
persecutat la antropofagi. De altfel, el a mai fost persecutat în
Kurdistan, la Sinopae in Pont, la Tesalonic, in Chalandritsa, lângă
Patraș. Din apocrifa “Faptele lui Andrei” reiese că era un tip înalt,
puțin aplecat de spate, cu spancene stufoase, care se întâlneau
deasupra unui nas mare. Avea părul ondulat și o barbă căruntă, care
se separa în două spre capăt. Avea ochii, probabil, albaștri.
Jurnalul ortodox de credinta și cultură “Drumul Emausului” din
America, ne dezvăluie un fapt uluitor: Apostolul neamului nostru a
folosit “cartierul general” din Scythia Minor timp de 20 de ani!

362
 În urma cercetărilor sale, George Alexandrou a constatat că, din
uriașul puzzle, reprezentat de teritoriul unde se presupune că ar fi
ajuns Andrei în cele patru călătorii misionare ale sale, lipsește o
“secvență” de 20 de ani, cuprinsă între întoarcerea lui la Marea
Neagră din Valaamo (Finlanda) până la plecarea spre Sinopae și de
acolo spre Pătraș, în Achaia, unde avea să fie martirizat. Această
lungă perioadă de timp, conform celor constatate de Alexandrou,
Apostolul Andrei ar fi petrecut-o în Dobrogea de astăzi, unde își
avea ‘”cartierul general” în Peștera de care tradiția i-a legat numele.
De aici, ar fi întreprins călătorii evanghelizatoare în restul Daciei, pe
Dunare, în sudul fluviului, pe malul Marii Negre, dincolo de Prut și
chiar în teritorii mai îndepartate. După fiecare asemenea misiuni s-ar
fi întors în peștera sa.
Alexandrou explică această lungă rămânere a apostolului în
Scyția Minor prin faptul că s-ar fi “simțit foarte apropiat de daci
deoarece erau monoteiști. Potrivit lui Flavius Josephus, preoții
locului erau ca esenienii: virgini, strict vegetarieni, ca asceții din
deșert. Societatea dacă era foarte liberă, femeile aveau aceeași poziție
cu bărbații, spre deosebire de societatea greco-romană, dacii nu
aveau sclavi. De fapt, erau unici în lume la acea vreme pentru că nu
aveau sclavi. Potrivit tradițiilor românești și descoperirilor
arheologice, dacii au devenit creștini datorita Sf. Andrei însuși, în
primul secol. Este firesc să se fi simțit ca acasă în rândul clerului dac
și ca ei să-l fi acceptat rapid și să fie convertiți”, mai spune jurnalistul
grec în interviul amintit. Alexandrou crede că Apostolul Andrei a
iubit acest loc din Scyțhia Minor mai mult decat orice, dupa Hristos.
“Cred că Dumnezeu i-a oferit asta ca o consolare deoarece a avut călătorii
misionare foarte dificile. Avem descrieri ale unor locuri unde nu a fost bine-
venit, de unde a fost obligat să plece. Lucrurile au fost deseori foarte dificile,
mai ales când a fost la slavi, unde sacrificiul uman era încă practicat. Vă
puteți imagina: Era obosit să treacă prin astfel de lucruri și când a venit la
daci… unde grecii și evreii erau acceptați în aceeași măsură și unde existau
preoti sihaștri asceți, se înțelege cât de lesne s-a integrat. Putea să predice,
era fericit acolo. De fapt, dacii credeau că religia pe care el a adus-o nu era

363
numai mai buna decât a lor, ci și o continuare a vechii religii. Au privit
religia nativă ca prevestitoare pentru creștinism. Douăzeci de ani îinseamnă
mult și se înțelege de ce romanii își amintesc de el mai mult decât de alte
tradiții”, mai spune cercetatorul grec.
George Alexandrou acordă o mare credibilitate tradițiilor
românești despre Apostolul Andrei, pe care le consideră “cele mai de
nădejde”. În baza lor, afirmă că, la vremea martiriului, apostolul ar fi
avut 85 de ani, poate chiar 95. Totodată, cercetătorul grec este de
părere că martiriul lui nu ar fi avut loc pe vremea lui Domitian sau
Nero, conform tradițiilor grecești, ci la începutul celui de-al doilea
secol, pe vremea domniei lui Traian, între anii 95 d.Hr. si 105 d.Hr. El
ia de bază tradițiile românești și versiunea Sf. Grigore de Tours a
“Faptelor lui Andrei”, în care se spune că înainte de martiriu,
apostolul a avut un vis în care și-a vazut fratele Petru și pe Ioan
Evanghelistul în Rai. Aceasta ar putea fi o referire indirecta la faptul
ca apostolii Petru și Ioan muriseră deja. Sf. Epiphanius spune același
lucru, la fel și Pseudo-Abdia, episcopul Babilonului. De altfel, tradiția
greacă plasează moartea misterioasă a Sf. Ioan Evanghelistul din Efes
(cum că ar fi fost îngropat de viu până la gât și apoi corpul lui a
dispărut pur și simplu) în anul 102 sau 103 d.Hr. “De fapt, există și
acum cântece populare (românești n.n.) care vorbesc despre o
întâlnire între împăratul Traian și Sf. Andrei”, concluzionează
cercetătorul.
Conform cercetarilor intreprinse de George Alexandrou,
Apostolul Andrei ar fi realizat patru călătorii misionare
impresionante, desfășurate într-un teritoriu vast întins pe trei
continente: Asia, Europa și Africa. Iată, în sinteză, posibilul traseu
străbătut de neobositul propovăduitor:
Prima călătorie: Gaza – Lidda, in Palestina- Antiohia – Ancara-
Edessa – Urfa (Turcia, in anul 36 d.Hr.) – Bythinia – Capadocia –
Galatia – Pontul grecesc – Armenia – Caucaz – Ierusalim;
A doua călătorie: Ierusalim –Antiohia –Cipru (cu vaporul) –Ephes
(unde s-a întâlnit cu Apostolul Ioan) –Antiohia –Niceea –Pont –
Georgia –Parthia (Persia) –prin Kurdistan –Cynocefaloi (azi

364
Balachistan, la granița dintre Pakistan și Iran – Sogdiana (azi
Samarkand si Bokhara in Uzbekistan – prin Pakistan și Afganistan,
pe Drumul Matasii) –Massagetae (China)- Altai – Marea Caspica -
Kurdistan – Ierusalim;
A treia călătorie: Ierusalim (anul 49, imediat dupa primul sinod
apostolic) – probabil Egipt – Etiopia- Marile Lacuri (granita din
Tanzania, Uganda, Rwana si Congo) – Zimbabwe – Etiopia- Meroe
(in sudul Nilului) –Ierusalim; Aceasta misiune a fost una specială,
pentru că ea a vizat, în primul rând, salvarea Sfântului Matei,
capturat de triburi antropofage din zona actualei Zimbabwe.
A patra călătorie: Ierusalim (dupa Adormirea Maicii Domnului) –
Pont –Georgia –Caucaz – Marea Azov –Donetk (Crimeea) –Kiev-
scitii din Ucraina- posibil Novgorod – Lacul Ladoga (Valaam) –
posibil Solovki – posibil Marea Baltica – Scotia – posibil Marea
Baltica – prin Polonia si Slovacia –Dacia –Sevastopol – Sinopae –
Patraș;
Se observa că Pontul grecesc a fost vizat în mod special de
Andrei. Adică acele orașe porturi de la Marea Neagra înființate de
greci. În acest context, se poate afirma că apostolul ar fi putut ajunge
în Scyțhia Minor încă din prima sa călătorie, unde ar fi putut lua
contact și cu populația autohtonă, adică cu stramoșii noștri daci. În
decursul anilor, a revenit cel puțin de trei ori în zonă, de unde, în
ultima călătorie, a pornit spre locul martiriului: Patras.

Obiceiuri la români de Sânt Andrei

Ziua de 30 noiembrie este ziua de pomenire a marelui Apostol.

Fiind în preajma sărbătorilor de iarnă, prilej de felicitare pentru Noul
An, Biserica a preluat şi încreştinat practicile păgâne ale vremii.
Astfel, în ziua de Sfântul Andrei există obiceiul de a se aşeza ramuri
de copac într-un vas cu apă şi de a se păstra până la Anul Nou. Cu
aceste ramuri vor umbla cu pluguşorul tinerii din comunitate. Alt
obicei din Dobrogea, legat de ramurile păstrate în apă, este acela că
„în ziua de Sfântul Andrei se pun într-o sticlă cu apă ramuri de măr sau de

365
vişin ori cireş, câte una pentru fiecare membru al familiei, şi se ţin până la
Anul Nou şi care dintre ramuri va înflori, acela a cui este, se crede că-i va
merge bine în anul ce urmează”.
Pentru romani, numele apostolului Andrei este legat de lupi. Se
sustine ca acest nume - Apostolul Lupilor - deriva din vechea
denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar si de la simbolul lor - lupul.
Lupul era chiar un simbol al sanctuarelor Daciei. Legendele spun ca
acest animal a fost alaturi de daci la căderea Sarmizegetusei și că cel
care era căpetenia lupilor, l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin
pustia Dobrogei spre Peștera care i s-a oferit ca adapost.
În special în Transilvania, Sfântul Andrei mai este cunoscut şi cu
numele de Sântandrei sau Sânedru.
În această noapte, în special la sate, se practică încă
ritualuri pentru protecţia de toate relele şi bunăstare.
În seara dinaintea sărbatorii se măsoară nouă ceşti cu apă şi se
toarnă într-o strachină care se pune sub icoane. În zori se măsoară
apa din nou. Dacă va prisosi apa măcar şi cu un strop va fi cu noroc,
iar de va scădea apa, va fi fără noroc.
Tot în seara de Sfântul Andrei se pun într-o ulcică cu apă
crenguţe de măr, câte una pentru fiecare din familie, şi se ţin până la
Anul Nou. A cui crenguţă va înflori acela va avea noroc tot anul.
În seara de Sfântul Andrei se seamănă grâu sau orz în ghivece de
flori, iar la Anul Nou se trimite răsadul ca felicitare rudelor şi
prietenilor.
Noaptea de ajun precum şi ziua Sfântul Andrei se crede că este
prielnică anumitor practici şi farmece de dragoste.
În Moldova şi Bucovina în această noapte se face o petrecere
asemănătoare cu Revelionul contemporan, numită Noaptea
Strigoilor sau Păzitul Usturoiului. Pentru a fi feriţi de acţiunea
malefică a moroilor sau strigoilor care căpătau înfăţişare de lupi,
tinerii puneau sau ungeau cu usturoi ferestrele şi uşile casei, iar
vitelor de parte bărbătească li se lipea pe cornul din dreapta o cruce
de ceară, pentru a fi ferite de acţiunea strigoilor.

366
 Se credea că între lăsatul serii şi miezul nopţii de Sântandrei este
un timp nefast, când strigoii vii îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor,
iar strigoii morţi ies din sicrie pentru a-i face pe oameni să sufere.
Fetele aduceau câte trei căpăţâni de usturoi şi le puneau într-o
covată pentru a fi păzite de o bătrână, la lumina lumânării. Feriţi şi
izolaţi de lumea de afară stăpânită de forţele malefice, tinerii cântau,
jucau, beau şi glumeau ca la Revelion, chiar în Postul Crăciunului.
Se bea Covasă, o băutură rituală, cu gust dulce-acrişor, iar
dimineaţa tinerii ieşeau în curtea casei unde era jucată covata cu
usturoi în mijlocul horei. Se împărţea usturoiul şi apoi cu veselie se
întorceau la casele lor.
Usturoiul se punea la icoane, era folosit ca leac împotriva bolilor
sau pentru descântece şi vrăji. În unele localităţi când fetele sosesc
acasă de la Păzitul usturoiului, seamănă un căţel de usturoi într-un
cocoloş de aluat. După felul în care încolţeşte şi creşte usturoiul se fac
prognosticuri de măritiş.
În satele din Bucovina fetele ca să-şi vadă ursitul îşi pun seara
sub pernă 41 de fire de grâu sau mearg noaptea la fântână cu
lumânarea de Paşte pe care o aprind şi o afundă cu ajutorul ciuturei
cerându-i Sfântului Andrei să le arate chipul ursitului.
Pentru a feri vitele de rele, în unele locuri, ziua, femeile mergeau
la biserică având două lumânări şi un colac. Una dintre lumânări era
adusă acasă şi cu ea aprinsă se făcea un ocol al curţii şi oborului
vitelor, spre a fi ferite de animalele sălbatice şi de boli.
În alte zone, în această noapte, femeile înconjurau vitele cu
seminţe de mac, după mersul Soarelui, pentru ca acestea să fie ferite
peste an de vrăjitoarele şi strigoaicele care le puteau măna laptele.
Sau pentru ca vitele să fie protejate de acţiunile răuvoitoare, se
făcea un drob de sare care se descânta şi apoi se îngropa sub pragul
uşii staulului. Acest drob de sare se scotea la Sfântul Gheorghe şi se
amesteca în porumbul sau în tărâţele care se dădeau de mâncare la
vite, spre a fi ferite de farmece şi vrăjitorii.
Pentru recolte bune superstiţiile cer ca în această zi să nu se
coasă, ca să nu strice gândacii grânele.

367
 Ca să nu se fure nimic de la câmp, în această zi nu se dă nimic cu
împrumut şi nu se scoate nimic din casă.
Se descântă puştile ca să tragă vânatul la ele.
Se serbează cu post negru pentru împlinirea unei dorinţe cum ar
fi căsătoria sau însănătoşirea.
Copiii pun crengi de copaci roditori în apă ca să înflorească şi să
sorcovească cu ele de Anul Nou.
Istoria crucii
Istoria crucii, în general, este una încă neelucidatăși deseori se fac
confuzii între aceasta și Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Iisus
Hristos. Unii cercetatori îi atribuie origine latină (nu romana!),
“crux”, acesta fiind însă doar un stâlp vertical, fără “patibulum”,
adica fără brațe. Pe cruce erau executați osândiții la moarte. În istoria
dacilor crucea exista cu multe mii de ani înainte de creștinism, ea
însemnind cerul și pământul, răsăritul și apusul (viata si moartea),
centrul acesteia fiind centrul universului, soarele, pe care dacii î
adorau.
La început, dupa răstignirea lui Iisus, crucea a apărut la creștini
fără corpul Mântuitorului pe ea, motivul fiind acela ca “nu putea fi
crucificat a doua oara”. Mai târziu a fost o cruce cu nestemate,
purtatăîn spate de un tânăr, lâingă care s-a desenat apoi un miel,
simbolul sacrificiului. Abia în anul 691, la Sinodul Trullanic, s-a
acceptat prezentarea unui tânar anonim pe cruce și scoaterea
mielului.În secolul al X-lea, câind s-a renunțat la execuția prin
crucificare, a apărut crucifixul (crux + fingere = prins pe cruce), cu
Mântuitorul pe el. La început acesta era îmbracat cu haine, nu avea
barbăși nici urme de răni sângerinde. Acestea au fost pictate pe
parcurs.

368
369
370
 TABEL
cu triburi ale vechilor daci
Nr. Numele tribului Areal geografic
crt
1 Albocensii au fost localizaţi în jurul orașului
Albocaîn zona Banatului, iar
numele localităţii Alboca provine
de la numele lor
2 Ansamensii trib dacic aşezat pe râul Someşîn
Nord-Vestul Transilvaniei
3 Apulii zona Mureşului mijlociu, cu centrul
la Apulon, aşezare cunoscută azi
sub numele de Piatra Craivii, aflată
în apropiere de Alba Iulia
4 Biephii (biefii) Vasile Parvan situa acest trib in
afara Transilvaniei si Olteniei,
situarea lui in nord-estul Banatului
fiind cea mai apropiata de
realitate.Biesii au locuit pe malurile
Mureşului.
5 Burii Burii (buridavensii) au fost
locuitori ai cetăţii Buridava, din
371
Obs.
menţionaţi de Ptolomeu
(Geografia;III;8,3) printre
getii care locuiau în partile
de sud-vest
ale Daciei. Originea lor
dacica nu este pusa la
îndoiala. Se crede ca numele
lor provine de la localitatea
Alboca, localizata în sudul
Banatului de azi.
menţionat într-o inscripţie
latină, referitoare la un sat
purtând numele acestui trib:
vicus Ansamensium,
Apulii au fost asemănaţi cu
Apulia, un trib vechi situat
în sud-estul Italiei. Numele
tribului a fost menţionat în
textul antic cunoscut sub
numele de Consolatio ad
Liviam. În timpul lui
Augustus, la o dată greu de
stabilit cu precizie, apulii au
năvălit la sud de Dunăre, în
Dobrogea
Ptolemeu(Geografia, III, 8,
3).. Ei se învecinau la nord
cu piengeţii, la nord-vest cu
burii, iar spre sud-vest cu
sarmaţii. Numele probabil
provine din biesi
Sunt menţionaţi de
Ptolemeu, dar şi de Dio
 zona Oltenia Cassius. Au luptat în
războaiele daco-romane
Potrivit lui Dio Cassius, pe
timpul primului război
dintre Decebal şi Traian,
după ce împăratul Traian a
trecut Dunărea şi a cucerit
cetatea Tibisco, a primit o
solie de la buri. Aceştia i-au
înmânat o ciupercă uriaşă
pe care au înscris în limba
latină, un binevoitor sfat, în
fond o ameninţare mascată,
cum că marele Cezar face
rău dacă va rupe pacea şi
mai cuminte lucru ar face de
s-ar întoarce de unde a venit
şi ar reinstaura relaţiile de
pace. Scena este înfăţişată pe
Columna lui Traian, care
prezintă un bărbat căzut de
pe un catâr ce se agaţă de
ceea ce apare a fi o ciuperca
uriaşă ataşată de şaua sa.
Carpii (carpodacii) au fost
unul din cele mai mari şi
importante triburi dacice
6 Carpii au locuit teritoriul de la la est de „Organizaţi într-o puternică
Carpaţi până la Nistru uniune tribală, carpii au
dominat, din punct de
vedere economic, politic şi
militar, atât unele triburi de
origine dacică (dacii liberi
din Muntenia), cât şi
populaţiile "barbare"
pătrunse în zona
extracarpatică a României,
din rândul cărora amintim
pe sarmaţi. După
înfrângerea costobocilor de
către romani şi asdingi (anii

372
 170-172) carpii au fost nu
numai cei mai puternici
dintre dacii liberi, ci şi cei
mai periculoşi duşmani ai
Imperiului roman la
Dunărea de Jos. Ei au atacat
în repetate rânduri imperiul
fie singuri, fie în alianţă cu
sarmaţii, goţii şi alte
seminţii”, informează
enciclopedia-dacica.ro..
7 Caucoensii sau Localizati de Vasile Pârvan în Trib dacic mentionat pe
Cauconii “regiunea de munte din Neamt si teritoriul Daciei de
Bacău si tinutul spre apus din tara geograful grec Ptolemeuîn
secuilor” Geografia și de .Iordanes
Caucoensii au fost vecinii de sud ai (Getica) si centrul Moldovei.
costobocilor, locuind Nordul Harta ce însoțea textul
Moldovei, inclusiv în partea operei geografice a lui
carpatică şi dincolo de Siret până la Ptolemeu, atestăși alte
Nistru (si centrul Moldovei.). triburi vecine care sunt
amplasate în asa fel, încât se
poate deduce existența, în
centrul Moldovei, a
caucoensilor.

8 Ceiagisii trib stabilit în sud - vestul trib aflat la Sud de

Munteniei şi sud -estul Olteniei, pe potulatensiSunt menţionaţi
cursul inferior al Oltului). de Ptolemeu.

9 Costobociisau trib de daci liberi care au populat Apartenenţa lor etnică a fost
Kistobokii nordul şi nord-estul Daciei dovedită arheologic.
Au rămas independenţi
Aria de răspândire cuprinde până la sfârşitul secolului II
bazinul superior al Nistrului şi cel d.Ch., ca şi alte triburi geto-
superior al Prutului, respectiv dacice. Potrivit istoricilor, în
regiunea Stanislav, Lvov şi anii 170 – 171, pe vremea lui
Cernăuţi, din vestul Marcus Aurelius, costobocii
Ucrainei, afectând deopotrivă aliaţi cu bastarnii şi sarmaţii
Maramureşul (istoric) şi Bucovina. traversează Dunărea,
Prezenţa temporară a costobocilor pustiind Moesia, Tracia,
prin Moesia Inferior, respectiv Macedonia, ajungând până

373
 Dobrogea, este menţionată de două
epitafe descoperite la Adamclisi.
Corespund culturii arheologice de
tip Poiana-Răcătău-Tinosul
10 Dacii liberi Potrivit lui Vasile Pârvan, tribul
Cotensii putea fi localizat în estul Daciei, iar
teritoriul pe care îl stăpâneau era
învecinat cu cel al triburilor
ratacensilor, caucoensilor şi biefilor
11 Crobizii au fost un trib getic din Dobrogea.
12 Dacii liberi este numele dat triburilor geto-dace
care nu au fost înglobate în
provincia romană Dacia şi care au
continuat să trăiască pe teritoriul
lor de baştină (sec. II - IV).
374
în Attica şi distrugând
templul Eleusis. Trecerea
costobocilor prin Dobrogea
este menţionată în două
epitafe descoperite la
Adamclisi. După
respingerea lor din imperiu,
romanii i-au îndemnat pe
asdingi (trib germanic al
vandalilor) să îi atace pe
costoboci. În urma
loviturilor suferite în anii
170-172, o parte dintre
costoboci s-au refugiat pe
teritoriul carpic, iar o parte
au rămas să convieţuiască
cu noii veniţi de neam
germanic şi cu sarmaţii.
Nordul Moldovei a fost
dominat de costoboci până
în anul 170 când acest
control a fost preluat de
carpi.
au fost consideraţi de
istorici unul din principalele
neamuri geto-dacice
Sunt menţionanţi de
Herodot şi Ptolemeu, ca
fiind conduşi de Isanthes.
Atât izvoarele literare cât şi
descoperirile arheologice
arată că dacii liberi au
convieţuit în anumite
regiuni cu sarmaţii şi cu
unele neamuri germanice,
cultura lor fiind continuu
influenţată de civilizaţia
romană. „Izvoarele scrise
antice consemnează că în
 repetate rânduri au avut loc
conflicte armate între
romani şi diverse grupuri de
daci liberi, în urma cărora,
unora dintre împăraţi li s-a
conferit titlul onorific de
Carpicus Maximus (Filip
Arabul, Aurelian,
Diocletian, Maximian,
Constantius Chlorus,
Galerius, Constantin cel
Mare) sau cel de Dacicus
Maximus (Maximinus,
Decius, Gallien, Aurelian)”,
informează enciclopedia-
dacică.ro, citând documente
istorice
13 Dacii mari a fost denumirea unui trib sau Au fost menţionaţi de
(dahai) uniuni tribale dacice din nordul Ptolemeu, care amintea de
hotarelor provinciei romane Dacia, aşezarea Harpis. Obulensii
probabil pacificaţi de guvernatorul au fost un trib getic localizat
Daciei, Vettius Sabinianus Iulius în estul Dobrogei
Hospes.
14 Harpii la nord de gurile Dunării, între Prut Au fost mentionati de
şi Nistru, în sudul Basarabiei. Ptolemeu, care amintea de
asezarea Harpis

15 Tribul menţionat de Ptolemeu.

obulensilor
16 Oinensii au fost un trib traco-getic, localizat Sunt menţionaţi de
în Estul Moesiei inferioare, adică Ptolemeu
partea de Vest a Dobrogei Centrale
17 Ordyssii au locuit în aşezăriile de pe
(ordenssos) malurile Argeşului
18 Pelii Teritoriul lor avea capitala au fost un trib geto-dac, ale
Pelendava, actuala Craiova căror principale ocupaţii
erau agricultura, pescuitul si
creşterea animalelor.
19 Piengeţii au locuit în zona de nord a „Prezenţa piengeţilor în aceste
Carpaţilor şi au pătruns deseori în părţi s-ar datora, potrivit
Dacia romană istoricului Vasile Pârvan, unei
375
 mişcări mai vechi de populaţii,
care ar fi migrat de la sud-est
spre nord-vest, adică din Dacia
spre munţii Slovaciei şi
Moraviei. Piengeţii, spune
Pârvan, par să fi luat parte la
războaiele marcomanice, în
timpul împăratului Marcus
Aurelius”, informează
enciclopedia-dacica.ro
20 Piefigii V.Pârvan (Getica) i-a localizat în Printre neamurile din Dacia,
Câmpia munteana, aproximativ în mentionate de Ptolemeu în
fostul judet Vlasca (actual Giurgiu) Geografia sa se întâlneste si
si în actualele judete Ilfov si numele Piefigilor. Toti
Ialomita, iar mai recent R.Vulpe i-a istoricii sunt de acord în a le
plasat pe valea Argesului, în jurul atribui o origine certa geto-
asezarii getice de la Popesti dacica. Dupa toate
(jud.Ilfov), identificata de acelasi probabilitatile, neamul
autor cu „orasul” Sornum, Piefigilor este unul si acelasi
mentionat de Ptolomeu. cu marea uniune de triburi
getice din secolele III-I î.e.n.,
determinata pe baza
studiului monedelor geto-
dacice de tip Vârteju –
Bucuresti. Începuturile ei
pot fi urcate în timp pâna în
vremea regelui Dromichete,
când getii se afirma prin
victoriile repurtate în doua
rânduri asupra armatei lui
Lisimah.
În perioada imediat
premergatoarelui Burebista,
uniunea de triburi getice din
mijlocul Munteniei – foarte
probabil acel neam al
Piefigilor – reprezinta cel
mai important centru
economic si politic din toata
Dacia. Acest nucleu getic va
constitui unul din

376
 principalele puncte de
sprijin ale lui Burebista în
opera sa de unificare a
tuturor geto-dacilor.

21 Potulatensii au populat, susţin istoricii, nordul Sunt menţionaţi de

Olteniei şi dealurile din vestul Ptolemeu
Munteniei
22 Predavensii trib dacic, localizat la nord de
Mureşul inferior, până aproape de neamurile din centrul si
Crişuri vestul Daciei
23 Racataii Trib dacic, au locuit pe teritoriul
(racatriaii) actual al Ungariei, fiind un trib
dacic

24 Sacii trib dacic, localizat de Vasile

Pârvan în jurul oraşului Sacidava,
la sud de de actualul oraş
Cernavodă
25 Sucii trib getic care a locuit la nord de Sucidava dobrogeană este
Dunăre Unii dintre suci s-au aşezat menţionată de Tabula
la răsărit de Durostorum (Silistra) Pentigeriana, de Itinerarium
si au creat acolo un important Antonini, de către o
centru politico-militar denumit inscripţie din vremea lui
Sucidava, ce se va identifica azi cu Aurelian şi a alte izvoare
satul Izvoarele (fost Pârjoală), din antice. Al doilea grup de
judeţul Constanţa suci a trecut la nord de
Dunăre şi s-a aşezat la apus
de gura Oltului, în câmpia
românească. Acolo au
fondat cetatea Sucidava,
localizată precis după
inscripţii şi după Procopius,
la Celei-Corabia în jud. Olt.
26 Sargeţii au fost localizaţi în vestul Dio Cassius a relatat că
Mureşului şi pe Siret, într-un regele Decebal a abătut
teritoriu care cuprinde actuala zonă apele râului Sargeţia şi,
a Hunedoarei. săpând o groapă, a ascuns o
mare comoară cu obiecte de
aur şi argint. După
asigurarea tezaurului, apele

377
 au fost readuse în vechea
albie. Odată cu înfrângerea
şi cucerirea Daciei, romanii
au reuşit, prin trădarea lui
Bicilis, să afle locul unde
fusese ascuns tezaurul lui
Decebal şi să intre astfel în
posesia lui. Regiunile
Hunedoara şi Ţara
Haţegului, unde sunt plasaţi
sargeţii au reprezentat unul
din cele mai importante
centre culturale, politice şi
economice ale dacilor din
ultimele două secole până la
cucerirea romană. „Decebal
abătuse râul cu ajutorul unor
prizonieri şi săpase acolo o
groapă. Pusese în ea o mulţime
de argint şi de aur, precum şi
alte lucruri foarte preţioase,
aşezase peste ele pietre şi
îngrămădise pământ, iar după
aceea aduse râul din nou în
albia lui. Tot cu oamenii aceia
Decebal pusese în siguranţă, în
nişte peşteri, veştminte şi alte
lucruri la fel. După ce făcu
toate acestea, îi măcelări, ca sa
nu dea nimic pe faţă”, relata
Dio Cassius, citat în volumul
„Izvoare privind istoria
României” (Editura
Academiei RPR - 1964).
27 Siensii trib dacic localizat de-a lungul secolul II al erei noastre
râurilor Ialomiţa şi Buzău
28 Tyrageţiidin fost localizaţi și pe malurile Potrivit enciclopedia-
Dobrogea Nistrului (Tyras) dacica.ro, cele mai vechi ştiri
despre această populaţie se
păstrează în opera
geografică a lui Strabon, din

378
 care reţinem următoarele:
„Locuitorii de pe malurile de
dincolo ale Istrului sunt geţii,
tyrageţii şi bastarnii; Istrul
lasă în stânga toate meleagurile
geţilor, ţinuturile tyrageţilor,
bastarnilor şi sarmaţilor, până
la Fluviul Tanais (Don); prima
parte a întregii regiuni ce se
întinde la nord, între Istru şi
Borysthenes (Nipru) este
pustiul (stepa) geţilor. Apoi
vin tyrageţii, iar după ei
sarmaţii iazygi”.
29 Ceiagisii sau V.Pârvan (Getica) : ar fi locuit la Sunt menţionaţi de
Keiageisii sud de Potulatensi, adica în sud- Ptolemeu în Geografia .
vestul Munteniei si sud-estul Sunt amintiti alaturi de
Olteniei, pe cursul inferior al raului Piefigi
Olt, intre raurile Jiu si Vedea, pe
teritoriul actualelor judete ale
Romaniei: Dolj (partial), Olt,
Teleorman (partial). Limita
teritoriului lor era strajuita la sud
de fluviul Dunarea (Ister,
Danubius)
30 Ratacensii sau platoul transilvanean dintre Sunt pomeniti, de Ptolemeu,
Racatensii Târnave si Somes (V.Pârvan, în grupa neamurilor din
Getica), pe valea Muresului si a părțile centrale ale Daciei
Târnavelor, întinzându-se spre sud
pâna la Carpati. Aceasta uniune de
triburi dace corespunde monedelor
de tip Rădulesti-Hunedoara, Aiud-
Cugir si Petelea, precedând in
timp, momentul unificarii de catre
Burebista
31 Vasile Pârvan îi numeste enigmaticii Trib mentionat de Ptolomeu
Cotensii cotensi si îi localizeaza în estul în rândul principalelor
Daciei, respectiv în sudul regiunii neamuri geto-dacice.
istorice Moldova. Se invecineaza la Geograful grec îl dispune la
nord cu ratacensii si caucoensii. sud de ratacensi, caucoensi
și biefi.

379
 Cercetarile arheologice din
aceasta parte a Romaniei
pledeaza pentru includerea
cotensilor (sau cotilor)
printre neamurile de origine
geto-dacica.
32 Siensii Dupa calculele lui V.Pârvan, siensii Alaturi de celelalte populatii
ar fi locuit de-a lungul râurilor din Dacia, pe care Ptolemeu
Ialomita si Buzau , adica în partea le înregistra pe la
de nord-est a Munteniei, mijlocul sec.II e.n., sunt
corespunzator judetelor actuale mentionati si siensii sau
Buzau si Braila. sensii.
Cercetarile numismatice
recente, bazate pe o mai
buna cunoastere a
monedelor geto-dacice de
tip Dumbraveni si Înotesti-
Racoasa, au dus la
identificarea unei
importante uniuni de
triburi, care se întindea de la
râul Buzau si pâna pe cursul
inferior al Siretului. Aceasta
uniune de triburi ar putea fi
constituita de neamul
siensilor care, în acest caz,
trebuie să fi ocupat o zona
mai mare fata de cea
propusa de V.Pârvan.
Important de amintit în
aceasta privinta este faptul
ca, însa din sec.III î.e.n., getii
din aceasta regiune, siensii
de atunci sau de mai târziu,
au jucat un rol deosebit de
însemnat de viata politica si
economica a oraselor
grecesti de pe coasta de vest
a Marii Negre
33 Saldensii Trib geto-dacic care trăia în partea menționat de geograful
de vest a Olteniei Ptolemeu în descrierea

380
 Daciei.

34 Crobizii trib getic cel mai probabil din  au fost conduși de

Dobrogea Isanthes, menționați de
Herodot și Ptolemeu.

35 Obulensii trib getic localizat în estul mentionat de Ptolemeu

Dobrogei.
36 Oinensii trib traco-getic, localizat în Estul Sunt mentionati de
Moesiei inferioare, adica partea de Ptolemeu
Vest a Dobrogei Centrale.

NOTA: Completări la datele din Tabel.

Buridavensii – Neamul Burilor, Buridavensilor sau Buredensilor,
a fost unul din cele mai puternice, longevive si dinamice triburi din
Dacia. In Geografia lui Ptolemeu (Geographia, III, 8, 3) apar sub
denumirea de buridavensi.Cu centrul la Buridava (actuala Ocnita –
jud. Valcea) stăpâneau cea mai importanta rezerva de sare din
zona, minele de sare de la Ocnele Mari. Aici au fost descoperite
inscripții latine care redau numele davei de odinioara – Buridava –
și un fragment al unui vas având inscripția BUR, indicând numele
tribului dacilor buridavensi, menționați de Ptolemeu. Ei detineau
controlul asupra Defileului Oltului, calea de legatura spre zonele de
mijloc si de nord ale Daciei. Prin pozitia strategica deosebita,
importanta lor in raport cu alte triburi precum si puterea lor militara,
au crescut foarte mult in decursul secolelor III-II î.C.Formațiunea
social-politică a dacilor buridavensi a putut fi localizată în nord-estul
Olteniei si în nord-vestul Munteniei, deci ocupau regiunea
subcarpatică a actualelor judeţe Valcea şi Arges, “pana pe culmile
Sebesului si Fagarasului “(V. Parvan). Stăpaneau si ținuturile imediat
învecinate de la nord de Carpatii Meridionali. Spre nord se invecinau
cu Ratacensii, la vest cu Albocensii, iar la sud si sud-est, cu
Potulatensii. Este posibil ca marele rege Burebista (de retinut
radacina comuna “bur” sau “bure”- Buridavensi, Buredensi,
Buridava, Burebista) sa fi provenit din randul Buridavensilor, ca sef
al acestui puternic trib si care a luat in mainile sale destinul geto-
381
dacilor, realizand unirea tuturor triburilor intr-un mare regat cu
capitala la Sarmizegetusa Regia. Tot in cetatea Buridava (Ocnita –jud
Valcea) a fost descoperit un vas cu inscriptia „Basileus Tiamarcos”,
datat cu aproximatie in perioada 40 a.Chr.-10 p. Chr.
Contingente ale tribului burilor, in urma campaniilor lui
Burebista impotriva celtilor, s-au stabilit la nord de Carpatii nordici,
in zona izvoarelor Vistulei (actual sudul Poloniei), unde au fost
descoperite asezari dacice care atesta acest fapt. Au format un mix de
populatie cu triburile de origine sueba din zona. Sunt mentionati de
Tacitus impreuna cu marcomanii si quadii, ca facand parte din
grupul Suebilor de la Dunarea Mijlocie. Au fost mentionati si de
Ptolemeu sub numele de Buri Lugoi. Acest fapt ar explica
participarea suebilor la primul razboi daco-roman, ca aliati ai dacilor
(vezi monumental triumfal Tropaeum Traiani) Asezari dacice au fost
descoperite si in Moravia (actual Slovacia) la Zemplin. Marcomanii si
quadii sositi in tinuturile Boemiei si Moraviei pe la anul 8 a.Chr. i-au
impins pe celti spre vest, iar pe buri spre sud-est. O alta ramura a
burilor o regasim si mai tarziu, dupa cucerirea romana si
transformarea Daciei in provincie romana, de-a lungul Tisei pana
spre izvoare. Aliati ai marcomanilor si quadilor, burii au atacat de
nenumarate ori Imperiul Roman (Razboaiele marcomane, 166-180
p.Chr.). In anul 405 p.Chr., impinsi din spate de huni, au patruns in
Imperiul Roman – in Gallia, impreuna cu vandalii, iar in anul 409
p.Chr. marcomanii, quadii, suebii si burii, au trecut muntii Pirinei
stabilindu-se in provincia romana Gallaetia (Galitia – nord-vestul
Spaniei si nordul Portugalei). Suebii si burii au pus bazele Regatului
Sueb cu capitala la Braga (fosta denumire romana a municipiului era
Bracara Augusta). Dupa venirea vizigotilor la anul 586 p.Chr., burii
nu au mai fost consemnati in istorie. Exista insa si in prezent in
Portugalia o zona denumita terra de burros, ca marturie a trecerii unei
ramuri a burilor pe acele meleaguri.
Burii au luptat în razboaiele daco-romane
Burii (buridavensii) au fost locuitori ai cetatii Buridava, din zona
Oltenia. Sunt mentionati de Ptolemeu, dar si de Dio Cassius. Potrivit

382
lui Dio Cassius, pe timpul primului razboi dintre Decebal si Traian,
dupa ce împaratul Traian a trecut Dunarea si a cucerit cetatea
Tibisco, a primit o solie de la buri. Acestia i-au înmânat o ciuperca
uriasa pe care au înscris în limba latina, un binevoitor sfat, în fond o
amenintare mascata, cum ca marele Cezar face rau daca va rupe
pacea. Mai cuminte lucru ar face de s-ar întoarce de unde a venit si ar
reinstaura relatiile de pace. Scena este înfatisata pe Columna lui
Traian, care prezinta un barbat cazut de pe un catâr ce se agata de
ceea ce apare a fi o ciuperca uriasa atarnata de saua sa.
Costobocii sau Kistobokii – Triburi de daci liberi care au locuit
în nordul si nord-estul Daciei. Apartenenţa lor etnică a fost dovedită
arheologic. Aria de răspândire cuprinde bazinul superior al Nistrului
şi cel superior al Prutului, respectiv regiunea Stanislav, Lvov şi
Cernăuţi, din vestul Ucrainei, afectând deopotrivă Maramureşul
(istoric) şi Bucovina. Prezenţa temporară a costobocilor prin Moesia
Inferior, respectiv Dobrogea, este menţionată de două epitafe
descoperite la Adamclisi. Corespund culturii arheologice de tip
Poiana-Răcătău-Tinosul.
Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în sec. II, când o
serie de izvoare literare şi epigrafice antice vorbesc despre
incursiunile făcute de ei în Imperiul roman. Cel mai puternic atac a
fost cel din anul 170, când pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi
Macedonia, ajungând până în Ellada şi profanând templul din oraşul
Eleusis. După alungarea lor din imperiu, romanii i-au îndemnat pe
asdingi, de neam germanic, să-i atace. În urma înfrângerilor suferite
în anii 170-172, o parte s-au refugiat pe teritoriul carpic, iar alţii au
continuat să trăiască pe teritoriile de baştină, alături de nou veniţii de
neam germanic şi de sarmati. Nordul Moldovei, zonă de interferenţă
între cultura carpică şi cea costobocă, a fost dominat de costoboci
pînă în anul 170 e.n., după cum arată descoperirile arheologice.
Costobocii, ca şi carpii, au lăsat o bogată moştenire perioadei de
început a migraţiei popoarelor. Prin acţiunile militare întreprinse în
sec. II-III e.n., costobocii şi carpii au fost adversari redutabili ai
Imperiului roman.

383
 Costobocii au ramas independenti pâna la sfârsitul secolului II
d.Hr., ca si alte triburi geto-dacice. Potrivit istoricilor, în anii 170 –
171, pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliati cu bastarnii si
sarmatii traverseaza Dunarea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia,
ajungând pâna în Attica si distrugând templul Eleusis. Trecerea
costobocilor prin Dobrogea este mentionata în doua epitafe
descoperite la Adamclisi. Dupa respingerea lor din imperiu, romanii
i-au îndemnat pe asdingi (trib germanic al vandalilor) sa îi atace pe
costoboci. În urma loviturilor suferite în anii 170-172, o parte dintre
costoboci s-au refugiat pe teritoriul carpic, iar o parte au ramas sa
convietuiasca cu noii veniti de neam germanic si cu sarmatii. Nordul
Moldovei a fost dominat de costoboci pâna în anul 170 când acest
control a fost preluat de carpi. „Astingii (populatie germanica), sub
conducerea lui Rhaos si Rhaptos, au venit sa se aseze în Dacia, în nadejdea
ca vor primi ca pret al aliantei lor bani si pamânt. Fiindca nu au obtinut
aceste lucruri, au lasat zalog lui Clemens (guvernatorul Daciei în anii 170 –
171) femeile si copii, punându-si în minte sa cucereasca prin arme
pamânturile costobocilor. Dupa ce i-au biruit pe acestia nu au lasat nici
Dacia linistita”, scrie Dio Cassius, citat în volumul „Izvoare privind
istoria României” (Editura Academiei RPR - 1964).
Despre faptele de vitejie ale costobocilor au relatat şi alţi autori
antici: După ce s-au ghiftuit cu vin, femeile trace au săvârşit o faptă
îndrăzneaţă (n.a. au avut îndrăzneala să-l ucidă pe cântăreţul Orfeu) şi de
atunci s-a statornicit obiceiul ca bărbaţii să se îmbete înainte de a intra în
luptă. Neamul costobocilor, cu apucăturile lui tâlhăreşti, a năvălit pe timpul
meu în Grecia, ajungând până la Elateia. Acolo un bărbat, Mnesibulos, a
strâns în juru-i o ceată de oameni şi, după ce a omorât pe mulţi dintre
barbari, a căzut şi el în luptă”, relata Pausiana, la mijlocul secolului al
II-lea, citat în volumul „Izvoare privind istoria României” (Editura
Academiei RPR - 1964)
Carpii (carpodacii) au fost unul din cele mai mari si importante
triburi dacice. Carpii au locuit teritoriul de la la est de Carpati pâna
la Nistru. „Organizati într-o puternica uniune tribala, carpii au
dominat, din punct de vedere economic, politic si militar, atât unele

384
triburi de origine dacica (dacii liberi din Muntenia), cât si populatiile
„barbare” patrunse în zona extracarpatica a României, din rândul
carora amintim pe sarmati. Dupa înfrângerea costobocilor de catre
romani si asdingi (anii 170-172) carpii au fost nu numai cei mai
puternici dintre dacii liberi, ci si cei mai periculosi dusmani ai
Imperiului Roman la Dunarea de Jos. Ei au atacat în repetate rânduri
imperiul fie singuri, fie în alianta cu sarmatii, gotii si alte semintii”,
informeaza site-ul, mai sus amintit.
Caucoensii au fost un trib dacic, localizat de academicianul Vasile
Pârvan în „regiunea de munte din Neamt si Bacau si tinutul spre
apus din tara secuilor”. Caucoensii au fost vecinii de sud ai
costobocilor, locuind Nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatica si
dincolo de Siret pâna la Nistru. Si ei sunt mentionati de Ptolemeu, în
Geografia.
Ceiagisii este numele unui trib stabilit în sud-vestul Munteniei si
sud-estul Olteniei, pe cursul inferior al Oltului). Sunt mentionati de
Ptolemeu.
Costobocii au fost un trib de daci liberi care au populat nordul si
nord-estul Daciei. Au ramas independenti pâna la sfârsitul secolului
II d.Hr., ca si alte triburi geto-dacice. Potrivit istoricilor, în anii 170 –
171, pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliati cu bastarnii si
sarmatii traverseaza Dunarea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia,
ajungând pâna în Attica si distrugând templul Eleusis. Trecerea
costobocilor prin Dobrogea este mentionata în doua epitafe
descoperite la Adamclisi. Dupa respingerea lor din imperiu, romanii
i-au îndemnat pe asdingi (trib germanic al vandalilor) sa îi atace pe
costoboci. În urma loviturilor suferite în anii 170-172, o parte dintre
costoboci s-au refugiat pe teritoriul carpic, iar o parte au ramas sa
convietuiasca cu noii veniti de neam germanic si cu sarmatii. Nordul
Moldovei a fost dominat de costoboci pâna în anul 170 când acest
control a fost preluat de carpi. „Astingii (populatie germanica), sub
conducerea lui Rhaos si Rhaptos, au venit sa se aseze în Dacia, în nadejdea
ca vor primi ca pret al aliantei lor bani si pamânt. Fiindca nu au obtinut
aceste lucruri, au lasat zalog lui Clemens (guvernatorul Daciei în anii 170 –

385
171) femeile si copii, punându-si în minte sa cucereasca prin arme
pamânturile costobocilor. Dupa ce i-au biruit pe acestia nu au lasat nici
Dacia linistita”, scrie Dio Cassius.
Despre faptele de vitejie ale costobocilor au relatat si alti autori
antici: „Dupa ce s-au ghiftuit cu vin, femeile trace au savârsit o fapta
îndrazneata (au avut îndrazneala sa-l ucida pe cântaretul Orfeu) si de
atunci s-a statornicit obiceiul ca barbatii sa se îmbete înainte de a intra în
lupta. Neamul costobocilor, cu apucaturile lui tâlharesti, a navalit pe timpul
meu în Grecia, ajungând pâna la Elateia. Acolo un barbat, Mnesibulos, a
strâns în juru-i o ceata de oameni si, dupa ce a omorât pe multi dintre
barbari, a cazut si el în lupta”, relata Pausiana, la mijlocul secolului al
II-lea.
Despre faptele de vitejie ale costobocilor au relatat si alti autori
antici: „Dupa ce s-au ghiftuit cu vin, femeile trace au savârsit o fapta
îndrazneata (au avut îndrazneala sa-l ucida pe cântaretul Orfeu) si
de atunci s-a statornicit obiceiul ca barbatii sa se îmbete înainte de
a intra în lupta. Neamul costobocilor, cu apucaturile lui tâlharesti, a
navalit pe timpul meu în Grecia, ajungând pâna la Elateia. Acolo un
barbat, Mnesibulos, a strâns în juru-i o ceata de oameni si, dupa ce a
omorât pe multi dintre barbari, a cazut si el în lupta”, relata
Pausiana, la mijlocul secolului al II-lea.
Dacii liberi cotensii au fost considerati de istorici unul din
principalele neamuri geto-dacice. Potrivit lui Vasile Pârvan, tribul
putea fi localizat în estul Daciei, iar teritoriul pe care îl stapâneau era
învecinat cu cel al triburilor ratacensilor, caucoensilor si biefilor.
Crobizii au fost un trib getic din Dobrogea. Sunt mentionanti de
Herodot si Ptolemeu, ca fiind condusi de Isanthes. Dacii liberi este
numele dat triburilor geto-dace care nu au fost înglobate în provincia
romana Dacia si care au continuat sa traiasca pe teritoriul lor de
bastina (sec. II – IV). Atât izvoarele literare cât si descoperirile
arheologice arata ca dacii liberi au convietuit în anumite regiuni cu
sarmatii di cu unele neamuri germanice, cultura lor fiind continuu
influentata de civilizatia romana. „Izvoarele scrise antice consemneaza ca
în repetate rânduri au avut loc conflicte armate între romani si diverse

386
grupuri de daci liberi, în urma carora, unora dintre împarati li s-a conferit
titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian,
Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantincel Mare) sau cel de
Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian)”, informeaza
enciclopedia-dacica.ro, citând documente istorice.
Dacii liberi cotensii au fost considerati de istorici unul din
principalele neamuri geto-dacice. Potrivit lui Vasile Pârvan, tribul
putea fi localizat în estul Daciei, iar teritoriul pe care îl stapâneau era
învecinat cu cel al triburilor ratacensilor, caucoensilor si biefilor.
Crobizii au fost un trib getic din Dobrogea. Sunt mentionanti de
Herodot si Ptolemeu, ca fiind condusi de Isanthes. Dacii liberi este
numele dat triburilor geto-dace care nu au fost înglobate în provincia
romana Dacia si care au continuat sa traiasca pe teritoriul lor de
bastina (sec. II – IV). Atât izvoarele literare cât si descoperirile
arheologice arata ca dacii liberi au convietuit în anumite regiuni cu
sarmatii di cu unele neamuri germanice, cultura lor fiind continuu
influentata de civilizatia romana. „Izvoarele scrise antice consemneaza ca
în repetate rânduri au avut loc conflicte armate între romani si diverse
grupuri de daci liberi, în urma carora, unora dintre împarati li s-a conferit
titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian,
Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantin cel Mare) sau cel de
Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian)”, informeaza
enciclopedia-dacica.ro, citând documente istorice.
Dacii mari (dahai) a fost denumirea unui trib sau uniuni tribale
dacice din nordul hotarelor provinciei romane Dacia, probabil
pacificati de guvernatorul Daciei, Vettius Sabinianus Iulius Hospes.
Harpii au locuit, spun istoricii, la nord de gurile Dunarii, între
Prut si Nistru, în sudul Basarabiei. Au fost mentionati de Ptolemeu,
care amintea de asezarea Harpis
Obulensii au fost un trib getic localizat în estul Dobrogei. Tribul
obulensilor este mentionat de Ptolemeu.
Oinensii au fost un trib traco-getic, localizat în Estul Moesiei
inferioare, adica partea de Vest a Dobrogei Centrale. Sunt mentionati
de Ptolemeu.

387
 Ordyssii (ordenssos) au locuit în asezariile de pe malurile
Argesului.
Pelii au fost un trib geto-dac, ale caror principale ocupatii erau
agricultura, pescuitul si cresterea animalelor. Teritoriul lor avea
capitala Pelendava, actuala Craiova.
Piengetii au locuit în zona de nord a Carpatilor si au patruns
deseori în Dacia romana. „Prezenta piengetilor în aceste parti s-ar datora,
potrivit istoricului Vasile Pârvan, unei miscari mai vechi de populatii, care
ar fi migrat de la sud-est spre nord-vest, adica din Dacia spre muntii
Slovaciei si Moraviei. Piengetii, spune Pârvan, par sa fi luat parte la
razboaiele marcomanice, în timpul împaratului Marcus Aurelius”,
informeaza enciclopedia-dacica.ro.
Piefigii au fost localizati de istoricul Vasile Pârvan ca locuitori
din Câmpia munteana. Neamul piefigilor, sustin istoricii, este unul si
acelasi cu marea uniune de triburi getice din secolele III – I i.Hr..
Începuturile ei pot fi urcate în timp pâna în vremea regelui
Dromichete, când getii se afirma prin victoriile repurtate în doua
rânduri asupra armatei lui Lisimah. În perioada imediat
premergatoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul
Munteniei – foarte probabil acel neam al piefigilor – reprezinta cel
mai important centru economic si politic din toata Dacia, fiind unul
din principalelepuncte de sprijin ale lui Burebista în opera sa de
unificare a tuturor geto-dacilor.
Potulatensii au populat, sustin istoricii, nordul Olteniei si
dealurile din vestul Munteniei. Sunt mentionati de Ptolemeu.
Predavensii au fost un trib dacic, localizat la nord de Muresul
inferior, pâna aproape de Crisuri.
Racataii (racatriaii) au locuit pe teritoriul actual al Ungariei, fiind
un trib dacic
Sacii au fost un trib dacic, localizat de Vasile Pârvan în jurul
orasului Sacidava, la sud de
actualul oras Cernavoda
Comoara din Sargetia

388
 Sargetii au fost localizati în vestul Muresului si pe Siret, într-un
teritoriu care cuprinde actuala zona a Hunedoarei. Dio Cassius a
relatat ca regele Decebal a abatut apele râului Sargetia si, sapând o
groapa, a ascuns o mare comoara cu obiecte de aur si argint. Dupa
asigurarea tezaurului, apele au fost readuse în vechea albie. Odata cu
înfrângerea si cucerirea Daciei, romanii au reusit, prin tradarea lui
Bicilis, sa afle locul unde fusese ascuns tezaurul lui Decebal si sa intre
astfel în posesia lui. Regiunile Hunedoara si Tara Hategului, unde
sunt plasati sargetii au reprezentat unul din cele mai importante
centre culturale, politice si economice ale dacilor din ultimele doua
secole pâna la cucerirea romana. „Decebal abatuse râul cu ajutorul unor
prizonieri si sapase acolo o groapa. Pusese în ea o multime de argint si de
aur, precum si alte lucruri foarte pretioase, asezase peste ele pietre si
îngramadise pamânt, iar dupa aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu
oamenii aceia Decebal pusese în siguranta, în niste pesteri, vestminte si alte
lucruri la fel. Dupa ce facu toate acestea, îi macelari, ca sa nu dea nimic pe
fata”, relata Dio Cassius.
Siensii este numele tribului dacic localizat de-a lungul râurilor
Ialomita si Buzau, în secolul II d.Hr..
Sucii au fost un alt trib getic care a locuit la nord de Dunare. Unii
dintre suci s-au asezat la rasarit de Durostorum (Silistra) si au creat
acolo un important centru politico-militar denumit Sucidava, ce se va
identifica azi cu satul Izvoarele (fost Pârjoala), din judetul Constanta.
Sucidava dobrogeana este mentionata de Tabula Pentigeriana, de
Itinerarium Antonini, de catre o inscriptie din vremea lui Aurelian si
alte izvoare antice. Al doilea grup de suci a trecut la nord de Dunare
si s-a asezat la apus de gura Oltului, în câmpia româneasca. Acolo au
fondat cetatea Sucidava, localizata precis dupa inscriptii si dupa
Procopius, la Celei-Corabia în jud. Olt.
Tyragetii din Dobrogea
Tyragetii au fost localizati pe malurile Nistrului (Tyras).
Potrivit enciclopedia-dacica.ro, cele mai vechi stiri despre aceasta
populatie se pastreaza în opera geografica a lui Strabon, din care
retinem urmatoarele: „Locuitorii de pe malurile de dincolo ale Istrului

389
sunt getii, tyragetii si bastarnii; Istrul lasa în stânga toate meleagurile
getilor, tinuturile tyragetilor, bastarnilor si sarmatilor, pâna la Fluviul
Tanais (Don); prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord, între
Istru si Borysthenes (Nipru) este pustiul (stepa) getilor. Apoi vin tyragetii,
iar dupa ei sarmatii iazygi”.
Tyragetii traiau în conditii vitrege, potrivit autorilor antici. „Între
geti si Marea Pontica, de la Istru pâna la Tyras, se întinde pustiul getilor,
care e în întregime ses si fara ape. Când Darius, fiul lui Histape, a trecut
Istrul împotriva scitilor, a fost în primejdie sa piara de sete împreuna cu
toata ostirea sa. Într-un târziu a înteles cum stau lucrurile si s-a retras. Mai
târziu, pornind la razboi împotriva getilor si a regelui lor Dromichaites,
Lisimah a trecut prin mari primejdii si, mai mult înca, a fost luat în
captivitate. Dar a scapat, deoarece a întâlnit un barbar bun la suflet”, scrie
Strabon.
Triburile tracice
Geto-dacii au facut parte din marea familie a tracilor, care a
cuprins în istoria ei antica urmatoarele triburi: agrianii, albocensii,
aletoii, ansamensii, appiarensii, apulii, apsinthioi, arsietaii, artacii,
asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bessii,
bettegerii, biefii, bisaltii, bistonii, bitinii, briantii, brigii, brisii, burii,
caenii, carpii, carpodacii, caucoensii, ceiagisii, celegerrii, ciconii,
coilaletae, corallii, corpilii, costobocii, cotensii, crestonii, crobizii,
crusaeii, dacii, dantheletii, darsii (darsai), derronii, digerri, dimensii,
diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii, ge?ii
(getae), harpii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, moesi (mysi),
mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), obulensii, odoman?ii, odrisii,
oinensii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, piefigii,
piengetii, pierii, pirogerii, pliastii, potulatensii, pradavensii,
ratacensii (racatensi), rondaloi, sabocii, sacii, sapeii, sargeti, satrii
serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, tagrii, terizii, thunatii,
tilatii, tinii, trausii, trerii, tribalii, tyntenii, tyragetii, utii, zaielii,
zbaleonii, zeranii.

390
 CUPRINS

Un fel de a privi „comorile” dacilor şi altele din trecutul neamului nostru ........................... 5
O SCURTĂ PREZENTARE ................................................................................................. 9
POVESTEA REGELUI DECENEU – EROUL PĂCII .................................................... 11
Selecție de citate despre daci ............................................................................................... 55
POVESTEA REGELUI COMOSICUS ............................................................................. 63
POVESTEA REGELUI COSON ȘI A KOSONILOR DE AUR ..................................... 109
LEGENDE DOBROGENE: POVESTEA REGILOR DAPYX, ZYRAXES ȘI ROLES .. 141
POVESTEA LUI SCORILO – ULTIMUL REGE AL PĂCII ....................................... 169
STĂPÂNUL LUPILOR ..................................................................................................... 207
POVESTEA REGELUI DURAS ...................................................................................... 251
MITURI ȘI LEGENDE DESPRE VECHII DACI ......................................................... 291
Înmormântările la vechii daci ............................................................................................ 319
Nașterea copiilor la vechii daci .......................................................................................... 327
EXTRASE DIN DOCUMENTE DESPRE APOSTOLUL ANDREI ............................... 345
TABEL cu triburi ale vechilor daci ................................................................................... 371

391