DUMITRU ALMAȘ

FRAȚII BUZEȘTI
Volumul III

ZBORUL A RĂMAS

Editura Eminescu, București, 1977

Versiunea digitală 1.0 - martie 2022

Coperta: Adrian Ionescu

Se spune că strămoșii care au murit fără de vreme,
Cu sânge tânăr încă-n vine,
Cu patimi mari în sânge,
Cu soare viu în patimi,
Vin,
Vin să-și trăiască mai departe în noi,
Viața netrăită.

LUCIAN BLAGA
 Un an pierdut în van

Șuierând, un șoim sur săgetează văzduhul, de la răsărit la

apus, deasupra câmpului de luptă din preajma cetății Vidinului.
Sfârlează zurlie se răsucește în hăurile albastre, urcă șuie în a
cerului cruce și pogoară, țipând ascuțit, drept în mijlocul locului
unde oamenii, otomani și români, se bat cu îndârjire. Scutură din
coadă și din aripi, parcă s-ar bucura că vede cum acești uriași se
luptă, iar sângele țâșnește din răni, negru-roșu, cu miros dulce-
sălciu, numai bun de supt. Cu glas de durere și mânie, Mihai-
vodă a poruncit atacul:
— Din stânga, Novac. Din dreapta, Farcaș. Dinspre pâlcul de
sălcii ruginii, să lovească Radu Buzescu și Udrea. Furtunos și fără
cruțare!… De vă rătăciți în luptă sau inima vă tremură, privi ți
barda-mi cu două tăișuri. Veți afla-o, totdeauna, pe calea dreptă ții
și a biruinței! Porniți!
Și, drept, înfipt în șa, neclintit – cu tot neastâmpărul
armăsarului negru – privește, o vreme, șoimește, când roată jur
împrejur, când ținteș, drept înainte: toți se zbat și lovesc, parcă
mintea lui i-ar mișca și cu mâinile lui s-ar bate. La vreo sută de
pași spre stânga, Stroe Buzescu își strunește roibul. Gândește
numai la încăierarea asta vrăjmașă și-și mușcă buza de jos:… „De
ce? De ce atâta năucă omucidere?… De ce?…”
Armăsarul voievodului tropotă. Sforăie. Cabrează. Sporește
frământarea din sufletul și trupul stăpânului. Nu sufere zăbala,
când atâția armăsari sar și galopează nebunește. Vrea să intre-n
furtună. Ci, deodată, peste o sută de spahii, pe cai albi și suri, cu
frâie și căpestre aurite, cu tarhat roșu, răzbesc călăre ții
căpitanului Farcaș și-i abat în latura stângă. Prin golul deschis,
năbuiesc viforos două pâlcuri de spahii, sticlindu-și iataganele,
fluturând în vânt stegulețe verzi și roșii. Mihai-vodă încruntă
sprânceana, ridică barda, face semn străjii din jur și strigă
tunător:
— Stroe, lovește! și însuși s-aruncă năprasnic în luptă.
Șoimul sur mai săgetează de trei ori văzduhul, țipând
înspăimântător, parc-ar vrea să ațâțe și mai tare pojarul și
nebunia bătăliei. Mihai-vodă izbește, icnind, furios. Cad turbanele
albe cu fund roșu, ca rostogolite de vântoasă. Voievodul deschide
pârtie în noianul potrivnicilor. Îl urmează, îndeaproape, State
Boldur și Petru Orăș, ca două umbre, lărgind poteca. Și Stroe se
aruncă-n vârtej, cu Dan Buzdugan lângă el. Așteptând porunca,
se gândise că la Nicopol, acum un an, măria-sa a doborât singur
paisprezece dușmani… „Poate așa o să-i trimite ți steagul de
domnie și n-o să mai cutezați a i-l lua, hapsânilor!…” Intrat în
vârtej, lovește. Lovește mereu, la întrecere. Izbiți de secure și de
spadă, împunși de suliță și de săgeți, spahiii se poticnesc, cad, se
resfiră, se depărtează. Unul mărunțel și gros ca un polobocel, pălit
în umăr, cade din șaua-i verde și se rostogolește de-a berbeleacul,
printre picioarele cailor. Alți trei se reped asupra lui Mihai-vodă: s-
aleg cu semnul morții în piepturi și se prăbușesc.
Dar, deodată, din stânga și din dreapta, țâșnind de după
dâmburi, lovesc alte două pâlcuri mari de spahii. Boldur și Oră ș
fac față și strigă după ajutor. Ars de mânie, vodă se duce înainte
ca o flacără în vijelie, pocnind în stânga și-n dreapta, cu icnet și
sete cumplită. Nu simte că-l înconjoară vreo zece spahii. Hafiz
Ahmed, pașa Vidinului însuși, îl vede împresurat și urlă scos din
minți de o sălbatecă bucurie:
— Esir!… Esir!…
Abia când aude urletul pașei, Mihai-vodă înțelege în ce mare
primejdie s-a înfundat. Dar nu se lasă. Nu se mai poate lăsa: se
bate cu șapte-odată. Răpune doi… trei… patru potrivnici. Dar un
spahiu din față își repede sulița și-l izbește, în piept; fierul lunecă
pe rotundul pieptarului și se înfige în pântecele voievodului. Nu
simte arsura ranei, ci doar brâncitura loviturii și ceva rece la
marginea cămășii de zale. Înșfacă sulița cu dreapta, să nu i-o
împlânte potrivnicul mai adânc, și se apără cu stânga, pocnind
cruciș și curmeziș. Mai doboară încă doi. Dar pe spahiul care i-a
înfipt sulița în pântece nu-l poate ajunge cu barda. Îl vede cum se
străduie din răsputeri să-l ridice-n vârf de suli ță, ca-ntr-o frigare
blestemată. Ci nu poate: voievodul a lăsat barda, a apucat suli ța
cu amândouă mâinile și-o ține c-o urieșească și deznădăjduită
putere. Abia în clipa când îi văd securea clătinându-se, Stroe și
Preda Buzescu înțeleg că voievodul se luptă cu moartea. S-aruncă,
amândoi odată, într-acolo. Li se alătură Condur Pantelimon și
Dan Buzdugan. Risipesc repede pâlcul otoman. Stroe doboară de
pe cal spahiul care mai ținea încă sulița în pântecele voievodului.
Căzând, scapă arma din mâini. Voievodul și-o scoate din rană și-l
pocnește cu ea în cap, doborându-l de istov. Câțiva oșteni îl
strivesc în copitele cailor. Stroe, Preda, State, Oră ș mai luptă
câteva minute. Strângând, cu dreapta, rana, Mihai-vodă se trage
ceva mai înapoi, lovind cu stânga și poruncind, cu glas înalt,
urmărirea potrivnicului.
— După ei!… Să nu scape!…
Otomanii, în cap cu Hafiz Ahmed, se trag îndărăt, spre Dunăre
și spre cetate. Înfierbântat, voievodul nu bagă samă că pe capul
șelei se prelinge sânge. Numai când încăierarea s-a depărtat și în
jur s-a făcut rariște mare, Stroe vede zalele, șaua și crupa calului
roșite:
— Măria-ta, ești…
— Nu spune la nimeni.
— Leagă-te cu fașa asta…
Repede, Mihai-vodă se strânge tare, cu fașa de in întinsă de
Stroe Buzescu, râzând ca să nu țipe de durere:
— Nu dau mațele decât dacă… faceți din ele ștreang întru
sugrumarea lui Hafiz-pașa. Nu, a sultanului Mahomed!
Izbirea gărzii, cu vodă în frunte, a hotărât biruin ța. Otomanii
fost-au prinși, răpuși ori s-au risipit. Pe ziduri ridicatu-s-au
steaguri albe. Pe câmpul de luptă, cai și oameni morți: zeci, sute.
În jurul lor – bălți de sânge închegat în colb, arme rupte,
aruncate. Oștenii lui Mihai le culeg în grabă.
— Radu Buzescu, intră-n cetate și adă-l pe pașă, aici la cortul
meu, poruncește măria-sa, scoțându-și zalele. Că poate, trândavii
Apusului, auzind că noi am mai cucerit încă o cetate și-am mai
prins un pașă, se grăbesc și alcătuiesc Liga creștină… Republica
Christiana…
Când văd rana, Boldur, Stroe strigă înspăimântați:
— Stai întins, măria-ta! în pat… Repede, doftorul!…
— Oblojește-mă, vraciule, ca pe-o babă… râde vodă spre doctor.
Ci, scoțând tripticul din buzunarul de la piept, află adâncă
înțepătură de vârf de suliță. Surâde: Aici lovitu-m-ai, vrăjma șe?!
Mă răni potrivnicul, Stroe, dar nu m-a ucis.
— Ci Vidinul e al nostru! Iar turcii tremură de frică!
Oștenii înfățișează la cortul măriei-sale patru steaguri otomane,
frumoase și scumpe. Mai ales unul, cu o semilună de aur în vârful
prăjinii. Stroe privește și oftează:
— Totuși, noi cu otomanii sântem ca David cu Goliat.
— Leul nu se bate cu iepurii, și nici șoimul nu prinde muște,
surâde măria-sa abia stăpânindu-și durerile.

*
 După victoria de la Vidin, Țara Românească a avut lini ște o
vreme. De altfel, Buzeștii știau că, după obicei, la Kasân, adică la
26 octombrie, la Sfântu Dumitru, otomanii pun capăt războiului,
până la Nesruz, la 23 aprilie, la Sfântu Gheorghe. Armeanca
Araxi, baclavagița, mai scrie că sultanul bucuros este să aibă
prieteșug cu ghiaurul Mihai, să nu lovească la vremea înghe țului,
cetățile de la Dunăre, sau să treacă Balcanii, cum i-a mai trecut
de atâtea ori.

*
Mult s-a speriat doamna Stanca, aflând de la Teodosie logofătul
că măria-sa a primit rană în bătălie și ne țărmurit s-a bucurat că
s-a tămăduit repede, în două săptămâni de hodină în casele din
Craiova: „Are carne bună și sânge sănătos, fierbinte… Prea
fierbinte”… a suspinat, peste câteva ceasuri, când aga Leca,
iscoada ei de taină pe lângă voievod, o înștiințează că l-a vizitat
ibovnica din Transilvania.

*
Ninge. Se albește lumea; din Bran în Giurgiu și din Giurgiu în
Balcani. La Țarigrad plouă. Pe Bosfor umblă cețuri sure. Și vreme
de iarnă fiind, lăsata secului, Buzeștii s-au strâns, cu to ții, la
Stănești. Gazde primitoare, Sima și Cătălina au încărcat masa cu
friptură de căprior, împănată cu stroh de cimbru, pulbere de
piper, semințe de chimion, frunze de dafin și stra șnic mujdei de
usturoi. Mănâncă și beau, de nădejde. Oleacă amețit, Preda nu
mai contenește să-și laude nevasta. Radu, în schimb, amintește de
niște moșii cumpărate în toamnă.
— O să ai bocluc cu țăranii, îl previne Stroe.
— Ei și? Mi ți-i chem la mine, chiar pe-o că țea de vreme ca asta,
și-ndată pun degetul pe hrisov. Că de nu…
Simei nu-i place să-și audă soțul ciondănindu-se cu frații, din
pricina căilor de strângere a bogăției. Se trage spre iatacul ei și
gândește la vorbele lui frate-su mai mare, dar nu mai puțin
poftitor de avere: …„Acum pot spune că Buzeștii nu-s numai
neastâmpărați, ci sânt și cei mai viteji luptători ai măriei-sale…
Dar vrednicia le dă dreptul să se-navuțească? Radu și Teodosie zic
că da. Eu mă-ngaim…”

*
 În Praga, la 17 februarie 1597, împăratul Rudolf l-a primit,
împreună cu craiul Sigismund Báthory, și pe banul Mihalcea. Ci
pe român nici nu l-a băgat în samă. La trufie, Mihalcea a răspuns
cu batjocură: …„Noi n-am spălat putina din fața otomanilor, cum
făcură vitejii de la Agria”…
La întoarcere, povestește în sfatul domnesc, cu haz:
— Mulți prinți de la curte, când văd pe unul ca mine, cârmesc
nasul într-o parte. Oi mai fi aburind oare mireasmă de pastramă?
Totuși, am mai dobândit ceva ajutoare. Și mai ales un dram de
învățătură: craiul Sigismund nu se gândește acum la războiul cu
sultanul, ci la despărțenia de Maria Cristina. Că o mamă
prilestitoare și dată preacurviei, cum a fost Erszbet-crăiasa, a
odrăslit un nemernic. Împăratul nu-i împotriva despăr țeniei.
Numai că neputinciosul cerșește, în schimb, „Ordinul teutonic” și
Colanul „Lâna de aur”. Cică i se cuvin.
— Nestatornicia lui Sigismund Báthory năucește lumea: seara
nu mai are părerile de dimineață, iar noaptea i se răvă șe ște totul
în cap, adaugă Radu Buzescu. Zice: „Las împăratului
Transilvania, dacă mă ajută să scot Ungaria mea de sub turci; să
ucid pe pașa din Buda și iau locul vechilor regi unguri.” Vrea chiar
în primăvara asta să pornească iar asupra Agriei și a Iaurinului.
Alba Iulia i se pare o cetate prea mică, pentru firea-i aleasă.
În Buda, zice, n-o să mai întâlnesc atâția valahi eretici…
— „Și Rudolf-împărat?”
— Cică i-ar hi făgăduit două ducate în Silezia și titulu șul de
prinț al împărăției.
— Și Transilvania? Cui rămâne?
— Crăiesei Maria Cristina: că dacă nu s-a învrednicit să-i
zămislească prunc, își plătește neputința cu o… țară.
— Petre Grigorovici, întreabă Radu Buzescu, socrul meu, banul
Mihalcea, grăiește adevărul?
— Adevărul. Le știu însumi pe toate, dar…
— Au nu te plătim îndeajuns de nu ni le destăinui?
— Mi-a luat-o jupân Mihalcea înainte. Împăratul ne-a promis
ajutor în bani, pentru lefegii.
— Și dacă ni-i înșfacă Sigismund? Ori Ștefan Iosica?
— Nu, jupân Preda; craiul nu știe.
— Până nu-i spui tu, taler cu două fețe.
— Dacă mă batjocoriți, chiar în șagă, părăsesc slujba asta.
— Ei, voi sforari și amăgitori cu nume de laudă: diploma ți, soli,
misionari.
Grăiește Baba Novac, ca să stingă începutul de zâzanie.
— De ne-ajută, în șase luni, noi le dăruim Țarigradul.
— Sigismund cunoaște ăst gând al nostru, Grigorovici?
— Da. Dar foarte se teme ca nu cumva împăratul să afle ce om
vrednic este Mihai-vodă.
— Adeveresc, îl sprijină banul Mihalcea. Pentru un cuvânt bun
rostit de Rudolf despre voievodul nostru, s-a mâniat așa de tare,
încât a plecat napristan din Praga, lăsând în odaia lui Iosica,
nedesfăcute, scrisorile împărătești.
— Așa i se cuvine cancelarului, că-i cată-n coarne și-l lingușește
din pruncie, surâde amar Teodosie logofătul Rudeanu, răsucind
fire din barba-i stufoasă, învârstată cu șuvițe albe. Îl știa pe craiul
la suflet mărunțel ca un broscoi și l-a umflat cu laude până l-a
făcut mai dihai ca un bou.
— L-am văzut pe crai în ziua plecării, deșartă Grigorovici
desaga știrilor, cu toate că voise a le păstra numai pentru măria-
sa. Biciuia caii ca un smintit. Urla. Bătea slujitorii. Î și sfâ șia
hainele de pe el. Pomenea mereu despre niște vrăji și despre
răscoala nemeșilor. După plecarea năprasnică din Praga, mult s-a
trudit Iosica să-i împace pe nemți și să ducă mai departe tocmelile
începute.
— Dar despre noi, ce se mai spune?
— Când am înfățișat scrisorile mitropolitului Rally al Târnovei,
răspunde Grigorovici, vădind că toată creștinătatea de la miazăzi
de Dunăre se închină lui Mihai-vodă, că însu și patriarhul
Țarigradului îl așteaptă ca pe-un izbăvitor, când am arătat că
dacă nu ne-ajută apusenii cerem sprijin țarului Moscovei și regelui
Poloniei, atunci împăratul mi-a făgăduit banii.
— Îi împrumută de la neguțătorul Lazar Menggl, din Viena, și-i
aduce maestrul de mustră Eric Lassota, împreună cu 4.000
ostași, mai spune banul Mihalcea.
— Cere doar să porniți, la vară, împotriva Țarigradului.

*
Dar peste trei zile, în sfatul domnesc, logofătul Teodosie veste ște
că, prin Ali-ceaușul, sultanul a scris lui Sigismund despre pace,
iar acesta a răspuns că-i gata a-i săruta papucul. Mihai-vodă se
ridică din jilț, pășește apăsat, sunând din pinteni, spre fereastra
luminată de-o primăvăratecă rază:
 — Hm… Vorbesc de pace și cară la Nicopol șăici și grinzi, pentru
pod mare peste Dunăre. Iar caii, zeci de mii, pasc otavă pe malul
bulgăresc… Războiul! Trebuie să-l ducem până la Bosfor. Novac,
Cocea și Leca să-mi caute câte două mii de oșteni: români, sârbi,
bulgari, cazaci. Să facem oaste de lefegii, căpitanii mei! Strânge ți-
mi voinici viteji, să-mi fie de folos pentru gândul meu cel mare.
Mulți sfetnici rămân în mirare mută. Vodă îi lasă așa, anume, și
trece la pricini de judecată. Ci în zilele următoare plecat-au
ștafetari tainici: Gruia, lui Novac, la bulgari și sârbi; Leca, la
arnăuți; Cocea, la moldoveni și cazaci; Petru Orăș, la poloni; Ion
Tamaș, la secui, să adune oaste cu plată.

*
„Araxi, fata lui Manea Hagigadur, ocârmuitorul isnafului de
baclavagii din Țarigrad, se închină înaintea domniei-tale, cinstite
Stroe Buzescu, și-ți povestește cum a fost, în aprilie 1596, când
Sinan-pașa și-a plătit datoria cea de istov și a plecat în raiul lui
Mahomed-Profetul. Până acum n-am avut vreme a scrie despre
asta, și nici toate nu le-am cunoscut.
Era zi senină și-nflorise iasomia. Îmbrăcatu-m-am turc și m-am
dus să mă încredințez că-l pun în pământ… Precum ve ți fi auzit,
Kogea Sinan-pașa, albanez de obârșie, fost-a luat de mic copil rob
la Istanbul. A deprins repede meșteșugul armelor, iar Coranul îl
știa ca apa. Frumușel fiind, a intrat în serai copil de casă, icoglani.
Apoi ceașni-girbași la Soliman, Sultanul cel mare, slujbă de foarte
mare credință: priveghea gătitul bucatelor pentru masa
padișahului. Știa multe, dar mai ales cum să ocârmuiască oști și
să lingușească. A slujit patru sultani și de cinci ori a fost mare
vizir și seraschier. Cu bunele-i însușiri de comandant, dar și cu
răutatea, cu uneltirile și mituirile ajuns-a cel mai de vază dregător
din împărăție. Zicea: «Cred numai în sultanul care mă hrăne ște, în
puterea aurului și-n steaua mea.» Îl număr printre cei care siliră
cele patruzeci de cadâne să bea sângele lui Murad al treilea
padișah, iar acum, pentru astă spurcată faptă, sânt aruncate-n
mare din chioșcul turnului. A cucerit multe cetă ți și țări Sinan,
faimă mai mare ca un sultan făcându-și. I s-a zis Fatih i Yemen –
cuceritor al Yemenului. Dar a fost înfrânt în «micu ța Țară
Românească» Kükücük Eflak. De-atunci l-au numit serdâr-i bî-âr,
serdarul fără rușine ori muhannes ibni muhannes – fricosul
fricoșilor. Și și-ar fi pierdut capul atunci, în 1595, dacă nu avea
Kisesi Kebir ve hamilari Kesâr – punga mare și protectori mulți. Ci
padișahul i-a luat toate averile. Scriu aici despre câteva, cum le-
am auzit la un bătrân vrednic de crezare: vreo 200 scule de aur,
1.000 ocale de argint, 4.000 ocale de pietre prețioase, două sertare
pline cu topaze, 900 ocale de perle, 30 diamante roz, 48 scuturi
bătute-n pietre scumpe, 20 ibrice de aur, 140 coifuri împodobite
cu nestemate, 600 blănuri de samur și tot atâtea de râs, peste
1.000 de bucăți de stofă de mătase țesute cu pietre scumpe. Zeci
de șei lucrate în perle și cu scări de aur, săbii, iatagane, hangere,
buzdugane încrustate cu pietre prețioase, vase de argint de peste
5.000 ocale, 1.000 costume de mătase, postav ori bumbac. Și aici
nu pot să însemn moșiile, casele și caii, trăsurile, mobilele și
porțelanurile. S-a rânduit, precum se vede, printre cei mai boga ți
oameni ai vremii noastre. Cu acest om mare și bogat v-a ți bătut
voi, la Călugăreni. Rușinea și mâhnirea înfrângerii i-au grăbit
moartea. Cred, că până și-a dat duhul a simțit mirosul și gustul
apei din mlaștina Neajlovului…
Despre putinele cu miere și sacii cu miez de nucă va grăi omul
nostru. Și mai ieften să ni le lași, de bucurie. Că un cronicar
otoman scrie despre luptele voastre din 1595: «O asemenea
retragere dezastruoasă și înfrângere n-a mai fost pomenită în
istorie.» Toate le știu de la Kâzlar-agasi, mai marele peste
haremuri, al treilea dregător ca însemnătate, în împără ție. Are sub
a lui poruncă peste 6.000 de cadâne…”
 *
Din Transilvania a venit răvaș tainic lui Mihai-vodă, despre
noua ceartă dintre crai și crăiasă, pentru ibovnic. Se teme acum și
de Iosica. Totuși, se lasă lingușit și-l umple de danii: argintărie
scumpă și un castel frumos cu peste treizeci de sate. La rându-i,
Ștefan Iosica primește darurile, dar se teme să nu-i ia, într-o
noapte, viața. „De aceea cancelarul ar vrea acum să te facă pe
măria-ta crai în Transilvania și-apoi în Bulgaria.” Mai scrie acel
răvaș că Sigismund a plecat iară la Praga, valvârtej. Rudolf-
împărat l-a chemat, să-i dea Colanul „Mielul de Aur”, trimis de
Filip II, craiul Spaniei, pentru victoriile din 1595. „Adevărul este
că iezuiții și împăratul, aflând că se lasă ademenit de sultan, îl
lingușesc cu decorații. Vor să-l țină lângă dânșii, hrănindu-i trufia
cu tinichele…”

*
Și doamna Stanca, într-un răvășel de la Ion Chisăr, citește că în
casa Velicăi-doamna de pe ulița Giuvaergiilor ar fi intrat însu și
vodă, în strai de oștean de rând. Și-a rămas acolo trei zile și trei
nopți… „L-am știut la vânătoare, în munte și căprioara-i în Alba
Iulia cetate. Nu, nu se mai poate…”
Cu același tainic ștafetar și logofătul Teodosie Rudeanu a primit
scrisoare tot de la Chisăr, prin care-l ruga să stăruie pe lângă
voievod a încheia pace cu sultanul. Hasan-pașa a scris lui
Sigismund-craiul: „Voi n-ați vrut a vă ridica împotriva
puternicului padișah, ci doar să vă răzbunați pe Sinan-pașa.
Murind el, plecați-vă acuma capul, fiți cu aceeași credință cu care-
ați fost mai înainte; fiți dușmanii dușmanilor padișahului și
prietenii prietenilor lui. Dacă nu, aflați că am făcut pod la
Panciova și vin asupra Transilvaniei cu toată oastea măritului
sultan, îndată ce va încolți iarba…”
— Vrea să strigăm „aman!” râse Preda Buzescu.

*
Velica-doamna nu-i bucuroasă că Ștefan Iosica îi calcă prea des
pragul. De fiecare dată caută să mai fie cineva cu dânsa. Acum
ține băiețelul pe-un taburet, la picioarele ei:
— Petru, signor cancelar Iosica e cel mai mare om din
Transilvania. Ascultă-i vorbirea.
Și Iosica povestește, cu haz, despre noua călătorie a craiului la
Praga:
— S-a întors cu o haraba de laude și cu una de făgăduieli, dar
numai cu câteva pungi de galbeni și fără niciun osta ș. Iar
neprețuitului nostru crai, care până acum ardea de dorin ța
faptelor mari, i s-a cam urât a fi ceea ce… nu este.
— Da? Și-atunci, de ce nu gândești serios să-l… schimbi?
Cancelarul face ochii mici și se apropie de Velica, lingu șitor. În
oră de amurg primăvăratec, cu alte gânduri s-a strecurat în casa
asta cu tablouri de maeștri italieni și cu aer plăcut de gospodărie
bine orânduită. Gândește: „Numai de iscodiri se ține”. Surprins de
întrebare, șovăie:
— Nici nu m-am gândit ca, după ce l-am făcut, să-l…
— Îți cunosc lozinca, Iosica: Majus bonum est mea vita, quarn
universorum.
— Da; Viața mea-i bun mai de preț ca viața tuturor celorlal ți la
un loc. De aceea vreau să…
— Te-njosesc multe patimi urâte, Iosica, suspină Velica,
văzându-l poticnit în a doua minciună; dar măcar una te înal ță:
patima pentru artă. Ți-ai umplut casa cu tablouri de pre ț. Și
craiului i-ai insuflat gustul pentru frumusețe artistică.
— Ai dreptate… Vin la tine ca să pot grăi românește.
— Grăita-i tu și cu tata… Poate de aceea l-ai ucis.
— Tot mai crezi că eu…
— Dacă noi românii eram uniți și unii nu treceam la legea
catolică, azi eram stăpâni aici. Că sântem și mulți și băștinași. Dar
ne-a plăcut să lingușim veneticii. Și să le îngăduim a ne porunci.
— Au spadă mai tare. Și-apoi…
— Ci cunosc eu o samă de boieri, români ca și noi, nu-l lasă
Velica să isprăvească vorba, care bucuroși ar merge la Rudolf să
dobândească pentru Mihai-vodă țara asta nefericită.
— Mă bucur că înțelepciunea nu ți-i nicicum mai prejos de
strălucitoarea-ți frumusețe, cearcă Iosica să topească gheața cu
care-l respinge Velica. Însumi aș vrea să grăiesc cu împăratul
despre asta. Transilvania-i bogată în aur, sare și vite, are me șteri
și neguțători buni, iar Valahia se laudă cu grâne, miere, pe ște.
Împreună, bună casă ar duce.
— Mihai, mult iubit de popoarele de la miazăzi de Dunăre,
repede ar alunga otomanii din Europa. Și-ar aduce pacea-n lume.
— Mda… mârâie Iosica, iscodind lacom trupul Velicăi, și
azvârlind suliți de ură asupra băiețelului care stă cu tâmpla lipită
de genunchii mumei. Numai că aceste popoare sânt eretice.
— Ciudat: când aveți nevoie de sângele lor ca să vă apărați
libertatea, uitați că-i sânge eretic… Ceea ce ți-am spus n-are alt
temei decât inima și închipuirea mea. L-am auzit pe Sigismund
lăudându-te. A dat soției tale, Barbara Füzy, castelul Gerend, cu
nouă sate în comitatul Turdei. Dar mai știu că încrederea lui în
tine se clatină rău.
— Da; vorbește de abdicare, iar pe sub ascuns uneltește, la
Târgoviște, să răscoale lefegiii împotriva lui Mihai-vodă, să-l atragă
pe Baba Novac, pe Deli Marcu și pe Leca…
— Leca?
— Ah! Cum izbutești să-mi smulgi niște taine care…
— Taine? Toată lumea din Alba Iulia le știe. Iar tu, în loc să mă
cercetezi, la ceas de-amurg cu gânduri pidosnice, ai face mai bine
să te ferești de cei care-ți vâră-n cap ideea c-ai putea fi crai.
— Ei, asta nu-i adevărat!
— Te ispitesc anume, ca să te vândă.
— Nemaipomenit!
— Nu te mira, ci fii cu luare aminte. Î ți spune asta o femeie, din
același neam, care mult ar jeli văzându-te cum dai cu gâtul în
ștreang.
— Ha-ha-ha! se face a râde, deși nici când, ca acum, n-a fost
umilit de-o femeie. Gândește: „Asta îl dă de-a dura și pe dracul…” I
se adresează în italienește: Ai dobândit necrezută faimă de femeie
fără prihană. Dar tocmai de asta mă tem să nu te răpună
Sigismund. Îți dăruiesc acest pumnal: împlântă-i-l în inimă, dacă
îndrăznește să…
— Iosica, au nu ești mulțumit cu puterea și rangul de cancelar,
cu titlul de… craiul neîncoronat al Transilvaniei?
— Vreau să ajung stăpân deplin! Cât o să mai port în spinare
un nevolnic? Vreau să ridic nobilii români, să…
Și parcă uitând de ce-a venit, lasă stiletul pe măsuța florentină
de nuc castaniu și pleacă, abătut. Velica prive ște lung după acest
bărbat falnic, deștept, frumos, dar orbit de patima puterii. Ia
stiletul, trage lama din teacă și-i încearcă ascu ți șul cu buricul roz
al degetului mare. Apoi, zâmbind, îl potrivește la centură: …„Ar
vrea să-l ucid pe Sigismund, ca să-i ia locul. Strașnică idee!… Dar
câte pumnale de-astea va fi răspândit? Trebuie, neapărat, să plec
la Bran; mă așteaptă Boldur…”
 *
Primăvară luminoasă, caldă îmbălsămată de miresme.
Pământul se scaldă-n valuri verzi, cu creștete de flori albe,
galbene, roșii. În văgăunile sure ale Pietrei Craiului sclipesc încă
omăturile ca marmura. În trăsuri mari, deschise, călătoresc
cumnatele: Preda, Cătălina, Sima. Caii merg în trap lin, pe drum
bine zbicit. În urmă, trăsura Velicăi-doamna, cu doi cai roibi și cu
unul alb alături, tânăr, ca de trei ani, frumos cum nu se mai află,
nalt, cu coama în vânt, cuminte și înțelept: Fulger. Opresc la
Gurbănești, satul lui Radu Buzescu, unde le așteaptă bărba ții
veniți din Târgoviște să se desfete cu vânătoarea, în sălbăticia
codrilor și a munților. Vânaseră ceva căprioare și păsăret, iar
acum hodineau în cerdac, sporovăind:
— Cum o fi arătând musafira de peste munți?
— Despre ibovnica lui vodă nimeni n-are voie a cârtire.
— Fraților, își amintește Stroe, uite pe ăst drum am întâlnit-o
întâia oară pe Maria căpitanului Dragoș.
— Cine și-ar fi închipuit că fetița aceea smârdă și fricoasă îl va
înfrunta pe Caraiman și pe Sinan-pașa?
— Adevărat, dar cine-ar fi zis, atunci, că noi vom ajunge până
la Adrianopol? întreabă Preda.
— Lăsați Adrianopolul că, uite, vin jupânesele, arată spre drum
Teodosie Rudeanu.
Coboară toți patru în ogradă. Radu Buzescu le probuluiește din
ochi: Preda, gospodina fără cusur; Cătălina, îndrăgostita fără
margini; Sima, bunătatea și gingășia întruchipată; Velica… „de
unde-o fi adunat în ea atâta neprihănită frumuse țe, tinere țe și
vioiciune?”
După ce-i îmbrățișează pe toți, Velica râde, povestește,
mănâncă, bea cu veselie. Apoi, așezate pe lăicere de lână, jos, în
livadă, gazdele îi ascultă cântecul zis cu struna teorbei și cu
glasul. Când soarele înclină spre apus, se ridică și pleacă.
Înainte de a urca în trăsură, cu ochii în lacrimi, Velica mângâie
botul cald și părul lucios al lui Fulger.
— Aș vrea să vi-l las, dar… mă tem, Sima.
— Mai ține-l la Alba; poate vine el, anume, să-și ia darul.
A treia zi, Buzeștii pun acolo, în livadă la Gurbăne ști, o cruce,
întru amintirea zilei de 27 mai 1597, cu inscrip ția: „Această cruce
s-a ridicat în cinstea și pohvala Duminicii și a tuturor sfin ților, în
zilele lui Io Mihai-voievod și a doamnei Stanca…”
 — Bine c-ai pomenit-o și pe dânsa, Radule, râde Preda. Că dacă
se ivea aici și-o vedea pe Velica, ne opărea pe toți.
— Tot o să afle: are iscoade printre slujitorii noștri.

*
Din pan Taranowski, Petru Orăș și-a făcut bun ajutor în
strângerea lefegiilor. Mulți leși știau românește, iar al ții erau
români din Moldova. A venit și cu trei căpitani leși, oameni de
rang, pani: Walawski – voinic, tânăr și bălai; Kulinski – negricios și
gras ca un poloboc, și Sadurski – slăbănog și deznodat, dar
nespus de guraliv. Cât banul Mihalcea le face pre țul, Mihai-vodă îi
măsoară cu privirea. La Sadurski, încruntă sprânceana,
nemulțumit:
— Coști cam scump, leahule!
— Sânt nobil, pan, din ținutul Lublin!
— Cunosc locul. Am vândut multe vite pe-acolo și văzut-am
oameni nalți și tari de virtute, nu sfrijiți ca tine.
— Și-acum închiriezi viteji, măria-ta! Cei mai vestiți viteji din
lume! Eu, pan Sadurski, am luptat și cu țăranii răscula ți. În frigări
i-am fript. Câte patru-cinci odată.
— Bane Mihalcea, lui Sadurski ăsta plătește-i și lăudăroșenia,
că fudulia ne-o dă ca scăzământ. Și-nvață-l zicala românească:
fală mare, traistă goală.
— Știu puțin și românește.
— Cu atât mai bine.

*
În ziua de 15 iunie, trecând cu scrisoarea sultanului spre Alba
Iulia, ceaușul Ali Masar cere primire la vodă. Destăinuie că, în
adevăr, tătarii au poruncă să lovească Transilvania, dar fără a se
atinge de Țara Românească.
— În schimb, măria-ta ajută-l pe Saturgi-pașa…
— Să mă gândesc, surâde voievodul. Că dacă nu l-am răpus la
Călugăreni…
După plecarea ceaușului, Radu Buzescu se miră:
— S-a purtat prietenește, parcă nu ne-am fi sfădit nicicând.
— Și parcă n-a auzit că sârbii și bulgarii ne cheamă, cu
deznădejde, să trecem Dunărea.
— Nici că Baba Novac a cuprins, acum o săptămână, Vașița și
Cladova, sporește Stroe mirarea. A, dacă Sigismund nu ne-ar tăia
legăturile cu împăratul și ne-ar ajuta să armăm noroadele de la
miazăziua Dunării…
Dar peste o zi, o depeșă de la Araxi îl veste ște că însu și
patriarhul cel nou, Meletie Pigas, a primit poruncă să-l împace pe
Mihai-vodă cu sultanul: „Are padișahul atâta nevoie de pace la
Dunăre, că uită toate vătămările, necazurile și răutățile pricinuite.
Va să-l primească iar pe Mihai-voievod, în mila sa. E gata să
trimită la Târgoviște pe însuși patriarhul, ca mijlocitor pentru
negociere”.
— Văd, încă o dată, Buzeștilor, că armeanca voastră știe bine de
unde să culeagă știri, surâde vodă. Ceaușul mi-a arătat și
scrisoarea padișahului către Sigismund: e scrisă cu cerneală
blândă, chiar cu rugăminți, să nu turbure hotarul împără ției.
Însăși sultana-mamă făgăduiește sprijin întru tocmirea păcii.
— Întocmai scrie și Araxi, doar cu un adaus: „Sub această
prietenească poftire de pace se ascund pregătirile de război
împotriva Vienei”.
— Fără îndoială, Stroe, scutură măria-sa din cap. A șa că noi
trebuie să sporim oastea și să-l sprijinim pe Sigismund.
Altminteri, Zamoyski, cancelarul leah, îl pune crai în Transilvania
pe Andrei Báthory. S-a și înțeles cu Gáspár Kornis și cu Ștefan
Czáki, amândoi sătul de nestatornicia craiului.
— Pentru noi, cardinalul Andrei – nenorocire! suspină
Mihalcea. Ne-am afla între doi… sultani. Chiar dacă unuia la gât
îi spânzură crucea.
O clipă se lasă tăcerea: privirile cată spre banul Mihalcea. Doar
Stroe Buzescu își destăinuie gândul:
— Să vină! Îl gonim cu spada și, având Transilvania, puterea
noastră se împătrește. Încă mai uimiți, boierii tac iară; nici
logofătul Teodosie nu cutează a cuvânta. Voievodul încruntă
sprânceana și rostește aspru:
— Boieri și căpitani, treceți și cercetați-vă cetele. Când se
vorbește mult de pace, războiul e foarte aproape.

*
Leca a adus opt sute de lefegii și-i laudă foarte:
— Oastea de țărani – lucru învechit, nepotrivit cu vremea.
Lefegiii? Oamenii bătăliei! Ostași de meserie, vârto și, bravi,
sălbatici! Arnăuți, sârbi, greci, bulgari, români, trăitori din
mânuirea armelor de foc, din pradă, din omor.
 Stroe se uită la dânșii cu un ciudat sim țământ de îngrijorare, de
teamă: „Cum să-l înduplec pe bărbosul ăla ca un urs că trebuie
să sângereze și chiar să moară pentru Țara Românească?” Și
tocmai când aleg oști noi, pun căpitani și încep deprinderile luptei,
aud că Eric Lassota, trimisul lui Rudolf-împărat a fost oprit și pus
sub pază, la Alba Iulia. Buzeștii țin, cât pot mai mult ascunsă
asemenea veste rea. Dar oștenii cu plată află, se răscoală și,
furioși, amețiți de băutură, năvălesc în palatul domnului, cu
nerușinate sudălmi și ocări.
— Toată iarna ne-ați amăgit că ne duceți la biruință!
— Bani! Bani, fără zăbavă, ori vă luăm capul!
— N-am câștigat nimic de-un an și jumătate. Vă ucidem!
Cu capul descoperit, în tunică neagră, strânsă pe trup, cu
ciubote roșii, cu pinteni de argint, Mihai-vodă iese în cerdac:
încrucișează brațele și încruntă sprânceana. Între lefegii se
stârnește un fel de murmur și, dintr-o dată, tac. Înghea ță.
— Sânteți ostași ori adunătură de golani? întreabă vodă, răstit.
Dacă vă obrăzniciți, v-atârn în ștreang, din zece în zece!
Un secui voinic, trecut de treizeci de ani, văzând că vodă-i fără
armă, trage spada cu huiet mare și strigă, repezindu-se spre
cerdac:
— Nu vorbe!… Nu dăscăleală… Bani!… Bani!…
Într-o clipă, Tudor Maldăr, Oprea Rîcman, State Boldur sânt în
jurul măriei-sale, cu săbiile afară din teacă. Stroe Buzescu iese în
întâmpinarea războinicului. Un salt. Cinci ciocniri fulgerătoare de
spadă și chipul îndrăznețului se umple de sânge: Stroe i-a scris pe
frunte slova „S”.
— Dă-mi spada, secuiule!
Preschimbat într-un fricos, furiosul întinde spada, tremurând.
Toți se trag înapoi, spre poartă. Vodă primește spada răzvrătitului,
face semn și grăiește, răstit:
— Îl pot ucide! Dar nu vreau. Sânt încredințat că, de-acum, va
fi cel mai ascultător lefegiu… Căpitani, la mustru! Să le treacă
pofta de răzmeriță. Că de bani, am eu grijă, să nu fie nimeni
păgubit. Eu sânt voievod, nu condottiere!…
Lefegiii se trag spre odăile lor, spășiți, blestemând stârnitorii la
răscoală. Vodă intră în spătărie și grăiește, supărat:
— Tocmai voiam să le dau un banchet, în semn de prietenie și
cinstire. Preda Buzescu, împrumută-mi douăzeci pungi de
galbeni. Radu Buzescu pleci, în goană, la Alba Iulia. Faci pe
dracul în patru și-aduci solul împăratului cu banii.
Peste câteva ceasuri, Preda numără banii, în vistierie, lui
Stoichiță. Și se minuna, în fața lui vodă, că Leca s-a rănit cu
sulița, deși n-a luptat cu lefegiii răzvrătiți.
— Îl bănuiești de vreun șiretlic?
— N-am probe. Dar mă întreb: când a fost rănit?

*
De mult, Buzeștii se îngrijesc a face faimă bună voievodului în
Transilvania. Ci acum, odată cu Radu Buzescu, au trecut pe la
Bran încă șapte neguțători și șase călugări, cu misiunea tainică de
a răspândi dincolo de munți știri despre Mihai-vodă. De la Cozia,
maica Teofana a mai trimes trei călugări, până la Peri, la
egumenul Serghie, iar pe drum să grăiască tot despre isprăvile și
vitejiile voievodului de la Țara Românească. Înainte de a se înfă ți șa
la curtea din Alba Iulia, Buzescu trece s-o vadă pe Velica-doamna.
Îi povestește despre necazurile cu lefegiii:
— N-avem cu ce-i plăti. Trebuie să-l duc pe trimisul
împăratului cu banii, la Târgoviște, cu orice preț.
— Eric Lassota se află, sub pază, chiar în casa lui Iosica. Și nu-
l putem scoate decât cu vicleșugul.
— Cum?
— Să mă gândesc… Îl poftesc pe Iosica aici.
Cancelarul răspunde grabnic și fericit la invitație. Admiră
portretul gazdei făcut de pictorul italian, trimis de călugărul Fra
Geremia, și cere o copie pentru dânsul.
— Aud că împăratul adună portrete de prințese frumoase și le
privește zile și nopți, până se satură. După asta le descântă și le
înțeapă cu acul în inimă, și le face să moară de dragoste pentru
dânsul. De aceea nici nu s-a însurat până acum.
— Am înțeles: să nu-mi vadă cumva portretul că…
— Nu râde! Pierde Transilvania cel mai prețios giuvaer.
— Nu mă ocări cu glume, Ștefan Iosica; ci, mai bine, lasă-l
slobod pe Lassota: oamenii lui Rudolf-împărat zic că prigone ști
solii. Și nu-i bine pentru tine.
Peste două ceasuri, doi slujitori îl călăuzesc pe Eric Lassota
spre han. Cum se lasă înserarea, Radu Buzescu cu șase oameni
tocmiți din vreme de Condur Pantelimon și de Onea Vale îl scot pe
neamț din cetate, cu tot bagajul. Până la ziuă ajung la Turnul
Roșu. Găzduiesc la un țăran român, prieten cu Buze știi. Om
mărunțel dar voinic, vioi, isteț, înțelegând repede orice
împrejurare, gâcind dintr-o privire fele șagul oamenilor, Eric
Lassota se bucură de caș proaspăt și friptură de berbec,
îndemnate cu răchie de afine. Zgârcește mustățile ca un cotoi, î și
ferește părul de pe frunte, își umflă nările, largi ca ni ște surle și
înfulecă zgomotos. Repetă mereu:
— Credeam că sânteți niște lotri… Da, lotri…
Din Târgoviște, Lassota scrie împăratului, înfă ți șându-l pe Mihai
ca pe un bărbat foarte îndrăzneț și viteaz, cu mare tragere de
inimă pentru creștini. Urmărește nu numai să strice împără ția
otomană, ci chiar să elibereze Constantinopolul. Îl înflăcărează
gânduri înalte și-i sprijinit de inima bărbată a celor din jur, boieri
și căpitani, ales Buzeștii. Dar țara i-i mereu călcată de turci și de
tătari și-i mult prea mică spre a lupta fără ajutor din afară.
— Mi-ați câștigat inima, prieteni, spune la plecare; făgăduiesc
să mă fac luntre și punte să vă trimit 30.000 de florini și 3.000 de
mercenari. Și, dacă se va putea, să vin eu însu și să vă ajut la
orânduirea și muștruluirea lor.

*
La curtea din Praga mișună felurite zvonuri. De pildă, se zice
că, pe sub ascuns, nobilii maghiari se zbat să refacă vechea
Ungarie, sub ocrotirea sultanului. Unii spun că asta ar face-o
Sigismund Báthory; alții vorbesc de Andrei Báthory, vărul
craiului, cardinal în Polonia. Temându-se de necredința lui
Sigismund, arhiducele Maximilian trimite în mare grabă, la Alba
Iulia, pe Gall Pappel și pe Sigismund della Torre. Aflând despre
această solie, Mihai-vodă îi și repede pe banul Mihalcea și pe
Preda Buzescu să-i întâmpine, să se jăluie în cuvinte cât mai
aspre că Sigismund Báthory le răpește ajutoarele și- și dă coatele
cu sultanul. Protestele românilor îi înduplecă pe solii imperiali;
patru mii de lefegii din oastea lui Ferrante Gonzaga vor veni în
Valahia. Furia lui Sigismund întrece măsura:
— Della Torre, valahul e un mișel! Oamenii lui umplu
Transilvania cu zvonuri ticăloase despre mine și cu laude
hiperbolice despre el. Strânge oaste ca să mă alunge de pe tron!
— Deocamdată, noi avem altfel de știri…
— Așa? Bineee… Aflați că pot fi rege la Buda, ca Ștefan cel
Sfânt!
Peste un ceas, poruncește lui Moise Secuiul să meargă la
Brașov, cu patru mii oaste, să se repeadă peste munți și să-l
prindă pe Mihai-vodă. Solii împăratului mult se miră de purtarea
craiului, mai ales că, îndată după asta, se tânguie:
— Sânt foarte obosit și sătul a stăpâni noroade. Am aur destul.
Doresc să-l cheltuiesc… Da: să cutreier lumea cu câțiva prieteni
italieni, după gustul meu: cu Iacobus cetitorul în stele, cu Petro
Busto muzicantul… Mi-am făcut datoria cu prisosin ță: de la
douăzeci și doi de ani sânt Athleta Christi. Sânt Sigismundus rex,
eroul glorios de la Lipova, Târgoviște, Giurgiu! Dar nu m-ajută
nimeni. Împăratul, regii, papa stau deoparte și-mi caută cusururi.
Nu mă pot bizui pe nimeni. Nimeni! Dacă n-aș avea pe Iacobus
astrologul și pe Emeric Sixai aș înnebuni de urât. Și Petro Busto,
cu muzica lui… Nu-s făcut pentru astă sălbatică Alba Iulia. Merit
măcar Buda lui Mateiaș-craiul. Mai bine las împăratului ăst tron
mizer… Chiar cancelarul Iosica mă trădează. Mai am un pic de
încredere în Fabio Genga, cu frații lui Simone și Gianbatistta,
care, secretar al sfântului părinte fiind, îmi mai deschide u șile
prin Roma…
Indignat că Velica-doamna l-a păcălit și i l-a smuls pe Eric
Lassota cu bani cu tot, Ștefan Iosica îl cheamă pe Fabio Genga și-l
dojenește aspru că nu-i în stare să-și consume un matrimoniu
legiuit.
— Ce, ilustre cancelar, ți-i ciudă că te-a refuzat?
— E-un scandal public…
— Scandalul e că-i calci pragul prea des, cancelare. Și te rog,
poruncește-mi să fac orice, dar nu cum să mă port cu so ția-mi
legitimă.
Totuși, peste două ceasuri, coboară din cea mai luxoasă trăsură
în fața casei de pe strada Giuvaergiilor.
— Domnia-ta? se miră Velica-doamna. Ce s-a întâmplat?
— Am venit ca… soț legitim. M-a trimis… Iosica.

*
Banul Iani și Țicalidi, oamenii banului Mihalcea la Țarigrad,
lucrat-au bine: joi 20 iulie, un alt ceauș aduce scrisori
măgulitoare prin care-l întărește pe Mihai-vodă domn pe via ță, iar
pe Nicolae Pătrașcu urmaș. Aduce și semnele domniei: sabie și
buzdugan, precum și un cal înșeuat cu tarhat scump. Cere, în
schimb, liniște la Dunăre și jumătate din tributul datorat înainte
de răscoală.
 — Uite, tată Mihalceo, râde Radu Buzescu, la unii,
cumsecădenia naște din frică. Papara de la Vidin a rodit acum.
— Vrea măritul padișah să aibă mână slobodă în războiul
împotriva Vienei, arată Preda. Și-apoi, poc! iar împotrivă-ne.
Vodă se bucură și poruncește sfeștanie și masă sărbătorească;
la masă închină cu fiecare căpitan și dăruiește câte un galben și
câte 10 coți de postav fiecărui oștean. Dar mai ales doamna
Stanca tremură de fericire:
— Nicolae, fi-vei și tu domn!

*
A treia zi, nu departe de Giurgiu, Petru Oră ș prinde un străin
trecând Dunărea:
— Du-mă în fața generalilor tăi, cere răstit, scuturându- și
pletele negre corb. Mă cheamă Niccolo di Luca.
În fața lui Stroe Buzescu, vorbește:
— În împărăția turcă, mare sărăcie, foamete și trândăvie. Chiar
ceaușul de casă al lui Ibrahim-pașa se plânge că rabdă de foame.
Mulți cai au pierit în război ori de molimă. Sultanul a poruncit lui
Saturgi-pașa să curme bătălia cu creștinii. Sultana validé nu-l
lasă pe padișah să meargă-n tabără cu niște războinici
neascultători și dezmățați. Cele 2.000 de cămile din tabăra lui
Saturgi-pașa sânt așa de slabe că se scoală de jos doar cu
proptele. Cum să mai poarte poveri? Când primesc poruncă să
meargă la luptă, spahiii leapădă furioși lăncile la pământ,
blestemă și se vaită: „Anul trecut aveam fiecare câte șapte cai, iar
acum câte-o biată mârțoagă”. Unii și-au vândut chiar șaua și
călăresc pe samar. Acum un an erau 12.000 de steaguri ro șii, iar
acum dacă sânt 1.000. Se plâng, de asemeni, că li s-a dat leafa în
bani falși.
— Despre noi ce zic?
— De Mihai-vodă au cumplită spaimă. Însumi am lă țit știrea că
aveți 70.000 oaste cu 360 tunuri. Că împăratul Rudolf are o ști
nenumărate, împărțite în trei tabere: la Strigoniu, la Pojar și la
Panciova. Că, în cel mai scurt timp, craiul Sigismund al
Transilvaniei va porni să cucerească Buda.
— Și… i-ai speriat cu aste născociri, taliene?
— Nici când, ca anul acesta, creștinii n-au avut prilej mai bun
să lovească Semiluna cu mai multă izbândă.
— Noi râvnim să continuăm războiul, cinstite Niccolo di Luca,
dar creștinii nu-s nici pe departe așa cum i-ai înfă ți șat domnia-ta.
Sânt sfădiți între ei și cârcotași. Noi abia încropim plata oștirii.
Tătarii pradă acum Moldova, iar noi, de teamă, ținem tabăra lângă
Buzău. Iosica a trimis știre că Sigismund-craiul porne ște mare
expediție în Moldova.
— Ar fi foarte bine.
— Dacă n-ar fi o minciună, pentru cei care întreabă de ce stă
Moise Secuiul cu 4.000 oșteni la Brașov.

*
— Mi-i foarte foame, răcnește craiul Sigismund, sculându-se de
la masă, furios, făcând să zornăie farfuriile și tacâmurile de argint.
Dar nu mănânc până nu vine Iosica să ia credenza. Iar când
apare cancelarul, își moaie glasul în miere: Nu-i așa, dragule, că
moartea mă amenință în fiecare zi, iar tu te jertfe ști pentru mine
în fiecare ceas?
— Da, ilustrissime. Toți marii principi sânt urmăriți de ucigași.
Dar știu să se apere și să se răzbune. Prințul Ferrante din Neapole,
când își invita rivalii la masă, le cerea să vină îmbrăca ți în cele mai
bogate costume.
— Și… chefuia cu dânșii?
— Da, ilustrissime, până-i îmbăta turtă. Apoi îi dezbrăca, îi
închidea în cuști de fier și-i ucidea cu cruzime și perversitate. Apoi
îi îmbălsăma, îi îmbrăca în straiele cele sărbătore ști și-i a șeza în
vitrine, într-o mare galerie a palatului, să-i vadă și să râdă de ei,
după poftă.
— Așa trebuia să-l îmbălsămez pe văru-meu, Baltazar…
Iacobus mi-a adus de la măscăriciul lui Mihai-vodă un smaragd
care întărește… bărbăția. L-a sustras din casa valahului, să-l lase
neputincios în fața femeilor. Ce zici?
— Cum e voia măriei-tale… Deocamdată, mergem până la Bran
să ne întâlnim cu Mihai-vodă, așa cum ai făgăduit nun țiului
Visconti.
— Merg numai dacă-l prind pe valah, îl închid la Vin ț și-i iau
țara.
— Ilustrissime, Mihai-vodă ni-i foarte de trebuință în războiul cu
otomanii.
— Ai dreptate… Atunci Visconti să plece la Moise Secuiul și, cu
cei 4.000 de ostași, să mi-l aducă pe voievod cu… alai.
 *
Pălăria mare, albă din pai de orez, cu panglici roșii, o apără de
soare și-o face mai tânără și mai frumoasă. Coboară din trăsură
singură, fără ajutorul străjerilor, și pătrunde în curtea mănăstirii
Căluiu, țanțoșă, cu pas hotărât, foșnind prin iarbă fusta de mătasă
neagră, cu bluză vișinie. Călugărul clopotar privește, prostit; nu-i
vine a crede. Din cerdacul casei ctitorești, o zăre ște Sima-
stolniceasa, leapădă ghergheful și aleargă în cale-i:
— Mărită doamnă, singură? De ce n-ai trimis veste?
— Am fost pe la Brâncoveni și, în drum spre Tismana, m-am
abătut și pe la tine, dragă vară… Vreau să văd zugrăveala
bisericii.
— Poftește. E lumină mare și se vede bine.
În răcoarea dintre ziduri, doamna Stanca admiră chipul măreț
al voievodului și al ei; dar încruntă sprânceana:
— De când n-a mai fost măria-sa pe-aici?
— De anul trecut, când a primit rană în războiul de la Vidin.
— Da? Cum de-a izbutit zugravul Mina să-ți facă chip atât de…
de frumos?
— Se uita la mine cu luare aminte și, cum însuși spunea,
„pensula parcă umbla singură pe zid”.
— Mda… L-ați pus și pe vodă Petru?
— E fratele măriei-sale și noi, Buzeștii, l-am avut prieten: a vrut
să facă țara slobodă și-a pierit, precum știi, jupuit de păgâni și
azvârlit în Bosfor.
— Câte sate ați dăruit mănăstirii?
— Vianul, Siliștea Socului, Popeștii, Crucea, Plenița…
Doamnei nu-i place ist pomelnic: prea-i fudulă stolniceasa cu
averile Buzeștilor. Cată spre turla cea de deasupra naosului,
neobișnuit de largă și de înaltă, numără cele douăsprezece
ferestre, înguste dar foarte înalte, care fac din cupolă un izvor de
lumină sporită de aurul catapetesmei. O cearcă o undă de
umilință: …„Ctitorie domnească, nu boierească, asta-i Căluiul.
Dacă vodă n-ar umbla tot prin taberi, am zidi o ctitorie mai
frumoasă ca biserica de la Curtea de Arge ș…” Intră apoi în chilie,
urcă în catul de sus, se odihnește în jilț, adulmecă mireasma de
pâine aburândă de la cuhnie. Gustă dulceața de vișine și bea
paharul cu apă proaspătă adusă de Sima, de la izvor.
— Meremetisire bună ai aici. Unde ți-s cumnatele?
— Pe la treburile lor. Și eu plec, mâine, la Stănești, cu Cătălina,
pe care-o aștept să vină de la Craiova, cu târguieli.
— Și… cum de te afli aici, dragă vară?
— Un pic de hodină și multă gospodărie. Se cere.
Pentru că n-a crezut că nu aștepta niște musafiri anume,
petrece seara cu Sima și cu Cătălina, și pleacă a doua zi,
împreună, până la Drăgășani.
— Sima, nu-i așa că doamna amiroase… urmele voievodului?
întreabă Cătălina, privind după trăsura doamnei, cum se
depărtează pe ulițele Drăgășanilor.
— Așa cred și eu.

*
În auritul lui palat din Crâm, hanul a primit, cu aleasă cinstire,
solia lui Radu Buzescu. În vreme ce sfătuirea se desfă șura cu
tălmaci iscusiți, Tudor Maldăr se plimba prin ganguri, să vadă
unde se adunau bogățiile jefuite de pe atâtea noroade. Eunucii îl
priveau ca pe-o minune: își șopteau la ureche ori chihoteau
pițigăiat, ca lătratul cățeilor. Românul, înalt și falnic, î și sună pe
lespezi pintenii de argint, fluturând pe umeri conțășul alb cu
sarad negru. Își scutură pletele castanii și cată spre ferestrele
zăbrelite de la catul doi și trei. Parcă zărește niscaiva ochi de
tătăroaică: blânzi, luminoși, rugători. …„Mă caută?… Rău îmi pare
că n-o pot vedea în totul ei tot…” Se mai răsuce ște de vreo câteva
ori, încoace și-n colo. Și când se apropie de-un stâlp de marmură,
îi pică, în față un trandafir roșu. Îl prinde din zbor cu mare
agerime. Cată în sus. Ci ochii de la zăbrele au dispărut.
— Și-aici găsiși muieri? întreabă Radu Buzescu.
— Mi-a trimis o floare, semn că vrea să mă vadă.
— E Silun, copila cumnatului hanului Ieti Calga, îi șoptește un
bătrân slujitor care, rezimat de-un stâlp, văzuse totul. Și eu sânt
român, de la Soroca, robit de tânăr.
— Jupân Radu, eu o răpesc.
— Sântem soli, nu lotri.

*
După ce s-a povățuit cu Stroe și cu cumnații, Sima a luat-o cu
sine pe Ancuța Maldăr și pe Oprea Rîcman și au trecut în
Transilvania, la Prislop. Pe vlădica Ion îl află la sfat cu călugărul
Cosma, trimisul mitropolitului Eftimie din Târgovi ște.
— Fiind noi acum sub oblăduirea mitropoliei din Târgovi ște,
craiul, și cu el toți maghiarii cei mari, recunosc că to ți sântem de-o
lege și de-un neam, români, că vorbim același grai și-avem aceea și
credință. Trebuie să construim o biserică a mitropoliei la Alba
Iulia.
— Prin daruri!
— Strângi și tu bani, Sima?
— Da, împreună cu stareții mănăstirilor.
— Și cu mine! se apropie Velica-doamna cu neauziți pași de
pâslă.
— Aici erai, Mândruța!? se bucură Sima de întâlnirea
neașteptată, deși anume pentru dânsa trecuse munții.
Vlădica Ion înseamnă pe-un tartaj de ceaslov numele celor care,
din Țara Românească și din Transilvania, s-ar putea numi ctitori
la biserica mitropoliei din Alba Iulia.
— Zic să cerem și moldovenilor.
— Prea bine, Mândruța.
— Tot vreau eu să călătoresc până la Nestor Ureche.
— Mă iei și pe mine?
— Bucuroasă! Numai Iosica să ne dea îndreptările.
A treia zi pornesc prin Brașov și Oituz, în două trăsuri, înso țite
de Oprea și Onea Vale. Pe Condur, Sima îl trimite s-o înso țească
pe Ancuța, la Măldărești, și să-l vestească pe Stroe despre
călătoria în Moldova. Schimbând caii din poștă în po ștă, într-o zi
jumătate ajung la Bacău. Aici află că Nestor Ureche a trecut la
Secul, ctitoria lui din munții Neamțului.
— Hai acolo, Sima. Ai să-ți amintești de Tismana.
Lasă trăsurile în Târgu Neamț și urmează drumul călare. Pe
înserat, intră în ograda mănăstirii: e micuță, dar o apără ziduri
foarte puternice și înalte. Îi găsesc pe Nestor Ureche și pe
jupâneasa Mitrofana, tăifăsuind cu un bărbat voinic cu fa șă
neagră peste ochiul stâng.
— Stroe! strigă Sima, îngrijorată ca de-o vedenie.
— Sima! Și tu aici? Ce s-a-ntâmplat?
— Ți-am luat urma, împreună cu Velica-doamna.
— Eram în solie de mare taină; cum de-ați aflat?
— Când strângi ajutoare pentru biserici, capeți harul gâcirii…
dorului.
Dar cel mai mult se miră Nestor Ureche de această cu totul
nebănuită întâmplare:
— Fără să vă fi vorbit, vă întâlniți în ist col ț depărtat de țară? Ce
semn să fie aista?
— Dragostea și frățietatea, cinstite logofete, ele ne cheamă și ne
leagă, de la sine, surâde Velica. Și acesta-i semnul; semnul cel
bun, jupân Nestor.
În cerdacul arhondaricului se curăță de colbul drumului, se
spală, ospătează bucate dăruite de stareț și hodinesc până-n zori;
apoi țin sfat, îndelung:
— Eu asta te rog, logofete: să-l ferești pe Ieremia Movilă de
epitropie leșască.
— Peste poate, stolnice Stroe! E-nrudit cu polonii cei mari și
are, adică avem… moșii bune dincolo de Nistru. Noi, înspre le și
ne-am îndreptat și rămânem.
— Atunci fă-l să iasă de sub ascultarea sultanului, cearcă
Velica.
— Tot așa de greu. După înțeparea lui Răzvan, sultanul însuși a
trimis lui Ieremia-vodă daruri bogate, cu steagul, buzduganul și
caftanul de domn. Și, ceea ce nu s-a mai întâmplat, a poruncit să
prindă toți fiii de domn aflați în Țarigrad, să-i schingiuiască și să-i
ucidă.
— A lăsat, totuși, unul, întemnițat, anume ca să aibă Ieremia-
vodă de ce se teme, arată Stroe, că nu i-s străine asemenea fapte.
— De ce uiți, întreabă cu durere Velica-doamna, că spada lui
Aron-vodă, spârcuind în otomani, a făcut ca Moldova să trăiască
acum în pace?
— Noi socotim că acel tiran ne-a adus numai nenorocire.
Când aude de bani pentru mitropolia din Alba Iulia, Logofătul
Ureche tresare bucuros:
— A, iată o faptă înțeleaptă și mare! Că noi un neam sântem și o
credință avem, în tustrele țările. Și mult îl laud pe Mihai-vodă că a
pus și pe transilvăneni sub oblăduirea mitropoliei Ungro-Vlahiei.
Dacă s-ar uni și cu mitropolia Sucevei, ar fi un pas spre întregire.
— Ci noi am venit tocmai ca să te poftim la acest pas mare și
hotărâtor pentru întregire.
— Râvnesc, dar știu că nu se poate… Rău îmi pare că n-am mai
mulți bani: am cheltuit mult cu mănăstirea asta. Vede ți? I-am
turnat ziduri de cetate. Ba l-am împrumutat și pe vodă să termine
Sucevița. Și-apoi, lefegiii leși ne sărăcesc țara: plata lor ne ustură
ca o rană la picior, zgândărită în fiece dimineață.
Sima mulțumește pentru danie și laudă mănăstirea:
— Și noi, la Căluiu, trebuie să mai înălțăm zidurile.
 Dacă Sima și Velica s-au încredințat că pe Nestor Ureche îl pasc
acum alte gânduri, Stroe mai stăruie:
— Logofete Nestor Ureche, de ce nu mai crezi domnia-ta, de fel,
în biruința creștinilor împotriva sultanului?
— Războiul din 1595 a costat prea scump. Am văzut ce pustiită
v-a fost țara. Cumplit! Ați biruit. Dar până când? Nu: trebuie să
mai așteptăm. Vreo două veacuri. Ales că Sigismund-craiul nu-i
decât un besmetic, iar Rudolf-împăratul îi samănă. Mihai-vodă
vede întregirea țării prin război. Iertare, dar eu am văzut-o numai
pe calea înțelegerii. Mai așteptăm.
Se despart cu durere și tristețe. Velica îl îmbră ți șează și-l sărută
plângând cu hohote:
— M-ai părăsit, prietene, marea mea nădejde…
S-au oprit la Neamț. Velica a vorbit cu trei călugări, cunoscu ți
de când sta în Cetatea Neamț. Știau multe despre isprăvile lui
Mihai-vodă și-l lăudau.
— Vreți să fie domn și la Moldova?
— Ei, cum nu? Că Movilă ne-a pus două juguri: unul leah și
altul ismailitean.
— Atunci, povestiți norodului despre vitejiile lui Mihai și
așteptați-l cu candela aprinsă.
Călătoresc împreună pe valea Siretului. La Focșani ospătează la
apa Milcovului, mirându-se:
— Cum putem ține hotar la gârla asta? întreabă Sima. Iar
Velica:
— Împrejurările, ambițiile și neînțelegerea între frați și…
— Spune, Velica: nevrednicia noastră! se-ndurerează Stroe.
La Bran trebuia să se despartă. Le era amar cerul gurii și arsă
inima. De aceea, Velica cere popas în vârful muntelui. O ia pe
Sima și se așază pe iarbă, mai deoparte. Amiroase florile din jur.
Privesc, în mare și-ndelungă tăcere, panorama uriașă a Pietrei
Craiului, luminată de soarele amiezii.
— Sima, te am de mult la inima mea, ca pe-o soră, îngăduie-mi
să-ți destăinui ceva ce nici mitropolitului Ion nu pot mărturisi.
— Nici… măriei-sale?
— Mai ales măria-sa nu se cade să știe, Sima.
— Mă-nspăimânți. De ce-i vorba?
— De aur. L-am smuls de la Fabio Genga, pentru oastea
măriei-sale.
— Furt?
 — Mai rău: l-am păcălit cu făgăduieli…
Sima o cuprinde de mijloc și-o sărută.
— Să nu afle Mihai! Nu m-ar crede și nu m-ar ierta.
— Doar nu-și închipuie că, soț legitim fiind…
— Am jurat în sinea-mi, să mă păstrez numai pentru el și-mi țiu
jurământul. Rogu-te dă tu acest aur lui Mihalcea, pentru lefegii.
Nimeni să nu știe că-i de la mine; iar tu să ui ți.
— Ci lui Stroe n-am cum să nu-i spun.
— Știu; dar o taină în trei e mai greu de păstrat…
— Bine, Mândruța. Totuși, măria-sa ți-ar săruta genunchii.
— Ori poate mi-ar împlânta junghierul în inimă.
În necurmatele tăceri de de-asupra Pietrei Craiului, larg și lin,
se rotește o pereche de vulturi. Se luptă ori se hârjonesc a
dragoste? Cine știe…

*
Când toți sfârșiră vorba, Stroe Buzescu ridică ușurel legătura
neagră de pe ochi și poftește ascultare pentru răvaș din Țarigrad:
— „Scriu eu, Araxi, către cinstit boierul nostru Stroe stolnicul
Buzescu, cu rugămintea să spună și măriei-sale cum că a venit
aici la Istanbul solie maghiară, în cap cu castelanul de Halici și cu
mare alai. Aflat-am că prin solia asta, Sigismund Báthory a cerut
pace și stăpânire deplină asupra Moldovei și Țării Românești, cu
îndatorirea de a plăti haraciul cel deobște. Omul care ne-a adus
urările de sănătate, zece putini de miere și o haraba cu miez de
nucă, zicea că de-abia așteptați să înghețe Dunărea. Și osmanlâii
se tem de asta. Se zvonește că Ibrahim-pașa fi-va mazilit din
vizirat. Celelalte ascultați-le de la omul cu chip de negu țător de
miere înmiresmată cum n-a mai gustat de mult Țarigradul. Dar
încă mai dulce și mai cu priință ar fi fost dacă o aducea Tudor
Maldăr… Teamă mi-i că, după ce m-a văzut chinuită de caprele
călăilor, i s-a făcut greață de mine. Să știe dumnealui: am o ar și ță
la inimă așa de mare că numai apa Cornului de Aur de sub podul
lui Mahmud o poate potoli… Eu Araxi iscal.”
În tăcerea întrebătoare, toți ochii cată spre Tudor Maldăr.
— Jupân Stroe, înalță acesta fruntea, să plec după armeancă
ori după tătăroaică?
— Pentru că te-ai obrăznicit și ți-ai făcut ibovnice în două
împărății…
— De… după pilda mai-marilor mei.
 — Amuțește șaga! Pleacă tu, Orăș, cu noile harabale de miere și
nuci. Și, vezi, n-o lăsa pe Araxi să treacă podul peste Cornul de
Aur. Dar mai ales află gândurile noului vizir.
— Mai frumoasă-i armeanca și-i creștină de-a noastră, surâde
Orăș, ca să nu se risipească valul de veselie.
— Ei, dar ce? Popii țin de pomană cristelnița botezului? Și-apoi,
umblând după Silun, dau cu crucea și peste Dan-vistierul și-l
iordănesc nițel.
După scurt sfat cu boierii, Mihai-vodă poruncește solie tainică
la Rudolf-împărat: Teodosie și Udrea Băleanu.
— La Praga căutați-l pe Marini Polli și pe della Torre: să pună
cuvânt bun pe lângă împărat; să ne ferească de smintelile lui
Sigismund; să ne trimită mai departe bani pentru oaste; să
pornească odată războiul împotriva sultanului.
— Ci eu, măria-ta, doresc a pleca sol la Alba Iulia, se roagă
Preda Buzescu.
— Numai dacă lucrezi și în treburile noastre cele de taină.
— Prea bine, măria-ta.
Rămași numai între dânșii, Buzeștii și logofătul Teodosie pun la
cale treburi neguțătorești pentru sașii din Brașov și Sibiu.
— Teodosie, ia cu tine și zece care de căciuli și cojoace de cele
bune, să le vinzi la Praga. Eu iau pielicele de miel pentru sa și.
— O să iau. Că, drept vă spun, m-am cam săturat de război.
Caut o îndeletnicire nevinovată: învăț graiul păsărilor. Ajunsei să
înțeleg cântecul de ieruncă și cel de mierlă.
— De asta stai pitit în luncă și-n poieni? Ești cam într-o ureche,
cumnate, râde Radu Buzescu. Mai scrii cronica vremilor noastre?
— Da. Multe le-am luat de la soră-mea, Sima.
— Păi, logofete, noi asta facem: isprăvi vrednice de pomenire, ca
să-ți îmbogățim cronica.
— Cronica mea-i lucru neînsemnat. Ascultați!
Dar tocmai în clipa asta pristavul vestește că au sosit polonezul
Taranowski și neamțul Baltazar Walter. Buzeștii îi primesc cu
cinste, în spătăria mare.
— Venirăm pentru tocmeli de prieteșug cu țara voastră.
În fața lui vodă, Walter rămâne uimit de înfățișarea-i
bărbătească. Îi ascultă cuvântul cu luare aminte și repede se
încredințează că tot ce i-a spus Dan-vistierul, pribeag la poloni, e
minciună și batjocură: Mihai-vodă-i om întreg, drept, cinstit,
luminat, bun orânduitor, viteaz. După ce a mai grăit cu mul ți
boieri, slujitori și oameni de rând, după ce a văzut țara, Baltazar
Walter a poftit să scrie istoria domniei lui Mihai-vodă în limba
latină, s-o citească toată lumea.
După ce Teodosie Rudeanu îi tălmăcește pre latinie, cronica sa,
neamțul mult se bucură și-l laudă că a scris cu dreptate și adevăr,
fără iz de părtinire ori lingușire.
— Scrisei și binele și răul, aidoma cum a fost. Feritu-m-am ca
de foc s-aduc laudă deșartă cuiva ori ponegrire nedreaptă.
— Și măriei-sale îi place așa, adaogă Stroe. Iubește faptele mari,
viteze, povestite cinsteș, nebolmojite în pospai de vorbe cu
duhoare de gudurătură. Pe Stavrinos îl ascultă, că stihurile lui
grecești sună frumos, dar nu-l crede.
— Voievodul vostru, zice Taranowski, cu voi împreună, a
săvârșit fapte de pomină și de mare folos pentru cre știnătate. Îl
iubesc din inimă. Și, ca să-mi dovedesc spusa, mă voi strădui să-i
trimit 3.000 de mercenari poloni, din cei mai buni.

*
De fapt, de când Maria Cristina l-a izgonit a treia oară din patul
conjugal, ca pe un netrebnic, Sigismund Báthory a căzut într-o
neagră deznădejde. Ci, gândind la multa bărbăție a voievodului
Mihai, strânge pumnii și ia hotărâre surprinzătoare:
— Iosica, pornesc să cuceresc Timișoara! Împlinesc dorința
papei și a împăratului care-mi trimit bani pentru oaste.
Și, cu 20.000 oșteni, în trei zile-i sub zidurile Timi șoarei. O bate
cu tunurile, alte trei zile, fără izbândă. Îl ame țe ște huetul, îl
cuprinde melancolia, îl lasă în locu-i pe Ștefan Iosica și, la 8
octombrie, păzit de-o gardă de 2.000 de oameni, se-ntoarce la
Alba Iulia. Purtarea asta miră pe toți: pe otomani – că abia-i
plecase solia de pace din Istambul; pe creștini – că a pornit singur
un război unde ar fi trebuit să aibă aliați. S-a retras spun unii,
pentru că s-a temut să nu-l atace tătarii dinspre Oradea; al ții cred
că a vrut să obțină condiții mai bune de la turci, iar al ții bănuiesc
că ar urmări să-l compromită de istov pe Ștefan Iosica. În șoaptă,
Fabio Genga răspândește zvonul că Iacobus i-ar fi arătat că foarte
erau stelele prielnice bărbaților întru copleșirea muierilor și, deci,
s-a grăbit s-o întâlnească pe crăiasă. Când, la balul dat în cinstea
Mariei Cristina, a treia zi după întoarcere, Velica-doamna îl
întreabă de ce n-a așteptat să cucerească Timișoara, craiul
răspunde:
 — Vinovat e bufonul Dumitru: a văzut planurile de bătaie și m-
a întrebat: „Și vrei să intri în cetate, ilustrissime?” „Da, desigur!”
am zis. „Frumos, numai că nu te-ai gândit cum ai să ie și de-
acolo.” Și-atunci l-am lăsat pe cancelar să intre… La plecare i-am
spus: „Dacă tu nu iei cetatea, eu îți iau capul”.
Velica nu știe dacă-i joc de cuvinte ori sminteală curată.

*
În 16 octombrie 1597, zi limpede de toamnă, cu luciri de frunze
galbene legănate în văzduh și cu șiruri de cocoare săgetând
miazăziua, Mihai-vodă îl primește pe Marini Polli, în cerdac, să
sfătuiască.
De față – logofătul Teodosie și Udrea Băleanu, abia sosi ți de la
Praga, Stroe și Preda Buzescu, chemați anume la sfat tainic. După
câteva vorbe despre călătorie, măria-sa ascultă ve știle aduse și
promisiunile împăratului creștin. S-a cam săturat de făgăduieli,
dar tace. Preda arată scrisori și mărturii că noroadele de dincolo
de Dunăre – grecii, sârbii, bulgarii – îl cheamă pe măria-sa, cu
stăruință.
— Totuși, când îngheață Dunărea, pornim iar, vorbește vodă rar
și apăsat. Cinstite sol, cere împăratului 10.000 osta și din care
2.000 reiteri și 2.000 valoni. Oamenii lui Baba Novac, Deli Marcu
și Velișco se răscoală cum ne apropiem. Patriarhul, mitropoli ții din
Adrianopol, Filipopol, Larissa, Târnova pot ridica până la 200.000
de oameni armați. Știți ce-i asta?
— Petru Orăș aduce veste din Țarigrad și Moldova că mișeii
surghiuniți la Zamoyski și la Ieremia ațâță limbile străine
împotrivă-ne, vorbește Stroe Buzescu. Dar moldovenii ne cheamă
în taină, să le mântuim țara, să nu mai fie făga ș și săla ș tătar.
Prietenul meu Crimca zice să cuprindem întâi Moldova și-apoi să
trecem Dunărea.
Vodă privește cu încântare înflăcărarea stolnicului Stroe, dar
când să dea răspuns, straja vestește că un căpitan transilvan cere
intrare în Curtea domnească. Și, în câteva minute, se înfă ți șează
Moise Secuiul, însuși. Povestește că, de astă-vară, a fost trimis la
Bran să-l aștepte pe Sigismund la o întâlnire cu Mihai-vodă.
— Aveam 4.000 de oșteni cu care să te răpesc, măria-ta. Dar
craiul n-a mai venit. M-a uitat acolo.
— Și, în loc să-i amintești, ai venit să mă vezi?
— Am venit să mă închin măriei-tale. Vreau să lupt cu
otomanii. 2.000 de secui mă așteaptă la Bran.
— Da, Secuiule. Ne poți fi de mare ajutor. Dar știu eu dacă nu
vii cu gând ascuns?
— Jur, măria-ta! Toți nemeșii sânt sătui de șovăielile lui
Sigismund, de aiureala lui.
— Fii oaspetele nostru, până mai chibzuim, căpitane.
Din spătăria cea mică vodă scrie împăratului: dacă îi trimite cei
10.000 oșteni va călca, toată iarna, ținuturile până la Țarigrad, a șa
fel că sultanul să nu mai poată lovi creștinii apuseni în vara
viitoare.
— Scrisoarea s-o ducă Marcu Schönkebunck, brașoveanul.
Buzeștii, și mai cu samă Stroe, se supun voinței lui vodă și
poruncii acestui veac de a strânge și pregăti lefegii, cât mai mul ți
și mai buni. Se străduiesc, din răsputeri, să-i orânduiască și să le
întrețină vigoarea de luptă.

*
În drum spre Târgoviște, egumenul Ion din Prislop face popas la
Cozia, la maica Teofana. După ce primește o stacană de apă, cu o
lingură de dulceață de fragi, o ascultă pe Sima stolniceasa
povestind că țara a prins iarăși măduvă. Apoi, cu vorbă rară, cu
transilvană chibzuială, povestește despre cele ce se petreceau în
Alba Iulia.
— S-or tâmplat oarece, că-n inima craiului nost’ s-or stâns de
tot gândul războiului cu otomanii. Se zice că șiretul iezuit ava
Carrillo, l-or hi înduplecat să lepede coruna Transilvaniei și s-o
dea împăratului.
— Na-ți-o frântă!
— Și-i grăbit foarte să plece, baltă lăsând țara și domnia.
— Și ce va să facă măria-sa? întreabă maica Teofana.
— Noi bucura-ne-am mult de-am scăpa de acest trufa ș încurcă-
lume, ce știe doar lauda de sine. Drept aceea, grăind aici în mare
taină, povățuiesc, ca și altădată: să vină măria-sa, că-i așteptat.
Călugării mei și ai arhimandritului Serghie de la Peri, ca și
oamenii Velicăi-doamna lucrează întru luminarea și pregătirea
norodului.
— Și Velica?
— Da, maică Teofana. Solii noștri, umblând după banii pentru
biserica mitropoliei, ajung până la Moldova să vestească norodul
român că-i vine mântuitor.
 — Și eu grăiesc cu ciobanii care horhăiesc cu turmele din
Maramureș în Dunăre, destăinuie Sima. Când mă duc cu Cătălina
la Săliște, la Iosif Boer, baciul cel bătrân, tot despre asta
sporovăim, cu rubedeniile. Ales că Andrei Boer e căpitan vestit în
oastea măriei-sale.
— Nu vă pot opri, dar foarte mă tem de asemenea sfat. Mai ales
de… Velica mă tem.
— Rogu-te, n-o osândi. E o făptură neobișnuit dăruită: bună,
înțeleaptă, izvoditoare de gânduri înalte și dăruitoare de frumos. O
înzestrează chiar o bărbătească vitejie, care covârșește firea
muierească. O istețime, o ținere de minte atât de mari că întrece
zece cărturari și filosofi îndătinați. Și toate se brodează pe
frumusețea-i prea minunată.
— Părinte, surâde maica Teofana, dacă nu te-aș vedea bătrân și
călugăr, aș zice că ți-i dragă.
— Dragă foarte, precum dragă este unui părinte fiica sa, de
laudă vrednică.
— Cei treizeci de ani n-au scris pe chipul ei decât frumuse țe,
întregește Sima.
Bate toaca de vecernie; coboară în biserică și fac legământ:
— Să întărim lucrarea începută întru împlinirea gândului
măriei-sale. Om de legătură să ne fie Cristofor Norocea, fratele
Velicăi.
Când urcă iar în pridvor, Mihai-vodă, însoțit de State Boldur,
descalecă în fața cerdacului de la stăreție.
— Bine te-am găsit, maică! strigă bucuros.
— Fii bine venit, drag fiul meu… și-l îmbră ți șează cu multă
iubire.
— Sânt și mai mulțumit când te văd sănătoasă și-nsoțită de
prieteni. S-ar zice c-ați ținut sfat, părinte Ioane.
— Întocmai, măria-ta.
— Fără mine?
— Fără tine, dar numai pentru tine, fiule.

*
— Ce așteaptă craiul? răcnește cancelarul Iosica la Nicolae
Viteaz, tremurând de ciudă. Vine ori nu cu oaste? Te-am trimis
să-i spui că nu pot cuceri Timișoara. Ce-a zis?
— A făgăduit că-n patru zile e-aici.
Dar craiul continuă petrecerea cu muzicantul Petro Busto, ori
omoară șobolani prin coridoarele castelului. Într-asta-i viteaz
mare: a ucis optsprezece. Cu toată prorocirea lui Iacobus, cu tot
prileșagul stelelor, lângă crăiasă l-a cuprins același tremur
amestecat cu sughițuri și greață.
— Iosica să bată Timișoara până la cea din urmă încărcătură de
pulbere, i se adresează abatelui Carrillo.
— Întocmai, ilustrissime.
— Dar ce să fac dacă nu sufăr ca altul să fie mai viteaz ca
mine? De aceea dau dracului spada și mă călugăresc.
— Ilustre principe, în fața lui Dumnezeu, gloria călugărilor e
mai slăvită decât a cavalerilor.
Dar tocmai în clipa asta un ștafetar îl vestește că Ștefan Iosica a
despresurat cetatea Timișoarei și, cu toată rușinea, se întoarce la
Alba Iulia. Ostașii, rebegiți de lapoviță și frig, începuseră să se
răscoale.

*
În ascuns, acum, asupra iernii, românii pregătesc trecerea
peste Dunăre. Și Buzeștii sânt în frunte. Îi ajută Moise Secuiul
căruia i-au venit două mii de lefegii. Nu a șteaptă decât să înghe țe
apa. Cetele lui Deli Marcu și haiducii lui Baba Novac n-au lini ște:
trec noaptea, pradă câte o zi-două și se-ntorc ca de la nuntă,
chiuind.
Dar, luni 30 noiembrie, dis-de-dimineață, Moise Secuiul
vestește pe măria-sa că se întoarce în Transilvania. Zadarnice
toate rugămințile boierilor și furia voievodului.
— Te-ai îndopat toată vara, trândăvind și primind leafă, iar
acum, când e nevoie, te tragi peste munți, la iernat? îl
ferchezuiește Radu Buzescu și-i întoarce spatele.
— Zic să-i atragem parte din lefegii, mai ales românii moldoveni
și transilvăneni, sfătuiește paharnicul Șerban, unchiul după
mamă al Buzeștilor; sânt mai statornici.
Aflând că Stroe Buzescu a poruncit lui Tudor Maldăr și lui
Simion Dărămuș să sară cu cetele lor și să smulgă armele lefegiilor
săi, Moise Secuiul s-a strecurat pe-ascuns și-a fugit numai cu
câțiva, ca un fur. Mai mult de jumătate din lefegiii lui au rămas în
slujba Buzeștilor.

*
Își scutură straiul de zloată și intră. Jupâneasa Sima îl pofte ște
în jilț, la căldură.
— Greu drumul, Petre Orăș?
— Cam cu primejdie; altminteri, plăcut.
— Și Araxi? Ce face?
— Frumoasă, ochioasă și deșteaptă. Iar vorba – descântec de
vrajă.
— Ei, aduseși răvaș? întreabă Stroe, setos de știri.
— A spus că nu-i nevoie. Mi-a povestit din tainele împără ției.
Mi-a înlesnit întâlnirea cu bailul Veneției și cu ambasadorul
englez, pe care i-am rugat să ne împrietenească și pe noi cu
Hasan-pașa Eunucul, noul mare vizir. Între pricinile mazilirii lui
Ibrahim-pașa ne numărăm și noi. Și anume: a poruncit
hantătarului să nu ne prade, ca prin asta să ne câștige inima
întru tocmeala păcii. Dar tătarul l-a întrebat pe sultan: „Dacă nu
mi-i îngăduit a prăda nici Moldova, nici Transilvania, nici Valahia,
atunci din ce să trăiesc? Vrei să-mi pun mârzacii mei la plug?” Iar
padișahul s-a mirat: „Cum, n-ai prădat Valahia haină?” Și-a mai
băgat o vină în desaga lui Ibrahim-pașa. Teama de români e tot
mare la Țarigrad. Se zice că vom trece Dunărea iară, îndată ce va
îngheța. Niște căpetenii de spahii care dumicau baclavale la
Hagigadur și jucau ghiulbahar, se încurajau unii pe al ții spunând
că hanul a și primit poruncă să-și repeadă hoardele asupră-ne, să
ne pârjolească, iară pre voievod să-l prindă viu ori mort. Gătelile
de război sânt în toi: sultanul a poruncit să se construiască opt
galere pe socoteala sa, câte cinci pe sama vizirilor, douăzeci să
facă neguțătorii evrei, iar grecii, cincisprezece. Slujba șii, fiecare
după puterea lui, să dea birul corăbiilor. Vrea ca, într-un an, să
aibă o flotă de două sute de galere. Dar, în mai pu țin de-o
săptămână, am văzut mare schimbare la față. Mijlocirea
ambasadorului englez și a patriarhului, l-a făcut pe Hasan-pa șa să
ne scrie scrisori de îndemn la pace, dacă trimitem tributul.
— Bine-ai lucrat, Orăș.
— Numai că armeanca abia mi-a surâs. Doar la plecare m-a
întrebat: „Când mai vii?” Și-a lăcrimat.

*
Purtarea aiurită, stranie, bolnavă a craiului Sigismund zăpăcea
lumea. Ca să nu-l mai bage în samă, Velica-doamna s-a
îndeletnicit încă mai mult de creșterea copilului, de
înfrumusețarea casei din Alba Iulia și de gospodărirea moșiei din
Cetea, de înzestrarea cu odoare a bisericilor din Prislop și din
Șcheii Brașovului, unde Aron și Mihai-vodă se pomeneau printre
ctitori. În Brașov a întâlnit-o pe Dorothea Hirscher, fiica bogatului
neguțător Valentin Hirscher, prim jude al cetății, o săsoaică
zdravănă, cu roș de garofiță în obraz și cu păr ca fuiorul de in,
mult iubitoare de călătorii și de frumusețile firii. Vorbea bine
românește și-i plăcea să se laude că se va mărita cu acel tânăr,
sas bineînțeles, care va urca, fără scară, până în vârful turlei de la
Biserica Neagră. Peste o săptămână, s-au întâlnit la Sibiu, unde
săsoaica a dus-o la un meșter argintar să cumpere podoabe.
Vreme frumoasă de toamnă fiind, au trecut hotarul cu căr ți de la
burgmeșterul Sibiului, „pentru treburi de negoț”, și-au ajuns până
la Cozia. Aici Dorothea Hirscher a târguit cu stare țul mănăstirii
ferecătura unei evanghelii, două potire de argint aurit și șase
candele mari, tot de argint, dovedind că pricepe bine nego țul cu
argintărie. Ca s-o vadă pe maica Teofana, Velica și-a dus prietena
la Schitul din Ostrovul Călimăneștilor, unde se afla în acele zile,
pentru rugă și post. Mult s-a minunat Dorothea de frumuse țea și
de viața întru pustnicie a mumei voievodului. A zis, cu dojană:
— Noi sașii trăim în prea multă îmbuibare.
— Ei, aveți domniile voastre alte izvoare de câștig, vă bucura ți
de alt fel de viață. Noi, românii, trudim la pământ, să scoatem
grâu, ori umblăm cu bâta după turme. Dar să știi domnia-ta că
meșterii de la Sibiu ori Brașov, cu pâinea noastră se hrănesc,
carnea vitelor noastre le umflă nările de plăcere la mese și cu lâna
oilor noastre își țes postavurile cele moi și călduroase. Ci zic că
dacă ai tocmit cu starețul podoabe pentru mănăstire, adă-mi și
mie o candelă frumos lucrată în argint și aur. Iar iconi ța asta dă-o
unui argintar să-i pună ramă tot de argint.
— Iar eu te rog, maică Teofana, când o veni Sima pe-aici, să-i
dai ist inel-pecete, pentru Stroe.
Călugărița ia inelul și-l privește cu multă luare aminte: pecetea
ovală cu chenar înflorat în jurul înscrisului „Stroe stl.” adică
stolnicul, cu o cruce păzită de un leu ridicat în două picioare,
între două floricele.
— Frumoasă și scumpă podoabă. Dar, fără supărare, Velica-
doamna, și eu te rog ceva: pentru liniștea nurorei mele, nu mai
trece munții.
Velica se cutremură și lasă privire în pământ.
— Da, maică Teofana. Mă supun, cu toate că, de fapt, îmi iei
lumina ochilor și inima mi-o junghii cu asemenea opreli ște.
Primește-o prietenă măcar pe Dorothea, să am prin cine trimite
aici, din când în când, o vorbă și-un gând ce mă bucură, mă
chinuie ori mă doboară.

*
În paraclisul din palatul său, craiul Sigismund se îmbracă în
rantie albă de călugăr dominican, să vadă cum îi stă. Nu-i place: îl
face prea gras, umflat. Se frământă și mârâie ca un tigru: …„Cum
de m-am îngrășat așa?” Leapădă rantia și aleargă prin palat. Se
înăbușă în cetate. Se vaietă și suduie lumea asta nesim țitoare: nu-
i în stare să-i prețuiască vitejia. Cere cal, încalecă, iese din cetate
și gonește, năuc, prin lunca Mureșului. I se pare că armăsarul nu
știe galopa. Se întoarce și poruncește să fie junghiat:
— Să nu mai văd mârțoaga asta!
Seara, se îmbracă în strai de curtean, își măscuie ște obrajii și
intră în cârciumi, bea și dezbracă femei bătrâne, să vadă cum râd
golanii de ele. În zori, se-ntoarce în cetate, se-nveșmântă iar cu
rasa călugărească, ia o carte de rugăciuni și citește cucernic. La
prânz, îl cheamă pe Fabio Genga și-i șoptește la ureche:
— Cáro mio, știi că Iosica, valahul, vrea să-mi ia tronul? Dacă-
mi ești prieten, Fabio, trimite-o la noapte pe Velica la mine.
— Păi, serenissime, văd că ești… călugăr.
— Sub strai călugăresc pofta și patima îmi sporesc!
Seara, craiul îl cheamă, și-i vorbește mieros:
— Știi ce? M-am răzgândit: nu-mi mai trebuiesc muieri. Mă
călugăresc! Să vină Iacobus și toți bufonii! Și, cu alt glas: Ce vești
ai de la Praga? Ce scrie Carrillo? Îmi dă împăratul banii ori nu?
— A mai trimis 50.000 de taleri.
— Numai atât? Vreau: o sută de mii! Nicio centimă mai pu țin! O
sută de mii! Altfel, închin țara sultanului și-l dau dracului pe
împărat, cu cruciada lui cu tot! Scrie și regelui Spaniei; cere-i și
lui bani!… Știi ce? Las Mariei Cristina toată averea mea, numai să
mă văd odată cu pălăria de cardinal… O să-mi stea bine, nu? Cel
mai tânăr și mai viteaz cardinal al bisericii romane… O să port și
spadă că sânt Athleta Christi, slăvit în Te Deum, în catedrala Sf.
Petru din Roma…
Buzeștii n-aveau știre despre zăluda purtare a craiului. Îl
însoțeau pe voievod la Alba Iulia, la sărbătorile Crăciunului, întru
firitisire:
 — Îl vizităm pe Sigismund, așa cum el l-a vizitat pe Rudolf?
— Da, răspunde Stroe, scurt, la ironia lui Preda. Dacă nu
cumva ne va cere să-i dăm luna de pe cer.
Îi găzduiește Ștefan Iosica, foarte binevoitor. Craiul însă arată
morocănos. Vorbește puțin și de sus. La dineul dat în cinstea
românilor, ca să-și înveselească musafirii, Iosica o roagă pe Velica-
doamna să cânte. Craiul o ascultă, apoi șoptește la urechea
voievodului:
— Rudele mele au urlat: nu te căsători cu o valahă, oricât de
frumoasă… Rău am făcut că le-am ascultat. Ce mare berechet că
m-am înrudit cu Casa de Austria?
După dineu, Sigismund lasă pe cancelar să orânduiască toate
treburile politicești și ostășești. Dar Iosica, în loc să se sfătuiască
despre războiul cu otomanii, se preocupă de combinații
matrimoniale:
— Aș dori ori coconul măriei-tale s-o ia în căsătorie pe sora mea
cea mai mică, ori fratele meu mai mic să se însoare cu domni ța
Florica.
— Încă nu am nici fecior de-nsurat, nici fată de măritat,
cancelare, i-o taie scurt, voievodul. Deocamdată vreau a ști ce
facem cu primejdia otomană, care ne amenință tot mai mult.
— Pace cum Turca! Craiul va să fie mijlocitor între Rudolf-
împărat și Mahomed-sultan.
— Și eu vreau pace; dar pace în slobodă țară. Or, sultanul nu
ne lasă slobozenia, dacă n-o mai pecetluim, încă o dată, cu spada.
— Ai dreptate, măria-ta, încuviințează Iosica. Dar craiul meu
hotărăște. Să-l întreb.
Răspunsul vine abia a treia zi, ziua plecării:
— Vom hotărî prin solii anume alese în acest scop. Stroe
Buzescu își așază fașa neagră pe ochiul beteag, strânge pumnul
stâng pe mănunchiul spadei și izbucnește:
— Ce nume să dau celor ca voi? Că lași, e prea pu țin. Încurca ți
drumul cu o purtare șovăielnică, molâie, poncișă ori rău voitoare.
De trei ani ne tot amăgiți! Ne-am săturat!
Spre mirarea celor de față, Iosica nu se supără, ci laudă
frumusețea bărbătească a voievodului și a stolnicului, apoi cere
sfat de taină numai cu voievodul.
— Cu… Sigismund nu merg lucrurile bine, șoptește după ce se
află singuri. Și-or să meargă și mai rău. Drept aceea zic: ia măria-
ta Transilvania și unește-o cu Țara Românească. Ai face o țară și-o
oștire mare, să-l înfrunți pe sultan mai cu izbândă ca Scanderbeg.
Eu te-ajut.
— Mă ajuți ori mă ispitești spre făgaș alunecos și viclean?
— Jur că nu! doar să păstrez slujba de cancelar.
— Mda… Și cum te-ai gândit la una ca asta?
— De fapt, ideea o am cules de la Velica-doamna.
— Ei, minunat câmp de cules florile gândurilor. Numai că
domnia-ta, cancelare, le cam îmbuchetezi greșit. Înțelegi?
În ceasul rămasului bun, Sigismund a înclinat doar din cap.
Mihai-vodă nu arăta supărat. În schimb, Stroe clocotea:
— Mișelul și neputinciosul! Ar fi vrut să i ne închinăm ca unui
stăpân? Ei, nu!… Măria-ta, pentru că mă simt cu inima arsă ca în
mai 1594, îngăduie-mi, ca atunci, să plec singur, prin valea
Oltului; să sorb văzduh burdușit de vântoase și tăiat de fulgere, să
hăulesc până s-or surpa stâncile, închipuindu-mi că spada-mi
trăsnește în toți nemernicii de pe lume și-i prăbușește-n hău.
— Înfrânează-ți mânia și hai cu noi. Gândește-te: dacă ne
lovește, pe drum c-o suliță mișea?
Abia a sfârșit măria-sa vorba și straja vestește că signor
cancelar dorește a-i grăi grabnic.
— Ilustrul crai și prinț cere iertare, dar dorește să mai
sfătuiască un pic cu măria-ta, se închină, ceremonios, Iosica.
Peste trei sferturi de ceas, Mihai-vodă, înso țit de Stroe Buzescu
și de State Boldur, se află în fața craiului. Românii se miră mult
când îl văd îmbrăcat de mare ceremonie, cu spadă bătută-n
rubine și împodobit cu Colanul, „Lânei de aur”. Se adresează
ungurește, poftind ca Iosica să tălmăcească:
— Doresc din inimă, ilustre principe, să facem între noi stra șnic
jurământ.
Abia acum Stroe vede că în fundul sălii se află, în umbră,
egumenul Ion de la Prislop și episcopul Naprágy.
— Jurământ de prietenie, bucuros! pășește vodă fără voie, un
pas înainte. Altfel de jurământ, nu!
— Eu jur să fim prieteni și să nu ne părăsim unul pe altul până
la moarte! strigă Sigismund în italienește.
Vodă rotește privirea de la Stroe la Boldur, pune genunchiul
drept pe lespezi, scoate cușma și rostește către stareț:
— Părinte Ioane, apropie-te. Strălucite crai Sigismund Báthory
de Somlio, Io Mihail voievodul Țării Românești, jur să fim prieteni
și să nu ne părăsim unul pe altul până la moarte.
 Episcopul Naprágy ia jurământul craiului:
— Strălucite Mihail voievod al Țării Românești, eu Sigismundus
Báthory de Somlio, rex Transilvaniae, jur să fim prieteni și să nu
ne părăsim unul pe altul până la moarte…
Cei doi clerici șoptesc rugi în română și latină, iar craiul și
voievodul se îmbrățișează. Strălucind de bucurie, craiul urează, în
veliglas:
— Să ajungem la Constantinopol! Numai noi, noi doi putem
ajunge acolo. Eu Athleta Christi, rex et imperator…
Vrăjit o clipă, Stroe simte, totuși, ghimpe în inimă: „Bine era de
nu rosteai cuvintele din urmă, fălosule…”
 Un nebun aruncă o piatră în fântână

Vântul șuiera în brazi și-n steiuri înghețate. Dinspre Moldova

Nouă vine în goană un călăreț vestind satele că spahiii pașei din
Belgrad se năpustesc după pradă, odată cu viscolul.
— O mie de căpcăuni ne ard satele, ne fură copiii, ne
batjocoresc muierile!…
— Las’ că le dăm noi de hac! își freacă mâinile pârcălabul Ion
din Lugoș și-și apasă căciula brumărie pe cap să-i acopere
urechile; apoi poruncește femeilor să se ascundă cu copiii în
munte. În scurt, bărbații din zece sate de pe valea Neargăului se
armează cu coase, furci, bâte, topoare, lănci, cârlige de înhă țat și
tras jos de pe cai și se adună la o strâmtoare, în codru. Când
ajung spahiii acolo, românii dau chiot și se năpustesc cu mânie.
Ucid peste două sute, iar șase sute optzeci și trei cad prinși. Pe cei
răzlețiți prin păduri îi prind și-i spânzură femeile. Însu și sangeacul
Belgradului a pierit în luptă. Așa se aleg lugoșenii cu multă pradă,
cu aproape o mie de cai frumoși, cu multe arme și lucruri de pre ț.
Trei otomani, cu un steag și cu trupul sangeacului în spinare, au
fugit până la Belgrad. Pârcălabul Ion a trimis capul acelui sangeac
la craiul, în Alba Iulia, mare bucurie făcându-i:
— Vezi, Iosica? Tu n-ai putut cuceri Timișoara și niște țărani
valahi, supușii mei, îmi trimit căpățâna sangeacului de Belgrad.
Sânt, deci, apărătorul Belgradului, ca Iancu de Hunedoara!
— Da, ilustrissime!
— Capul otomanului să fie pus în țeapă, sus, pe ziduri, să afle
lumea ce viteaz sânt…
După jurământul cu Mihai-vodă, isprava bănățenilor întăre ște,
nespus inima craiului Sigismund. Spune lui Carrillo:
— Abate, nu mai abdic: cuceresc Constantinopolul!

*
Măcar că-i ger aspru, craiovenii ies pe uliți să-l întâmpine pe
măria-sa, venit să cerceteze oastea Olteniei și să-l cunune pe fiul
banului Mihalcea. Cetele Buzeștilor pornesc, în frunte, țanțoșe,
lucind spadele și scuturile și fluturând steaguri roșii. Urmează
cetele lui Udrea Băleanu, cu steaguri albastre și ale lui Șerban-
paharnicul, cu steaguri verzi. Novac cu haiducii lui, voinici și
uriași, popa Farcaș cu țăranii lui îmbrăcați în cojoace, Tudor
Maldăr cu măciucarii lui, Simion Dărămuș, Vlad și Dragomir cu
„bardișele lor”, apoi lefegiii arnăuți ai lui Leca, secuii lui Tama ș,
cazacii și moldovenii lui Cocea și ai lui Orăș, leșii lui Walawski, to ți
cu arme de foc grele și izvoditoare de spaime. Hatman peste toată
oastea olteană, stă banul Mihalcea, ajutat de Radu Buzescu.
— Nu-i în Europa oaste mai mândră ca asta, se bucură Eric
Lassota, deși gerul îi pișcă picioarele.
— O, dac-ar îngheța Dunărea… șoptește Stroe, dacă Sigismund-
craiul nu s-ar răzgândi, dacă apusenii n-ar șovăi…
Vestea că Mihai-vodă-i la Craiova cu oastea ajunge la Vidin și
pricinuiește mare spaimă otomanilor din cetate. Neguțătorii î și
încarcă tot calabalâcul în căruțe, pe cai, pe măgari și părăsesc
orașul. Ienicerii se pregătesc de luptă, iar norodul se adăposte ște
în bordeie, în lunca Dunării, departe. Olăcari aleargă după ajutor
la Nicopole, Cladova, Rusciuc, Sofia, Țarigrad.
Auzind de zarva stârnită la Vidin, Radu Buzescu trimite pe
Tudor Maldăr, însoțit de Dan Buzdugan și de Rîcman, să-l
încredințeze pe pașă că Mihai-vodă a venit la Craiova ca nunta ș.
Dar dacă are chef și n-a uitat acel 13 noiembrie 1594, poate trece
Dunărea s-audă… lăutarii din Craiova. Gruia lui Novac aduce
știrea că, pentru orice întâmplare, 4.000 de ieniceri au și primit
poruncă să facă, la Rusciuc, pod peste Dunăre.
— De asemeni, Giafer-pașa are poruncă să ocupe Brăila și
Giurgiul, să zidească iar cetățile.
Dar în zilele următoare s-a stârnit Crivă țul cel mare. Cât au
nuntit domnul și căpitanii lui, Dunărea a înghețat din mal în mal,
de la Turnul Severin până la Giurgiu.
Și la 16 ianuarie 1598, Mihai-vodă își repede oștile peste fluviu:
— Prădați fără milă, dar numai pe ismailiteni!
După luptă crâncenă de șase ceasuri, Radu Buzescu alungă pe
Hafiz-pașa din Nicopole, umple cetatea cu paie și-i dă foc. Preda
Buzescu și Udrea Băleanu pradă Vidinul. Stroe, Maldăr și Gruia
Novac ard Velgradul, Plevnița, Oreva. Baba Novac cu Deli Marcu
dau iama-n turcime, până la Belgrad, și ca fulgerul se-ntorc
acasă, căci gerul se schimbă-n moină și se tem să nu se rupă
gheața. Banul Mihalcea cu Șerban-paharnicul așază în sate sârbii
și bulgarii, peste 16.000, trecuți la miazănoapte de Dunăre, în
curs de-o săptămână. Dunărea stă înghețată, Mihai-vodă o trece
cu 40.000 ostași.
Ca să liniștească lumea otomană, Hasan-pașa, marele vizir,
anunță că-i pregătit să-l răzbune pe Sinan-pașa: „Fac trei poduri:
la Vidin, Rusciuc și Silistra și pârjolesc țara ghiaurului”…
Dar sultanul, și mai cu seamă sultana validé, când aud că
românii au ajuns iar la Balcani, îl îndepărtează pe Hasan-pa șa și
iar îl fac pe Ibrahim-pașa mare vizir. Acesta grăbe ște a spune că
prădăciunile valahilor sânt doar ca pișcăturile de purece pentru o
cămilă. Și, în loc de poduri și oști, poruncește jocuri și ilumina ții
mari pe Bosfor.

*
Când aude că Mihai-vodă a trecut iar Dunărea și-a săvâr șit noi
isprăvi de arme, Sigismund Báthory se-negurează la chip: cheamă
pe ava Carrillo și pe Fabio Genga:
— Primesc rangul de cardinal și titlul de principe al imperiului.
Aduceți-mi actul de schimb: dau Transilvania pe ducatele Oppeln
și Ratibor, plus o pensie de 50.000 de taleri pe an. Papa să
desfacă matrimoniul cu Maria Cristina. Împăratul Rudolf s-o
mărite cu urmașul meu: În câte-i azi?
— 31 ianuarie 1598, răspunde Fabio Genga, uimit și îngrijorat
de limpezimea și hotărârea cu care vorbește craiul.
— Da; azi semnez actul de abdicare și plec, în taină.
Nu i-a fost, totuși, de fel greu lui Ștefan Czáki să afle că
Sigismund a abdicat. De astă-toamnă el lucra pentru aducerea
cardinalului Andrei Báthory crai în Transilvania. A răspândit bani
și a făgăduit daruri printre secui, ca să mai moaie ura lor
împotriva Báthoreștilor. Pentru asta avea complicitatea lui Ioan
Beldi. Apoi l-a plătit bine pe nunțiul Germanico Malaspina, să
stăruie pe lângă papă.
— Báthoreștii au drepturi mai mari ca Rudolf, pe care magna ții
îl urăsc de moarte. Da, de moarte, pentru că s-a purtat crunt cu
rudele din Ungaria stăpânită de el.
La rândul lui, cardinalul Andrei Báthory făgăduia cancelarului
Zamoyski prietenie veșnică și împăcare cu sultanul. Iar lui Rudolf,
căsătoria cu Maria Cristina.

*
În acele zile cețoase de la mijlocul lui faur, când află despre
hotărârea lui Sigismund, Mihai-vodă strânge sfatul boierilor și al
căpitanilor și le grăiește:
— Craiul e mincinos și nestatornic. Iar capetele încoronate ale
Europei grijesc mai mult de hachițele lui decât de războiul pentru
doborârea sultanului. În loc de ajutor, nouă ne trimit dojane că-i
ținem pe otomani la Dunăre și le mai tragem câte o scărmănătură.
Nu vreau și nici nu pot să mai lupt singur. Craiul și-a călcat,
mișelește, jurământul. Eric Lassota și Leca să trimită lefegiii acasă.
Gândiți ce solie să trimit la Poartă, pentru haraci și pace.
— De aceea sângerat-am atâta, ca să ajungem de unde am
plecat? întreabă Stroe, turburat foarte în inima lui și privind țintă,
cu ochiul teafăr, în ochii voievodului.
— Nu, n-am luptat în darn, ci n-am dobândit izbânda cuvenită,
sclipesc privirile voievodului și o undă de surâs i se scrie, o clipă,
pe buza de jos.
— Fiind eu vulpe bătrână, cer să plec la Țarigrad, se ridică
banul Mihalcea. Știu să adorm potrivnicul cu iscusite vorbe. Caut,
totodată, pe Iani.
— Merge și Radu Buzescu. Luați și oarecare marfă și daruri. Le
încărcați în corabia cea nouă făcută de noi la Brăila.

*
În adevăr, după ce a ascultat solia abatelui Carrillo și s-a
bucurat că Transilvania vine în stăpânirea casei de Austria, mai
repede decât și-a închipuit, Rudolf-împărat a luat luneta și, seară
fiind, două ceasuri a urmărit stelele. Parc-ar căuta-o pe cea mai
bună. Între timp, vine și arhiducele Mathias.
— Frate, primești domnia voievodatului Transilvaniei? îl întrebă
Rudolf, ferind luneta de la ochi.
— Nu, maiestate.
— De ce? Vrei să pierdem o țară?
— O țară săracă, nefericită și o principesă urâtă.
Pe Rudolf îl supără tare refuzul, ci nu se mânie; pune luneta la
ochi și cată o stea din constelația Orion:
— Primește, prințe, această țară ad majorem dei gloriam!
Altminteri, o ia valahul… vorbește ca și cum ar citi în stele. Că eu
de șapte ani îți pregătesc acest tron și văd, cu durere că, acum
când îl am, nu poftești a te așeza în el.
— Să întrebăm întâi pe principesă, se moaie arhiducele. Dar
peste două zile, când bârfelile au ajuns până la Mathias, a dat
răspuns: Țara, da: muierea, ba.
— N-am încotro, arhiduce, grăiește împăratul, răsfoind
catastiful de însemnări ale astronomului Ticho Brahe, fără să- și
privească fratele: Țara e a ei, dotă de la soț.

*
Foarte s-a bucurat Araxi și Manea Hagigadur, baclavagiul, de
oaspeți dragi. Și mult sfătuiesc despre cele ce se petrec în
împărăție. Araxi privește pe fereastră și-și plimbă gândurile prin
Târgoviște, amintindu-și cum, acolo, în fața lui Mihai-vodă, a
mușcat tocmai din baclavaua în care se afla ascuns diamantul
Basarabilor.
— Cu cât veți vorbi mai răspicat și mai hotărât, cu atât veți
dobândi mai multe, îi sfătuiește pe Mihalcea și pe Radu Buzescu.
Marele vizir Ibrahim-pașa i-a primit în chio șcul albastru, stând
răstignit, tot înveșmântat numai în aur.
— Mihai-vodă și sfatul Țării Românești vor pace cu împărăția.
Plătesc haraciul, cum zice hatihumaiunul dat lui Mircea Bătrânul.
La orice altă schimbare, ne împotrivim cu armele. Țara și norodul
român au drept la lumina soarelui, ca și împărăția și norodul
otoman, vorbește Mihalcea, fără a clipi.
— Oprește-te, ghiaure! se-ndreaptă vizirul și strânge pumnul.
Cutezi?
— De cinci ani am învățat a vorbi slobod și îndrăzneț, pentru
dreptul nostru. A trecut vremea când ne întreucideam spre folosul
Înaltei Porți.
— Pe ce vă bizuiți când vorbiți cu-atâta obrăznicie?
— Nu vorbim obraznic, mărite vizir, ci drept și-adevărat,
întemeiați pe biruințele câștigate în acești ani și pe cele ce le vom
câștiga dacă…
Vizirul holbează o clipă ochii a mânie; ci se domolește înainte de
a izbucni:
— Fie!
Astfel, chiar în acea zi de 31 martie, solii români primesc
întărirea celor dintâi învoieli cu marele vizir, care se mul țumea
numai cu tributul obișnuit, fără plocoane ori alte angarale, și fără
a pomeni de cetățile Giurgiu ori Brăila.

*
Din cerdacul casei mari, doamna Stanca privește cu luare
aminte mugurii de pe ramuri, parcă i-ar număra și-ar însemna cu
cât cresc în fiece clipă. Când ostenește, urcă privirea spre cerul
albastru cu smocuri de nouri albi. Lângă dânsa, domni ța Florica
se străduie să sfârșească o înfloritură pe batista de borangic.
Împunge cu acul și, ținându-și răsuflarea, trage după dânsul
firicelul de mătase, roșu. A greșit o cruciuliță, dar nu mai spune
doamnei. Prea-i dusă cu gândurile. În odaia din stânga s-aud pa și
apăsați și, din când în când, glasul măriei-sale, tot mai răstit și
mai mânios. Pentru dânsul, iarna a fost un canon: Dunărea a
înghețat prea puțină vreme; craiul Sigismund a plecat din
Transilvania; ajutor de la Rudolf a primit pe sponci. Doamna
Stanca îi spune, în gând: …„Stai cuminte aici, în casa ta. Nu- ți
mai primejdui viața în fapte zadarnice…” Cunoa ște și glasul
banului Mihalcea, al logofătului Teodosie, al lui Radu și Stroe
Buzescu. O, cum i-ar mai batjocori pe acești Buze ști… „Ei –
pricina ăstui zbucium necurmat. Războaie. Dacă plătea haraci
sultanului, aveam liniște. Așa, ne numim prieteni cu cre știnii, iar
ei, mincinoși și nestatornici. Ne-au vârât în foc și ne-au lăsat de
izbeliște…”
Izbucnirile de mânie ale măriei-sale o sperie și pe domni ța
Florica; lasă batista și se apropie de doamna:
— De ce-i supărat măria-sa, mamă?
Doamna nu răspunde; cată să prindă firul vorbelor din spătăria
mică.
— …Unii se-mbuibă în belșug și huzuresc, iar eu le stau de
strajă, cu mâinile goale! Fără arme, fără bani!
— Vine Ion Pojar cu banii; acum e la Cluj, zice Mihalcea.
— Numai să nu-l oprească nemeșii. Ion Marini Polli, treci prin
Alba Iulia și spune craiului, dacă mai este acolo, că vreau să știu,
de mi-i prieten au ba. Să-mi trimită soli pe cancelarul Iosica și pe
Bocscai. Numai cu ei aș putea grăi despre planurile mele cele
mari.
Doamna simte că i se rotește pământul sub tălpi: „Ce vânturi
rele ori zănatece îți mai tulbură inima și mintea?” Se bucură că
boierii pleacă. Le urmărește tropăitul ciubotelor pe scările de
piatră. Se ridică și-i numără: douăzeci și doi. Lipsesc Udrea
Băleanu, Teodosie Rudeanu și Stroe Buzescu. Aude cum straja îl
cheamă și pe comisul Leca în spătăria mică. După o clipă de
gândire, poruncește, în grabă, dulcețuri și cafele, să-l slujească
însăși pe vodă. Slujnica ține tava mare, de argint cizelat, iar
Stanca ia cu lingurița dulceața din chisea și cu drăgălă șenie o
așază în farfurioare:
— Mulțumesc, doamnă, înclină vodă capul, surâzând.
 — Îmi era foarte sete, exclamă Stroe; dar n-am îndrăznit să…
— Nu îndrăzneala îți lipsește, stolnice: cinstea.
— Măria-ta, se ridică stolnicul adânc rănit, îngăduie-mi să plec!
— Stolnice, stai jos și lasă mofturile!… Spuneai cândva că darea
grea, pe țară, pusă acum doi ani, m-a depărtat, m-a rupt de
țărani.
— Așa am spus, măria-ta. Amintește-ți că țăranii din Dolj și
Caracal n-au putut plăti. Și l-ai trimis pe Cocea cu 300 de lefegii,
să-i silească. Unii au plătit. Dar mulți fugiră peste Dunăre ori în
Transilvania. Cei de peste Dunăre, de la Vidin, s-au întors într-o
noapte cu vreo opt sute de ieniceri, au ridicat lefegiii din pat și i-
au dus dincolo de apă, la turci…
— Îl prindea și pe Cocea, dacă nu-l ascundea o preoteasă, în
beci, râde logofătul Teodosie. Și-l ascunsese, nu de frica turcilor,
ci a popii.
— Știu ce vrei, Stroe, cu povestirea asta, pe care n-am uitat-o.
Dar ce să fac? Tu vezi prea bine că oastea de țară nu mai poate
sta în fața oștenilor de meserie. Ghioaga, arcul, securea, scutul
căptușit cu câlți nu mai pot înfrunta archebuzele și tunurile.
— Războiul nou, de azi, se poartă cu mercenari, sare Leca și
vorbește mișcându-se și țopăind în chip ciudat. Eu aduc noi cete
de arnăuți.
— Dar cu ce-i plătim? De unde bani?
— Cu venitul de pe moșii, Stroe. Voi, Buzeștii, aveți peste o sută
și prețuiesc peste un milion de aspri.
— Bine, bane Mihalcea, numai să vrea și ginerele domniei-tale
și fratele meu, Radu. Că, până la urmă, luăm tot de la țărani,
adică de la cei pe care vrem să-i dezrobim.
— Cunosc nepotrivirea, ciudățenia asta, adaugă vodă. Ci dacă-l
îndepărtăm pe dușman, slobozi fiind, ne orânduim cum credem
că-i mai bine pentru toți.
— Numai că, odată stăpâni pe moșii, boierii se îngaimă și nu
plătesc.
— Cine nu plătește, Leca?
— Mulți: Vintilă-vornicul, Antonie Grama… Și chiar Buze știi
strâmbă din nas, măria-ta.
— Da? Vor plăti! Vreau țară slobodă. Și slobozenia n-o pot
dobândi izbind doar cu ist pumn în zidurile Țarigradului.
Înțelegeți, boieri? Am pornit la o treabă? S-o ducem la bun sfâr șit.
Gata!
 Doamna a strâns farfurioarele, le-a pus pe tava purtată de
slujnică și iese, speriată, pășind pe vârfuri. În iatacul ei, se a șază-
n jilț și cade pe gânduri… „Cine l-a pus să ridice spada? Lefegiii
să-i plătească povățuitorii”.
Apropiindu-se în clinchet de zurgălăi de argint, măscăriciul
Teleleu rupe încâlcitul fir al gândurilor doamnei:
— De ce ești îngândurată, slăvită doamnă? Toți sântem nebuni:
unii au nebunia războiului, alții nebunia păcii. Teferi nu-s nici cei
care iau lucrurile așa cum sânt, pentru că, ori îi strivesc
războinicii în copita cailor, ori mucezesc într-o pace pe care n-o
înțeleg.
— Măscărice, vorbești prea mult, îl dojenește Florica.
— Asta însamnă că-s nerod foarte… Dar mărita doamnă știe că
stăpânul nostru sfârșește ori bâldâbâc în Bosfor ori încoronat în
Sfânta Sofia.
— Taci, ticăloase! sare doamna, arsă de vorbele ardeiate ale
măscăriciului.
— Gura ticălosului adevăr grăiește, înaltă doamnă.
Coboară seara peste cetate, cu o liniște adâncă de se aude
bătaia inimii, precum tic-tacul cariului în grindă. Furată de
nelămurite gânduri, domnița Florica se înțeapă cu acul la deget și-
i vâră în gură ca un copil, cu un „au” și un suspin gingaș.

*
Joi dimineața, voievodul îl întâlnește pe Preda Buzescu, în ceair:
numără și cearcă armăsarii. Încalecă și el, pe de șelate, un armăsar
tânăr, apoi altul și altul, până la cinci de toți, și-i gonește până-i
cumințește.
— Să nu crezi că-s… Machedon!
— Te știm, măria-ta, de când ne băteam cu Dobromir-banul și
ne săreai într-ajutor.
— Preda, îl ia voievodul de braț, spune-i Cătălinei că pleci la
ostrovul Carpathos.
— Să-l văd pe Iani? N-ar fi mai bine ca Țicalidi…
— Nu. Pentru că, în fapt, pleci la Feti chirai-han.
— Grea solie, măria-ta.
— Anume pentru un dregător de nădejde, ca tine… Între han
tătar și sultan e sfadă mare. Poftește-l să-și unească puterea cu a
noastră. Jură că-i mijlocim pacea cu împăratul Rudolf, dacă
merge împotriva padișahului.
 — Prea bine, măria-ta!
— Nu întârzia și nu te-ncurca printre tătăroaice; te află Cătălina
și te jumulește. Da?
— Da, măria-ta. Încalec și nevăzut mă fac, cu Dan Buzdugan,
atât.

*
Ștefan Iosica lucrează cu neobosită hărnicie. Se zbate să-i
convingă pe nemeși că trebuie să se teamă de habsburgi ca de
satana. Face tot felul de intrigi, ca magnații să nu pună pe
altcineva crai în Transilvania, în afară de dânsul.
— Să alegem pe cel mai capabil, mai hotărât să cucerească
independența principatului!
Însoțit de tânărul cavaler Toma Nagy, vizitează castelele mai
depărtate și gâdilă urechile castelanilor cu promisiuni ispititoare,
ori le umple pungile cu aur. Pe cei care nu se lasă mitui ți, ca
Bocskai ori Czáki, îi pârăște craiului că vor să-l alunge din
domnie: cel dintâi, prin răscoală, cel de-al doilea, prin prietenii
calvini.
— Vin polonii cu Andrei Báthory, cardinalul, îi sperie pe cei
nehotărâți; iar acela ne înhamă iar la harabaua otomană.
Episcopului Malaspina îi arată cu elocință:
— Sânt trei chipuri de a ocârmui Transilvania: să dea Rudolf-
împăratul un crai, dintre frații săi; să fie aleasă guvernatoare
Maria Cristina, ajutată de o epitropie de nobili; să se aleagă un
crai dintre pământeni.
— Și cine ar putea fi acel pământean?
— Eu, ilustre; aș feri țara de răscoale și de otomani.
— De ce nu hotărăște succesiunea Sigismund însuși?
— Pentru că-i bănuitor, minte cancelarul. Te rog mult, părinte,
că-mi ești prieten vechi, vorbește cu împăratul pentru mine. I-s
credincios până la moarte. Iar dacă izbutim, î ți dăruiesc o mină de
aur în Abrud. Două… dacă vrei.

*
Stau în tabără și așteaptă vești. Sorb adierea primăverii și se
bucură de soare și de ninsoarea florilor de prim ori de cire ș. Radu
Buzescu crede că, dacă Iosica ajunge stăpânul Transilvaniei,
românii au la Alba Iulia un consângean și-un prieten.
Citind, în scrisoarea trimisă de Velica-doamna, despre
întâmplările transilvane și despre șovăielile craiului, voievodul se
îngrijorează:
— Iosica se încurcă într-o horă primejdioasă. Î și va pierde
capul.
La prânz, când încă nu sfârșiseră vizita taberei de la Ro șiorii de
Vede, se ivește Petru Grigorovici:
— Măria-ta, acum trei zile, generalul Schwarzenberg a cucerit
cetatea Raab. Solia germană, în drum spre Polonia și Moscova,
mi-a povestit cum a fost. Aflând, printr-o iscoadă, că straja cetă ții
era foarte mică, generalul neamț, cu oameni aleși: valoni, francezi,
cazaci și haiduci, s-a apropiat de cetate, trecând Dunărea
noaptea, cu luntrile, în cea mai desăvârșită lini ște. S-au pitulat în
sălcii, unde au stat toată ziua. Seara, un inginer fran țuz cu
doisprezece oșteni, s-au apropiat, târâș, de poartă și-au aprins o
petardă. Poarta și o parte din zid au sărit în văzduh, învăluind
totul în fum și pulbere. Oamenii lui Schwarzenberg au pătruns în
cetate și-au dezlănțuit o bătălie cruntă pe întuneric și prin fum.
Văzându-se înfrânți, otomanii s-au strâns în turnul pulberăriei și-
au aprins butoaiele. Aruncați în cer, ca vreascurile, pieriră peste o
mie șase sute, împreună cu pașa și cu aga ienicerilor. Cre știnii au
dobândit pradă multă și arme: archebuze, muniție, bucate, straie
și lucruri de preț.
— Începe bine războiul din 1598, surâde Stroe Buzescu.
— Păcat că noi l-am întrerupt, căiește Șerban-paharnicul.
Peste corturile boierilor trece o pală de vânt căldu ț. Din plopii
mari, groși, stufoși, fulguie scamă albă și plouă pleava cafenie
cojită de pe muguri. Printre ramuri, câteva păsări cearcă vrana
glasurilor.
— Amânăm desfacerea taberei, hotărăște vodă, privind în zarea
senină.

*
Cu inima roasă de păreri de rău și înveninată de măselari ța
amărăciunilor, Sigismund pleacă să-și cerceteze moșiile și
castelele. Călătorește în trăsură mare cu șase roți, trasă de șase
cai, pe drumul pietros spre Gheorghieni. În față stau Ștefan
Bocskai, Emeric Sixai și Petru Huszár, iar alături Gáspár Kornis.
Tac toți și privesc văile acoperite cu o pânză subțire verde-aurie,
împodobită cu mogâldețele corcodușilor albi de floare. Pe ogoare,
țăranii români, în cămăși, desculți, cu cușme mari, apasă pe
coarnele plugurilor, îndeamnă boii cu glasuri răgușite și lasă în
urmă brazde negre, lucind în soare. Berzele se rotesc în stoluri
mari și coboară pe pajiștile din preajma râurilor să ciugulească
șerpi și broaște.
— E frumoasă Transilvania, măria-ta; mai ales acum,
primăvara, admiră Kornis, ca să spargă tăcerea.
— Mi se sfâșie inima c-o părăsesc… Știi ce, Kornis? Nu lăsa țara
asta lui Iosica. Ține-o pentru tine!
— Pentru… mine?
— Știu că-ți place să fii prinț al Transilvaniei, Gáspár Kornis,
scumpul meu general. Da?
— Ilustrissime, se miră Kornis, măgulit sânt, dar dieta…
Ștefan Bocskai holbează ochii gata să-i pocnească de uimire,
amestecată cu spaimă. Tremură și nu poate îngăima o vorbă. Abia
a doua zi, după prânz, când rămâne singur cu craiul, în castelul
de lângă Gheorghieni, îndrăznește să-l învăluie cu vorbe
meșteșugite și să-l lingușească. Mișcat, Sigismund îl trage deoparte
și-i șoptește:
— Bocskai, te știu deștept și dibaci; dacă-ți trebuie Transilvania,
ia-o! N-o lăsa, în niciun caz, lui Iosica.
Singur Emeric Sixai încuviințează abdicarea lui Sigismund:
— Părăsește, cât mai repede, țara asta, ilustrissime. Eliberează
Buda, Buda noastră!…
Ca să zăpăcească și mai mult lucrurile, a patra zi, întors la Alba
Iulia, Sigismund trimite solie la Țarigrad să ceară tronul pentru
Iosica. La câteva ceasuri după asta, poruncește lui Fabio Genga:
— Scrie la Cașovia, lui Maximilian, să cheme înapoi comisarii
imperiali, că mi-am schimbat gândul: nu mai abdic!
Dar când Iosica, așa, din lingușire, îi spune că mulți magnați îl
roagă să nu plece, Sigismund se-nfurie:
— De ce să rămân aici? Să-i păzesc de turci, ca să
preacurvească în liniște, prin castele, cu muierile? Să vină
comisarii!
Peste un ceas, îl primește pe Ștefan Czáky care-i grăie ște, cu
căldură și durere, despre ostenelile cheltuite de strămoșii
arpadieni ca să ocupe Transilvania:
— Las-o unuia din neamul mărie-tale; că dacă Iosica ajunge
guvernator ori crai, noi, magnații unguri, trebuie să ne luăm
tălpășița de pe-aici: răscoală valahii lui și ne-alungă.
— Aha… Uneltește cu Mihai-vodă. Nici nu m-am ridicat de pe
tron și-au și dat năvală să-l ocupe. Cât mai sânt eu aici, orice
uneltitor, în ștreang!

*
Radu Buzescu are știri că Iosica ar vrea pe Maria Cristina
crăiasă, dacă-l ia epitrop și cancelar.
— Mărturisesc cu mâna pe inimă, zice Stroe, că, în ciuda
multor păcate, Iosica merită să ocârmuiască Transilvania. E mai
deștept, mai ambițios și mai șiret ca mulți alții. Iar dacă ajunge
voievod, poate își amintește că-i român, stăpân peste români, și se
prinde-n lupta cu sultanul.

*
Așteptând trimișii împăratului Rudolf, craiul Sigismund
priveghea împachetarea bogățiilor și împărțea slujitorilor tot ce i se
părea greu de luat. Fabio Genga îi este într-asta sfetnic nepre țuit.
Se tânguie italianul cu veliglas și amar, îndurerat foarte:
— Ce mă voi face fără bunul și prea înțeleptul meu crai
Sigismund?
Și, drept mângâiere, își trage o parte cât mai mare din ce lasă
craiul.
Emeric Sixai îndreaptă carele cu averi spre Oppeln. Dar când
încarcă în lăzi și visteria țării, Iosica se împotrive ște:
— Ilustrissime, e averea obștei.
— Da? Bine… pare a ceda Sigismund; trimite însă, în galop,
cincizeci de ostași la trei din castelele lui Iosica și pradă tot ce
găsesc: giuvaeruri, vase de aur și argint, covoare scumpe. Aflând
de la Fabio Genga despre isprava asta, Velica îl caută și-l
povățuiește:
— Dacă ți-i dragă viața, fugi, Iosica.
— Niciodată. Mai ales că… tot răul e spre bine: lovitura
nebunului îmi sporește simpatia printre magnați.
— Frații Buzești te așteaptă. Le-am scris și-s gata să te
ocrotească, până trece primejdia.
— Ha-Ha! Spaima ta mă înveselește. Înseamnă că mă iube ști o
țâră.
— Ești român și nu vreau să te știu sub satâr.
— Nu mă tem! Pe acest smintit îl cresc de când avea caș la
gură: știu cum să-l sucesc și răsucesc. Până la urmă, o să-mi dea
și averile lui. Ai să vezi.
 — Deocamdată știu că ava Carrillo s-a întors; stă ascuns.
— Ascuns? De ce?… Eh, dă-l dracului de popă! Toată
Transilvania, de la vicleanul înrăit Bocskai și până la cel din urmă
țăran, e cu mine. Am oastea mea, iar craiul știe toate astea. Nu
trece el peste mine!

*
În aceste zile de primăvară, Velica-doamna a poftit-o pe
Dorothea Hirscher la dânsa. S-au plimbat prin cetate și prin sate.
Au îngrijit calul tânăr, alb, abia deprins la călărie, și chiar l-au
încălecat, pe rând, în plimbările pe malul Mure șului. Totdeauna
se însoțesc cu cinci-șase fete sau soții aristocrate, dornice să iasă,
călări, în luncă, să respire aer curat, să culeagă flori și să
clevetească despre bărbați sau despre ibovnici, să se plângă de
multele prostii săvârșite de dumnealor, în cap cu craiul și sfâr șind
cu Iosica. Apoi, când socoate de cuviință, înseamnă, foarte pe
scurt, știrile vrednice a fi cunoscute și Onea Vale le duce la vărul
Minodor Pomuț din Cârța, iar acesta le repede până la Bran, la
Toma Urs care, el știe cum, trece pitacul peste munte, la Anghel
Molocea, fost slujitorul lui Radu Calomfirescu, iscusit și vijelios
călăreț, așa că, într-o zi și o noapte, din mână în mână, pitacul
ajunge din Alba Iulia în Târgoviște.

*
Băuse până despre ziuă cu Czáki, cu Kornis, cu Petru Huszár și
cu doctorul Muraltus, unul dintre comisarii imperiali, sosi ți, în
sfârșit, la Alba Iulia. Se arătase darnic, curtenitor și a cheltuit
multă retorică și pasiune ca să-i convingă să-l aleagă guvernator:
„Am înțeles că arhiducii nu vor să vină aici. Deci… Eu cunosc
bine toate treburile administrative, politice și militare ale
Transilvaniei. Crăiasa Maria Cristina preferă să conducă ajutată
de mine. Deci”… De mai multe ori, Kornis și Czáki au vrut să știe
dacă nu cumva vrea să se înconjoare de români, să înnobileze
țărani ori să-i facă pe Chendi, Banfy, Dragfy să- și zică iară
Cândea, Ban, Drag… „De unde-au aflat asemenea gânduri? se
miră Iosica. Nu le-am șoptit nimănui… Mai bine m-a ș în țelege cu
Buzeștii și cu Movileștii. Da, o Valahie ori, cum zic Buze știi… o
Românie, ar fi mai firească, mai… Că în Transilvania ungurii sânt
o pojghiță subțire, pe care-am mai îngroșat-o, o țâră și noi, românii
trecuți la catolicism, căsătorindu-ne cu maghiare și învă țându-le
limba… Așa spune și Velica… Ea să-mi fi gâcit gândurile cele mai
tainice și să…”. Adoarme târziu, mulțumit totuși că a câștigat de
parte-i pe cei mai influenți dintre magnați. Nu mai vede nicio
piedică în calea spre stăpânirea Transilvaniei. „Peste trei
ceasuri”… Dimineața, la plimbare, se leagănă în șa și- și face, în
gând, cele din urmă socoteli. Într-un luminiș, îl învăluie razele de
aur ale răsăritului: „Soarele strălucirii mele”… Îl încântă ciripitul
păsărelelor care-și dreg glasurile în ramurile de salcie ori plop. Îl
vrăjește duhul primăverii, aburind din fiece frunză fragedă, din
fiece floare, din fiece cerceluș de arin… „Cine știe când voi mai
gusta atâta dulce pace și liniște. Un crai niciodată nu-i singur…
Cotește pe o cărare încă mai neumblată. Gândește cum va
ocârmui țara, cum își va făuri o aureolă de glorii, cum se va
încorona… „Titlul de guvernator e provizoriu, până când”… Calul
calcă într-o groapă, se poticnește și-și răstoarnă stăpânul. Lovit în
coasta stângă, zgâriat la obraz într-un pociumb de arin, icne ște de
durere. Scutierul descalecă repede, îl ajută să se ridice, îi șterge
sângele de pe obraz, îi prinde calul și-l ajută să încalece, din nou.
Dar toate, cele așa de bine rânduite în inima cancelarului, se
prăbușesc, dintr-o dată, și se risipesc. Intrând în casă o găse ște pe
Velica-doamna, musafira Barbarei:
— Auzi, Sigismund ți-a prădat și castelul de la Deva.
— Când?
— Astă-noapte, întărește Velica. Am venit să-ți spun.
— Nu se poate! Aveam acolo 40.000 de…
— Fugi la Târgoviște! Ia trăsurile mele.
— De cine să fug? Cu comisarii am tratat. Carrillo-i bolnav. Pe
crai, dacă-i singur, îl am în buzunar.
Se îmbracă pentru dietă, foarte luxos, numai mătase și aur. Pe
degete își pune șapte inele, din cele mai prețioase și mai
aducătoare de noroc. Își atârnă spada de Toledo, cu teacă aurită și
cu mănunchiul încărcat de diamante. Pornește cu alai de șapte
slujitori. Se bucură că azi e 7 aprilie. Că are de coborât șapte
trepte. Că până la trăsură face exact șapte pa și. Că Barbara i-a
urat cu șapte cuvinte: „Mult noroc, iubitul meu so ț Ștefan Iosica”.
Și că în trăsură găsește un buchet de șapte ghiocei. Se întristează
când, numărând pe degete, vede că Velica are numai șase litere.
Apoi, intrând în cetate, e surprins aflând că dieta, în loc să se
deschidă, ca de obicei, în biserică, se ține în palatul craiului: „De
ce?… Doar am numărat de șapte ori câte șapte”… O clipă șovăie:
„Poate-ar trebui să-mi fac o strajă din”… Coboară, totu și, din
trăsură și intră singur, mândru, plin de sine, gândind că, în
cinstea lui, ca să-i asigure reușita, Sigismund a schimbat chiar un
obicei străvechi. Îl întâmpină Ștefan Lazăr, prefectul traban ților,
și-i face semn că totul e bine. Răspunde cu un surâs darnic
tuturor celor care-l salută cu respect. Pășește țanțoș spre jil țul cel
deobște al cancelarului. Mândria și fericirea îl fac să plutească de-
asupra adunării. Dar simte o ascuțită înțepătură în inimă când îl
vede pe abatele Carrillo… „N-a crăpat?” Și, napristan, pe u șa prin
care trebuia să intre craiul în Dietă, se năpuste ște o duzină de
trabanți și, cu halebardele încrucișate îi taie calea, îl împresoară
din toate părțile și, iute, îl împing spre ușa din stânga.
— Ce vreți? Ce-i asta? răcnește Iosica și dă să scoată spada. Dar
un trabant atlet i-o smulge cu tot cu teacă.
Dieta, în bună parte, înmărmurește. Ștefan Lazăr se face a
striga la acei trabanți, deși știe că nu-i vor asculta poruncile. De
dincolo de uși răzbat strigătele și protestele deznădăjduite, dar tot
mai depărtate ale cancelarului. Nimeni nu zice nimic. Doar Toma
Nagy întreabă:
— Ce-i mișelia asta? Cine a poruncit să…
— Ștefan Bocskai, răspunde careva.
— Jicnire a libertăților Dietei! Tiranie! De ce aresta ți singurul
om care poate mântui Transilvania?
— Asta-i voința craiului Sigismund, grăiește ava Carrillo cu
fățarnică blândețe.
— Sigismund e un mincinos!
— Les maiestatis! asprește Carrillo glasul. Sigismund este încă
rex.
La o jumătate de ceas după asta, călăul tăia capul tânărului
cavaler Toma Nagy, comandantul cetelor lui Iosica.

*
În noianul acestor nesăbuite schimbări, nobilii n-aveau timp să
vadă călugării vlădicăi Ion de la Prislop și ai arhimandritului
Serghie de la Peri sau ciobanii Velicăi colindând Transilvania,
grăind din om în om, în popasuri la fântâni, în dughene, la hore
ori seara la focurile cele de obște, despre Mihai-vodă, domnul de la
Țara Românească. Unii îl vedeau ca pe un Machedon ocârmuitor
de oști ori ca pe un Făt-Frumos care trântește zmeii și taie
balaurii, risipește demonii să nu mai fure lumina soarelui. El,
biruitorul ismailitenilor, merită cântarea cea de slavă: „Lăuda ți și
preamăriți pre Mihail, căpetenia oastei biruitoare care sfarmă
Bosforul prin iscusința, virtutea și ascuțișul spadei sale.”…
„Lăudați-i numele și așteptați-l că vine, curând, întru slobozire a
noroadelor.”

*
Lovitura foarte îndrăzneață și cu totul neașteptată care a dus la
arestarea lui Ștefan Iosica și la uciderea lui Toma Nagy a
înspăimântat pe toți. Abatele Alonso Carrillo convinge pe comisari
să îndemne dieta să-l aleagă pe episcopul Dimitrie Naprágy
cancelar. Nimeni, nici chiar Czáki cel foarte înverșunat, nu se
împotrivește învoielilor cu împăratul. În dietă, Sigismund intră
solemn, împodobit cu toate semnele puterii. Unii cred că iar s-a
răzgândit. Dar se ridică Bartolomeu Pezzen, comisarul imperial, și,
încadrat de episcopul Ștefan Szuháy și de Nicolae Istvanffy, cu
strălucite decorații, cu semnele de vice-palatin al Ungariei
atârnate de gât, citește învoielile cu Rudolf:
— Noi am venit să primim Transilvania pentru lumină ția-sa
împăratul creștin, încheie Pezzen.
În dietă se lasă tăcere mormântală. Îmboldit de ava Carrillo,
Sigismund Báthory se ridică și grăiește ca o mașină:
— Aceasta este și voința mea. Împotrivitorii își lasă capetele sub
săbiile trabanților de la uși!
Lovitura părea măiastră, cu toate c-o oblăduia un smintit.
Uimirea sporește și voința se topește cu desăvârșire, în cugetele
tuturor. Doar episcopul Szuháy se ridică și flutură scrisoarea lui
Iosica, prin care-l vestea pe arhiducele Maximilian că Sigismund îl
lasă guvernator:
— Declar solemn, strigă Sigismund, că acea scrisoare s-a ticluit
fără consimțământul meu. Se adeverește, încă o dată, că Iosica
este dușmanul înaltului și bunului împărat. De aceea îl predau
înalților comisari să-l judece.
Zăpăcită și îngrozită de atâtea prefaceri ponci șe, dieta
încuviințează totul și jură, din buze, credință împăratului Rudolf.
Comisarii jură și ei că vor păzi toate libertă țile țării, starea de
acum a religiilor și că vor folosi aceiași sfetnici în treburile
ocârmuirii.

*
 La Târgoviște, Buzeștii, ca și Mihai-vodă, se bucură că vor avea
vecin pe împăratul Rudolf:
— Am scăpat de zălud.
— Buzeștilor, ia sama doamna Stanca, nu vedeți că toți cei cu
care ați pornit războiul au sfârșit în nenorocire? Unul, otrăvit,
altul, tras în țapă, iar al treilea… călugărit. Cătați mai bine pacea
și tihna.
— Numai cea dreaptă și slobodă, mărită doamnă, răspunde
Stroe.
— Oameni fără inimă și fără judecată… se-nciudează doamna.
— Ba dimpotrivă, surâde domnul. Clocotă în noi râvna de a
birui răul. Noi ne-am ridicat prin vitejie și numai prin ea trăim.
— Dar tot prin ea o să și pieriți.

*
La 10 aprilie, Velica, împreună cu Dorothea Hirscher, a fost
față, ca multe femei nobile, să-l vadă pe Sigismund luându- și
rămas bun de la dietă. Arăta trist și foarte palid. Ochii i se scăldau
în lacrimi. Vorbea încet, sugrumat de emoție:
— Totdeauna am ținut Transilvania de partea creștinilor. Dacă
intru în rândul clericilor o fac ca să mă rog pentru Ungaria…
„Viclenie ori lacrimi adevărate? se întreabă Velica, ștergându- și
buzele cu batista. Oricum, mă scârbește.”
Petru Huszár cutează a cere eliberarea lui Iosica:
— E rudă cu mulți dintre noi, și osândirea lui strică lini ștea în
Transilvania.
— Bun și vrednic bărbat, valahul; iar mie, mai ceva ca un frate.
Dar trebuia dată o pildă…
Și, spălându-și mâinile ca Pilat din Pont, cel care a fost craiul
Sigismund coboară, foarte ostenit, din scaun. Slugile îi iau
mantaua, pălăria și spada. În iatacul lui, se trânte ște pe un divan
și stă așa o vreme, frânt, țeapăn. Apoi, deodată, sare în sus și
cheamă slujitorii:
— Ridicați din palat toate lucrurile de preț și împachetați-le!
Din cufere vechi, slujitorii scot daruri date de Soliman cel Mare
lui Ion Zapolya, vase de fildeș, de aur, de argint, statuete de
abanos, și de porțelan. El însuși ia, pe apucate, o candelă, o
bisactea, o bucată de stofă de mătase, un colier, o sabie de
Damasc, o învelitoare de carte, tot lucruri desperecheate și fără
rost. Când un slujitor intră și-i spune că lucrurile nu mai încap în
căruțe, se-nfurie și urlă descreierat:
— Dă-le foc! Foc!
— Măria-ta, e păcat…
— Păcat? și-l lovește cu pumnii. Dar să plec dintr-o țară ca asta,
nu-i păcat?
Îndată însă își schimbă purtarea: cheamă bucătarii italieni,
muzicanții, dansatorii, măscăricii și dă fiecăruia cât poate duce.
Când îl vede pe Iacobus, se înfurie iar:
— Tu m-ai înșelat, ticăloase! Tu cu Hunedoara al tău, cu
Scanderberg al tău! Poruncesc să-ți taie capul!
Mânia i se-nvârtejește în minte tot mai cumplită. Trage
policandrele jos, sparge oglinzile, ferestrele, icoanele. Apucă un
sfeșnic mare de argint și ciocănește zidurile cu el. Sfâ șie cu stiletul,
cu unghiile, cu dinții cortina cea mare din sala tronului și geme:
— Tu… tu ai văzut gloria mea și a atâtor strămoși…
Slugile fug speriate de-atâta putere dezlănțuită sălbatic. În
mâinile lui, sfeșnicul e mai cumplit ca ilăul cel mai greu din lume.
Aruncă în foc scrisori și diplome otomane, de la începutul
legăturilor cu sultanul.
— Să ardă! Tot palatul!… Toată țara… Lumea toată să ardă!…
Vestit de slugi, abatele Carrillo se apropie înceti șor, pândi ș, ca
de-o fiară turbată. Îl găsește într-o odăiță întunecoasă, zgâriat pe
obraz, plin de sânge și de sudoare, cu hainele sfâșiate.
— Tu m-ai adus în starea asta… Te omor, popo!
Iezuitul îl țintește c-o privire încruntată, mută; apoi se întoarce
încet, dând să plece. Craiul tresare, ca dintr-un somn cu vise
urâte. Îl apucă spaima:
— Părinte, unde te duci? De ce mă lași singur?
I se aruncă la picioare, se târăște, plânge. În juru-i, pe lespezile
de marmură, crâșcă sfărâmăturile de cristal și bucățile de oglindă,
sună aurul sau argintul desprinse din rame; toată bogă ția și
podoabele palatului, distruse, parc-ar fi trecut căpcăunii lui Atilla.
— De ce-am dat Transilvania, tată Carrillo? tremură de mânie și
durere, de oboseală și rușine. De ce?
— Ad majorem Dei gloria… Acolo la Oppeln, peste mai multe și
mai bune te va pune.
— Voi fi… cardinal sau nebun, cum zice soacră-mea?
Când se ivește Genga, îi dă o biblie îmbrăcată în aur și cinci
inele foarte scumpe.
— Să vie soția ta, să-i potrivesc pe deget inelul acesta. Frumos,
nu? Dacă vrei, bătrâne, acum poți să ți-o faci soție adevărată… Eu
mă călugăresc.
Mulțumindu-i pentru daruri, Genga îl invită la masă.
— A, e timpul! Leșin de foame.
Dar în fața farfuriilor și paharelor pline, intră-n panică:
— Vai, cine-mi mai ia credenzza? Dacă mă otrăvești?
— Pun pe masă cutioara asta cu limbi de șarpe și de năpârcă. E
cel mai fără greș leac-talisman împotriva otrăvirilor, fie prin
bucate, fie prin vrăji.
La vederea Velicăi, îi scânteie ochii și-i tremură buzele. Îi dă nu
un inel, ci-i încarcă toate degetele și-i înconjoară gâtul cu salbe,
iar brațele, cu brățări de aur. Velica îi mulțumește și-i surâde
blând, înduioșată de milă față de un smintit.
— Velica, frumusețea ta m-a vrăjit. Perdite amavit…
După plecare, Fabio Genga atrage atenția că Velica-i născută în
zodia Scorpiei:
— De-aceea se strecoară în suflete cu venin viclean.
— Zău? Atunci chiar ea m-a vrăjit. Să fie închisă la Vin ț. Să
putrezească acolo ca și… Aron-vodă, ibovnicul. Capul ei cel
frumos, șoldurile ei mai ispititoare ca orice pe lume, ame țitorii ei
ochi, să mucezească în Vinț… Ah, ce plăcere! Scorpie valahă!
Unealta lui Iosica…
Peste două ceasuri, cinci slujitori o ridică pe Velica de-acasă, de
lângă Dorothea, o urcă într-o trăsură închisă și-o duce, în goană,
la Vinț. După două ore e zăvorâtă în temni ța unde a murit și Aron-
vodă. Spaima îi crește când află că, în încăperea alăturată, e
întemnițată Barbara Füzy, soția lui Iosica.
În palat, Sigismund a poruncit scrisoare către crăiasa Maria
Cristina, rugând-o să părăsească imediat Chioara și să vină la
Alba Iulia, ca guvernatoare.
— Mi se rupe inima că plec; dar, părinte Carrillo, du-mă mai
repede și împacă-mă cu lumea, cu Dumnezeu, cu mine însumi.

*
În așteptarea evenimentelor, Stroe Buzescu pleacă la Bucure ști,
însoțit de slujitorul Condur Pantelimon. Intră în rândul cetelor de
aici și poftește să-i arate că n-au uitat lupta. O zi întreagă, aleargă
pe jos și călare, se luptă, sare garduri și râpi, trece prin apa
Dâmboviței, la rând ori în fruntea ostașilor, împarte câteva
pedepse și câteva laude, dă tuturor câte o pâine, o bucată de
cârnaț, câte o cană de vin, mănâncă și el, așezat jos pe iarbă, apoi
se prinde în horă cu fetele care au venit să vadă o ștenii cum știu
să se bată.
— Condure, hai cu mine.
Încalecă și opresc la cel mai de samă pietrar din Bucure ști, un
italian venit din vremea lui Ștefan cel Surd. Îi cere să-i sculpteze o
cruce mare din piatră albă.
— Ce faci cu ea, stăpâne? întreabă Condur.
— O pun pe locul unde, acum cinci ani, a murit Rada din
Izvarna, strivită în copitele cailor celor năpusti ți asupră-mi.
Veneam de la Țarigrad, să pregătesc intrarea măriei-sale în
București.
A patra zi crucea era înălțată, iar stolnicul Stroe, cel dintâi care
și-a plecat genunchii înaintea ei.

*
Vestea despre abdicarea lui Sigismund și arestarea lui Iosica a
născut mare vânzoleală în toate țările megieșe. La poloni și la
moldoveni au prins a se frământa Andrei Báthory, cardinal de
Ermland: „Am drept de moștenire și mă sprijină to ți magna ții
speriați de lăcomia habsburgilor”. La munteni, Buzeștii vor să afle
ce fac comisarii împăratului. Turcii se grăbesc să-l sprijine pe
cardinalul Andrei. În surghiunul lui din țara leșească, Dan-
vistierul nădăjduiește să-l aducă pe Simion Movilă domn la
Târgoviște. Și pretutindeni mișună solii și iscoadele, furnicar.
— Uite câte fire și câtă zgâlțâitură, pentru că un smintit a
aruncat o piatră în baltă… se miră Radu Buzescu și adaugă:
Trebuie să chemăm tot mai mulți lefegii.
— Ne-aduce Leca; la povața doamnei Stanca, măria-sa l-a făcut
agă, zice Stroe. Adică a dat cheia casei în mâna tâlharului.

*
La Stănești, primăvara-i mai frumoasă ca oricând. Stroe și
Sima-stolniceasa merg la pescuit în Olt; prind un co ș de pe ște, cu
ajutorul lui Condur Pantelimon, și pornesc spre Cozia s-o vadă pe
maica Teofana. Bucuroasă de oaspeți ca totdeauna, gazda
pregătește, împreună cu Sima, în cuhnia mănăstirii, o plachie de
crap și se ospătează în chilie, ca buni prieteni. Dar n-apucă să
sfârșească masa, că se ivește State Boldur, prăfuit de drum și de
repede galopare:
 — Măria-sa te roagă, cinstite stolnice, să vii în grabă la
Târgoviște.
— Ce s-a întâmplat? Ceva rău?
— Comisarii împăratului îl poftește pe măria-sa la Alba Iulia.
— S-ar cuveni ca dumnealor să vină la Târgoviște. Deocamdată,
ospătează cu noi.
— Mai e ceva: pe Velica-doamna au închis-o la Vinț.
— Ei, Doamne, te pomenești c-o ucid…
Se sfătuiește cu Sima:
— Tu care ai scos-o pe Cătălina din harem…
— Mda… Plec. Hai,. State Boldur.

*
Rămasă măcar cu numele, stăpână în Transilvania, prima grijă
a Mariei Cristina este să-l facă nobil pe Pătra șcu din Berivoii Mari,
să-i dea două moșii, ca nimeni să nu mai poată cârti că amestecă
și spurcă sângele-i împărătesc cu al unui vlăjgan de rând, și, mai
cu samă, ca să-l răsplătească pentru slujbele și credința sa. O
faptă ca asta prilejuiește multe glume. Adică sporește cârtirea:
— Vezi, Stroe, râde Preda, abia întors de la han-tătar, că și o
crăiasă nu-i pentru cine se pregătește, ci tot pentru cine se
nimerește?!
— Adevărat; dar zicala asta tu o știi de la crăiasa… Erzsbet.
— Mi-o ziseși… Pe Teleleu l-am auzit suspinând; „Vai de mine,
ce mai drac, bărbat n-am și copii fac”…

*
Până la Oppeln a călătorit pe un pat așezat într-o trăsură mare
trasă de șase cai. Aici, în liniștea desăvârșită a castelului
singuratic, pustiu și trist ca un cavou împărătesc, Sigismund
Báthory se odihnește: doarme, se plimbă, citește rugi, îi ascultă pe
Emeric Sixai și Macsedy când vin să-i aducă știri din afară și
așteaptă să fie uns cardinal. Are o singură grijă:
— O să-mi stea bine cu pălăria roz? Nu cumva trebuie să mai
slăbesc?
Dar, după o săptămână de liniște și meditație, află că a făcut o
afacere tare proastă, dând o țară pentru o pălărie de cardinal
care… întârzie să sosească.

*
 Dintr-un pitac al lui Cristofor Norocea, Buzeștii află că înal ții
comisari au poruncă de la împăratul Rudolf să-l viziteze pe Mihai-
vodă la Târgoviște, să tocmească rânduiala ca țara să intre sub
scut creștin.
— Așa da! se bucură Stroe. Dacă vin solii împăratului la noi,
amuțesc și pârile la sultan ori la leși.
Totuși, la 19 aprilie, Bartholomeu Pezzen îl roagă pe Mihai-vodă
să urce până la Bran, să se întâlnească. Preda Buzescu s-a
încredințat că, de fapt, magnații nu-l lăsau să coboare la
Târgoviște. Și împreună cu banul Mihalcea, îl povățuiesc pe
voievod să spună că nu le poate ieși în cale: e săptămână
patimilor, și datinele țării cer ca domnul să fie fa ță la slujba
deniilor și la înviere.
Dacă au aflat că Mihai-vodă nu vine, Kornis și Czáky i-au
înspăimântat pe comisari cu primejdiile drumului:
— În munți sânt multe fiare și mișună tâlharii.
— Dacă valahii vă întind o cursă? Nu vă duceți.
Îngrijorați, Pezzen și ai lui se opresc la Brașov, poftindu-l pe
Mihai la întâlnire, acolo. Drept răspuns, măria-sa trimite, întru
întâmpinare, pe Radu Buzescu și pe Șerban-paharnicul, cu mult
alai. Stroe se îmbracă în oștean de rând și, după ce trece grani ța,
împreună cu Buzdugan și cu Pantelimon, o ia spre apus;
galopează ca vijelia până la Vinț. Dar n-o mai află pe Velica. O
scoseseră vlădica Ion și Fabio Genga și-o ascunseseră într-o chilie
la Prislop.
— Mi s-a făcut parte să stau închisă împreună cu Barbara
Füzy. Și, la nenorocire, ne-am aflat prietene.
A treia zi, Condur Pantelimon și Dan Buzdugan o așeză la
Stănești, în grija Simei-stolniceasa.
— Vrei să-l vezi pe măria-sa?
— Cum să nu?! De când închisu-m-au la Vinț, mă chinuie, în
fiecare noapte, un zburător. Vine pe fereastră, sub chipul unui
flăcău frumos și voinic: mă sărută în somn, și mă trezesc bolnavă.
— Să-ți descânte Anghelina de zburător.
Anghelina aduce, în graba mare, o mlădiță de măcieș dreaptă,
tânără de-o vară și-o taie pe măsura Velicăi, îi leagă strâns
capetele cu sfoară și-o despică prin mijloc. O roagă să se dezbrace,
goală, îi petrece trupul prin spintecătura mlădiței și descântă cu
glas și blând și răstit.
— Când s-a face ăst măcieș copac mare… — Și-o petrece a doua
oară: … și s-a prinde și-a înfrunzi și-a înflori și-a face măcie șe…
— Și-o petrece a treia oară: Și le-or culege oamenii și le-or mura și
le-or mânca, atunci, tu, ceas rău cu zburător, s-o mai găse ști pe
Velica-doamna… Atunci și nici atunci…
O măsură cu privirea, minunându-se, își face cruce și stupe ște:
— Multe fete și femei descântai, strălucită doamnă, dar
nicicând nu văzui trup așa plăcut, frumos, în toată zidirea lui.
Ptiu! să nu fie de deochi… Dar aș zice că greu, tare greu îi vine
bărbatului care te vede să nu se preschimbe în zburător.

*
Șerban-paharnicul și Radu Buzescu se întorc în ziua de Sfântu
Gheorghe fără dobândă: Pezzen n-a primit să se mi ște din Bra șov.
Voievodul nevoit este să mai întindă o mână: trimite pe Teodosie-
logofătul și pe Preda Buzescu la Brașov, să lămurească solia
comisarilor că vodă nu poate, cu niciun preț, părăsi cetatea de
scaun în preajma Învierii.
— Măria-sa făcut-a de mult jurământ de a trăi și a muri alături
de creștinătate, zice Preda Buzescu. Și e gata, oricând, a dovedi
ascultarea față de împărat, cu sângele său. Rog țineți sama de
asta.
Stăruind – mai cu voia bună, mai cu dibăcia – Preda Buzescu îi
înduplecă pe comisari să vină ei la Târgoviște. Dar, la două
ceasuri după plecarea boierilor români, sosesc Sennyei și Moise
Secuiul:
— Iluștri comisari, dacă valahul nu se mișcă din bârlog, de
bună samă că nutrește niscai gânduri ascunse.

*
Furișat în Alba Iulia, Macsedy a vorbit cu un singur om: Ștefan
Bocskai. Și a înțeles că nobilii sânt foarte nemulțumi ți. Îl urăsc pe
împărat că-și alege sfetnici numai dintre sa și, că nu dau nobilimii
bani pentru mercenari, că nu le mai îngăduie să cumpere mo șii:
— Ne scot din slujbe și nici măcar la masă nu ne-au poftit,
niciodată. Noi sântem oameni mândri și nu suportăm trufia
altora. Cancelarul Naprágy s-a făcut sluga imperialilor: a în șfăcat
pecetea și n-o dă nici crăiesei: vrea să ocârmuiască singur. M-am
sfădit cu Gáspár Kornis, pentru că a primit conducerea oastei
transilvane. Sânt magnat, nu un nemeș oarecare. Am învățătură
politică bună, dacă nu-i rex nepotul meu Sigismund, de ce n-a ș fi
eu?
Macsedy se întoarce la Oppeln cu scrisori cusute în căptușeala
straiului; în ele Bocskai își vestește nepotul să se pregătească
pentru lucruri mari în Transilvania. Iar ca dar îi trimitea un
armăsar de cale lungă.

*
În același timp, însă, la Varșovia, celălalt cardinal, Andrei
Báthory, cu sprijinul lui Zamoyski, al unora dintre magna ții
maghiari, al lui Ieremia Movilă de la Moldova, și cu îngăduin ța
sultanului, se pregătea să ocupe tronul Transilvaniei.

*
Ci sfătuind măria-sa cu stolnicul Stroe Buzescu despre
rânduirea oștirii de lefegii, își amintește că Maria Dragomir n-a mai
venit pe la curte.
— A mai născut doi gemeni, măria-ta.
— Ehei, și-aici tot căpităneasă. Băieți?
— Da. Dăruie țării doi ostași: Mihai și Stroe.
— Diece, scrie hrisov de danie pentru Mihai și Stroe, feciorii
căpitanilor Maria și Dragomir Mârza; le dăruiesc un sfert din
muntele Cozia, cu pădurile și poienile. Stroe, lefegiii le și cer lefuri
mai mari.
— Îi stârnesc căpitanii Walawski și Sadurski. Iar Tudor Maldăr,
Stoica Farcaș, Simion Dărămuș zic că nu-i mai ții la nicio samă.
Că ți-s mai dragi arnăuții și leșii.
— Tu ce crezi, Stroe?
— De vreme ce începem a folosi lefegii, însemnătatea o știrii de
țară scade. Și, deci, aga Leca-i mai căutat decât noi, vechii tăi
căpitani.
— Așa se întâmplă? Nu-i drept, Stroe! Să vină ce ști căpitani la
mine, să-i dojenesc și să-i încarc cu danii.

*
Pâra lui Sennyei și a Secuiului îi silesc pe comisarii imperiali să
amine iar trecerea munților. De altfel, sa șii îi țin bine, pe mâncare
și băutură, pe desfătări cu muzici și femei frumoase. Îl trimit pe
Marcu Schönkhenbock, om cuminte și lui Mihai-vodă foarte de
încredere, încă de pe când făceau împreună negoț de vite, ca,
însoțit de Hans Hodl, să-i ia jurământul de credință.
 — Sânt voievod conducător de țară și nu jur decât în fa ța
arhiducelui Maximilian, dacă vine să se a șeze în scaunul de la
Alba Iulia, răspunde Mihai-vodă, foarte hotărât. Până atunci, cum
am trimis vorbă prin prietenul meu Valentin Hirscher, prim-judele
Brașovului, țin legământul ce sânt dator creștinătății. Atât. Vreau
ca, între mine și împărat, să nu se a șeze nicio cu șmă de neme ș,
niciun moft maghiar. Eu vin cu buna credință și cu viața mea. Tot
astfel se cuvine să mă întâmpine și înaltul împărat. Altcum, nu se
poate. Așa să le spui, Marcule, iluștrilor comisari.
În tot acest timp, Ion din Prislop, Ion Chira, Cristofor Norocea,
Valentin Hirscher și Dorothea, fiică-sa, trimit vești boierilor și lui
vodă, arătând că magnații nu-i vor nici pe comisari, nici pe
Maximilian. Că vor să aducă principe pe Andrei Báthory.
Strecurat în Moldova, State Boldur vestește că Andrei Báthory,
cardinalul, a ajuns la curtea lui Ieremia Movilă și strânge oaste.
Însuși cancelarul polon Zamoyski i-a dat o herghelie de cai și trei
sute de pedeștri.
— Anastasie Crâmca știe că pe Andreiaș Báthory îl sprijină pașa
din Buda și cel din Timișoara. De asemenea făgăduie ște secuilor
vechile libertăți, ca să-i momească.
— Deci, un crai se vrea popă și-un popă se vrea crai, se joacă
Teleleu cu vorbele. Adică se-ncârduiește terchea cu berchea să
facă trei bani perechea.
În sfat tainic cu Buzeștii și cu Mihalcea, voievodul hotără ște să
scrie crăiesei că Andrei Báthory vrea să ia Transilvania, s-o
închine sultanului: a și trimis la Țarigrad o strălucită solie: „Eu
sânt gata a răzbuna pe împărat, adică să scot pe poloni din
Moldova și pe toți Báthoreștii vânduți necredinciosului sultan. Am
ajutor întru aceasta și pe Constantin Vasile, ducele Ostroviei, care
mi-i bun prieten.”
La 20 mai, Radu Buzescu se află la Brașov cu această scrisoare
și vorbește cu comisarii imperiali. Nu se lasă până nu făgăduiesc
zece mii de taleri lui Mihai-vodă; cer, în schimb, coconul cheza ș,
cu partea lui din visterie. Cât privește zvonurile despre planurile
lui Andrei Báthory, nici Maria Cristina, nici comisarii nu le bagă
în samă. Pezzen chiar râde când aude pe Radu Buzescu vorbind
de primejdia ce-o înfățișează cardinalul. Se preface a nu în țelege:
„Care cardinal? că-s doi”.

*
 Numai tainica întâlnire cu Mihai-vodă, în chiliile Căluiului o
tămăduiesc pe Velica de spaimele Vințului:
— Pentru că tu ești zburător adevărat, nu o năzăreală zăludă.
Mă întristez foarte că nemeșii molfăie neru șinate minciuni și
născocesc tot felul de piedici în calea legăturii tale nemijlocite cu
Rudolf-împărat. Trebuie să mă întorc la Alba Iulia.
— E primejdios.
— Pentru tine, nu cruț nimic. Nici viața-mi.

*
— Cinstită Araxi, tu cea zugrăvit de frumoasă, știu că dore ști să
afli știri de la prietenii din Țara Românească.
— Da, ilustre bail, doresc, doresc foarte.
— Valahul a trimis haraciul, neguțătorii pot umbla acum pe
Dunăre, așa că s-ar cuveni să mai ieftenești baclavalele.
— Le voi iefteni.
— Dar dacă, la adăpostul acestui tribut, românii pregătesc o
nouă ispravă?
— Nu mi-a spus acel sol, care se uita mai mult în ochii mei
decât îmi răspundea la întrebări. Eu îl întrebam de o ști; el îmi
îndruga vorbe dulci despre mâinile și genele mele.
— Are ochi buni valahul, râde bailul, hurducându-și pântecele.
Ia sama să nu te răpească…
Peste Cornul de Aur vântul înfioară apa și răspândește plăcute
miresme. Ci Petru Orăș, solul măriei-sale la Țarigrad, lasă în
hasnaua sultanului ceva aur și în dugheana cu baclavale toată
inima. Și nu știe pentru care să-i pară mai rău; că de durut,
amândouă îl dor.

*
În ziua asta de vineri 5 iunie 1598, culmile mun ților se scaldă
în potop de lumină. Vântul sprinten scutură mirozna florilor de pe
tăpșanuri ori de pe polițele dintre cleanțuri. Piatra Craiului luce ște
ca un uriaș palat de marmoră cu coamă zimțată, iar Țara Bârsei și
a Făgărașului se răsfață la soare cu apa Oltului în bra țe. Alaiul
domnesc poposește în acest loc de mare înălțime și a șteaptă
sosirea comisarilor împărătești. În frunte se află Stroe Buzescu cu
ceata lui de călări, îmbrăcați în straie roșii ca focul. Urmează
ostașii din cetele banului Mihalcea, mândri în tunicile lor verzi ca
fagul primăvara, apoi călărașii din Vâlcea cu Udrea spătarul
Băleanu, iar la urmă, Baba Novac cu cei mai voinici și mai arăto și
dintre haiducii lui, în pantaloni de aba albă și cu tunici negre
sărăduite cu roșu. Pe partea cealaltă a drumului, tropotă cetele lui
Radu și Preda Buzescu, îmbrăcate în albastru și ro șu, ale lui
Șerban-paharnicul, în galben și negru. Toți par gata să cuprindă la
mijloc înalții oaspeți care atât amar de vreme lăsatu-s-au a ștepta ți.
Și nici acum nu veneau decât Șefan Szuháy, episcop de Vaț și
propalatinul Nicolae Istvanffy, cu o suită de magnați. Bolnav,
doctorul Pezzen a rămas la Brașov, în gazdă la Valentin Hirscher.
Buzeștii nu știau, dar Dorothea o vestise pe Velica-doamna că
boala lui era o prefăcătorie: să nu-i supere prea tare pe magna ți,
care nu vor în ruptul capului ca omul împăratului să ajungă la
Târgoviște.
Când oaspeții se apropie de vârful Muntelui lui Sas, buciuma șii
dau glasuri prelungi, de la locurile lor din piscuri, iar văile
clocotesc de răsunete. Călăreții înalță sulițele și strigă urale de bun
sosit.
Gáspár Kornis se întreabă, rușinat:… „Ce voi răspunde dacă
bagă samă c-am ponegrit pe valahi și țara lor?”
— Nici unui rege nu i s-a făcut o primire atât de strălucită,
surâde episcopul Szuháy, privind din carâtă mândrețea oștilor
înșiruite în lungul drumului.
— Totul, în cinstea măritului Rudolf-împărat, pe care domniile
voastre cu strălucire îl înfățișați, lămurește banul Mihalcea, în
italienește.
— Și numai noi știm cât am râvnit să grăim de-a dreptul cu
oamenii împăratului creștin, fără mijlocirea fă țarnicilor, adaugă
Stroe Buzescu.
Boierii urcă în rădvane, urează bun sosit și chiar de pe acum
încep vorbirile: banul Mihalcea cu episcopul Szuháy, Stroe
Buzescu cu Istvanffy, iar Preda Buzescu cu Pancratie Sennyei și
cu Kornis. Povestesc despre războiul din 1595, despre rănile
primite, despre jefuirea țării.
— Dacă înțelegi românește, nu cumva bunicii…
— Da, s-au numit Ștefan. Dar acum românii sânt toți șerbi și nu
ne mai place să ne amintim… surâde Istvanffy spre Stroe
Buzescu.
La un ceas depărtare de Târgoviște, îi întâmpină Nicolae
Pătrașcu, tânărul cocon domnesc, cu un strălucit alai de trei mii
de călăreți și pedeștri, rânduiți de Tudor Maldăr și de Simion
Dărămuș. Asta sporește și mai mult încrederea și bunăvoința
comisarilor. Iar întâlnirea cu voievodul îi cople șe ște: nu- și
închipuiseră că vor vedea un bărbat atât de frumos, strălucitor,
demn și binevoitor. Sfatul despre jurământul cuvenit împăratului
și despre alianța cu tătarii, care tocmai acum au aici sol pe Ieti
Calga-han, cumnatul lui Gazi Ghirai-hanul, durează toată ziua de
sâmbătă. Hotărăsc ca bărbații de sprijin ai voinței împărăte ști în
Transilvania să fie vlădica Ion, Gáspár Kornis, Pancratie Sennyei
și Moise Secuiul, pe care mult îl susțin comisarii.
Duminică 7 iunie, vodă poftește comisarii la liturghie, sus, în
Mănăstirea Dealu. Vine și Ieti Calga-han, însoțit de Stroe Buzescu,
și ascultă slujba din pridvor. Jurământul îl ia mitropolitul Iftimie,
înconjurat de mare sobor preoțesc, aici în biserică, lângă lespedea
de mormânt a lui Pătrașcu-vodă. Apoi, în cerdacul chiliilor, țin iar
sfat îndelung, cu îmbieri de mâncăruri, vin și dulciuri, iar Stroe
Buzescu nu se lasă până când solul tătar nu jură prietenie și
alianță cu Rudolf-împărat, împotriva sultanului.
— Rog pe înaltul împărat creștin, vorbește Ieti Calga-han, să nu
se încreadă nicicum în padișah, că-i fără cuvânt și mincinos. Pe
noi, tătarii, pentru toate slujbele aduse, ne-a răsplătit numai cu
rău. Tot ce va cere Rudolf-împărat de la noi, cu voia lui Alah, va
avea.
Cuceriți de vorba tătarului, comisarii îi făgăduiesc 10.000 de
galbeni. Iar Ieti Calga-han mulțumește lui Preda Buzescu că a fost
sol la Crâm și l-a îmbiat pe Gazi Ghirai-han la alian ță cu cre știnii.
După asta s-a trecut la sfat de mare taină, sus, în munte, la
vânătoare, unde n-au fost față decât cei doi comisari, măria-sa,
banul Mihalcea și Stroe Buzescu. Au hotărât, mai cu samă,
ajutorul pe care va să-l dea Rudolf în războiul cu sultanul.
— Țin să spuneți măritului împărat că eu plătesc sultanului
5.000 de galbeni haraci, mărturisește vodă. O sumă mică,
simbolică, pentru răscumpărarea păcii și a neatârnării.
— Și marele vizir a primit?
— A urlat și și-a sfâșiat straiele, dar, când solul nostru i-a
amintit că avem oaste bună, gata de luptă, a primit.
Sennyei se bucură când îi aude pe români grăind așa. Se ridică
de pe butucul unde a stat de când începuse sfatul, î și rote ște ochii
peste poiana bogată în flori și-n zumzet de albine și ascultă
strigătul unui vânător care s-a întâlnit cu un urs.
Întorși în Târgoviște, comisarii iscălesc hrisov prin care
împăratul se leagă să dea bani pentru plata a 5.000 de osta și, cât
va dura războiul cu sultanul. Mihai-vodă este recunoscut domn
de sine stătător, el și urmașii săi, într-o țară neatârnată. În caz de
nenorocire i se dă un castel în Transilvania.
La 11 iunie, boierii rânduiesc ospăț îmbelșugat pentru comisari
și pentru solul hantătarului. La masă, Kornis își zornăie pintenii,
parcă anume, ca oaspeții să nu uite nicio clipă, că domnia-sa, este
„Cavaler al Pintenului de aur”.
— Sânt mândru c-am trăit acele vremi, zice Radu Buzescu; dar
mă întristez că în Roma a fost cinstit doar cel care, atunci când
noi căsăpeam armia lui Sinan, el săvârșea doar o singură ispravă
de pomină: se răsturna de pe calul speriat de un zălud, căruia noi
îi zicem Dandu Dărădan.
— Ba a mai săvârșit una: ne-a împiedicat de a urmări pe Sinan
și la miazăzi de Dunăre; ne-a amenințat chiar că ne love ște din
spate dacă trecem fluviul, surâde Stroe.
Când se îndulcesc binișor cu sucul cel minunat al vinului,
episcopul Szuháy și Kornis dau dreptate românilor: Sigismund a
fost doar un încurcă-lume.
Mihai-vodă grăiește:
— Acum când Țara Românească și Transilvania se află sub
același epitrop, nu-i păcat să lipsească Moldova din tovără șia
asta?
— În Suceava-s ocrotiți, adesea, niște pribegi vicleni și trădători,
adaugă Stroe Buzescu.
— Numai având Moldova, putem apăra Dunărea de la Belgrad
până la Marea cea Mare, strânge vodă pumnul stâng și-l prive ște
pe episcopul Szuháy, țintă, crunt.
Deși știe că Mihai-vodă are dreptate, totuși, comisarul tace: un
diplomat e prudent.
Boierii ciocnesc cupe și bardace cu vin, întru sporirea prieteniei
și dezlegarea glasurilor. Când Ieti Calga-han își aminte ște că tătarii
și ungurii sânt din aceeași viță scitică, Kornis strâmbă din nas și- și
sună pintenul de aur, semn de vajnică împotrivire. La plecare,
Szuháy îl încredințează încă o dată pe Mihai-vodă:
— În zece zile voi trimite și oastea și banii.

*
Cu toate că stă mai mult ascunsă, Velica află că arhiducele
Maximilian vine să ia cârma Transilvaniei și-i veste ște despre asta
pe Buzești. Că Maria Cristina ar fi gata să-l ia de so ț, dacă
primește copilul pe care va să-l nască din căpitanul Pătrașcu.

*
— Cum zici că m-au zugrăvit? întreabă Sigismund pe Sixai. Cu
capul în jos?
— Da, ilustrissime; cu picioarele-n sus, iar în loc de cizme, o
pălărie de cardinal cu o inscripție necuviincioasă…
— Spune-o!
— Nu cutez… Dar… „Nerodul care a schimbat o țară pentru o
pălărie de cardinal”…
— Ha! Tâlharii, au dreptate. Vedeți și voi cât mă supără
posomorâta singurătate din ăst mucegăit castel.
Abatele Carrillo îl aude căindu-se tot mai des, de prostia făcută
și nu găsește vorbă de mângâiere.
— Abate, aveam un venit de 300.000 de florini, iar acum trăiesc
din zălogirea ducatelor! Așa de jos a coborât un Athleta Christi?
— Ai venit aici, ilustrissime, să meditezi și să mulțumești
Domnului pentru faima…
— Un glorios în zdrențe! M-am săturat!
Abatele Carrillo aleargă la Praga și se întoarce, după o
săptămână, cu pensia pe o jumătate de an. Dar îndată după asta
sosește și Macsedy cu vești din Transilvania:
— Arhiducele Maximilian se află în drum spre Alba Iulia. Se va
căsători cu Maria Cristina. Ca să cucerească inima magna ților,
umblă îmbrăcat ungurește. Femeile spun că-i șade foarte bine.
— Ce mă fac? Cum recapăt tronul Transilvaniei?
— Dacă plecăm imediat, ajungem înaintea arhiducelui.
— Ah! va fi cea mai îndrăzneață aventură a istoriei!
— Vei reîncepe războiul glorios cu sultanul.
— Da, dar ce-o să spună Carrillo?
— Dă-l dracului de șarlatan! Vrea să mucezești aici, în Oppeln.
Spionând, abatele iezuit intră și curmă sfatul tainic.
— Trădătorule! Mincinosule! îl înfruntă Sigismund.
— Liniștește-te, ilustrissime; iar vei avea dureri de cap.
— Tu ești vinovat că eu, cel mai tânăr atlet al lui Cristos, am
ajuns un nebun călugărit. Mi-ai răpit tronul și m-ai înmormântat
aici, într-o ruină.
— Îl superi pe Dumnezeu…
— Scuip pe toată călugărirea asta! Toți mă mințiți.
 — Isus-Maria!… Închină-te, ilustrissime, că rău te cearcă
necuratul…
— Afară, că te ucid. Da! Să am de ce mă călugări.
Noaptea se lasă, neagră, peste castelul din Oppeln. Dinspre
apus se ridică o furtună mare, cu nouri de smoală sfâ șia ți de
fulgere orbitoare.

*
Din Praga, Rudolf-împăratul scrie lui Mihai-vodă mul țumind de
buna primire făcută comisarilor și de jurământul pentru cauza
creștină. Îl îndeamnă să rămână veșnic credincios și să aștepte
ajutorul fratelui său, arhiducele Maximilian care vine în
Transilvania, s-o guverneze. De Sfântul Ilie, Pancratie Sennyei
trimite lui Mihai-vodă doi șoimi mari și frumoși, drept mul țumire
pentru cinstea cu care l-a primit. Toți par buni prieteni. Dar
Velica scrie lui Stroe: „Nu vă bizuiți pe cuvântul magnaților. Mul ți,
în cap cu Bocskai, umblă să-l aducă iar pe Sigismund, care-i
foarte nemulțumit, acolo, la Oppeln. Alții îl primesc pe Andrei
Báthory, numai să scape de Rudolf și de fratele lui, Maximilian.”

*
Vizita comisarilor imperiali a stârnit mare îmbulzeală de
otomani la Dunăre. Ca răspuns, Buzeștii strâng tabără la Ro șiori
pe Vedea, iar măria-sa scrie lui Rudolf, la 30 iunie 1598: …„Mi-a
sosit știrea că sultanul își îndreaptă armia asupra țării mele.
Pașalele din Silistra, Rusciuc, Nicopole și Vidin au și pogorât la
Dunăre. Deci, acum este timpul ca măria-ta să ne-aju ți cu oaste și
bani, că de vorbe frumoase sântem sătui… Dacă du șmanul
creștinătății doboară țara mea, ferească Dumnezeu, toată Europa-i
primejduită…” La 6 iulie 1598, scrie și comisarilor: …„Gata sânt
a-mi vărsa sângele pentru obștea creștină. Dar dacă merg
împotriva dușmanilor sau ei vor veni împotrivă-mi, n-am chip să
le țin piept: n-am bani pentru lefegii, și fără bani ei nu se bat. Ba
chiar mă tem că se împrăștie. Le-am poruncit să mute tabăra și n-
au vrut decât după ce-am pus trei dintre dânșii sub satâr.
Zvonesc că domniile voastre mi-ați trimis banii și că eu nu-i
împart, ci-i țin pentru mine. Am semne că vor să înceapă a jefui
țara. Eu aș face mare pagubă sultanului, de-aș primi ajutorul
făgăduit. Țineți-vă cuvântul, cinstiți soli împărătești! Altminteri, ne
prăpădim: și noi și voi…”
 După ce tălmăcește scrisorile în grai latin, Teodosie logofătul
Rudeanu simte în el poruncă a grăi:
— Cumnate Stroe, trăim veac aspru, crâncen. În cetatea
Genevei, un mare cărturar, pe nume Michel Șervet, fost-a osândit
pentru că a cercetat mai cu luare aminte trupul omenesc, iar cele
descoperite le-a scris în cărți. L-au suit pe rug, i-au pus pe cap
cunună de pucioasă, i-au agățat cărțile de gât și-au aprins focul.
Flăcările-i mușcau carnea. Ochii i-au pocnit sub puterea pucioasei
aprinse. Și urla bietul cărturar, de se cutremura cetatea. Dar cine
să-l audă!…
— Veac fioros de crud, cumnate Teodosie; ci noi l-am vrea
blând și bun.
— Cum? Dacă trebuie să folosim spada? Mereu spada?

*
Prudent, dacă nu fricos din fire, arhiducele Maximilian crede
toate zvonurile ce împânzesc lumea. Poruncește comisarilor și
tuturor nobililor unguri să-i facă o primire strălucită; dar se
închide în vechea cetate Tokay. Bea, petrece cu femeile și
mormăie, din când în când, indignat:
— De ce-om fi având noi nevoie de o provincie nenorocită, cu
nobili trufași și țărani sălbatici?
Așa îl află Stroe Buzescu, sol tainic al lui Mihai-vodă: chefuise
toată noaptea; și acum asculta păsurile românului, moțăind.
— Intră, serenissime, în Transilvania. Toți românii te sprijină.
— Da, da, vin… Numai să se mai limpezească apele.
— Apele, noi le tulburăm, noi le limpezim, serenissime.
— Da, da, vin. În… două-trei zile, pornesc.
Stroe înțelege că minte; cere bani pentru lefegii. Arhiducele
făgăduiește tot, cu ușurătate și fără răspundere. De aceea Stroe
Buzescu pleacă furios și gonește până la Cetea, unde o întâlne ște
pe Velica: gospodărește, cu feciorașul alături.
— Când te văd, Stroe, îmi trece dorul de Mihai; și-ndată mi se
aprinde și mai tare.
— Dacă mai vorbești așa, am să uit, Mândruța, că-s soțul
prietenei tale, Sima… Ci am venit să-ți spun că ne încolțesc iară
otomanii. Și leșii! În schimb, Maximilian se scaldă în vin de Tokay
și se culcă pe catifelat braț de muiere.
— Nu-s buni de nimic, Stroe. A venit vremea să trece ți voi
munții. Cu spada!
 *
În taină, în Transilvania, se petrece o adevărată întrecere între
cei care caută să-l ucidă pe Ștefan Iosica. E învinuit de crimen
laese maiestatis și de primejduirea țării și a magnaților unguri.
— A vrut să facă aici o Valahie, destăinuie Kornis. Băgați sama:
îl apără românii și Maria Cristina.
Bocskai vrea să scape cât mai repede de dânsul: ca nu cumva
să împiedice întoarcerea lui Sigismund. Comisarii, dimpotrivă, îl
acuză că a mințit și l-a ținut pe Sigismund pe tron ca, în fapt, să
conducă el. Episcopul Visconti e furios că Iosica n-a ajutat pe o
rudă a papei să ocupe Transilvania. Iar Andrei Báthory și toți
ceilalți Báthorești îl socotesc drept principalul vinovat de uciderea
lui Baltazar Báthory. Îndemnați de Bocskai, comisarii poruncesc
să-l chinuie în închisoare, ca să-și destăinuie complicii, în vreme
ce Maria Cristina, prin doctorul Muraltus, bun prieten de
petreceri al lui Iosica, mituiește pârcălabul cetății Satu Mare, cu
1.000 de galbeni; dar, după ce ia banii, acesta declară că nu poate
să-l scoată din temniță.

*
În cerdacul cel mare al Curții domnești, domnul a sfârșit sfatul
de taină. Ca de obicei, doamna Stanca, în strai sărbătoresc, aduce
șerbet de fragi, mult lăudat de măria-sa. Și ca frun țile să se mai
descrețească, îngăduie și lui Teleleu, măscăriciul, să intre. A găsit
un Astrolog și citește, când cu haz, când cu tâlc:
— Vor fi eclipsuri de soare și de lună. Și o stea cu coadă, ce se
zice cometă, se va ivi pe cer.
— Nu ne speria, caraghioase, râde Preda Buzescu.
— Atunci să spun că Țarigradul seamănă și-n ist an tot spaime,
gealați și ștreanguri…
— Taci, măscărice! îl amenință aga Leca.
— Liniștește-te, căpitane: despre hicleni, nimica nu scrie în ist
Astrolog. Iar, dac-ar scrie, n-aș cuteza a citire. Țin la via ța-mi, a șa
cocoșată cum e.
Și pentru că boierii râd, Teleleu se strâmbă foarte caraghios și
se dă de-a rostogolul, pe scări, până la chilia lui.

*
Dan-vistierul cel pribeag a venit la Suceava să spună lui
Ieremia-vodă că, în Polonia, se vorbește tot mai stăruitor de Liga
creștină: papa, Veneția, Spania, Austria, Toscana, Franța, toți
pregătesc lupta împotriva otomanilor. Și-l cearcă o undă de păreri
de rău.
— Dacă tot sântem de-o limbă și de-o lege, de ce ne-nvrăjbim?
se dojenește singur, în fața lui Nestor Ureche. Îndată însă, îi pare
rău de ce-a spus: Ureche samănă mult cu Radu Buzescu. După
ce, tânăr fiind, se bătuse pentru unirea românilor, acum strânge
averi: are peste o sută de moșii, podgorie la Cotnar, case mari în
Iași, mori pe Siret, prăvălii la Suceava; neguțătorește vite, vin,
ceară și miere la Iași ori la turci, la le și, la tătari sau la
Transilvania. Iar acum, mai în urmă, slujește cu hărnicie pe
Movilești. El, cel dintâi, a zis să-l facă pe Simion Movilă domn la
Târgoviște:
— Doi frați, în două țări surori – o cale spre unire pașnică.
— Da, dar asta însamnă ca voi boierii moldoveni să ocârmuiți.
— Ei, împărțim noi puterea, după lege. Ocârmuirea va s-o aibă
Ieremia-vodă, că-i bărbat vrednic și ambițios.

*
În noaptea Sfântului Laurențiu, când cerul se împroșca feeric
cu mii și mii de stele căzătoare, din castelul Oppeln ie șeau trei
oameni înveșmântați în negru. Purtau spade și numai atâta tarhat
cât putea duce fiecare pe calul său. Apucau pe drumul Cracoviei.
La ziuă, descoperindu-se singur, abatele Carrillo î și de șteaptă
slujitorul, pune să-i încarce în trăsură puținul bagaj, ia Biblia și
pornește, spre Viena, cu gând să se închidă în colegiul iezuit de
acolo. L-au copleșit minciunile și intrigile pe care însu și le-a urzit,
o viață întreagă.

*
Îndurerată că nu-l poate salva pe Iosica, plictisită că trebuie să
stea, oropsită, într-o țară în care se zicea că-i guvernatoare,
scârbită de intrigile magnaților și de batjocora lor când o aflară
gravidă, înfricoșată de știrea adusă de Barbara Füzy că nobilii vor
gâtui orice progenitură de sânge valah, Maria Cristina hotără ște
să plece la Viena. Până la Chioara o însoțește episcopul Dimitrie
Naprágy și cornițele Turri. Pleca și pentru că prea nu dorea să dea
ochi cu Maximilian. Prea ar fi râs dezmățatul, văzându- și virtuala
logodnică, așa, cu burta la gură.
 Arhiducele Maximilian aude că pașa din Timișoara a trimis
mulți ieniceri și spahii spre Alba Iulia, în întâmpinarea
cardinalului Andrei Báthory și iar își amână plecarea din Tokay.
Numai că i se înfățișează alt sol de la Mihai-vodă:
— Ah, mă plictisește valahul cu stăruința lui! Spune-i că-s
bolnav și nu-l pot primi.
Dar, dintr-o dată, o știre amețitoare: cardinalul Sigismund a
fugit din Oppeln. Se bănuie că vine în Transilvania.
— Deci, trei pe-un tron… Să vină solul valahului!
În numele măriei-sale, State Boldur îl roagă pe arhiducele
Maximilian să grăbească intrarea în Alba Iulia. Dacă e nevoie,
Mihai-vodă trece munții cu oștirea, să-l ajute.
— Bine, bine… Grăbesc!… Dar, după plecarea solului,
mormăie: Nu mă mișc de-aici până nu-s încredințat că ungurii îmi
fac o primire împărătească! Aici, castelul e tare. Vinul, bun.
Femeile, frumoase.

*
Cei trei călăreți, plecați în puterea nopții din Oppeln, au ajuns la
Cracovia într-un ceas când regele Sigismund Vasa se afla, cu
toată strălucita-i escortă, în biserica Sfânta Maria, la Te Deum.
Doi laudă măreția alaiului și cântările la orgă. Unul oftează din
rărunchi: „Am fost și eu, cândva, crai cu strălucit alai, iar acum
rătăcește, fugar, în straie de călugăr, cătând vad să mă strecor
spre casa părăsită”.

*
Zăbava arhiducelui Maximilian și amenințarea otomanilor îl
silesc pe Mihai-vodă, după sfat cu Radu Buzescu, să trimită pe
Șerban-paharnicul la Țarigrad, să ceară amânarea haraciului
până la toamnă.

*
În noianul grijilor, Stroe Buzescu își amintește că are legământ
cu Teodosie Rudeanu ca, în 1598, să vină la Drăgășani și să guste
din vinul pus în gropi, cu doisprezece ani în urmă: vin călcat de
Sima și de Rada din Izvarna. Destupă o groapă și-l află minunat
de bun. Împreună cu frații, cu cumnații și cu al ți boieri, rânduie ște
o vânătoare în pădurile Parângului, cu ospăț mare la Drăgă șani.
Poftesc și pe măria-sa, cu doamna. Vânătoarea s-a arătat foarte
rodnică: vodă a doborât doi urși, Stroe trei capre negre, iar Dan
Buzdugan i-a uimit pe toți în lupta cu lupii. În taină, îndată ce au
pogorât la Drăgășani, Stroe și State Boldur, în numele măriei-sale,
aprind lumânări pe mormântul hangiței Voica. Și pentru că vinul,
scos la lumină după o duzină de ani de întuneric, și-a arătat
uriașa-i putere, toți s-au îmbătat și-au căzut de pe scaune, ca
butucii. Dar după câteva ceasuri de somn, se trezesc și iau
petrecerea de la început. Ci, de data asta beau mai pe-ndelete,
povestesc, cântă, spun glume, fac haz, așa că pot sta între bărba ți
și jupânesele, și chiar doamna Stanca, ales că-i place să știe că și
în lupta cu pocalul măria-sa-i tot de neîntrecut ca și-n bătălia cu
spada. Ci iată că, spre seară, în strai de păstori ță se ive ște și
Velica-doamna. Vodă îl bănuia pe Stroe c-ar fi poftit-o; Stroe pe
Sima; iar doamna Stanca pe toți trei, și se-ntunecă văzându-i cum
îi închină pocale cu vin, iar ea descântă cu stihurile unui stihuitor
de la Persida.
— „Prieten mi-i cel ce-mi închină un pocal de vin! Când voi
muri, scăldați-mi trupul în must și-n sicriu pune ți-mi un ciorchine
de struguri cu boabe rubinii…” Bea și cântă, ca o lăutăreasă: …
„Jalea te-nvață a cânta și bucuria a lucra… Cine-a făcut
privighetorile meargă-n rai cu florile…” De la Câineni încoace,
călătorind eu cu o căruță cu cașuri mari cât roata, ne-au înso țit, o
vreme, un stol de porumbei. Ba, o porumbiță albă s-a a șezat pe
carul nostru și-a ciupit din caș. Am lăsat-o, că hulubi ța-i semnul
păcii.
— Al păcii? De ce? întreabă Preda Buzescu.
— Cică, în vremea de demult, la grecii cei vechi, dumnezeul
războiului, Ares numit, s-a îndrăgostit de Afrodita, zei ța dragostei.
Și-a lăsat armura și coiful afară și-a petrecut în palat, îndelungă
vreme, în dulce și neostoită desfătare de dragoste. O porumbi ță
albă, văzând coiful lui Ares, gol, și-a făcut cuib în el și-a scos doi
hulubi tineri. În vremea asta, oamenii nu s-au mai războit. De
atunci, porumbița albă-i semnul păcii.
— Eu iubesc cucul, râde doamna Stanca, vrând parcă să afle
tâlcul acestei povestiri, că n-a spus-o ea, Velica, așa, de florile
mărului.
— Cucule, pasăre sfântă, mergi în pădure și cântă, murmură
Velica-doamna.
Doamna Stanca își îmbină sprâncenile, întrebându-se în sine:
„De ce pe toți îi minunează, iar eu amețesc în fa ța ei? Aga Leca,
numai tu va să mă izbăvești de… cortegiana asta”…

*
Tocmai când episcopul Naprágy sfârșea pregătirile pentru
primirea arhiducelui Maximilian, cei trei călători fugi ți din Oppeln
intrau în Cluj. Și chiar în seara aceea, unul a galopat până la Alba
Iulia, la Ștefan Bocskai:
— Craiul Sigismund s-a întors!
— Așa repede?
Peste două ore, casa generalului Gáspár Kornis, omul
comisarilor și comandantul oștirii, era înconjurată de mercenarii
lui Bocskai. Trezit din somn, Kornis înțelege că-i în mâna
complotiștilor și nu se împotrivește. O ceată din călăreții lui
Bocskai o întorc pe Maria Cristina îndărăt.
— Iar lângă acel neputincios? se zbate, furioasă. De ce mă
batjocoriți, maghiarilor? Lăsați-mă să mă duc la mama.

*
Supărat de cele ce se petreceau în Transilvania, Mihai-vodă î și
îndreaptă oastea spre Dunăre:
— Să pecetluim pacea mai apăsat.
Boierii nu zic nu. Toți căpitanii se bucură, dar mai ales lefegiii.
Cocea, Lassota, Ion Tamaș cu secuii lui, Walawski, Kulinski și
Sadurski cu leșii lor. Preda Buzescu gândește la o negu țătorie cu
Iani, la Ostrovul Carpathos, tot împreună cu Țicalidi, să mai
aducă aur în țară.
— Căpitanul Farcaș ne-a vestit că Hafiz-pașa a adus mare oaste
și la Nicopole.
— Vodă are dreptate: numai lovind ne apărăm.
— Deci, Stroe, război, mârâie Radu. Dar mă tem.
— Frate, ai băut din ulcica descântată a doamnei Stanca, de te-
ai molipsit de spaimă? Ori te-ai moleșit?
— Nu m-am moleșit, dar nu văd unde-o să ajungem.
— Să-l urmăm pe vodă și-o să ajungem la loc bun.

*
În Cluj, magnații fac lui Sigismund o primire mărea ță.
Maximilian fuge din Tokay la Cașovia, strigând:
— Un mincinos desfrânat nu mă lasă să-mi ocup tronul
moștenit după legea noastră: „Tu, felix Austria, nube”…
 Dintre toți, Bocskai arată vesel: nepotul urcă iar pe tron; de
asemeni contele Turri se laudă că va fi cancelar. Despre Maria
Cristina știe doar Emeric Sixai că el, Sigismund, a silit-o, cu
sabia, să jure că stinge divorțul și că pruncul din pântece este
rodul soțului legiuit: „Dacă ești alături de mine, cu prunc în
pântece, împăratul nu mă mai poate alunga: am moștenitor”… Și
a doua zi, în biserica Arianilor, Sigismund Báthory jură că va
domni pentru binele și liniștea tuturor.
— Azi, sărbătoarea Tăierii capului Sf. Ion Botezătorul, se
împlinesc patru ani de când fost-au pedepsiți cei patrusprezece
uneltitori împotriva principelui, amintește, amenin țător, Ștefan
Bocskai.

*
State Boldur o lasă pe Ilinca în sama Simei:
— Mă trimite măria-sa la Târnovo, împreună cu jupân Stroe.
De va naște până mă-ntorc, fie-i nașă, rogu-te, cinstită
stolniceasă.
— Drum bun, State Boldur!
S-au întors după șapte zile: Stroe s-a dus de-a dreptul la curte;
State, la casa Buzeștilor. Aici își află, în leagăn, feciora ș de trei
ocale.
— Ești mulțămit, moldovene? surâde Ilinca.
— Mulțămit și bucuros, Ilinca; foarte!
— Dar solia?
— Bună. Mitropolitul Rally a zis: „Să nu credeți nimic din
făgăduielile frumoase ale otomanilor, oricât de mari. Nici voi, nici
transilvănenii. Ci credeți că aici toți creștinii sânt apleca ți spre
măria-sa și vor fi până la judecata din urmă.” A șa a scris și măriei-
sale. Am văzut că adună arme și provizii, că sfătuie ște oamenii să
se gătească de luptă, zicând: „Să fim gata a pedepsi batjocoritorii”.
— Ce brașoave vă toarnă ist… cap de bour? zâmbește Stroe
intrând, atârnându-și cușma în cuierul din coarne de cerb și
sărutându-și soția, cu abia stăpânită patimă.
— Cinstite stolnice, nu mai sânt întru totul cap de bour, că m-
ați corcit c-o… vulturoaică de-a’neavoastră. Și, uite, ce moldo-
muntean, adică ce mai român mi-a născut!
Râd și cinstesc ulcele cu vin de la Drăgășani, așa cum se cuvine
la un izvod de cumetrie.
— Sima, ai oaspeți: vine doamna Stanca.
 — Minune! Ilinca, tu ai săvârșit-o. De mult nu mi-a mai trecut
pragul.

În închisoare, Ștefan Iosica are vreme și prilej a cugeta la toată

deșertăciunea vieții. Și nu află mângâiere decât că însu și a stârnit
multă vrajbă în juru-i și că prietenia-i o minciună. De zece zile, de
când Sigismund a revenit în țară, numărul celor care se silesc să-l
dovedească vinovat a sporit cu unul. Dar cu deosebirea că harnic
la asta este căpitanul cetății Satu Mare: se teme ca nu cumva
Maria Cristina să se plângă craiului că i-a luat o mie de galbeni și
nu l-a scos pe Iosica din închisoare. Velica îl jăluie-n gând: „Cel
căruia i se zicea «craiul neîncoronat al Transilvaniei» a ajuns mult
mai rău ca la începutul vieții: sărac, singur, urgisit, urât de to ți.
Când era puternic roiau lingușitorii în juru-i, ca mu ștele în
preajma putinii cu miere. Dar azi toți sânt surzi la vaietele lui. A
trădat și este trădat. Rudolf îl crede vinovat de moartea lui Aron-
vodă: și este. Báthoreștii îl învinuiesc de moartea lui Baltazar; și
este. Magnații nu-l iartă că-i român și că a ajuns puternic nu prin
sânge și moștenire, ci prin muncă, istețime, viclenie, prin
însușirile-i bune și rele. Femeile, câte s-au bucurat de bărbă ția lui,
suspină în taină de mila-i. Velica n-a aflat că și arhiducele
Maximilian, retras la Cașovia, cere ca Iosica să fie ucis, în grabă,
ca să nu-l ajute pe Sigismund în preluarea puterii. Bocskai însu și,
văzând cum se roagă Barbara Füzi în fața craiului, pentru via ța
soțului ei, trimite ștafetă la Satu Mare să grăbească moartea
întemnițatului. Iar către prinț:
— Ți-a fost piază rea, măria-ta. Să nu-l ierți!…
— Dator sânt s-o spun, se gudură Ștefan Czáki: comisarii au
smuls lui Iosica multe taine despre via ța intimă a măriei-tale. Te-a
hulit cât a putut. Și chiar mai mult.
— Așa? Ticălosul! Spânzurat!
La 29 august 1598, în temnița cetății Satu Mare, răsună
poruncă împărătească: Iosica să fie ucis. Când vestea ajunge la
Alba Iulia, Bocskai trece repede în odăile lui Sigismund. Îl găse ște
vesel, bând cu un ofițer din gardă. Ține să povestească despre
petrecerile de altădată, cu băutură și cu muieri:
— Hei, ce bine era când îl aveam prieten pe Iosica…
— Tocmai despre el vreau să-ți vorbesc, ilustrissime: împăratul
l-a osândit la…
— Da?… Păcat. Ce om de viață! Uite… am vrut să spun ceva
despre el și… și am uitat. Ei, lasă, nu fi trist. Era ceva vesel: o… o
năzbâtie. A, da: să-l înece într-un butoi cu vin. Călău să-i fie o
muiere goală… Ha-ha! că mult i-au mai plăcut.
La acel ceas, Ștefan Iosica, auzind porunca, strigă:
— Sânt nevinovat! Osândit împotriva legilor țării! Î și sfâ șie
straiele de pe el, făgăduiește, celui ce-l va mântui, toate averile. Se
jură că renunță la orice răzbunare. Cu greu căpitanul și preotul
izbutesc să-i domolească furiile.
— Supune-te, fiule; așa-i voia Celui de Sus.
— Minți, popă! Nu Cel de Sus vrea moartea mea, ci câțiva
ticăloși de jos, câțiva imbecili pe care i-am ajutat să se
pricopsească, să domnească, mințind lumea cu vitejiile lor
închipuite și cu înțelepciunea lor de împrumut!… Mor nevinovat,
osândit de cel mai netrebnic dintre nebuni.
O arșiță așa de mare îl chinuie că parcă i s-a scurtat limba în
gură. Se așază la măsuța șchioapă desface sulul de hârtie adus de
preot, moaie pana în cerneală și începe să scrie diata cea de istov:
…„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, să fie această
scriere a mea cea din urmă și testamentul meu. Eu Iosica Ștefan,
care trebuie să dispar azi, din porunca maiestății-sale împăratul
roman, și să mor fără lege, ticluiesc această dietă aici, la Satu
Mare, în temniță, fiind sănătos la trup și întreg la minte. Mai întâi,
îmi încredințez sufletul lui Dumnezeu, înaintea căruia mă
pregătesc, cu mare smerenie, a mă înfățișa. Nădăjduiesc
mântuirea sufletului meu, pentru că m-am închinat totdeauna
după străvechea lege a Sfintei Biserici romane și pier în aceea și
lege. Rog pe Dumnezeu, izbăvitorul meu, să nu se uite la multele
mele păcate, ci după marea-i milă, să-mi arate azi sfânta sa fa ță și
să mă ducă în odihna cea senină și veșnică. Pe aceia dintre
oameni față de care am păcătuit, din inimă îi rog să mă ierte. Eu
iert mai întâi pe milostivul împărat roman al cărui vasal sânt și
din a cărui voință trebuie să mor, fără judecată și împotriva
drepturilor stării mele de nobil; după aceea, pe milostivul meu
domn Sigismund Báthory, care m-a osândit pentru slujba mea
cinstită împotriva credinței ce i-am purtat-o și împotriva
slobozeniei de care se bucură orice nobil, și rog pe Dumnezeu să
nu-i numere fapta asta printre păcate. Iar pe tine, Barbara Füzy,
draga mea nevastă legiuită, dacă ți-am greșit cu ceva, și ți-am
greșit mult, iartă-mă; te încredințez, cu cei doi copii ai mei,
ocrotirii veșnicului Dumnezeu; te rog nu uita numele meu și stima
ce ți-am purtat…
…Am scris azi, 1 septembrie, în temniță la Satu Mare, numai cu
câteva ceasuri înainte de moarte. Anno domini 1598.
Ștefan Iosica

Când lasă pana din mână, sufletul i-i lini știt, împăcat cu sine.
Nu-i mai trebuie nici avere, nici putere, nici glorie. Un gust amar
de zădărnicie îl copleșește.
Călăul i-a tăiat capul în fața cetății Satu Mare, noaptea; parcă
anume să nu vadă ce mândru și bărbat era.

*
Buzeștilor le pare rău după Iosica. Radu oftează:
— Și când te gândești că Sigismund trăiește…
— Numai nefolosul întâiului potop, mârâie Teleleu într-un
dinte, împiedică pe Dumnezeu să mai trimită încă unul asupra
ticălosului pământ. Și ți-am spus, jupâneasă Sima, că dacă dracul
s-a făcut pustnic numai după ce a îmbătrânit, Sigismund nici
nebun nu stă călugăr.
Sânt triști mai cu samă pentru că mai trece încă un an fără
nicio dobândă în lupta împotriva neprietenului.
Dar dacă Buzeștii sânt mâhniți, voievodul e furios. Porunce ște
lui Petru Grigorovici:
— Du-te la Alba Iulia și spune-i că dacă se-nvoiește la pace cu
Țarigradul, atunci mă fac eu turc și păgân împotrivă-i!… De acolo,
du-te la Cașovia, la arhiducele Maximilian, dacă nu l-o fi mutat
dracul în altă parte. Și spune-i să vină spre Alba Iulia că eu îi ies
în întâmpinare. Cu oastea!
În aceeași zi poruncește agăi Leca să ia patru mii oaste din
Craiova și să plece la Lugoj:
— Zici că stai împotriva pașei din Timișoara; dar, în fapt, îl
păzești pe crai să nu se lege cu otomanii, împotrivă-ne.
Dar Sigismund îl sechestrează pe Grigorovici și trimite la
Târgoviște pe Bodoni, cu vorbe aspre, de ocară:
— Spune stăpânului tău, se răstește vodă, că oprirea soliei
poate fi pricină de război.
Auzind asemenea amenințare, craiul se sperie, îl lasă slobod pe
Grigorovici, dar îl amenință în fel și chip:
— Zici că te duci la poloni, după mercenari. Da? Te-ntreb: de
ce-i trebuiesc domnului tău mercenari?
 — Să participe la năvala cea mare a tuturor cre știnilor,
împotriva păgânilor.
— Da? Frumos plan! Și-i doresc spor… Dar nu te las slobod
până nu scrii stăpânului tău, jurând, că te-ai încredin țat că eu,
craiul Sigismund, îmi pun țara în slujba creștinătății.
Neavând încotro, Petru Grigorovici scrie și iscălește; adaugă
însă însemnare în armenește: „Amintesc măriei-tale că am doi
ochi. Ci aceste scrise și iscălite sânt numai cu un ochi privite…”

*
Din tabăra de la Târgu Jiu, Mihai-vodă trimite știre prin Radu
Buzescu, lui Rudolf-împărat: „Dacă Sigismund se leapădă de
creștini, trec cu oastea peste munți și-l alung. Am ajutor bun de la
secui și de la sași.”
Strecurându-se cu dibăcie prin Transilvania, la 14 septembrie
1598, Radu Buzescu sosește la Praga. Dar, din pricina neme șimii,
nu-l poate vedea pe împărat. De la Carlo Magno află câte ajutoare
trimise românilor fost-au însușite de neme și, și câte din faptele de
arme săvârșite de Mihai, trecute pe sama lui Sigismund.
Împreună cu Grigorovici îl vizitează pe Maximilian și-i spune:
— Mihai-vodă se teme ca nu cumva măritul împărat să-l ierte
pe crai.
— S-a încredințat și împăratul că are cuget viclean și fire
nestatornică. Dar ce să facă?
— Zic să slăbiți asediul Budei și să lovim puternic Oradea,
Timișoara și Belgradul. Dacă le cucerim pe acestea, Buda cade de
la sine. Noi atacăm Vidinul, Lugojul, Timișoara și ne alăturăm
domniilor voastre la Belgrad. Patru mii de oșteni de-ai no ștri se
află de pe acum în Banat, la românii de acolo. Dacă pornim acum,
bărbătește, peste Dunăre, ușor eliberăm Ungaria, spre folosul
magnaților. Și dacă ținem Belgradul și Balcanii, Adrianopolul nu-i
departe, cinstite arhiduce. Iar nemeșii sânt niște pro ști dacă nu
înțeleg asta.
Maximilian privește la acest boier valah, în strai modest, dar
frumos croit, cu vorbă plină de miere, îndrăzne ț, înflăcărat, și-i dă
dreptate; făgăduiește să-l convingă pe Rudolf a porni chiar în
toamna asta asupra Belgradului. Radu Buzescu e fericit. Petru
Grigorovici însă cârtește:
— Bunăvoință are; păcat că-i lipsește vlaga.
 *
Mai mult ca oricare dintre boieri, Mihai-vodă știe ce primejdii se
ridică asupra țării. Parcă se-ndușmănesc zările și prind să-l
înăbușe. De aceea Stroe Buzescu, tălmaci al gândurilor măriei-
sale, chiar nemărturisite, vorbește în sfatul din casa banului
Mihalcea:
— Oastea trândăvește și mănâncă leafa de pomană, iar cetă țile
de peste Dunăre gem de ieniceri și de spahii.
— Și de bogății, clipește Preda din ochiul stâng.
— Cu un mic ajutor și fără un smintit în spate, u șor am ajunge
la Adrianopol, stăruie Stroe.
După încă un îndelung sfat, Mihai-vodă hotărăște:
— Așez tabăra la Caracal. Un trup de oaste, sub povața lui
Radu Buzescu, merge la Dunăre, în fața Silistrei. Altul, cu Udrea
Băleanu, în dreptul Nicopolului, pândește mișcările potrivnicului
și, în mare taină, strânge șeici pentru pod. Al treilea trup de oaste
și cel mai de seamă, cu Preda și Stroe Buzescu, îl țin lângă mine.
Baba Novac cu haiducii lui și cu cetele lui Farcaș pleacă întru
zădărârea otomanilor și răzvrătirea creștinilor dinspre Vidin: să fie
gata a nimici orice ienicer venit dinspre Belgrad. Și dacă socotim
că aga Leca se află în Banat, controlăm Dunărea de la Brăila la
Belgrad.

*
Dar, în același timp și numai cu știrea banului Mihalcea, vodă
trimite pe Orăș și pe Dragoș la Țarigrad, să ducă marelui vizir
cuvânt de pace și ruga să mai amâne cu o lună haraciul.
Îmbrăcați în strae de postav din Flandra, roș și verde, cu sarad
auriu, cu pene de cocor la cușme, pe cai roibi, focoși, cu săbii
drepte, legate la brâu de mănunchiul în chip de cruce, căpitanii
români ajung la Țarigrad în patru zile. Din balcoane, din praguri
de dughene, îi privesc turcii cu frunțile încre țite, obosi ți,
bătrânicioși, or muierile ochioase cu feregele și șalvari cre ți care
ascund șolduri rotunde. Trag la hanul cel mare din Pera, cer
tălmaci buni, deși amândoi o rup pe turcește. Se odihnesc o zi,
apoi se înfățișează marelui vizir. Din vorbă și din priviri în țeleg că
teama de Mihai-vodă a rămas tot nedomolită în inima otomanilor
celor mari. Petru Orăș prinde cuvânt și cere amânarea tributului
până în decembrie.
— Stăpânul meu oferă pacea, n-o cerșește. Făgăduiește să-l
scoată pe Sigismund din Transilvania și să aducă această țară la
starea de pe vremea lui Ion Zapolya. Pentru aceasta are nevoie de
20.000 oaste.
După ce chibzuiește trei zile, marele vizir cheamă solii:
— Prealuminatul padișah primește pacea și trimite, oricând, pe
Hafiz Ahmed Eunucul cu 18.000 oaste și 30 tunuri.
Solii se bucură foarte de asemenea izbândă. Se abat pe la
dugheana lui Manea Hagigadur. Sfătuiesc îndelung cu Araxi și
gustă baclavale îndulcite cu miere românească. Orăș nu se mai
satură de frumusețea armencei. Ci mult se întristează când
Manea îi înștiințează că vizirul va să-i zălogească până când Hafiz-
pașa se va întâlni cu Mihai-vodă, ca să meargă împreună asupra
craiului Transilvaniei.
— Adevărat?
— Din păcate. Și dacă vine, vrea să-l facă domn pe feciorul
Turcitului.
— Deci trebuie să plecăm?
— Repede: în noaptea asta.
— Jupân Manea, cutează Petru Orăș, pripit, și încurcat, te rog
să mi-o dai pe Araxi… soție iubită.
Baclavagiul tresare, apoi surâde:
— Ei, voinicule, Araxi nu-i o tavă cu baclavale s-o târguie ști cu
mine.
— Ce zici, Araxi?
— Zic să te grăbești a pleca, îmbină fata sprâncenele-i ca pana
lăstunului. Grăim altădată, pe-ndelete, la voi acasă.
— Deci, să nădăjduiesc?
— Ești om bun, tare-tare bun… Ia și scrisoarea asta către Stroe.
În adevăr, marele vizir l-a și trimis pe Hafiz-pa șa la Dunăre, cu
mulți ieniceri și spahii și, cu îndrăzneală, să pună tabără cât mai
aproape de tabăra lui Mihai-vodă. Un călăuz îl ascunde pe Radu
Mihnea la Silistra. Toate astea fac pe câteva pa șale și mul ți
neguțători, între care și Țicalidi, să-și frece pălmile, bucuro și de
câștig bun.
Știrile aduse de Petru Orăș, îmbinate cu cele culese de la
Țicalidi și cu cele citite de Stroe din scrisoarea de la Araxi, îl face
pe măria-sa să zâmbească amar:
— Vasăzică așa scrie armeanca: …„nu pace, nici ajutor, ci
mazilire pregătește marele vizir”… Și, dintr-o dată, fulgeră o
poruncă: Udrea Băleanu, cu o mie de moldoveni și o mie de
cazaci, treci poimâine noapte Dunărea. Așezi tabăra în fa ța lui
Hafiz-pașa, la două ceasuri depărtare. La viclenie, cu viclenie
răspundem! Radu Buzescu îl urmezi.
— Rog, măria-ta, trimite-l și pe Stroe, stăruie Preda Buzescu.
Că pregătim o treabă anume pentru spada lui.
— Dacă puteți să-l smulgeți de lângă Sima, zâmbește vodă,
luați-l! Ci să faceți ispravă de pomină. Că, uite, Teodosie-logofăt
stă cu pana în călimară, gata de povestit.
— Gheața-i podul nostru, se bucură State Boldur, dar dacă
avem pod de luntre la Turnu, îl folosim.
Aflând că Ahmet, pașa Silistrei, vine spre dânsul cu oaste
multă, Udrea lasă în locu-i pe Radu Buzescu, iar el porne ște să-l
întâmpine. Își adăpostește cetele în lunca Dunării aproape de
Turtucaia. Pașa Silistrei tabără noaptea pe malul apei, face focuri
multe și rugăciuni către Alah, să poată trece, fără primejdii pe
pământ valah.
— Rugați-vă voi, că nu se știe de mai apucați zorii, mormăie
Orăș, șoptind cetelor porunca de a lovi vrăjmașul la miezul nopții,
dinspre Dunăre, în vreme ce cazacii lui Cocea se strecoară pe-o
vâlcea de la miazăzi, să lovească din spate.
Stau treji românii, cu ochii la stele, până aud glas de corn.
Izbesc tabăra agarienilor din două părți, cu amețitoare
repeziciune. Mulți otomani se îneacă în Dunăre ori, fugăriți, se
seamănă pe drumul spre Târnovo. Dar Dărămuș, Andrei Boer și
Tudor Maldăr păzesc ca niciunul să nu ajungă la Hafiz-pașa.
Sosind la tabăra lui Radu Buzescu, însoțit de Condur, de
Rîcman și de Buzdugan, Stroe știricește:
— Udrea l-a strivit, frate, pe pașa Silistrei.
— Bine! se bucură Preda. Atunci, Dimo, grece, hai la Hafiz-
pașa. Pune-ți fața cea blândă și ticluește vorbe mieroase, de pace.
Eu mă îmbrac ca sluga ta. Și, așa cum te-a învățat banul
Mihalcea, ține-l de vorbă până la coborârea nopții, când vine,
dinspre răsărit, Maldăr cu măciucașii lui.
Neștiind nimica despre pățania lui Ahmet, Hafiz-pașa îl prime ște
bine pe Dimo și pe slujitorii lui. Străjile cele dinainte văd asta și se
bucură.
— Eu, nevrednicul, se umilește Dimo în fa ța pa șei, am adus
doar patruzeci de care cu daruri. Mâine, pe la prânz, vine și
voievodul, să se închine și să ceară de trei ori iertare: Aman,
aman, aman…
 — Unde sânt carele? s-arată pașa nerăbdător.
— Colo, pe câmp înșirate-n chip de arc. Harabale încărcate,
grele, acoperite cu pânză verde, să nu vadă prostimea ce bogate
daruri trimitem Înaltei Porți.
Privește Hafiz-pașa din ușa cortului, se bucură foarte, în sinea-i,
ce ușor își împlinește datoria față de padișah și-i pare rău că a scris
la Țarigrad cu neîncredere în valah. Își ticluiește chiar, în minte,
pitac grabnic întru lămurirea marelui vizir că s-a lăsat păcălit de
niște iscoade mincinoase. Iar slujitorul lui Dimo urmează:
— Mihai-vodă bucuros se împacă și prieteșug mare leagă cu
împărăția, numai să fie tratat cu cinste, ca un domnitor
neatârnat.
— Așa va fi… dacă slăvitul padișah va binevoi.
— O, mărite pașă, făgăduiala asta umple inima noastră de mari
nădejdi. Ci domnul meu fierbinte te roagă să-i faci mijlocire pe
lângă marele vizir și luminatul sultan.
— Și eu ce câștig am din asta?
— Douăzeci de pungi, se repede sluga cu făgăduiala.
În tabăra otomană se răspândește zvon de pace. Ienicerii prind
a chiui, după obiceiul lor când află o veste bună și aruncă suli țele
în sus, fericiți. S-au temut grozav că nu vor putea fi slobozi la
Sfântul Dumitru: valahul prea adesea i-a încurcat în războaie
grele, de iarnă.
Ca să nu lase pe turci să se apropie de carele cu daruri, sluga
lui Dimo povestește cu tâlc și cu haz:
— Cum știți, l-a chemat Iehova pe Moise, sus pe muntele Sinai
și i-a dat tablele legii. Ce-a făcut Mahomed profetul lui Alah? A
luat două suluri de pergament, de aceeași măsură, și-a plecat în
pustie, însoțit de vărul său Ali, să scrie Coranul. Cum știa că Alah
n-o să-i dea și lui niște table ale legii, cum se zice că a dat Iehova
lui Moise, cată o fântână adâncă, adâncă de cincizeci de stânjeni,
dar părăsită, și, într-o noapte, îl pogoară pe Ali cu Cartea legilor
sub braț, cu trei pâini și cu un ulcior cu apă. În zori, dă sfoară în
țară că i s-a arătat un înger și i-a poruncit să meargă la fântâna
părăsită de la marginea pustiei, unde Alah va să-i dăruiască legi
scrise. „Rugați-vă pentru asta”, a zis profetul, plecând spre
fântână. Arabii s-au rugat fierbinte, sărutând nisipul. După trei
zile și trei nopți de rugă, Mahomed a tras pergamentul afară din
fântână. Minune! Întreg era scris cu slovă arăbească. Și, iaca a șa
s-a izvodit Coranul, evanghelia voastră, a ismailitenilor…
 Povestirea și sfatul a durat până când seara a încețoșat valea
Dunării și văile spre miazăzi. Doar zidurile cetății Nicopolului mai
lucesc câteva minute, până când pâcla nopții, rotindu-se în jurul
turnurilor, se cațără sus, pe ziduri, ca un caier de lână brumărie,
suflată din nările unui balaur subpământean, și topesc totul în
întuneric.
— Hai să primim darurile.
— Amână, slăvite, pe mâine: prea-i întuneric și cea ță,
povățuiește slujitorul lui Dimo.
— Nu. Dacă află spahii, nesupuși cum sânt, le pradă pe toate.
— Sânt patruzeci și opt de oare, mărite pașă, toate bine
încărcate cu lucruri de preț, stăruie Dimo. Greu ne-a fost să le
aducem până aici.
— Dar de ce-ați luat atâția slujitori cu voi? întreabă ceaușul,
bănuitor, amintindu-și că a văzut în jurul fiecărei harabale câte
doisprezece oșteni bine armați.
— Ne-am temut: dacă ne ies în cale niscai cete de haiduci ori
românii cei mânioși că le golim țara!
— La toate gândiți voi, ghiaurii, când vreți a fi cumsecade.
— Totul întru slava înaltului padișah: și bogăție și glorie, pașă!
— Să mergem, deci.
— Slăvite pașă, mârâie ceaușul cel prepuielnic, să amânăm
până mâine. N-avem destule făclii și…
— O bună parte din giuvaericale sânt anume pentru măria-ta,
îl ațâță Dimo, turnându-și miere în glas.
— Sânt aurării de la neguțătorii sași din Transilvania, urmează
sluga. De doi ani, șteampuri ascunse în munți macină piatră ca să
aleagă aur pentru luminatul sultan. Adus-a Mihai-vodă și doi
meșteri giuvaergii de la Amsterdam și doi de la Vene ția, să lucreze
aurul și să șlefuiască pietre scumpe, unele venite tocmai din țara
chitailor, pe drumul tătăresc.
— Mult mă ispitești, ghiaure!…
— Ci și eu te-aș sfătui să amâni pe mâine diminea ță, povă țuie ște
anume Dimo, când vei putea strânge toată armia, să vadă cât de
darnic este Mihai-vodă și ce mult dorește pacea cu împără ția. De
altfel, mâine, duminică 10 septembrie, însuși măria-sa vine să se
închine cu aceste daruri.
— Vreau să văd, acum, ce-ați adus! se răstește pașa, sătul de
atâta pălăvrăgeală, și înfiorat la gândul c-ar trebui să se
întâlnească, aici, cu acest ghiaur cu faimă atât de proastă.
 Dimo și slujitorul său înțeleg că nu mai au cuvânt să-l întârzie
pe Hafiz-pașa. Se gândesc, totuși, cu teamă, că Radu Buzescu are
doar cinci sute de oșteni, iar turcii sânt optsprezece mii. Dar până
s-a rânduit tabăra, s-a înnoptat bine. Pâcla s-a îngro șat și s-a
cernit. Auzind că tabăra otomană se apropie din trei păr ți, Radu
Buzescu înghesuie harabalele una într-alta pe marginea unui
tepșan. Apoi o poruncă scurtă pornește din ureche în ureche.
Când Hafiz-pașa se apropie de carele cu daruri, un spahiu cu
calul în spume îi taie drumul:
— Ghiaurii au nimicit armia pașei din Silistra, as-noapte!
Hafiz-pașa clipește des, își scutură fesul, se miră, prostit.
Întreabă:
— Care pașă? Care ghiauri?
— Valahii!
— Păi… valahii nu sânt aici, ticăloase? Nu-i vezi?… Cu daruri.
Legați la butuc pe-acest nebun! răcnește tare, ca să- și alunge
spaima din oase, și pornește înainte printre șiragurile de tor țe cu
mireasmă de rășină. Dar, deodată, în vale, se stârnesc ciudate
tropote. Și un semn din bucium brăzdează pâcla și întunericul.
Dinspre miazăzi, iscată ca din pământ, se apropie larmă de luptă
tot mai vârtejită. Otomanii se feresc, mira ți, de tep șanul unde-i
poruncită adunarea. Pânzele se dau la o parte de pe căru țe și
dezvelesc tunuri și archebuze, pe care românii le aprind și, cu
huiet mare, ghiulelele rup pârtii printre ieniceri și spahii. De la
miazăzi dau iurăș sute de călăreți români. Preda se alătură lui
Stroe Buzescu și se bat ca la Călugăreni și Vidin.
— Pe Dimo l-am trimis lângă tunuri, râde Preda.
— I-ai fost… slugă credincioasă.
Tabăra otomană fierbe, năucă. Toți își pierd capul: cată doar să
fugă, să se ascundă. Doar doi agi au putere și răgaz să strângă o
ceată și s-o orânduiască pentru luptă. Ostașii români se strecoară
printre corturi, taie în dreapta și-n stânga, în țărcuiesc câte un loc
și prind pe toți cei zăpăciți de neprevăzutul atacului. Hafiz-pa șa se
ascunde într-un cort, schimbă-n grabă îmbrăcămintea cu un
slujitor și galopează spre răsărit: n-are altă scăpare. Noaptea trece
în luptă. La ivirea zorilor, tabăra otomană se înfă ți șa ca un
morman de corturi răvășite, de căruțe răsturnate, de arme
părăsite, de tunuri nedesfăcute din acoperământul lor, de cămile,
cai și catâri speriați, alergând printre leșurile celor pieri ți într-o
zăludă și deznădăjduită bătălie. Hafiz-pașa, pe-un armăsar
neîntrecut în galop, gonea nebunește spre Târnovo. Și pentru că i
se părea că-l ajung ghiaurii din urmă lovea calul cu latul
hangerului și-și înfigea dinții în coama lui.
Cetașii Buzeștilor încarcă în harabale tot ce-i de încărcat și fac
numărătoarea prinșilor: peste opt mii.
— Treceți totul, și repede, peste Dunăre! poruncește Radu
Buzescu.
Odată cu răsăritul, sosește și Mihai-vodă, însoțit de straja lui
State Boldur. Strunindu-și armăsarul, ascultă spusa lui Radu
Buzescu despre bătălie și urmările ei.
— Asta-i cea mai de samă năzbâtie a voastră, Buzeștilor!
— Ne trebuie funii multe pentru ist nămol de prizonieri.
— Rău îmi pare că ne-a scăpat pașa, suspină Stroe Buzescu. L-
am fi trimis împăratului Rudolf: să vadă că nu trândăvim, ci
trudim, singuri, pentru tihna creștinătății.
— Jupân stolnice, vestește Condur, găsit-am straiele pașei în
cort. Scumpe, vai! numai mătase și aur.
— Nu cumva l-ați omorât?
— Nu, căpitane; le-am găsit goale de trup. Și-apoi, de când mă
bat cu potrivnicul, aflai că-i mai de preț mistrețul viu decât șoriciul
lui.
— Da; mort se-mpute, iar șoriciul e bun doar de opinci.
— Iertată să-mi fie îndrăzneala, râde Maldăr, ci, dacă tot
sântem puși pe pozne, voi să urzesc și eu una.
— Ce vrei să faci?
— Lasă-mi mie straiele, stolnice, și-i vedea. Pe urmă le dăm lui
Pantelimon, să facă din ele rochie Fatmei, să- și mai amintească de
vremea când ismailiteană era.
Peste un ceas, când voievodul și boierii, așezați jos pe iarbă,
chibzuiau cum să bată Nicopolul, s-aude mare zarvă. Toți sar în
picioare și trag spadele. Dar înțeleg, de grabă, și domnul și
sfetnicii, că oștenii râd, cu hohote, de un mic alai în frunte cu
Dandu Dărădan, mare și gras, cocoțat pe cocoașa unei cămile,
trăgând de funie un măgar pe care sta călare, de-a-ndăratelea, o
babă îmbrăcată în straiele pașei, ținându-se speriată cu
amândouă mâinile, de coada dobitocului și strigând în subțire
veliglas:
— Eu sânt Hafiz-pașa, viteazul-bârlobreazul!…
— Nu ești pașă, ești o babă!
— Da?… Oricum, sânt mai ceva ca un pașă eunuc: eu am
cunoscut sfânta împreunare cu un bărbat, pe când el, eunucul,
bucuria asta nu l-a învrednicit niciodată.
Urma un pâlc de turci despuiați; oștenii îi huiduiesc, îi scuipă, îi
suduie și-i înțeapă cu sulițele. Dandu Dărădan e fericit: se crede
mai ceva ca Alexandru Machedon. Vodă râde cu mare plăcere de
pozna lui Maldăr:
— Bătrânei să-i dați o casă și un ogor, pe una din mo șiile mele.
Iar lui Dărădan, dați-i cămila.
A doua zi, luni 11 septembrie, oastea română lovește Nicopolul,
îl pradă și-l arde în întregime. Dar cetatea rezistă: otomanii dreg
noaptea ce strică românii ziua. Tunurile bat până sfâr șesc
pulberea și bombele.
— N-o putem cuceri, se resemnează voievodul. Stroe, ia-l pe
Maldăr și dați-vă-n pradă până la Balcani. Orăș, și Dragoș, vă
strecurați iscoade la Țarigrad. Căutați-l pe banul Iani.

*
În estimp, doamna Stanca, însoțită de Domnița Florica și de
Nicolae Pătrașcu, urcă Dealu și poruncește călugărilor slujbă de
trei zile, pentru sănătatea măriei-sale și pace în țară. Gânde ște să
meargă și la Cozia, dar stă în cumpănă: maica Teofana socoate că
tot ce face vodă, bine face, ca dintr-o poruncă sfântă… „La fel îl
îndeamnă și acea piază rea din Alba Iulia. Mi se spune că vine pe
la Cozia și pe la Căluiu, îmbrăcată țărănește, și se întâlne ște cu…
Doamne, nu-l pedepsi pentru preacurvie…”

*
Deși aveau poruncă să nu zăbovească prea mult în Țarigrad,
Orăș și Dragoș Mârza se împrietenesc cu niște greci boga ți și se
dedau la privitul frumuseților firii, la iscoditul știrilor și chiar la
bancheturi. Araxi, armeanca lipicios de cumsecade, îi roagă
mereu:
— Umblați cu băgare de samă. Pentru români, Țarigradul e-o
capcană vicleană.
— Pentru ochii tăi, Araxi, îndur și munca la galere.
— Dacă vorba asta, căpitane Orăș, frumoasă și atingătoare de
suflet, nu se sprijină pe-un dram de înțelepciune, rămâne vorbă
goală. Un ienicer, scăpat din tabăra lui Hafiz-pașa, vorbe ște despre
lucruri înspăimântătoare săvârșite de voi. Fiți înțelepți și fugiți
înainte de a vă amirosi urma.
 Dar a patra zi, Dragoș se înfundă într-o crâșmă, se be țive ște
foarte și face oarecare sfadă cu niște marinari. Oră ș îi sare într-
ajutor, se împacă, și pornesc cântece și beție, împreună. Numai că
la miezul nopții, un cârd de ieniceri înconjurară acea crâ șmă și
jefuiră clienții. Deși bine amețiți de băutură, Oră ș și Drago ș î și fac
drum cu spada, încalecă și fug pe malul mării, spre miazăzi.
Galopând, Orăș se trezește din beție, dar când se uită înapoi, nu-l
mai vede pe Dragoș. Se-ntoarce, ocolind, și-i află doar cu șma,
călcată-n copite. Umblă toată ziua, și călare și cu roibul de
căpăstru, prin tot Istanbulul: soțul, nicăieri. În amurg, î și leagă
roibul de stănoaga din fața baclavageriei lui Hagigadur, îi dă ceva
nutreț și intră:
— Petre, trăiești?! i se aruncă Araxi de gât, sărutându-l cu buze
moi și fierbinți. Atâta am plâns… Fugi! Primejdie mare! Pe Drago ș,
se zice că l-au ucis ienicerii și l-au aruncat în Bosfor. Te rog, ca pe
Dumnezeu, fugi! Pe drumuri dosnice și ocolite, că te cată
pretutindeni.
Otrăvit de mustrări de cuget, necutezând să rostească vreun
cuvânt în fața fetei, temându-se să nu primejduiască și via ța
Hagigadurilor, Orăș pleacă, șoptind cu buze de pelin:
— Nu mă socoti, rogu-te, un bețiv nemernic și mișel…
După cinci zile de goană pe drumuri dosnice, ajunge, foarte
rușinat, la tabăra românilor, tocmai în ceasul când pornea spre
Vidin.
— Frate moldovene, așa ne-a fost jurământul cel mut de la
Liov? dojenește voievodul, ca să pună frâu mâniei. Pleci cu cetele
lui Maldăr la Vidin, să-ți ispășești greșeala; iar de acolo, cu Baba
Novac, în pradă, spre Balcani. Bei numai la-ntoarcere, cu mine!

*
Din spusa lui Condur Pantelimon, cam îngăimată, Sima nu
prea înțelege dacă soțul ei se află în război ori iar la săvâr șit vreo
năzbâtie.
— S-ar cuveni, cumnată, să-ți mai cumințești nebunul,
scâncește Preda. Iaca, îl momește și pe Radu al meu la pozne.
— Ce să-i fac? Pot să nu-l încurajez; dar să-l opresc cum?
întreabă bătând cu palma în perna scoasă la aer proaspăt.
— Ci de data asta, nu jupân Stroe, ci jupân Preda a urzit șotia,
cearcă Pantelimon a lămuri.
— Tot într-o zi ca asta, acum patru ani, m-a lăsat la Stăne ști,
să mi se împăinjenească privirile în pânza lacrimilor. Am plâns,
dar am fost fericită că s-a întors teafăr.
— Dragi cumnate, surâde Cătălina, nu uitați că sântem soțiile
Buzeștilor cei nebuni de vitejie, cum le zice norodul.
— Îi dau eu nebunie și vitejie, când s-o întoarce. Ai să vezi,
amenință Preda, gurguindu-și buzele rumene.

*
Dincolo de munți, bucuroasă că Sigismund-craiul o lasă în pace
și că poate trimite știri la Târgoviște, Velica-doamna ia teorba și
îngână psalmul ei de dragoste, către bărbatul de departe:…
„Năzuință înaltă îmi ești… Sufletu-mi veșnic te caută și te
îmbrățișează… Ci dacă în casa ta n-am putut trăi, pe mormântul
tău doresc a mă stinge ca făclia de vânt”…

*
Pașa din Vidin încropește în fugă o armie, să apere cetatea.
Sosind cel dintâi, Stroe Buzescu vede mulțimea potrivnicilor și
povățuiește atac fără întârziere:
— Să-i strivim cu iuțeala izbirii, măria-ta!
— Călăreții moldoveni cu Boldur și Orăș, năvală spre apus!
Cazacii, de la miazăzi! Manta, dinspre lunca Dunării! Buze știi și
cu mine ne strecurăm pe văiuga asta… Trâmbița!
Goană nebună, vârtejită. Și-ndată, luptă crâncenă. Încolțiți din
toate părțile, otomanii se apără cu bărbăție și cu desperare. În
patru locuri rup rândurile lui Manta: îi împră știe ori îi prind pe
români și-i mână spre cetate. Preda Buzescu trimite un pâlc într-
acolo, dar fără izbândă. Șerban-paharnicul cade prins, împreună
cu Walawski. Vodă nu mai poate răbda și se aruncă în luptă,
hăulind. Toți îl urmează, învrăjbiți, urlând înspăimântător.
Otomanii îl cunosc și răcnesc furioase, cumplite îndemnuri. Mul ți
dintre cei mai viteji și mai iscusiți în luptă dau iure ș să-l prindă.
Voievodul și cei din juru-i sânt așa de aprinși de hreamătul luptei
că par vrăjiți. Securea și spadele par fulgere: scânteie în văzduh,
întunecându-se, câte o clipă, în hoit păgân. Din goana calului,
vodă rătează capul unui beglerbeg mare cât toată zarea. Caii,
când gonesc nebunește, când cabrează și pocnesc cu copitele în
capetele otomanilor. În clipa când Mihai-vodă-i înconjurat de-un
pâlc mare de spahii, Stroe, din stânga, și Petru Oră ș, din dreapta,
sar cu caii peste cinci-șase potrivnici, doboară pe cei care
înghesuiau pe voievod, ca pe-o pradă sigură. Și, o jumătate de
ceas, luptă alături, ca în momentele cele mari de la Călugăreni ori
Giurgiu. Strigă nefiresc de tare, parc-ar urla de durere:
— Înainte!… I-am biruit!… I-am biruit!…
Numai în cort și numai doctorului și lui State Boldur, vodă le
arată rana adâncă de la umărul drept. Râde:
— Noroc că-s stângaci.

*
După multă frământare în sine însăși, doamna Stanca o
poftește la sfat pe Sima-stolniceasa, în iatacul ei. Îi arată rochiile,
giuvaericalele, vasele, tipsiile, tăvile de argint lucrate de me șteri
brașoveni și sibieni.
— Le-am cumpărat prin Dorothea Hirscher, o săsoaică foarte
cumsecade și pricepută.
— O cunosc, măria-ta; i-am neguțat și eu câteva vase de argint.
— Vară Sima, se hotărăște doamna, avem același soi de bărbați.
Nu-i așa?
— Măria-sa-i fără pereche de viteaz, de hotărât, de în țelept.
Stroe…
— Cum facem să-i mai domolim? Să mai stea și pe-acasă? Să
mai fie și ai noștri. Te știu femeie iscusită.
— Mă măgulești, măria-ta. La domnia părintelui măriei-sale,
Pătrașcu-vodă, am scris: …„a domnit bine țara și boierii, fără
vrăjbi, fără morți, fără prăzi, precum tuturora le place, pentru
aceea și Bun l-au numit”…
— Mda… Mihai își zice fiul marelui și preabunului Pătra șcu
voievod, ci mi-i teamă că boierii unguri au dreptate când zic că-i
zămislit din pulberea pământului.
— Multă mâhnire îți dospește în inimă, doamnă, dacă dai
dreptate acelor mișei care cu ponoase îl împroașcă.
— Are ibovnică la Alba Iulia, iar tu și Stroe…
— Doamnă, știe orice femeie că, la război, bărbatul e ca și
văduv.
— Atunci… și noi sântem ca și văduve?
— Nu, doamnă. Deși bărbații noștri pot pieri în fiece clipă și cu
toate că la plecare nu ne pun, la picioare, piedică-lăn țug cu
lacătă, iar cheia în chimirul lor, noi tot cinstite cuvine-se să fim.
O clipă, trupul doamnei se zgâlțâie într-un hohot de râs; dar
repede se întunecă la față și se răstește furioasă, ridicându-se:
 — Dacă le mai mijlociți întâlnirile, vă blestem! Doisprezece
călugări din șase mănăstiri fac rugi pentru asta. De aflu că acea
femeie îți mai calcă pragul, pun să-ți dea foc casei! Că e ști vară cu
mine, dar numai lui îi crezi.
— Mult îmi pare rău, măria-ta, că te lași orbită de patima
geloziei.
— Taci! Și dacă șoptești ceva lui vodă, pățești ca aia din Târgșor.
Ai înțeles?
— Cu mâhnire și durere, am înțeles, măria-ta.
— Ție, ce-ți pasă? Stroe al tău ți-i credincios ca un câine!
— Se poate să fie, se poate să nu fie. N-am spus nimănui: ci,
când au pornit războiul, acasă la Stănești aprinsei o candelă. Am
vegheat-o și-o veghez cu mare grijă. Ci în vara asta, când al meu
soț călătorea la Alba Iulia, un vânt ciudat s-a stârnit în iatac și-a
stins sâmburele de lumină.
— E-un semn?
— Că Stroe al meu, lipsind de mult de-acasă, s-a împerecheat
c-o muiere. Bănui și cine-i acea muiere. Mă doare, dar nu mă simt
păgubită cu nimica.
Doamna Stanca a înțeles că a greșit vorbind Simei despre
arsurile ce-o macină pe dinlăuntru. Și cum, la un ceas după
plecarea stolnicesei, s-a ivit, pe neașteptate, aga Leca, se bucură
și-l poftește în spătăria mică.
— Am dus știri, la tabără, măriei-sale, despre isprăvile săvâr șite
în Banat, și venii în Târgoviște să-mi văd minunata doamnă.
Stanca îl privește și deși-i urât, cu nasul mare, cu fruntea
îngustă, buhăit la față, i se pare că samănă cu prea frumosul
Radu Calomfirescu. Și se trezește căinându-se împotriva „muierii
din Alba Iulia”. Aga Leca o ascultă cu luare aminte și-i dă povață:
— Liniștește-te, mărită doamnă; în genunchi te rog… Am eu un
ticălos, ucigaș fără milă, arnăut, mie foarte de credin ță. Îl trimit să
ia capul acelei femei și să-l aducă măriei-tale, întru adeverire și
răsplată.
— În mare, în cea mai desăvârșită taină, nelegiuiților și
spurcaților… se bucură și se înspăimântă doamna, de ce aude și
ce va să facă.

*
În ziua întâi a bătăliei de lângă Vidin, românii au ie șit biruitori.
O parte din otomani se ascund în cetate, iar alții fug spre Cladova
și spre Plevna. Pâlcuri de bulgari, trimi și de mitropolitul Rally,
bine armați și dornici de luptă, vin și se așază sub povața lui Baba
Novac. Voievodul e foarte bucuros de asemenea ajutor. Bucuria îi
sporește când Preda Buzescu îl înștiințează:
— Am capturat patru galere și cincisprezece bărci mari,
încărcate cu arme și praf de pușcă.
— Să batem cetățile de la Nicopol și Vidin! poruncește vodă.
Dar îndată după asta sosește olac de la Alba Iulia, vestind:
— Măria-ta, întoarce-te la Târgoviște: viața și scaunul ți-s în
primejdie.
— Mai în primejdie ca aici n-are unde-mi fi, râde măria-sa. Nu
vă speriați. La luptă!
Răpun toate atacurile otomane și, cu ajutorul bulgarilor, încep
să sape șanț și tunel până sub zidurile cetății Vidin. Același lucru îl
pregătește și Radu Buzescu la Nicopole: Ci, în a patra zi, sose ște
sol, însuși Nicolae Viteaz:
— Craiul poruncește să curmați îndată acest război.
— Cum? se miră Stroe Buzescu. Tocmai acum când avem prilej
să eliberăm Dunărea și Balcanii? Să ajungem la Adrianopol?
Acum când norodul creștin din Balcani s-a răsculat și merge cu
noi? Acum când otomanii tremură în Țarigrad și nu-ndrăznesc a
mai trimite armie asupră-ne? Acum când…
— Craiului Sigismund nu-i place acest război!
— Nicolae Viteaz, prietene, tu nu te rușinezi a fi solul unui
nebun?
— Nu îngădui, Preda Buzescu! Sânt sol: spun ce am poruncă a
spune.
— Mai bine ai spune ce simți, îl dojenește Stroe. Lasă dracului
tot ce-i place ori nu-i place craiului! Hai să bem o ulcică de vin și
să ne batem. Să ne batem, Nicolae Viteaz, cu neprietenul, ca la
Giurgiu.
În ziua următoare pică și Costa, slujitorul Velicăi.
— Craiul pregătește oastea să ocupe Târgoviștea.
— Mișelul! răcnește voievodul. Umblă cu șiretlicuri și
amenințări?
— Am și scrisoare de taină, măria-ta, se înclină Costa.
Măria-sa înșfacă scrisoarea, furios și lacom să afle. Velica îi
scrie că, „în adevăr, craiul face zgomotoase pregătiri în tabără la
Alba Iulia, vestind pe toți că, în înțelegere cu sultanul, va să treacă
munții să te alunge din scaun. Vechea lui pizmă s-a prefăcut în
ură. Biruințele tale îl înjosesc și-i vădesc mi șelia. Ci nu cred că va
trece munții. Nu-i în stare. Deși, cum spun magna ții, doborându-
te s-ar pune bine cu padișahul. Judecă și măria-ta și hotărăște…”
— Nicolae Viteaz, spune craiului tău, dacă n-a aflat-o până
acum, că eu aici apăr și Transilvania și pe mi șeii care, de patru
ani, mă fură și se împodobesc cu faima mea. Spune-i că, în Banat,
aga Leca așteaptă pe arhiducele Maximilian, să pornim un nou
iureș spre miazăzi. Gândiți bine la asta și voi nemeșii și vedeți dacă
ne mai puteți sări în spate.
La plecare, Nicolae Viteaz și-a îmbrățișat prietenii:
— În cugetul meu vă dau dreptate. Ci nu hotărăsc eu.
Încă șase zile se bat cu bună dobândă. În a șaptea, sose ște alt
sol mare de la craiul: Luca Baconiai.
— Saturgi Mahomet-pașa a ocupat Oradea, iar craiul vrea pace
cu sultanul.
— Și război cu mine, Luca Baconiai? Cât timp va să-mi mai
încurce drumul ist neajutorat la minte?
— Măria-ta, cinstește solia… se-ngălbenește și-și moaie solul
glasul. Știu: vestea-i foarte supărătoare pentru măria-ta, dar
acum, noi, magnații, ne temem mai mult de Rudolf și de
Maximilian decât de sultan.
— Știu; ci lăsați-mă, barem, să mă bat sigur!
— Și dacă Sigismund s-a înțeles cu Saturgi-Mahomed să cadă
asupră-ți, din spate? Dacă din Moldova te atacă Ieremia Moghilă,
cu polonii?
— Afară! strigă voievodul, scos din sărite.
O vreme se frământă în cort, ca tigrul în cu șcă. Țâ șne ște pe u șă,
clipește în lumină și zice către Stroe, care căuta să-l lini ștească pe
Luca Baconiai:
— Nu se află suflet mai îndurerat, mai chinuit ca al meu…
Cei din jur tac. Stroe gândește: …„Și războiul mergea așa de
bine”… Vodă pășește prin tabără, fără gând. State Boldur și Stroe
Buzescu îl însoțesc, oleacă mai în urmă. Străjile și o ștenii se înfig,
smirnă, pe picioare și înfățișează armele, cu mare dibăcie. Tăcerea
copleșește. Fălcile tuturor au încremenit de durere și mâhnire,
cum încremenesc valurile la îngheț.
— S-o ascut, măria-ta? întreabă sfios Tițu, fierarul, arătând
spre barda de la șoldul voievodului.
Toți tresar: abia acum bagă samă c-au ajuns la potcovăriile
taberei. Vodă trage barda din cheutoare și-o întinde, surâzând.
 — Da, ascute-o, faure!… Ascute-o și pune-o și pe Grozava s-o
descânte din nou, că-mi trebuie! Mult îmi trebuie.
Prinzând curaj, Stroe grăiește, ca pentru sine:
— Iar n-avem noroc a dovedi lumii ce șubredă-i împără ția
agarienilor: scoică goală…
— Nu-i șubredă, stolnice. Nu! E tare, c-o apără pizma și dihonia
dintre creștini, mârșăvia și ticăloșia lor.
— Adevăr grăiești, măria-ta. Creștinii poruncesc spadei noastre
să se așeze iar în teacă, la cuminte umilință.
— Nu putem săvârși nimic câtă vreme ne înconjoară doar
netrebnicii… Plecăm spre țară. Ci, mai întâi ardem și prădăm
Vidinul. Tu, Stroe, cu Udrea Băleanu, bateți cetatea Cladovei,
pătrundeți cât mai adânc spre miazăzi și apus. Nu cruțați niciun
agarian. Lefegiii să prade toate casele otomane. Cru ța ți-vă, însă,
oamenii, cu mare grijă. O, să avem nevoie de dânșii. Mare nevoie!
O parte din ostașii lui Mihai-vodă ard casele Vidinului, iar al ții,
cu banul Manta, cu Tudor Maldăr și Petru Orăș se năpustesc spre
miazăzi, trec munții și ajung până la Sofia, a șa după cum Baba
Novac dă năvală până la Niș și crestează pe răboj nu mai pu țin de
șapte sute de otomani răpuși. În calea lui Stroe Buzescu ies
sangeacii din Cladova, cu toată puterea lor. Ci îi izbe ște cu atâta
furie, că-i spulberă într-un ceas. Până vine Baba Novac, face
dreptate românilor din valea Timocului, alungând stăpânii
otomani.
Peste trei săptămâni, întorși la tabăra de lângă Vidin, căpitanii
își povestesc isprăvile, toate vrednice de multă laudă. Și tuturor
rău le pare că n-au mers mai departe.
— Și mie îmi pare rău, aprigii mei. În clipa asta a ș vrea să fiu
căpitan, ca voi, și să-i cer lui vodă: Hai, măria-ta, în iure ș nebun,
până la Țarigrad… Dar nu numai Sigismund, care ne amenin ță că
ne sare în spate, ci și Maximilian arhiduca, însuși, cere să
curmăm războiul, repede.
Până seara, Stroe Buzescu trece Dunărea pe la Ru șava, cu
jumătate din oaste, iar voievodul, cu cealaltă jumătate, pe podul
de la Nicopol. A mai rămas la miazăzi Baba Novac cu trei mii de
haiduci și lefegii: s-a stârnit mare vijelie, cu viscol și s-a rupt
podul. Așteptând domolirea furtunii, mai trag câteva raite spre
miazăzi. Așa, ca să nu stea-n zăbavă zădarnică. Din tabăra de la
Caracal, Mihai-vodă poruncește logofătului Teodosie scrisoare
către arhiducele Maximilian:
 — Să știe că petrecui șase săptămâni în țara turcului și multă
pagubă i-am făcut. Că la Nicopol și Vidin am nimicit o armie
otomană de treisprezece mii. Că m-am bătut cu doi pași și
doisprezece sangeacbei. Că-i trimit steagurile smulse de la Hafiz-
pașa Eunucul și pe cele luate de la pașa Silistrei. Că am gândit să
merg asupra Adrianopolului. Și aș fi mers, dacă în Transilvania și
în Moldova aș avea prieteni. Scrie, logofete, că, în ist an, adus-am
iară mari slujbe creștinătății, făcând război sultanului de la Marea
Neagră până la Belgrad. Că ne-am ostenit, zi și noapte, iarnă și
vară, ca sultanul să nu trimită nicio corabie pe Dunăre spre
Belgrad ori Oradea. Scrie-i toate astea și roagă-l, da, roagă-l să ne
trimită bani pentru lefegii, că pentru dânsul și pentru cre știnătate
lupt.

*
După cinci săptămâni de petreceri nesăbuite, craiul Sigismund
simte gust amar, leșietic. Și iarăși gândește „ Țară săracă, strâmtă,
neînsemnată și ticăloasă, cu totul și cu totul nevrednică de înalta
și crăiască mea frunte și de trufașa mea inimă”.

*
Așa cum are poruncă, Petru Grigorovici povestește cu
amănunțime toate isprăvile românilor din anul acesta și stăruie pe
lângă arhiducele Maximilian să-i îngăduie lui Mihai-vodă a-l
alunga pe Sigismund din Alba Iulia și pe Ieremia-vodă din
Suceava, ca în iarna ce vine să înmănuncheze țările române în
lupta cu otomanii.
— Baba Novac s-a repezit până la Niș. Stroe Buzescu a cucerit
Cladova. Cetele voievodului Mihai au ajuns până la Sofia. Dar a
venit poruncă să rupă lupta și să treacă Dunărea în țara lui.
Arhiducele ridică ochii spre policandrul de cleștar scump, se
bucură de magica lui ploaie de sclipiri și, din vârful buzelor,
mulțumește voievodului pentru statornica-i credință:
— Ne-am convins toți de vrednicia lui; pe drept îl laudă lumea.
Împăratul îl onorează cu prietenia sa.
— Aruncându-se asupra lui Sigismund, Mihai-vodă vrea să
spele jignirea adusă strălucitei case de Austria.
— Da, da… Dar numai dacă Sigismund se aliază cu turcii și cu
tătarii. Altminteri… e încă ruda noastră. Și-apoi, el e catolic, iar
valahul eretic. Și cum zice fratele nostru, regele Spaniei; nu-i cu
putință ca la Rin să ardem pe rug ereticii calvini și la Dunăre să
ne însoțim cu ortodocșii. Înțelegi?
— Dihonia dintre creștini e bairamul sultanului.
— Mda… Deocamdată încuviințez ca secuii, dacă vor, să se
adune sub steagul voievodului.
— Îi trebuiesc bani. Și-a ținut lefegiii mai mult cu ce a luat de la
otomani. Fără bani…
— Bani?… Ei, bani trebuie să cer de la Praga.
— Dar când? Când?
— Fără pripeală. Vine iarna și…
Cu asta se alege solul voievodului la Cașovia: „Fără pripeală”.
Mihai-vodă, aflat încă în tabăra de la Caracal, îl ascultă
îngândurat.
— Tot n-au încredere în noi? Cum să le-o câștigăm? E-adevărat
că Saturgi-Mahomed n-a cucerit Oradea?
— N-a cucerit-o.
— M-au mințit nemeșii, mișeii… Am să-i scurtez de cap când…
când mi-o veni bine.
Teodosie Rudeanu citește scrisoarea de la Constantin din
Ostrog: scrie că Sigismund a trimis solie la cancelarul Zamoyski,
cu rugămintea de a-i mijloci împăcarea cu verii Báthore ști și cu
sultanul.
— Hei, berechetul ăsta s-a pus iară pe treabă.
O știre din Alba Iulia, adeverită și de Petru Grigorovici, arată că
nici la Buda creștinii n-au făcut vreo ispravă de seamă: au prădat,
au luat patruzeci de tunuri și s-au retras în Ungaria de
miazănoapte.
— La Rusciuc, sultanul a trimis un pașă nou.
— Rânduim pază la Dunăre și ridicăm tabăra, căpitani și boieri.
Ne întoarcem în cetatea de scaun, chiar azi 5 noiembrie, leat
1598.

*
Se întâmplă că, a treia zi după sosirea în Târgovi ște, Radu
Buzescu să se judece în fața sfatului domnesc cu Dragul, cu Lazăr
și cu cetașii lor pentru satele Plenița și Coravița, pierdute în
vremea pribegiei. Cum țăranii nu aduc nicio carte, sfatul dă
dreptate Buzescului. Același divan îi întărește lui vodă douăzeci și
trei de sate în județul Romanați, cumpărate când era ban al
Craiovei.
 — Va să avem bani pentru oaste, își freacă Radu Buzescu
mâinile.

*
Măcar că-i vreme grea, Stroe Buzescu, întovărășit de Condur și
de Buzdugan, îmbrăcați ciobani, trec munții la Prislop. Și pe când
slujitorii se îndeletnicesc cu pocalul, în trapeză, stolnicul, cu bâtă
de baci siliștean, cisluiește îndelung cu vlădica Ion și cu Velica.
— Simone Genga scrie lui frate-su, lui Fabio, că faima lui
Mihai-vodă a umplut Europa. Papa îl laudă. Riga Spaniei vrea să-l
cunoască. Rudolf-împăratul îl socotește scutul Europei. Țarul
Moscovei și hatmanul cazacilor din Ucraina vor să se alăture
cruciatei rânduită de Liga Sfântă, dacă Mihai-vodă conduce
oastea. Tot de la Simone Genga știu că Rudolf a făgăduit că vă va
trimită 40.000 de taleri, iar lui Mihai îi dăruie o trăsură cu 6 cai
ca șase smei.
— Foarte mă bucur, dar mă și întristez că nu ne-a ajutat în
toamna asta! puteam ajunge la Istanbul.
— Pacostea Báthoreștilor! suspină Velica-doamna.
— Cinstite stolnice, grăiește vlădica, se spune că pe locul unde
fost-au Sodoma și Gomora cresc copaci cu roadă frumoasă. Dar
când le guști afli că-s cărbune și cenușă. Așa-s Báthore știi: la
înfățișare arătoși. Ci, în inimă, numai venin și putreziciune. De-i
spulberați, și românii și secuii și sașii și ungurii cei de jos, lăcuitori
în Transilvania, vă binecuvântă.

*
Înserează. La poarta Curții domnești, un arnăut voinic și fioros
cere a grăi grabnic doamnei Stanca:
— Am pitac de la aga Leca. Duceți-l doamnei.
Foarte repede straja primește poruncă să-i îngăduie intrarea,
până la cerdac. Cu pitacul în mână, îngrijorată, tremurând,
doamna întreabă scurt și răstit:
— Dovada?
— În desaga asta.
O dezleagă de la oblânc și-o întinde, repezit. Doamna o ia, cu
abia stăpânită spaimă, deznoadă, tremurând, baiera îngurzită ca
la pungă și vede chip de femeie cu păr galben-auriu, pătat de
sânge negru. Zgâlțâită de o groază cumplită și de o vinovată
bucurie, strânge baiera, trage din brâu o pungă și-o aruncă
arnăutului, scrâșnind:
— Pleacă!
Și, cu desăguța în mână, poruncește trăsura. Nu sufere lângă
dânsa nici slujnică, nici fată de casă. La Dealu, urcă la chilia
călugărului Macarie, duhovnicul măriei-sale:
— Părinte, cunoști durerea și patima mea… Îngroapă acest
nefericit cap. Și roagă-te Domnului pentru mine.
Și cum, în clipa asta pornește toaca de vecernie, doamna Stanca
se prăbușește în genunchi, plânge și suspină amar.

*
De la Prislop, Stroe Buzescu s-a întors încredin țat că nu-i altă
cale decât să-l povățuiască pe măria-sa să treacă mun ții, cu oaste,
și să facă altă rânduiala în Transilvania. Dar boierii se
împotrivesc:
— Sar asupră-ne turcii, tătarii, polonii cu care craiul a legat
prieteșug, pe sub ascuns.
— De patru ani luptăm, apasă Stroe Buzescu pe cuvinte; adus-
am multă pagubă dușmanului. Să ne împiedicăm acum de-un ciot
de crai, nestatornic și smintit? Să ne temem de-un zălud care
când apucă pătimaș schiptrul, când îl leapădă scârbit?
— E sprijinit de oameni suciți și de magnații care nu-l vor pe
Rudolf, ci mai degrabă pe sultan, adaugă banul Mihalcea. Cred
că-i bine, pe față, să cerem lui Rudolf iertare pentru crai, ca să ni-
l avem încă prieten. Că dacă va fi să-l ierte împăratul va face-o și
fără ruga noastră. Iarna nu putem trece munții: trebuie să ne
aținem la Dunăre.
— Găsesc bun sfatul banului Mihalcea, hotărăște vodă. Pe cine
trimitem la Praga?
— Pe Grigore postelnicul Stângaciul, povățuiește Teodosie-
logofătul. Are prieteni printre magnați.
— Să vină diacul! Așa. Scrie: …„Eu Mihail voievodul… mă
numesc supus credincios măriei-tale, mărite împărat, și întregii
creștinătăți. Drept aceea mă rog, cu plecăciune, să iei pe craiul
transilvan și țara lui sub mila măriei-tale. Căci dacă măria-ta ai
veni cu război împotriva lui, s-ar bucura dușmanii noștri. Fac
această rugă numai pentru binele mărie-tale și al creștinătă ții…”
După asta, voievodul și sfatul și mai ales banul Mihalcea, Radu
și Preda Buzescu statornicesc ce anume va să grăiască postelnicul
Grigore cu arhiducele și împăratul.
 — Vestește-i, totodată, că Sigismund a trimis un călugăr din
Cluj la Cracovia, la cei doi veri Báthory, pentru împăcare și pentru
vorbe bune la sultan. Dacă otomanii cei mari nu-l vor crai,
Transilvania s-o ia cardinalul Andrei Báthory. Craiului să-i
rămână doar cetățile Făgăraș, Gherla și Chioara.
— Roagă-l fierbinte pe măria-sa împăratul să nu ne lase în
lipsă, să ne trimită ajutor în bani și lefegii, că pentru războiul din
vara asta ne-am zălogit, cu toții, averile.
— Așa-i bane! Am dori o mie de călăreți încoifați și-n cămăși de
zale. Cere și patru căpitani buni muștruluitori și de cea mai mare
încredere. Mi-ar părea bine să fie croați, că-s credincio și și cinsti ți.
Mi-ar trebui și câțiva meșteri în spartul cetăților cu pulbere, că am
pustiit toată marginea împărăției otomane, dar n-am putut lua
fortărețele. Cu zece petardieri iscusiți am face minuni.
— Cere și patru trâmbițași nemți.
— Ai dreptate, clucere Radu: ne trebuiesc și trâmbițași. Dar mai
întâi, în socoteala banilor, să ne trimită patru mii de pu ști-
muschete. Chemarea la luptă s-aude și cu buciumul. Ba mai bine.
— Cere răspuns hotărât cu privire la Sigismund.
— Da, încuviințează vodă. Să știm cum să ne purtăm cu el:
pace ori altceva. Du steagurile, să vadă că, încă o dată, am răpus
trufia celui pus de sultanul seraschier împotriva noastră. Arată-le
steagul lui Ahmet-pașa Silistrei, ginerele hantătarului, și al pa șei
de Caramania care a luptat la Vidin. La primăvară-i voi trimite și
șase cai turcești, frumoși, cu șei de argint, împodobite cu pietre
scumpe.

*
Nimeni n-a cutezat să spună Mariei lui Drago ș că so țul i s-a
pierdut în Țarigrad. Toți așteptau o minune. Și mai cu samă Oră ș o
aștepta. Și iată că, într-o noapte, la casa căpitanului Farca ș a
bătut cineva:
— Deschide că-s ud leoarcă și-i îndrăcit de frig.
— Minune cerească! Dragoș! Cum ai scăpat?
— Îți povestesc după ce mă-ncălzesc cu cinci țoiuri de țuică.
Rase! Că-n pribegia de la Bosfor până aici numai de foame și
spaime avui parte. Iar acum, dacă a aflat Maria… A doua oară
prins…
— Norocul tău: nu i-am spus. Nu de alta, dar pornea iar să te
caute prin împărăția otomană…
 *
Întâlnindu-l pe voievod în gangul spre odăile doamnei,
măscăriciul Teleleu se gudură cățelește.
— Ce vrei, nebunule? A venit vremea huzurului?
— Dacă mă numești nebun, mărite, însamnă că pot să te rog să
ai mai multă încredere în mine și mai puțină în Ion Ra ț.
— Caraghioase! Fă gimbușlucuri și scutește-mă de povețe. Și,
glumeț: Au n-am destui măscărici în sfat?
— Ai măria-ta; de aceea ascultă și vorba unui nebun nedivănit:
ferește-te de Ion Raț. Te vinde.
Se rotește, se dă tumba și dispare în clarobscurul gangului.
Vodă merge înainte, dar are o țeapă în inimă. În iatac, doamna
Stanca îl primește cu îmbufnare. Ca s-o îmbuneze, poveste ște cum
își teme Stoichiță-vistierul averile, cum tremură pentru pungile-i
de aur și pentru pământurile luate de la țărani.
— Țăranii sânt nemulțumiți. Alaltăieri, pe uliță, m-a întâmpinat
Oprea din Cordun, care…
— Îl știu. Cam încăpățânat. Dar ceea ce voi săvârși curând, îl va
liniști. Și pe el și pe mulți alții.
— Iar război?
— Altcum nu se poate.
— Păzește-te, nu te prea înălța, că și tu cădea-vei…
Vorba asta îl înțeapă în inimă mai tare decât cea rostită de
Teleleu. „De ce-mi cobești, mereu, doamnă?”

*
Arhiducele Maximilian s-a încredințat că Báthoreștii au mul ți
prieteni printre nemeși, iar aceștia-s trufa și, nestatornici și vicleni.
De aceea, după obiceiul curții austriece, tărăgănează, „bolind”,
nehotărât, în Cașovia.

*
Araxi scrie că, la Țarigrad, solul lui Rudolf a fost batjocorit și
robit la galere.
— A, de asta ne-a trimis împăratul Rudolf patruzeci și șase de
mii de taleri, cu Gheorghe Raț! se dumire ște banul Mihalcea. Să
pornim iar războiul.
— Și nu i-a înșfăcat craiul Sigismund?
— Nu, Preda; deși i s-or fi scurgând ochii după ei.
 — Oricât ne-ar costa, să nu slobozim lefegiii, stăruie aga Leca.
Mahmud-pașa pândește la Dunăre, tătarii iernează în Ungaria. Și
oricând pot sări să ne prade. Iar în Transilvania, lucrurile-s tot
mai tulburi.
Radu Buzescu, și-apoi și ceilalți, socot bun sfatul lui Leca.

*
Foarte se frământă și se miră doamna Stanca: …„Să nu fi aflat?
Dacă a iubit-o, pătimaș, de ce nu se cernește? Nu strigă? Nu urlă,
izbind cu pumnii în ziduri, cum face când… Ce-ar zice dacă l-aș
duce și i-aș arăta: Vezi? aici zace prea frumoasa-ți ibovnică… Ce
m-ar mai fulgera cu privirea și m-ar trăsni cu junghiul… Știe, dar
tace, cum a tăcut și la Maria din Târgșor… Tace și mi-o coace!”
Când aga Leca o roagă să-l primească, se-nvăpăiază:
— Ne leagă o taină cumplită, agă!
— Da, înaltă doamnă. Săvârșitorul a pierit.
— Ține plata, îi întinde un inel foarte scump. Măria-sa va să- ți
dăruiască o moșie în Oltenia.

*
A stat mult în Praga postelnicul Grigore, dar s-a întors încărcat
de știri.
Din pricina ciumei, Rudolf-împărat a părăsit ora șul și s-a a șezat
într-un castel din munți: și-a luat doar sculele de privit stelele.
Deci nu l-a primit. Tot din pricina molimei, nici arhiducele
Maximilian nu iese din Cașovia. Rudolf-împărat i-a trimes un om
nou, un general, singurul care a primit să înfrunte primejdia
molipsirii. Se numește George Basta și conduce oastea care, din
Ungaria de miazănoapte, va să-l supravegheze pe Sigismund. Nu
se știe despre el decât că-i albanez de obâr șie. Crescut prin Italia,
a luptat în Țările de Jos și a ajuns prieten cu contele Trautson,
sfetnic de încredere al împăratului. Cică arhiducele Maximilian ar
fi zis că vrea să-l ia drept ajutorul său în ocârmuirea
Transilvaniei. Cineva spune că-i om înfumurat, lăudăros și greu
de îndestulat. Ca general, spune Carlo Magno, cu care Grigore
postelnicul a sfătuit mai mult, se fere ște să dea lupta, până nu-i
încredințat că poate câștiga o biruință ușoară. La Oradea a stat și a
privit cum luptă alții. E un condottiere care a învă țat viclenia de la
posacul rigă Filip al II-lea al Spaniei, iar răutatea și cruzimea de la
ducele de Alba, casapul norodului din Țările de Jos.
 — Dacă-i așa, însamnă că-i om mai rău decât ciuma, surâde
Stroe.
Mihai-vodă încruntă mult sprânceana și stă așa, mut, cu fălcile
încleștate. Se miră, în sinea-i, de ce-i preocupă a șa de mult pe
boieri om ca acela.
— Arhiducele Maximilian e furios pe magnații unguri, adaugă
Grigore. A pus stăpânire pe Oradea, Salnic și Maramure ș, se simte
puternic și vrea să le plătească printr-un om mai viclean și mai
rău decât toți; prin acest Basta.
— Postelnice Grigore, ai înțeles de ce-l îngăduie pe Sigismund?
vrea să afle Radu Buzescu.
— Li-i rudă și se tem să nu treacă de partea sultanului.
— Nu-i numai asta, zâmbește vodă, se ridică din jil ț și prive ște
pe fereastră. Zăludul ăsta e momâia nemeșilor. Ci-l voi potoli în
pleava lui. Boieri, a înghețat Dunărea?
— Nu, măria-ta, răspunde Radu Buzescu. Popa Farcaș știricește
că pe toată lunca-i moină și moleșag.
— Păcat! oftează Stroe. Am un chef de luptă…

*
Se preface a-l întâlni ca din întâmplare, de și de multe zile îl
caută:
— Fine Boldur, ce mai face… Velica-doamna?
— Nădăjduiesc că-i bine, sănătoasă, mărită doamnă Stanca și
nașă.
— Aud că la Alba s-ar fi stârnit molima ciumei.
— Și noi am auzit; dar măria-sa se adăpostește la Cetea ori la
Prislop.
Doamna Stanca simte un junghi în creier, junghi de mânie și
spaimă. Cearcă să surâdă, dar nu poate. Grăbește spre iatacul ei,
să amiroase miresme tari, ca să nu leșine „…Au, nu eu i-am
îngropat capul…”
 Cântecul de dragoste al privighetorii

Pe la Sfântul Teodor Stratilat, în loc sa adie vânt de primăvară,

prinde a sufla Crivățul, vălmășind valuri viscolite de zăpadă. Și un
ger strașnic încremenește firea toată. Păsările s-ascund sub
streșini, în clăi ori frunzare uscate, chiscuie jalnic și zgribulesc de
frig. Mugurii se zbârcesc pe ram. Și-ntr-o singură noapte Dunărea
îngheață strunci.
— Acum e de noi! se veselesc haiducii Novacului. Avem pod…
Și, cu Gruia în frunte, cearcă târgurile de dincolo de apă, mai ales
noaptea, și pradă. La fel fac lefegiii leși, cazaci și moldoveni. Lovesc
acolo unde nimeni nu se așteaptă: când la Silistra, când la Vidin,
la Hârșova ori la Nicopol, zăpăcind otomănimea. Răspunde Ahmet,
pașa Silistrei, repezind la miazănoaptea Dunării patru mii de
ieniceri și spahii, cu șase tunuri de câmp: să prade.
În noaptea asta, în cetățuia de la Turnu Măgurele e nuntă
mare: Ileana căpitanului Farcaș se mărită cu Gruia Novac; îi
cunună Preda Buzescu și soața lui, Cătălina. S-au adunat peste
trei sute de nuntași. Mâncare și băutură din bel șug: zeci de boi la
frigare, zeci de mistreți, zeci de cerbi păstrămui ți, claponi și porci
tineri, două sute de stânjeni de cârnați-trandafiri bine pipăra ți și
usturoieți, ca să ceară vin și țuică și mied, după gust, chef și
putere. Preotesele din cinci sate venit-au să-l ajute pe popa și
căpitanul Farcaș la gătitul nunții, grijindu-se cu osebire de pâinea
din țesturi, de plăcinte și de baclavale. Că una-i Ileana,
Cosânzeana lui Farcaș, și unu-i Gruia Novacului, pe toată a
Dunării vale, de la Buda la vărsare. Iar cei doi socri, ca și na șii, ca
și alți boieri și mai ales vodă s-au întrecut în daruri: să fie o nuntă
de pomină și de poveste. Lăutari au venit și din Transilvania, adu și
de Simion Dărămuș și de Andrei Boer, și din Oltenia trimi și de
Sima-stolniceasa și din Târgoviște porunciți de doamna Stanca,
dornică să nuntească, dacă o suferință și o neliniște ciudată n-ar
sili-o să se închidă în iatacul ei.
Au început nunta de sâmbătă, iar acum e vineri și nici gând să
se sfârșească. Văjgărăul de afară întărâtă cheful și băutura de prin
odăi. Și așa cum petrec boierii și căpitanii, tot așa nuntesc, cu
belșug de toate, și slugile și oamenii de rând, poporenii, pe la
casele și bordeiele lor.
Dar vineri, îndată după miezul nopții, bubuituri de tun și
cutremur de ziduri. Întâi, nuntașii cred că-i o nălucire; apoi
bănuiesc o șotie a lui Tudor Maldăr și a lui Petru Oră ș cel tăcut;
deși fuseseră poftiți, viscolul i-a împiedicat să vină până acum.
Dar zidurile se zguduie sub o nouă detunătură. Danțurile se rup.
Nuntașii se privesc nedumiriți. Încă o lovitură. Și încă una.
Băutorii încremenesc cu paharele la gură. Sângele li se de șartă
din inimi. Pământul li se clatină sub tălpi; și, câteva clipe, be ția-i
amețește de istov.
— Turcii! scâncește un glas sugrumat de spaimă.
Muierile țipă, scurt, și leșină. Bărbații, în frunte cu socrul cel
mare, își cată armele.
— Buzdugane, tu ești mai treaz: vezi!… Dușmani ori vreo
glumă?… cere Preda Buzescu.
— Turcii!… Ne-au înconjurat cetatea.
— Ei, se putea ca nunta fetei lui Farcaș să nu fie cu alai mare?
— Andrei Boer, s-ajungi la Târgoviște până mâine-n zori!
poruncește Baba Novac. Dărămuș, la Caracal, iar tu, Pârvule, la
Roșiorii de pe Vedea. Să nu întârzie ajutorul nicio clipă.
— Iar noi, pe ziduri, la luptă! face semn Preda Buzescu și
pornește, în frunte.
Aburul beției se șterge din mintea tuturora. Femeile se
tămăduiesc de spaimă și trec în odăile cele mai adăpostite. Dar
sub loviturile bombelor, zidurile se dovedesc sub țiri și slabe.
Viscolul șuieră prin spărturi încă mai tăios.
— Cum de-au îndrăznit să ne lovească pe-o vreme fioroasă ca
asta?
— S-au poftit singuri la nuntă, să joace, surâde Preda.
— Le arătăm noi nuntă și horă!
La poarta dinspre Dunăre se așază căpitanul Farcaș; la cea
dinspre apus, Baba Novac; iar la cea dinspre târg, Preda Buzescu.
Ceilalți, în frunte cu mirele, izbesc acolo unde bombele surpă
zidul: se bat și-l fac la loc. La ziuă, văd că dușmanii au doar șase
tunuri, iar bombe nu prea multe. Românii de pe metereze ochesc
cu arcul îndeosebi în tunari: să amuțească boncăluirea lor. Trag și
ei din cele patru bombarde, dar n-aduc mare pagubă; du șmanii se
țin departe.
— Așteaptă să sfârșim pulberea. Nu mai trageți!
— Novace, am socotit: otomanii vreo patru mii. Greu… Ales că-i
ocârmuiește Ahmet-pașa, dacă am văzut bine.
— Dar nici prinși a ne lăsa nu putem, Buzescule. Să rezistăm
măcar până mâine.
 La căderea serii, dușmanii încetează asaltul; dar pe la miezul
nopții, românii aud, după scârțâitul nămeților, cum se apropie și
împresoară cetățuia jur împrejur, așază tunurile, câte două, în fa ța
celor trei porți, aproape, să lovească mai cu putere. Când tunarii
se duc la adăpost, de pe zid, Dan Buzdugan aruncă trei făclii și
aprinde pulberea tunurilor din fața porții dinspre Dunăre. La
celelalte tunuri nu mai ajunge: tunarii le-au tras repede, mult
înapoi.
Spre ziuă, viscolul se mai domolește. Ahmet-pa șa porunce ște
asalt cu scări. Pe ziduri și la poarta dinspre târg, lupta devine
crâncenă. Numai căpitanul Farcaș doboară zece dușmani. Când
să-l pocnească pe al unsprezecelea, un ienicer, urcat pe zid, era
gata să-l străpungă cu sulița. L-a apărat Dragoș, dar și pe dânsul
l-a rănit un alt ienicer. Auzind, Maria aleargă pe balustradă, îl
ferește din calea vrășmașilor, într-un chiler, îi leagă rana și,
apucând spada, iese la luptă, îmbărbătând. La prânz, otomanii
încă nu pătrunseseră în cetate. Dar patru dintre români au căzut
morți, iar treisprezece răniți. Femeile, în cap cu Cătălina, ies din
ascunzători, cară pietre, săgeți și hrană luptătorilor de la ziduri și
porți. Farcaș are trei răni, dar tot nu se lasă; mireasa îl obloje ște
cu hobotul. Când și Gruia dobândește rană la braț își sfâ șie rochia
și-l leagă. Dar, pe la chindie, otomanii doboară apărarea por ții
dinspre apus, iar un pâlc sare zidul dinspre miazănoapte.
Copleșesc cu numărul. Totuși, încăierarea urmează înver șunată,
până când românii doboară ori împing afară potrivnicii, dreg și
astupă poarta. Când se întunecă, Ileana bagă de samă că Gruia
lipsește: neprietenii l-au prins și l-au smuls cu încă patru haiduci.
Și, cu toate că-i mult mai slabă ca Maria, în șfacă spada unui osta ș
rănit și intră ca o zână albă în mijlocul furiei negre. Se avântă;
noroc că Baba Novac lovește bine și cu stânga și poate răpune, la
vreme, otomanul care-o țintea cu sulița. După câteva minute, o
ceată mare de ieniceri îi împresoară pe amândoi. Baba Novac î și
acopere nora cu brațul și luptă până la istovirea puterilor. Când
vede că nu mai poate, azvârle spada și se dă prins:
— Nu ne lasă Mihai-vodă, fetița mea… Nici Stroe…
În curând, luptele se dau în cămări, unde femeile țipă, aruncă
în păgâni cu ce-apucă: scaune, tacâmuri, oale, străchini, cărămizi
din sobe. O preoteasă a apucat un făcăleț și bate-n ieniceri ca la
fasole. Dar, până aproape de miezul nopții, toată cetatea-i cucerită
și toți nuntașii prizonieri. Răniți mai rău sânt Baba Novac și
Dragoș. În zori, când viscolul mai vâjâia încă, încep să-i treacă
peste Dunăre. În cel dintâi grup duc mireasa și pe Cătălina, nuna
cea mare, alese pentru frumusețe. Pe Maria n-o pot smulge de
lângă soț și-o mai lasă.
— Mi-i scris să mor roabă… suspină Cătălina.
Dar, deodată, din ceața zorilor și a viscolului, oastea lui Mihai
lovește ca un trăsnet. În mai puțin de-un ceas, otomanii sânt
înconjurați și prinși, iar românii sloboziți. Pe Gruia îl află legat de-
o rădăcină, vânăt de frig.
— Dac-am avea mireasa și nuna, am urma nunta, cu toată
oastea nuntașă, se jăluie Preda. Ce zici, Stroe?
— Păi, să le cătăm și să le-aducem înapoi. Asta zic.
Și, cu un stol dintre măciucașii lui Maldăr și cu Boldur gonesc
până ajung prizonierele, aproape de munții Balcani. După o luptă
scurtă le eliberează și, vârtej! îndărăt. Numai Tudor Maldăr, cu
State Boldur și cu încă șaizeci de călăreți, trec munții, gonesc toată
noaptea, pradă și dau foc; ziua se ascund într-o pădure, să
hrănească și să hodinească armăsarii, iar în zorii zilei următoare
se opresc să vadă măreața moscheie din Adrianopol și mai ales
tabăra, uriașă, în popas de iarnă.
— Ei, dac-am fi acum aici, cu cinci mii de viteji…
— Nu mă las până nu tai cu spada pânza unui cort, se
îndârjește Boldur.
— Nu-s din pânză, ci din piele subțire și moale.
— Atunci, să-mi tai de-o pereche de cizme.
Dă pinteni armăsarului și, cu spada poncișă gonește până la
corturi, sare peste șanț, sfârtecă acoperișul cortului, înhață bucata
tăiată și galopează până la ai lui ca, împreună, să se piardă
dincolo de zare, înainte de a se dezmetici cei musulmani.
— Nebun ești, cap de bour!
— Altminteri, cum va să ne creadă măria-sa c-am ajuns până la
Adrianopol?

*
Aflând că Mihai-vodă l-a strivit pe Ahmet-pa șa, iar acum pradă
împărăția, Mahmut-pașa poruncește cetelor să treacă Dunărea pe
la Silistra și Rusciuc și să jăcuiască, trei zile, fără milă. Dar
voievodul, cu o mie de călăreți, gonește până la Târnovo, la tabăra
lui Mahmut-pașa.
— Orăș, cu moldovenii și cu leșii, lovește spre stânga; Andrei
Boer, cu ai tăi, ocolește viroagele pe colo, pe departe și cazi în
spatele potrivnicului. Eu, cu Preda Buzescu, mă ațin aici, în fa ță.
— Sântem puțini, măria-ta, ridică sfat Preda; obosi ți și încărca ți
de pradă. De-aceea lasă-ne pe noi să-l lovim pe pașă, iar măria-ta
trage-te spre Dunăre. Că una-i să bată un pâlc de oaste și alta să-
l înfrângă pe voievod.
— Dar, oare, Preda, nu-i mai rușinos să fug? Îl lovim cu mânie
și-l răpunem… Ostașii mei, vitejii mei, luptăm pentru slobozenia
țării și a nației noastre. Luptat-am alături de voi aceste șapte zile,
ca oștean de rând. N-am avut cort. Am dormit, ca și voi, pe
pământul înghețat ori în șa. Poate și calul meu se poticne ște; dar
dacă ni-i inima bărbată, mintea trează și bra țul strâns pe spadă,
învingem!
— Da, învingem!
— Să sune buciumașii!… Că n-avem timp: ne-așteaptă nuntașii.
Nu-i așa, Preda?
Valea clocotește îndelung, ca-ntr-un vaier. În întâia clipă,
otomanii tresar. Ci, știindu-se de zece ori mai mulți, râd de
îndrăzneala românilor și ies la luptă, încredințați de victorie
ușoară. Dar când lupta se înfierbântă în față, din coastă lovesc
moldovenii lui Orăș. Și nici nu apucă a face față astei lovituri, că
Andrei Boer țâșnește cu ai lui din viroage și izbesc din spate,
strigând scurt, icnit:
— Dă!… Dă!… Dă!… Nu-l cruța! Dă!… Dă!…
Locul îngust nu îngăduie lui Mahmut-pașa să-și arate
priceperea în ocârmuirea războiului. Dar vitejia și puterea fiecărui
oștean face ca bătălia, fioros de îndârjită, să dureze mai bine de
trei ceasuri. Mihai-vodă intră de trei ori de-a dreptul în bătălie.
Pentru că, în al doilea iureș, îi ucid calul sub el, a treia oară
călărește pe calul unui spahiu. Abia în acea clipă își dă seama că
lângă dânsul se află Tudor Maldăr, Stroe Buzescu și State Boldur:
— De unde-ați răsărit, demonilor?
— De la Adrianopol!
Ci iată că tabăra musulmană, despicată în două, se încovoaie,
se risipește, fuge. Aproape jumătate sânt uciși ori răniți. Pașa
scapă cu fuga, spre Târnovo. Și numai pentru că, în galop năuc,
calul lui Preda crapă, cu bojocii aprinși de alergătură. La sfâr șitul
bătăliei, românii descopăr c-au prins pe sangeacbeiul cel mare,
mulți căpitani și cincisprezece steaguri, opt tunuri, multă pulbere
și arme. Aurăriile nu le mai pun la socoteală. Dintre români au
pierit o sută douăzeci și trei. Răniți sânt peste două sute. Până
seara îngroapă morții, leagă prizonierii, încarcă prăzile și grăbesc
să treacă Dunărea; vremea s-a încălzit și podul de gheață se poate
surpa, într-o noapte.
La 1 martie Mihai-vodă se află iar la Târgoviște, nun la nunta
Novacului, lângă Preda Buzescu și Cătălina. Veselia și
benchetuirea s-au încins din nou, mai cu spor. Războiul și iure șul,
până la Adrianopol, așa, un mic răgaz.
— Dacă noi, o mie, am bătut zece mii, atunci cei treizeci de mii
câți sântem ne măsurăm cu toți agarienii.
— La Călugăreni, n-a fost altminteri, Maldăre.

*
Întins pe-o canapea din piele verde, cu înflorituri aurite,
Sigismund-craiul ascultă solul venit de la Târgoviște, Grigore-
postelnicul, și geme, în ungurește:
— Iar câștigă victorii, valahul?… Numai el! și, amărât peste
măsură, poruncește lui Fabio Genga: Dacă nu mi-a trimis niciun
steag, nu scrii nicio vorbă în apus.
După plecarea solului, rămâne o vreme pe gânduri, abătut
foarte. Urmărește cu degetul arătător înfloritura de pe canapea și
gândește la ceva osebit de trist. Tresare. Saltă în picioare și, în
mare grabă, coboară în curtea cetății; ia de jos o piatră și intră în
biserică. Se îndreaptă spre mormântul lui Iancu de la Hunedoara:
…„Să-ți stâlcesc chipul… Praf și pulbere! să nu-ți mai știe nimeni
numele…” Dar se împiedică de treapta mormântului, iar
bolovanul îi zdrelește două degete. Călugării de slujbă sar să-l
ajute.
— Am… am vrut să mă rog, și… Ce semn o fi acesta?
În jurul turnului înalt, vânăt, se rotesc și croncăne un stol de
ciori negre.

*
Odată cu mâzga primăverii, prin toată Transilvania prind iar să
umble oamenii vlădicăi Ion și ai doamnei Velica. Se opresc pe
câmp, unde ară țăranii. Grăiesc cu ciobanii ori cu văcarii. Intră
prin târguri ori pe la hramuri. Dar mai cu samă sfătuiesc cu
popii:
— Spuneți enoriașilor să fie gata: vine Mihai-vodă cu sabie
asupra neprietenilor…
 Cu asemenea povețe călătoresc și Costa Duda și Onea Vale zis
Turturea și Alexandru Galda, țărani din Cetatea, oamenii Velicăi-
doamna. Ei duc grâne la moții din Apuseni și se-ntorc cu ciubere;
dar pe unde trec, pe la Câmpeni sau Abrud, aruncă a șa, câte-o
vorbă-două despre un viteaz de la miazăzi care va să treacă mun ții
cei mari, cu paloșul dreptății în mâna stângă și cu prapur
românesc în dreapta. Că acel viteaz stângaci este și Mihail se
numește.
— Așa că, români, rău n-ar fi dacă ne-am gândi cum să-l
primim. Poate o primire cu armă și cu steag alb ar fi cea mai bună
și mai potrivită.

*
Toarnă cafeaua în gingașe cești kitaite și își arată îngrijorarea
că, de la boierii Buzești, nu mai are nicio carte. Musulmanii
trâmbițează victorii la Dunăre. Cronicarul Naima se lăuda ieri, cu
vorbe umflate, tot despre niște victorii: „Mahmut-pa șa a prădat
chiar casele ghiaurului Mihai-vodă”. Deși, dimpotrivă, mulți
șoptesc că Mahmut-pașa a scăpat numai cu șalvarii pe el, iar un
pâlc de români a ajuns până la tăbăra de la Adrianopol.
— Știrile ce-mi sosesc mie, carrissima donna Araxi, sânt
asemeni șoaptelor, soarbe bailul, cu nări lărgite, aburul și
mireasma cafelei. Tot tărăboiul ce-l fac turcii cei mari va să
ascundă jalea înfrângerilor. Chiar azi au înfipt în suli ți, în fa ță la
Aya Sofiya, douăzeci de capete de valahi, prinși în aceste lupte.
Totodată, zoresc să strângă iară o armie mare împotriva
valahului, cu însuși pașa Ibrahim în frunte. Au nădejde mare că-l
vor ațâța și pe Sigismund Báthory împotriva lui. De-o săptămână,
lumea-i chemată la Atmedean, să vadă cum se pregătesc ienicerii
și spahiii pentru cel mai mare război cu ghiaurimea.
— Cinstite bail, trimit pentru donna Emilia o tavă de baclavale,
drept mulțumire că are un soț atât de priceput și de bine
cunoscător al lucrurilor din Constantinopol.
— Să știi, carrissima Araxi, că dacă Republica Veneției n-ar ști
bine tot ce se petrece în lume, de mult ar fi doborât-o du șmanii.
Știu că otomanii, deși se laudă cu victorii, nu mai pot trimite
corăbii pe Dunăre, nici la Belgrad, nici la Buda. A șa că românii tăi
au încurcat bine planurile sultanului pe acest an.
Ieșind împreună cu bailul Marco Vernier, Araxi îl conduce până
sus, pe Galata. La întoarcere se oprește la patriarhie și aprinde
douăzeci de lumânări.

*
— Aga Leca, fă-ți diata! M-ai ispitit într-o nelegiuire ca aceea
și… Târfa trăiește!
— Nu se poate! Capul îl ai…
— Măsluire! Batjocoră! Rușine! scrâșnește doamna Stanca, își
frânge mâinile, își vâră unghiile în carne, își mușcă buzele. Inima-i
arde ca para de foc: află adevărul!
Și aga Leca pare nenorocit. Dar numai cât e doamna de față: …
„N-ai tu curaj să mă spui lui vodă. Că eu fug în Italia ori la Praga.
Dar tu? Ce faci? Că te sugrumă tigrul furios… Și totu și, să mă fi
păcălit acel mișel?
Peste un ceas, se dă bine pe lângă Stroe Buzescu și află că, în
adevăr, Velica trimite știri din Alba Iulia, că alaltăieri a trecut pe-
aici unul din oamenii ei de credință.
— Pari mirat. Tot nu-ți place s-o știi vie?
— Nu… Dar, uneori, îmi vine, așa, să apăr cinstea casei măriei-
sale, împotriva celor care-i colăcesc ibovnicile. Și, în gând: „Dacă
mi-a scăpat și-a treia oară, însamnă că are noroc cu carul ori e…
vrăjită. Da, vrăjită…”
— Cum are măria-sa încredere în tine, cațaoane?
— Nu-s cațaon, ci câine credincios. Și-apoi, cine i-ar aduce
lefegii? Cu 5 taleri călărețul și 3 taleri pedestrașul, câte 6 gro și pe
lună un ceauș și 12 un iuzbașă?
— În adevăr, te pricepi la negustoria asta. Dar…
— Știu să-i târgui și să-i pregătesc pentru luptă. Acum am
bătaie de cap cu leșii: vor sporirea lefilor.
— Taranovski a făgăduit că trimite încă 3.000 de poloni. Ce-a
făcut?
— Da, e singurul leah aristocrat care-l iubește pe măria-sa și
vrea, sincer, să-l ajute în lupta cu sultanul. A trimis lefegii, dar i-a
oprit Ieremia Movilă.
— Altă pacoste: Moghileștii, frații noștri!…

*
Un călugăr tânăr și sfios se ivește în ușa chiliei, se pleacă în fa ța
vlădicăi Ion și a oaspetelui, iese cu pas de pâslă și se întoarce cu o
tavă cu colaci împletiți în chipul cifrei arabe 8, un și cu miere și
presărați cu nucă pisată. Oaspetele mănâncă grăbit, flămând.
 — Frate, dă, te rog, vreo patru-cinci colaci și omului meu. Și-o
cană cu vin, că-i ostenit sărmanul, ca și mine.
— Împlinit-am astă poruncă, prea cinstită față, se apleacă
smerit fratele, ducând mâna la inimă.
— Care-i baiul, părinte Ioane, de m-ai pus pe drumuri îmbrăcat
iar ca baci siliștean? Ori așa, ca să-mi văd rudele din neamul
Boer?
— Stolnice Stroe, noi de mult ne cunoaștem și ne iubim.
Adevăru-i?
— Adevăr, părinte. Când m-ai văzut întâia oară eram ucenic
într-ale lumii.
— Aveai spadă lată și grea, iar un talian, cu musta ță neagră și
ca oala pleșuv, cum îl chema?
— Tolomeo Galli.
— Da, da… te-nvăța să scrijelezi slova S pe obrazul
potrivnicului.
— Sărmanul… A pierit în războiul de la Raab. Era bătrân, dar
tot mai săvârșea năzbâtii, încrustând semnul crucii în vie carne de
musulman…
— Atunci îți plăcea Transilvania, că are multe cetăți și deci mai
ușor de apărat. Mai ții minte?
— Da, mă învățai că oamenii de aici, din Moldova și Țara
Românească grăiesc la fel și au aceeași lege. Iar eu visam…
— Da. A sosit ceasul împlinirii visului. Velica-doamna î ți va
spune de ce. Eu sfătuiesc: treceți, neîntârziat mun ții. Calea vi-i
netezită. Norodul îl așteaptă pe Mihai-vodă ca pe-un mântuitor.
Are faimă bună și la secui. Oamenii protopopului Mihail din Șcheii
Brașovului sânt, de asemeni, harnici răspânditori ai cuvântului
despre Mihai-vodă.
— Bine. Trimite, rogu-te, punga asta cu galbeni bisericii din
Șchei.
La prânz, când fratele cel tânăr și sfios așeza masa în cerdac, în
lumina soarelui și în ograda mănăstirii a intrat o trăsură, cu cal
murg, cu vizitiu tânăr, îmbrăcat țărănește. Coboară o femeie
sprintenă, cu maramă de borangic și cu fotă, ca pădurencele. Face
cu mâna celor din cerdac:
— Să nu-mi spuneți că-mi șade mai bine silișteancă.
— Ție-ți stă bine oricum, minuneo! râde Stroe.
Vizitiul trage trăsura sub șopron, dehamă calul, îl buciumă, îl
șterge de nădușeală c-un șomoiog de fân și-i vâră în cap o traistă
cu orz. În estimp, vlădica Ion deschide ușa chiliei unde trage de
obicei Velica-doamna.
— Se cam prăfuiseră lucrurile, de când n-ai mai dat pe la noi.
— Ei, părinte, intrat-am într-o zodie răvășită. Ți-am adus câteva
dramuri de smirnă, trimisă de Araxi, din Țarigrad; roagă-te,
părinte Ioane, pentru norocul ei și biruința noastră.
— Ruga-mă-voi… Fie primit!
— Am auzit că iar ai smuls-o pe Cătălina din mâna păgânilor.
Așa-i? întreabă și-l îmbrățișează pe Stroe.
— Văzui, cu ăst prilej, și moscheia din Adrianopol.
Soarele amiezii aurește cornii înfloriți de la poala pădurii din
preajma mănăstirii. Clopotele bat slujba polileului. Văile răsună
până departe spre Hațeg și Densuș. Vlădica Ion se îndoaie până
ajunge cu mâna la podea, apoi se ridică măsurând evlavioase
cruci și rugi îngânând.
Cât durează masa, grăiesc despre sănătatea lui vodă, a Simei și
a celorlalți din neamul Buzescu. Sânt îngrijorați că, din pricina
viscolului din martie, semănăturile au întârziat, iar mieii și vi țeii
rebegesc de frig sau pier.
— Araxi îmi cere miere și nuci; voi nu-i mai trimite ți?
— I-a trimis Sima, cu două caravane, dar le-au oprit otomanii.
Ne trebuie un neguțător sas care să le poată trece.
— S-o rog pe Dorothea să ne dea unul de încredere… Aud că
unii boieri din Târgoviște cârtesc împotrivă-mi, că învârt treburi pe
care numai bărbaților li-i dat a le-nvârti. Aceia nu știu că în Italia,
de pildă, muierile hotărăsc, în fapt, treburile politice ști. Și-apoi,
să-și aducă aminte că bunica mea se numea Chiajna; ea mi-a
dăruit un strop de sânge de la Petru Rareș și chiar de la Ștefan-
vodă cel Mare. De altfel, de mult și chiar din acest loc, jurat-am să
fiu cugetul și inima voastră în Transilvania. Și-mi țin jurământul,
pân-oi fi. Ascultă, Stroe, și spune-i și lui Mihai… măriei-sale:
craiul Sigismund încurcă lucrurile de tot. Când Ștefan Iosica,
dibaci cancelar, conducea țara și-l lăsa pe crai să-și înece pricinile
și necazurile domniei și ale căsniciei în plăcerea băuturii, a
cântecului și a femeilor, pe care tot Iosica i le dezbrăca prin
castele, târâș-grăpiș, treburile mergeau. Acum în Alba Iulia-i
numai dihonie. Mie mi-s dragi ungurii. M-am împrietenit cu
Barbara Füzy și cu baroana Bocskai. Văd că aici, în Transilvania,
se simt ca-n surghiun, ca-ntr-o țară de împrumut. Vor Buda și
pusta. Dar nu-i ajută nimeni și nici nu se înțeleg între dân șii ce
cale să urmeze, ca să aibă izbândă. De la baroana Bocskai aflu că
soțul ei, împreună cu episcopul Naprágyi, au plecat la Rudolf cu
scrisori de la dietă, Kornis și Czáki tocmesc pacea cu sultanul, în
numele craiului. Iar Sigismund cearcă împăcarea cu cardinalul
Andrei Báthory, cu gând să-i lase Transilvania. După cât am
înțeles, cei din Praga i-au propus castele în Austria, Tirol și
Boemia sporite cu o pensie de 100.000 de taleri. De Oppeln are
groază. Și-n vremea asta, toate-s halandala. Ticăloșia și hoția,
dezmățul și omuciderea umplu țara. Când îl apucă furia, mă caută
să mă sugrume: cineva i-a băgat în cap că l-a ș fi vrăjit. Trăiesc
mai mult ascunsă. Umblu îmbrăcată când silișteancă ori
pădureancă și chiar săsoaică, împreună cu Dorothea Hirscher,
care m-a ajutat să-i învăț și limba.
— Ce bine-ar fi dacă ai veni la Târgoviște… o prive ște Stroe cu
duioșie și nemăsurat de mare dragoste.
— Ei, nu știi că… a plătit un gealat să mă ucidă? Ci se vede că i
s-a făcut milă de mine și m-a iertat. A dus, drept mărturie, capul
unei fete bălaie, ucisă de-un taur. A dezgropat-o de-aici, noaptea;
iar la Dealu, să știi, e îngropat… capul meu.
— Velica, tu băsnești!
— Nu, părinte Ioane. Acel ucigaș a venit la mine, mi-a povestit
totul, cu de-amănuntul, mi-a cerut o pungă de galbeni și-a plecat
spre apus, lefegiu.
— Am bănuit ceva. Agă Leca, agă Leca numai nelegiuiri!
— Te rog, în genunchi, Stroe, să nu afle măria-sa.
— Ai dreptate, Mândruța; să nu afle.
— Așa că, mă rog, să vină… Târgoviștea la mine. Să mă scape
de-un smintit. Sigismund îl urăște pe Andrei Báthory, dar s-au și
întâlnit la Sibiu, cum mi-a spus Dorothea, sub oblăduirea lui
Pancratie Sennyei. I-a cerut, umilită, iertare că l-a ucis pe
Baltazar Báthory. Și a chemat, la 21 martie, dieta la Media ș să
spună că-l lasă pe cardinalul Andrei crai Transilvaniei.
— Ei, poznă! Altă poznă!…
— Deocamdată, totu-i mare taină. De la Fabio Genga am în țeles
că Sigismund se teme, în egală măsură, că Transilvania ar putea
fi ocupată de Rudolf, de sultan și de Mihai.
— Și-acum o dă leahului Zamoyski?
— Acum e ceasul cel mai prielnic să treceți munții. Într-o lună,
Transilvania toată ar fi a lui Mihai.
— Toți românii îl așteaptă, întărește iar vlădica Ion. Secuii ard
de dorința de a se răzbuna pe Báthorești.
— Sibienilor, craiul le-a luat o cruce mare de aur cu diamante
și pietre scumpe și, prin asta, i-a supărat foarte. Tot Dorothea mi-
a spus că brașovenii iau apărarea sibienilor. Prin oamenii no ștri,
prin cei pe care-i mai trimiteți voi de peste mun ți, răsculăm țăranii
români ca încă și mai lesne să puteți spulbera puterea magnaților.
Și-apoi, Stroe, eu cunosc bine și Moldova și n-aș vrea să se
mistuie-n van gândurile mari zămislite în noi…
— Velica, bărbat de-ai fi, măria-sa hatman te-ar face.
— Bucuroasă sânt să-i insuflu gânduri mărețe.
— Păcat că mulți boieri și doamna Stanca sta-vor ca frâna pe
roată.
— Înțeleg: doamna teme zilele soțului. Dar boierii? Au nu pricep
ce-ar fi Transilvania pentru dânșii?
— Vor sta horțiș, părinte Ioane, mai rău ca-n 1594.
— Aici se șoptește cum că Báthoreștii vor a-l răpune pe Mihai-
vodă cu ajutor leah ori turc.
— Deci nu-i altă scăpare decât să le-o luați înainte.
— Așa-i, Mândruța.
— Te-am chemat aici, prietene Stroe, să-ți spun ceea ce n-a ș fi
putut scrie. De bună samă că aș fi dorit să i le spun lui Mihai.
Cum nu se poate asta, am sfătuit cu părintele Ion și te-am ales pe
tine, omul lui cel mai de credință, mai dăruit lui.
Furișat printre brazi, soarele scaldă în lumină turla bisericii. Un
cuc se îngână pe sine într-un pâlc de fagi. E primăvară, lumină și
o liniște adâncă, senină, ca o binecuvântare. Velica simte,
fierbinți, privirile lui Stroe. Își reazimă tâmpla de stâlpul
pălimarului și cată să vadă, prin limpezimea cerului ca lacrima,
cele ce-au să vină. Cucul șuguie mai departe, în legea lui,
îngânându-se cu răsunetul văilor și cu piculina unei mierle. În
șoaptă, lin, pornește toaca de vecernie. Părintele Ion cere
îngăduință să coboare la slujbă. Rămași singuri, Velica și Stroe
tac, îndelung, ascultând glasul păsărilor îmbinat cu al clopotelor
și săgetându-se din priviri.
— Întâia oară de când ne cunoaștem, Stroe, mă privești cu ochi
încărcați de poftă. De ce?
— Te-am privit și altă dată, Mândruța, dar n-ai băgat de samă.
Pari frăguță fragedă, lesne de frânt întru înfruptarea dragostei; și
totuși…
— Stroe, noi sântem din acele făpturi rare care iubim o singură
ființă, cu o dumnezeiască dragoste ce durează până și dincolo de
moarte. Cât trăim, ne rotim în jurul ei, precum Carul Mare în
jurul Stelei Polare. Steaua mea-i Mihai. Voi străluci cât el va
străluci, și-odată cu el mă voi stinge.
— Ci nu pot a zice că nu te-am dorit.
— Sânt mândră că un bărbat ca tine mă dorește. Ci să ne
rugăm și să ne învrednicim, Stroe, ca, în primăvara de la anul, să
ne aflăm tot aici: Sima și tu, Mihai și eu.
— Și țările împreună, unite.

*
Își așeza cușma cu surguciul în față și-și netezea pana până în
vârf, gândind să călătorească până la București în trăsură: „Nu
mai face, la vârsta mea să mă zdruncin în șa. Să alerge Stroe ca
vântul și ca gândul, că el tot mai crede c-o să ajungă un Athleta
Christi”… Când să iasă pe ușă, i se înfățișează un negustor grec,
înalt, subțiratic.
— Ce bine că te-ntâlnesc, jupân Radu Buzescu…
— Înalt preasfinte mitropolit Rally! De ce-n ist strai?
— Ibrahim-pașa, marele vizir, a pus preț pe capul meu, pentru
vina trădării. Cu greu am scăpat. M-au ascuns țăranii bulgari, o
săptămână, prin colibele lor, până mi-am închipuit harabaua asta
cu icoane, să pot trece Dunărea.
— Rămâi la noi.
— Da, ca să-l încoronăm pe Mihai-vodă în Sfânta Sofia.
— Ei, pentru asta s-or găsi alții, înalt preasfinte. Noi să ne
vedem slobozi aici, la Dunăre și la Carpați.

*
Andrei Báthory, cardinal de Ermland, e un tânăr sub treizeci de
ani, înalt, voinic, bălai și frumos. Umblă tuns și ras ca orice preot
catolic. Báthoresc în el nu-i atât înfățișarea cât fala, trufia, și
râvna spre mărire. Văzându-l prin Sibiu, în tovără șia lui
Sigismund, Dorothea întreabă:
— Care pe care-l va sugruma? Că atunci când doi Báthory sânt
împreună, și omuciderea-i prin preajmă.
Velica își leagă broboada neagră mai pe frunte, să n-o cunoască
nimeni și se miră:
— Văd că vărul craiului și-a tocmit și oaste. De ce?
— Vreo trei mii; pentru orice întâmplare.
 — Oamenii împăratului Rudolf sânt orbi și surzi?

*
Doamnei Stanca nu-i place forfota mută și tainică din Curtea
domnească. Pâlcuri de oaste se plimbă de colo-colo: ba la Ro șiori,
ba la Pitești, ba la Gherghița ori București. O nelini ște ciudată
pune stăpânire pe cugete.
— Grijește-te că… nebunul iar pune la cale-un război, îi atrage
luarea aminte Dragomir din Vâlcănești, răstit și rău, ca de obicei.
Doamna însă, cu inima împovărată, nu cutează a ridica ochii spre
măria-sa întru ghicirea gândurilor.

*
În ajunul Bairamului, în Țarigrad nu se mai aude de război.
Dimpotrivă: Ibrahim-pașa l-a convins pe sultan să petreacă
această sărbătoare în chipul cel mai strălucit și mai zgomotos. A
amânat, sine die, scoaterea cortului viziresc. În schimb, trimite
numeroase iscoade, plătește mulți neguțători creștini care, trecând
prin Țara Românească, să povestească despre pregătirile pentru
războiul cu creștinătatea. Asupra lui Mihai-vodă, „ghiaurul
răufăcător”, veni-va padișahul însuși. Deocamdată, trimis-a încă
zece mii lui Mahmut-pașa, cu strașnică poruncă să câ știge, cu
orice preț, o victorie răsunătoare, cu pradă și cât mai mul ți robi,
să-i plimbe pe ulițele Țarigradului, în zilele Bairamului, întru
îmbărbătarea închinătorilor lui Alah. Îi trimite și bani, arme noi,
meșteri să le mânuiască și pe cronicarul stihuitor Naima, să-i
slăvească isprăvile cu pana. Însuși padișahul îi scrie, măgulindu-l
cu numele de „nădejdea cea mare a împărăției” și făgăduindu-i
rangul de pașă cu trei tuiuri. Marele vizir însă pune pe imbrohor
să-i amintească de Saturgi Mahomed, cel sugrumat pentru că n-a
cucerit Oradea.

*
De la Rusalii, în Sucevița, la târnosirea bisericii noi, întărită cu
ziduri de cetate, Dan-vistierul aude oameni din norod povestind
despre războaiele și faima lui Mihai-vodă.
— Ehei, om ca acela, unul la cinci veacuri! Are în el o firească
pornire spre fapte mari, înmănunchează și trage spre dânsul toată
seminția și cugetarea română. Căci, ce zice el: „Vre ți să scutura ți
jugul musulman? Uniți-vă, voi cei ce vă numiți români. Eu vă ajut
cu paloșul și cu viața mea…”
Aude și inima îi sfârâie de ciudă: „N-o să v-ajute. Vă jur eu,
Dan-vistierul, care m-am lepădat de el la Călugăreni…”

*
Se înțelege cu voievodul numai din priviri. Pe nevăzuta lor
canava înfloresc aceleași tainice gânduri: Transilvania, Moldova. Și
nicăieri nu află mai bun loc de vorbire tainică decât aici, în strana
bisericii din cetate, unde măria-sa îl ascultă vorbind despre
călătoria la Prislop, de unde s-a întors încărcat de gânduri, în
întregime mărturisite măriei-sale. A venit și cu un diac nou de
latinește, italienește și ungurește: Darahi, român cu nume
unguresc.
— Pe Ion Raț ar trebui să-l lași, măria-ta, mai de-o parte. Prea-i
lingușitor. Și lauda peste cuviință, ocară și viclenie se cheamă.
— Sfatul Velicăi sună în mine, stolnice, ca o chemare din
străfunduri, zice cu adâncă emoție Mihai-vodă. De când eram
flăcăiandru gândesc la Unirea țărilor.
— Dar oare a venit, vremea, în adevăr, mărite?
Mihai-vodă sprijină tâmpla de stâlpul din dreapta și strânge
pumnii, parc-ar ghemui și-ar pecetlui în sine o uria șă, o stra șnică
și neclintită hotărâre. Stroe prinde o frântură de șoaptă:
— …Pentru slava Neamului nostru, în numele Binelui toate
voim a le împlini. Ajutați-ne, voi Oameni și tu, Cerule!

*
Dar așa, dintr-o dată, în toată Târgoviștea, un zvon rău: leșii vin
cu război împotriva Țării Românești. Dan-vistierul, Vintilă-
clucerul și Ieremia-vodă Movilă l-au înduplecat pe Ian Zamoyski,
cancelarul Poloniei, ca, odată cu așezarea lui Andrei Báthory în
scaunul de la Alba Iulia, să-l facă domn la Târgoviște pe Simion
Movilă.
— Leșii? Ce au cu noi? Ce le-am făcut! Au nu-s și ei creștini? se
întreabă lumea cu îngrijorare.
— Și un copil înțelege că dacă Transilvania și Țara Românească
sânt iar înjuguite, otomanii își deschid cale slobodă spre Ungaria
de Sus și ușor pot ocupa și Hustul, Cașovia, Cameni ța și Liovul,
arată Teodosie-logofătul. Cum de nu pricep oamenii împăratului?
Orbi sânt? Nerozi sânt?
Voievodul trimite iscoade în mai multe părți, la turci, la
moldoveni, la raguzani, la tătari. Frământă oastea de la Pite ști la
Buzău, de la Buzău la Ploiești. Află că arhiducele Maximilian și
generalul său, George Basta, zăbovesc, mutându-se și ei de la
Cașovia la Praga, de-aici la Viena și-apoi iar la Ca șovia, într-un
treapăt fără noimă.

*
Și încă o știre supărătoare: generalul Schwarzenberg, cel care a
eliberat cetatea Raab, a pornit din Strigoniu, cu opt mii oaste, să
cuprindă Buda.
— Nu Buda, ci Belgradul! strigă Stroe, mânios.

*
Prin satele transilvane roiesc șoaptele călugărilor rătăcitori:
— Fiți gata, oameni buni. Vine voievodul. Să-l primim cu pâine
și sare.
— Dar ne lasă a-i pedepsi pă nemeși, păntru tăte câte pătimim
de la dânșii? oftează țăranii cu obidă, stupind în țărnă năduf și
blestem.

*
Vremea-i frumoasă și caldă. În poarta mănăstirii se întâlne ște
cu Velica-doamna, îmbrăcată silișteancă, însoțită de Onea Vale.
Mână un cârd de zece mioare albe. Zâmbește.
— Prieteni, mă numesc Mândruța Boer, băciță din Săli ște. Am
venit să vând aceste mioare unor oameni din Călimăne ști. Am
îndreptări iscălite de judele Sibiului. Ci azi vreau s-o văd și pe
maica Teofana.
La sfatul din chilia maicei, vine și sihastrul Prohor, cu un paner
încărcat de faguri calzi, din prisaca lui.
La întrebarea Velicăi: ce crede vodă despre sfatul ei și al
mitropolitului Ion, Stroe răspunde că mulți boieri se împotrivesc.
Se pare că Ion Raț a amirosit ceva, și-i sperie cu răutatea și
viclenia magnaților unguri. Iar zvonurile despre felurite primejdii
se țin lanț.
— Și-acum, ca să știți de ce-am venit aici și cu cine va să mă
întâlnesc, în seara asta, în Ostrovul Călimăneștilor, vă spun că, de
acum cinci zile, adică de la 27 martie 1599, Andrei Báthory,
cardinalul, este crai în Transilvania. Nu-i așa că vestea asta vi se-
mplântă în inimă ca un cui ruginit?
 — Așa-i…
— Atunci, Buzeștilor, treceți munții acum, cât mai repede.
Acesta-i ceasul cel bun: Sigismund n-a plecat, iar cardinalul n-a
sosit încă. Czáki și Kornis sânt sfădiți cu Bocskai și Naprágy.
Zâzania se întinde ca o pecingine pe cugetele magna ților. Nu
zăboviți!
În fața Velicăi, mai vrăjit de frumoasă ca oricând, stolnicul
Stroe stă mut și vinovat: …„Au nu-s în stare a porni întru
împlinirea gândului cel mai înalt?”
— Ne vrăjești, ispito! surâde Preda.
Sima ar vrea s-o îmbrățișeze și s-o îngemăneze cu trupul și
inima ei.
Prohor întinde talerul cu bucăți de fagure înmiresmat, amărui,
cu nectar din floare de cireș sălbatic:
— Mândruța-i înțelepciunea lumii: urmați-i sfatul.
— Vrem… Dar parcă ni-s lipite tălpile de pământ.
În amurg, maica Teofana numără mătănii în jil țul din cerdac;
Sima și Stroe, Cătălina și Preda se plimbă prin lunca Oltului, la
miazănoapte de mănăstire, pe lângă prisaca lui Prohor: pustnicul
se așază pe un butuc, privește lung, lung și se bucură că fo știi lui
ucenici, Buzeștii cei bătăuși, zurbagii și nebuni de vitejie știu să fie
atât de drăgăstoși cu soțiile lor și, în atâtea năcazuri vălmă șite
peste lume, își află totuși răgaz plăcut să asculte cântecul
privighetorilor, cu răsunet fermecat în toată valea Oltului.
— Stroe, întreabă Sima, cum poate încăpea atâta frumusețe și-
atâta fericire pe-un petec de pământ? Și apa, și sălciile, și cerul, și
primăvara, și cântarea de dragoste a privighetorilor…
— Cântarea de dragoste a privighetorilor, Simina, e-n inima
noastră.

*
A doua zi, până-n prânz, maica Teofana, Sima și Cătălina s-au
plimbat cu barca pe Olt, la deal și la vale, până au văzut o femeie
silișteancă și un cioban, trecând spre Transilvania, fără mioare.
— Mult mă tem pentru zilele acestei făpturi, suspină maica
Teofana, clătinând din cap și înjghebând, cu mâna, un semn mic
către silișteanca în bondiță albă, cu flori negre, care se preface a- și
perdelui privirea de soarele amiezii, cu mâna strașină la fruntea-i
ca marmura.
 *
Frații Buzești grăbesc spre Târgoviște, chiar în după-amiaza
asta; soțiile, spre Stănești și Căluiu. Au mult de lucru: ei, cu
războiul, ele, cu lucrarea pământului, cu turmele, cu prisăcile, cu
livezile, cu morile, cu iazurile.
În iatac, Sima deschide izvodul și înseamnă frânturi din cele
auzite și trăite: …„Sigismund intrase la multe gânduri, care nu i-
au fost de-un folos, nici lui nici țării, cum zice că omul în țelept
află calea și pre unde n-a umblat, iar dacă-și pierde mintea,
rătăcește și pre unde a umblat”…

*
În fața sfatului, Gheorghe Raț povestește cele întâmplate în dieta
de la Mediaș:
— …Orașul era înțesat de mercenari. Și, afară de Gáspár
Kornis, nimeni n-a cercat vreo împotrivire. Cardinalul a jurat că
va respecta, cu sfințenie, drepturile magnaților.
— Și Maria Cristina?
— Au poftit-o să plece la maică-sa, acasă, ca orice văduvă. Dar
ea s-a adăpostit la Chioara.
— N-o ia cardinalul de soție?
— A însoțit-o până la Teiuș, ca s-o înduplece întru asta. Se vede
că n-a izbutit, de vreme ce-i zălogește moșiile.
— Și craiul Sigismund unde s-a dus?
— La Zamoyski, în Polonia, cu multe averi.
— Atunci, să știți, mai vine o dată crai, prorocește Teodosie-
logofătul, iar ceilalți râd, semn că nu cred.
— Ehei, dacă treceam munții la Buna Vestire, cum zicea Stroe,
acum ciocneam ouă roșii în cetatea Albei Iulia, își văde ște Preda
amara părere de rău.

*
Împăratul Rudolf nu se aștepta ca Sigismund Báthory să
părăsească iar domnia. L-a trimis în grabă pe doctorul în drept
Bartolomeu Pezzen, după solii lui Mihai-vodă să le retragă suma
de 100.000 de taleri, înmânată cu o zi mai înainte. Le-a luat urma
de la hanul lui Conrad Engel, unde găzduiseră treisprezece
săptămâni. Dar la Cașovia nu i-a mai aflat: Radu Buzescu, el fiind
solul, avu ideea să se preschimbe în cioban maramure șan, cu ca ș
și sumane în două căruțe, iar în cașuri să îngroape aurul. Și așa
mergând, zi și noapte, au străbătut Transilvania, fără primejdie
până la Bran.

*
La rându-i, Basta, generalul, începea să se intereseze de Mihai-
vodă. Înștiința curtea din Praga că veștile despre purtarea lui se
bat cap în cap: unii spun că ar fi trecut de partea cardinalului
Andrei Báthory, alții că-i nevoit să părăsească țara, cu oaste cu
tot, și să fugă la ucrainieni, iar alții zic că a șteaptă, cu arma în
mână, să reînceapă războiul cu otomanii… „Dar eu nu cred
niciunul din aceste zvonuri. Mai degrabă bănui că valahul va
părăsi luminata casă a Austriei, împăcându-se cu turcii…” Și
scria așa, născocind, anume ca să risipească bruma de încredere
ce-o avea Rudolf, împăratul, în voievodul Țării Românești.

*
Primăvara se așeza blândă și înmiresmată. Ci, între oamenii din
țările de pe Carpați se stârnea o tot mai avană vrajbă. Omul cel
mai harnic și mai dibaci în tocmirea urzelilor, ajutorul de samă al
voievodului, se alege banul Mihalcea: el le face și desface pe toate.
Cum vin știri că Ieremia-vodă a pogorât în județul Putna patru mii
de lefegii leși, cazaci și moldoveni, să treacă Milcovul și să atace,
odată cu pașa din Silistra, vodă poruncește lui Preda Buzescu:
— Treci hotarul cu cetele de la Buzău și lovește-i tare.
În trei zile, Buzescu se afla la Adjud, în fa ța oastei lui Ieremia,
comandată de Nestor Ureche, vornic al Țării de Jos. Văzându-l
mândru, pe cal, Preda i-a strigat:
— Vrei să ne batem, frate, ori să ne sfătuim?
— De vreme ce-ai trecut hotarul cu arma, dator sânt cu arma
să te primesc!
Trâmbițașii sună atacul, de ambe părțile. Dar pâlcurile de
moldoveni nu vor să lupte. Pe leși îi potolesc, repede lefegiii le și din
oastea Buzescului. Walawski le strigă în graiul de-acasă:
— Nu fiți proști! De ce să ne luptăm între noi? Mai bine să ne
unim și să ne luptăm împotriva otomanilor.
Lupta sfârșește, înainte de-a începe cu-adevărat. Poftit la
întâlnire, vornicul Ureche se înfățișează în strai scump și cu
oarecare trufie,
— De ce stați în genunchi în fața sultanului? întreabă Preda. Nu
vreți să fiți slobozi?
 — Vrem, dar nu-i cu putință.
— Altădată erai de părerea mea.
— Am cercat cu Ion și Aron-vodă și fost-am răpuși.
— Iar pe Răzvan voi l-ați răpus, cu toate că…
— Era de jos, din pulbere, ca și Mihai al vostru care, cu toată
vitejia-i, va sfârși tot silnic, târându-vă și pe voi în prăpastie.
Vedea-veți!
— Cinstite vornice, dac-ai veni cu toată Moldova, voievodul
nostru v-ar aduce slobozenia. Și, împreună, am apăra-o mai ușor.
— Nu mă ispiti, Buzescule. Știu că vă stăpânește ist gând mare,
gând care a fost și al meu, cum ai zis. Ci acum după câte s-au
întâmplat, văd că potrivniciile-s copleșitor de mari: turci, tătari,
leși, unguri, nemți…
— Nemți?
— Da. Că Rudolf-împărat nu mișcă un deget dacă nu câștigă o
țară. Voi credeți în el. Ci amar vă înșelați. E încă mai nevolnic la
războaie decât Sigismund Báthory. Rătăcește printre stele. Aron a
pierit la Vinț; Mihai poate pieri, la fel, în vreun castel din Boemia
ori Silezia. Și-apoi, mai e ceva: fratele domniei tale, Stroe, care m-
a vizitat vara trecută la Secul, cu acea netămăduită visătoare, cu
Velica-doamna, zicea că nu din lăcomia averilor vreți să uniți Țara
Românească, Transilvania și Moldova. Pe el îl cred. Dar mai este și
Radu Buzescu, și Mihalcea-banul și Stoichiță…
— Și pribeagul Dan-vistierul, oploșit la voi…
— Așa-i. Ci pe toți acești boieri, lacomi ca și mine, ca și vodă
Ieremia, ar trebui să fiu Dumnezeu ori satan ca să-i pot schimba.
Așa că să ne despărțim prieteni.
— Prada nu ți-o dau înapoi, vornice Ureche; dar Walawski a
atras de partea mea aproape o mie din lefegii le și ai domniei-tale și
pe aceștia îi opresc.
— Ei, vezi? Vezi ce hrăpitor ești?
Mult și felurit s-a vorbit despre pătrunderea o știrii muntene ști
în Moldova. Unii s-au speriat; alții s-au bucurat. Unii au bârfit;
alții au lăudat. Destul că pașa din Silistra n-a trecut Dunărea,
cum era învoiala cu Ieremia-vodă, că lefegiii s-au ales cu oarecare
câștig, iar cardinalul Andrei, noul crai al Transilvaniei, a mai
amânat câteva săptămâni solia care trebuia să plece la Târgovi ște
cu scop anume.

*
 Cu toate c-ar fi vrut să fie față la pregătirile tainice câte se fac în
țară, Petru Orăș a trebuit să împlinească porunca voievodului:
— Pleci și-mi aduci știri, de la banul Iani și de la călugărul
Mina. Vreau să știu dacă padișahul are gând să trimită oaste
asupră-ne sau nu. Să-ți dea vistierul zece pungi. Dar nu-i risipi în
darn.
Manea Hagigadur îl găzduiește la un armean din Galata.
— Unde-i Araxi? întreabă pe drum, după ce chibzuiește bine
cum să deschidă vorba.
— Cinstite… neguțător, în Brusa, la o rudă.
— Tot n-o măriți, jupân Manea?
— Mă tem că prea mult o folosiți pentru necazurile voastre, îi
primejduiți viața și la inima ei nu gândiți. Iar vremea, de, trece.
— Va fi soția mea!
S-a învârtit o săptămână prin Istanbul, timp în care a aflat că
Andrei Báthory a și trimis solie pentru împăcare, cu închinăciune
în fața sultanului și cu daruri multe și scumpe. N-a văzut niciun
fel de armie gata de pornire la război, nici la Adrianopol, nici
altundeva. Când spune că singura armie la miazănoapte de
Balcani e a lui Mahmut-pașa, Radu Buzescu râde:
— Moldovene, tu mai mult te-ai lingușit pe lângă Araxi, decât ai
iscodit.
— E-adevărat: am cerut-o de nevastă, dar n-am văzut-o. Era la
rude, peste Bosfor și…
— Și n-ai găsit o barcă?

*
Încrezător în ajutoarele trimise, însuflețit și împins de poruncile
și amenințările padișahului, Mahmut-pașa lărgește în grabă
cetatea Rusciucului, apoi cearcă să întindă pod peste Dunăre, la
Giurgiu, ca-n vremea lui Sinan-pașa.
— Numai Soliman-mărețul a mai avut o armie așa de bună, se
fălește Naima, cronicarul. Vom răzbuna toate relele făcute de
ghiaur!
În cort, însă, lângă cele trei cadâne împrumutate din bogatul
harem al pașei din Rusciuc, și pașa și cronicarul leapădă grijile
războiului.
— Cu muierile astea valahe, parcă-l înțeleg pe măritul padi șah:
lasă altora povara împărăției și gloria războaielor, mul țumindu-se
doar cu plăcerile haremului.
 — Alah ne ierte, mărite pașă, dar e atât de gras că abia se mai
poate purta, chihăie cronicarul. Cred că numai pe-un dromader
sau pe-un elefant ar mai putea călători.
— Oare-o fi bănuind ghiaurul ce pilaf îi pregătesc?
— Vede el ceva de peste apă, dar… Uite și femeia asta bălaie știe
că ghiaurul se aține cu oastea spre Transilvania și spre Moldova.
Se îndoapă cu pastramă grasă, beau pe ascuns vin de Silistra,
dintr-un clondir negru, ca să creadă vericine că-i cumâs; beau
până adorm. La ziuă, nu mai văd cadâna bălaie; dar, fura ți de
treburi, uită de dânsa. Și în ziua asta, Mahmut-pașa trece o ceată
mare de ieniceri în ostrovul unde dormitează cetatea cu
crenelurile știrbe. Se miră că ostrovul e pustiu. Cercetează țărmul
românesc, dar nu vede nimic bănuielnic.
— Am pornit într-un ceas bun, se umple de nădejde Mahmut-
pașa. Craiul Transilvaniei scrie că împreună cu polonii și cu
moldovenii, sare în spatele răzvrătitului ghiaur.
Încredințați că românii nu cunosc nimic din ce li se pregăte ște,
și conducătorul și străjile se culcă pe urechea nepăsării. Dar, în
noaptea de Sfântu Gheorghe, pe-o mare furtună, tabăra lui
Mahmut-pașa e izbită, ca de trăsnete, dinspre toate zările.
Tunurile cad în mâinile atacatorilor, înainte de a fi aprins măcar
un fitil. Și până în zori, toți musulmanii sânt strân și ca-n cle ște.
Iar când soarele își lucește razele în valurile Dunării, Mihai-vodă
își năpustește oștirea într-o năvală furioasă, turbată. Năucit de
surpriză și de mânia loviturii, Mahmut-pașa și ai lui luptă din
răsputeri. Doi cai sânt uciși sub dânsul. După două ceasuri,
înțelegând că totul e pierdut, se furișează din focul bătăliei și, pe
malul Dunării, prin lăstăriș de sălcii, iese din încercuire. După el,
încă vreo patru-cinci sute. Peste cinci mii rămân prin și în mâinile
românilor. Naima s-a ținut de pașă și a scăpat. Au galopat spre
miazăzi trei ceasuri, până s-au încredințat că nu-i mai urmăre ște
nimeni. Pe înserate, cronicarul scoate pana și scrie, cu mâna
tremurândă: „La patru ceasuri din noapte ne-au lovit, pe
neașteptate, ghiaurii. Tabăra s-a clătinat, speriată…” Dar nu
sfârșește gândul, că aude strigăt deznădăjduit:
— Ghiaurul! Vine nelegiuitul ghiaur!…
Și prea puțini sar la arme; cei mai mulți se risipesc și se ascund,
cârd de iepuri în fața șoimilor. Așa că pentru români, asta n-a fost
o luptă, ci doar o înșfăcare de pradă bogată: trei sute nouăzeci și
șapte de corturi, toate tunurile, muniția, bagajele, steagurile, peste
nouă sute de cai cu tarhatul lor, săbii, iatagane, suli ți, covoare,
zeci de cămile, catâri și tot ce-a avut o tabără bine înzestrată ca
aceea. Pe robi, mai mulți ca o mie cinci sute, Mihai-vodă îi dă
căpitanilor de lefegii, să câștige și ei ceva din răscumpărarea lor.
Acesta este darul pregătit de Mahmut-pașa pentru padișah, să-l
bucure de Bairam…

*
Ca să plătească lefegiii, sfatul domnesc sporește birul; dar
țăranii nu mai au de unde plăti; se jăluie și se vând. Se feresc de
Stoichiță din Strâmba, că-i hapsân și rău. Îi preferă pe Buze ști:
soțiile lor gospodăresc bine averile; iar dacă Preda, nevasta lui
Radu, e mai aspră, Sima și Cătălina sânt omenoase, bune: le cere
muncă, dar nu-i oropsește cum fac alți boieri. Drept aceea, satele
Șușani, Făurești și Novaci se vând, pentru 20.000 aspri gata, lui
Preda Buzescu. Jelesc după pământ și după libertate, dar n-au
încotro.
— Din cnezi sau moșneni, ne făcurăm vecini, oftează bătrânul
Pârvu din Novaci, către Oprea din Cordun.
— Și noi, cu nevrednicile noastre degete puse pe hrisov ne-am
pecetluit soarta. Ci știți cine-i jupâneasa care v-a luat în samă?
— Am văzut-o; e fata lui Iosif Boer, baciul de peste munte, din
Săliște. A de-a fost cadână și-a avut prunc cu padi șahul. Că poate,
de nu-l sugruma la moartea sultanului, ajungea împără ția să aibă
un sultan juma’ român… Așa, deocamdată-i tare cumsecade. Dar
știu eu?
— Moș Pârvule, vecinia-i pacoste și rușine, chiar dacă stăpânii
ar fi îngeri.

*
Intrând în odăița ei, Araxi se așeză în jilț: știrile culese în aceste
zile i-au împovărat cugetul: …„Trebuie să mă duc la Târgovi ște,
să-mi descarc inima.”
— Bună-i hărnicia și credința ta, se împotrivește tatăl, dar socot
că ei au datoria a trimite după știri.
— De la Moldova sosit-au două solii, una după alta, cu daruri
foarte bogate și mai ales o trăsură pentru sultană cu patru cai
atât de frumoși c-a amețit Țarigradul, văzându-i.
— Cei din Suceava au înțeles că un sultan gras, buget,
nevolnic, călăuzit de muieri, cu daruri se înfrânge.
 — Grecii, armenii și ceilalți creștini de-aici zic, to ți, că acesta-i
momentul cel mai potrivit pentru scuturarea jugului… De miere și
nuci n-ai nevoie, tată? Și-apoi, de ce nu în țelegi că mi-i dor de…
După pățania și înfrângerea rușinoasă a lui Mahmut-pașa, marele
vizir Ibrahim-pașa a încheiat pace cu noul crai al Transilvaniei, iar
peste trei zile, la 15 mai, va ieși la corturile de sub zidurile
Țarigradului, ca să pornească, repede, asupra românilor. Îl
însoțește iar Radu Mihnea, care se vrea încă domn la Țara
Românească. Opt galere și douăzeci și trei fregate, comandate de
Șaban-pașa, au pornit pe mare, să intre pe Dunăre, cu hrană,
arme și cele de trebuință pentru armia marelui vizir. Primejdia-i
soră cu cea de acum patru ani, dacă nu mai mare. Trebuie să
zbor, tată, până la Târgoviște.
Folosind caii de poștă a ajuns în trei zile și trei nop ți la Giurgiu.
La București s-a întâlnit cu Stroe Buzescu.
— Mulțumesc, Araxi, pentru știri; sânt neprețuite. Te rog, du-te
la Stănești să te odihnești câteva zile. Uite, poruncesc căpitanului
Petru Orăș să te însoțească până acolo.

*
Acum când le țipa măseaua în gură după oșteni lefegii, State
Boldur aduce știrea de la Anastasie Crâmca:
— Așa cum a poruncit Zamoyski, cancelarul și hatmanul, așa
cum a cerut Andrei Báthory, Ieremia-vodă a oprit la Hotin lefegiii
năimiți astă-iarnă de Sadurski și de Petru Oraș. Nestor Ureche,
vornicul, le-a pus sulița în piept: „Înapoi, ori vă tocmi ți la noi!”…

*
Spusele lui Araxi se adeveresc îndată. Gheorghe Raț vine din
Alba Iulia cu solie de la Andrei Báthory să-l înștiin țeze pe voievod
că s-a împăcat cu sultanul și, între condiții, a trecut și iertarea
românilor pentru războiul început acum patru ani, întărirea lui
Mihai-vodă în domnie, iar, în viitor, schimbarea domnilor din
Târgoviște să fie lăsată în sama craiului Transilvaniei.
— Deci, prietene Raț, dacă m-am scuturat de jugul padișahului,
bine este să pun hamul craiului. Da? Și dacă Ibrahim-pa șa trece
Dunărea, cu ce mă ajută craiul-popă?
— Trimiți scrisoare de închinare și ajutor, măria-ta.
— Da? Atunci, îngăduie-mi un răgaz de-o săptămână, s-o
ticluiesc.
 Dar a doua zi, miercuri 16 iunie, un ceau ș aduce scrisoarea de
la Ibrahim-pașa, mare mirare stârnind în Curtea domnească.
— Ne roagă să ne închinăm padișahului.
— N-au obiceiul să roage, Radule.
— Ba se și jură, Stroe frate, pe credința Profetului și pe capul
padișahului că ne iartă pentru tot ce-am săvârșit împotriva înaltei
Porți.
— Înseamnă că pacea-i cu putință, se grăbește Teodosie.
— Jurăminți au făcut și lui Ion-vodă de la Moldova și tot l-au
sfâșiat, legându-l de două cămile.
— Nu se cuvine să pierdem prilejul.
— Măria-sa are alte gânduri, se împotrivește Stroe.
— Rudolf nu ne mai trimite niciun ajutor. Îl supără luteranii și
adulmecă și el pacea cu sultanul. Apoi, marele vizir scrie că, dacă
primește răspuns bun de la noi, se întoarce, cu toată armia, la
Țarigrad, și ne lasă în pace.
— Mă tem că umblă cu șiretlic, să ne adoarmă veghea, î și spune
părerea banul Mihalcea. Iscoadele vestesc că vizirul ia drumul
Belgradului.
— Atunci, bane, să trecem munții! propune Stroe.
— Poate acesta-i iar un moment bun, șoptește Radu Buzescu
scrutându-l pe aga Leca pe sub sprâncenele-i stufoase. Ce zici?
— Eu zic ce-o zice măria-sa…

*
Velica-doamna se bucură că Fabio Genga îl lingușește foarte și
se gudură pe lângă Andrei Báthory, craiul cardinal. Află multe
lucruri cu osteneală puțină. Și repede știricește la Târgovi ște.
Acum dă scrisoare prin frate-su, Cristofor. Scrisoare cu pove țe
pentru măria-sa: …„Îngâmfarea și viclenia magnaților alt leac n-
au, fără numai paloșul. În silă primește fățarnica prietenie a
craiului Andrei și cu fățărnicie măsoară-l. Crede spusa noastră, a
celor care ne topim de dorul măriei-tale. Îți trimit aceste copii, cu
mare caznă scoase din cancelaria crăiască. Folosește-le cum crezi.
De pildă, la Praga. Să afle și împăratul cine-i craiul cardinal.
Cristofor, bunul meu frate, va să-ți mai spună și altele, prin grai.”

*
Se află om care-o vestește pe doamna Stanca despre trecerea lui
Cristofor Norocea pe la curte. Și-l poftește pe căpitanul State
Boldur:
— Ilinca, fina noastră, se jăluie că ai mai multă grijă de-o… de-
o anume făptură din Alba Iulia decât de dânsa.
— Mă mir, măria-ta. Ci eu am jurat să-l apăr pe măria-sa și…
războiul ista…
— Moldovene, nu fi șiret. Spune: stăpâna-ți din Alba dă târcoale
măriei-sale, pe ascuns, prin locuri tainice?
— Poruncește, măria-ta și prea iubită nașă, să-mi taie limba și
capul. E mai ușor pentru mine.
Doamna îl privește țintă, cu ochii ei mari, negri, aprin și de ură;
dar îndată i se umplu de lacrimi:
— Cum aș cuteza eu să-l lipsesc pe măria-sa și țara de un scut?
Frumosul și viteazul meu, împovărat cu dragostele cele din afară
de lege…
State Boldur pleacă genunchiul stâng și sărută poala straiului
doamnei.
— Mulțumesc, măria-ta. Aista-s eu. Și nu mă socot rău, nici
viclean. Ci slujitor credincios până la mormânt.

*
La 26 iunie, sfatul domnesc, cu voievodul în frunte, cu to ți
boierii și cu mitropolitul Iftimie, iscăle ște zapis de credin ță și
ascultare către sultan și către Andrei Báthory, făgăduind a fi
prietenii prietenilor și dușmanii dușmanilor lor. Gheorghe Ra ț duce
scrisoarea la Alba Iulia. Cea pentru sultan se mai amână. A șa
povățuiește banul Mihalcea.

*
Zi caldă și luminoasă de vară. În marginea Bucure știlor o ceată
de tineri ostași veniți din împărăția otomană, depind mește șugul
luptei. Albanezii, cu aga Leca. Bulgarii, sârbii și românii sosi ți din
miazăzi învață cu Gruia Novac.
— Dac-am avea cu cei arma și îmbrăca, zice Baba Novac către
Stroe Buzescu, în două luni am strânge optzeci de mii.
Dar iată că, în clipa asta, în trap săltat, se apropie un stol de
oaste străină. Tinerii încremenesc; limbile li se priponesc de cerul
gurii; nu-și cred ochilor. Căpitanii strunesc frâiele și trag spadele.
— Ieniceri? Au nu văd bine, Stroe?
— Cum ajuns-au până aici? Acela nu-i Maldăr?
Și teama se schimbă-n uimire.
 — Fugiră din tabăra marelui vizir. Peste cinci sute. Iar noi,
filotimi…
— De ce-au fugit?
— Și-au amintit, cinstite stolnice, c-au fost turciți cu sila. Vreo
treizeci sânt chiar români.
— Câți feciori mândri ca soarele și fete drăgăla șe și ginga șe ca
trandafirii ne-ați răpit, voi, viziri și pa șale și sultani!? suspină
Stroe Buzescu.
— Vrem să luptăm în oastea lui Mihai-vodă! strigă unul, ie șind
din rânduri.
— De ce?
— Pentru că-i căpitan vrednic! răspunde altul.
— Să vă îmbrăcăm românește și să vă punem nume de-ale
noastre: Vasile, Grigore, Petru, Constantin, râde vesel Novac. Am
mai avut eu ca voi.
Se bucură mult măria-sa când Stroe îi povestește despre
predarea atâtor ieniceri, dar repede se înnegurează la fa ță:
— Cu ce-i plătesc, stolnice? Mihalcea a socotit: îmi trebuie
300.000 taleri. Și de la Rudolf, nimic. E furios că nu i-a putut
înturna și pe cei aduși de clucerul Radu.
— Doamne, cum ieșim din strâmtoarea asta?
— Spărgând-o la locul cel mai șubred: mâine lovim Dobrogea.
Trecem pe la Brăila, apoi pe la Oblucița, să dăm o raită până la
Reni.
— Supărăm pe hantătar și pe Ieremia-vodă.
— Îi supărăm dar îi și speriem. După… ciocnirea dintre Preda
Buzescu și Nestor Ureche, va fi a doua spaimă. Pentru că frica,
frica, stolnice, îi călăuzește pe mulți domni… Pleacă Udrea
Băleanu, cu Dărămuș și cu haiducii lui Gruia.

*
În Suceava, la nunta lui Ion Iffy cu o domniță moldoveancă, na ș
fiind Ieremia-vodă, nuntașii cu rang domnesc și boieresc n-au
avut altă grijă decât ca, printre cupele cu vin spumos, să
hotărască înlăturarea lui Mihai-vodă din domnie. Zic să-l pună în
locu-i pe Simion Movilă, ajutat de cei doi neobosiți pribegi: Dan-
vistierul și Vintilă clucerul.
Când știrea îi ajunge la ureche, Stroe oftează:
— Velica ne trimite multe vești triste. Ci știi care-i usturimea
cea mai mare de la inima ei?
 — Că l-am pierdut pe Nestor Ureche.
— Așa-i, Sima. Și ce om am pierdut… Cărturar vestit, înțelept,
cumpănit. Mult ne-a îndemnat, în 1594, să începem războiul cu
sultanul…
— Și-acum s-a turcit… și el. Ce zici, State Boldur?
— Eu sânt un moldovean jurat lui Mihai-vodă. Dar n-am ca
vornicul Ureche o sută de sate, podgorii la Hârlău și Cotnar, case
în Iași, mori pe Prut și pe Siret, tamazlâcuri de vite bune de
neguțat la Liov ori la Danzig. Și, vedeți domniile voastre, grija
averilor îl silește să cate adăpost lângă tronul lui Ieremia Moghilă
și atât.
— Mă, cap de bour, nu cumva… bați șaua?
— Dacă trebuie s-o scutur de colb, o bat și-o și frec, cu peria,
stolnice.

*
După ce pleacă, vârtej, Udrea Băleanu, spre Brăila, Mihai-vodă
își trage tabăra la Roșiorii de pe Vedea și a șteaptă să vadă ce fac
dușmanii. Poate fi lovit de turci, de tătari, de poloni, de unguri. De
fiecare, pe rând, și de toți odată. Cu toate că Teodosie-logofătul
sfătuiește să se trimită sol la Țarigrad, pentru închinare, vodă
ascultă glasul Buzeștilor și-l trimite pe banul Mihalcea sol la
Praga, căptușit cu scrisori către Rudolf-împărat. Să se întâlnească
acolo cu Petru Grigorovici și să pătrundă împreună la împărat. Cu
chipul și cu îndreptările lui de neguțător macedonean, vorbind
grecește și italienește, arătând bune păsuri de la banul Iani, trece
repede prin Transilvania, iar la Praga se sile ște a șa de tare să
împlinească poruncile, încât Conrad Engel, hangiul, pregătit să-l
găzduiască măcar o lună, se miră foarte că a treia zi l-a primit
împăratul și au sfătuit mai bine de un ceas. L-a văzut bucuros și
darnic și și-a închipuit că i-a mers bine. În adevăr, când i-a arătat
scrisoarea marelui vizir Ibrahim-pașa prin care făgăduia, în
schimbul supunerii, iertarea trecutului, când a văzut copiile după
scrisorile de închinare a craiului Andrei către sultanul Murad, a
glăsuit:
— Vă dau o mie de călăreți catafracți. Loviți-l, odată cu
generalul Basta: voi, de la miazăzi, el, de la miază-noapte.
La întoarcere prin Transilvania, banul Mihalcea află că magna ții
adună oaste. Mihai-vodă-i bucuros, dar adaugă:
— Îmi trebuie carte scrisă, bane! Vorbele zboară.
 *
În zurbava stârnită în această parte de lume, nimeni nu și-ar
mai fi amintit de Sigismund Báthory, dacă nu venea un olăcar, de
fapt Emeric Sixai, s-o caute pe Velica-doamna, să-i spună că
stăpânul lui s-a săturat a mai sta la Varmia, în castelul lui Andrei
Báthory, că îl chinuie remușcările, că risipește banii în
destrăbălări, că rătăcește fără noimă, iar acum e la Danzig. L-a
trimis pe Sixai să-i ceară lui Andrei bani, iar Velicăi să-i spună
așa expresis verbis… „Nu te-am uitat, și voi mai veni să te văd”…

*
Îndată ce s-a întors de la Praga, banul Mihalcea a primit
poruncă să rânduiască, așa cum se va pricepe, o canava de
iscoade de la Belgrad la Cetatea Albă și de la Țarigrad la Ca șovia și
la Praga. Folosește vechi cunoscuți dintre negustori, dintre boieri,
căpitani, ostași, ciobani, popi, călugări și oameni de rând. Pentru
Țarigrad a trimes doi călugări și chiar un hoge, pe care-l plăte ște
de două ori mai scump ca pe alții. Prin Dragomir din Vâlcăne ști a
luat legătură chiar cu Vintilă clucerul, pribeagul. Pentru o mo șie
făgăduită pe Argeș a primit să stea în pribegie, lângă Dan-
vistierul, ca și până acum, dar să fie ca ochiul și urechea lui
Mihalcea-banul. De altfel, întâlnirea cu Dragomir a știut-o și
vistierul:
— Vrea să ne grăbească în strădania de a-i azvârli cumnatul
din scaunul țării?
Dragomir l-a povățuit că, frumos cum este, Vintilă să stea în
preajma doamnei Marghita Movilă, care cată cu jind la boier
tânăr. Și bărbatul jinduit de-o doamnă trăiește bine și multe află,
pân’ nu-i cade capul sub satâr.
De la Cozia, de la Snagov, Dealu, Tismana, Căluiu, Arge ș, în
fapt de seară, tineri călugări rătăcitori, unii cu spadă sub mantie,
trec prin Ostrovul Călimăneștilor, primesc pove țe, în șoaptă, cum
să strângă banii pentru mitropolia din Alba Iulia, adună iconi țe,
mătănii, tămâie, mir și le așază în desagă. Apoi, se răsfiră pe căi
bine statornicite, peste munți, pe cărări păstorești, răzbat la
Prislop, la Sâmbăta, la Brașov ori în ținuturile secuie ști, ca să urce
până la Maramureș și să treacă chiar în Moldova, pe la Bicaz,
Dorna ori Câmpulung. Bine-i să strângă danie pentru mitropolie.
Bine-i să vândă lucruri bisericești. Dar mai cu samă bine-i să
vestească pe Mihai-vodă norodului, ca pe un izbăvitor. Prin sate
grăiesc și cu bogați și cu săraci. Pe ciobani îi întâlnesc prin poiene
ori la târle. Pe neguțători, prin târguri. Pe calici, pe la hramuri și
pomeni.
Prin Transilvania, pe la boierii români care nu s-au ungurit de
tot, merge și Cristofor Norocea și-i povățuiește să vină cu inima și
fapta lângă un domn din sângele și neamul lor. Pe fa ța unora se
zugrăvește mirare ori neîncredere:
— Lasă-ne în plata Domnului!… Nu credem în minuni…
Dar celor mai mulți li se aprinde o lumini ță de nădejde cât un
bob de mac. Fac cruce și șoptesc:
— Amin…
La o zi, două după plecarea celor oaspeți, o samă de tineri se
fac nevăzuți. Degeaba-i cată nemeșii. Trec un hotar prin vama
cucului, cu gând să se întoarcă, la vreme potrivită, cu hrisov de
slobozenie în șerpar. Și secuii află de un mare căpitan de oaste
care vine să-i strivească pe Báthoreștii asupritori. Neme șii foarte
se-nfurie și țipă că le fug iobagii: tot câte unul, câte doi, nevăzu ți.
Din prisaca lui, sihastrul Prohor vede acei călugări rătăcitori și i
se îndulcește inima: …„De ce nu am acuma treizeci de ani?”…
Scoate un fagur plin dintr-un știubei, îl învelește în două frunze
mari de brustur și trece Oltul în Ostrovul Călimăne știlor.
— Sima, stolniceaso, gustă de ici putere și mireasmă, că,
precum albina, torni miere în inima oamenilor.

*
După trei zile de nemaipomenită zăpușeală, dinspre
miazănoapte se înalță nori mari, negri, burzului ți. Fulgerele
scapără, scurt și mut, pregătind parcă un trăsnet atoatenimicitor.
Călătorind în lungul Mureșului spre Alba, Gáspár Kornis și Viteaz
privesc cerul și se miră:
— Furtună în faptul dimineții? Foarte ciudat!
— Fulgerele și trăsnetele, Viteaz, mă sperie.
— Valahii stau în furtună ca stanele de piatră. Uite-i!
— Hm… Tot îți mai lauzi cosângenii?
— Au dat și ei oameni mari: Iancu de la Hunedoara, Mateiaș,
Iosica…
— Cutezi să-l pui pe Iosica alături de regele Matei?
— Dar Mihai-vodă?
— Vine din pulberea pământului: fecior de rachieri ță. Și-a
născocit origină princiară, ca să-l accepte domn. Dacă Sigismund
era… întreg, azi, rex Daciae.
— Se-ndesesc fulgerele. Să grăbim!
Se apleacă pe coamele armăsarilor și galopează. Slujitorii se
înșiră în urmă. Vântoasa stârnește colbul drumului și pleacă
arborii cu vârfurile până-n pământ. Ca un cazan în clocot smintit,
norii se vălmășesc, se frământă, se sfâșie, se bulucesc, se izbesc,
urcă și pogoară rotindu-se. Fulgerele se îndesesc parcă s-ar fi
deschis gura iadului și se cască tot mai mare, mai
înspăimântătoare. Tunetele cutremură pământul și bolta cerului.
Vijelia împinge caii în șanțuri, în râpi. Nu mai văd pe unde calcă.
Grânele, așternute la pământ. Copacii, dezrădăcina ți. Oamenii
purtați ca surcelele, încolo și-ncoace. Unii se ascund în gropi; al ții
se lipesc de țărnă și așteaptă potopul. O turmă de oi, ca un nor
alb, capiu, se strecoară într-un pâlc de pădure. O ciurdă de
cornute porumbace gonesc ca de streche, până le prăvale vântul
în apa Mureșului. Trei stejari bătrâni se despoaie de frunze și
ramuri. Un plop se îndoaie, covrig, și se răstoarnă. Calul se
poticnește, cade-n bot și-l leapădă pe Gáspár Kornis jos, în
nesimțire. Ceilalți, abia când intră în Alba Iulia bagă samă că unul
s-a pierdut pe drum. Vântoasa smulge acoperișurile, prăbu șe ște
grajdurile din curtea crăiască, strivind mulți cai de pre ț. Velica-
doamna, udă, palidă, despletită, îndepărtează grinzile surpate,
alături de Costa Duda, scoate calul cel alb și-l adăpostește în
subteranele cetății. Furtuna ține mai bine de un ceas și mult
prăpăd și stricăciuni pricinuiește. Șapte slujitori pleacă în
căutarea baronului Kornis. Îl găsesc într-o groapă, plin de glod,
însângerat pe față, pe mâini și nespus de speriat. Și spaima-i
crește când pe cerul tulbure încă se ivesc trei globuri mari, ro șii:
două la marginea zării, iar altul în mijlocul bol ții, învăpăind
întregul cuprins.
— E sfârșitul lumii? se întreabă mulți, îngroziți.
Kornis se îmbracă în grabă și se duce la palat să-l vadă pe
craiul cardinal. Îl găsește foarte speriat și îngrijorat:
— Ce zici, baroane, mâine vom putea ieși la vânătoare?
— Dacă nu se vor umfla râurile, da.
— Am chemat-o pe soția lui Fabio Genga, să-i mul țumesc că
mi-a scos de sub dărâmături calul cel alb. Frumoasă și curajoasă
femeie!
— E o valahă, serenissime, cam perfidă. Vărul alteței-tale a
căsătorit-o cu Genga, anume ca s-o aibă aproape, amantă. Dar i-a
păcălit pe amândoi.
— Mi s-a părut foarte cultă și sprintenă la minte.
— Da, dar și îndrăcită. Niciun ungur nu s-a putut apropia de
dânsa. Nici chiar Iosica, deși era valah. Își îngrijește cu pricepere
moșia de la Cetea; e soră cu Zamfira, soția lui Balint, și cu
Cristofor Norocea, e prietenă cu Ana Viteaz și cu alte românce, cu
Dorothea Hirscher și, acum în urmă, chiar cu Barbara Füzy, so ția
lui Iosica.
— Dacă-i așa… s-o țin sub priveghere, nu?

*
A doua zi după întoarcerea banului Mihalcea, au plecat la
Praga vistiernicii Andronic și Stoichiță să aducă talerii da ți pentru
oastea română. Vodă le-a poruncit să vorbească, în mare taină, cu
Carlo Magno și cu arhiducele Maximilian despre alungarea lui
Andrei Báthory din Transilvania. Întâlnind pe cei doi vistieri la
rugă, în biserica domnească, în fața icoanei sfinților șuta și
Gheorghe și Dimitrie, Preda-i zeflemisește:
— În Oltenia trăia un comis, Toader. Acesta, de câte ori trebuia
să treacă Oltul, intra în biserică și se ruga sfântului Ion Podarul.
Și numai bine a căzut din sanie într-o copcă, a intrat sub ghea ță și
s-a înecat. L-a chemat sfântul la el.
Aga Leca râde, hurducat; apoi șoptește la urechea lui vodă, ca
să-l înspăimânte:
— Buzeștii s-au supărat că nu i-ai trimis pe ei.
— Agă, nu umbla cu pâra! De ei am mare nevoie aici.
Cei doi soli aveau poruncă să vadă și de ce întârzie atâta Petru
Grigorovici, despre care aga Leca și diacul Ion Ra ț zvonesc că s-ar
fi tocmit în slujba cardinalului Andrei. În Praga, cu ajutorul lui
Carlo Magno, la 23 iulie, îi primește însuși împăratul. Vistierul
Andronic vorbește cu înflăcărare despre toate câte săvâr șit-au
românii pentru creștinătate, fără alt câștig decât laude. Multe din
ajutoare le-a șterpelit Sigismund Báthory. Desfășoară în fa ța
împăratului alte copii de scrisori trimise de Velica din Alba Iulia,
dovezi că Andrei Báthory trădează. Pe ele, în col țul din stânga,
sus, Mihai-vodă a scris, cu pană apăsată: „Ce au trimes Batăr
Andreiuș la-mpăratul pentru pace”…
Abia acum, încredințat de viclenia magnaților, Rudolf răsucește
câteva fire din barbă, clipește din pleoape peste ochii bulbuca ți și
grăiește moale:
— Dau lui Mihai-vodă carte scrisă, așa cum mă roagă, să
scoată pe Andrei Báthory din Transilvania. Dar, cu jurământ, s-o
păstreze în cea mai mare taină.
Solilor români li se pare că aud glasul arhanghelului poruncind
deschiderea porților cerului. Iar când i-a poftit în catedrala
Sfântul Vit să jure și să asculte, împreună, cântări biserice ști, zic
că, deși nu arată, împăratul Rudolf este un om mare. Și mult se
minunează de sunetul larg și cutremurător al orgei și de răsunetul
cântărilor de slavă între zidurile zugrăvite cu icoane minunate. Se
întristează însă când află că Rudolf-împărat amână înmânarea
scrisorii.

*
Puțini își mai amintesc că, acum trei ani și jumătate, după
biruința de la Giurgiu, Maria lui Dragoș și Sima, stolniceasa, s-au
supărat foarte pe Preda Buzescu, că ascultase ruga banului Iani și
lăsase slobod pe Țicalidi, ticălos făcător a multe rele. Teleleu
măscăriciul umbla chiar să curețe pământul de păcătoasa lui
umbră. Dar a aflat că și-a luat gazdă la Râmnicul Vâlcei, într-o
casă mare, că-l păzea o strajă de douăzeci și patru de arnău ți și că
avea sânet de la banul Mihalcea să hălăduiască, în voie și
nevătămat, oriunde prin țară. De altfel, părea cumințit, lecuit de
năravul relelor. Mai mult; cu daruri miluia mănăstirile. La Cozia,
îndeosebi, bătea smerite mătănii, umilit, întru mântuirea
sufletului. Cu vorbe mieroase se lingușea pe lângă maica Teofana,
dezvelind amintiri din vremea când vindea rachiu în târgul de la
Dunăre, și foc de dragoste picura în inima unui voievod. Ea
zâmbea trist acelor aduceri aminte și tăcea: ăst coco șat totdeauna
a fost iscoada cuiva.
— Mi-i foarte bine aiți, cuvioasă Teofana. Numai când te văd mă
linistescu si mă veselescu. Dar umezeala munților ma u țide. Îmi
stârneste o chinuitoare durere în oase. Trebuie să mă întorc la
banul Iani, în Ostrovul Carpathos, desi acolo mă tem de muste,
de serpi si de alte gadini.
Nu mai spune că se teme și de aga Mussein, care l-a trimis aici
să afle gândurile ghiaurilor și să-l vestească, repede. Durerea îl
ustură tot mai tare și parcă va să-i plesnească măduva în oase și-
or să i se desmăduleze toate. Și ochii îl dor tot mai tare; i se fac tot
mai roșii și mai urduroși. Asta îl prăbușește într-o deznădejde soră
cu moartea: după pântece, ochii i-au mai rămas ca să mai poată
gusta ceva din dulceața acestei lumi. A plătit slujbe și masluri, i-
au cetit călugări bătrâni, a privegheat el însuși în chilii, rugându-
se întru tămăduirea oaselor și a vederii; dar n-a cunoscut nicio
schimbare în bine, în rău, da. Se jeluie:
— Țe preț ar mai avea lumea asta, dacă, într-o zi, mi-ar plesni
ochii și n-as mai putea s-o văd?
Dar tot trecând în trăsură spre Cozia, a băgat de samă că, la
locul numit Căciulata, se află un firicel de apă, un izvor cu
duhoare de ou clocit. Apa lui se strecoară până la Olt, tivind
pietrele cu o horboțică verde-gălbuie. Muntenii aduc vitele cu
gleznele ori copitele umflate și le țin în apa acestui izvor, să se
lecuiască.
— Muierile și călugărițele folosesc apa din ăst izvor ca să-și facă
ochi frumoși, îi spune într-o zi un călimăne ștean. Unii o pun în
șipușoare ori în balercuțe și-o vând prin țară; îi zic „apă de ochi”.
— Te pomenești!
— Călugării o beau ca „apă pentru ghiers”. Adică pentru
dregerea glasului, să cânte frumos în strană. Sorb apă puturoasă
și dobândesc glas de heruvimi…
— Și eu sânt cam răgușit…
— Bea, jupâne, că și boul meu o băut și-acu rage mai dihai ca
un taur. E bună și dă vătămătură. Noi mai cu samă pentru asta o
folosim: păntru dureri dă șale.
Și Țicalidi dă un galben florentin rumânului care se prinde să-i
aducă la Râmnic zilnic asemenea apă izbăvitoare. Astfel, trei
săptămâni uită porunca agăi Mussein, lasă treburile negoțului și
ale cămătăriei în sama lui Preda Buzescu și se dedă cu totul
băuturii din apa de la Căciulata, își scaldă mădularele în ea de
câte trei ori pe zi, își spală, cu grijă, urdorile de la ochi. Și, în
adevăr, mădularele i se fac mai sprintene, sângele umblă prin vine
mai vesel, iar roșeața și scursorile ochilor îi pier, ca prin farmec.
— Binecuvântată țară… Mă-ntinerește!

*
Spre seară, măcar că-i ziua lui, 29 iunie, Cristofor Norocea
pornește de la Cetea spre Bran, să ducă știri de taină lui Mihai-
vodă. A băut oarecare număr de pocale cu prietenii, Nicolae Viteaz
și Gáspár Barcsai. Merge nepăsător, fluierând, însoțit de-un
singur slujitor. Voia să călătorească toată noaptea, schimbând
caii la Făgăraș. Dar în lunca Mureșului îi iese în cale o ceată de
lefegii crăiești.
— Unde călătorești, noaptea? întreabă căpitanul.
— Păi… unde? La cuibul vitejilor din munți, șuguiește Cristofor
Norocea.
Parc-ar fi auzit o sudalmă, lefegiii îl străpung cu suli ța și-l
doboară de pe cal; îl jefuiesc de tot ce află asupră-i și pornesc, în
goană, spre Alba Iulia. Slujitorul, ascuns de spaimă, așază în șa
trupul stăpânului și se întoarce la Cetea.
— Vin asupra noastră! vestește cu spaimă slujitorul.
Velica, îngrozită, plânge, se tânguie, dar nu se lasă înfrântă. Î și
așază fratele pe năsălie și, în graba mare, cu ajutorul lui Onea
Vale, adună slujitorii și țăranii întru apărarea castelului. În
adevăr, îndată după răsărita soarelui, douăzeci de lefegii lovesc în
poartă, dar fără izbândă. Când Onea Vale scoate oamenii la harță,
mercenarii o iau la picior, lăsând un rănit în vale, la vreo cinci
sute de pași de castel. Așa, Velica, află că-s trimiți de Gáspár
Kornis. „Nu mai pot rămâne nici la Cetea. Tata, și-acum, Cristofor:
Urmez eu, la rând.” Se oprește, deocamdată, la Prislop:
— Părinte Ioane, rămas-am cu desăvârșire singură. Copilul mi-i
la Cluj, precum știi, și mi-i teamă să nu i se primejduiască și lui
viața.
Se ghemuiește în genunchi și plânge cu hohote. Vlădica Ion o
ridică și-o așază în jilț.
— Mă ai pe mine, Velica. Și pe Mihai-vodă. Au trecut pe la
mine, precum ai cerut, Dumitru cel Mare din Brate ș și Ion Micu
din Drăguș: voinici și isteți oșteni. Binecuvânteze Domnul fapta și
sufletul lui Cristofor și nu-i ierte pre ucigașii cei mi șei.

*
Masă bogată, cu ciorbă aburândă, cu fripturi bine rumenite și
împănate cu mirodenii, cum îi plac măriei-sale. Doamna Stanca-i
mândră când are prilej să-și slujească singură soțul. Așa î și poate
arăta nemărginita-i dragoste și așa i se pare că-i numai al ei. După
ce-i așază bucatele în farfurie, povestește, voioasă, întâmplări de la
curte ori din țară, despre blănile aduse de Petru Oră ș, zilele astea,
de la Liov. Vodă zâmbește binevoitor, dar în gând îl dojenește pe
moldovean: …„Eu te trimet după lefegii și tu târgui blănuri pentru
armencuța ta? Iar solii de la Praga tot nu-mi aduc cartea
împăratului să pornesc împotriva cardinalului…” Totuși, purtarea
și înfățișarea doamnei sporește bunăvoia voievodului; iar când î și
privește coconii, inima-i tresaltă de bucurie.
— Dar tu, Florica, ce-ai mai lucrat?
— Chiar astă față de masă: ieri am sfârșit-o.
— Foarte de laudă! Frumusețea ei face mâncarea mai gustoasă
și dulceața mai dulce. Și tu, Nicolae Pătrașcu?
— El tot cu Tudor Maldăr și cu Stroe Buzescu, răspunde
doamna în locul coconului.
— Iertare, dar învăț și științele cele matematicești și filosofia.
— Așa trebuie: brațul vârtos și mintea ageră.
La sfârșitul mesei, coconii se ridică, sărută mâna părin ților și se
trag spre iatacurile lor, la celălalt capăt al Casei domne ști. După
câteva clipe, doamna Stanca încruntă sprânceana și agrăiește:
— Auzii, Mihai, că Velica umblă să-și facă soțul, talianul, domn
în Țara Românească, iar fătul, la Moldova.
— Hm… Cum poți crede prostie ca asta?
— Vicleană și primejdioasă: iscălește cu pecetea Basarabilor. Și
poate ar vrea să-ți… ia și diamantul basarab.
Domnul ghemuiește șervețelul în pumn, îl izbește în mijlocul
mesei, se ridică și pleacă, mânios: „… O singură înțepătură
neroadă și a stricat totul…”. Doamna se sperie, dar se și bucură:
…„Ți-am vârât un ghimpe otrăvit în inimă. A șa, poate, ți-o scot din
cuget, nesătulule…”

*
După ce le-a urmărit de la Călărași, pe Dunăre în sus, în ziua
de Sfântu Ilie, oamenii lui Preda Buzescu prind, în preajma
Giurgiului, trei galere și optzeci și două de șeici, turce ști. E cea
dintâi biruință a luntrei cu patru tunuri, anume făcută de
Teodosie-logofătul ca să împiedice pătrunderea galerelor du șmane
pe fluviu. Haiducii lui Baba Novac pradă pe malul celălalt,
dobândind averi și vârând spaima în otomani. Mihai-vodă dorește
pace la Dunăre; și ar încheia-o bucuros. Dar Mahmut-pașa
amenință:
— Înainte de a se îndrepta spre Belgrad, Ibrahim-pașa va
spulbera Valahia de pe fața pământului.
Dintre boieri, Teodosie Rudeanu se teme mai mult de războiul
în Transilvania decât la Dunăre. Mihalcea-banul povățuie ște să se
urmeze vorbirea despre pace cu marele vizir:
— Să fie Dunărea hotar, până la Silistra: și-apoi, linie dreaptă,
până la mare.
Vodă ascultă și poruncește:
— Să plece Andronic-vistier sol la marele vizir. Plătim haraciul,
începând de la anul: acum țara-i încă stricată de război. Cerem:
să îngăduie neguțătorilor noștri a umbla, slobozi, prin împără ție.
Să nu mai ațâțe pe leah, pe ungur și pe Moghilești împotrivă-mi.
De nu se învoiește, trecem Dunărea cu toată puterea: ori biruim,
ori pierim!
Solia lui Andronic-vistier are urmări neașteptate: marele vizir
trimite lui Mihai-vodă steagul, tuiul și cuca domnească. Măria-sa,
prin banul Mihalcea, mulțumește și adaugă: atâta vreme cât
Ieremia-vodă, Zamoyski și Andrei Báthory sânt îndemnați a lovi
mișelește Valahia, pe la spate, Mihai-vodă socotește semnele
domniei ca o momeală înșelătoare. Negustorii însă folosesc prilejul
și, harnici din fire, cumpără ieftin și vând scump. Însănăto șit de-a
binelea, Țicalidi neguțește vite și turme de oi de la Buze ști, de la
Stoichiță, de la Rudeni și le vinde cu preț întreit. Dintre to ți și
toate, doamna Stanca pare necuprins de fericită:
— Pacea! Și slobozenia țării…
Dar bucuria și fericirea durează doar până în clipa când măria-
sa o roagă:
— Încarcă în lăzi giuvaeruri, arme și merinde și a șteaptă
cuminte:
— De ce? Unde plecăm?
— Să le-avem pregătite pentru cale lungă.
Și se depărtează, zâmbind. Cearcă doamna să grăiască banului
Mihalcea, dar află că-i plecat la Alba Iulia. Îl cheamă pe Radu
Buzescu:
— Să nu faceți vreo nebunie, clucere!
— Zi și noapte chibzuim, să nu greșim.
— Ah, voi Buzeștii, neastâmpărați!
— Sântem, măria-ta, scutul domniei și apărătorii moșiei. Niciun
război n-am făcut din lăcomie ori din trufie. Ne batem numai
pentru țară slobodă!
Îl caută și pe Teodosie Rudeanu:
— Ce vreți să faceți, logofete?
— Nimic alta decât să ieșim din încercuire dușmană.
— Și, cu pacea, nu ieșim mai ușor?
— Așa cercai și eu povață; dar în sfat mai sânt și Buze știi, și
Mihalcea, și Baba Novac, și Udrea Băleanu, și mulți căpitani care
zic să ducem lucrul până la capăt. Lor li s-au adăugat Stoichi ță
din Strâmba și Andrei-vistierul, care nădăjduiesc câștig mare de
pe urma războiului. Când l-am sfătuit să încheie pace, măria-sa a
zis: „Asta vreau, logofete: pace! Dar ca un voievod de sine stătător,
nu ca un miel pocăit.”
— De ce iar gătiri de război? îl întreabă doamna pe Stroe.
— Marele vizir, ca un fățarnic cearcă să ne adoarmă cu vorbe
dulci și-l năpustește pe cardinalul Andrei asupră-ne. De aceea, n-
avem încotro: mergem înainte, mărită doamnă, viteje ște.

*
În aceste zile de miez de iulie, la Stăne ști, Araxi s-a logodit cu
Petru Orăș. Nași stau Sima și Stroe Buzescu.
— Petre, mi-i dragă țara asta cu oameni aprigi, viforo și chiar; de
aceea, cât voi mai sta în Țarigrad, vreau s-o slujesc cât mai bine.
Și zic că n-ar fi rău dac-ai veni, cu oaste, să mă cucere ști. Tu,
Buzeștii și măria-sa.
O călăuzește până la Rusciuc și se bucură, amândoi, că marele
vizir lasă slobodă intrarea neguțătorilor:
— Asta-mi mai ostoiește mâhnirea despărțirii, Araxi.
A cincea zi după plecarea armencei, cu zece care de marfă,
Stroe Buzescu primește știre că Mahmut-pașa se zbate mereu
întru zădărnicirea împăcării cu Valahia. Că, fără știrea marelui
vizir, va să răpeadă cete prădalnice la miazănoaptea Dunării.
Trimite vorbă chiar sultanului precum că Mihai-vodă nu-i decât
un hain perfid: vorbește de pace și strânge oști peste oști. În
schimb, Ibrahim-pașa, marele vizir socoate că pacea cu Țara
Românească e încheiată: sultanul îi va da un arz, îndată ce
trimite haraciul, ca semn al prieteniei. Cunoa ște că dacă porne ște
cu câtă oaste și vitejie are, Mihai-vodă îi taie legătura cu
Țarigradul și-l închide în Ungaria, ca într-o vârșă.
— Înțeleaptă muiere! admiră Mihalcea. Rău ați făcut logodind-o
cu Orăș. Aducând-o aici, pierdem o iscoadă de mâna întâi.
— Deocamdată să ne bucurăm c-o avem încă, îl contrazice
Stroe Buzescu. Nu uita că și cea din Transilvania stă mai mult
ascunsă. Și n-avem dreptul a le folosi la nesfârșit. Cuvine-se să
ținem sama și de suflețelul lor.

*
— Măria-sa și noi crezurăm c-ai găsit acolo stăpâni mai cu
priință și te-ai hiclenit, îl întâmpină Radu Buzescu pe armeanul
Petru Grigorovici, sosit aseară la Târgoviște.
— Învinovățirea-i îndreptățită, surâde solul. Ci căile împărăției
creștine foarte încurcate sânt. Stătui patru luni la Conrad Engel,
dar nimic hotărât nu izbutii a smulge de la Rudolf. Nici scrisoarea
împăratului n-o dobândii. M-au amânat de azi pe mâine. M-au
trimis de la Maximilian la Mathias, adică de la Ana la Caiafa.
Numai făgăduieli. Bartolomeu Pezzen a plecat la generalul Basta
să-i împărtășească, prin grai, hotărârea împărătească privitoare la
Transilvania.
— Și ajutorul făgăduit nouă? întreabă Preda Buzescu.
— Zice c-o să ne-ajungă ajutorul Bastei și prada.

*
Când Gáspár Kornis i-a înfățișat scrisoarea găsită asupra lui
Cristofor Norocea, a poruncit:
— Aduceți-o aici pe acea Velica-doamna, să aflu și altele de la
dânsa. O iscoadă știe multe.
După zece zile de scotociri, o găsește la o stână, în munți.
— Îmbracă strai nobil, că te duc la craiul Andrei.
— Păstoriță m-ai prins, așa rămân, baroane Kornis. Tot la
moarte mă osândiți.
Văzând-o, Andrei Báthory tresare, își tremură buza de jos și-o
ațintește cu privirea:
— Ești nobilă: de ce porți strai de șerb?
— Pentru că sânt româncă, iar voi mă urgisiți. Mi-ați ucis
părintele și fratele.
— De ce mă vinzi valahului? întreabă cardinalul, făcând semn
celorlalți să iasă.
Velica-doamna înalță capul, mândră. Toată făptura-i se
răzvrătește în mișcarea asta, neînfricată, semeață.
— Taci? O să răspunzi în fața călăului, amenință cardinalul, dar
cu glas mult mai blând decât la început. Necuprinsa frumuse țe a
femeii prinde a-l ameți.
— Răspund și în fața măriei-tale, coboară Velica o țâră fruntea
și glasul, ascunzându-și bine teama. Nu cred c-ai să te porți cu
mine cum s-a purtat vărul măriei-tale cu Suzana Cândea. Și nu
mă sfiesc a mărturisi că aceste țări române pot fi mântuite de un
singur om: Mihai-vodă. Numai el, cu spada-i de foc, e-n stare a le
uni într-o singură țară, înfruntând toate primejdiile lumii.
 Craiul cardinal se așteptase să vadă o femeie înlăcrămată și
miloagă, și are în față o păstoriță îndrăzneață, poate o vrăjitoare.
Stă în cumpănă, până-i răsare în minte un gând nou: …„S-o
folosesc în încăierarea cu Valahul”…
— Dacă, de-aici încolo, mă slujești cu credință, î ți dăruiesc
viața.
— Și ce slujbă ți-aș putea aduce?
— Să-mi spui dacă Valahul se pregătește împotriva mea.
— Nu. Are mari necazuri la Dunăre.
— Câtă oaste are?
— Nu știe nimeni exact; probabil opt mii.
— Minți, iscoadă mincinoasă! Are douăzeci de mii!
— Dacă știi mai bine decât mine, de ce mă mai întrebi? Și apoi,
ilustrissime, un prinț cunoaște bunele maniere: cum poți vorbi așa
de urât cu o principesă?
— Ești soția secretarului Fabio Genga, nu?
— Cu numele.
— Rămâi în cetate, slobodă. Dar dacă mai trimiți știri, te
spânzur. Primești?
— N-am încotro, răspunde după îndelungă tăcere. Mi-i dragă
viața și am un băiat pe care-l iubesc nespus.
— Tocmai la asta gândesc: să mi-l dai zălog.
— Nu-i ăsta un târg mârșav, ilustrissime?
— Nu; și-l spânzur îndată ce aflu că nu mă slujești cu credință.
— Atunci, mai bine spânzură-mă pe mine, acum!
Craiul pleacă fruntea, parcă vorba Velicăi l-ar fi pălit ca o
măciucă. Îi face semn să iasă, slobodă.

*
„Încă un semn că vine iar un război, î și zice doamna, ni-l dau
neguțătorii. Iată-i: scumpesc giuvaericalele, armele, păstrămurile,
tamazlâcurile de vite, mierea și ceara… Boierii Buzești și banul
Mihalcea fac bune vânzări, mai ales acum când s-a deschis
granița și Ibrahim-pașa i-a trimis lui Mihai semnele domniei…
Sima, lucrează câte trei-patru ceasuri pe zi la mori, iar Cătălina și
Preda la cuptoare și la cuhnii: unde coc pesmeți și păstrămuri ori
afumă slănine.”
Sătulă să se tot întrebe fără răspuns, doamna trece și ea la
treabă: cu fetele din casă, împletește mănuși și pieptare din lână,
pentru oșteni. Când află că Radu Buzescu vinde pentru oaste o
mare herghelie, vinde și ea herghelia de la Brâncoveni: peste trei
sute de cai.
— Ei, măria-ta, zice Dorothea Hirscher, venită cu lucruri de aur
și argint din Brașov, nimeni nu-l întrece întru nego ț pe Stoichi ță
din Strâmba, care lucrează acum în tovărășie cu un grec, tot
cocoșat.
— A da: Țicalidi. Izvoarele de la Căciulata și Călimăne ști l-au
tămăduit de vătămătură și urdori la ochi.
— Anume, ca să vadă unde să ascundă aurul…

*
După multă stăruință, la 19 iulie 1599, Andronic-vistierul
dobândește banii de la împărat, ca voievodul, cum scrie în hrisov:
„să aibă cu ce-și plăti oastea trebuitoare în apărarea de sultan și
de Ieremia Movilă, de vor voi să intre în țara sa”… Foarte bucuros
că a dobândit ceea ce nu dobândise Petru Grigorovici, Andronic
trece și pe la Cașovia, unde află că Basta, cu șase mii de pede ștri și
trei mii călăreți, va pătrunde în Transilvania la sfâr șitul lui
august.
— Are Basta această oaste, vistiere?
— Da, măria-ta. Însumi am văzut două mii de silezieni năimi ți,
cinci sute de haiduci și mulți reiteri.

*
La 1 august, Firea Gărgăun, pândar în preajma Vidinului,
aduce știrea că marele vizir Ibrahim-pașa, cu 40.000, se apropie
de Belgrad, cu gând să meargă asupra Oradiei.
— Acolo îl vom lovi! izbucnește Stroe Buzescu, bucuros și
îngrijorat, apoi aleargă la tabăra de la Pite ști cu Condur și cu
Buzdugan după dânsul, să-l afle pe aga Leca și să strunească
niște lefegii cam zurbagii. Dar aga, bolnav, a plecat la mănăstirea
Tismana, să se caute.
Apropierea țării de împărăția creștină sperie pe mulți boieri, în
cap cu mitropolitul Iftimie însuși. Preda bănuie că unii s-au
înțeles cu pribegii. Că la Suceava călătorește și Dragomir din
Vâlcănești, cumnatul măriei-sale, să-l întâlnească pe Vintilă-
clucerul.
— Hicleni fost-au și fi-vor totdeauna. Iscusința și vrednicia
noastră-i asta: să-i facem nevătămători.
Îndată însă, își amintește că la Tismana s-ar afla cineva care…
În goană, cu popas de-un ceas la Hurez, intră în ograda
mănăstirii odată cu amurgul. Starețul îl duce de-a dreptul la
chilia unde găzduia aga Leca.
— Ești… bolnav, agă? Ori, amiroși urma cuiva?
— Mă jur!…
— Condure, pune-l în cătușe!
— Sânt agă!… Am strajă… Și numai vodă poate porunci să…
— Și ce fel de poruncă ar da vodă, dacă ar afla cu ce gând
mișelnic te afli aici? Iar cât privește straja, e-n sama lui Dan
Buzdugan.
— N-am știut că… e aici. Întâmplător…
— Feleșagul tău: lingușirea… Uite, chibzuiește stolnicul, dacă
Velica e în adevăr aici, fac așa cum hotărăște ea,
Peste câteva minute, starețul aduce o țărăncuță silișteancă.
— Iartă că-ți tulburăm liniștea, se pleacă Stroe ca să potolească
uimirea Velicăi-doamna. Ci acest dușman al tău a uitat de ce
poartă semnul slovei „S” în frunte și s-a furișat aici cu gând mi șel.
Hotărăște: ce să fac cu el?
— Unde să mă ascund? Nu știu să fi făcut cuiva rău, vreodată.
Vreau doar unire, frăție și pace; de ce mă urgisiți?
— Condure, aruncă-l de pe stânca Stârminei, în duruitoare!
— Stolnice, te rog, nu mă ucide!… Jur că… voiam să știu dacă
și măria-sa este aici, să-l ocrotesc. Jur!
— Condure, ia-l! Că mai am un ticălos pe suflet și de-oi avea
doi, n-oi crăpa.
Slujitorul îl înhață, dar ochii Velicăi se usucă, brusc:
— Lasă-l, Stroe. Cei care mă dușmănesc pot găsi oricând o
unealtă nelegiuită, Și-apoi, duruitoarea asta-i loc sfânt pentru
mine…
Stroe nu întreabă de ce. Sfarmă grunji de mânie în măsele și cu
stânga face semn lui Condur:
— Dezleagă-l!… Pe cal. Și, în noaptea asta, să ajungem la
Pitești, în tabără. Avem multe treburi, acolo, lichea scârboasă!
— Să nu mă ucizi pe drum, te rog!…

*
Prin negocierile duse de Francisc Budai și Nicolae Gavai cu
marele vizir Ibrahim-pașa, Andrei Báthory și-a tocmit bine pacea
cu sultanul și apare în dietă cu caftan și tui.
— Iată un popă creștin slujind lui Allah, râde Preda Buzescu,
auzind vestea.
În acest spor de vânzoleală, vodă îl trimite în grabă pe
Grigorovici la Praga. Sfatul oamenilor lui Rudolf a venit repede:
voievodul slobod este a hotărî războiul ori pacea din firea
împrejurărilor. Dar lucrurile se încurcă, mereu: papa a trimes în
Transilvania pe episcopul Germanico Malaspina, să-l aducă pe
Andrei Báthory la prietenia cu creștinii. Totodată, curtea din Praga
îl primește bine pe magnatul Ștefan Bocskai. Unii sfetnici ai
împăratului se gândesc iar la Sigismund Báthory: n-ar fi rău să-i
dea Transilvania și stăpânirea Țării Românești, descotorosindu-se
de valah.

*
În tabără, după cercetare, voievodul se trage în cort, la un dram
de hodină. E trist și îngândurat: s-a încredin țat că trăie ște unul
din cele mai grele momente din viața lui și a țării. Îl cheamă pe
Stroe și-l întreabă, surâzând cu mâhnire:
— Ce-ai făcut la Tismana, stolnice?
— Măria-ta, nu voiam să mai știi; dar dacă mă întrebi…
Spusele stolnicului îl cătrănesc și mai tare pe voievod. Tace,
îndelung.
— Mulțumesc, Stroe… Și schimbă vorba: Ai auzit? A doua oară
craiul Andriaș, afurisitul ăsta de popă, mi-a șterpelit ajutorul de
bani trimis de împărat. Ba a vestit, prin oamenii lui, pe lefegii că
nu mai am bani. Și îi ațâță să-mi facă zarvă și să se răzvrătească.
Cancelarul Zamoyski strigă mereu împotrivă-mi. Ieremia Movilă
visează să mă înțepe prin șezut, ca pe Răzvan, și să trimită în
locu-mi pe frate-su, Simion. Nestor Ureche, altădată prieten,
acum s-a-ncârdășit cu Dan-vistierul și îndeamnă lefegiii le și să se
răzvrătească împotrivă-mi. Iar Ibrahim-pașa îmi întinde nada
păcii, ca să mă prindă mai ușor și să mă toace, bucă țele, cu
satârul. Doamna Stanca… Sânt singur!
— Dar mai sântem noi, măria-ta…
— Hm… E-adevărat. Numai că fratele tău Radu dă semne de
codeală: vede câte primejdii mă pasc și vrea să se pună la
adăpost, din vreme.
— Măria-ta, cârtește din pricina cheltuielilor pentru lefegii. Dar
Sima, Preda, Cătălina și-au vândut giuvaerurile ca să…
— Știu. Și le mulțumesc. Ele-s mai înțelepte ca unii boieri
zgârie-brânză. Drept aceea am hotărât: de-s lovit, lovesc și ucid.
De-s trădat, trădez și tac. De-s învins, nu mă las până nu birui iar
ori pier. Galopez nebunește pe calea tuturor îndrăznelilor. Că
vreau să mor cu spada în mână. Știi zicala taliană: uno bello
morire tutta una vita onora. Ales că toate le fac nu pentru mine, ci
pentru țara asta nefericită.
Lui Stroe îi vine să-l îmbrățișeze, dar abia cutează să-l prindă
cu stânga de mijloc, și să-l apropie, să-l strângă până-i simte
spada apăsându-i șoldul. Glăsuiește cutremurat:
— Sima zice că pe măria-ta două patimi înalte, te mistuie:
dragostea de moșie și înflăcărată dragoste de libertate.
— Hm… Tot o femeie… Și vede mai limpede ca mul ți sfetnici
slabi de înger.
— Dar… adaugă: întruchiparea acestor două neostoite patimi
se numește Velica-doamna.
Vodă se răsucește napristan, se depărtează doi pași, apoi se
repede și-l îmbrățișează pe stolnic cu furtunoasă prietenie.
— Să bem, Stroe, pentru aceste cuvinte și pentru ceea ce ai
făcut la Tismana. Să bem, ca pe vremuri, în rate șul Voicăi din
Drăgășani! Pentru că mi-ai spus cuvinte de sfântă împărtă șanie și
de păcătos desfrâu: așa cum e viața însăși. Iar Simei să-i săruți
genunchii, pentru mine. Dar dacă nu păstrează taină, îi tai capul;
chiar de-ar plânge și soarele pentru pierderea unei atari comori de
înțelepciune și frumusețe. Și după ce soarbe vin din pocal: să știi
că dacă stăpânim Transilvania, cetatea asta de munți, ușor putem
ocârmui și țara până la Dunăre, la Nistru ori la Mare. Mult mai
ușor, stolnice!

*
Ajuns la Alba Iulia, nunțiul papal Germanico Malaspina, frânt
de hurducătura drumului, s-a odihnit o zi și-o noapte. Țara nu i
se pare chiar așa de sălbatică, precum îi spuseseră cei din Roma.
Audiența la cardinal și-o începe cu o aspră dojană:
— Nu-ți putem ierta fățărnicia. Aveai soli la împăratul Rudolf și,
în același timp, făceai pace cu sultanul și cu tătarii. Sanctitatea sa
te ceartă și pentru purtarea față de Mihai-vodă: Valahul a adus
mari servicii creștinătății.
Cardinalul Andrei răspunde învinuindu-l pe Mihai-vodă:
— M-a lăsat descoperit la Dunăre; a primit steag de domnie de
la sultan. Mărturisește și Ion Raț, secretarul. I-am cerut jurământ
de credință și-a refuzat. L-am amenințat că-l prind și-i azvârl
căpățâna în Dunăre.
La patru ceasuri după asta, un călăreț gonește spre Făgăraș și
de-aici altul, pe cărări dosnice, trece la Târgoviște.
— Măria-sa să se ferească de Ion Raț, șoptește călăre țul la
urechea lui Radu Buzescu, și se întoarce spre munte.

*
Ciudat răvaș primește Stroe Buzescu din Alba Iulia. Scrie
despre George Basta: cine este și de ce arhiducele Maximilian l-a
numit, la Cașovia, guvernator al Ungariei de Sus. Din fire e crud și
mai ales viclean. Are învățătură de la condottierii italieni să fie rău
cu fățărnicie. Cunoaște viața lui Sigismund o Malatesta, a lui
Francesco Sforza, a lui Bartolomeo Colleoni și a altor condottieri
vestiți, pe care și i-a luat model. Despre vitejiile lui nu s-a prea
auzit. Doar atât că, acum cinci ani, când otomanii au ocupat
Raabul, a fost printre cei care s-au grăbit să fugă. Nem țe ște nu
știe, dar vorbește italienește, spaniolește, franțuze ște și chiar
olandeza celor pe care i-a tocat vreme de douăzeci de ani. Dacă
nu-i viteaz, în schimb, iscusit scriitor de căr ți despre treburile
războaielor: „Governo della cavalleria leggera” și „Maestro di
campo generale”. Împăratul Rudolf l-a… dobândit de la craiul
Spaniei, după multe rugăminți și are mare încredere în el. Se mai
spune că și arhiducele Maximilian ține mult la dânsul și că îl va
face cârmuitorul Transilvaniei, dacă se vor în țelege din pre ț: cere o
leafă foarte mare.
Stroe se miră foarte de asemenea răvaș: „Ce-a vrut să ticluiască
aste amănunte despre un om la fel cu alții o mie? Ori o fi aflat
Andrei Báthory că avem legătură cu Basta?”
— Cine ți-a dat epistola asta, Stroe? întreabă măria-sa foarte
mirat și îngrijorat.
— Un cioban din Săliștea Sibiului. A pus-o în mâna Simei și-a
plecat, cumpănindu-și sarica pe umeri. Și mai scrie: „De câte ori a
trecut prin Veneția, Basta s-a oprit în fața lui Colleoni. I-a admirat
calul, tarhatul, zalele, dar mai ales chipul teribil, înspăimântător:
ura și cruzimea ridicate la stepena măre ției. Un condottierre e un
re, un imperator. Acasă, în oglindă, cearcă și el să-și alcătuiască o
înfățișare măcar tot atât de înfiorătoare. Nu izbute ște însă, nici pe
departe: e mic de statură, nasul i-i prea mare, ochii bulbuca ți și
gura mai degrabă hazlie decât spăimoasă. Își pizmuiește modelul:
«N-ai înfăptuit niciun sfert din isprăvile săvârșite de mine în Țările
de Jos, dar ai avut noroc de Verrocchio: te-a făcut nemuritor.
Trebuie să-mi caut neapărat un sculptor să mă înveșnicească»…
Se preface că iubește știința și artele. Și, ca și dascălii săi, ticluie ște
sonete ibovnicelor până le momește; apoi, când se satură de ele, le
sugrumă…”
— Tu crezi, Stroe, că ea l-a văzut pe acest Basta?
— Hăituită cum e, l-o fi luat pe Onea Vale și-o fi ajuns până la
Cașovia. Mă întreb, însă: de ce ni-l zugrăvește cu bel șug de
amănunte?
— Lasă întrebările! La treabă…
Nu spunea, dar în acele zile fierbinți, Stroe Buzescu era foarte
neliniștit. A rugat-o pe Sima să ducă prinos la hramul bisericii din
Prislop. Împreună cu Cătălina, îmbrăcate ca păstori țe, au trecut
cu ciobanii din Novaci.
S-au întors și au povestit: L-am găsit pe vlădica Ion foarte
supărat. Nu știe unde-i Velica.
Aleargă între Ploiești, Târgoviște și Pitești, unde oastea se
pregătește în cea mai mare taină. Se bucură când Preda îi aduce
știrea că Ibrahim-pașa n-are nicio dobândă în luptele din Ungaria.
Joi seara se întâlnește cu vodă la Râmnicul Vâlcei: venea de la
Târgu Jiu:.
— Am văzut cetele Craiovei și ale Jiului. Nu merg cum trebuie.
Am poruncit să lucreze cu acei oșteni Maldăr, Dărămuș, Andrei
Boer, Dragoș Mârza, Vlad și State Boldur.
— Mă duc și eu. Și-l chem și pe Preda.
— Pe frații tăi i-am chemat eu. Că ei vor ocârmui oastea asta.
Înțelegi? I-am pus să-i deprindă a trece munții în galop.
Stroe tace, îngândurat, câteva clipe, apoi șoptește surâzând:
— Mă strecor la Alba Iulia s-o aduc pe Velica.
— Du-te!… Nu! Stai: mergem cu toții. Curând!

*
La 31 august 1599, împăratul Rudolf iscălește hrisovul de danie
lui Mihai-vodă a domeniilor Künigsberg din Silezia, pentru
credința sa față de creștinătate. Buzeștii știu că asta a fost o
socoteală a lui Grigorovici, armeanul, cu Carlo Magno. Când îi
arată actul scris pe pergament cu chenar aurit, doamna mormăie
acră și întunecată la față:
— Cetate la… naiba-n praznic?
Vodă înțelege că iar a dat greș: pe doamnă n-o poate înveseli cu
nimic. Intră și grăiește cu fetele de casă:
— Pregătiți straie și hrană și lustruiți armele. Coaseți pe steaguri
semnele biruinței.
— Asta facem, măria-ta, se înclină Sima, stolniceasa. Că numai
așa avem trai slobod.
— Amarnică ești… surâde doamna Stanca, vrând să arate că-i
împărtășește simțămintele; dar gândește: „Pe toate le-a vrăjit
năzdrăvanul ăsta cu năzărelile lui”…
La trei ceasuri după plecarea măriei-sale spre Buzău, s-aude
huiet mare în preajma curții domnești. Cu sufletul la gură,
Anghelina intră în iatacul unde jupânesele și jupânițele lucrează
pentru oștire:
— Veniră sute de țărani.
De la Oprea din Cordun, Sima află că vreo trei mii de lefegii s-
au fost slobozit după pradă: dobitoace sau pâine, lucru de pre ț ori
băutură iau totul, cu anasâna. De ce? N-au primit lefile de trei
luni.
— Prăpădesc satele! strigă Oprea. Și zic oamenii: „De ce ne-am
mai bătut cu ismailitenii, dacă ne-am căpătuit cu al ți jefuitori ce
se-nchină creștinește?”
Cu o ceată de viteji voievodul aleargă la locul prădăciunii. Îi
potolește cu buzduganul. Buzeștii înțeleg că dacă nu-și primesc
lefurile, lefegiii pot goli țara.
— V-am spus eu că oastea cu plată e sabie cu două tăiu șuri? î și
arată mânia Radu Buzescu.
— Asemenea sălbăticii ne ridică țărănimea în cap.
Toți rămân pe gânduri.
— În mare bocluc intrarăm, fraților! Ce-s lefegiii? Ni ște vântură
lume cu meșteșug de război. Lefegeria asta nu-i oștire cum știm
noi, ci adunătură pestriță de lifte flămânde, slujind dumnezeului
numit aur. Războiul lor n-are țelul nostru: libertatea, unirea, ci
jaful întru căpătuială. Adevărată nenorocire pentru țările pe unde
trec, tăbărăsc sau luptă. Și știi cum a zis, la Praga, Carlo Magno:
„Începe domnia soldatului”. Adică, într-un fel, domnia nelegiuirii.
Și mai zicea: „Vânătorii trăiesc din vânătoare, și războinicii din
războaie”.
— Dacă mă gândesc mai adânc, mi-i teamă că ăștia strică tot
ce-am făcut de șase ani încoace.
— Totul mergea bine și, deodată, popâc! Supărarea vine de
unde nici nu te aștepți.
 Dar cea mai furioasă și mai speriată e doamna Stanca.
— Ai tocmit oaste ori te-ai înconjurat de-o ceată de nebuni și de
călăi? Ce se întâmplă?
Ci, îndată după asta, un ștafetar vestește că în satul ei,
Surpatele, jupâneasa Neacșa a murit de spaima lefegiilor: au
muncit-o cu grele cazne, să spună unde a ascuns măria-sa aurul.
Vânătă de mânie, de spaimă și de durere, doamna Stanca se
prăbușește pe covor. Măria-sa o ridică în grabă, o a șază pe lai ță și
cheamă slujnicele. Iese în curte, cere cal și pornește, fulger. State
Boldur, cu doisprezece viteji, abia se pot ține după dânsul.

*
În acest vârtej stârnit ca din senin, Teleleu, măscăriciul, îl
roagă pe banul Mihalcea să oprească olăcarul trimis de Ion Raț
spre Bran. Banul îl trimite pe Oprea Rîcman, cu încă doi. Îl ajung
la Dragoslavele și-l întorc la Târgoviște. Asupra lui, banul află
scrisoarea: „Cu lefegiii se întâmplă precum ai poruncit. Cei de aici
pregătesc ceva, în taină. Măria-ta zic să te păzești bine, din
amândouă părțile. Rudolf-împărat are înțelegere de taină cu cei
de-aici împotriva serenității-tale și a Transilvaniei. Pe solii și pe
olăcarii lui, cum am scris, adică pe Grigore Stângaciul, Petru
Grigorovici, Andronic-vistierul, prinde-i și pedepse ște-i după
cuviință. La mine trimite, cât mai degrabă, un om de încredere,
prin care să-ți dau și alte vești prin viu grai.”
Căutându-l pe diacul Ion Raț, banul Mihalcea nu-l mai află:
fugise.
Sfătuindu-se cu Stroe, banul trimite pe Andrei Boer în calea
solilor, să-i vestească a se feri de oamenii cardinalului, că au
gânduri mișele. Se strecoară îmbrăcat cioban, și întâlnește solii la
Huedin, seara. Noaptea veghează hanul să nu fie loviți, iar în zorii
zilei pornesc spre Făgăraș. Dar, la trecerea Mure șului, le ies în
cale zece călăreți mascați. În toiul harței, Petru Grigorovici îi pune
în brațe o tașcă de piele și face semn să fugă:
— Ai cal mai bun!
Atacatorii îi cercetează pe toți cu de-amănuntul, le răscolesc tot
tarhatul, le descoase hainele și curelele de la șei, dar nu găsesc
nici bani, nici scrisoare. Le jefuiesc lucrurile mai de pre ț, le iau
caii, și se topesc în noapte.
În Alba Iulia, cei trei soli ajung abia a doua zi, pe cai închiria ți.
Cu toată primejdia, Velica hotărăște a grăi cu Grigore Stângaciul.
 — Onea, adă-l în biserica ortodoxă, la vecernie.
Când intră în biserică, inima-i bate ca toaca mănăstirii Prislop.
Se preface că nu-l cunoaște și se așază în strana din spate. Printre
rugi, șoptește:
— Feriți-vă de Ion Raț: s-a vândut cardinalului, iar acesta se
pregătește să vă lovească, odată cu leșii, tătarii, moldovenii și
otomanii… Nu mai întârziați pe-aici: plecați.
— Dar oare ne-au luat banii? Scrisoarea?
— Nu știu. Genga mi-ar fi spus, că-i lăudăros și-l ură ște pe
Mihai-vodă. Plecați, vă rog… și le face semn cu pleoapele-i ca ni ște
aripioare de colibri.

*
Așa cum era, prăfuit, nădușit, frânt de oboseală, Andrei Boer se
înfățișează voievodului, în tabăra lefegiilor de la Buzău. Scoate din
tașca de piele aurul și scrisoarea împăratului. Ochii lui Mihai-vodă
sclipesc de nemărginită bucurie: ia scrisoarea în mână, se
descopere, pune un genunchi la pământ și sărută pecetea
împărătească:
— În sfârșit, Stroe, am scrisoarea. Vom birui ori vom muri
pentru libertate! Nici după biruința de la Giurgiu, stolnicul nu l-a
văzut pe voievod învăluit de-atâta fericire.
— Îți dau, căpitane Boer, moșia Brâncoveni.
Îndată după plecarea căpitanului Andrei Boer, la u șa cortului
măriei-sale, Sima-stolniceasa cere iertare și-i pune la picioare zece
pungi de aur.
— De unde?
— De la… de la noi, măria-ta. Ci primește-le și folose ște-le întru
binele cel de obște.
— Ești o mană cerească, Sima-Simina… Trimet pe Mihalcea să
astâmpere foamea de aur a lefegiilor.
De la Giurgiu, pe aga Osman-capugiul și pe ceau șul Mustafa,
trimișii marelui vizir, i-a însoțit aga Leca până la Târgovi ște.
Mihalcea-banul primește solia asta, cu multă voie bună. Și cum
știe bine să tragă de limbă, află că marele vizir Ibrahim-pa șa a
pornit cu războiul în Ungaria, mai mult ca să spulbere zvonurile
cele rele și să potolească teama cuibărită în inima țărigrădenilor că
vin ghiaurii de la Kara Eflak. Știindu-l pe marele vizir la grani ță,
dorm tihniți. Slujitorii disting printre străjerii soliei unul care-i
întrece pe toți în înălțime și putere. Are nume ciudat: Carpus. Și
chiar de a doua zi cere să lupte cu Oprea Rîcman.
— Primesc. La trântă, turcule. Dar s-o lași pe Anghelina să-mi
dea apă din ulcior.
Osmanul râde, hurducat:
— Chiar de-ai bea toată Dunărea, tot te răpun.
Privitorii, în sinea lor, zic că aista ar putea fi semn ceresc.
Drept aceea, se rânduiește lupta în cetate; boierii privesc din
cerdacuri și pălimare, slujitorii din ogradă, iar mul țimea prime ște
învoire a urca pe ziduri. Galbenă de îngrijorare, dar și mândră că
are soț așa de voinic, Anghelina stă cu ulciorul în mână, lângă
cerdacul domnesc, precum Ileana Cosânzeana, când se bătea Făt-
Frumos cu zmeul. După un sfert de ceas de luptă românii au
înțeles că ismailiteanul e nebiruit. Oprea Rîcman îl strânge, îl
rotește, dar nimic.
— Apă, Anghelina!
A băut și-a mai luptat un sfert de ceas. Acum părea că amândoi
luptătorii sânt de aceeași putere. După încă un sfert de ceas to ți
văd că Rîcman se bate cu meșteșug mai bun. Soarbe și-a treia
oară din ulcior. Îi dă și lui Carpus. Ci, în șfăcându-l iar de mijloc, îl
răsucește, îi frânge toată puterea și-l pune la pământ, spre marea
bucurie a tuturor privitorilor.

*
De-o vreme, așa cum a băgat de samă Radu Buzescu, Mihai-
vodă se sfătuiește îndeosebi cu banul Mihalcea.
— Nu cumva se depărtează de noi?
— Cred că da, frate Radule, deși pe Stroe al nostru îl iube ște
mai mult ca pe oricine. Și-l ține tot lângă dânsul.
— Pentru că Sima i-a dat bani.
— Gândesc, totuși, că nu face rău. În aceste împrejurări, nevoie
este de multă și mare taină. În toate. Cine și-ar fi închipuit că Ion
Raț e-un vânzător? Și pe el noi, Buzeștii, l-am făcut diac.
— Adică, Predo, să cuteze a ne bănui de… hiclenire?
— Te pomenești.

*
Având năravul să tragă cu urechea, măscăriciul Teleleu aude
ceva din sfada dintre voievod și doamna Stanca, din pricina lui
Dragomir din Vâlcănești. Doamna cată să-și încredințeze so țul că
fratele ei nu mai uneltește nimic, că în Moldova a plecat cu știrea
sfatului de taină. „Știu. Dar dacă întârzie, trimit omul meu, îl
prind și-l dau călăului, precum am hotărât după Călugăreni”,
apăsă vodă pe cuvinte. Doamna plânge: „Dacă faci asta, află că,
într-același ceas, îmi pun capăt zilelor. Rămâi cu ibovnica din Alba
Iulia…” Vodă scoate geamăt de făptură lovită în moalele capului.
Măscăriciul se teme să nu urmeze răcnetul mor ții și fuge. Dar
aude pașii apăsați spre iatacul voievodului și se lini ște ște. Se
îngrijorează totuși, din nou, când îl trezesc cocoșii de ziuă și pa șii
măriei-sale tot se aud grei și mânioși.
A doua zi îl vede pe Dragomir: s-a întors, ca la poruncă, de pe
drumurile Moldovei. S-a sfătuit cu doamna, cu aga Leca și cu
banul Mihalcea. Apoi s-a întâlnit cu Țicalidi. Măscăriciul joacă cei
doi motocei și-și sună zurgălăii de la scufie ori din col țurile tunicii
jumătate roșie jumătate galbenă, trimisă de bufonul Dumitru din
Alba Iulia. Face giumbușlucuri, se dă tumba de câte trei-patru ori,
cântă închipuind țitera ori trompeta, dă cu motoceii pe la nasul
câte unui boier mai ursuz, se azvârle în spatele uria șului Oprea
Rîcman, biruitorul lui Carpus, trece pe sub pântecele cailor,
încalecă de-a-ndăratelea ținând calul de coadă în loc de frâu, și
câte altele, ca să râdă lumea, să-l îngăduie la curtea domnească
și, mai ales, pe lângă odăile unde găzduiesc cei șaizeci de otomani,
în cap cu aga Osman-capugiul și Mustafa-ceaușul. Îl vede adesea
pe aga Leca pe-aici și nu-l slăbește din ochi. Nu mai râde de nasul
lui mare, ci-l lingușește, nerușinat. Dacă e în divan, i se a șază sub
jilț. Dacă-i călare, îi sare în spinare și-i sperie armăsarul. Dacă-i la
masă îi spune atâtea năzbâtii că se-neacă de râs și răstoarnă
bucatele. Dar mai ales îl măgulește:
— Ești din neamul lui Scanderbeg; când ajungi ca el?
— Curând; și-am să te iau măscărici la curtea mea, să mă
desfătezi gras. Că ești șugubăț al dracului…
— Și mătrăguna face floare, și urzica; dar ce venin și urzicare
coc în ele…
— Spune, tu, măscărice: nu-i așa că Buzeștii sânt…
— Niște tâlhari, mari tâlhari, mărite agă!
— Atunci de ce Mihai-vodă are atâta încredere în ei? Nimic nu
săvârșește până nu-l întreabă pe Stroe. De ce?
— Fiindcă măria-sa Leca-voievod nu i-a stârpit încă de pe fa ța
pământului.
— Taci, nebunule, că-ți crăp scăfârlia.
— Așa! Așa!… se rostește Teleleu, prâsnel. Dar să crăpi întâi
scăfârlia lui Stroe că-i mai tare și mai voinică.

*
Aflând că Ion Raț a vândut lui Andrei Báthory tainele Cur ții din
Târgoviște, sfatul domnesc, în cap cu Teodosie-logofătul,
povățuiește mai multă chibzuință:
— Taina face puterea oricărui război.
— Aurul a lucrat și va lucra totdeauna asupra cugetelor mi șele,
zice Stroe. Ca să biruim, trebuie să izbim repede, fără șovăire. Dar
mai întâi să adormim iară veghea cardinalului Báthory și al doilea
să ne încredințăm că generalul Basta va lovi odată cu noi.
— Stroe, ai dreptate! încuviințează vodă. Preda Buzescu și
Barcan-vistierul, plecați la Alba. Cereți învoire să trec prin
Transilvania, cu oaste, în ajutorul lui Rudolf-împărat, acolo la
Strigoniu, unde va să ne luptăm cu Ibrahim-pașa. De adormirea
veghei, te îngrijești, tu, bane Mihalcea.

*
În teama ei de primejdie, doamna Stanca gândește
îndemnându-i să povățuiască boierii întru respectarea păcii cu
sultanul. Poftește în cerdacul Curții la dulceață și cafea pe
Teodosie-logofătul, pe Andronic-vistierul și pe Stroe-stolnicul.
— Când s-a mai întâmplat să stăruie, atâta vreme, o solie
otomană ca noi să încheiem pace? De ce?
— Pentru că au rodit Călugărenii și Giurgiul și Rusciucul și
Vidinul și alte mustrări ce le-am făcut, cu spada, mărită doamnă.
— Puterea sultanului mare este și a o sfărâma singuri nu
izbutim, Stroe, zice logofătul Teodosie, știind că așa gânde ște
doamna.
— Cu toată fire-ai aprinsă, măria-sa are, totuși, bărbă ția
stăpânirii de sine și va primi pacea cu sultanul.
— Domnia-ta, vistiere, crezi, ca și banul Mihalcea, că-i putem
amăgi pe toți fără pedeapsă?
— Cu dușmanul lupți cu orice armă, măria-ta.
— Și vă închipuiți că Andrei Báthory se va învoi să treceți cu
oastea prin Transilvania să luptați… în Ungaria de sus?
— Asta vrem: să nu se învoiască, zâmbește Stroe. Și mul țumim
din inimă, mărită doamnă, că ne-ajuți pregătind hrană și
îmbrăcăminte și scamă pentru oșteni. Apoi, punând paharul de
cleștar pe masa de stejar gros, frumos încrustat: Semn că înalta
noastră doamnă, deși se teme, e alături de noi, cu toată dragostea.
Doamna simte că i-au secat cuvintele. Lasă boierii să schimbe
vorba spre alte treburi.

*
Răspunsul la solia lui Preda Buzescu s-a văzut îndată: Andrei
Báthory l-a trimis pe Nicolae Viteaz, span de Timi șoara și pe
Ravazdy să ia jurământ de credință lui Mihai-vodă. Voievodul nu
se împotrivește; surâde trist și poruncește cele trebuitoare pentru
jurământ. Dar peste trei ceasuri, un ștafetar tainic îl veste ște că
Andrei Báthory a trimis pe Toma Ciomârtan în Moldova, la
Ieremia Movilă, poftindu-l să vină asupra Țării Românești cu o
armie de leși și tătari.
— Deci, Stroe Buzescu, nu noi am născocit fățărnicia. Drept
aceea, azi 26 iunie, ziua sfântului Nicanor, voi jura credin ță lui
Andreiaș craiul și-l voi ruga să mă împace cu sultanul, cu riga
leah și cu Ieremia Moghilă.
— Știu că Preda avea poruncă pentru anume cumpărături din
Transilvania. A împlinit porunca?
— Da. A trimis cinci care pe la Câineni și cinci pe la Bran: săbii,
hamuri, șei, scuturi, steaguri, tobe, de la sibieni și de la bra șoveni.
Ci Preda a făcut și mai mult decât atât: a înduplecat pe Gheorghe
și Grigore Maco să treacă munții, pe cărări ascunse, cu două sute
de feciori, dintre românii dornici să învețe me ște șugul războirii.
Mai trec și vreo cinci sute de secui, sfătuiți de călugării rătăcitori.
Stroe se bucură de două ori: întâi că Preda, deși cam mârâie
potrivnic, și-a îndeplinit, totuși, datoria; și-apoi că a trimis arme.
Peste două ceasuri galopează într-ascuns spre Cașovia, să-l
vestească pe generalul Basta că, la jumătatea lunii septembrie,
Mihai-vodă va trece cu oaste în Transilvania.

*
Nimic neobișnuit nu se întâmpla la Târgoviște, în vara anului
1599. Cei șaizeci de otomani și căpeteniile lor, trimiși nu numai
pentru pace ci și pentru iscodire, nu văd și nu află mare lucru.
Voievodul îi tot amână cu jurământul; ba face o judecată la
Craiova, ba stă la cislă cu niște neguțători raguzani la Brăila, ba-i
la vânătoare ori la târnosirea unei biserici din Lovi ștea. Îi lasă
anume pe otomani a grăi, după voie, cu oricare dintre boieri.
— Unde vi-i oastea? întreabă ceaușul Mustafa.
 — Strajă la Dunăre, răspunde Radu Buzescu.
— Așa de puțină?
— Păi… cu ce s-o plătim? Sântem săraci.
— Sânteți foarte ascunși. Au vreți să poruncească măritul
padișah a vă pârjoli țara?
— Ferească sfântul! V-ați păgubi pe voi înșivă: n-ați mai avea
nici grâu, nici miere…

*
Aga Leca se rotește mult prin preajma stolnicului Stroe, cam
fără rost. Iar seara, când Sima rânduiește masa, se roagă să
rămână oaspete. Se crămăluiește:
— Ziua mai merge cum mai merge: mă iau cu treburile. Dar
seara mă ucide urâtul burlăciei. Găsiți-mi și mie muiere.
— Să-i tai capul?
— Ei, lasă asta… Am auzit că, la iscălitură, Velica pune pecetea
Basarabilor: vulturul cu crucea în cioc.
— De ce te miri? Au n-a fost doamna țării?
— La toate ai răspuns! se preface aga Leca, bucuros și, așa,
netam-nesam, sare și-l sărută pe Stroe.
— Stolnice Stroe! strigă Teleleu cu prefăcută spaimă. Te-a
mușcat un țânțar de obraz! Țânțar otrăvit.
— Ce mai lighioană-mi ești, măscărice…
Aga Leca mult ar vrea să-și înfigă unghiile în beregata lui
Teleleu, dar își ține firea și surâde a rânjet.

*
Toamna prinde a rugini frunza fagilor și a spoi cu șofran
mestecenii de pe malul Oltului. Din jilțul ei a șezat în cerdac,
maica Teofana privește codrul, muntele și îngână o rugă de
vecernie. Soarele împrăștie raze gălbui peste tot cuprinsul și mai
ales în brațele de aur ale crucii mari de pe turla bisericii. Și
deodată, în ogradă, intră rădvan domnesc; coboară doamna
Stanca și domnița Florica. Se ridică, le îmbrățișează pe treptele
cerdacului și le călăuzește în chilie.
— Știi că te-ai făcut mare, nepoată Florica?! își admiră
călugărița nepoata. Ia să văd cu cine sameni? Îmm! se cam
cunoaște că ți-s bunică… Și ochii, și culoarea obrajilor, și nasul…
N-o cam superi pe doamna Stanca, înfățișându-te cu un chip ca
acesta?
 — S-o supăr? De ce, bunico?
— Fiindcă eu fost-am o biată rachieriță într-un târgu șor, pe
Dunăre…
— Ești muma părintelui meu, domnul pe care, de șase ani, o
lume-l laudă pentru fapte mari. Iar acum pregăte ște altele și mai
de laudă.
— Florica, de ce nu te-ai zămislit tu cocon?
— Așa se cuvenea. Că lui Nicolae-Pătrașcu îi plac mai mult
cărțile, deși stolnicul Stroe îl cheamă adesea pe lângă dânsul să-l
învețe lupta cu spada. Eu, căpitan peste oști m-aș face, ca Maria
lui Dragoș.
— Poate avea-vei parte de-un viteaz, ca măria-sa.
— Ori măcar ca Stroe; dar cu amândoi ochii teferi.
Maica Teofana surâde-nlăcrămat. Bănuiește pricina vizitei, în
fapt de seară, a norei și pentru că se teme, lunge ște vorba cu
nepoata, o îndeamnă să pogoare la vecernie, și numai într-un
târziu, după ce Florica adoarme în chilioara ei, pofte ște sfat, pe
îndelete.
— Vino, maică, la Târgoviște și dă-i povață întru cumin țire: vrea
să treacă munții cu oastea. Zice că va să lupte la Buda, cu marele
vizir. Gâcesc mari primejdii în calea-i și mă înspăimânt.
— Înțeleg, Stanca. Și mie-mi sângerează inima de teamă. Dar,
am mai spus-o: dacă Mihai nu ridica sabia împotriva vrăjma șului
ar fi fost un domn oarecare. După doi-trei ani de ședere în scaun,
când la Istanbul s-ar fi ivit alt poftitor de domnie, cu mai multe
pungi de aur, marele vizir l-ar fi chemat să-l înece în Bosfor. Pe
când așa, iată-l: zeci de noroade îl binecuvântă și-l cheamă să le
ajute.
— La viața lui, la viața noastră, nu te gândești?
— Mă gândesc. Ci știu că, odată cu strălucitoarea hlamidă
domnească, a îmbrăcat și cămașa morții. Dar Stanca, fiica mea,
menirea noastră nu-i să-l oprim, ci să-l încurajăm, să-l ajutăm,
să-l urmăm cu dragoste și credință.
— Da, mamă, știu că ai dreptate: dar acolo-i acea muiere care
iscălește cu pecetea Basarabilor. Și cum el are diamantul
Basarabilor, mi-i teamă să nu se lepede de mine și să se împreune
cu… aceea.
— S-ar putea, Stanca mea. Ci nu punându-i-te de-a curmezișul
îl oprești de la asta. Ajută-l întru săvâr șirea faptelor mari. Acelea
rămân și slavă-i aduc. Cele mărunte se uită și se pierd.
 A treia zi, doamna Stanca se întoarce la Târgovi ște, numai cu
domnița Florica. O cheamă pe Sima stolniceasa și, împreună, în
taină, coase pe-un steag mare de mătase albă un vultur de aur,
pe-o ramură verde, cu o cruce roșie în plisc.

*
După ce pleacă baronul Gáspár Kornis, cardinalul Andrei
Báthory gândește la Velica-doamna: „… Fabio Genga stă deoparte:
pare gata să mi-o dăruiască, deși legea și, mai ales, gura lumii…
Oricum, frumusețea și inteligența ei merită altceva decât securea
călăului. Și-apoi eu nu-s Elisabeta Angliei să decapitez o femeie
fiindcă-i… frumoasă. De altfel, multă lume mă roagă s-o iert”… Și-
i numără îndoind degetele: „Bocskai, vlădica Ion, Nicolae Viteaz,
Sebastian Tököly. Îi spun lui Fabio Genga c-o iert, dacă frate-su
mă împacă, repede, cu sanctitatea-sa papa Clement. Și-apoi, la
orice curte, strălucesc cortigeane frumoase și deștepte… Îi dau
voie să primească musafiri și să facă vizite. Gáspár Kornis s-o
supravegheze ca un copoi…” Nu spunea, dar încă dintr-o pricină o
cruța pe Velica; nunțiul Germanico Malaspina o socote ște o
făptură deosebită. Dorind să stea de vorbă cu vlădica Ion, preot
ortodox, cunoscător al oamenilor și al locurilor transilvane, Velica
i-a slujit ca tălmaci. Vorbirea a început cu frumuse țile cele fără
seamăn ale Italiei, pe care mult râvnește și vlădica și tălmacea să
le vadă. Pe nunțiu îl încântă cultura călugărului. Se miră mult că
limba română seamănă așa de bine cu italiana. Velica îi
înfățișează, cu iscusință, pe cei mai de seamă oameni din Alba
Iulia: Kornis, un magnat trufaș, care-i urăște pe români, chiar
când, ca nobili, s-au maghiarizat; e un bun general și-i sprijină pe
Báthorești, deși râde de ei: „Nu știi niciodată dacă-s cocoși ori
claponi și nici când spun adevărul ori mint cu sfruntare”. Întrucât
îl privește pe Fabio Genga îl încredințează că-i foarte bun secretar,
dar prea-i lacom de averi; a fost prieten cu abatele Carrillo și cu
Ștefan Iosica: pe unul l-a compromis, pe celălalt l-a împins sub
secure. Malaspina se încredințează că egumenul Ion și Velica-
doamna au dreptate: cardinalul Andrei e mai fățarnic ca Iuda:
surâde ca o fecioară nevinovată, jură că vrea pace și, în taină,
adună oastea la Sebeș s-o pornească împotriva Valahiei. Întreabă
dacă ar vrea să se însoare cu Maria Cristina.
— Da, se vorbește, râde Velica; dar cred că arhiducesei nu-i mai
trebuie și-un al doilea Báthory.
 — Pentru aceste locuri, pentru aceste țări, spune vlădica Ion,
noi vedem un singur conducător vrednic: Mihai, voievodul de la
Târgoviște.
— De ce? se miră foarte Malaspina.
— Întâi, pentru că aici, ca și în Moldova, sânt români, adică
romani, prea cinstite nunțiu. Al doilea, pentru că numai unite
aceste trei țări române pot alcătui un bastion împotriva
musulmanilor. Al treilea, pentru că-i cel mai vrednic o ștean din
aste părți de lume, dacă nu din întreaga Europă de azi.
— Mda… mormăie Malaspina și cade pe gânduri. Iar când aude
povestirea gazdelor despre războiul greu pe care, de șase ani, îl
duc românii la Dunăre, de la Chilia la Belgrad, împotriva
otomanilor, îl cuprinde spaima și se dojenește, în sine, că a primit
o misiune atât de grea. Pleacă, mulțumit totuși: a aflat lucruri
foarte însemnate.
În urmă, Velica își arată îngrijorarea:
— Dacă Malaspina ne pârăște cardinalului?
— S-ar putea, fata mea; dar nici a tăcea nu-i cuminte.
În clipa asta se stârnește huet, brânceală, luptă; și un bărbat
intră cu spada.
— Nu te speria, Velica, sânt eu… Vreau să te scot de-aici.
— Nu! strigă vlădica Ion. Nu-i primejdui viața, stolnice!…
Dar Stroe o prinde în brațe și iese, vijelie, precum a intrat și dă
s-o urce pe calul ținut de frâu de Condur Pantelimon. Ci, în clipa
asta, strada se umple de halebardieri. Trei sar spre cal, o smulg
pe Velica de lângă Stroe și-o vâră înapoi, în casă.
— Fugi!… Fugi! atât mai poate striga, din ușă.
Stroe, descumpănit câteva clipe, lovește cu spada în cei care-l
împresoară, s-aruncă pe cal și strigă lui Condur:
— La deal!… Eu, la vale!… Sare peste halebardieri, ca peste un
gard de țepușe. O halebardă sfâșie crupa, dar cum pintenii îl
înțeapă mai dureros, calul aleargă nebunește. Trece Mure șul înot
și, furiș, întră în casa unui țăran bătrân.
— Încolțitu-te-au rău, potrivnicii… Ești român, de peste mun ți,
nu? Te cunosc de pe vorbă. Spune, când vine Mihai-vodă?
— Vine, uncheșule, curând, zâmbește Stroe, și tristețea
înfrângerii i se amestecă, ușurel, c-o licoare de bucurie.
— Dare-ar Domnul… Să-ți oblojesc armăsarul, întru tămăduire,
c-o țâr’ dă untură din falcă dă urs. Și ți-l ascund, o zi-două.
— Ți-l las ție, bătrâne; ci găsește-mi altul.
 Gazda ne dă, pe-un taler de lut, slană și pită:
— Ospătează și hodină-te, pân’ vin eu cu un cal bun. Bucatele
îi plac; dar somnul nu i se prinde de gene. Se dojenește, aspru: …
„Cum adică? Am izbutit la Țarigrad și aici am dat gre ș? De-acum
n-o mai iartă; o dă pe mâna călăului. Și dacă află voievodul… Ce-
am făcut, Dumnezeule!?”
În înserare, pe un cal pintenog, sur, dar foarte iute la galop, se
întoarce la Alba Iulia, pe căi ocolite, ca și cum ar veni dinspre
Cluj. Nu se lasă până când nu află, de la vlădica Ion, că Velicăi nu
i s-a întâmplat nimic rău.
— Dimpotrivă: cardinalul crede că baronul Kornis a vrut s-o
răpească, pentru că l-a cam zugrăvit negru către Malaspina. Și-o
priveghează mai cu grijă, ca să nu se mai i ște și altă pricină de
sfadă cu papistașul.
— Părinte Ioane, am fost sol tainic la Basta. Ne-a făgăduit
ajutor.

*
Aflând că vodă l-a trimis pe aga Leca la marele vizir cu darurile,
Radu Buzescu răbufnește cu mânie:
— Preda, măria-sa ne cam dă deoparte. Nu vezi?
Cu simțul lui deosebit, aga Leca a înțeles, de mult, că vodă are o
ciudată slăbiciune pentru el; de aceea, pe cât poate, îi învinuie ște
pe Buzești de pizmă și trufie. Pe față însă îi mângâie cu vorbe de
laudă: „Dacă n-ați fi voi, domnia s-ar prăbuși. Voi i-a ți răpus pe
tătari, pe otomani. Voi, la Călugăreni… Voi, la Vidin”… Radu îl
crede: „Ăsta-i adevărul, dar vodă l-a uitat sau se preface”… „ Și
Căluiul; ce mănăstire! voievodală. Chipurile voastre de ctitori, o
minune. „Ar fi bine să mai taci, agă! râde Preda. Nu de alta, dar
ne vâri în cap o prostie, și s-ar putea să zămislească acolo vreo
poftă de domnie”. „… Nu vă lingușesc; asta mi-i crucea! Sânt
încredințat că voi sânteți dreapta și stânga voievodului. Și ai țării!
Fără voi…” Și iar îndrugă laude. Teleleu, de fa ță fiind, clipe ște din
ochi ca un bursuc la pândă și mârâie: „Vorba dulce, oase
frânge”… Dar când aga își încheie tămâierea și trece spre spătăria
mică, măscăriciul, după dânsul: „Dac-ai fi la Eghipet, agă Leca,
lăcuitorii sfânt ți-ar zice.” „Mie, sfânt? De ce?” „Pentru că
eghipțienii socotesc sfinți pre năucii care aleargă despuia ți și fac
careva fapte ciudate, vrednice de râs. Îi numesc sfin ți, li se
închină până la pământ și cer prieteșugul și ajutorul lor.”
„Măscărice, nu înțeleg ce vrei să spui.” „Dacă un sfânt de acest fel
întâlnește o nuntă, în drum spre biserică, și-i place mireasa, o
cere de la mire…” „Zău?” „Întocmai. Iar acel mire mi șel, nu numai
că i-o dă s-o preschimbe din fecioară în nevastă, acolo în fa ța lui,
ci binevoiește chiar să-i acopere cu ipingeaua lui, să le tihnească
împreunarea”. „Spurcăciuni!” „Stai, că n-am isprăvit, to ți nunta șii
zavistuiesc norocul acelui mire mișel și-l firitisesc pentru astă
bună și fericită întâmplare.” „Ascultă, schilodule, au nu cumva
ticluiești întâmplări din viața lui Stroe Buzescu?” „Stra șnic mai știi
s-o faci pe prostul. Ești sfânt mare, ce mai!” „Măscărice, nu scapi
netăiat de mine.” „Sânt fântânar de suflete, agă Leca, și știu că
unii săpători de fântâni cad sub lutul în care scurmă să afle apa și
pier nădușiți. Că dacă stolnicul Stroe crede în domnia-ta, nu-i de
mirare: vede c-un ochi. Mă mir însă cum stai sub pielea lui Radu
și Preda Buzescu, mult mai bănuitori.” „Caraghiosule, nu mai
îndruga gogomănii!” „Eu le-ndrug; dumneata le faci.” „Î ți dau o
pungă de galbeni, dacă taci.” „Dă-o! Tac și mă încredin țez, încă o
dată, că ești cel mai șiret dintre toți pezevenchii din împără ția
otomană: ticăloșia sub vălul cumsecădeniei și al nevinovăției.”
„Dacă nu taci, în loc de pungă, junghiul ăsta, în boft!” „Tac! Că
știi: sufletul mi-i bun și bogat, iar casa săracă. La domnia-ta-i pe
dos: ai o casă mare și bogată, făcută cu un suflet mic și foarte
sărac.” „Ei? Și ce-i cu asta?” întreabă, pentru că nu a prea în țeles
zisele măscăriciului. „Nimic. Încă! Dar vai și-amar, Doamne, de ce-
ar putea să fie…”

*
Cu toate că a făgăduit ajutor lui Mihai-vodă, generalul Basta nu
se urnește din Cașovia. Se tânguie că n-are hani și că solda ții lui
stau pe spinarea satelor, gata oricând să se răzvrătească. Arată
mare părere de rău că împăratul nu-i înțelege gândurile înalte. Ba,
lucru ciudat, îl vestește pe Andrei Báthory despre solia tainică a
Buzescului. Întâi, cardinalul se-nspăimântă, apoi poruncește să
se mai adune zece mii de ostași la Sebeș. Plănuiește și o capcană.
— Ioachim Palatici, du-te la Târgoviște și roagă-l pe voievod să
mă ajute întru împăcarea cu Rudolf-împărat.
În acest timp printre magnații unguri se iscă și se răspândesc
tot soiul de zvonuri rele. Unii văd chiar semne de spaimă: în plină
zi, în casa unui nobil din Aiud au pătruns ur șii și-au sfâ șiat o fată.
Umblând în haite mari, lupii s-au năpustit asupra multor case
ungurești. Chiar în calea lui Gáspár Kornis ie șiră trei șerpi, lungi
de câte un stânjen, într-o seară, când se plimba în parcul din
Homorod. Iar în castelul lui Ion Beldi din Bod, cântă toată
noaptea trei cucuvăi, cu glas de spaimă. La rându-i, Basta se
plânge către împărat că nu pricepe ce vrea Mihai-vodă. Îl învinuie
că are o înțelegere de taină cu cardinalul Andrei. Asemenea
învinuire îl face pe arhiducele Mathias să nu mai trimită la
Târgoviște niciun ban pentru oaste, până nu dobândește dovezi
neîndoielnice despre credința și statornicia valahului. Mai ales că
și oamenii lui Andrei Báthory, îl pârăsc că ține în cetatea
Târgoviștei o mare solie otomană cu care tratează pacea cu
sultanul. Strâmtorat foarte, voievodul l-a pus pe banul Mihalcea
să zvonească precum că Ibrahim-pașa a hotărât să atace țara.
Asta sperie pe mulți boieri, dar îi și silește să mai de șarte pungile
cu aur în visteria domnească, pentru lefegii.

*
— Cinstite stolnice, îl întâmpină Teleleu pe Stroe, dacă ții la
măria-sa, precum zici, sporește paza din juru-i.
— Îți miroase-a primejdie, măscărice?
— Cu toate că aga Leca-i cel menit să aibă miros de vulpe la
cotețul primejdiilor.
La un ceas după asta, întâlnindu-l pe voievod în tabăra străjii,
Stroe îi reproduce vorbele măscăriciului.
— Mă cred între oameni, nu între vipere ori șacali.
— Umblă pe-aici și năpârci, îl împunge Stroe cu ochiul cel
sănătos, ca o suliță. Ci jur să veghez.
— Mulțumesc, dar poruncește să pună măscăriciul la temniță.
Să nu fie el iscoada cuiva, și să n-o sperie și mai tare pe doamna.
În temniță, Teleleu se trezește și cu gâdea care-i dă douăzeci și
cinci de lovituri la tălpi:
— Ce nerod a dat porunca asta?
— Cutezi a-l face pe slăvitul agă idiot?
— Păi, cum să nu-l fac idiot, dacă îmi lipsește o biată talpă de-o
binecuvântată lovitură? La dreapta ai dat treisprezece și la stânga
numai douăsprezece. Și întreb: voievodului de ce nu-i dă nimeni
douăzeci și cinci la tălpi, că face nebunia de a crede nebunie ceea
ce spune un nebun de măscărici?
Dar, după două ceasuri, domnița Florica pogoară la temniță:
— Temnicere, lasă măscăriciul să-mi spună glume.
 — Poruncă-i să-l țin trei zile.
— Te rog, temnicere. Casa noastră-i tare tristă. Doamna-i
mereu înlăcrămată. Nicolae-Pătrașcu, tot cu cărțile lui
matematicești. Aga Leca se vaită că…
— Ce, și pe dânsul l-a bătut cineva la tălpi? întreabă Teleleu.
— Cum? Pe tine te-au bătut, măscărice?
— Până la sânge.
— Vai… Temnicere, sloboade-l să-i leg rănile! Mă rog de măria-
sa să-l ierte.
La porunca doamnei, măscăriciul e scos din temniță. Domni ța îi
aduce alifii și feșe curate, din cele pregătite pentru o știre. Teleleu
își unge și-și înfășoară tălpile râzând:
— Sânt oștean, într-un război mare. Adă-mi, domni ță, și un
pumnal.
— Ce să faci cu el?
— Să-ți arăt un joc nou…
— Arată-mi jocul, cere domnița, înfățișându-i un junghier cu
mănunchiul însidefat, scos din panoplia măriei-sale.
— Vezi scândura ceea din fața cuhniei?
— O văd.
— Arunc pumnalul de-aici și, după ce se rotește de șapte ori în
văzduh, se înfige drept în mijloc. Numeri?
— Număr; unu, doi…
— Trei, patru, cinci, șa… șapte! Văzut?
— Frumos!… Încă o dată.
— S-aduc pumnalul, se grăbește Teleleu, șchiopătând, Coboară
scara. Trece ograda. Scoate pumnalul din scândură și-l pune în
teacă. Se preface a căta ceva în juru-i, iar când dinspre grajduri
vine o căruță, saltă în ea, smulge codirișca din mâinile căru ța șului,
sperie caii și-o iau la goană prin porțile deschise. La fereastră,
domnița râde și bate din palme. Dar când căruța dispare dincolo
de ziduri, încremenește. Slujitorii privesc, râd și zic că măscăriciul
a înnebunit de-a binelea: o să se răstoarne în cine știe ce râpă.

*
În zorul cel mare al unor tainice pregătiri, o lovitură ca de
măciucă: State Boldur prinde un olăcar otoman care aducea o
scrisoare către aga Leca. I-o smulge și-o înmânează de-a dreptul
lui vodă.
— Se poate? Aga Leca, hain? Mârșăvie… Boldure, află-mi
adevărul! se înfierbântă vodă de mânie.
Sub tortură, ceaușul Mustaf a mărturisește:
— Adevărat: Ibrahim-pașa i-a făgăduit domnia, dacă-i aduce
capul lui vodă Mihai.
Știrea despre hainirea lui Leca stârnește mare indignare și
neliniște între boieri și căpitani:
— Dacă mai are și alți părtași?
Fierbând de mânie, vodă pornește să-l bată pe agă cu
buzduganul. Dar în clipa asta Boldur îl vestește că, de astă-
noapte, lefegiii din tabăra de la Gherghița s-au răsculat, pradă
satele și se gătesc să vină împotriva Târgovi ștei. Și, fără o clipă de
zăbavă, însoțit de Stroe, de Maldăr, de Boldur și de o sută de
călăreți conduși de Dărămuș, vodă galopează toată noaptea, iar în
zori sosește la Gherghița. Surprinzându-i în pat, vodă însu și
cotrobăiește gazdele căpitanilor de lefegii, le ia armele și tot ce-au
jefuit și-i adună la marginea târgului, să-i judece:
— Eu vă hrănesc, mișeilor, iar voi mă prădați și mă vindeți lui
Ibrahim-pașa și lui Andrei Báthory?
— Nu ne-ai plătit de două luni! răspunde trufaș leahul
Sadurski. Plecăm! Legea mercenarului! se tocmește acolo unde-i
plătit mai bine.
Aprins de cea mai neagră mânie, vodă-i bate pe toți cu
buzduganul. Așa află că doi dintre leși sânt iscoadele lui
Zamoyski: așteaptă războiul ca să-l ucidă.
— Da? Curăț eu pământul de spurcata voastră umbră. Talere
cu două fețe!… Călău, lui Sadurski taie-i capul că-i nobil de
Lublin. Pe cei doi jupoaie-i de vii! Pentru ceilalți – ștreangul!
Nimeni nu l-a văzut, vreodată, pe vodă așa de furios. Aproape
două mii de lefegii leși, auzind că vodă le ucide căpitanii, se adună
în mare grabă, cu armele, hotărâți să înceapă bătălia cu straja
voievodului. Dar Dărămuș, Maldăr și Boldur țâșnesc de după case
și-i înconjoară, iar Stroe strânge vreo șase sute de pedestra și,
dintre lefegiii români din Transilvania ori Moldova și încep
harțagul. Călăreții leși rănesc sau ucid peste cincizeci de români,
sparg încercuirea și, sub comanda lui Walawski, fug spre
miazănoapte. Stroe Buzescu și Condur Pantelimon se iau după
dânșii.
— Stai, Walawski, să ne batem!
— Nu!… Vă părăsesc, calicilor! Trec munții la stăpân mai
darnic.
 Împreună cu cei doi slujitori atâta poate face: să amintească
fugarilor că au jurat credință, că e sălbăticie și batjocoră a părăsi
un cârmuitor tocmai când îi e mai amară limba în gură.
— Nu ne închipuiam că-n cugetul vostru se răsfață mi șelia! le
strigă Stroe.
Vreo cinci sute, cu Walawski însuși, vor să se întoarcă la
tabără, dar ceilalți sar la luptă și-i pun în rânduri cu spada ori cu
sulița. Vreo trei sute izbutesc totuși să se răzle țească și, pe
drumuri ocolite, se întorc la Mihai-vodă, în tabăra de la Gherghi ța,
cerșind iertare. A treia zi, când se întorc în Târgovi ște, vodă și
stolnicul Stroe află că aga Leca a fugit: în drum spre Bran, a luat
și vreo sută de arnăuți. Preda Buzescu a alergat după dânsul, dar
nu l-a mai putut ajunge.
— S-a cuibărit trădarea și nemernicia între noi, se caină Radu
Buzescu către logofătul Teodosie. Ce ne facem?
— Vodă a poruncit tuturor boierilor și căpitanilor să meargă în
tabere iute și degrabă.
— Plecăm, Predo, ori ne tragem în Oltenia?
— Frate, pe tine te-a rânduit să pleci la Buzău și la Brăila. Pe
mine, la Gherghița. Stroe a și luat drumul Craiovei, la banul
Mihalcea.
— Ne-a resfirat?
— Nu-i ăsta ceasul șovăielii. Radule.

*
Întorcându-se de la Craiova, Stroe Buzescu se abate o zi pe la
Stănești și una pe la sihastrul Prohor. Îl află în pragul chiliei,
hrănindu-și capra cu smocuri de otavă.
— Dumnezeu te binecuvânte, fiule. Singur, din câ ți am dăscălit,
îți mai aduci aminte de mine.
— Ce bine-i aici, sihastre. Ce liniște și câtă lumină…
— Ei, Stroe, fătul meu, aici, în vârful Coziei, am toată țara la
picioare. Când nu-mi vin știri din vale, ascult buciumele, privesc
zborul păsărilor ori vălmășagul norilor și licărul stelelor și mai
gâcesc câte ceva din ce faceți voi, acolo, jos. Săvârșiți cea mai mare
și mai hotărâtoare faptă ce pot săvârși oamenii de pe aceste
meleaguri.
— Da, ne pregătim a ne uni cu Transilvania.
— Minunat. Ci, mai întâi sloboziți țăranii, cum au fost. În cea
mai grea încercare a vieții voastre, bizuiți-vă pe norodul cel mult,
pe țară.
Soarele se amistuie, departe, în văgăunile negre ale Parângului.
Cerul se-nvăpăiază roșu, portocaliu, galben. Capra sihastrului se
apropie încet, ronțăie un smoc de iarbă, amiroase ciubotele înalte
și spada stolnicului Stroe, scutură capul plesnindu-și urechile de
țepușele cornițelor și tușește, nemulțumită.
— Nu mă-ndur a pleca, părinte. Râvnesc tihna sihăstriei tale.
— Pentru o vreme, Stroe al meu, pogor și eu în vale, ca prisecar
în Ostrovul Călimăneștilor. Voiesc ca vremile de furtună, cenu șă și
pelin stârnite de voi, să le domolesc cu sfaturile mele și cu sfânta
dulceață a mierii.

*
— Ilustrissime, se roagă Fabio Genga, de data asta soția mea-i
nevinovată. Habar n-avea… Din ce mi-au povestit slujitorii,
răpitorul este Stroe Buzescu, stolnic la Mihai-vodă.
— Prindeți-mi-l să-l spânzur!
— A trecut, de mult, munții. E vestit pentru îndrăzneli
nesăbuite. A răpit chiar o cadână din haremul sultanului,
făcându-și-o cumnată. Dar cred c-a lucrat din porunca lui Mihai-
vodă. Ciobanul, cum îi spun nemeșii, o vrea ibovnică.
— Atunci… să piară!
— Și războiul Troiei s-a stârnit din pricina unei femei. Dacă o
osândești pe Velica, ilustrissime, s-ar putea ca, a doua zi valahul
să se năpustească asupră-ne. Că-i flămând de dulce dezmierd
muieresc. Velica-i un fel de fecioară cu prunc, ca Madona. I-a
murit soțul la câteva luni după căsătorie și, de-atunci, nu mai
sufere bărbat.
— Nu ți-i rușine să vorbești așa despre soția ta?
— Lumea știe că, din porunca prințului Sigismund, am luat-o
nevastă doar cu numele. O voia pentru el.
— Săptămâna viitoare mi-o aduci mie. Cu discreție, că de nu, te
gâtui; iar pe ea o spânzur.

*
Cătălina și Anghelina s-au întors din Transilvania cu ve ști
liniștitoare; Velicăi nu i-i ușor, dar tot nu părăse ște Alba. A șteaptă.
Crede că mai poate fi încă de folos acolo. Cătălina a cumpărat trei
harabale cu miere și ceară pe care va să le trimită spre Istanbul. A
venit, odată cu ele, și un vlăjgan voinic și încruntat.
 — Cum, Anghelina? Nu ți-i de ajuns un uriaș?
— Păi, că nu-i al meu. Velica-doamna l-a dat măriei-sale, la
oaste. Cică doi uriași fac mai mult ca unul singur.
— Câți ani, voinicule?
— Douăzeci și șapte.
— Știi să lupți?
— No, păi mi-s căpitan.
— Da? Foarte bine! Și unde-ai luptat?
— La Timișoara. Ne-au cercuit ismailitenii. No, păi când m-or
supărat, ucisăi douăzeci cu spada, iar pe doi i-am gâtuit, după ce
mi s-or rupt arma… Le-am smuls tuturor inelele din degete și le
port de-atunci, la brâu, ca talismane.
Sima l-a primit în casă, i-a dat straie de căpitan român și l-a
trimis la tabăra lui Stroe.
— Ci, n-ai spus cum te numești?
— Dumitru, Dumitru cel Mare, păntru că mai sânt și al ții, mai
micuți.

*
Stroe Buzescu admiră stăpânirea de sine cu care voievodul
primește, în sfârșit, semnele domniei din mâna solilor otomani,
deși știe că erau făgăduite altuia, cu scopul de a-i lua via ța. Iar
când Stoica Farcaș îl vestește că trei cete de turci au trecut
Dunărea, în dreptul Vidinului, au prădat și-au luat robi, în loc să
răcnească furios, îl întreabă pe aga Osman, cu glas amar:
— Oare steagul, caftanul și cuca trimise de sultan sânt semne
ale domniei slobode ori momeală și înșelăciune?
Și, ca să-și strunească mânia, aleargă după treburi, la Ploie ști.
Solia o ține, în chezășie, până va recunoaște și Mahmut-pa șa
împăcarea și nu va mai îngădui cetelor prădalnice să treacă
Dunărea. Abia acum, în drum spre Ploiești, Stroe Buzescu se
apropie de voievod și-i povestește cum a încercat și n-a izbutit s-o
fure pe Velica.
— Am aflat, Stroe, Stroe… tu mă pierzi cu prea multă dragoste,
iar frații tăi cu un început de ură.
— Și pentru asta se cere să trecem munții, mai repede, măria-
ta: să primenim cugetele.

*
Temându-se că iscoadele cele mărunte și tainice nu-l vestesc
despre toate câte se-ntâmplă în Țara Românească, Andrei Báthory
trimite sol la Târgoviște pe Toma Ciomârtan, om trecut de șaizeci
de ani, mult credincios Báthoreștilor. Știind bine române ște putea
auzi, vedea și iscodi mai ușor lumea și țara. A sosit sâmbătă, 2
octombrie, la Ploiești, trecând prin pasul Buzăului: semn c-a venit
prin secuime, pe la Ion Beldi. Voievodul și boierii îl primesc
prietenește. Grăiesc despre viața în Alba Iulia sub noul crai,
despre Moldova și despre Elisabeta, doamna Ieremiei-vodă, fiica
lui Ciomârtan, despre care Stroe Buzescu știe, de la Nestor
Ureche, că-i femeie foarte frumoasă, istea ță și mult dornică de
mărire. De când s-a maghiarizat, Toma Ciomârtan î și zice
Czomortany. Laudă foarte mult mănăstirea Sucevița, întărită cu
tari ziduri de cetate; chiar acum meșteri iscusiți o zugrăvesc
minunat pe dinăuntru și pe dinafară, iar doamna Elisabeta o
împodobește cu odoare scumpe. Dar banul Mihalcea și, apoi,
Preda Buzescu bagă de samă că, de fapt, Toma nu-i sol, ci
iscoadă.
— Prea-i umblă ochii, șerpește, după oaste.
— Să-l adormim cu vin de Pietroasele, și să-l păcălim cu știri d-
alea mincinoasele.
Și așa, printre pocale, bine sprijinite cu păstrămuri pipărate,
banul Mihalcea îi destăinuie că voievodului a început să-i fie silă a
mai domni. Vrea să plece din țară.
— Rudolf împărat i-a dăruit un castel în Silezia, la Künisberg,
cu moșii și 32.000 de suflete.
— Poate se călugărește, ca Sigismund, râde Radu Buzescu.
— Nu cred: își ia și doamna și coconii, șoptește în taină
Mihalcea.
Întors la Alba Iulia, Ciomârtan îl încredin țează pe crai că
valahul n-are gânduri ascunse. Ion Raț și generalul Basta
răspândesc scornituri și spaime.
— Nu-i primejdios unul despre care sfetnicii vorbesc fără
respect și fac glume deșănțate la un pahar de vin.
A doua zi, banul Mihalcea cere voievodului să-l trimită la Alba
Iulia: să întoarcă vizita și să afle ce-a cules Ciomârtan din țară.
— Să-l încurcăm pe craiul Andreiaș într-o plasă de amăgiri din
care să nu mai iasă, în veci.
— Numai să nu se dovedească el mai viclean decât tine, se teme
Radu Buzescu. Ales că are acolo două ajutoare: pe Raț și pe Leca.
— Caut să vorbesc și cu Gáspár Kornis. Voi cerca a-l
încredințare că la iarnă pornim iar împotriva otomanilor.
— Convinge cât mai mulți nemeși să rămână la castelele lor, să-
și culeagă viile și să însămânțeze grâul.
— Vezi, poate mai câștigi ceva căpitani iscusiți și flăcăi pentru
oaste, stăruie Stroe Buzescu.

*
Descalecă și se așază pe iarba uscată de sub un fag stufos, sus,
în Stoienești:
— Te-am luat anume la plimbare până aici, zice voievodul. Că
n-am sfătuit de mult. Durerea cea mare-i lipsa de bani. Lefegiii,
neplătiți de două și trei luni, se răzlețesc pe furi ș, prin țară, după
pradă. Mi-i inima sângerată, crâșcă de mânie și plâng pe
dinlăuntru: Bani! Aur! Lua-l-ar dracul de aur!… Că dacă nu se
întâmplau trădările, dacă nu se răsculau lefegiii le și, dacă veneau
banii de la Praga, acum eram la Alba Iulia…
— Să mai strângem bani de la boieri, sfătuiește Stroe Buzescu.
Cerc a-i îndupleca pe Radu, Preda, Udrea Băleanu, Teodosie. Ca
să fiu pildă, dau jumătate din ce am.
— Bine-ai gândit. Și fă asta repede. Petru Orăș mi-a adus știrea
că hatmanul coroanei Zamoyski și gheneralul Zolkiewski au
oastea gata: vin asupră-ne, cu Simion Moghilă. Și mi se pare că
mai sânt aici boieri care așteaptă ceas prielnic, întru hiclenire și
sugrumarea mea.
— Acum când otomanii s-adună iar la vadurile Dunării?
— Ei, ce zici?
— Să-l lovim întâi pe Ieremia Movilă.
— Mda… La ceasul acesta, Udrea Băleanu, cu lefegiii lui Eric
Lassota, pradă tătărimea pe la Ismail.
— Foarte bine! Sperie și pe leși și pe tătari.
— Da. Dar ce fac cu neprietenii dinlăuntru? Mă învinuiesc că
am sărăcit țara, cu războaiele mele. Și au dreptate. Zic că turcii se
adună la vaduri. Și au dreptate. Zic că nu mai am cu ce plăti
lefegiii și i-am slobozit asupra țării de-au mâncat și poama viilor. Și
au dreptate. Zic că nerușinații lefegii le iau muierile și fetele de le
strică și le rușinează, tot așa de rău ca și musulmanii. Și iar au
dreptate.
— Știu, măria-ta. Chiar mitropolitul Eftimie cu vornicul
Dumitru…
— Dacă-i așa, află că Mihalcea i-a înduplecat pe frații tăi să se
alăture urzitorilor hicleniei.
— Frații mei, hicleni? Nu cumva ne jucăm cu focul?
— Trebuie… S-auzi ce bine zice Radu Buzescu că nu mai rabdă
domn pe fiul din flori al Teodorei, rachierița, parc-ar fi
ocârmuitorul trădătorilor.
— Măria-ta, eu… amețesc.
— Nu te speria: la ceasul acesta, când noi sfătuim aici, sub
acest fag cu frunză galbenă de toamnă, Mihalcea îl în știin țează
despre toate astea pe Andrei Báthory, pe Kornis și pe… Velica.
Începe cu știrea că până și cumnatul meu Dragomir m-a trădat: se
află la Suceava, prieten cu Vintilă-clucerul, ibovnicul doamnei
Margareta a lui Simion Moghilă. Înțelegi?
— Mă tem de această încurcată și drăcească țesătură.
— Și eu, dar n-am încotro. E lucrarea lui Mihalcea și a…
banului.
— Dar dacă, prin asta, te dai pe mâna urzitorului, a lui
Mihalcea, a cărui șiretenie nimeni n-o poate măsura?
— Fă-mi imputare. Mi se cuvine. Ci să veghem împreună a nu
cădea în mrejele pe care înșine le-am întins.

*
Ajuns, în sfârșit, la Gáspár Kornis, Walawski povestește de ce s-
a răzvrătit și a plecat din Țara Românească, împreună cu o mie de
lefegii.
— I-au mai rămas mulți?
— Nu, minte Walawski. N-are bani, n-are nici mercenari. Iar cu
sila nu stă nici dracul. Ne primești?
— Să vedem. Nouă, ungurilor, nu ne prea plac trădătorii.
— Cum? Au nu din îndemnul vostru ne-am răzvrătit?

*
Însoțit numai de Stroe și de slujitorii lui, Buzdugan și Condur
Pantelimon, vodă trece de la Curtea de Arge ș la Ostrovul
Călimăneștilor, s-o vadă pe maica Teofana.
— Să știi, drag fiul meu Mihai, că te-am adus cu gândul. Avui
vedenie cumplită și mă tem pentru zilele tale.
— Zău? Ce vedenie?
— Se făcea că, pe furtună, ai trecut un munte mare și te-ai
așezat într-un loc desfătat, strălucitor și frumos. Fiind tu băgător
de samă numai la priveliștea din jur și la mireasma florilor, n-ai
văzut venind altă furtună, neagră, cu balaur mare, urât, groaznic
care asupră-ți s-a năpustit și înghițitu-te-a. M-am trezit scăldată
în sudoare, cu amarnică spaimă în oase și cu usturătoare durere
în inimă.
— Dreptu-i, maică Teofana, că nu pornesc cu inimă u șoară.
Dar, iată, Andrei Báthory vrea să mă alunge din țară. Rudolf-
împăratul șovăie: nu-i hotărât să mă ajute. Lefegiii mă părăsesc că
n-am cu ce-i plăti. Leșii urzesc împotrivă-mi. Movile știi vor să-mi
ia scaunul domniei și uneltesc împreună cu o samă de boieri.
Otomanii abia așteaptă să mă jupoaie de viu și să-mi arunce
hoitul în Bosfor, ca lui Petru-vodă Cercel, fratele meu…
— Ce vrei să faci în vârtejul atâtor primejdii?
— Să împlinesc visul cel mare: să-i unesc pe toți românii sub
porunca și oblăduirea mea, și să-i așez cu piepturile la Dunăre,
întru păstrarea libertății cucerite, înțelegi? Asta mi-i ursita.
— Dar neprietenii sânt puzderie…
— Primejdiile măsoară înălțimea faptelor omenești.
Vorbirea dintre mumă și fiu îl răscolește adânc pe Stroe
Buzescu. Și parcă-i bucuros că a venit în acest loc, unde
totdeauna a cules nădejdi.
Dar abia s-au ridicat din jilțurile de lemn castaniu, că în ograda
schitului se și ivește un flăcău în strai ciobănesc, cu zeghe. Ține
de căpăstru un cal pintenog și breaz. Are ochi mari, verzi, musta ță
bălaie, scurtă, frunte înaltă, nas mare, ciolănos, gură largă cu
dinți lăți, puternici. Nu pare prea voinic, dar are în el ceva tare,
pietros și de nebiruit.
— Eu sânt Onea Vale din Cetea, măria-ta. Poreclitu-s și
Turturea. M-a trimes Velica-doamna… Dar unde te-am mai văzut,
măria-ta?… Ah! Doamne, Doamne sfinte! Minune…
Cade în genunchi și sărută poala conțășului măriei-sale.
— Ce-i cu tine, omule?
— Ești mântuitorul meu, măria-ta!… Te cunosc bine.
— Eu? Cum adică?
— Ești cel care m-a izbăvit de spânzurătoare, pentru că am cojit
arinii… Și-atunci am jurat, da, am jurat să te slujesc până la
sfârșitul zilelor. Și, iată, tocmai pentru asta trimisu-m-a aici
stăpâna, fie-i numele binecuvântat! M-a trimis să-l înlocuiesc pe
Doia Crăciun, ciungul. Și mi-a poruncit stăpâna mea a șa: „Jură-i,
în fața altarului, credință până la moarte”. Și, iaca, jur pe cei 319
sfinți de la Nikeea, să nu mă despart de măria-ta până la moarte,
așa cum m-am juruit atunci când m-ai scos de la ștreang.
Jurământul e obișnuit, dar Turturea îl rostește atât din
adâncuri, că Mihai-vodă, maica Teofana și Stroe Buzescu se
cutremură de puterea lui.

*
Sima citește țăranilor hrisovul măriei-sale, dat din Ostrovul
Călimăneștilor, după sfat cu sihastrul Prohor și cu boierii cei mai
de credință, pentru satele care dau câte 100 de osta și: …„birul de
taleri, de cai de olac, de sama și de toate dăjdiile și mâncăturile
câte sânt peste an… bir de taler, de miere, de ceară, de găleata cu
fân… de podvoade, de mertici de conace… și de toate dăjdiile și
mâncăturile câte vor fi preste an în țara domniei-mele”… Citind
scutirile, stolniceasa se înfioară de milă și de spaimă: „Ce multe
sânt… Când au fost puse? Și cum le mai duc?”

*
Împânzite prin sate ori găzduite în corturi și bordee prin poiene,
oștile Țării Românești fac mustră și merg câte o poștă, zilnic, să se
deprindă cu osteneala drumului și cu urcușul. Nimeni nu le vede,
deși mii de flăcăi s-adună din toată țara, de peste munți și chiar
din Moldova. Unii se adăpostesc în codrii din jurul Bucure știlor.
Alții, în pădurile din preajma Hurezului. Unii, la Curtea de Arge ș,
la Câmpulung ori în luncile din Buzău și Cislău. Temeiul o știi îl
alcătuiesc lefegiii. Dintre aceștia, după părerea lui Stroe Buzescu,
cei mai bine pregătiți sânt cazacii și moldovenii trimi și de
Constantin Vasile de Ostrog, prieten măriei-sale. De și bătrân,
căpitanul Cocea îi ajută la pregătire. De aceea vodă nu le dă un
singur căpitan, ci-i amestecă printre transilvănenii lui Mihai Ra ț,
printre haiducii lui Baba Novac, cu bulgarii și sârbii Buze știlor și
chiar cu moldovenii lui State Boldur și Petru Orăș. Din pricina
hiclenirii lui Leca și a lui Walawski, arnăuții și leșii sânt risipi ți în
cetele Buzeștilor, ale lui Mihalcea, Udrea Băleanu sau Șerban-
paharnicul, adică dați în sama lui Tudor Maldăr, Andrei Boer,
Simion Dărămuș, căpitani de mare credință și foarte pricepu ți.
Măria-sa l-a păstrat pe tunarul Schneider și-a mai adus de la
Sibiu și de la Brașov încă o sută de sași pricepuți la tunuri. Pe
secui i-a dat în sama lui Ion Tamaș și a banului Manta. Cum însă,
în aceste zile, vin tot mai mulți, voievodul își alege căpitani pe
Ștefan Tarcian, Petru Chidei, Ion Zindic, Dumitru cel Mare,
Gheorghe Horvat, Ion și Gheorghe Micu, toți sub ascultarea lui
Gheorghe Maco, viteaz vestit, ajutat de Drago ș Mârza. Dar cea mai
frumoasă și mai de fală parte a oștirii o alcătuiesc tot ro șii de țară
ai lui Stroe Buzescu, măciucarii lui Tudor Maldăr și bardi șele lui
Dărămuș. Afară de voievod și de banul Mihalcea, nimeni nu știe
numărul oștenilor. Nici împotriva cui vor lupta. Cine întreabă,
capătă răspuns scurt:
— Împotriva dușmanilor!
Toți căpitanii au poruncă de la însuși voievodul, să întărească
muștrul strașnic, dar să grăiască frumos cu ostașii, să fie
binevoitori și veseli să le dea daruri ca să le câ știge inimile, să-i
facă a uita și grijile și întrebările neprielnice. Lă țesc vorba că de
vor avea izbândă, domnul le va plăti leafa pe patru luni înainte.
— Sporiți în inima voastră dorul de luptă și de fapte mari.
Curând, plecăm…
Ci, în amurg, la Târgoviște sosește Gáspár Kornis însu și, sol al
craiului cardinal. Boierii se miră mult de-atâta cinste și se
scarpină în bărbi. Unii zic că întoarce solia banului Mihalcea. Al ții
șoptesc:
— E iscoadă, întărită cu vreo douăzeci de pânditori.
— Să-l primim bine, să-i căutăm în cinste, ca și lui Ciomârtan,
și să-l încredințăm că aici nu se întâmplă nimic.
În adevăr, îl duc unde dorește. Și, pretutindeni, ospețe
îmbelșugate, cu morun de la Dunăre și vin de la Drăgășani, cum îi
place lui. Îl poftesc la o întrecere de călăre ți, unde Tudor Maldăr și
Simion Dărămuș îl uimesc cu drăcăriile lor. Iar la benchetuirea de
despărțire, banul Mihalcea se dă pe lângă dânsul și, după ce-l
copleșește cu pocalele, îl ia la ispitit, cu încetișorul, în italiana lui
cam pocită cu vorbe românești; vrea să știe cum se poartă noul
crai.
— Cardinalul? Mai bine-o duceam cu Sigismund. La el
învățasem cât de mare-i nebunia; la ăsta nu-i putem dibui
înțelepciunea… Acum, vrea s-o aducă în iatacul lui pe Velica. De
ce n-o luați la voi, să nu-i mai zăpăcească pe Báthorești?
— Ai dreptate. Chiar prin domnia-ta îi vom scrie tainic răva ș, s-
o poftim la noi.
Și Gáspár Kornis s-a încredințat că Mihai-vodă domnește pașnic
în țara și-n cetatea lui de scaun. La despărțire, Mihai-vodă îl
roagă:
— Înfățișează craiului dorința mea de a avea Cetatea Făgăra ș, ca
loc de adăpost. Până-n Silezia-i prea departe. Și-apoi, mi-i drag
foarte ist pământ românesc.

*
La începutul lunii octombrie, Dan-vistierul și Vintilă-clucerul se
întorc din Polonia la Suceava. Îi găzduiește Simion Movilă, în
casele lui, dar numai o noapte, că vistierul sforăie cumplit, parc-
ar avea zbârnâitori și buciume dogite în nas. Când se trezesc,
primesc scrisori și știri din Țara Românească, aduse de doi
slujitori leși. În una din ele, mitropolitul și boierii din Târgovi ște îi
roagă, cu lacrimi în ochi, să meargă la cancelarul Zamoyski, să-i
arate durerea cea mare a țării și să-l roage a veni să-i mântuie din
mâinile hapsânului Mihai-vodă, care-i mai rău ca un turc.
— Vezi, clucere Vintilă, se veselește vistierul mângâindu- și
barba și lucindu-și pleșuvia în soare, că au ajuns la vorba mea?
Apucatul ăla nu va face niciodată pace cu sultanul. Uite, scrie
aici: …„Chiar dacă ar rămâne numai doi turci și voievodul să fie al
treilea, între dânșii pace tot n-ar fi”…
— Să le trimitem vorbă că venim cu Simion Movilă. Iar lui
Zamoyski, îi arătăm că dorim a fi uniți cu Moldova, ca unii ce
sântem de aceeași limbă și de aceeași lege.
— Ne-a îngăduit a năimi oaste în Polonia, pe banii lui Simion
Movilă. Ne întovărășim și cu tătarii.
— Ne bizuim și pe otomanii care se ațin să-l prindă pe zălud și
să-l primească pe blajinul Simeon Movilă.
— De-acu îi putem spune Simeon-vodă.
— Da, Simeon-vodă… se grozăvește frumosul clucer, gândind la
întâlnirea cu doamna Marghita; că de-acum, chiar de-am pieri, tot
îl facem domn.
— Repede! Că dacă întârziem, Mahmut-pașa pune domn pe cine
știe ce lotru, fără milă pentru biata țară.
— Numai să nu ne-o ia smintitul înainte, se întristează clucerul
Vintilă, gândind mai departe la mângâierile tainice cu care l-a
bucurat ieri Marghita și la întrebările ei: „Cum, numai cumnată-
mea Elisabeta să fie doamnă? Dacă soțul mi-i cam molâu, n-a ș
putea domni eu?”
— Se poate, își șterge vistierul chelia lucie; numai că lui Ieremia
îi place să aibă frate domn, dar nu-i place de fel să dea bani și
oaste pentru asta.
— Să-l amenințăm că, aprig cum îl știm și groaznic la războaie,
Mihai îl suflă din scaun ca pe-un fulg de rățoi.
Adevărul era că doamna Elisabeta dorea nespus ca ambițioasa
sa cumnată să se afle cât mai departe de Suceava. Cum tot adevăr
era că hatmanul Zamoyski își făcea socotelile lui, cu banii
Movileștilor! „Dacă în Transilvania conduce un om al Poloniei, iar
în Moldova și Țara Românească doi Movilești, credincioșii noștri,
aduc trei țări sub scutul regelui Sigismund Vasa…”

*
La târnosirea bisericii Sf. Nicolae, mitropolitul Iftimie strecoară
ușoară dojană măriei-sale: în șapte ani, a ctitorit o singură
biserică.
— Dreptu-i, înalt preasfinte. Mă mir însă că, lângă mine fiind în
acești șapte ani, n-ai băgat samă cât luptat-am să le apăr pe cele
în ființă; să nu ți le pângărească păgânul. Și bine-ar fi, înalt
preasfinte, ca mustrarea asta să nu fie o predoslovie la… altele,
mai cutezătoare.
— Măria-ta, eu îl… șoptește și face semn Stroe.
— Potolește-te… N-avem spadă și ne pocnește cu cârja în cap.
Stai cuminte și cu ochii în patru. Avem noi al ți mitropoli ți: unul
aici, Dionisie Rally, altul la Prislop.
Șoapta între voievod și stolnic îl încurcă așa de tare pe
mitropolit, că uită ictenia și diaconii trebuie să i-o amintească.
Dar numai prea puțini știu că țeremonia asta, cu mult norod și
măreție, se împlinea tocmai acum, tot cu gândul de a păcăli
iscoadele și veghea lui Andrei Báthory. În acest timp, căpitanii se
străduiau, mai abitir ca oricând, ca oștile să fie gata; două mii de
harabale așteptau în locuri anume, prin poiene, în satele de sub
munte, încărcate cu arme, merinde și averi; aveau oi ștele
îndreptate spre miazănoapte, iar caii pășteau prin preajmă.
Și pe când norodul și slujitorii se înfruptau din bucatele
hramului, Buzeștii se sfătuiau cu vodă:
— Țâșnim cu iuțeala fulgerului și izbim ca trăsnetul. Să-i
amețim. Să-i uluim pe toți. Și până s-or limpezi, le-am și pus, bine,
unghia în grumaz, se bucură Stroe Buzescu.
— La hotarul dinspre Moldova îl trimit pe Șerban-paharnicul.
Radu, Preda Buzescu și Udrea Băleanu sar cu oștile din Oltenia.
Eu, cu Stroe, cu Novac, cu Manta, cu Maco, cu Boldur, cu Oră ș,
cu Mihalcea, la Ploiești.
 *
Mușcă repede din mărul dăruit de-o precupeață din ulița
Prundului și leapădă cotorul în iarbă. Urcă treptele scolii, gândind
c-a lăsat copilașii în sama slujnicei și, de două săptămâni, de când
perindă prin satele și orașele Transilvaniei, mult i s-a făcut dor de
ei. Dar nu putea să nu facă și ea ceva mai deosebit, pentru țară și
pentru voievod. Pe protopopul Mihail îl află la procitania școlarilor
români, de-aici, din Șchei.
— Părinte, se apropie ceasul.
— Prea bine, Maria. Sânt gata. Abia aștept să-l întâmpin. Am
bune legături cu Martin Schonkenbok, cu Dorothea și Sebastian
Hirscher și cu toți românii noștri. Am vorbit și cu pârcălabii de la
Codlea și Făgăraș. Toți îl așteaptă: unii cu voie bună, al ții cu
îngrijorare.
— Mulțumesc, părinte Mihail.
— Maria, îi șoptește protopopul, ferește-te de oamenii lui Ion
Beldi. Te-au amirosit.
— Am adunat, în căruță, trei saci cu rășină de brad și șapte cu
coji de mesteacăn, chipurile să le vând. Eu, Maria căpitanului
Dragomir Mârza și căpitan în oastea lui Mihai-vodă, în războiul
din 1595, te rog să pui scheienii să facă din ră șină și coajă de
mesteacăn făclii, să-l primiți cu lumină multă pe măria-sa, în
cetatea Brașovului…

*
Înnoptase de mult. Picioarele îi amorțiseră de îndelungă și
țeapănă așteptare într-un ungher al gangului întunecos din casa
asta mare, din lemn. L-a zărit pe Carpus ascuns într-o firidă, în
calea măriei-sale, la ieșirea din sfat. A cercat să-l vestească, dar
straja l-a brâncit cât colo:
— Sfat de mare taină!
Nu-i rămâne decât să aștepte și să lucreze cum îi va porunci
clipa. Singurătatea și așteptarea îi stârnesc gânduri negre: …„Cu
cine pornești, măria-ta, la marea bătălie? Câți din juru- ți cred
cinstit în măreția faptei tale? Cei mai mulți, sporirea averilor… Am
venit, în goană din Stănești, cum mi-a poruncit Sima-stolniceasa.
A scris Araxi: „Cel ce-și zice Carpus este călăul lui Ibrahim-pa șa.
Roagă-l pe Stroe să-l privegheze îndeaproape, că-i lup, primejdios
foarte”… „Stolniceaso, eu am fugit din temniță.” „Pentru că-i aperi
viața, măria-sa te va ierta, fugarule! Vestește-l, în galop”. Dar nu l-
am putut întâlni: e pretutindeni și nicăieri…”
Când se deschid ușile și străjile zornăie armele, Teleleu se trage
în capul gangului, spre odăile de culcare. Dar domnul nu se
îndreaptă într-acolo, ci pornește spre casa străjii. O clipă,
măscăriciul vrea să se ia după dânsul. Dar se răzgândește: …„Nu
domnul, ci Carpus trebuie vegheat…”
Se lasă tăcere grea peste tot cuprinsul. Doar undeva, în odăile
dinspre miazănoapte ale curților, o strajă își sună pintenii în
cadență rară. Măscăriciul picură de somn și tremură de frig; totu și
stăruie. Carpus e la mai puțin de douăzeci de pa și. Îi aude și
răsuflarea. Și, zgâindu-se la acest cer de toamnă senină, cu multă
pulbere de lumină picurată din stele, parcă în țelege de ce Rudolf-
împărat trăiește mai mult noaptea și cu ochii cercetează mai mult
sclipărul luceferilor, decât suferințele oamenilor aici, pe pământ.
Crede că singure stelele hotărăsc soarta noastră. „Dacă asta-i
adevărat, atunci steaua care cade în clipa asta-i a mea și, peste
câteva clipe va să mă sting și eu cu ea; steaua zilelor mele. Oare- și
face și ea cocoașă? Este și ea măscărici la Luceafăr, domnul
stelelor? Ori la Soare, domnul lumii?”…
Dinspre poartă răzbate huet de pași apăsați și zornăit de
pinteni: „Domnul”… Spune bună seara celor trei căpitani care-l
însoțeau: Petru Orăș, State Boldur și Stroe Buzescu, și urcă
treptele casei. Căpitanii așteaptă până intră voievodul în gang,
apoi se întorc spre poarta cetății.
În clipa asta, un răget cumplit spintecă văzduhul strâmt dintre
ziduri, răbufnind în afară:
— Aaah! Și Mihai-vodă se ivește în prag cu o mogâldeață în
spinare. Cei trei căpitani s-avântă pe trepte în sus și în șfacă fiin ța
pe care voievodul o lua din spinare ca pe-un tăbâltoc cu făină.
— Măscăriciule! se miră moldoveanul.
— Te-ai smintit, cu-adevărat? întreabă voievodul.
— N-am avut altă cale să te feresc, de-adevăratul uciga ș, măria-
ta. Căutați-l! E uriașul Carpus, colo!
— Străjerii!… Toată straja curții!…
Într-o clipă, ograda-i plină de oșteni. Din firida unde sta
ascuns, Carpus se repede asupra voievodului. Dar Teleleu îi sare
în spate și-l pălește cu mănunchiul junghierului în cap. Ci
turcului nici că-i pasă; c-o scuturătură, îl leapădă cu fruntea de
scândurile pălimarului. Vodă are răgaz să tragă spada și să se
apere. Sare un străjer în ajutor, dar Carpus îl străpunge cu
jungherul. Ochii, două făclii ale groazei, îi lucesc în întuneric. Al ți
doi străjeri cu suliți, Stroe și Boldur cu spadele îl împresoară, îl
înțeapă, fără să-l poată răpune. Mai găsește o clipă să se
năpustească asupra voievodului; dar, aprig, măria-sa, îi face,
scurt, județul din urmă, cu junghierul, drept în inimă.
— Ei, m-ai stropit cu sânge, măria-ta… mormăie măscăriciul,
ridicându-se dintre picioarele ostașilor și ale turcului prăbușit ca
un butuc uriaș. Mihai-vodă îl ridică de jos, îl cuprinde în bra țe și-l
sărută.
— Ei, tot mai bine-i să fii sărutat, decât bătut la tălpi, se
lingușește Teleleu, urmând cu șagă: pe italienește, măscărici se
cheamă buffone și buffone magra, adică slab, jigărit, prost. Eu… și
se destinde uriaș, atletic. Tiii!… să mă gheboșez iară, să-ncap în
temniță…
Râde măria-sa și poruncește lui Boldur să-i dea o pungă cu
galbeni, iar pentru slujitorul rănit cheamă vraciul.

*
Dacă nu s-ar fi nimerit ca tocmai atunci Sima-stolniceasa să se
afle în chilia maicei Teofana, nimeni n-ar fi știut că, în ziua de 13
octombrie 1599, Mihai-vodă a trecut iară pe la Cozia. Nici State
Boldur, nici Turturea, umbrele măriei-sale, n-au aflat. Maica l-a
omenit cu friptură de clapon și cu vin. Vodă a povestit întruna,
parcă anume ca să se controleze dacă a făcut tot ce trebuia: a
văzut fiecare ceată și fiecare pâlc, a grăit fiecărui căpitan, i-a
dăscălit cu sfatul și cu dojana pe Radu și Preda Buzescu, l-a
domolit pe Udrea Băleanu, a hotărât ceasul pornirii și a socotit
pașii ce trebuie să-i facă pe oră ca să ajungă la clipa hotărâtă în
Tălmaci, dincolo de munți. După ce s-a încredin țat că to ți au
înțeles care li-i datoria, le-a urat noroc, a poruncit străjii să-l
aștepte în Râmnicul Vâlcei și, călare, singur, s-a pierdut în desi șul
pădurii. Într-un ceas, peste munte, prin poiana Frăsinetului, a
ajuns la Cozia.
— Acum, plec, se ridică de la masă, face câțiva pași prin chilie,
îngenunche și sărută mâna Teofanei. Binecuvântează, mamă,
calea fiului tău, calea Binelui și a Dreptății.
— Mintea-mi se învrăjbește cu inima, și nu le pot împăca sfada.
Ci numai cu lacrimile, eu, muma ta, mă mângâi, fa ța mi-o spăl și
inima mi-o răcoresc. Căci teamă mi-i că- ți vei lăsa gâtul acolo,
drag fiul meu, Mihai…
 — Hm… maica Teodora, știi tu cât prețuiește Transilvania și
Moldova și libertatea? N-avem noi atâta sânge și-atâtea vie ți să le
plătim… Că neprețuite-s dacă le-mpreun.
— Fii binecuvântat, fiule! Împlinește visarea cea mare, a ta și a
întregului norod. Și Domnul te-ajute, înainte-mergătorule…
Sima se așază în genunchi alături de Mihai și-i cuprinde mâna
ca unui frate care se aruncă în vijelie. Șopte ște, gândind și la Stroe
al ei:
— Măria-ta, nu ești cuceritor, ci întregitor de țară. Să te-ntorci
biruitor. Ci noi rămânem aici, să păzim vatra și să ne mângâiem
cu lacrimile, precum ni-i scris.
 Steagul alb cu vultur de aur flutura deasupra munților

În fața bisericii domnești din Curtea de Arge ș, îl întâmpină Stroe

Buzescu, îngrijorat, ca și Dan Buzdugan care-l înso țe ște. După
nădușeala de pe cai se cunoaște că au galopat nebunește. Vodă
întreabă, cu o clătinare din cap și-o înăl țare a sprâncenelor
stufoase și negre.
— A sosit sol iar Ciomârtan.
— Și ce mai vrea?
— Nu știu; dar se poartă foarte trufaș. L-am lăsat în sama
banului Mihalcea, să-l descânte, și-am venit să te-aduc de la
Drăgășani, moșia măriei-tale.
Dintr-o privire vodă înțelege că purtarea magnatului, Toma
Ciomârtan cel de acum, nu mai samănă cu cea de astă-vară.
— Am o sarcină grea: să-ți spun că ilustrul cardinal Andrei
Báthory, craiul Transilvaniei, înțeleptul meu stăpân, î ți porunce ște
să părăsești țara.
— Cum? se ridică vodă în picioare și răsuflarea-i șuieră a
mânie.
La fel fac și banul Mihalcea și Stroe, aflați de față.
— Nici măria-sa, nici Ieremia Movilă, nici regele Poloniei, nici
chiar marele vizir nu sânt mulțumiți de domnia-ta. Pleacă singur,
dacă vrei să nu te-alungăm cu arma.
— S-ar cuveni să calc legile soliei și să te-agăț în ștreang! Mă
stăpânesc totuși. Și întreb: Cum, Toma Ciomârtan, cutezi, aici, în
casa mea, să-mi poruncești să plec, așa, ca unui slujitor?
— Asta-i și voia lui Rudolf: a făcut pace cu sultanul și cu regele
Poloniei și ține să nu-i strici această pace cu apucăturile tale
războinice.
— L-am rugat pe crai, se așază vodă iar în jil ț, că dacă î și poate
face sieși pace, să mă împace și pe mine cu sultanul și cu riga leh.
Poate. De ce n-o face?
— Toți turcii sânt foarte înverșunați împotrivă-ți. Vor cu orice
preț să te scoată din scaun.
— Ci, la Alba Iulia, în scaun crăiesc, se află, pre cât știu, un
popă creștin, nu un musulman. Întru care dreptate și lege îmi dă
porunci? Nu cumva, craiul dumitale-i mai turc ca turcii? A ți uitat,
Toma Ciomârtan, român de neam și ginere de voievod, câte am
făcut eu pentru Transilvania? De cinci ani vă apăr, să nu vă calce
sabie tătară ori otomană. Și cum rămâne cu jurământul: să nu ne
părăsim până la moarte?
— Altminteri nu-i și nici poate fi, numai că domnia-ta să
părăsești țara.
— Și încotro să mă duc? întreabă voievodul foarte frământat,
ridicându-se iar și începând să măsoare încăperea cu pa și grei,
apăsați.
— Craiul îți dă o cetate, mai spre margine.
— La Vinț unde l-ați otrăvit pe Aron-vodă? Nu cad eu în
capcana asta! Se ridică și umblă prin cameră nervos.
— Ei, nu… Dacă vrei să pleci de bună voie, cum î ți spune
craiul, te duci unde poftești.
— Poftesc să rămân în țara mea! Gata!
— Dacă-i așa, trebuie să știi că sultanul a poruncit craiului să
vină cu război asupră-ți, iar Mahmut-pașa, cu 50.000 de ieniceri și
spahii trece Dunărea, te prindem viu și te dăm sultanului.
— Toma Ciomârtan, se oprește vodă din mers și-și frământă
mâinile, să le oprească de a înșfăca spada, cum de nu se despică
pământul să te înghită? Cum poți fi așa de hain și de mișel!? Iar
cum eu nu-ți crăp capul cu barda? Cum uiți, Ciomârtane, că de
zeci de ori, cu prețul vieții, făcut-am să biruie libertatea la
Dunăre? Cum ai uitat că am călău, de-ai cutezat să vii aici, cu
solia asta nemernică?
Ciomârtan, semeț până acum, începe să tremure. Banul
Mihalcea se apropie de voievod, cu vorbă blândă, calmă:
— Să ne sfătuim, măria-ta. Să nu mânjim cu sânge sfin țenia
soliei.
Cu greu, măria-sa se potolește.
— Vii, peste două ceasuri, să-ți dăm răspuns.
După ieșirea solului, banul Mihalcea surâde viclean:
— Ai dreptate să te mânii, măria-ta; dar Ciomârtan a venit
parcă noi l-am fi chemat, să ne-ajute a-l înșela pe cardinal.
După două ceasuri, are răspuns, cuminte, bine gândit și spus
fără supărare:
— Dacă este voia craiului, părăsesc țara, îndată ce-mi dă o
cetate bună unde să locuiesc cu familia. Iar boierii și slujitorii mei
să nu aibă de suferit nicio stricăciune ori pagubă. Asta-i
hotărârea sfatului și eu mă supun.
— Bine ați chibzuit!
Și Toma Ciomârtan pleacă spre Bran, însoțit de banul Mihalcea,
mulțumit de rodul soliei. Gândește: „Până în primăvară, Simion
Movilă, domn aici”…

*
Tuturor străinilor și chiar boierilor străini de tainele domniei, ca
de pildă lui Dumitru-vornicul, Mihai vodă și sfetnicii lui, în cap cu
Buzeștii și cu Mihalcea, păreau oameni înfrânți, deznădăjduiți,
gata să părăsească ocârmuirea și să plece unde-or vedea cu ochii.
— Nu-i însoțesc nici hoții de lefegii, spune Stoichi ță din
Strâmba, că n-au cu ce-i plăti, de vreți să știți.
Petru Orăș vestea că Ieremia Movilă s-a în țeles cu Andrei
Báthory și au cerut sultanului să lase Țara Românească pe sama
lor: să-l prindă pe Mihai-vodă și în locu-i să pună pe Simion
Movilă, cerut de boierii pribegi și de mulți nepribegi, printr-o
scrisoare tainică. El va plăti sultanului tribut anual de cinci- șase
sute de mii de galbeni. Pentru tocmirea ăstor treburi, au călătorit
la Țarigrad o solie de optsprezece boieri, iar sultanul a primit-o
foarte bine și i-a dăruit cu caftane îmblănite, buzdugane aurite,
cai cu șei scumpe, căciuli împodobite cu surguciuri din pene de
cocor.
— Omul nostru, Atanasie Crâmca, adaogă știrea că Moldova a
fost bântuită de secetă. La Roman, grâul s-a uscat, iar la Vaslui și
Soroca vitele pier de foame, cu miile.
— Oștiri? întreabă Stroe.
— Pe lângă Focșani și împrejurimi, vreo cincisprezece mii.
— Oho! S-ar putea ca Șerban-paharnicul să aibă de lucru.
— Cinci mii cică ar sta la Nistru, să împiedice trecerea cazacilor
care vor să vină la noi. Iar de la Zamoyski, boierii pribegi au
primit douăzeci de tunuri, șase mii de călăreți și cinci sute
pedestrași. Se gătesc a ne lovi, odată cu Andrei Báthory și cu
turcii. Când? Nu se știe.
— Atunci, stăm minunat, râde Stroe: Báthoreștii, Movileștii,
pribegii, hiclenii, otomanii, leșii, tătarii, magna ții, tărăgăneala
împăratului… numai neprieteni. Cu care începem? Că de nu, se
dezlănțuie ei, toți odată, și-i vai și-amar. Araxi scrie că Mahmut-
pașa de la Vidin iar nu îngăduie neguțătorilor români să intre în
împărăție.
— În schimb, îndeamnă ienicerii să prade Oltenia.
— Ciomârtan răspândește zvonul că Mihai-vodă și-a luat
prietenii și-a fugit, nimeni nu știe unde. Ce facem?
Teodosie Rudeanu povățuiește răbdare și cumințenie: o nouă
solie la Ibrahim-pașa, să vorbească răspicat:
— Dacă nu respectă tocmelile, trecem iară prin foc și sabie, tot
ținutul până la Țarigrad. Îmbieri și amenințări, ca să scăpăm
nevătămați până dărâmăm zidul pus de craiul cardinal între noi și
împărat.
— Gândești foarte sănătos, logofete; fă-ți îndreptările pentru
solia asta, împreună cu Andronic-vistierul, hotără ște voievodul,
fluturând capul și clătinând surguciul cu monturi de aur. Nu
întârziați mai mult de cinci zile. Izbânda noastră se bizuie pe-o
sfântă treime: putere, repeziciune și taină. În noaptea asta, cetele
de moldoveni ale lui Orăș ocupă trecătorile munților. Nu doarme
nimeni: ne pregătim până mâine la prânzul cel mic. Apoi dormim
până ne-om sătura. Pornirea, poimâine, 14 octombrie leat 1599,
ceasurile șase.

*
Numai Mihalcea și Stroe știu că Turturea a trecut mun ții, furi ș,
până la vlădica Ion, s-o roage pe Velica să meargă în cea mai mare
grabă la generalul Basta și să-i spună că Mihai-vodă, așa cum a
făgăduit lui Rudolf-împărat, trece munții să-l prindă pe cardinal și
să-l trimită legat burduf la Praga. Dar, pentru asta, Basta trebuie
să-l lovească dinspre miazănoapte, cu șase mii pedeștri, trei mii
călăreți și cu toate tunurile pe care le are. Că măria-sa vine
dinspre miazăzi cu douăzeci de mii, la care se adaugă oastea
secuilor. Asta-i și porunca lui Rudolf-împărat.
Scrie și lui Ieremia Movilă, cu iz de batjocură: …„De ce mă duc
să iau Transilvania? Pentru că nimeni n-o vrea: magna ții unguri
visează să se întoarcă la Buda; Maximilian se teme de magna ți și
fuge acasă; Maria Cristina își scutură papucii, bucuroasă că poate
pleca însoțită de-un ibovnic tainic, și chiar cardinalul ar părăsi-o
dac-ar avea un loc mai bun unde să se ducă. O iau eu, deci,
numai să-mi spună împăratul Rudolf ziua și ceasul, ca să fiu
gata…”
Mihalcea-banul îl trimite pe Stoichiță din Strâmba, cu trăsura
lui cu repezi telegari, la Alba Iulia:
— Spui că ai poruncă să mergi la Cluj, să tocmești un dascăl
pentru Nicolae-Pătrașcu, care vine în Transilvania ca ucenic și ca
zălog. Te prefaci a căuta postavuri, și-l vezi pe Gáspár Kornis. I te
tângui, cu amar, că neastâmpăratul Mihai-vodă strânge oaste la
Dunăre cu gând de război.
 *
În zori, din sate, din corturi, din poiene, din lunci, din păduri,
cetele se ridică, fără huet, ca un singur om, și roiesc spre Ploie ști.
Deodată, drumurile se umplu de ostași, călări ori pedeștri, cu
halebarde ori cu archebuze, cu suliți și steaguri. Șiruri de căruțe și
harabale, bine încărcate și bine unse, se trag tot spre Ploie ști.
Parcă toată țara s-a urnit și merge, mută, spre miazănoapte,
asemeni unui râu ciudat care curge la deal. Stroe Buzescu a
băgat samă că, de când a tăiat trufașii căpitani leși, lefegiii se uită
la Mihai-vodă cu teamă, dar și cu multă admira ție. Împlinesc toate
poruncile fără bob cârtitor. Spre seară, un olăcar cu calul în
spume vestește că la Bran se află Sennyei, sol al craiului. Poruncă
strașnică de la vodă: și douăzeci de gonaci iuți împânzesc cetele, le
resfiră într-o clipă pe drumuri lăturalnice și dosnice. Aici și acum,
Baba Novac și-a dovedit toată iscusința-i de vechi haiduc, me șter
în a-și ascunde, într-o clipă, cetele, să nu le afle du șmanii.
— Ne încurcă rău magnatul ungur, suduie Radu Buzescu, cu
urechea spre clămpănitul unei potcoave care a pierdut o caia.
Noaptea îl vârâm, și noaptea îl scoatem din oraș. Îl îmbătăm să
vadă doar pe dracul.
Sennyei a stat de vorbă cu voievodul și cu boierii, în acest târg
nou, Ploieștii. S-a străduit întru pândire, cum avea poruncă; dar
n-a văzut nimic alta decât vreo trei sute de pedeștri, ca strajă a
târgului și a Curții domnești. A întrebat:
— Când ai hotărât să lași țara?
— Prea-i grăbit craiul Andreiaș, i-a răspuns Mihai-vodă,
glumind. Păstorul nu-și lasă turma lupilor, ci tot unui păstor bun.
Și-apoi, mi-a dat cetatea făgăduită?
— Da, Ciceul.
— Ei, nu! Vreau Făgărașul, cu toată țara din jur, și cu hrisov, în
lege. Și-apoi, iubite sol, uite ici scrisoare de la Mahmut-pa șa,
adusă chiar azi de logofătul nostru Teodosie. Cere sultanului să-
mi reînnoiască steagul de domnie, că oastea otomană intră în
tabăra de iarnă și vrea să aibă pace la Dunăre. Înțelegi?
— Și nici credem că măritul crai are inimă a șa de haină, încât
să ne pună pe drumuri acum, asupra iernii, adaugă Stroe
Buzescu.
Nici de la Darahi, secretarul domnului, Sennyei nu află nimic.
Când se înserează binișor, după ce-l ospătează cu bucate grase și
vin bun, Radu Buzescu îl scoate din oraș și-l duce până la Bran,
beat mort. N-are prilejul să vadă și nici să simtă ceva din uria șa
mișcare de oaste din țară.
Bucuros că a scăpat de un musafir cu totul nepoftit, Radu
Buzescu își urmează calea spre Râmnicul Vâlcea, unde-l a șteptau
Preda și Udrea Băleanu, cu oastea Jiului, a Mehedințului și a
Craiovei.
Toată ziua de vineri, vineri noaptea, sâmbătă și duminică oștile
s-au strâns la Ploiești. În acest timp, strecurați pe cărări dosnice,
oamenii lui Orăș au pus stăpânire pe pasul Buzăului.

*
Mihai-vodă a lăsat grija țării în sama logofătului Teodosie
Rudeanu, cu o treime din oaste resfirată la Dunăre:
— Șerban-paharnicul păzește la Focșani; căpitanul Farcaș, la
Dunăre. Radu Buzescu a primit poruncă, dacă Mahmut-pașa
trece Dunărea, să-l spulbere cu călăreții și să se întoarcă, în mare
grabă spre Transilvania, împreună cu Preda Buzescu și cu Udrea
Băleanu. Nicolae Pătrașcu rămâne, deocamdată, lângă domnia-ta,
logofete Teodosie, împreună cu doamna Stanca. Să-i spui lui
Dumitru-vornic că l-am lăsat hatman peste 5.000 de o șteni,
pentru paza hotarelor. Dar dacă-l simți șovăind ori înclinând spre
pribeagul Dan-vistierul, îl vâri în temni ță. Te-ajută căpitanul Vlad.
Zilnic, un olăcar va veni de la mine la domnia-ta și de la domnia-
ta la mine, cu știri. Nu tăinuiești nimic. Și nicio șovăială! Atât.

*
Duminică dimineața, pe-o vreme minunată, primăvăratecă, o
parte din oști se adună în fața Casei domnești. Norodul prive ște,
urcat pe garduri ori pe prispe, și se minunează de-o oaste a șa de
mândră. Un sobor de preoți, în frunte cu mitropolitul însu și, adus
în grabă, cântă sfeștania plecării. Domnul și căpitanii, oastea
întreagă, apoi și norodul îngenunche și se roagă, evlavio și, cu
capetele plecate. Stroe se gândește la Sima: a rămas la Stăne ști, să
gospodărească …„Dac-aș fi avut un fecior, îl luam cu mine…”
După sfeștanie, vodă urcă în foișor, împreună cu banul
Mihalcea, Baba Novac și Stroe Buzescu și grăiește ostașilor:
— Mergem să împlinim porunca împăratului Rudolf, căpetenia
creștinătății. Lupta nu va fi ușoară. Dar cu atâta izbânda va fi mai
răsunătoare. Cei care-s mai vechi în slujba mea știu că totdeauna
i-am dus la biruință. Vă cer supunere desăvârșită, încredere și
credință, bărbăție, îndrăzneală și vitejie. Vă duc spre culmi înalte
de glorie, înainte! Călăuziți-vă după barda mea: acolo unde-s eu,
aflați cinste, bogăție și biruință!
— Să trăiești, măria-ta! Și jură, înălțând spadele și suli țele sus:
Nu vom părăsi steagul tău niciodată! Te vom urma până la
moarte!
Apoi, șirurile prind a se mișca cu măiestrită orânduire. În
frunte, tânărul căpitan Dumitru cel Mare, cu cinci sute de călăre ți
transilvăneni, având în dreapta pe Andrei Boer, iar în stânga, pe
Ion Tamaș, tustrei buni cunoscători ai drumurilor și potecilor, ca
unii care au ciobănit prin acești munți. În urma lor, vine
bănățeanul Gheorghe Pitarul Borțun, cu o frumoasă ceată de
voinici, apoi măciucarii lui Tudor Maldăr și bardișele lui Dărămu ș,
în straie de pănură albă cu sarad negru și cu căciuli rotunde.
Urmează moldovenii lui State Boldur, toți călări pe cai roibi,
îmbrăcați în pieptare negre, cu cămăși albe, cu i țari strân și pe
picior, cu ciubote roșii, cu paloșe la șold, iar în dreapta, suli ți
lungi, cu stegulețe în vârf, iar în stânga, cu scuturi rotunde de
Brașov. Părul cailor, grași, lucește ca oglinda la soare, iar șeile,
bogate în nasturi de alamă lustruită, sclipesc de- ți iau ochii. Vin
la rând cetele boierilor munteni, care de care mai falnice, cu
prapuri și steaguri, cu halebarde și archebuze. Haiducii roșii ai lui
Gruia Novac, pedeștrii verzi ai căpitanilor cazaci, cu căciuli
tătărești, sârbii cu bunde castanii, bulgarii în cojocele alb-gălbui,
ca untul, arnăuții pestriți la îmbrăcăminte și mustăcioși, sub
povața lui Baba Novac urmează artileria, în harabale grele cu
tarhatul celor patruzeci de tunuri. Apoi, ca o strajă, în urmă, o
mie de călăreți în tunici roșii și-ncușmați cu jder, sub porunca lui
Stroe Buzescu, având-o la mijloc pe Maria lui Drago ș, care lăsase
copiii în sama Cătălinei și încinsese iar spadă ostă șească. A șa,
șirurile se preling spre miazănoapte până seara, târziu. De la
Albești cârmesc pe apa Teleajenului, printre dealuri, pe valea
Cricovului, peste moșia lui Datcu, unde-l așteaptă pe măria-sa
încă o ceată mare de ostași, în cap cu proaspătul vornic Andrei.
Răspund la Cislău, iar de aici, pe apa Buzăului în sus, urcă toată
noaptea și toată ziua, așa că luni seara, se întâlnesc cu cetele lui
Petru Orăș, venite dinspre Nehoi, și pun tabără sus, în munte, la
Gura Siriului, în hotarul cu Transilvania. Întind corturile în
dreapta râului, pun străji puternice pe muntele Cheia.
Repeziciunea cu care au străbătut drumul până aici spore ște mult
încrederea ostașilor în ei înșiși. Acum văd și pede ștrii și călăre ții ce
folositoare-i deprinderea mersului repede prin munți, încărca ți cu
arme și tarhat. Cina e totuși tăcută și oarecum îngrijorată.
Glumele, puține și în șoaptă. Cei mai mulți ascultă tăcerea
înțeleaptă cu care se umplu pădurile și munții în toamnă, după ce
turmele coboară în vale și păsările se călătoresc spre țările calde.
Adorm repede. Visele și focurile mari, ciobănești le încălzesc
hodina. Picurând parcă din stele, bruma se așază în pojghi ță
subțire pe straie și mai ales pe arme și pe steaguri. Când răsare
luceafărul de dimineață, tabăra-i iar în picioare. Crainicii duc, în
șoaptă, porunca voievodului:
— Toate bagajele să se încarce în care sau pe samare. O ștenii
iau cu sine numai armele. Harabalele cu hrană vin îndată după
oaste. Cele cu poveri mari călătoresc mai în urmă.
La sfatul cu căpitanii, voievodul înștiințează că acei dintre boieri
care doresc să-și aducă și familiile în Transilvania să stea de vorbă
cu olăcarii, care zilnic vor ține legătura cu Târgovi ștea, și să- și
vestească soțiile și copiii. Că, dacă treburile merg bine, în
cincisprezece zile Transilvania va fi unită cu Țara Românească. Să
treacă muntele pe la Bran și să urmeze oștirea, la depărtare de o
zi.
Apoi, călare, mândru, drept, în clipa când soarele saltă
deasupra zării fumurii, ca la zămislirea lumii, Mihai-vodă înal ță
barda cu două tăiușuri și poruncește tare, de tremură văzduhul, și
cleanțurile, și brazii, și inimile tuturor:
— Stegar, desfășoară steagul, să-l vadă toată țara! Și înainte!
Sărbătorește, măreț, Dumitru cel Mare rotește repede prăjina și
pânza mare din damasc alb se dezvârte și prinde să fâlfâie în
bătaia vântului, ca o lumină jucăușă, fremătând parcă viu
vulturul de aur așezat pe-o creangă verde, cu o cruce ro șie în
plisc, cusut la mijloc de doamna Stanca și Sima-stolniceasa.
Oastea se însuflețește parcă s-ar fi aprins o flacără în fiecare
inimă, iar trupurilor, aripi ar fi pus. Și prinde a striga urale de
clocotesc văile, gata să doboare munții sau să despice cerul tot și
să-l așeze jos, în Țara Bârsei, ca pe o pânză de mătasă albastră.
Din clipa asta, Stroe Buzescu vede că Mihai-vodă a devenit altul:
semeț, năvalnic, viforos. Privirea mai ținteșă, mai adâncă, mai
vulturească. Poruncile mai aspre, mai hotărâte. Și mi șcările
brațelor, și clipeala genelor și surâsul sânt altele: furnicate,
săgetate, fulgerate de marele neastâmpăr.
— Vă despărțiți în zece șiruri: patru pe drum și șase pe cărări.
Om lângă om! Nimeni nu se răzlețește. Pe răzle ț, dacă nu-l omoară
neprietenul, îl ucid eu!… Bane Mihalcea, ai grijă de carele cu
hrană. Novace, să nu ți se rătăcească haiducii. Cazacilor, voi de la
câmpie, nedeprinși cu coborâșurile, țineți-vă după haiduci. State
Boldur, ocrotește tunurile! Nu mai îngădui nicio gre șeală, nicio
slăbiciune. Cine nu împlinește porunca sau șovăie consideră-se
mort! Celor care întreabă, căpitanii au învățătură să răspundă că
trecem munții cu învoirea împăratului Rudolf, să doborâm
neprietenul din spate și-apoi, împreună, să ducem războiul cel
mare cu păgânii. Nu vom face nimănui niciun rău. Afară de
Báthorești. Pe toți ceilalți, ori de ce neam ar fi, îi chemăm la noi ca
prieteni. De aici înainte, ori biruim ori murim!
Jos, în vale, verde, cu pete galbene și ruginii – Țara Bârsei,
prielnică și liniștită, ca o ispită.
Stroe Buzescu se întreabă, în sinea-i: „Oare de câte ori trecut-
am ăști munți? De multe ori. Dar nicicând ca acum…” Îl învăluie
un sentiment de mândrie și gâcește parcă un mare adevăr: „De
câte ori un steag românesc a fâlfâit de-asupra Carpaților,
Transilvania întreagă s-a înfiorat: tiranii, de spaimă, românii, de
nădejde întru libertate și unire… S-o rog pe Sima să scrie ist gând
în izvod…”
Pornesc la vale. Suflă vânt rece printre stânci, silind o ștenii să
grăbească pasul. Împărțită în zece șiruri, pe drum și pe poteci,
călăuzite de ciobani, oastea se scurge repede în vale. La amiază se
strâng în șesul de la Bozaș, moșia nemeșului secui Ion Beldi. Locul
e foarte bogat în pășuni; caii, înspumați de truda coborâ șului, au
otavă proaspătă din belșug. Ci, când se uită mai cu luare aminte,
Stroe Buzescu bagă de samă că în jurul ostașilor se adună tot mai
mulți ciobani și țărani. Unii aduc caș ori burdufe cu brânză, cu
urdă și, mai ales, păstrămuri de berbec și capră, pită, slană și
răchie. Îi înveselește o adiere de bucurie, de admirație, de mândrie
când întind ploștile cu băutură și cinstesc cu urări de bine și
laudă:
— Bine-ați venit, fraților!… Nicicând nu s-a văzut prin aste
locuri oaste așa mare și frumoasă… Dumnezeu să vă ajute să
striviți dușmanul!…
— Ți-aduci aminte? surâde vodă, când se apropie de castelul lui
Beldi. Ne hăituiau oamenii lui Alexandru-vodă, iar Beldi, gata-
gata, să ne dea prinși. Dacă nu erai tu și…
— Și Velica, să-l trimită pe Pătrașcu.
Banul Mihalcea, deși-i frânt de oboseala coborâșului, râde și-l
întreabă pe Maco:
— Secuii tăi avură cândva supărări de la Beldi?
— Multe, vel bane, și grele.
— Să-i plătească după inima lui.
La o jumătate de ceas după asta, oastea vede arzând castelul
lui Ion Beldi din Uzon. Cel dintâi. Căci, pe când oastea se
odihnește și-și rânduiește armele, vestea se răspândește, în galop,
iar ura, de veacuri zăcătoare în piepturile norodului împotriva
magnaților, izbucnește ca un vulcan uriaș, împroșcând foc, furie și
omor. Secuii încep răfuiala cu magnații. Stroe în țelege că Tama ș
are dreptate: ura lor împotriva Báthoreștilor e fioroasă.
Din porunca voievodului, State Boldur, cu o ceată de cincizeci
de călăreți din straja domnească, galopează până la Brașov să
poftească pe judele cetății la tabăra română. Ajunge la poarta de
răsărit, când se îngâna ziua cu noaptea. Din turn, străjerii dau,
din alămuri, glas de primejdie. Sfatul săsesc se strânge îndată
foarte îngrijorat. Îl copleșește trei întrebări: „Când și cum a ajuns
Valahul aici?… Ce-i răspunde, dacă ne cere jurământ de
supunere? Putem hotărî fără judele Valentin Hirscher care se află
la Alba?”
Ivirea românilor stârnește nedumerire mare în cetate:
— Valahul? Când? De unde? Cum?…
Neguțătorii își ascund mărfurile în beciuri și-și îngroapă aurul în
tainițe. Săsoaicele dosesc giuvaericalele și straiele scumpe. Unele,
însă, se întreabă dacă Mihai-vodă e în adevăr bărbat frumos, cum
spune Dorothea Hirscher.
Îndată după miezul nopții, oastea română pornește la drum. În
zori, ajunge la Prejmer. Țăranii sași și-au adăpostit, de ieri,
femeile, copiii și averile în cetățuia din jurul bisericii, și ies în
întâmpinarea oștirii, oferind daruri, mai ales hrană. Buna
rânduială și purtarea cuminte a întregii oștiri îi bucură. Din
Prejmer, căpitanii Maco, Tamaș, Ștefan Hamar și Ștefan Demeș, cu
cărți de slobozenie, pornesc în secuime, vestind că, dintru acest
ceas norodul a scăpat de asupririle Báthoreștilor. Pentru binele și
libertatea lor, să vină în oastea lui Mihai-vodă sub porunca lui
Maco, însărcinat a păzi trecăturile de la Oituz, Ghime ș și Bicaz, ca
nu cumva Ieremia Movilă, prieten Báthoreștilor, să sară în spatele
lui Mihai-vodă, cu leși și cu tătari. Îndată după asta, au apărut în
Prejmer și brașovenii Luca Greissing și Valentin Hirscher, cu doi
jurați și cu protopopul Mihail din Șchei, însoțiți de câțiva ostași. Îi
întâmpină Stroe Buzescu cu un stol de călăreți și-i călăuze ște
până la cortul voievodului.
După ce se închină cu adânci plecăciuni, Hirscher își așază
pălăria de catifea verde, își mângâie barba galbenă, holbează ochii
albaștri și grăiește săsește, iar protopopul Mihail tălmăcește:
— Mărite voievod, am adus, plocon, un car cu straie groase de
lână, nouă care cu bucate și-ți urăm izbândă. Eu acum două
ceasuri sosii de la Alba Iulia. Cardinalul nu știa nimica despre…
venirea măriei-tale.
— Nici nu trebuia să știe, surâde voievodul. Mulțumesc pentru
daruri. Am venit aici cu toată oastea mea. Cer să jura ți, în fa ța
mea, credință împăratului Rudolf și să-mi dați despre asta hrisov
întărit cu iscălitura pârgarilor și cu pecetea cetății.
— Asta va fi cam greu, îngaimă Luca Greissing, om înalt, cu
plete sure, cu ochi foarte albaștri, cu sprâncene ro șcate ca blana
vulpii, pe care Mihai-vodă îl cunoștea de pe vremea când făcea
negoț cu vite.
— Dacă vouă vă este greu, mie mi-i ușor să vă pustiesc cetatea
și ceste douăsprezece sate câte țin de Brașov.
— Rugăm să ne îngădui până mâine, să-ntrebăm cetățenii.
— Mult! Ce zici, protopoape Mihail?
— Zic că-i bine să ținem sama și de ce zic sa șii. Cât prive ște
românii din Șchei, te-așteaptă ca pre un mântuitor.
— Bine, fie, încuviințează voievodul, ridicându-se și privind cum
se temenesc solii sași, mari și greoi dar bucuroși că au de a face cu
un om de înțeles, nu cu un barbar, cum îl ocărăsc unii și al ții.

*
În ziua de Sf. Luca, la ceasul când oastea română poposea în
vârful munților Buzăului și privea spre Țara Bârsei, Pancratie
Sennyei vorbea în Dieta din Alba Iulia:
— Nu credeți în zvonurile neghioabe ce vin din Târgovi ște.
Trecut-am, pe neașteptate, prin Valahia, precum știți. Am umblat
mult. Dar oști n-am întâlnit nicăieri. Vă jur! Chiar la Ploie ști, unde
iscoadele spun că valahul a făcut tabără, n-am văzut decât trei
sute de pedeștri. Mai mult, Kornis și Csomortany au adus știrea că
valahul vrea să-și trimită familia chezașă în Făgăraș. Cere dascăli
de matematică și latină pentru coconul lui. Banul Mihalcea m-a
rugat să spulber știrea răspândită în Transilvania cum că
voievodul lui s-ar gândi la alt război decât cel împotriva
otomanilor. Dar cum singur nu poate să…
— Baroane Sennyei, te-au îmbrobodit și te-au legat la ochi!
strigă Ion Beldi. Eu și judele Brașovului, Valentin Hirscher avem
știri că valahul…
— Brașoave, cum zic românii, râse Kornis.
— Nu-i adevărat! se mânie Beldi. Valahul vine asupra noastră!
— Noi, magnații, să ne speriem de niște țărani?
— Eu mă tem! se zbuciumă Beldi. Mi-a scăpat în 1593 și…
— Ion Beldi, intervine și cardinalul, potolește-te. Să credem ceea
ce spune un nobil, Pancratie Sennyei, și nu niște oameni de rând
ori niște slugi plătite pentru mierticul de minciuni pe care-l aduc!
— Ilustrul nostru crai are dreptate, se ridică Ștefan Czáki; cum
or să cuteze să ne înfrunte niște valahi?
Și dieta se împrăștie, încredințată că tot ce se spune despre
Mihai sânt scornituri de ale iobagilor, anume ca să tulbure tihna
nobililor. Iar Andrei Báthory, bucuros că Sennyei, Kornis și Czáki
au spulberat spaimele cu care a venit Beldi, îi pofte ște în palat, să
guste dulciuri făcute de bucătari italieni, să joace căr ți și să se
desfete cu cântece din ceteră și teorb. Ca sindrofia să fie mai
însuflețită, invită și câteva donne, între care și Velica. De fapt,
rânduiește totul cu un scop: să vadă nunțiul Germanico
Malaspina că și în Alba Iulia sânt oameni subțiri, „civiliza ți”. Că
sălile palatului sânt împodobite după moda italiană de arhitec ți
aduși de Iosica, de la Florența. Ceea ce stricase furia smintită a lui
Sigismund Báthory era acum dres, lustruit și aurit la loc. În
candelabre mari, din cristal german, arde noian de luminări,
sporindu-și lumina din întâlnirea cu oglinzile mari cât pere ții.
Luxul magnaților și al soțiilor lor se adaugă la fastul palatului.
— De mult n-am mai avut asemenea petrecere, signora Velica,
constată soția lui Sennyei, ascultând cu plăcere murmurul încet și
dulce al muzicii.
— Adevărat: de la… îmbolnăvirea craiului Sigismund, trăim tot
cu frica în sân.
— Mă bucur că bănuiala craiului asupră-ți s-a spulberat.
Și, la braț, se apropie de nunțiul Malaspina, să-l audă povestind
despre înmormântarea craiului Filip al II-lea al Spaniei, unde
toată creștinătatea a ținut să trimită solii spre a împodobi
cortegiul celui care a stăpânit jumătate din lume.
— Dar Escorialul e așa de neprimitor, de trist, de uscat, de
întunecos, că, intrând, am simțit fiorii reci ai morții. Numai o
minte ciudată, pătimaș de credincioasă și de vicleană, ca a lui
Filip, a putut să-l închipuie și să-l poruncească arhitec ților și
pictorilor.
— Nu-mi plac înmormântările, ilustrissime, surâde cardinalul.
Spune: ce s-a mai zidit nou la Roma?
Când vorbește despre „Cetatea eternă”, ochii nunțiului
Malaspina se aprind, iar glasul i se înfioară de mândrie, de
bucurie, de plăcere. Femeile îi sorb cuvintele. În închipuirea lor,
Roma-i chintesența frumosului.
— Mă bucur că vă interesează arta. Capela Sixtină, catedrala
Sf. Petru n-au pereche în lume.
— Se spune că și Parisul se face vestit prin strălucirea cur ții și
grația femeilor, intervine contesa Maria Viteaz, so ția lui Nicolae.
Regele Henric al IV-lea e mare curtezan.
— Dar la Londra, ați fost, monseniore? întreabă Velica.
— Nu, prea frumoasă doamnă; fug de cetatea unei eretice care
și-a descăpățânat potrivnica – Maria Stuart.
— Aud că acolo se joacă cele mai bune piese de teatru din
lume, adaugă Velica-doamna.
— Tare-mi place teatrul! suspină contesa Viteaz. La Veneția am
văzut…
Și pe când contesa, mult umblată prin lume, povestește despre
minunile văzute la Veneția, cum s-a închinat în San Marco, ce
comori de artă a văzut în Palazzo Ducale, ce cutremur de înaltă
bucurie a învăluit-o când a stat în fața icoanei cu înăl țarea
Fecioarei, zugrăvită de Tizian, în Biserica dei Frari, cum s-a
plimbat cu gondola pe Canal Grande și cum a stat, uimită, în fa ța
palatului numit Ca d’Oro, cu fațada ca o broderie în piatră, Andrei
Báthory gândește să aducă și el pictori și arhitecți, profesori și
muzicanți, filosofi și poeți, așa cum, întrucâtva, începuse
Sigismund. „Vărul meu, Sigismund, își luase ca model pe Iancu
Corvin de Hunedoara. Eu, față bisericească fiind, mă dedic păcii și
culturii. Ca papa Iuliu al II-lea… Să fac din Alba Iulia o Floren ță;
am grâne, vite, aur, meșteri sași, robi. Cum a făcut Matei Corvinul
din Buda o cetate a frumuseții… Ei, mă izbesc tot de-un valah.
Adică, jumătate valah, ajuns „Soarele cultural al răsăritului”…
Dar pe când sporovăiesc și gândesc așa, în tihnă, bat căr țile, gustă
dulciuri, fericiți și nepăsători, aproape de miezul nopții, un slujitor
strigă din ușă:
— Măria-ta, valahul a trecut munții cu oaste multă!
Vestea încremenește și sperie. Orchestra amuțește. Privirile se
holbează. Inimile bat sec, dureros. De pe o măsuță, câteva căr ți de
joc se risipesc pe lespezi, pocnind nefiresc de tare. Cardinalul
Andrei Báthory clipește des din pleoape, se ridică în picioare, ro șu
de mânie că i se tulbură tihna; dar repede se îngălbene ște și se
lasă iarăși jos, moale și fără cuvânt. Lui Fabio Genga încep să-i
tremure genunchii. Nunțiul Malaspina aruncă o privire spre Velica
și i se pare că, în loc de spaimă, pe chip îi sclipe ște o stranie
bucurie. Se întreabă în sine: …„Frumoasă și fără de prihană ca o
madonă de Rafael?… Ba nu: e vicleană ca Iudita plecată să-l
ucidă pe Holofern… Lasă genele în jos, ca o mironosi ță; dar ce
ascunde ciudatul zvâcnet de bucurie din priviri?”
Înțelegând că sindrofia s-a sfârșit lamentabil, donnele se înclină
și se retrag pășind pe vârfuri, ca vrăbiile, lasă bărba ții să se
sfătuiască între dânșii, în ist ceas de primejdie. Gáspár Kornis, cel
dintâi, strigă:
— Ei, ce-ați înlemnit așa? Vine! Ei și? Să ne temem de-o turmă
de ciobani condusă de-un văcar?
— A trădat! îl sprijină Czáki. Ne-a înșelat cu prietenia și
supunerea.
— Așa-i… Lepăd rasa călugărească și-mbrac platoșa; pun cârja
la altar și iau spada. Gáspár Kornis, te numesc generalissim. Să-
mi aduci biruința!
— Jur, ilustrissime!
Toți s-au însuflețit. Li se pare chiar că războiul le convine: este
tocmai ceea ce, în fond, doreau.
— Ce n-a făcut regele Carol Robert, voi îndeplini eu acum, se
bucură craiul! Stăpân până la Dunăre…
— Tăiem capul văcarului și-i luăm țara, se trufește Ștefan Czáki.
Dar cer s-o arestăm pe Velica-doamna.
— Nu! Nu mă lupt cu muierile, râde Andrei Báthory. E o floare
pe care…
— Care urzică și mușcă.
— Nu mă tem de nimic!

*
Voievodul a poruncit cu strășnicie: nimeni să nu se atingă de
un fir de ață, a nimănui. Oi, vite, cai și grâne pentru hrană să se
ia numai cu bani. Totuși spaima sașilor și mai ales a magna ților
nu poate fi potolită. Mai ales că mulțimea norodului român, mult
asuprită de nemeșime, înțelege că dacă vine un voievod de-o lege
cu ea, i-a venit și dreptul de a se răzvrăti și a- și ostoi înveninata
ură adunată de veacuri. Și focul răzvrătirii se-ntinde repede. Zeci
de sate alungă oamenii nobililor. Stroe Buzescu prime ște știrea că
țăranii români au atacat chiar castelul lui Gáspár Kornis din
Homorod… …„Și parcă ieri mă bă team acolo, în turnir”…
gândește și-i pare rău că frații nu-i sânt aici, să- și amintească
isprăvile de atunci și să se bucure. Dar cazacii, prădalnici din fire,
calcă porunca voievodului, se reped și ard Feldioara. Asta spore ște
teama nobililor:
— Vin barbarii!… aude Velica-doamna când trece uli ța la Ana
Viteaz. Au ars sate întregi, iar Brașovul l-au ras de pe fa ța
pământului. Toți sașii bogați au fost uciși…
— Ce zici, prietenă?
— Zvonuri, dragă Ana.
Duminică noaptea a fost ucis cel mai bogat om din Codlea. Dar
nu românii, ci chiar slugile lui, dornice să scape de-un stăpân
hain. Apoi, a doua zi după plecarea oastei lui Mihai-vodă, țăranii
sași și români au pus foc la multe case de sași bogați. Și cum
amenința să ardă satul întreg, Baba Novac a întors, în galop, o
ceată de haiduci și-a stins pojarul, ocărând foarte făptașii.
— Greu vom putea ține în frâu furia mulțimii obidite, se
îngrijorează Stroe. Dacă nu ne-ar fi teamă să-l dezlăn țuim, într-o
lună norodul ar îngropa toți magnații.
— Și pe urmă ne-ar veni rândul nouă, râde Mihai-vodă.
De la Râșnov și de la Codlea, în coada oștirii se rânduiesc multe
trăsuri și căruțe cu coviltire, în care călătoresc familiile boierilor și
ale căpitanilor.

*
Cronicarul maghiar Szamosközy încălecase cal ager și umbla
prin Țara Făgărașului să afle știri și să vadă cum se petrec
lucrurile, să le însemne în terfelog. Când, de sus de pe dealul
Codlei, a văzut oastea voievodului Mihai, s-a înfricat foarte: …„Un
popor întreg pare a se mișca prin Transilvania, căutând trai fără
asuprire și viață ceva mai îmbelșugată…”
 *
Adunat în pripă, sfatul brașovenilor se înfricoșează de tropotul
cailor, de huruitul carelor, de glasul trâmbițelor, de mul țimea
ostașilor români:
— Valahul s-a pregătit strașnic de război, zice Hirscher. Oare
principele Transilvaniei îi poate opune o oaste pe măsură?
Rânduiește solie mare, de mulți sfetnici, la Codlea, unde Mihai-
vodă așezase tabăra. Îmbrăcat în strai scump, împodobit cu două
șiruri de nasturi de aur, cu ciorapi de mătase galbenă, cu pantofi
roșii, cu pantaloni bufanți, albaștri, după moda pragheză, Valentin
Hirscher face doi pași înainte, cuvântează, iar dintre pârgari, într-
o strălucită rochie de tafta roz, cu zulufii ca aurul și cu ochii ca
seninul, Dorothea tălmăcește:
— Te rugăm fierbinte, măria-ta, cruță orașul, averea și via ța
noastră, iar noi făgăduim supunere și jurământ de credin ță, după
ce Dumnezeu îți va da izbândă în planurile tale. Acum, înainte de
a te fi răfuit măria-ta cu cardinalul Andrei, noi, ca supu și ai lui,
nu putem face mai mult. Iată, îți închinăm daruri bogate: aur,
argint, lucruri de preț, pentru mângâierea inimii măriei-tale.
— Voi, brașovenilor, credeți că, mergând eu asupra
cardinalului, pot lăsa neprietenii să mă lovească din spate?
— Jurăm să nu lucrăm nimic împotriva măriei-tale, nici pe fa ță
nici pe ascuns. Toate căile în urma măriei-tale fi-vor slobode.
Facem jurământ în biserica noastră cea mare.
Stroe Buzescu se mânie pe acești tărăgănători, dar îl fură
frumusețea Dorotheei, sânii ei ațâțători, buzele rumene rotunjind
plăcut cuvintele românești. Și parcă o nevăzută putere îl atrage
spre dânsa…
— În clipele astea, surâde voievodul, vă temeți și de mine și de
cardinal. Nu vă silesc; dar sânt încredințat că, văzând biruința
mea, de bună voie veți veni la mine și iertare-mi ve ți cere pentru
îndoiala de acum. Ci, ca să vă iau jurământul, voi intra azi, în
cetate, cu puțini slujitori.
Călăuziți prin tabără, pârgarii brașoveni se încredințează că
oastea lui Mihai-vodă e mare, cum n-a mai văzut Transilvania de
la Petru-vodă Rareș, biruitorul de la Feldioara. La întoarcere se
cam hârâie între dânșii: cinci, în frunte cu Schonkebonck, cer să
jure acum credință voievodului:
— Mai bine un conducător dintre românii cu care totdeauna
ne-am împăcat bine, decât să vină Rudolf și să ne boteze catolic,
cu sabia, ștreangul și țeapa, ca-n Țările de Jos.
Spre seară, însoțit de cincizeci de căpitani și oșteni, Mihai-vodă
se afla înaintea porții dinspre miazănoapte. Valentin Hirscher îi
înfățișă cheile cetății Brașov și-l poftea în Casa Sfatului. Călăuzi ți
de protopopul Mihail, sute de români din Șchei, de toate vârstele,
cu făclii în mână, îl primesc sărbătorește, cu urale și cântece de
slavă. Pe uliți, sașii și mai ales săsoaicele, ieșite la ferestre ori în
praguri, privesc curioși. Toți se minunează de frumusețea lui
Mihai și a căpitanului său Stroe Buzescu: voievodul, cu păr pană
de corb, căpitanul său, castaniu, iar la față mult mai alb. Și parcă
anume urma bătrânul Baba Novac, un uriaș cu barbă colilie,
mare, stufoasă, cu cușmă neagră, rotundă, pe un cal roib, între
falnicii flăcăi State Boldur și Tudor Maldăr. Când a în țeles că sa șii,
și mai cu samă săsoaicele, îi privesc cu încremenită uimire și
admirație, voievodul face semn lui Baba Novac să i se alăture, iar
în locu-i intră Dumitru cel Mare, Tamaș, Dragoș Mârza și Maria.
Asta uimește și mai mult:
— O femeie în rândul căpitanilor?… La români luptă și
muierile? O fi soția voievodului?
Nimeni nu știe să dea răspuns: fiecare-și închipuie ce vrea. Doar
una:
— Da, cu turcii au luptat și ele… Știu de la cei din. Șchei.
În Casa Sfatului din mijlocul cetății, Mihai-vodă cisluie ște cu
judele Brașovului și cu ceilalți pârgari despre împăratul Rudolf și
învoirea de a alipi Transilvania.
— Toate armele pe care le aveți, mi le vinde ți mie. Asta vă cer cu
strășnicie!
Stroe Buzescu îl liniștește pe Schonkebonck:
— Noi ortodocșii nu silim pe nimeni să împrumute credin ța
noastră. Fiți deci prietenii noștri și ajutați-ne să scăpăm
Transilvania de trufia Báthorească. Au nu ne în țelegem noi bine,
de veacuri, în bune treburi de negoț? Au n-ați tipărit domniile-
voastre cărțile lui Coresi? Au nu cu sudoarea țăranilor români ați
înălțat zidurile și turnurile mândrei cetăți Brașov?
— La biserica noastră, piatra a fost tăiată din munte și cărată
până aici tot de români, adaugă Hirscher.
— Munca și negustoria cinstită sânt binefaceri ale vieții în
omenire, adaugă Mihai-vodă, închinând pocalul de argint cu vin
de Aiud. Însumi am făcut și fac bun negoț cu voi, bra șovenilor. Să
fim deci prieteni și-n bună înțelegere și pace să trăim.
 După asta au mers, pe jos, la biserica săsească să vadă câtu-i
de mare și de împodobită cu statui și încrustaturi în piatră. După
împlinirea jurământului, ascultă toți cântecul de orgă. Ca să arate
că se încrede în sași, vodă îl roagă pe Cristofor Hirscher, fratele
judelui, să plece sol la Praga, și să-l înștiințeze pe împărat că a
intrat în Transilvania.
— Te oprești la Cașovia și dai lui Basta scrisoarea pe care ți-o va
aduce cămărașul meu: îl rogi să-mi trimită ajutor, cum avem
învoiala cu împăratul.
Apoi, pe poarta dinspre apus, voievodul și suita sa intră între
românii din Șchei, le ascultă păsurile, face daruri bisericii Sf.
Nicolae și se roagă, în genunchi, la vecernie.
A doua zi, tabăra trece peste dealuri și păduri, poposind la
Șercaia.

*
Un călăreț cu cal bun duce scrisoarea Dorotheei pentru Velica-
doamna, cu vești despre intrarea lui Mihai-vodă în Transilvania.

*
La tabără sosesc mulți trimiși ai românilor din țara Făgărașului:
— Venim la oastea măriei-tale și cerem voie a ne răzbuna pe
nemeși. Se poartă hain cu noi. Ne bat cu bicele ca pre dobitoace și
ne poreclesc valahi spurcați. Ca și secuii, noi am fost oameni
slobozi, cneji ori boieri, și-am slujit cu credin ță în lupta cu
păgânii. Am fost, de multe ori, sub oblăduirea domnitorului din
Țara Românească. Dar de când Báthoreștii ne-au făcut șerbi,
sărăcim. Rugămu-ne, măria-ta, să ne scapi de greu și-amar.
— Pentru asta trecui munții: să spulber asupritorii și să apăr pe
cei obijduiți. Adunați-vă sub steagurile mele!
— Noi, secuii, ne-am și oștit, adaugă un secui înalt și
mustăcios, vorbind românește ca și ceilalți trimi și. Păsurile de la
Brețc și Oituz, de la Ghimeș și Bicaz sânt în paza noastră. Dară
voie să ne dai, măria-ta, să stricăm măcar două cetă ți ridicate nu
de mult, de magnați, în inima ținutului nostru: stau precum
piroanele în mâinile și picioarele Mântuitorului.
— Îngădui, trimișilor, chibzuiește vodă. Ci întâi hărnici ți-vă la
oștire. În graba mare, spre mine. Că dacă nu-l răpun pe cardinal,
se repede asupra-vă și vă stinge de pe fața pământului.
Aproape de miezul nopții, Stroe Buzescu primește știre de la
Teodosie Rudeanu și de la Sima despre cele ce se petrec în țară. Se
bucură că-i liniște, că se pregătesc la Râmnicul Vâlcei pentru
ceasul poruncit și, mai ales, că otomanii nu s-au mi șcat la
Dunăre. Mahmut-pașa a trimis sol la Țarigrad, să întrebe ce
trebuie să facă. În zori, voievodul repede olăcari pe cai sprinteni și
cu schimbași, dinainte rânduiți, peste Bran, până la Radu
Buzescu și Udrea Băleanu, să sară și ei cu oștile Craiovei, ale
Jiului și Mehedinților și să iasă în calea măriei-sale, în luncile
Sibiului.
La mijirea zorilor, oastea urmează calea spre Făgăraș. Vremea
se ținea bună, uscată. State Boldur poruncește lăutarilor să iasă
în fruntea cetelor, să cânte de drumeție și de voie bună, u șurând
povara drumului. Mult înaintea magnaților, norodul de jos află
despre înaintarea oștirii românești. Iobagii – fie români, unguri
sau secui – se răscoală, pradă, ard și omoară. Din munți pogoară
cete armate cu furci, coase și topoare, doboară străjile
cardinalului și deschid calea lui Mihai-vodă. În multe sate,
bătrânii ies înaintea oștirii cu pâine și sare. Femeile și copiii aduc
apă, merinde ori vin pentru ostași și se pleacă, smerit, în fa ța
voievodului cel mult vestit. Nemeșii fug de pe moșii și se strâng la
Alba Iulia. Foarte speriat, craiul pleacă la Sebeș, la tabără. De aici
trimite pe Moise Secuiul cu cinci sute de călăre ți să cerceteze
puterea oștilor lui Mihai-vodă și să cerce a-i întârzia drumul.
Zvonurile vorbesc de 100.000; dar magnații nu cred că poate avea
mai mult de 20.000.
— Primejdia, zice Ștefan Czáki, este iobăgimea.
În vremea asta, oastea română a ajuns la cetatea Făgăraș.
Poposește două ceasuri și, fără a vătăma cu ceva cetatea, grăbește
spre Sibiu. Dar iată: un căpitan cazac îl vestește pe Stroe Buzescu
că pârcălabul cetății i-a prins trei ostași, sub cuvânt că furau
bucate.
— Darahi, scrie pitac cu poruncă de a slobozi prin șii; numai
măria-sa are drept a judeca pe răufăcători. Dacă nu, îi pustiim
ținutul tot și ardem cetatea.
În mai puțin de un ceas se înfățișează pârcălabul cu cei mai de
samă slujbași ai orașului și se închină, prea pleca ți, înaintea
măriei-sale. Pentru oaste aduc cincizeci de care cu merinde și
treizeci butoaie de băutură. De pe cal, Mihai-vodă închină o
bărdacă de vin cu pârcălabul cetății și cu căpitanii, grăind:
— Bucurați-vă că, după Brașov, încă o cetate sprijină lupta
noastră!
Și cum tocmai atunci sosi încă un pâlc de flăcăi arma ți, măria-
sa ridică glas de slavă și spre dânșii. Iar un bătrân, cu cojoc mi țos,
răspunde:
— Eu, Tudor Costa, cu cești mocani, treizeci la număr, pe care-i
pristăvesc, zicem să trăiești! și cerșim îngăduința de a ne bate sub
prapurii măriei-tale, pentru slobozenie. Cu noi se află și nepotul
nost’ Pandele, tânăr dăscălaș, știutor de carte.
Strigăt mare, de bucurie, se înalță în tabără, iar măria-sa se
pleacă în șa și sărută pe bătrânul păstor, pe amândoi obrajii.
Îndată oastea pornește iar, spre asfințit. În stânga, mun ții
dezbrăcați de ceață, lucesc la soare, ca niște uriașe chivoturi de
argint vechi. Chivotul nu din marginea, ci din inima țării lui
Mihai-vodă.
În Cârțișoara, la 24 octombrie, fiind duminică, voievodul
poruncește zi de odihnă. Stroe Buzescu, cu Baba Novac și cu
Mihalcea fac socoteala:
— Ne-am încredințat de prietenia Brașovului și a Făgărașului.
— Peste zece mii de secui sânt cu noi: o parte s-au și în șirat în
rânduri, iar altă parte se răfuiesc cu neme șii și priveghează
hotarul dinspre răsărit, să nu ne sară Movilă în spate.
Două sute de călăreți, sub povața lui Andrei Boer, galopează
două ceasuri înainte, să afle dacă nu cumva Andrei Báthory iese
întru întâmpinarea măriei-sale. Se întoarce cu o țărancă
silișteancă și cu un cazac legat de calul lui. Cercetat cu de-
amănuntul, află asupră-i scrisoarea lui Andrei Báthory către
Ieremia Movilă. Darahi o despecetluiește și-o tălmăce ște măriei-
sale: cardinalul-crai îl ruga pe Ieremia să-i vină în ajutor cu oaste
mare, repede, fără zăbavă, zburând, că „necredinciosul Mihai-
vodă, bazat pe ajutor nemțesc, a pătruns în Transilvania…
Aleargă spre noi, sai în spatele valahului și tot ce am făgăduit,
acum, se poate câștiga ușor: scaunul de la Târgoviște-i liber…”
— Pentru Simion Movilă? Vom vedea… încruntă Mihai-vodă
sprânceana. Bane Mihalcea, încă doi căpitani să plece în secuime.
Să țină piept la trecători. Cutează a mă numi necredincios pentru
că mă apăr împotriva mișeleștilor urzeli și nu mă lăsai prins în
capcană?
— Tu, minuneo?! se miră mult Stroe Buzescu, când cunoaște că
silișteanca-i Velica-doamna:
— Nu trebuie să fiu cunoscută. Roagă-l pe Mihai să intre în
ograda cu poarta încrustată.
În noaptea aceea, Mihai-vodă a rămas în urma oștirii, dar cu
folos: a aflat că magnații au făcut tabără mare la Alba Iulia și-i ies,
întru întâmpinare, la Sibiu.
— Zorim! Mihalceo, un olăcar la Radu Buzescu: să grăbească,
fără preget, spre Sibiu. Străjile înaintemergătoare să fie sporite și
mult băgătoare de samă.
Vremea s-a răcorit, dar oștenii o găsesc numai bună pentru
mers. Spre seară, straja aduce pe Isac Cethi, sol cu carte de la
Andrei Báthory.
— Ce scrie? vrea să afle Stroe Buzescu.
— Întreabă de ce ați năvălit în Transilvania și sfătuie ște să vă
întoarceți; altfel, vă nimicește prin luptă.
— Noi n-am năvălit, Isac Cethi; am trecut doar munții, să ne
unim cu frații noștri. E cum v-ați duce voi la Buda și, alungându-i
pe otomani, ați rămâne acolo, acolo unde ați fost.
— Nu ne înțelegem: cer să vorbesc cu voievodul.
— Poftește! surâde Stroe. Deși vei auzi aceleași gânduri, spuse
ceva mai răspicat.
În adevăr, Mihai-vodă îl ocărăște rău pe cardinal:
— E un viclean! Îndată ce-a luat domnia mi-a poruncit să
părăsesc țara. Acum am venit să-i arăt că și aici e țara mea și să-i
cer, cu spada, s-o părăsească.
— Grăiesc și în numele nunțiului Malaspina, care n-a putut
veni din pricina bolii de picioare; dar, prin mine, î ți cere să nu
verși sânge creștin.
— Mă bucur de gândul cel bun al nunțiului. Să nu-l apere,
însă, pe Andrei Báthory; chiar ieri îi prinsei o scrisoare către
Ieremia Moghilă: îi cere să mă lovească din spate. Și cum Isac
Cethi lasă privirile în jos și tace, voievodul se rote ște spre diac:
Darahi, moaie peana în cerneală și scrie craiului așa: „Nu fac
nimica numai din îndemnul meu. Împlinesc voia țării. Am primit și
porunca împăratului creștin de a curăți locul de Báthore ști. Drept
aceea poftesc să-mi lași Transilvania, fără luptă, și să pleci de
unde ai venit. Altminteri, fi-vei vinovat de vărsarea sângelui
creștin.”

*
Radu Buzescu se afla la masă cu soția și copiii, când sosi
ștafetarul măriei-sale.
 — Dacă-i poruncă, la drum!
— Sima te rugase să-i duci răvaș către Stroe, grăiește cu
înfiorare Preda, soția lui Radu.
— Ce să-i fac? Pornim cu două zile mai devreme. Spun din gură
că-i sănătoasă și vede de gospodărie.
Peste un ceas, oastea Jiului, Craiovei și a Mehedințiului,
adunată la Râmnicul Vâlcea, având în frunte pe Radu clucerul
Buzescu și pe Udrea Băleanu, pornește, grabnic, spre
miazănoapte, pe Olt în sus. Din Ostrovul Călimănești, maica
Teofana și sihastrul Prohor îi binecuvântează calea, îngenunche și
se roagă pentru biruință.

*
Tot ce-a văzut și auzit în tabăra română, Isac Cethi a povestit
lui Andrei Báthory, cu bogăție de amănunte. Gáspár Kornis
propune ca oastea să fie așezată pe malul Mure șului, să-l bată aici
pe valah și să-l ia prizonier, cu toată oastea. Dar vin ve ști de la
Câineni că o altă oaste urcă pe Olt în sus:
— Grăbește să se împreune cu a voievodului.
— Nu îngădui! urlă cardinalul, tremurând. Sfătuit de Ștefan
Lazăr și de Czáki, pornește, cu toată oastea spre Sibiu; îl zdrobesc
în două bătălii succesive!
De la fereastra ei, Velica-doamna, abia sosită de pe drum, îl
vede pe cardinal călare, ca un rege trufaș, nebiruit… „Mi l-a luat
pe Fulger… Nemernicul! Eu l-am crescut, și uite cine încalecă…”
Și, printre lacrimi, i se pare că armăsarul ei alb ca helgea, calcă
trist și abătut. Totuși, prin slujitori și prin Ana Viteaz a aflat că
Andrei Báthory are cu sine 16.000 de ostași, cum nu se poate mai
falnici și mai nebiruiți. Că-i mai vin de la Sebeș vreo zece mii. Că
despre români nu vorbesc decât cu batjocoră.

*
Apropiindu-se, în înserare, de Sibiu, magnații văd pe cer flăcări
mari, minunate. Andrei Báthory se îmbărbătează:
— Semnul victoriei! Să grăbim!… Să dăm bătălia, înainte de a
se uni cu cetele care urcă pe Olt în sus.

*
Numai că și cele două oști, una coborând și alta urcând pe Olt,
văd același semn și-l cred prevestitor de biruință: biruin ța lor. În
25 octombrie, pe înserat, Mihai-vodă ajunge la Tălmaci; o
jumătate de ceas după asta sosesc și Radu Buzescu cu Udrea
Băleanu. Toți se îmbrățișează:
— Ne-am întâlnit, Radule frate, pe-acest pământ tot așa de
românesc ca și acela de unde-am plecat.
— Da, Stroe. Și-acum văd că pribegia noastră din tinere țe, pe
aste meleaguri, n-a fost zădarnică.

*
Așa cum se strânge, pe câmpia dintre Cibin și Olt, oastea
română, întregită, apare numeroasă, puternică, mândră.
— Sânt mai mulți decât noi, se teme Ștefan Lazar. Îngrijorat de
șovăiala comandantului adjunct, craiul se sfătuiește cu Czáki, cu
Kornis și cu Moise Secuiul și-l schimbă cu Petru Huszár la
comanda trabanților vineți.
— Se poate o ofensă mai mare?! strigă generalul Lazar. Ce să
fac cu o oaste de adunătură? Să mă fac de râs? Auzi! Un călugăr,
un scopit, să se atingă de onoarea unui conte al cărui străbunic
s-a bătut eroic la Mohacs? Îl pălmuiesc ca pe-o târfă!
Cu greu, Kornis îl liniștește.

*
În 26 octombrie, cele două tabere, față în față, căutau cel mai
potrivit loc pentru bătălie. Magnații voiau să fie cât mai aproape,
de cetatea Sibiului; românii urmăreau să-i atragă spre Șelimbăr,
cât mai departe de zidurile sibiene. Furi șându-se printre copaci.
Stroe a putut vedea limpede că magnații au început să-și
întărească tabăra cu șanțuri și cu care.
— Cu muntele Sibiel în stânga și cu zidurile Sibiului în spate,
n-are ce ne face, se fălește Gáspár Kornis. Chiar de-ar avea oaste,
de zece ori mai mare ca a noastră.
Și cum taberele nu se află la o depărtare mai mare de o milă
italiană, trimite, după obiceiul unguresc și tătăresc, ocărâtori cu
vorbe urâte și sudălmi, să ațâțe mânia românilor și să-i silească a
începe ei lupta. Adică să-i vadă cum se izbesc de căru țele cetluite
între ele, ori se poticnesc în șanțuri. Și după aceea…
Auzind batjocorirea, străjile înaintate ale lui Mihai-vodă sar la
harță, fără poruncă. În afară de straja povățuită de Andrei Boer,
toate celelalte, șase la număr, sânt înfrânte. Stroe Buzescu îl
dojenește pe Simion Dărămuș:
 — Tu, Dărămușule, așa de răbduriu, cum de te-ai prins la
harță? Iaca, ai pierdut patru oameni, din șaisprezece.
— Dreptu-i, stolnice, dară adu-ți aminte, că, pe-aici pe-aproape,
în Săliște, o ai scos pe Alexandra din ștreang. Și pe mine, ca un
Făt-Frumos…
— Ei, de mult, Simioane…
— Nu-i chiar așa de mult. L-ai silit pe acel borțos, om al
patriciatului, să schiaune… Verzeihung-ul și, milog, să ne lase
slobozi. Ție îți datorăm viața. Și chiar dacă mor aici, sânt împăcat.
Așa o zis și Alexandra: „Să te bați ca vitejii cei mari și să plăte ști
durerile cele multe”…
Mihai-vodă nu lovea: aștepta să se mai odihnească oamenii și să
mai vină încă trei mii de secui, aflați acum dincoace de Făgăraș.
Banul Mihalcea trimite iscoade în tabăra magna ților, să spună că
oastea română e o biată turmă flămândă, căpitanii nu se în țeleg
între dânșii. Boierii trădează. Asemenea zvonuri înflăcărează și
mai mult inima cardinalului. Și trimite iar câteva zeci de o șteni,
știutori de grai românesc, să împroaște tabăra voievodului cu
sudălmi, cu măscări și vorbe spurcate. Cu inima sângerată de
furie și rușine, Stroe Buzescu strigă să iasă la luptă orice
căpetenie:
— Afară de craiul, că el știe doar să atingă potirul de frunte… Ci
mă bat cu Gáspár Kornis, cu Ștefan Czáki, cu Petru Huszár, cu
oricare!
Dar magnații nu răspund; râd de dincolo de șanțuri și de
întărituri și asmut suduitorii să fie și mai spurca ți la gură. Andrei
Báthory regretă că așa, de la sine, nu sare nimeni să se bată în
luptă dreaptă; Gáspár Kornis râde, însă, și lămurește:
— Un magnat nu se înjosește să se bată cu un… cioban. Și-
apoi, uite aici: soția valahului mi-a trimis vorbă că-i dornică de
pace și că bărbatul ei și-a vârât, din necugetare, capul sub secure.
— Zău? se miră craiul. Dar dacă, vorba asta-i poruncită chiar
de valah, ca să ne amăgească?
— Cunosc bine această femeie: se teme! Și teama ei e a
multora, își liniștește craiul, mustăcind și râzând hurducat.

*
S-a lăsat noaptea. Andrei Báthory ar fi putut dormi în cea mai
bună casă a celui mai bogat dintre patricienii sași. Dar acum se
socoate oștean și se culcă în cort, un cort mare, bogat, aurit. Pe la
miezul nopții, însă, îl cuprinde frigul și visează că a nimerit într-o
turmă de țapi furioși, căpieți, care-l împung în coaste. Ba se mai
ivesc și niște mistreți, cu colții cât coamele țapilor, și-i sfâșie
mantia. Se trezește înghețat de spaimă și până la ziuă nu i se mai
lipește geană de geană. Povestind visul, generalii îl sfătuiesc să nu
pornească azi lupta. De altfel, nunțiul Germanico Malaspina s-a
speriat de înverșunarea magnaților și, deși bolnav, a venit, în
goană, să cerce împăcarea.
— Ilustrissime principe, capelanul meu, Isac Cethi, m-a
înștiințat că Mihai-vodă are oaste mare.
— Nu mi-i teamă! se trufește Andrei Báthory. Ar fi prea de tot
să mă sperii de lotrii lui Baba Novac. Ori de… ro șii de țară ai
valahului. Privește-i, Malaspina! Au doar măciuci și suli țe. Și-apoi,
mișelul a aflat că Basta nu-l ajută și-acum gândește să fugă. Dar
nu-l voi lăsa! Până-ntr-un ceas îl jupoi ca pe-un berbece!
— Aud că ungurii, secuii și mai ales valahii se răscoală și se
strâng la tabăra lui. Au nu înțelegi primejdia?
— Germanico Malaspina! Știu că de când ai venit în Alba Iulia,
te zgâiești la acea muiere valahă, numită Velica-doamna. Spune
drept: cu cât te-a plătit ca să pledezi pentru…
— Nu îngădui să…
— Ce nu îngădui? urlă cardinalul, frământându-se furios prin
cort. Ci, răsucindu-se, lovește călcâiul stâng de popul cortului și- și
rupe un pinten de aur. Dă să se plece să-l ridice, dar î și aga ță
cheutoarea mantiei de-un cârlig de la pat și-o rupe. Se
îngălbenește, cuprins de spaimă: Da, dar… dar ce pot să mai fac
acum? Oastea-i foarte îndârjită împotriva lui. Magna ții turbă: a
răsculat iobagii să le ardă castelele.
— Vă mijlocesc eu pacea.

*
Furtuna umple cu lâna brumărie a nourilor cupola cerului
dinspre Alba Iulia. Stropi mari se cern peste Sibiu, Șelimbăr și
Tălmaci. Noroc că un vânt rece alungă norii și repede se arată
soarele. Pe locul dintre cetatea Sibiului, satul Șelimbăr, dealul
Bucata și valea Cibinului oștile s-au rânduit de bătaie. În stânga,
Mihai-vodă îl pune pe Baba Novac, „călare” pe râul Cibin, pornind
de la marginea Șelimbărului. O parte din călăre ții lui Maco, secuii,
cazacii și bănățenii, cu căpitanii Dumitru cel Mare, Gheorghe
Horvat, Franț Lugoș și Simion Dărămuș, țin apa Cibinului până
cotește spre apus. La mijloc, se rânduiește călărimea munteană și
cetele Craiovei, conduse de Radu Buzescu, cazacii și roșii cu
Udrea Băleanu, gata să sară unde va fi nevoie. Dreapta o știrii
române urcă spre vârful dealului Bucata, unde măria-sa îl a șază
pe banul Mihalcea cu arnăuți, cete de moldovani, cu Petru Oră ș, și
călărime cu Andrei Boer, Tudor Maldăr. Stroe Buzescu cu cetele
lui semețe, cu o mie de cazaci, o mie de secui și o mie de viteji, stă
în linia a treia. Artileria, așezată drept la mijloc, în fa ța pede ștrilor,
încadrată de valurile călăreților. În fața lui Baba Novac, Gáspár
Kornis l-a trimis pe Ștefan Lazar. Sub cârma lui se află doi vesti ți
luptători: Lupu Petki și Ștefan Bessenyei și se burică, trufa ș:
— Am să-i dovedesc acestui popă claponit că știu să câștig
victorii și cu niște țărani rechiziționați după porți.
La mijloc se înșiră, falnici și trufași, călăre ții lui Moise Secuiul,
el însuși foarte împodobit cu aurării și penaje, foarte încrezător în
sine și în căpitanii săi mult încercați în bătălii: Fran ț Lerai, Toma
Ciomârtan, Toma Becs.
— Văd eu bine sau mi se năzare? întreabă Radu Buzescu.
Acolo-i aga Leca.
— El este, mustăcește Mihalcea. Îl priveghează Moise Secuiul
și… mă tem.
— Trădător! scrâșnește Radu Buzescu.
Dincolo, în latura stângă a taberei crăiești pe botul de deal și în
văiuga prelinsă până la apa Cibinului, se lăfăie pedestra șii lui
Petru Huszár, cu multe întăriri în spate, călărime și pedestrime;
aici luptă și nobilii Nicolae Zalasdi și Melchior Bogati. Latura
stângă o închide Andrei Barciai, cu o ceată bună de călăre ți, to ți
pe cai roibi.

*
Însoțit de Stroe Buzescu, de State Boldur și de Turturea,
voievodul străbate tabăra, priveghează așezarea fiecărei cete,
statornicindu-i direcția de atac, încurajează, glume ște sau
ocărăște, laudă sau pedepsește cu buzduganul pe neascultători
sau pe fricoși. Apoi, urcă pe dealul Bucata, mai cercetează o dată
rânduiala armiei neprietene, cumpănind, pentru fiecare ceată, pe
unde s-o lovească și cu ce putere s-o doboare.
— Acolo-s cetele cele strălucitoare ale lui Pancratie Sennyei. E
furios pe noi că l-am păcălit: bane Mihalcea, tu l-ai dus de nas, tu
îl lovești.
 — Să-mi duc păcăleala până la capăt…
— A, uite steagul lui Kornis. Stroe, îl înșfaci?
— Cerc, măria-ta.
— Nu-i pe cercate, stolnice: ori-ori! Acolo-i Ștefan Toldi; dar cel
din stânga lui? Bodoni sau Ion Iffiu.
— Bodoni, lămurește Turturea; steagul cu leu de aur.
— Da. Se țin în linia a doua: trebuie să-i răpună Radu Buzescu
și Udrea Băleanu. Ci, mai întâi, Baba Novac să-l dea peste cap pe
Ștefan Lazar și să-l înfunde în valea Săpunului… Dar, iubiții mei,
așa cum e tocmită tabăra cardinalului, pe un loc mai înalt, cu un
șes în față pentru mișcare și bătaie, apărată de satul Șelimbăr, de
cetate și de apa Cibinului, n-o putem înfrânge decât atrăgând-o
spre noi.
— Ci, cum îi scoatem din întărituri, măria-ta? întreabă Preda
Buzescu.
— L-am pus anume pe Baba Novac în fața lui Ștefan Lazar:
dacă haiducii sânt respinși și începe urmărirea, atunci, Stroe
Buzescu, să te văd ce poți.
— Mă țin de măria-ta ca umbra, surâde ridicându- și legătura de
la ochi.
— Bine. Totul e să prindem clipa cea mai bună: când ai no ștri
nu se cred încă înfrânți, iar potrivnicii se cred desăvâr șit biruitori.

*
La prânz, nunțiul Malaspina cere intrare în tabăra română. Îl
întâmpină State Boldur cu o sută de lăncieri și-i face alai până la
cortul voievodului. Vine într-o trăsură cu coviltirul tras. Căpitanul
moldav se crucește când o vede pe Velica-doamna lângă prelatul
catolic. În preajmă, Mihai-vodă însuși, cu o mie patru sute de
călăreți, îl întâmpină, descalecă, urcă în trăsura lui și începe
vorbirea despre scopul soliei. Germanico Malaspina î și cere iertare
c-a luat o donna drept tălmaci, dar n-a vrut să ia un ungur care
n-ar ști prea bine românește.
— Și-apoi, cu un tălmaci atât de frumos, poate ți se moaie
inima, precum ceara la soare, surâde nunțiul cu subînțeles.
De față, lângă trăsură, se mai află banul Mihalcea, Stroe și
Radu Buzescu, Baba Novac și diacul Darahi, dar niciunul nu dă
niciun semn c-ar cunoaște-o pe Velica.
— Gândit-ai bine, părinte, zâmbește vodă, pentru că
frumusețea-i soră bună cu înțelepciunea. Ci eu, ca oștean și domn,
spun că mintea și inima adusu-m-au aici: să unesc aceste două
țări românești. E limpede?
— Te încredințez, măria-ta, se cutremură nunțiul în fa ța
hotărârii voievodului, că Andrei Báthory vrea acum să fie prieten
cu împăratul și dușman veșnic sultanului.
— Sânt sătul de minciunile și nestatorniciile Báthoreștilor!
Înțelege, sfinția-ta, că n-am luat armele din pofta măririi de șarte.
Ci numai pentru libertate și dreptate. Sânt, precum se știe, harnic
apărător al creștinătății. Dacă nu mi-ar fi dragă slobozia țării, a ș
putea domni la Târgoviște liniștit, plătind haraci sultanului. Mult
mă doare vărsarea sângelui creștin. Dar nu îndur trai supus și
ocărât. Cuvine-se a spune că Rudolf-împărat m-a chemat și mi-a
plătit oști să răzbun nedreptățile săvârșite de Báthore ști și de
nemeși.
— Totuși, în înțelegere cu împăratul m-a trimis sanctitatea-sa
aici, sol grabnic al păcii.
— În cuvântul lui Andrei Báthory nu mă încred nicicând. Și-
apoi, sfinția-ta, trebuie să știi cât de legată este țara mea de
Transilvania și Moldova: trei țări române. Biruința împotriva
sultanului, aici la Dunărea de Jos, se poate dobândi numai dacă
aceste țări sânt unite. Stăpân în cetatea Carpaților, eu apăr toată
Europa de primejdia otomană.
— Tocmai pentru vrednicia măriei-tale trebuie să împiedic
vărsarea sângelui creștin.
— Atunci, strălucită față creștină, de ce nu-l îndupleci pe
cardinal să lepede chivăra și paloșul? Cârja de cardinal, iar nu
spada-i menirea lui!
— În numele blândului Isus, vă rog să vă împăca ți! Cine se
bucură văzându-vă întărâtați la război? Păgânii! Și când se bucură
păgânii, Dumnezeul nostru plânge.
— Când eram la Târgoviște, am căutat potecile împăcării. Fui
batjocorit și, cu trufie, cardinalul a vrut să mă alunge din scaun,
ca pe-o slugă. Acum sânt aici, chemat și sprijinit de puteri mai
mari decât vrerea-mi. Știu că dreptatea-i cu mine și deci și
Dumnezeu, cinstite părinte.
— Ca să-mi urmez solia cu credință, trebuie să schimba ți
chezași.
— Schimbăm. Trimit zălogi pe Grigorcea postelnicul și pe Preda
Buzescu.
Pleacă nunțiul Germanico Malaspina, însoțit de Velica-doamna,
care duce dreapta la inimă, clipește cu în țeles, înclină u șor din cap
și zâmbește vrăjit. Ar putea rămâne în tabăra română, dar
socotește că-i mai de folos la neprieteni.
După mai bine de un ceas, sosesc Moise Secuiul și Melchior
Bogati, chezași. Îi primesc Stroe Buzescu și banul Mihalcea și-i
adăpostesc în corturile lor. Vodă poruncește încetarea oricăror
hărțuieli.

*
Noaptea s-a scurs în liniște, la focuri. Osta șii au mâncat, au
cântat, au băut, au dormit în liniile de bătaie.
Pe la ceasurile nouă, Malaspina vine din nou, cu rugămin ți de
împăcare. Dar Moise Secuiul, furios că nu l-a ținut nimeni la nicio
samă, că Andrei Báthory înclină a ceda fără luptă, se răste ște:
— Basta vine în ajutorul nostru. Poruncă de la Praga, să te-
azvârlim afară ca pe-o măsea stricată! strigă Bogati.
— Îi auzi cum vorbesc, părinte Malaspina? Generale, poimâine,
după bătălie, trufia și obrăznicia schimbați-se-vor în lingu șire și
umilință. Nu mai am nimic de grăit cu voi. Plecați!
— Te rog, te rog fierbinte, se înclină Malaspina, nu te pripi să
iei o hotărâre…
— Nu te mai frământa, părinte, zadarnic. Citește această
scrisoare, vezi-i pecețile și jură că n-ai s-o destăinui nimănui.
Nunțiul citește holbat și uimit; îl cuprind amețelile.
— Rog, măcar… măcar un armistițiu de o zi. Vreau să-l mai văd
o dată pe cardinal. Poate… Mă reîntorc peste trei ceasuri.

*
În urmă și în spatele taberei române din satul Tălmaci, până la
Avrig și până la Câineni, s-adună și hreamătă tot mai multe
trăsuri și căruțe cu familiile și averile luptătorilor hotărâ ți să biruie
ori să moară aici.

*
Seara se lasă pe drumul spre care plecase nunțiul Malaspina cu
steagul păcii sfâșiat. În cetele lui Stroe Buzescu se iscă zvon și
mânie:
— Stăpâne, se apropie Condur Pantelimon, două sute de secui
au trecut la… Lucrară bine Moise Secuiul și acel Melchior, prin
slugile de la cai… Cu bani. Mama lor!…
 — Jupân Moise, vrei să fii tras în țeapă?… Ei, dacă trădau după
începerea luptei, era mult mai rău, Condure.
— Malaspina-i tâlharul cel mare! îl înfurie pe vodă asemenea
veste; tărăgănează, anume, ca Báthory să-și întărească tabăra. I-
am dat prea mult răgaz. Trebuia să-l izbesc de alaltăieri.
Și Mihai-vodă s-a frământat toată noaptea. A poruncit strajei
să-i toarne apă rece din cană, să-și răcorească fruntea și să alunge
painjenișul ostenelii. Afară, vântul coborât dinspre Parâng îi
înfioară părul și barba, îi asprește pielea și-i îndârjește inima.
La ceasurile opt, Malaspina veni și a treia oară. Tălmaci, tot
Velica. Face semn lui Stroe s-o ajute a coborî din trăsură. Când o
ridică de subțiori, îi șoptește românește:
— Vă amăgesc cu vorbe goale. Loviți!
Malaspina îl înfățișează pe Andrei Báthory ca pe-un bun slujitor
al blândului Isus, ca pe un agnus Dei. Dar, în clipa asta, dinspre
dreapta, două bubuituri de tun cutremură văzduhul; și două
bombe izbesc foarte aproape de cortul voievodului. Malaspina
îngălbenește:
— Iesus-Maria!
— Te sperie, părinte, buhăiturile celui pe care-l numești
mielușelul Domnului?
— Iertare, mărite, eu…
— Oricât ți s-ar părea de ciudat, ilustre nun țiu, numai noi doi
credem cinstit în pace. Ceilalți… tunul.
— Măria-ta, călărimea lui Ștefan Lazar lovește aripa stângă!
intră State Boldur cu sufletul la gură:
— Să răspundă Baba Novac! poruncește vodă, aspru. Să se țină
bărbat, până ne rânduim și noi toți de luptă.
— Ce fac eu? întreabă, deznădăjduit, Malaspina. Te încredințez
că-i sminteala unor tineri necugetați; bătrânii sânt credincio și
creștinătății.
— Gáspár Kornis, tânăr? Du-te, părinte, la adăpost, în spatele
taberei. Acolo ai să vezi, curând și în tihnă, cine-i credincios
creștinătății. State Boldur, du pe ăst popă la cortul lui Nicolae
Pătrașcu. Iar celuilalt popă, lui Andrei Báthory, spuneți-i că ori
urc crai în locu-i ori pier!

*
La acel ceas al dimineții, în cetatea Făgărașului, doamna Stanca
primea vestea că măria-sa e gata să înceapă lupta. Din clipa asta
toate gândurile i se răsucesc: nu mai blestemă, nu se mai
amărăște, nu se mai teme. Simte chiar un fel de mândrie că are
bărbat aprig și grozav la războaie. Nici că l-a lăsat pe Nicolae
Pătrașcu la tabără nu-i mai pare rău. Intră în paraclisul cetă ții și
se roagă:… „O, prea luminate Doamne, surpă, cu dreapta ta,
dușmanii”…
Întru același ceas de utrenie, maica Teofana, în mănăstirea
Cozia, și Velica-doamna în cortul lui Nicolae Pătrașcu, la marginea
satului Șelimbăr rostesc, din adâncul cugetului, aceeași rugă.
— Pentru cine te rogi, donna mia? întreabă Malaspina, cu buze
tremurânde.
— Sânt româncă, părinte, mă rog pentru ai mei.
În clipa asta, noi bubuituri de tun zguduie pământul și
văzduhul. Nunțiul se așază în genunchi și împreună palmele.
Îngrijorat, Nicolae Pătrașcu se apropie de Velica:
— Mulțumesc că te rogi pentru noi, șoptește în românește. Noi
ne-am văzut, la Cluj, doamnă.
— Da, măria-ta, și-l mângâie pe creștet. Am în sat prieteni: mă
apăra la nevoie. Nicolae Pătrașcu, hai să vedem bătălia.

*
Când trosniturile tunurilor lui Andrei Báthory încetară, oastea
lui Mihai-vodă era gata rânduită de luptă. Călare pe-un cal roib,
voievodul străbate, în trap, șirurile bine orânduite, prive ște cu ochi
de văpaie și fulger spre fiecare oștean, se oprește pe un loc mai
înalt și grăiește cu glas de tunet:
— Priviți dușmanul! Ce are el? Credință călcată în picioare.
Jurământ batjocorit. Vicleșug, trădare și uneltiri nelegiuite
împotriva crucii. Cel din fața noastră a lepădat purpura sfin țită și-
a îmbrăcat armura, ca să pângărească faima ostășească. În locul
unui cuget drept, o inimă înveninată de trufie. Noi, dimpotrivă: ne
bizuim pe dreptate, pe tocmeli cinstite, pe bărbă ție, pe dorin ța
legiuită de libertate și de pace. Cu noi este împăratul cre știn. Să
grăbim, dară! Biruința ne-adastă cu multă faimă și bogată pradă.
Poruncesc, ca și altădată: dacă vă pierdeți stindardele, veniți după
barda mea cu două tăișuri; găsi-veți totdeauna drumul dreptă ții,
al slobozeniei, al bărbăției, al faimei bune. La luptă!
Din zeci de mii de piepturi, țâșnesc urale, clocotind sub cer mai
tare ca huetul a sute de balimezuri:
— La luptă!… La luptă!… La luptă!…
 Un freamăt mare învăluie tabăra toată. Strigătele gonesc până
hăt departe, în holmuri, în codrii Făgărașului, în stâncile
Parângului, în zidurile Sibiului. Din tabăra lor, magna ții ascultă
câteva clipe, înțeleg că au de-a face cu o oaste foarte dârză și
izbesc înverșunat. Craiul Andrei Báthory, înveșmântat în purpură,
călărește pe neîntrecutul Fulger, acoperit cu tacâm aurit, apoi
urcă pe movila din mijlocul taberei, să cuprindă cu privirea întreg
câmpul de bătaie. Aici slujitorii înalță un steag mare cu herb aurit
și cu slova A: postul de comandă.
— Amestecați-i cu tina Cibinului! Aruncați-i în Olt!… strigă, dar
glasul, subțire și fără vlagă, abia s-aude la două sute de pași. În
schimb, pedestrașii lui Ștefan Lazar și călăreții lui Czáki răcnesc,
batjocoritor:
— Moarte feciorului de curvă!
Ca grindina se împroașcă gloanțele sânețelor, ale archebuzelor și
bombele tunurilor, de ambe părțile. Șirurile se apropie. Arcurile
se-ncordează, iar săgețile înnegresc cerul. Repede intră-n joc
sulițele, halebardele, săbiile. Câteva cete de călăreți unguri se
poticnesc, dar vin altele, năvalnic. Baba Novac vrea să rupă în
două pedestrimea lui Ștefan Lazar și să întoarcă aripa dreaptă a
oștirii crăiești. El însuși iese în fruntea haiducilor. Dar Petru
Huszár, cu călărimea, trece Cibinul și prinde în luptă cetele
secuilor lui Maco. Loviturile dușmanului sânt năprasnice. Șirurile
românilor se clatină; tunarii trag, dar călăreții craiului, galopând,
trec sub bombe. Dimpotrivă: artileria maghiară love ște în plin,
doborând mulți călăreți români. Haiducii lui Baba Novac luptă
înverșunați, dar pedeștrii lui Lazar vin și vin, ca un val nebiruit.
Banul Mihalcea poruncește tunurilor să bată mai scurt; dar, în
zăpăceală, nu nimeresc nici încărcăturile, nici țintele.
— Se întețește, slut, văjgărăul bătăliei, crișcă Tudor Maldăr, să-l
audă Stroe Buzescu.
După un ceas de luptă crâncenă, cetele Novacului prind a
îndărăpta.
— Dumitru cel Mare să sară-n ajutorul lui Novac! strigă vodă.
Lovit din două părți, Ștefan Lazăr se trage înapoi, la șanțuri.
Călăreții lui Andrei Boer se izbesc cu cavaleria lui Moise Secuiul.
Mihai-vodă vrea să folosească acest moment și trimite în luptă
măciucașii lui Maldăr, bardișele lui Dărămuș, cetele lui Stroe
Buzescu. Dar Secuiul, Melchior Bogati și Toma Ciomârtan țin, cu
mare putere și îndârjire oamenii în luptă. Nu se clintesc din loc.
Andrei Báthory, Gáspár Kornis, Bocskai și alți sfetnici mari,
privesc de pe movilă și se bucură nespus că nobilimea secuilor
calcă-n picioarele cailor iobagii intrați în rândurile valahului.
— Acum! strigă craiul Andrei, iar Gáspár Kornis, minunat de
priceperea lui ca general, poruncește lui Petru Huszár să lovească
pe Stroe Buzescu.
Cu călăreții săi, Kornis lovește în mijloc, țintind drept spre
Mihai-vodă, sus pe dealul Bucata, să-l prindă.
— Să-mi aduci văcarul viu, însumi să-l jugănesc!
Stroe vede acum că toată tabăra craiului s-a răscolit și-a pornit
fioroasă spre tabăra română. Tunurile bat întruna. Fumul umple
valea. Săgețile vâjâie. Sulițele șerpuiesc în văzduh. Măciucile și
bardișele, buzduganele și spadele lovesc și scapără. Steagurile
fâlfâie. Buciumașii sună abraș. Răcnetele nu mai au margini. Dar
parcă și oamenii sânt de fier: ici-colo cade câte unul. Mai bine de o
jumătate de ceas, Novac și Dumitru cel Mare țin piept năvalei lui
Lazar. Dar mereu sporiți cu putere nouă, pedeștrii maghiari
copleșesc cetele haiducilor și pâlcurile transilvane. Atacă și Udrea
Băleanu cu craiovenii, dar zădarnic. Stroe vede cum cade
bătrânul Tudor Costa cu șapte din mocanii lui și i se frânge inima:
… „Nicio săptămână n-au stat între noi”… Tudor Maldăr cu ai lui
cearcă să ocolească tabăra prin stânga, dar tunarii și
archebuzierii îl simt, bat calea și-i opresc goana. Pâlcurile lui
Maco dau îndărăt până la apa Cibinului. Cearcă să reziste pe
malul apei, dar nu pot. Maghiarii se bat strașnic, cu pricepere și
cu mânie multă. Radu Buzescu rezistă, dar vodă vede că, în
curând, ar putea fi copleșit. Poruncește lui State Boldur, în
fruntea călărimii moldovene, să lovească în stânga lui Huszár,
acolo unde cetele lui Radu Buzescu au oarecare spor. Dar Moise
Secuiul izbește în golul lăsat de Boldur, înaintează și rupe
rândurile lui Maco în trei locuri; călăre ții lui pătrund ca un cui în
inima taberii române, amenințând s-o rupă în două. Gáspár
Kornis, oprit o clipă din luptă, îi trimite ajutoare. Lupta-i negrăit
de crâncenă. Curajul nemeșilor sporește. Toți urlă sălbatic și
izbesc nebunește înainte. Toate pâlcurile lui Mihai-vodă trec în
stânga Cibinului. Mulți, mai ales dintre haiduci, leapădă armele și
fug spre huceagurile din spate. În apă cad răniții, înro șind-o cu
sânge. Unii spun că Moise Secuiul a rupt tabăra română, iar
cavaleria lui l-ar fi prins pe Mihai-vodă. Andrei Báthory, Gáspár
Kornis, Lazar cred că au biruit. Și dacă fruntea oștirii române mai
luptă încă, înecată în deznădejde, în spate, carele tunarilor,
oamenii cu caii de samar, bagaje și chiar cetele de pedestra și o rup
la fugă spre Cisnădie, unde adastă familiile luptătorilor.
În fața cortului, Velica-doamna îl ține pe Nicolae Pătra șcu de
după gât și privește îngrijorată. Germanico Malaspina ridică
brațele spre cer și se roagă cu glas înalt:
— Indignam, Christianis animis meum! Christianum utriumque
sanguinem prodigi…
— Nicolae Pătrașcu, tu te temi?
— Nu; tata-i zdrobește cu barda lui!
— Ei, ce înțelege un giovane di dodici în tredece anni?
— Înțeleg totul, părinte… Știu și latinește și italiene ște. Și cred în
victorie.
Malaspina e încredințat că un vânt rău bate, tot mai nemilos,
asupra taberei române. Fumul și pulberea întunecă soarele.
Spaima înfrângerii și osteneala celor patru ceasuri de luptă cruntă
o citește pe chipurile tuturor. Unele cete par turme de oi fugărite
de lupi.
Dimpotrivă, Velica simte că adiere binecuvântată s-a stârnit în
tabăra română. Și totul pornește de la Mihai-vodă, de la fra ții
Buzești, la Mihalcea, la Baba Novac, la Udrea Băleanu, la Tudor
Maldăr, la Maco… Toți aleargă, îndeamnă, răcnesc, amenin ță,
zăgăzuiesc, cu spada, calea fugarilor. În acele clipe necuprins de
grele, devălmășite, banul Mihalcea face anume semn cu spada.
Din șirurile potrivnicului răzbate un urlet cumplit:
— Gataa!… Acum!…
Și trei pâlcuri din cetele lui Moise Secuiul se opresc: împiedică
înaintarea celor ce vin din urmă; se răsucesc și încep a lovi în
nemeșime. Cetele lui Mihalcea li se alătură și zăgăzuiesc aici
năvala spre inima taberei.
— Așa, aga Leca! strigă banul. Așa!…
Răsucirea s-a săvârșit într-o clipă: Moise Secuiul, prins în focul
luptei, nici n-a băgat samă.
— Ce-i acolo? se miră Kornis. A trădat Leca? Am spus eu…
Nu primește răspuns. Bătălia urmează și mai sălbatecă. În
fruntea taberei, la două-trei mii de pași de cortul unde se
adăpostește Nicolae Pătrașcu, Malaspina și Velica, Stroe Buzescu
și Condur Pantelimon opresc un pâlc de cazaci:
— Încotro, fricoșilor? și le pun spadele în piepturi. Fa ța la
dușman, ori vă omor!
 Căpitanii Maldăr, Boldur, Orăș scot cetele din luptă, le
rânduiesc și le răsucesc iar spre neprieten.
Andrei Boer are acum în față pe Daniel Zalasdi. Îi strigă,
gâfâind:
— Ești român! De ce lupți pentru cardinal? Ai uitat jurământul
de la Giurgiu?
Zalasdi se oprește: își amintește de acest viteaz căpitan care i-a
salvat viața în bătălia cu Sinan-pașa. Câțiva hânsari îi înconjoară
pe Andrei Boer, dar Zalasdi îi deschide calea să se retragă. O
suliță însă îi doboară calul. Căpitanul luptă pedestru până prinde
calul unui nemeș și, săltând, scapă din prinsoare.
În clipele astea, toți vechii căpitani înțeleg că războiul de-aici e
mai greu ca la Călugăreni. Chiar de nu-s mul ți, ungurii sânt
luptători viteji. Și-apoi, lefegiii își pierd repede capul: se tem de
moarte. Lui Stroe Buzescu i se pare că lupta durează mai degrabă
pentru că vălmășagul e așa de mare, încât retragerea-i mai
anevoioasă decât înfruntarea dușmanului… „Da, Kornis vrea să
împresoare, pe la miazăzi, tabăra toată…” Și, în vreme ce Preda și
Radu Buzescu, Baba Novac și banul Mihalcea rânduiesc din nou
șirurile luptătorilor, Maldăr, Boldur, Oră ș, Dumitru cel Mare, Ion
Tamaș, Dragoș Mârza și Stroe Buzescu, cu slujitorii lor, se-
nvârtejesc într-o năvală viforoasă: năvala căpitanilor, întru
însuflețirea ostașilor. Spadele șuieră ca viperele cele turbate. Țărna
din copite împroașcă văzduhul și scânteie în pietre. Căpitanii
sparg rândurile potrivnice în dreptul cetelor lui Daniel Zalasdi.
Ucid. Mai cu samă Dan face prăpăd cu buzduganele lui,
doborând, iar Stroe și Maldăr, secerând. Și mai bine de un sfert de
ceas, tabăra română pare c-a venit din nou la viață. Zalasdi
aruncă spada și ridică brațele; câteva zeci de călăreți îl urmează.
— Vrem a grăire cu măria-sa. Toți sântem români… strigă
Zalasdi către Stroe, care le-arată, cu spada, calea spre inima
taberei. Ajunge, în goană, în vârful dealului Bucata, răcnind: Nu-s
iscoadă, nici înșelător, măria-ta!… Aș fi câine nelegiuit dac-a ș mai
lupta împotriva prietenilor de la Giurgiu…
În urmă, turbat de furie, Moise Secuiul lovește cu însutită
putere și, cu toți nobilii secui, stăvilește năvala căpitanilor români.
Dumitru cel Mare primește rană la brațul stâng. Maldăr la obraz.
Oamenii Secuiului urlă turbați și taie, ucid și pătrund adânc spre
mijlocul taberei române, parc-ar vrea să-l prindă pe Zalasdi și să-l
sfâșie cu dinții.
 — Am pierdut războiul… suspină singur Radu Buzescu,
înspăimântat de răvășirea iscată iar în oastea română.
— Nu! șueră glasul lui vodă din spate. Maria, Baba Novac să se
țină tare, până tragem tabăra cu o mie de pași înapoi, s-o
orânduim!
— Am înțeles, măria-ta! pune Maria pinteni calului și țâșnește
spre stânga.
O clipă, voievodului i se pare că-i la Călugăreni: …„De unde s-a
ivit căpităneasa Maria? N-am văzut-o de la Brașov…”
— Udrea Băleanu, mehedințenii să se oprească pe malul
Cibinului! Niciun pas înapoi! Chiar de-ar pieri to ți!
— Dar… se resfiră a fugă. Cine-i oprește?
— Noi! răcnește Stroe; și, însoțit de Dan Buzdugan, de Condur
Pantelimon, de Oprea Rîcman, în câteva minute a șează-n ordine
toate cetele: Nu vă speriați, fraților!… Anume i-am lăsat în
năpustire, ca să-i scoatem din șanțuri și din întărituri.
— Vedeți că se poate, arată vodă pe Stroe care vine în goană. În
vălmășag și-n luptă și-a pierdut fașa neagră de pe ochiul sec și
pare alt om.
Când Mihai-vodă iese în fruntea taberei din nou orânduită,
oastea craiului se oprește. Kornis, Secuiul, Lazar și mai ales craiul
Andrei Báthory, cred că s-au strâns ca să înal țe steag alb. Și,
deodată, vălmășeala năucitoare se preschimbă într-o lini ște și-o
încremenire nefirească. Doar o bubuitură de tun face ca tăcerea
să pară și mai mult de pe altă lume. Kornis e sigur de biruin ță,
dar vede că pierderile-i sânt osebit de mari: …„Noroc că valahul
nu mai luptă… Și chiar de-ar mai vrea să lupte, am acolo
iscoadele mele…
Călare, în fața cortului, Andrei Báthory urmărește bătălia, se
bucură nespus și răcnește ca scos din minți:
— Victorie!… Vestiți, țării, victoria…
Voievodul strunește armăsarul, face semn căpitanilor să se
apropie și împarte noi porunci:
— Stroe, strânge cazacii și arnăuții din aripa dreaptă.
Calul stolnicului, parc-ar fi înțeles porunca, gonește mâncând
pământul. Și-n câteva clipe cazacii și arnăuții fac zid în jurul lui
Stroe.
— Bălene, și toți căpitanii olteni, în ajutorul lui Baba Novac!
Treceți iară cu haiducii peste Cibin. Dați-l peste cap pe Lazar. Eu,
cu Radu Buzescu, cu măciucarii, cu Simion Dărămu ș, cu
moldovenii lui Orăș, cu leșii și cu secuii voi lovi aici, în mijloc,
drept spre cetatea Sibiului. Drumul mi-l ară ți tu, aga Leca… Vii
doar de-acolo…
Stăpânirea de sine și încrederea din privirea măriei-sale
izvodește nădejdi și bărbăție în inimile tuturor. Când voievodul
înalță barda cu două tăiușuri, căpitanii rotesc săbiile și răcnesc
din răsputeri:
— La luptă!… Biruința-i a noastră!…
Deși, cu o clipă mai înainte păreau prăbu și ți, acum to ți capătă
aripi. Cu un semn din bardă, Mihai-vodă întoarce toate pâlcurile
speriate cu fața la dușman. Nu mai murmură, nu mai cârte ște, nu
se mai teme nimeni. Iar dacă tocmai acum, o iscoadă a craiului,
strecurată în rândurile române, cearcă să arunce suli ța împotriva
voievodului, Turturea, mai ager ca un spiriduș, retează cu sabia
brațul mișel. Un pâlc de cazaci care văd surâsul lui vodă în fa ța
acestei primejdii, strigă înverșunați:
— Luptăm pentru măria-ta, până la moarte!
Stroe, Maldăr, Orăș, Leca îndeamnă oștenii să strige și să bată
furioși în scuturi, iar buciumașii să sune din buciume, trâmbi ța șii
să țipe înalt și toboșarii să duruie nebunește. Andrei Boer, Ion
Tamaș, Preda Buzescu răcnesc:
— Nu vă lăsați bătuți!… Secuilor, unde vi-i faima?… Noi am
vârât spaima în Sinan-pașa!
— Uite, moldovenii lui Boldur de care râdeți că-s molâi cum țin
fruntea taberei!… Așa, voinicilor!
În mai puțin de un ceas, cu zbucium mai mult decât omenesc,
tabăra română-i cu totul refăcută și pusă-n rânduială. Oștenii
craiului arată acum osteniți, înspăimântați. Curajul li se sleie ște.
— Măria-ta, se apropie Stroe de voievod, strunindu-și calul, tot
numai spumă, tabăra potrivnicului s-a împărțit în două: una cu
Moise Secuiul și cu Kornis care ne-a împins înapoi, și alta cu
craiul și cu Bodoni care n-a intrat încă în luptă. În legătură cu
asta trebuie să hotărâm.
— Da, lovim printre ele, le desprindem de tot și le atacăm pe
rând.
Cu o mie opt sute de arnăuți, Stroe Buzescu și Tudor Maldăr
izbesc ca trăsnetul. Bătălia se înverșunează, drăce ște. Leca-i rănit
la picior, dar știind ochiul lui Stroe asupră-i, geme, urlă și love ște
cu mânie și durere. În fruntea cetelor lui, Stroe Buzescu sparge
pârtie largă în liniile călărimii lui Moise Secuiul. Ceilal ți o împing
peste Cibin. Un haiduc îl rănește pe Ștefan Lazar: doi slujitori îl
duc, pe brațe, în spatele taberei.
— Spuneți-i lui Kornis că mor bucuros: nu voi mai sluji
nesătulului care m-a lipsit, pe nedrept, de slujba rangului meu.
Adică m-a asasinat, precum se vede…
Rănit la obraz, Stroe Buzescu se bate vajnic, pe-ntrecute cu
Boldur, cu Maldăr, cu Orăș. Se opintește până la cele din urmă
zvâcniri ale puterii. Parc-ar vrea să-l întreacă pe vodă care, la
două-trei sute de pași mai încolo, se bate mai strașnic ca la
Călugăreni ori Vidin. Sânge. Leșuri. Capete doborâte. Cai răni ți.
Moarte, din ambe părțile. Ca prin vis îl vede pe Bucur și Oprea din
Cordun; i s-a rupt sulița și măciuca. Dă cu opincile cu noji țe din
păr de cal; nu ucide, amețește. Șirurile craiului, tot mai sub țiate,
șovăie sub izbiri și prind a se clătina. Românii, fără a răsufla, îi
urmăresc șase sute de pași, până le rup șirurile cu totul și-i
înconjoară.
— Așa! Roata!… Roata-mprejur, să le prindem generalul!
răcnește Stroe Buzescu. Și, cu doisprezece ostași, îl învăluie pe
Gáspár Kornis, cu atâta iuțeală, că n-are nici când se desmetici,
să ceară luptă singulară, ca un viteaz mare ce este. Oprea Rîcman
îl trage de pe cal, Stroe-i smulge spada și chivără, Dan Buzdugan
îl brâncește pe jos, măcar că-i în zale, până la măria-sa. Văzându-
l, Mihai-vodă strunește armăsarul și încruntă sprânceana:
— La cortul meu!… Sub pază bună!… Să nu i se întâmple
niciun rău… Și, vifor de foc, se repede din nou în bătălie.
Într-un ceas, biruința pe care craiul Andrei Báthory o și vestise
țării, a trecut în mâinile românilor.
Când vede că iureșul oștirii sale s-a dezlăn țuit și doboară toate
zăgazurile, Mihai-vodă rămâne în urmă, cu straja, să poruncească
mișcările de urmărire. Îndată, căpitanii încep să a șeze, la
picioarele voievodului, steagurile magnaților smulse în luptă.
— La cortul meu! arată voievodul. Să le vadă și popa papista ș.
În adevăr, Malaspina exclamă:
— Eu, Germanico Malaspina de Sansevero, nu mi-am închipuit
că Mihai-vodă știe să lupte con grandissimo valore e temerita și că
te va captura și pe domnia-ta, ilustre general Gáspár Kornis.
— Nu mai sânt nici ilustru, nici general, suspină baronul
Kornis. Pot să mă sinucid…
— Domnule baron, surâde Velica, Mihai-vodă-i om bun,
generos.
 — Iar tu… iscoada lui.
— Nu, domnule baron: inima lui. Și te poftesc să fii cavaler,
măcar acum. Ne-ai ocărât destul pe noi, românii. A venit vremea
să te gândești și la demnitatea noastră!
— Siculi gens valida bello, intervine Malaspina ca să-l oprească
pe Kornis de a răspunde necugetat.
— Et valachi gens valida bello! adăugă Nicolae Pătrașcu, așa de
răspicat, încât Kornis pleacă fruntea.
În acest timp, Stroe Buzescu prinde și pe Gheorghe Ravazdy,
unul din cei doisprezece senatori ai Transilvaniei, vechi cunoscut
al măriei-sale: e greu rănit la față.
— Să fie îngrijit și poftit a se odihni în cortul meu, porunce ște
măria-sa.
Vestea că generalul Kornis a fost prins fulgeră inimile și
năucește mințile magnaților. Iar românii lovesc tot mai necru țător,
mai puternic. Tabăra maghiară, toată, șovăie. Se-ncovoaie. Se
clatină. Se frânge în neorânduială: colo, Huszár, dincolo, Bodoni,
mai la stânga Czáki dau îndărăt. Pierd oamenii, armele,
steagurile, curajul. Andrei Báthory turbă de furie și de spaimă.
Palatici cată să-l domolească, să-i insufle nădejdi:
— Kornis s-a lăsat prins! Trădător, înțeles de mai înainte cu
valahul, ca și Zalasdi. Tot el l-a îndemnat pe Sigismund să-l ucidă
pe Baltazar, fratele măriei-tale…
Mereu mai îndârjiți, cu voievodul, cu Buzeștii, cu Baba Novac în
frunte, românii urmăresc îndeaproape cetele nemeșești. Singur
Moise Secuiul cu ai lui mai țin locul. Cardinalul hotără ște ca
tabăra să se tragă înapoi, în ordine, până la zidurile cetă ții Sibiu.
Nădăjduiește, având spatele apărat, iar în față punând tunurile în
bătaie, întărite cu balimezurile cetății, greu ar mai putea fi
vătămat de dușman în seara asta.
— Mâine, încă un iureș ca azi și l-am aruncat pe valah la dracu,
în iad! se fălește Petru Huszár.
Deși mișcarea era învățată dinainte, totuși o prea mică parte din
tabără se poate muta în bună rânduială. Românii pătrund adânc
în valea Săpunului, și amenință cu încercuirea. Ca un patriarh
bătrân și bărbos, Baba Novac, urcat pe movila Turcului, îndeamnă
la luptă cu strigăte și semne cu spada. Prin Gruia și Bucur din
Cordun, desculțul, rotind opincile, ca o praștie, întru izbirea
potrivnicului, îl înștiințează pe voievod despre tot ce se întâmplă.
Și bătălia continuă aspră, învrăjbită. Se domolește doar când
seara coboară tot mai cețoasă. Așa cum se răsucise și se proptise
acum, deși lăsase pe câmp și în mâinile românilor sumedenie de
morți, răniți și prinși, tabăra magnaților pare încă puternică. Mai
ales Huszár și Secuiul o țin tare și cer sibienilor să tragă din
tunuri. Dar pârgarilor li-i teamă să intre în luptă de partea
înfrânților. Oastea lui Mihai-vodă poate pustii și arde ora șul. Acest
refuz îl îngrozește pe cardinal. Mulți magnați, în cap cu Czáki,
încep să murmure:
— Ne-ai vârât într-un război nesocotit!…
Încă mai speriat, craiul cere pârgarilor să-l primească în cetate,
la adăpost. Dar straja vede din turnuri cum vine oastea
voievodului și închide porțile cetății, lăsând afară nemeșimea
înfrântă. Temându-se de un atac chiar în timpul nop ții, cardinalul
se trage, cu o mică suită, pe dealul din stânga Cibinului. Prive ște
cum oastea lui Mihai-vodă îl răpune și pe Moise Secuiul și cum
cele mai multe cete se predau ori se destramă ca fumul în vânt.
Vuietul războiului se ostoiește odată cu stingerea luminii.
S-a încheiat o zi grea de aspru război.
Au sărit oamenii din Tălmaci, din Șelimbăr, bărbați și femei, să
adune răniții. Au apărut și prădătorii cadavrelor. Morții, de orice
neam, sânt adunați grămadă într-un huceag. Preda Buzescu, care
a luptat mai puțin, dezarmează prizonierii și-i pune sub pază,
dincolo de șirul căruțelor și harabalelor, unde Dandu Dărădan face
„vitejii” cu dânșii, stârnind hazul, în felul lui. O ștenii, osteni ți dar
bucuroși că-s vii și biruitori, ascultă porunca voievodului de a
înnopta pe câmpul de bătaie. Își cercetează armele, ori le schimbă
cu altele, mai bune, luate de la dușmani. Își umezesc buzele arse
de sete, gustă ceva din merindea primită de la căruțe și, frân ți de
cumplita zbuciumare a acestei zile fioroase, își pleacă frun țile pe
scuturi și-adorm. Împreună cu banul Mihalcea, Preda Buzescu
rânduiește străji puternice din cincizeci în cincizeci de pa și: nu se
știe dacă nu cumva, potrivnicul cearcă o lovitură noptatecă.
Văzduhul miroase a praf de pușcă, a sudoare de cal și-a sânge.
Gemete se mai aud prin râpi, prin tufișuri, prin smârcuri și
știoalnele Cibinului.
Aga Leca vine la cortul voievodului; are trei răni, dar se ține
bărbătește și se laudă cu ele.
— Ți-ai spălat păcatele, spune măria-sa și, cătând spre banul
Mihalcea, întreabă: Când și prin cine te-ai înțeles cu acest viclean?
— Înainte de a porni, prin nepotul măriei-tale, Marcu-vodă.
 — Diavoli împielițați!
— Slugă veșnic credincioasă măriei-tale. Jur!
Stroe Buzescu abia se mai mișcă de ostenit ce-i. A văzut și a
trăit atâtea că nu mai poate gândi și la iscoadele lui Mihalcea și la
jurămințile agăi Leca. Mestecă o bucată de pastramă și trage la
somn. Un oștean îi întinde un ulcior cu apă.
— Bucur și Oprea din Cordun, unde ți-s opincile?…
— Le-am dat pe aste ciobote de saftian roșu. De la un magnat
d-ăsta. Era mort… Numa’ că-s prea moi, prea ușoare. Mi se pare
că va să-mi caut iară opincile.
Noaptea-i senină și rece. Peste locul bătăliei, peste cușmele,
umerii și armele oștenilor cade brumă argintie, rece, dar
strălucitoare.

*
Germanico Malaspina se frământă, speriat: „Nu s-a terminat:
desigur, mâine în zori, cardinalul va lovi din nou cu și mai multă
furie, iar pe mine mă va socoti trădător…” Când Mihai-vodă îl
cheamă la cortul lui, încep să-i tremure genunchii, de parcă i-ar fi
intrat doi dihori sub sutană: …„Cât m-am înșelat… Magna ții
ziceau că valahul e un pegoraro che non e atto din combattere…”
— Aici ești apărat, părinte, îl liniștește voievodul. Dar dacă vrei
să pleci, slobod! Îți dau și strajă bună.
— Rămân, rămân sub ocrotirea măriei-tale!
O clipă, Velica-doamna îl privește pe voievod, țintă: e foarte
obosit, dar e măreț, uriaș. Îngenunche și șoptește din adâncul
inimii:
— Să trăiești, măria-ta, craiul nostru!
Vodă o ridică de jos și măcar că Malaspina îl prive ște curios, o
strânge în brațe cu putere și-o sărută pe amândoi obrajii:
— Mulțumesc, frumoasă doamnă… și-o lasă din brațe, deși ar fi
vrut s-o țină veșnic. Urarea cea dintâi, ca și întâiul sărut pre țuie ște
cât o mie.
Văzându-l pe Stroe fără fașă la ochi, Velica taie, cu jungherul, o
bucată din mâneca rochiei de catifea neagră și, într-un minut, îi
tivește o fașă nouă.
— Îți torn apă să te speli și-apoi… Ei, rană? Am alifie în
săculețul de colo. Așa… Deci încă un semn.
— Și mie nu-mi torni, să mă răcoresc? surâde vodă, după ce
poruncește străjilor cum să-și împlinească datoria.
 — În genunchi m-așez și ca pe-un idol de aur te spăl cu
lacrimile bucuriei. Bine-ai venit, să mă iei, măria-ta!…
— O, nicicând pe-un câmp de bătaie nu s-au rostit asemenea
gingașe vorbe. Și după atâta încrâncenare de ură și sânge, le sorb
ca pe-un balsam de dragoste, Velica.
După ce voievodul și-a uscat fața cu ștergarul și l-a dat Velicăi,
Stroe șoptește:
— Velica, Dorothea e aici; vrea să-ți vorbească.
— Inimoasă prietenă… Ne ducem la judele Sibiului să-l rugăm
a deschide porțile pentru măria-sa.
Îndată după miezul nopții, când tabăra lui Mihai-vodă s-a
cufundat în liniște, ce a mai rămas din oastea cardinalului se
risipește și se topește, în întuneric. Prea puțini știu că, prin
înserare, cel dintâi, Andrei Báthory a părăsit câmpul de bătaie,
întovărășit de o sută de călăreți. Întunecat la față, cu inima
cernită, gândește să treacă prin Alba Iulia, să-și ia averile. Dar pe
malul Mureșului, acolo unde Velica-doamna l-a cumpărat, Fulger
își azvârle stăpânul din șa și se pierde în noapte, o nălucă albă.
Lovit la frunte, cardinalul se îngrozește așa de tare că nu mai intră
în cetate; trimite douăzeci de slujitori să încarce avutul, iar el
gonește spre răsărit, suduindu-l și blestemându-l pe Gáspár
Kornis care a trădat tocmai când victoria era câștigată.
Prin întuneric, ostașii români simt, după fo șnet, că oamenii
craiului se ridică și pleacă. Orăș, Cocea cu cazacii, arnău ții lui
Leca, haiducii lui Gruia Novac sar după pradă. Înha ță tot: arme,
straie de preț, cai, corturi, hrană și chiar bani. Lefegiii le și s-au
cam supărat că, aflați în urmă, au venit mai târziu la praznicul
prăzii.
Buzeștii, ca și voievodul, se bucură mai cu samă pentru arme și
pentru cele patruzeci și două de tunuri mari și mici. A șezat în
cortul mare și bogat al lui Andrei Báthory, cort rămas întreg,
nevătămat, Mihai-vodă îl cheamă pe Gáspár Kornis să fie de fa ță
la sfatul cu boierii și căpitanii. Poruncește diacului pitace și
scrisori prin toată Transilvania, vestind că a cuprins țara și
poruncește să înceteze jafurile și pârjolul, cere lini ște și bună
rânduială. Pe la ceasurile nouă, vin la cortul măriei-sale judele și
pârgarii cetății Sibiului: se închină și aduc știrea că Andrei
Báthory a fugit spre Moldova.
— Așadar, oastea nemeșilor ca pravul la vijelie. Luați aminte,
domniile voastre cinstiți pârgari și domnia-ta, baroane Gáspár
Kornis: Transilvania-i a mea. Am luat-o cu spada și-am unit-o cu
Țara Românească. Câți morți s-au numărat, bane Mihalcea?
— Trei mii două sute optzeci și trei.
— Adunați leșurile grămadă, iar sibienii să le acopere cu
pământ, făcând o movilă, înclină voievodul fruntea. Dacă-mi ajută
Dumnezeu, ridica-voi biserică de pomenire, cu trup din piatră tare
de Făgăraș și din marmoră roșie de la Abrud. Prohodul să-l cânte
mitropolitul Ion, cu mare sobor de preoți. Să vină și episcopul
Dimitrie Naprágy, cu ai lui: să fie înfră țire. Asta poruncesc!
Spre seară, când în molifta morților se cânta „aleluia”, a sosit și
doamna Stanca, însoțită de domnița Florica. Au coborât din
trăsură și-au îngenuncheat la rând cu voievodul, cu osta șii și
căpitanii, cu făclii și, cu rugă smerită, mul țumind cerului pentru
izbândă.

*
La slujba punerii în mormânt, nunțiul Malaspina nu mai
contenește cu mirările:
— În unsprezece zile, să cucerești o țară! Mio Dio…
Dar banul Mihalcea repede le amiroase pe toate: află că nun țiul
sfătuiește pe nemeși la nesupunere: „Ar fi o mare ru șine să
domnească un valah peste o țară așa de frumoasă”…
— Ci, să vină papistașul la mine! poruncește Mihai-vodă. Iar
ostașilor, masă mare și benchetuire până la miezul nop ții. Apoi,
cinci ceasuri de somn. Și, la drum! Iar când Malaspina i se află în
față: Părinte, sânt destui fățarnici pe-aici; n-am nevoie de un
adaos. Nu-mi mai mânji țara cu umbra-ți de uneltitor. Părăse ște-o.
Limpede? Aduceți-l pe episcopul Naprágy.
În sinea lui, Stroe gândește: …„De-un drac scăpai și peste altul
dădui”… Iar Preda, cu mirare: „Vrea să-l ia sfetnic!”…
Strânsă la miazănoapte de Sibiu, tabăra română î și petrece
ospățul biruinții cu mâncări, băutură, chiote, strigări și cântece de
bucurie și mai ales jocuri, că nu poate Sibiul adormi, ales
săsoaicele cele tinere. Că veselia ostașului fără trup de muiere,
niciun haz n-are. Lefegiii se desfată, fiecare la pâlcul lui: oltenii se
laudă cu isprăvile, haiducii își amintesc de vremea când se băteau
cu turcii, leșii se îmbată și se cred cu to ții „pani”, moldovenii cântă
doine și-l laudă pe Ștefan-vodă al lor, transilvănenii povestesc cum
s-au răfuit, dar mai ales cum se vor răfui cu neme șii. Dintre
boieri, aga Leca și Preda Buzescu se amestecă printre o șteni și le
țin hangul la chef și jocuri, întrecându-se chiar cu cazacii, vesti ți
băutori. Iar când ostenesc, se apropie de câte o fată, româncă,
unguroaică sau săsoaică, îndulcind petrecere după vechea vorbă
a Predei Buzescu: „Atunci e de trai, când oala-i plină și muierea
goală”… Când îl vede pe Stavrinos trecând printre osta și, o țâră
amețit de vin, îl strigă, poftindu-l cu un pocal:
— Toarnă în stihuri, stihuitorule, și isprava asta.
— …În mijlocul oastei mergea el însuși, viteazul cel tânăr,
Mihai, voievodul de lume mult lăudat, rostește cu putere
stihuitorul, iar Preda și Leca încuviințează dând din cap, parc-ar
bate cu ciocanul fiecare cuvânt… Înneguratu-s-a cerul și întuneric
se făcu de dușmanii cei mulți prăbușiți în gheena și multe
unguroaice văduve-au rămas.

*
În Alba Iulia, din porunca voievodului, episcopul Dimitrie
Naprágy, mitropolitul Ion din Prislop, Nicolae Viteaz, Zamfira
Balint și Velica-doamna se străduiesc să orânduiască babilonia.
Mulți magnați fug și își adăpostesc familia și averile în castele.
Banul Mihalcea și Radu Buzescu sosesc în cetate, cu un stol de
călăreți ca să pregătească intrarea măriei-sale. Găzduiesc în
palatul crăiesc și, prin Nicolae Viteaz, prin Barbara Füzy, Zamfira
și Petru Balint, sora și cumnatul Velicăi-doamna, poftesc pacea
tuturor și încredințează nemeșimea că românii nu se vor atinge de
niciun capăt de ață, dacă se supun de bună voie. Sosirea lui
Daniel Zalasdi și povestirea lui despre vitejia și sim țul dreptă ții,
despre blândețea lui Mihai-vodă impresionează foarte mult. Unii
își amintesc de vizita făcută acum trei ani și purtarea aleasă,
cavalerească a tuturor solilor din Târgoviște.
Dar mai mult ca oricare, Velica-doamna trăiește o tainică și
adâncă bucurie: un slujitor o vestește că Fulger „venit-a singur-
singurel la grajd”. Fără să mai aștepte o clipă, pune să-l
pregătească pentru sărbătoarea intrării triumfale în cetate.

*
În drum spre Alba Iulia, Mihai-vodă e întâmpinat de tot mai
mulți nemeși cu suitele lor. Se grăbesc a i se închina și a-l proslăvi
pentru strălucita victorie dobândită. Ci, aflându-se lângă Ștefan
Bodoni, venit înainte-i cu o ceată de nobili tineri, măria-sa
întreabă unde ar fi bine să găzduiască.
 — În palatul craiului Andrei, fără îndoială.
— Cum? După ce l-am zdrobit și alungat, Andrei mai este crai?
Bodoni își holbează ochii să înțeleagă prostia spusă și îngheață
de spaimă că n-o mai poate drege. Înainte de trecerea Mure șului,
trei juzi îl întâmpină cu pâine și sare pe tavă de aur și-i înfă ți șează
cheile cetății, vestind că primirea sărbătorească e orânduită, cu
toată cinstea, pentru a doua zi, 1 noiembrie, 1599.

*
În urmă, în trăsura mare trasă de patru cai, doamna Stanca
gândește și se sfătuiește cu Sima-stolniceasa și cu Preda, soția lui
Radu Buzescu, sosite de la Cozia, cum să fie îmbrăcat măria-sa și
cu ce rochii să intre și româncele în cetate. Bucuroase foarte sânt
când le întâmpină Zamfira Balint și Ana Viteaz, să le ajute într-
astă treabă, foarte însemnată și grea pentru spi ța muierească. În
ajutor le vin și brașovenii și sibienii care, prin Dorothea Hirscher,
trimit rochii scumpe și giuvaieruri de preț.
Mult copleșit de treaba ocârmuirii noii țări, de grija de a repezi
cete bine chibzuite spre toate cetățile Transilvaniei spre a le păzi,
Mihai-vodă uitase că, la intrarea în cetate, trebuie să poarte strai
sărbătoresc. Și mult se minunează când, în cort, află că doamna
Stanca i-a pregătit totul: și ciubotele din saftian galben, și ciorapi
de mătase, și pantaloni negri și tunica roșie, și mantia albă
brodată cu șoimi din fir de aur.

*
— Ei, îți place? întreabă banul Mihalcea pe Stroe Buzescu,
privind cum arată boierii și căpitanii în straie de sărbătoare. Am
muiat bine cerbicia magnaților, nu?
— Da. Ci, totodată, mă tem că nu ne vor ierta.
— Deocamdată, minunează-te; tu ești cu vitejia, eu, cu…
viclenia. Căzut în plasa țesută de mine, cardinalul fost-a doborât
de-alde tine. Deci răbdare, dibăcie, putere…

*
Vestea că Mihai-vodă l-a înfrânt de istov pe Andrei Báthory
într-o grea bătălie, a adus-o generalului Basta magnatul Gabriel
Bethlen, în momentul când sfârșise prânzul, îmbelșugat în fripturi
și vinațuri gustoase.
— Fug în Polonia. E urgie mare, se caină Bethlen. Basta se
scarpină cu unghia degetului mic în barba-i sură:
— M-ați încredințat că valahul va fi zdrobit și acum… Nu pot
crede: este împotriva socotelilor mele de strateg… zice și gânde ște
în sinea-i… „Iar o să mă doară stomacul”…
Peste două ceasuri, când vin și alți fugari tot așa de
înspăimântați, Basta ridică tabăra și pornește spre miazănoapte…
„Furios că nu l-am ajutat și, îmbătat de succes, valahul s-ar putea
să mă atace. Și nu voi să-i prilejuiesc încă o victorie…”

*
Velica-doamna îl așteaptă pe voievod în palat, la fereastra din
colțul de răsărit a catului al doilea: să-l vadă și să-l îmbrățișeze cu
privirea, de cum va păși pe poartă. Ziua-i senină și caldă. Prin
copacii desfrunziți adie vântul ușurel, primăvăratec. Dinspre
miazănoapte mai trec, horind, unghiuri de cocoare. În dreapta
Velicăi stă Ana Viteaz, iar în stânga, Dorothea Hirscher: …
„fereastra frumoaselor”… cârtesc cu pizmă fetele lui Kornis
așezate la fereastra din față, mai mult cernite decât vesele.
Întâi s-aud surlele și buciumele: se-nfioară văzduhul, tremură
zidurile, se luminează cerul.
— Uite-l! exclamă Velica, fericită că voievodul arată încă mai
falnic, mai măreț și mai frumos decât și-l închipuise. Călare pe
Fulger!
— Așa-i!… se minunează și cele două prietene. Parcă ți-l luase
cardinalul? Cum ai făcut de…
— Vă povestesc altă dată… Acum, priviți!
Mulțimea de pe uliți și de la ferestre strigă urări de bună venire,
fac ovații și aruncă în cale-i flori de mușcată și de oleandru.
Călăreții, înșirați pe margini, fâlfâie stegulețele din vârful suli țelor,
scot urale din piepturi și cântări din trâmbițe și cimpoaie. Oameni
din norod, bărbați și femei, țărani și orășeni în strai de sărbătoare,
bat palmele cu înfocare și urează sănătate voievodului și oștenilor
lui:
— Fii bine venit, mântuitorul nostru!…
Vlădica Ion, răpit și el de chipul voievodului, abia acum vede că
alaiul e deschis de un șir de opt trâmbițași îmbrăcați în atlas ro șu,
strălucitor. După dânșii urmează toboșarii, flautiștii, cimpoierii și
fluierașii. Apoi multe zeci de lăutari români, cu capetele
descoperite, țin ison din cobze, scripci, cetere, chitare și naiuri.
Îndată după dânșii vin opt armăsari, roibi, negri, murgi, foarte
frumoși, cu tacâm de catifea purpurie, cu frâie aurite și cu șei de
argint: sânt tot ce au avut magnații mai de preț și mai măre ț de
dăruit, întru îmbunarea biruitorului. Fiecare a nădăjduit că
voievodul va intra în cetate pe calul dat de dânsul; măria-sa l-a
ales pe Fulger: îi întrece pe toți în frumusețe. Ivirea lui Mihai-vodă
umple cetatea de putere și lumină. Soarele îi strălucește pe chip și-
n albul mantiei țesută cu fir de aur și prinsă la gât cu copci late,
tot de aur, în chip de șoimi. Capul cu cușma plecată într-o parte,
împodobită cu surguciu din pene de cocor de Baleare, prinse cu o
nestemată mare, lucitoare. Velica strânge pumnii și mult se
bucură că, deși magnații au oropsit-o, au silit-o să se ascundă sub
strai de silișteancă, deși de multe ori era gata să- și piardă via ța,
totuși i-a păstrat și i-a putut trimite spada basarabă, u șor
încovoiată, cu teacă de aur, sclipind de pietre scumpe, mo ștenită
de la Neagoe-vodă. Iar măria-sa a binevoit s-o pună la cingătoare
în sărbătoreasca zi a intrării triumfale în Alba Iulia. În dreapta și
în stânga voievodului merg, pe jos, copiii de casă: tineri, voinici,
veseli, frumoși, îmbrăcați sprinten. În urmă, o șteni falnici poartă
steagurile plecate ale Báthoreștilor și ale magnaților, dobândite în
luptă. Cunoscându-și-le, Czáki, Kornis, Huszár lasă frun țile în jos
și suspină cu amar. O clipă, Stroe se întristează, dar îndată înal ță
fruntea: ales că, în clipa asta, steagul alb al lui Mihai-vodă, cu
vultur de aur, mare, cusut la mijloc, tocmai acum urcă în vârful
turnului de la poartă și în vârful palatului voievodal.
După steaguri merg boierii și căpitanii, toți strălucitor
îmbrăcați, armați cu spade grele. Impresionează chipul urie șesc al
lui Baba Novac, cu barba și părul alb, Stroe Buzescu, nalt, călare
pe-un armăsar breaz, în conțăș roșu, cu manta verde cu
brandenburguri castanii, cu surguci din pene de cocor la cu șmă,
cu legătura neagră peste ochiul stâng; apoi, Preda și Radu
Buzescu, îmbrăcați la fel, doar în culori diferite:… „Sima ori
Cătălina va fi ales albastru tunicii lui Preda?” se întreabă Velica. Îl
cunoaște pe Stoichiță care, pe cal, nu mai pare nici mărun țel, nici
ghebos, Udrea Băleanu, Tudor Maldăr, State Boldur, Petru Orăș și
aga Leca… „De ce mă tem de el? Dacă-i și doamna Stanca aici, va
trebui să-mi aleg un schit în Hațeg, să mă călugăresc. Poate la
Tismana, deși mă vreau aici, sfetnic și alin…” se umbre ște, o clipă,
chipul Velicăi.
— Falnic, Mihai-vodă! se bucură Dorothea. Ca un împărat:
tăcut, gânditor, ars de vântul bătăliilor.
 — Cum se împlinesc visările cele mari, Doamne! suspină
Velica-doamna, cuprinsă de o dureros de mare bucurie și,
plecându-se, aruncă ușor, ca o mângâiere, unul după altul, cinci
brațe de flori, menindu-le în gând: „Mihai… Stroe… Radu…
Preda… State Boldur”. Până jos, florile se resfiră ca o ploaie
înmiresmată în calea biruitorului. Voievodul ridică spre dânsa
ochii lui mari, negri, adânci, înclină din cap și surâde. Velica î și
zvântă c-o floare de oleandru ochii și, împreună cu altele, o
seamănă de-asupra sărbătoriților. Și parcă anume, ca să-și
îndumnezeiască întru totul dragostea, mută privirea spre
însoțitorii voievodului. Dintre toți, Stroe i se pare miraculos de
asemeni; numai părul castaniu, buclat, ieșind de sub cușmă și
atingând umerii în fluturare ușoară, ca o probă a frumuse ții și a
bărbăției. „Nu, Mihai nu-i singur. Și, totuși, Doamne, mult mă tem
să nu-l pierd…”
Un ceas, voievodul privește trecerea oștirii prin cetate, apoi lasă
căpitanii și ține sfat scurt cu Petru Grigorovici armeanul, cu banul
Mihalcea și cu Stroe Buzescu.
— Trimit douăzeci de soli să vestească biruința. La împăratul
Rudolf, pleci tu, armene. Duci patru din cele mai mari steaguri
luate la Șelimbăr: al cardinalului, al lui Kornis, al lui Huszár și
Bodoni. Duci și patru din caii cei mai buni luați în luptă. Toate,
împreună cu scrisorile.
Lui Stroe Buzescu îi sună plăcut în ureche trei vorbe latine ști
din această scrisoare: … „Triumfans Albam occupavi”…
— Arată împăratului că-i sânt închinat cu țările mele unite:
Țara Românească și Transilvania, urmează vodă. Și le-am unit ca
să pot scoate de sub stăpânirea otomană toate noroadele până la
Țarigrad. Cer doar ajutor de bani; oaste am și voi avea și mai
bună.
Îl numește pe episcopul Dimitrie Naprágy cancelar al țării și
cheamă toți magnații care vor alcătui curtea și sfatul să le ia
jurământul.
Clopotele și muzicile sună în toată cetatea, sporind sărbătoarea
acestei zile. Sima își privește soțul cum trece alături de voievod și
gândește: …„Dac-aș avea izvodul cu mine aș scrie: …Și deteră în
tâmpe și surle, în trâmbițe, în coarde și în organe… Dar oricât
sună ele de puternic și de minunat, mai tare bat și cântă
inimile…”
 *
Voievodul și doamna deschid ospățul oștirii, gustă din friptură,
închină câte un pocal de vin și se retrag; lasă boierii și căpitanii să
benchetuiască printre ostași, pân-or cădea și-or adormi de be ție:
— Sânt ostenit cu supra de măsură: cincisprezece zile de mers
și de luptă. Mi-ajung.
— Plec la Sibiu să aprind candela la mormântul vornicului
Danciu din Brâncoveni; mi-a fost aici, în Transilvania, sprijin bun
în timpul războiului de la Călugăreni, zice doamna, după ce- și
dezbracă straiul de ceremonie.
— Bine, doamnă. Vei locui în aripa asta a palatului, dacă va fi
liniște; dacă nu, în cetatea Făgărașului.
— Primesc cu supunere.

*
Vestea intrării triumfale în Alba Iulia a dus-o la Cozia și la
Stănești Oprea Rîcman, pus ștafetar anume ca să-și vadă soața.
Maica Teofana a plâns de bucurie și-a rugat stare țul să facă slujbe
mari, trei zile și trei nopți fără-ncetare. Cătălina a chemat-o pe
Anița Maldăr și pe Anghelina și le-a zis:
— Săgețile și sulițele voastre cu venin de năpârcă se dovediră de
folos… Aprindeți făclii și candeli în toată casa, și-n biserică. Apoi ia
Alexandria și citește, în șoaptă… „Zis-a Alexandru către Darius
împărat: «Te-ai lăudat că mă vei aduce legat la tine, iar eu am
venit slobod. Și cum ai vrut toate ale mele să fie ale tale, a șa sânt
acum ale mele toate ale tale.»…

*
Voievodul a dormit doar două ceasuri: căpitanii și oștenii l-au
chemat în mijlocul lor. Și-a venit, ca nu cumva, be ți fiind, să se
încaiere. Mai cu samă că leșii cei mândri și cazacii cei foarte
îndrăzneți, după ce se-ntrec cu pocalele, intră-n mânie și har țag.
Însoțit de State Boldur, de Turturea și de Stroe Buzescu, închină
cupe cu oștenii, pe la fiecare pâlc, varsă vin pe pământ de sufletul
celor jertfiți; pune la bașcă, în lanțuri, pe cei care, be țivi ți, turbă și-
s gata de omor, apoi îndeamnă la joc și veselie. Iar când se îngână
ziua cu noaptea, intră din nou în iatac, să se culce. Două candeli
aurite îl străjuiesc cu sâmburii lor de odihnitoare lumină. O
vreme, ascultă cântecele de chef și de tabără ale osta șilor, a șa cum
răzbat prin ziduri. Cunoaște glasul lui Preda Buzescu: cântă
despre isprăvile lui Toma Alimoș, român din Țara de Jos, a șa cum
cântaseră, cu toții, de atâtea ori, în tabere, de șase ani încoace. Și
parcă-i pare rău că, voievod fiind, nu se mai cade să se îmbete și
să chiuie după voie și pofta inimii… „Ia, cântecul popei Farca ș; îl
zice un ceteraș și-l strigă Buzeștii, pentru că-i și cântecul lor, al
nostru… «A lăsat toaca netocată, leturghia necântată și-a plecat
război să bată»…” Îl pizmuiește și pe Radu Buzescu auzindu-l cum
cântă și răcnește ca un taur. Parcă n-ar fi trecut de patruzeci de
ani. Iar Stroe-i ține isonul, cu Maldăr, cu Orăș, cu slujitorii… „Ă ști
boieri ai mei nu gustă viața, ci o sorb cu vadra, fără sa ț, precum
cămila în pustie. Beau șuvoiul tot, chiar de-ar plesni, și zic:
«Încaltea am trăit»… Aude foșnet ușure de pași, dar nu deschide
ochii: „O fi vântul!?”… Tresare când o mână moale și caldă i se
așază pe frunte:
— Tu aici? Cum ai ajuns…
— Firesc: și Boldur și Turturea sânt oamenii mei… Și mai ales
tu ești al meu.
În subțirică rochie străvezie, în lumina caldă, aurie a
candelelor, Velica-i dumnezeește frumoasă; o frumusețe în stare a
îmblânzi leii și a potoli patima cea dezlănțuită a zimbrilor.
Zâmbește neprihănit și întreabă:
— Ce sânt eu, măria-ta, de la leatul…
— Velica-doamna, Mândruța mea, ochiul și urechea mea aici, în
Transilvania și pretutindeni unde voi fi.
— Și inima ta, Mihai. Ori unde vei fi.
Oboseala i s-a schimbat, ca prin farmec, în bărbătească patimă.

*
Sânt încă mahmuri după două zile și două nopți de
benchetuire; dar, din veștile care curg din toate păr țile, Buze știi tot
înțeleg cât de mult urăște norodul transilvan pe neme și. Condur
Pantelimon, Firea ot Daia, Andrei Boer, Simion Dărămu ș, Nicolae
Viteaz, Fabio Genga și mai ales magnații, toți magna ții aduc
înspăimântate știri despre marea zurbavă stârnită în întreaga
Transilvanie. Țăranii, și mai ales cei secui, pradă, ard și ucid. De
la Năsăud vin rudele lui Dumitru cel Mare, peste o sută, cu arme,
și nu lasă nicio casă ori castel întâlnit în cale fără să-l cerce cu jaf
și cu foc.
— Zic că trai slobod nu-i cu putință dacă nu-s stârpiți nemeșii.
— Secuii l-au ucis pe Ion Beldi și pe fecioru-su, Pavel, pe
Emeric Lazar, pe Mihai Caraczoni…
— Vestit căpitani de tunari?
— Da. Pe unii îi spânzură; pe alții îi pun în furci ori în țeapă.
Strigă: Și voi ne chinuiți și ne schilodiți cu fierul ro șu, de vreo două
veacuri!
— În adevăr, câți iobagi spânzurați am văzut noi… Ți-aduci
aminte de Simion Dărămuș și Alexandra lui?
Dar cu cât căpitanii români pătrund mai spre miazănoaptea
Transilvaniei, cu atât veștile rele sporesc:
— Au mai pierit și Emeric Best, Francisc Romany, Teke, comite
de Turda, Ladislau Boronkay și alții, urmează pomelnicul Nicolae
Viteaz, căutând să stârnească milă și groază.
— Voi credeți că-i bine? întreabă Preda Buzescu. Și așa ne zic
barbari.
— Secuii îl socot pe măria-sa măciuca răzbunării.
Ca să se încredințeze de adevăr, Stroe Buzescu încalecă și iese
la marginea orașului, spre Aiud. Întreabă oamenii de rând și află
că Transilvania se seamănă cu bucurie și nădejde întru libertate.
Îl întâlnește pe State Boldur și pe Turturea.
— Ce faceți aici, căpitani?
— Cinstite stolnice, am auzit că vine… Andrei Báthory și-l
întâmpinăm.
În adevăr, se ivește mulțime mare, vorbind tare și cântând.
— Cine-i cel din frunte?
— Mi s-a spus că-i un secui, Blasie Ordog. Poartă în vârful
suliței capul lui Andrei Báthory, răspunde Dan Buzdugan, sosind,
în galop, dinspre mulțime.
Acum Stroe vede bine capul lui Andrei Báthory înfipt în suli ță,
cu părul galben, năclăit în sânge. Se înfioară și gânde ște:… „Ăsta-i
trufașul care ne-a înfruntat? O căpățână într-un vârf de suli ță…
De ce mă cearcă amețeala, mila și grea ța? Au n-am văzut atâ ția
morți și însumi n-am ucis, în turbarea luptei?…”
Strigătele ațâță mulțimea ca o drăcească băutură: to ți
huiduiesc, scuipă, râd besmetic și strigă sălbatec împotriva
nemeșilor, care vin legați cu mâinile la spate, mâna ți din urmă cu
sulițele. Sânt supți la față, frânți de oboseală, cu capetele
descoperite, cu straiele sfâșiate, cu ciubotele strâmbe, pline de
noroi. Privesc îngroziți, milogi, îndobitociți de spaimă. Când îl
zăresc pe Stroe, unii pleacă mai tare frun țile, al ții împroa șcă priviri
de ură. Îi cunoaște pe Ștefan Kábosi, cel foarte mândru la nunta
craiului Sigismund, pe Gáspár Palosi, pe Francisc Gereb, pe Ion
Iffiu; ar vrea să-i ajute cumva, dar nu știe cum, nici poate.
Mulțimea clocotește amenințătoare. Ungurii, mai ales, urlă fioros și
cer moartea magnaților. …„Oameni chinuiți de alți oameni”… se
moaie inima stolnicului Stroe.
— Decât să-i batjocoriți, mai bine luați-le zilele, cere o bătrână.
— Ba le lăsăm zilele și le luăm averile.
— Duceți-i la Mihai-vodă să-i judece! poruncește Stroe Buzescu,
strânge frâul calului, iese din mulțime și galopează mânios și
îndurerat până în cetate.
Voievodul aflase de la Turturea că secuii aduceau capul lui
Andrei Báthory și arăta foarte nemulțumit:
— Stroe-i foarte greu; mai greu ca pe câmpul de luptă. Am
lucrat cu episcopul Dimitrie. Mă sperie îndărătnicia lor.
— Niște vipere! strigă banul Mihalcea. Stârpește-le sămân ța,
măria-ta…
— Ba mai bine să-i lăsăm în sama țăranilor setoși de răzbunare,
povățuiește Radu Buzescu.
— Răzbunarea mulțimii știi când începe, dar nu știi unde
sfârșește, Radule.
— Da: pot să-i închid, pe toți, și să-i ucid, se frământă
voievodul. Dar nu mi-i dat cugetul pe asta. I-am înfrânt, ajunge!
— Am fost viteji, se alătură Stroe părerii voievodului; acum se
cuvine să fim mărinimoși.
În vremea asta, străjile opresc mulțimea la poarta cetă ții;
înlăuntru pătrunde numai Blasie Ordog, nobilii și câteva căpetenii
dintre secui. Mihai-vodă intră în sala cavalerilor, iar Ordog
înfățișează capul lui Andrei Báthory, înclinând sulița. Privește
îndelung chipul vânăt, cu crestătură de secure de-asupra ochiului
stâng. Face semn, și Ordog scoate capul din suliță și-l așază pe
tava de aramă, din mijlocul mesei de stejar gros, sculptat cu flori
mari. Doamna Stanca, însoțită de Nicolae Pătrașcu, intră, se
oprește, se cutremură de groază și își șterge ochii cu năframa.
— De ce plângi, mamă? întreabă coconul.
— Așa ți se poate întâmpla și ție și măriei-sale… Vorba doamnei
zguduie pe voievod și pe Stroe Buzescu, mai mult ca orice până
acum. Chipul voievodului se întunecă, parcă i-ar fi trecut un nor
prin inimă. Nici când a urcat pe eșafod n-a simțit durere,
amărăciune și zădărnicie ca acum. Buzele-i rostesc, fără voie,
cuvinte de grea plângere și amară părere de rău:
 — Săracul popă…
Și din clipa asta parcă începe a vedea lucrurile cu alți ochi:
privirea i se asprește sub umbra unor gânduri grele. Tace
îndelung, parc-ar asculta picurul lacrimilor de ceară din sfe șnicul
adus la capul vânăt și însângerat, din tipsia de pe masă.
— Fără jertfe nu se poate, măria-ta, cearcă Stroe să-i alunge
îngândurarea mâhnită și să spargă tăcerea devenită apăsătoare.
Iar adevărul este că toată Transilvania ți se supune, repede și fără
cârtire. Ci mă întreb: ce facem cu nemeșii? De la Ana Viteaz aflai
că Zamosins, cronicarul, s-a pitit în turnul de la miazănoapte și
scrie că vestea înfrângerii de la Șelimbăr a străbătut ca fulgerul
țara toată, iar românii, cei mai numeroși, precum se știe, se
răscoală și se unesc cu frații lor veniți din Valahia. Plini de
încredere că au domn din neamul lor, înșfăcă sulițele și arcurile,
se adună în cete, ies la drumul mare, ucid fugarii, le jefuiesc
averile, le distrug casele, adică împrăștie urgie și moarte. A șa pier
mulți nemeși.
— Au n-am voit noi asta? întreabă Radu Buzescu, tot în șoaptă.
Vlădica Ion face cruce, îngână un „Dumnezeu să-i ierte” și
gândește: „Călugării mei, săracii, ei au semănat sămân ța
slobozeniei.”
— Ce zici, prea sfinte? întreabă Stroe, sim țind că frate-su Radu-
i de altă părere.
— Ura-i prea veche și prea mare, boieri dumneavoastră, ca să
se poată stinge ușor.
Stroe Buzescu știe că după Șelimbăr, foarte speria ți, neme șii au
împânzit castelele și pădurile. Ci, văzând că din păduri îi vânează
țăranii, iar din castele îi scotocesc oștenii voievodului, se întorc la
Alba Iulia și-și încredințează zilele în mâinile noului stăpân al țării.
Prin Gáspár Kornis, prin Daniel Zalasdi, prin Ana Viteaz ori
Zamfira Balint, prin Ion Chisăr ori prin Velica-doamna, caută să
dobândească iertare și să se apropie de voievod. Dar cel mai
harnic „aducător de nemeși”, cum spune măria-sa, se dovede ște a
fi Marcu-vodă, nepotul domnului. Buzeștii nu l-au mai văzut de
vreo doi ani. Acum i-a întâmpinat la Făgăraș, cu o ceată de
doisprezece tineri români și sași, care voiesc a lupta alături de
voievod. De la Șelimbăr a plecat la ibovnica lui, Iudita Was, din
satul Jinău. Stroe Buzescu înțelege că voievodul l-a avut aici ca
iscoadă de mare taină. Nici Velica n-a știut de dânsul: acum află,
se minunează și caută s-o cunoască pe Iudita. „Să am încă o
prietenă printre săsoaice…”
Și la Preda Buzescu au venit câțiva dintre cunoscuții de altă
dată, mai ales femei, cu rugăminți de împăcare.
Doamna Stanca vrea să-i ierte pe toți, dar i se pare că Velica-
doamna prea-i harnică la această treabă. Întrucâtva și din pricina
asta se silește să-i facă lui Andrei Báthory o înmormântare
crăiască: s-o vadă nemeșii că are inimă și pentru dânșii.
Dintre toți nemeșii, cel care se dăruie voievodului cu totul, este
Ștefan Czáki. Își netezește pletele pană de corb, își îndulce ște
glasul, își încălzește privirea, își țuguie buzele subțiri, ca două
panglicuțe ciudat de roze, își pleacă grumazul și nu mai contene ște
cu laudele. Banul Mihalcea nu-l crede. Buzeștii însă, și mai ales
Preda, încep să pună bază pe dânsul. Stroe o întreabă pe Velica,
iar ea răspunde:
— Cheltuiește grețos de multă miere ca să ne facă a-i înghi ți și
uita amarele-i păcate și patimi.
Voievodul se încredințează repede că-i priceput la ocârmuire, că
are mare trecere în fața nemeșilor și-i sfădit cu Gáspár Kornis.
— Răzmerița ne-a fost trebuitoare până la Șelimbăr și până am
intrat cu cetele în cetăți. Acum trebuie să înceteze, apasă vodă pe
cuvinte. Nu pot ocârmui o țară răzvrătită. Cuvine-se a fi uni ți ca
să ne apărăm de otomani. Deci poruncesc, tuturor, să se
potolească!
Ca să afle mai repede ce se întâmplă și să ia măsuri întru
liniștirea zurbei, Stroe Buzescu își lasă frații să se îngrijească de
averi și de moșii, iar el, însoțit de Condur și Buzdugan, aleargă
până la Făgăraș și Mediaș. Se încredințează că, în adevăr,
răzmerița țărănească se întinde ca o apă și ca un pârjol pustiitor.
Află că judele Clujului sfătuiește la nesupunere. Îl îndeamnă spre
asta și generalul Basta.
— Se vede treaba c-a uitat în ajutorul cui l-a trimis împăratul,
zice vodă. Mihalcea, mergi și fă rânduială acolo.
Între timp, Maldăr și Boer scot, cu puterea, nobilii ascun și în
Gherla și Chioara și le confiscă averile. Astfel, într-o săptămână,
Mihai-vodă ia în stăpânire toate cetățile Transilvaniei: pe
Gheorghe pitarul Borțun, care a ajutat-o de multe ori pe Velica să
scape de urmăririle Báthoreștilor, l-a boierit, i-a dat satul
Sărăzani din comitatul Timiș și l-a pus pârcălab cetății Alba Iulia;
pe moldoveanul Petru Orăș l-a trimis staroste la Sighi șoara,
dându-i ajutor pe Iacob Costa, fecior de popă din Făgăraș, știutor
de grai săsesc și luptător viteaz la Șelimbăr, împreună cu ceata lui
de făgărășeni; Cetatea Făgărașului o încredințează stolnicului
Badea Grădișteanu și comisului Iani Coșescu, așa cum dorește
doamna Stanca, s-o ferească de orice primejdie. Buze știi nu știu
că Velica-doamna, când măria-sa a întrebat-o, cu amănun țime,
despre fiecare cetate, s-a împotrivit ca aga Leca să fie pârcălab la
Gherla și Chioara: „Trei cetăți alcătuiesc cheile puterii în
Transilvania: Chioara, Gherla și Făgăraș. Cine le are, acela-i
stăpân.” „Și?” „De aga Leca mă tem, Mihai.” „Dacă ar trăi fra ții tăi,
Pătru și Cristofor, pe ei i-aș pune pârcălabi acolo. Aga Leca s-a
dovedit, la Șelimbăr, credincios mie. Îl așez pe Mihalcea-banul la
Cluj. Și-apoi, asta-i și dorința Stancăi.” „Nu-i bine, măria-ta…”
Atât a zis; s-a temut să nu-l supere, că prea se amestecă în
treburi obștești. De altfel, vodă a urmat: „Uite pe cel care ți-a fost
de mult ajutor, ție și vlădicăi Ion, Petru Fecior: îl fac staroste peste
secui, la Gurghiu cetate.” Apoi, la Cojocna puse pe căpitanul
Mihai, iar Bistrița o încredință lui Vasile Mârza, căpitan
moldovean: „Fii acolo ochii și urechea mea la ușa Ieremiei-vodă.”
Pe Stroe Buzescu l-a trimis să ocupe cetatea Uioara, unde
Báthoreștii mai aveau două mii de lefegii. A galopat până acolo cu
cinci sute de călăreți și a întrebat: „Deschideți și să fim prieteni, ori
aduc tunurile?” După o jumătate de ceas por țile s-au deschis și
cetatea s-a predat. Printre cei oploșiți aici se aflau și lefegii care, în
frunte cu Walawski s-au zborșit la Gherghița și-au părăsit țara.
„Ei? Vezi că tot peste noi ai dat?” „Jur să fiu credincios, până la
sfârșitul vieții!” „Ai mai jurat strâmb o dată, a șa că mai bine ți-ai
căta alt stăpân ori te-ai îneca în Mureș.” „Cum? mă la și să plec?”
„Da, cu o condiție: să nu mai intri nici într-o o știre care ne face
nouă război. Înțelegi?” „Jur! De-o mie de ori jur!” „ Și dă acatiste la
Madona din Czestokova…”
Lui Ion Chisăr, feciorul Zamfirei lui Moise-vodă, îi dă în arendă
dijma din toată Transilvania: „Catastiful obștesc al veniturilor și
cheltuielilor să-l ții în românește, să înțeleagă orice boier ori
căpitan. Te ajută vistierul Barcan.” Doamnei Marinca, văduva lui
Răzvan-vodă, tot după dorința doamnei Stanca, îi dă o mo șie în
episcopia Vadului, acolo unde, de la Ștefan-vodă, stăpânesc
moldovenii. Apoi, așa cum l-a povățuit Velica, măria-sa și-a luat
diac de latinie pe Ion Iacobini, tânăr foarte învă țat. „ Știe și carte
românească. A scris istoria războiului lui Sigismund în Țara
Românească, folosind însemnările din scrisorile lui Pellerdi.” „ Și a
uitat să mă pomenească pe mine?” „De-l iei diac, va să te
cunoască și să scrie și despre tine, așa cum meriți.” „Bineee… Ce
fac cu Fabio Genga?” „Lasă-l în slujbă, deocamdată.” „Oricum,
gândesc să-l mai ușurez de averi.” „Să nu ți-l faci dușman.” „Îmi
este, de mult. Și, măcar că nemeșii se vor supăra, poruncesc ca
scrisorile, hrisoavele și orice act să se scrie române ște.” „Da, a șa
trebuie: să se vadă și pe calea asta că-i stăpânirea românilor în
țara lor…”
Dar când vodă a poruncit să se zidească, îndată, biserică
românească în cetate, pentru mitropolie, episcopul Naprágy s-a
împotrivit. Vodă însă a dat răspuns: „Dacă am intrat eu, să intre
toți românii în cetate, cu drepturile și obiceele lor. Părinte Ioane,
pune meșterii să zidească. Ales că, după câte știu, ai și bani
strânși…”
Când Radu Buzescu cere să pârcălăbească el cetățile Gherla și
Chioara, cetăți tari și bogate, măria-sa zice:
— Tu, comise, pleci la Târgoviște.
— Ne cam depărtezi de măria-ta. De ce?
— Dimpotrivă, comise. Sânt la Alba Iulia, dar rădăcinile mi-s
tot în Târgoviște. Deocamdată.
În goană, l-a trimis pe Orăș să scoată și neme șii ascun și în
cetatea Hust. Ci, aflând că se apropie osta șii lui Mihai-vodă,
aceștia fug la Praga sau la Cracovia. Doar șase cad prin și în
mâinile românilor.
În această vânzoleală, cu de la sine îndemn, Preda Buzescu,
ajutat de Simion Dărămuș, închide mulți nemeși care nu jură
supunere voievodului, iar pe fetele lor le cunună cu români. De la
Hust și de la Cetatea de Piatră, de la Bistri ța, de la Rodna și
Gurghiu, de la Ciceu și Cetatea de Baltă, căpitanii trimit la Alba
Iulia, lui Stoichiță vistierul, aurul găsit asupra nobililor ascun și
acolo. State Boldur aduce o medalie mare de aur curat, cu chipul
a zece împărați, lucrată cu deosebit meșteșug.
— O trimit împăratului, hotărăște vodă, după ce o cercetează
îndelung. Vestiți că adun dieta, la 20 noiembrie, aici, în Alba Iulia.
Înțelegând de la Turturea încotro bat gândurile voievodului în
legătură cu nemeșii. Andrei Boer și Simion Dărămuș îl roagă pe
Stroe Buzescu:
— Poate prin Velica-doamna îl putem îndupleca să alunge
nemeșii veniți aici acum cincizeci de ani, după ce otomanii au
făcut pașalâc din țara lor.
 — Bine, căpitanilor, să încerc.
Deși i-i milă de nobili, totuși se bucură când află că Velica-
doamna gândește ca Andrei Boer, cu un adaos foarte însemnat
pentru Buzești, și îndeosebi pentru Radu:
— Luați voi, boierii români, moșiile lor; vi se cuvin de drept și de
fapt: sânteți de aici și i-ați și înfrânt. Sora mea, Zamfira, are patru
moșii ținătoare de cetatea Ciceiul: Poiana Blenchii, Gâlgăul, Valea
Porcului și Iliușa. Le moștenim de la Ștefan-vodă cel Mare și de la
Petru Rareș; ei le-au lăsat zestre bunicii mele, doamna Chiajna,
iar ea le-a dat mamei. Și de-aici… Radu Buzescu are dreptate: să
nu vă lăsați mai prejos.
Drept mulțumire. Andrei Boer dăruiește Velicăi o salbă mare,
foarte scumpă, luată din castelul unui nobil fugit la nemți ori la
poloni.

*
De fapt, de când a aflat că Mihai-vodă a biruit la Șelimbăr,
generalul Basta e bolnav de ciudă și de inimă rea, mai rău ca de
colici. Spumegă neputincioasă mânie. Se răstește la căpitani și-i
spurcă aruncându-le sudălmi. Se plimbă nervos, sunându-și
pintenii pe podele și pufăind năduf pe nări. Se învârte până-l
cuprinde cunoscuta-i durere de pântece și se face verde ca
leușteanul. Se așază în jilț și cugetă la învățăturile lui Niccolo
Machiavelli: …„Cei care-s lei în războaie, dacă nu-s vulpoi în
treburile politicești, pier repede”. Și Transilvania, prin viclenie, voi
scoate-o din gheara acestui valah. Și-o voi avea! Adesea, firea,
norocul și nebunia, îmbinate la un loc, iscă ambiții crăiești în
inimi mici, de rândaș. Suișul lui Mihai-vodă e de sticlă: un
cutremur și, prăbușirea! Iar eu, Giorgio Basta, rex Transilvaniae.”
Cu toate că la Praga și Viena s-au făcut rugăciuni pentru
biruința de la Șelimbăr, că poetul Fluvio Testus a închinat lui
Mihai-vodă stihuri cu multă laudă și zeci de tipărituri germane,
italiene, franceze, spaniole, cehe grăbesc a-i istorisi isprăvile, iar
norodul din Transilvania îl numește „Machedonul nostru”, mulți
gândesc la doborârea lui.

*
Acum, când Radu Buzescu și Stoichiță-vistierul se îngrijesc, din
poruncă domnească, de înmormântarea lui Andrei Báthory,
doamna Stanca n-are liniște: vrea să afle amănunte despre
uciderea lui. Și pentru că nu poate sta de vorbă cu ucigașul, îl
roagă pe Preda s-o facă. Iar el, ca să înțeleagă mai bine spusele
secuiului, o roagă pe Velica-doamna să-l însoțească în temni ța din
turnul unde se află închis acel Blasie Ordog. Așa află că, de la
Șelimbăr, nefericitul cardinal a fugit, însoțit de o ceată de nobili:
voia să treacă în Moldova pe Valea Tarcăului. Dar secuii i-au luat
urma și l-au hăituit prin munți și codri. S-a bătut cu ei și a scăpat
doar cu un singur slujitor. Frânt de oboseală, s-a oprit la o stână,
lângă satul San Dominic. Acolo l-au ajuns iară urmăritorii.
— Și mi-a povestit acel secui zicând: „Îi dădui o lovitură în
frunte, cu securea, și sângele îi acoperi vederea. Cu o nouă
lovitură îl trântii la pământ. Se zbătea, în sânge, când unul dintre
noi i-a smuls degetul pe care purta un inel cu un diamant mare.
Apoi i-am tăiat capul și l-am despuiat de orice veșmânt. După ce
ne-am tocmit care a avut cele mai multe merite în prinderea
fugarului, eu Blasie Ordog i-am pus capul în vârful suli ței și l-am
adus la Alba Iulia. Gândeam la o plată bună și iată-mă-s în
temniță…”
Așezată în jilț, doamna Stanca. Ascultă, înlăcrămată, povestirea
lui Preda Buzescu și suspină cu durere mare:
— Gândesc: cine face, face-i-se-va. Și mă tem.
— Doamnă, noi ne-am bătut cinstit, fățiș, cu un potrivnic. De
altfel să știi: l-am trimis pe căpitanul Drago ș să caute trupul
cardinalului. Am pus și un zugrav să-i facă chipul, să-l trimitem
împăratului, la Praga. S-a găsit trupul nevătămat de fiarele
sălbatice, iar cioclii l-au îmbrăcat în straie crăie ști și, punându-i
capul la loc, l-au așezat în biserica mică, într-un sicriu îmbrăcat
în catifea neagră, prinsă cu sute de ținte de argint.
Sub povața lui Ștefan Czáki și a lui Kornis, doamna pune să se
aducă și oasele lui Baltazar Báthory, cel ucis de Sigismund când
era crai, și îngropat, pe ascuns, în cetatea Gherlei. Și a șa le
rânduiește amândurora înmormântare crăiască. Sânt față toți
nobilii veniți la dietă. Czáki, Bodoni, Huszár și Kornis, poartă
sicriul pe umeri. Alaiul, foarte numeros, se alcătuie ște din boierii
și căpitanii români aflați în Alba Iulia: în frunte, Mihai-vodă însu și,
cu doamna Stanca alături, cu luminări mari în mână. În drum
spre biserică, s-a adunat mult norod, curios să vadă
nemaivăzutul: cum un biruitor mărinimos își înmormântează, cu
cinste și slavă, dușmanul biruit. La biserică, zeci de preo ți, în cap
cu nunțiul Germanico Malaspina și cu episcopul Dimitrie Naprágy,
între sute de făclii, pun în mormânt pe cei doi fra ți Báthory mor ți
în împrejurări cumplite.
Înmormântarea crăiască a dușmanului și purtarea omenească a
românilor pe unii îi uimește, pe alții îi mânie; unii capătă dragoste
pentru Mihai-vodă, alții îl învinuiesc de prefăcătorie. Se miră
căpitanii Andrei Boer, State Boldur și Simion Dărămu ș, iar Radu
Buzescu mârâie:
— Prea multă omenie față de cei care ne nesocotesc și ne urăsc!
Frații mei, asta-i o treabă a Velicăi… doamna din afara legii,
devenită sfetnic și alin.
— Dimpotrivă, îl încredințează Stroe; e fapta doamnei Stanca.
Ea iubește jelirile și înmormântările. Bănuielnică fiind, vrea, prin
asta, să izbească în Velica.
— S-a înțeles bine cu întunecatul vistier Stoichiță, care
murmurând zicea: „Uite-l pe măria-sa cum ține lumânarea, parcă-
i la însăși a lui îngropăciune.”
— Și nu l-ai plesnit peste gură, Radule?
— Nu, dragă Stroe, că și eu, văzând făclia în mâinile vânjoase
ale voievodului, m-am întrebat: pe drumul pe care am pornit vom
avea o feștilă la cap, acolo unde cădea-vom?
— Fugi, cobe! se trage stolnicul mai în urmă, lângă Sima și
Velica-doamna, și stă o vreme îngândurat. Velica îl ia la bra ț și
urmează șoapta cu glasul ei mai dulce ca orice sunet de orgă de
care-i plină biserica:
— Bănui de ce ești trist. Nu pentru că ne aflăm la o
înmormântare, ci fiindcă nu înțelegi cumsecădenia măriei-sale.
— Greu de înțeles.
— Și eu l-am osândit. Și l-am povățuit să alunge toată
nemeșimea. Ci acum îi încuviințez purtarea. Aprins din fire este
măria-sa, dar inima i-i bună, necuprins de bună. Iar într-asta a
judecat și cu inima. Vrea împăcare și pace.
— Adevărat. Românii și secuii au ușurat doborârea magnaților;
dar răzmerița lor, foarte bună înainte de Șelimbăr, acum se
preschimbă în primejdie pentru stăpânirea noastră.
— Mult mă bucur, Stroe, că-l înțelegi. Bunătatea lui vodă nu-i
semn de slăbiciune, ci izvorăște din simțul dreptății și din sporul
puterii. Noi românii sântem aici mulți și de demult, de la daci și
romani, cum arată cărțile și biserica de la Densu ș. Sântem
rădăcină, tulpină și ramuri. Iar dacă de noi se mai sprijină câte-o
ederă, câte un vâsc ori câte-o jivină, nu-i nimica. A șa-i în toată
firea acestei lumi.
— Da: să nu ne mai dușmănim. Sântem pe-acest pământ? Să
trăim în prietenie și pace și să ne apărăm de cotropitori. Dacă
lăsăm răscoalele până la nimicirea tuturor neme șilor, ne lipsim
de-o putere și deprindere ostășească pe care țăranii, oricât de
binevoitori, n-o pot înlocui.
— Dacă-i dăm pe toți călăului, le luăm, odată cu viața, și avu ția,
stăruie Radu.
— Pentru faptă ca asta ne-ar osândi toată Evropa.
— Și Alexandru Machedon a cruțat viața lui Darius, zâmbește
Sima. Cine pre alții cinstește, pre sine se cinstește.
— Învățătură popească! se depărtează Radu Buzescu și iese din
biserică; nu mai îndură nici cumsecădenia lui Stroe, nici sunetele
jalnice ale orgii.

*
— Ai ajuns târziu, Petru Grigorovici, surâde Carlo Magno.
Curtea și toată Praga au auzit, de trei zile, despre biruin ța
voievodului Mihai împotriva cardinalului. Înfățișează-te
împăratului cu steagurile și cu darurile. Dar ce are calul acela de
nechează așa de tare?
— A fost armăsarul preferat al cardinalului.
Și Rudolf-împărat se preocupă mai mult de calul lui Báthory
decât de biruință și de steaguri: dacă stelele îi ascund o soartă
asemănătoare cu cea a fostului stăpân?
— Gloria măriei-tale răsună între munții Transilvaniei cum
răsună nechezul acestui armăsar aici, între zidurile Hradcahy-
ului, îi risipește teama Ticho Braché, astronomul și cititorul în
stele, după ce stă de vorbă cu Carlo Magno și cu Petru Grigorovici,
ca să-i fie prorocirea mai adevărată.
Bucuros că împărăția a mai dobândit o biruin ță fără a folosi
spada, Rudolf poruncește să tragă tunurile și să se cânte un Te
Deum la Sf. Vit.

*
Știindu-se urmărit de oamenii banului Mihalcea, Ion Raț
rătăcea în straie schimbate. Se temea de to ți și mai ales de fratele
său, Petru Raț, care, atras de Velica, a trecut de partea lui Mihai-
vodă. Ar fi vrut să se furișeze spre Moldova; dar aștepta răspuns
de la Toma Ciomârtan, singurul dintre prietenii cardinalului care
scăpase de secui și ajunsese la Suceava. Dar gazda l-a pârât lui
Ștefan Toldi.
Mihalcea, din porunca voievodului, l-a dat pe seama unui călău
ungur, mare meșter în muncirea osândiților. Luându-l, acel călău
l-a adus la marginea orașului, l-a despuiat și l-a legat de-un stâlp,
iar trecătorii l-au scuipat și împroșcat cu noroi. Mul ți căpitani și
boieri s-au dus, împreună cu ostașii, să-l vadă. Numai aga Leca,
venit de la Gherla să fie față la dietă, n-a vrut să vadă osândirea
unui mișel. În schimb, s-a îmbătat cu Stavrinos care se laudă c-o
să-l pună și pe Ion Raț în poema lui.
— Nu-i așa că Velica-doamna este Elenușa? întreabă
stihuitorul, clătindu-și gura cu rachiu.
— Taci, zăludule! mormăie aga Leca. Eu mă bucur că măria-sa
mă trimite să duc oastea la iernatec în Gherla, Chioara și Rodna.
Ci printre nemeși osânda lui Raț a izvodit multă spaimă.

*
Vestea că Mihai-vodă a cucerit Transilvania, iar cardinalul a
fost ucis, l-a găsit pe Sigismund Báthory în Danzig, după
cumpărături:
— Secuii l-au ucis? Secuii? se bâlbâie în fața negustorului sas
care-i aduce știrea. Pe urmă tace și cască gura proste ște, iar ochii i
se bulbucă și încremenesc. Slujitorul crede că-l apucă iar ducă-
se-pe-pustia și se pregătește să-l sprijine. Dar, nu: tresare, strânge
pumnii și urlă: L-au ucis?… Așa-i trebuie! Mi-a luat un tron și mi-
a dat o pălărie de cardinal, pe care nici n-o port… Știam că Mihai-
vodă-i un mare războinic. Cu ăsta să se măsoare, nenorocitul? Cu
cel care l-a înfrânt pe Sinan-pașa?… Dar… ia stai? Un valah… un
valah spurcat să-și bată joc de-un Báthory? Asta-i prea mult!…
Prea mult… Adică și pe mine ar fi putut să mă… Slujitori, cei mai
buni cai, la cea mai bună trăsură! Repede!…
Galopează așa de tare, bate caii și vizitiul, că până la Cameni ța i
s-aprind două trăsuri și-i crapă cinci cai. Cere grabnică intrare la
cancelarul Zamoyski:
— Ajută-mă, te rog, să iau Transilvania. Să-l răzbun pe Andrei,
pe vărul meu Andrei care…
— Mda… Cine mai scoate Transilvania din mâinile valahului?
suspină leahul. Și-apoi, mai sânt vreo cinci care-o vor. Victoria lui
Mihai-vodă în Transilvania este foarte primejdioasă: îngăduie
țăranilor să măcelărească pe nobili și să împartă între ei averile
răpite. Iar molima răzmeriței se poate întinde până la noi.

*
Foarte se miră fra Geremia Valacco aflând că Andrei Báthory,
cardinal și crai la Transilvania, a fost ucis de țărani!… „Înaltă fa ță
bisericească și apostolică… Papa a dat secuilor canon o sută de
ani de post… Nu-mi scrie Stroe… Să fac o epistolă către Sima; ea-i
mai filotimă și n-o fi tot în tabără.”

*
De la Araxi vine știre că la Țarigrad s-a iscat temere mare: nu
cumva Mihai-vodă, în unire cu arhiducele Maximilian, să atace
Buda și Timișoara, prin surprindere. Drept aceea, marele vizir a
trimis ajutoare pașei din acele cetăți.

*
Ascultându-l pe nunțiul Malaspina cum povestește, cu vioiciune
și patimă, despre întâmplările din Transilvania, Basta simte că se
varsă fierea în el și-l arde și mai tare în pântece. Ca să nu țipe,
privește pe fereastră negura deasă și grea de de-asupra Cașoviei.
— Însuflețirea românilor după victorie era neînchipuit de mare.
În câteva zile, toți căpitanii au împânzit țara cu cetele lor. Fiecare
a știut, dinainte, precis, unde trebuia să se ducă și ce să facă. A
treia zi după biruință, valahul a iscălit actul de reînnoire a
privilegiilor pentru secui, așa cum le-au avut de la regele Mathias
Corvinul. În patru zile, un căpitan numit Tudor Maldăr a ajuns la
Satu Mare și s-a făcut pârcălab. Un Petru Oră ș a galopat la Hust.
Garnizoana, speriată de faima valahului în război, n-a luptat: cum
i-a văzut pe români a și ridicat steag alb.
Pentru că Basta tace, intră în vorbă David Ungnad, comisar
împărătesc pentru Transilvania. E jurist, poartă musta ță de
mușchetar și rotunjește cuvintele italienești, ca un toscan. În ciuda
lui Basta, împărtășește părerea lui Malaspina: valahul e un mare
general și un dibaci om politic.
— Un sălbatec! se răstește Basta la musafiri. Spune c-a ocupat
țara în numele și pe sama împăratului? Minte!
— Mi-a arătat mie scrisoarea prin care majestatea-sa…
— Cum se poate? se învinețește Basta.
— Domnia-ta ești vinovat, generale, dacă lucrurile au ajuns a șa.
Împăratul va afla că te-ai înțeles cu Andrei Báthory și te vei căi.
 — Da? Eu voi opri roirea valahilor în Transilvania! Eu și nu
altul.
Și a doua zi, cu șase mii de oșteni, cu zece tunuri și cu mul ți
bani asupra-i părăsește Cașovia și gonește spre Satu Mare. David
Ungnad îl însoțește. Tudor Maldăr însă nu-l lasă să intre în cetate
și atunci pune tabăra aproape de Baia Mare. Dar n-apucă a se
așeza, că apare Radu Buzescu, cu trei sute de călăreți și-l pofte ște
să plece înapoi:
— Nu căta a pune străji în orașe ori la cetăți și nu te atinge de
un pai din avutul țării. Aveai poruncă să ne ajuți și n-ai vrut.
Acum, nu mai avem nevoie. Întoarce-te la Cașovia domniei-tale.
Ungnad îl lasă pe Basta să spumege de neputincioasă mânie, se
desprinde din tabără și vine cu Radu Buzescu la Alba Iulia, să-l
firitisească pe Mihai-vodă.
— Mă bucur din inimă că-ți pot spune bun venit la Alba Iulia,
zice voievodul, tocmai azi 13 noiembrie, când împlinesc cinci ani
de când am început războiul cu otomanii.
Priceput în treburile politicești, Ungnad știe să înfă ți șeze
meșteșugit scrisorile și darurile de la împărat. După o oră de
vorbire cu voievodul, înțelege că Malaspina are dreptate: e un om
mare. Făptura-i bărbătească, mintea ageră, sufletul aprig și drept,
planurile mărețe, toate îl cuceresc.
— Măria-ta, se rostește, trebuie să fii guvernator al
Transilvaniei, în numele împăratului. Măria-ta și nu altul.
— Cine-ar mai putea fi?
— Generalul Basta; are șase mii oaste.
— Pe el nu-l îngrop cu alai crăiesc, mărite sol! schimbă
voievodul furtuna glasului, cu un hohot de râs.
Râde și Ungnad, deschis, prietenește. Radu Buzescu îl pofte ște
la gazdă, apoi la masă, unde află că marelui sfetnic îi place
voroava la un pocal de băutură bună. Vin și Preda și Stroe
Buzescu, banul Mihalcea și Neculai Viteaz, Ștefan Czáki, Petru
Huszár cu Ana Viteaz și Barbara Füzy. Iar gazde, prietenoase,
grijulii – Velica-doamna și Sima-stolniceasa. Văzând cum se
poartă, auzind ce se discută, gustând bucatele și vinul, Ungnad
înțelege că la Alba Iulia societatea-i asemenea celeia din Praga sau
din Viena. Iar când Velica ia teorba și cântă, Ungnad uită cu
desăvârșire că Basta și mulți magnați au pecetluit pe români cu
porecla „barbari”.
 *
Și pe când Ungnad afla cum arată oamenii și cetatea Albei Iulia,
Mihai-vodă, prin răpezi olăcari, urmărea mișcările lui Basta. Când
află că se îndreaptă spre Uioara, ca un fulger se repede într-acolo
cu cinci mii ostași și douăzeci de tunuri. Îl înso țesc, în afară de
căpitani, Czáki și Kornis.
După ce întărește străjile cetății și-și așază tabăra în ordine de
bătaie, Mihai-vodă îl cheamă pe Basta la sfat, în cetatea Uioarei.
— Vreau să pun străji în cetățile Transilvaniei.
— Am pus eu, generale. Nu purta grijă unei țări asupra căreia
n-ai niciun drept.
Stând mai deoparte, Stroe Buzescu vede cum o du șmănie
surdă, sălbatecă, necruțătoare furnică făpturile celor doi… „S-au
ghicit a fi din plămadă diferită, dospind gânduri potrivnice din
fire”… Pe fața de șofran a lui Basta se scrie un zâmbet sub țirel,
fățarnic, încrețind oleacă obrazul buget de-o grăsime puhavă,
bolnavă: nasul, coroiat ca pliscul vulturului, adulmecă mirosul
omului din față și parcă se încovoaie și mai mult; gura, cu buza de
jos tare răsfrântă, dă feței generalului un soi de îndărătnicie
prostească. Poartă mustăți mari, aduse în răspăr și barbă scurtă,
ascuțită, după moda spaniolă. Ochii, de-un verde întunecat,
cenușiu, trist, îi fac căutătura când vicleană, când nemilos de
aspră. Ager și pripit în mișcări, vorbește tărăgănat, blajin, ca un
om bun, scărpinându-se în barbă cu unghia degetului mic de la
mâna stângă.
— Hulpoi, șoptește State Boldur la urechea lui Stroe.
— Iar al nostru, leu!… răspunde Stroe, bucurându-se
copilărește că Mihai-vodă-i mai sprinten, mai înalt, mai bărbat,
mai bine făcut: un neînfricat războinic care scapără din priviri și
îngheață inima potrivnicului, așa după cum înflăcărează sufletul
prietenilor. În acest moment, ciudat de încordat și de mare,
sângele cel iute al voievodului se suie la cap, părul și barba parcă
i se zburlesc, iar ochii împung sălbatec, înspăimântător. Ci,
întâlnindu-i privirea, Basta se cutremură, se varsă mi șelia în el, se
înverzește la față, lasă privirea în jos, tace, rumegă ni ște gânduri
oțetite, își amintește că n-au fost schimbate cuvintele de bună
întâlnire și-o ia de la capăt. Tălmăcind, Fabio Genga, fără voie, îi
imită și glasul, așa că vorbirea iese ca un fel de schimonositură.
Basta cere Transilvania.
— Împăratul mi-a dat-o, măria-ta, încheie mieros până la
greață, fără a îndrăzni să urce privirea spre voievod. Îl măsoară
doar pieziș și-l iscodește prin cuvinte viclean ticluite.
— Împăratul? Generale, după porunca împăratului trebuia să
m-ajuți în alungarea cardinalului. Te-ai înțeles cu dânsul, ai luat
bani de la nemeși, iar mie mi-ai trimis vorbă că e ști bolnav de
pântece și nu te poți mișca. De mai multe ori, de când te știu la
Cașovia, te-am rugat să mă ajuți în războiul cu sultanul; dar se
vede că tot pântecele nu te-a lăsat… Acum însă aflu că… fierea te
îndeamnă a mă vinde magnaților, jucând pe cartea lui Sigismund
Báthory, care ieri mi-a și trimis pe prietenul meu Andrei
Taranowski să mă îndemne a cuceri Moldova, iar lui să-i las
Transilvania, s-o stăpânească, ajutat de domnia-ta. Pentru
asemenea schimb are învoirea rigăi Sigismund Vasa și a
sultanului Murad. Auzi, generale? Voi lua și Moldova, dar fără
zapis de la sultan!… Deocamdată, domnia-ta, văzând că singur,
cu prețul vieții mele, bătui pre magnați cum i-am bătut, te
tămăduiși și veniși să înhați prada, de-a-gata. Ca la praznic! Ți s-o
fi lecuit pântecele, generale, dar mintea ți s-a bolnăvit din cale
afară de rău… Întoarce-te, deci, la Cașovia, cât mai grabnic, și te
grijește. Că aici nu-s… Țările de Jos, să le căsăpe ști, ci
Transilvania. Iar Transilvania e a mea, a poporului meu și-o apăr
cu spada!
Stroe Buzescu credea că, după asemenea răspicată vorbire,
Basta va pleca. Ori va porunci oștirii cu care a venit să atace
cetatea. Sau va trage spada și se va bate cu Mihai-vodă, în duel.
Dar, nu: mistuie mânia în sine, trece peste ocară și, având bună
școală de prefăcătorie la dascălul Machiavelli, intră într-o piele de
vulpe șireată și urmează vorbirea, parcă nici n-ar fi auzit ocara
voievodului:
— Pentru o mai bună împlinire a poruncii împărăte ști, care îmi
încredințează mie cârma acestei provincii împărătești, te asigur că
eu, generalul imperial Basta, recunosc vitejia și meritele măriei-
tale. Și, ca să pot ocârmui țara asta împărătească, trebuie să pun
străji în cetățile Gherla, Chioara, Uioara și Hust.
— Genga, au n-ai tălmăcit bine? Am vestit pe împărat că aici îi
sânt sfetnic și locțiitor. Sânt domn peste aste două țări române.
Locul domniei tale-i la Cașovia, generale Basta! Acolo pusu-te-a
împăratul guvernator. Acolo te cheamă grijile ocârmuirii.
Grăbește-te! Că, de-ntârzii, te-ntâlnești cu buzduganul meu.
Basta înțelege, în sfârșit, că Mihai-vodă-i om de cremene. Pleacă
surâzând. Pe Stroe, însă, îl îngrijorează parșivenia surâsului:
— Om rău, pătimaș, măria-ta; ferește-te de el.
— Nu te poți feri de dușman decât înfruntându-l. A doua zi,
Basta ridică tabăra și pleacă spre miazănoapte. Mihai-vodă îl
urmărește până la Turda. Așteaptă o zi până când Basta trece de
Chioara și de Cluj, apoi merge la Târgu Mureș unde, după ce
rânduiește toate treburile ocârmuirii, cere țesătorilor de matasă să
facă steaguri pentru călărași și pedeștri:
— Un steag măreț face ostașul mai viteaz. Prețul îl trageți din
bir.
Umblând prin țară, voievodul are prilej să asculte plângerile
nobililor împotriva iobagilor răzvrătiți. Spun: „Porunce ște iobagilor
să ne asculte și noi jurăm a te sluji veșnic”. Dar, totodată,
Dumitru cel Mare, țărani din Năsăud sau din Făgăra ș, Simion
Dărămuș și chiar Costa Duda, slujitorul Velicăi, îl roagă să-i
alunge pe nemeși, pe toți, și să slobozească țăranii. Întors la Alba
Iulia, e întâmpinat, la intrarea în cetate, de doisprezece țărani
olteni, în frunte cu Oprea din Cordun.
— Tu ești părintele lui Bucur, oșteanul care, după ce i s-a rupt
arma, a plesnit pe nemeși cu opincile peste bot?
— Eu, măria-ta. Și-am venit să ne faci dreptate, în judecata cu
Stoichiță-vistierul și cu Radu Buzescu-comisul.
— Ei, voi vreți să-mi tai mâna dreaptă și mâna stângă?
— Măria-ta ești acum mare, cum niciun domn n-a fost: fii și
înțelept și bun și sloboade-ne din șerbie, așa cum ai slobozit țara.
Și noi te-om sluji până la mormânt.
Stroe Buzescu îl urmărește pe voievod cum lasă privirile în jos și
strânge pumnii. Apoi, cu glas de durere, cum nu l-a mai auzit de
mult:
— Mă voi strădui, Oprea, moșnene, să vă fac dreptate.
Deocamdată, aveți răbdare, să mă așez în scaun temeinic și să
înșfac schiptrul cu toată puterea-mi.
 Leul cearcă să-mblânzească tigrii…

Adunarea obșteasca a Dietei din Transilvania se ține în sala

cavalerilor din Cetatea Albei Iulia. Au venit aproape to ți magna ții
rămași pe pământ transilvan. Bogat îmbrăcați, în mătase și
blănuri scumpe, cu aurării și spade în teacă bătută în pietre
prețioase, arată încă destul de speriați. Se numără în gând ori în
șoaptă, socotind câți au pierit sau care, și pe unde, rătăcesc.
Boierii români, afară de Stoichiță-vistierul, s-au îmbrăcat
cuviincios, mai mult oșteni decât dregători. Preda Buzescu
urmărește nemeșii cum trag cu ochiul spre paftalele de aur,
inelele, surguciul cu diamante ale vistierului și gândește: „Privesc
a pizmă și a viclenie”. Radu Buzescu ar vrea să știe ce simt și ce
gândesc. „Greu de deslușit”, își zice și mută privirea spre Teodosie
Rudeanu, parcă l-ar invita să afle el, de și abia ieri a sosit de la
Târgoviște, anume ca să fie față la dietă. Și Stroe gânde ște tot la
asta: „Tuturor li-i teamă… Doar Zalasdy și Viteaz dacă ne iubesc.
A, poate și Sebastian Tököly… Buzeștii au în față baroni, con ți,
cavaleri ai multor ordine, toți cei care au condus războiul
împotriva românilor. Stau cam stingheriți. Se cercetează unii pe
alții, bănuitori. Înainte de a intra voievodul, Preda și Stroe se
învârt printre dânșii, îmbiindu-i cu vorbe prietene ști. Le amintesc
de vizita din 1596, de nunta lui Sigismund Báthory și chiar de
turnirul de la Homorod, rânduit de Gáspár Kornis. Nici Stoichi ță
nu stă deoparte. Teodosie vorbește latinește cu Bodoni, iar Radu
Buzescu românește cu Ștefan Czáki și Mihai Kendefy, care- și
amintește că strămoșii lui s-au numit Cândea. Așa cum se cuvine,
mitropolitul Ion schimbă păreri cu episcopul Naprágy. La Stroe
Buzescu vine Balint, soțul Zamfirei, sora Velicăi: știe bine
românește și-i mândru pentru asta. Își laudă soția și povestește ce
suflet ales are Velica. La intrarea voievodului, toți se ridică în
picioare, se descopăr și se înclină, adânc. Naprágy rostește, în
limba latină, un cuvânt de salut, apoi arată ce se va discuta în
această primă dietă sub oblăduirea lui Mihai-voievod. To ți înal ță
mâinile, încuviințând. Dar Mihai-vodă se înalță din jil țul voievodal,
sprijină dreapta pe spătar și, făcând semn tălmaciului să-l ajute,
grăiește:
— Poruncesc ca toate vorbirile și actele să fie purtate și scrise în
limba română, tălmăcite apoi în latinește și ungurește. Să
înțelegem toți.
 Asemenea poruncă înspăimântă nemeșii: se frământă, se uită
unii la alții cu teamă și tac. După sfeștania slujită de Naprágy și de
Ion, Ștefan Czáki cuvântează, lăudându-l pe voievod cu atâta
înfocare că nici magnații nu mai înțeleg dacă-i lingușire ori dovada
marii credințe pentru un conducător neobișnuit, de mult așteptat:
— Fiindcă am în mine străvechi sânge românesc, sânt în
măsură să înțeleg mai bine ca alții că măria-sa este om mare! Mai
mare ca Iancu Corvin de la Hunedoara! Am fi niște nemernici dacă
n-am recunoaște-o. Magnați! Au n-am avut noi oaste puternică?
Nu sântem noi cei mai viteji războinici din Europa? Și totu și,
Mihail-voievod ne-a înfrânt. De ce? Pentru că este tot a șa de viteaz
și de nebiruit în războaie ca Alexandru cel Mare. De patru ani îi
bate pe turci. Eu l-am văzut la Târgoviște, la Dunăre: un Hercule,
dublat de un Cezar și de un Hanibal. În nicio bătălie n-a fost
înfrânt. Acolo unde ai lui șovăie, intră ca un brav Achile și, cu
sabia de arhanghel, spulberă dușmanul. A trecut Carpații în două
zile, și după șapte a bătut o oaste de viteji, a prăbu șit un tron și a
cuprins o țară. În trecutul nostru, de multe ori valahii ne-au
cârmuit mai bine și mai glorios decât ungurii. Să fim deci cu tot
sufletul alături de Mihail-voievod. Să-l ajutăm. Să-i întărim o știrea
ca, în primăvară, să cucerim Constantinopolul!
Stroe Buzescu nu-și crede urechilor: vorbele nemeșului îi vâjâie-
n cap ca un crivăț, când fierbinte, când înghețat. Preda îl
prubuluiește a lingușitor nerușinat: „Lauda lingușitorului
desfăimare se cheamă”… Pe urmă își zice: „Mai sânt și minuni”…
Iar State Boldur, căpitan de strajă în spatele voievodului, se miră:
„… Auzi ce zice… Ceacâru naibii! Cată cu un ochi la slănină și cu
unul la făină, iar cu limba linge…” Voievodul îl înțeapă cu
privirea, rece, ca o suliță cu vârf de gheață. Și, totu și, simte cum,
fără voie, i se izvodește un dram de încredere pentru acest bărbat
falnic, frumos, meșter la vorbă, ager la minte, care nu se sfie ște a
mărturisi că se trage din români. Se ridică și face legământ:
— Voi păstra legile și obiceele țării, privilegiile, libertă țile și
daniile nobililor, afară de cele făcute de Báthorești. Dar, vă spun,
dintru început: voi ajuta mai ales pe români și pe secui, adică
oropsiții de până acum.
Și, ridicați toți în picioare, magnații fac aspru jurământ de
ascultare și supunere voievodului Mihai.
În zilele următoare, nemeșii se leagă a plăti toate dările pentru
oștire: bani, provizii din făină, orz, ovăz și vite. Hotărăsc a se lua
de fiecare poartă câte opt saci de grâu și opt de ovăz, iar la zece
porți, o vită de tăiat. Săracii vor da câte trei oi.
— Măria-sa, se ridică iar Czáki, nu trebuie să ducă nicio lipsă:
nici de hrană nici de bani – nervul războaielor și fără de care
numai Dumnezeu, cu cetele lui de sfinți și arhangheli, dacă ar
putea câștiga vreo luptă. Să dăm, căci pentru noi dăm!
Nobilii încuviințează. Apoi, în zilele următoare, nemeșii se
împrietenesc cu boierii români ca să prindă a avea și ei câte o
dorință. Preda Buzescu, cel dintâi, cere să se dea lui Ștefan Czáki
cetatea Gilău cu satele din jur. Apoi:
— Zic, măria-ta, să-l faci sfetnic. Iar pe Moise Secuiul,
povățuiesc să-l numești căpetenie a oștilor din Transilvania și să-l
dăruiești cu moșiile Teaca. Știi, eu nu-i iubesc pe neme și. Ci
trebuie să le câștigăm inimile. Zalasdi, Bodoni, Huszár și chiar
Gáspár Kornis ne vor fi prieteni. Așa am sfătuit și cu Buze știi.
— Nu putem trăi în vrăjmășie cu nemeșii, încuviin țează și
Teodosie.
Și gândul voievodului tot așa merge; și numește sfetnici mari pe
Naprágy, Czáki, Kornis, iar pe Mihalcea, ispravnicul cel mare al
Transilvaniei. Dăruiește lui Gáspár Bornemiza, moșia Budalea,
Fipișul Mare din Turda și o casă în Cluj. Lui Ion Horvát îi dă
moșiile Foleștii și Lăpușnic din Hunedoara. Elenei Körössi,
prietena Velicăi, satele Olpret și Nireș. Iar lui Fabio Genga, care
primise de la măria-sa aspră și tainică poruncă, îi lasă zece mo șii.
Velica-doamna bagă sama cum cresc de bucurie inimile neme șilor:
fețele nu le mai sânt galbene și nici glasul pierit. Iar Ștefan Czáki,
după fiecare punct hotărât în dietă, cere să se pună, drept
încheiere, vorbele: „Vom sluji măriei-sale ca stăpânului nostru
milostiv”.
A cincea zi însă, nemeșii încep a se plânge împotriva șerbilor
răzvrătiți:
— Și nu atât românii, cât mai ales secuii și ungurii.
Stăruie, în frunte cu Gáspár Kornis și cu Czáki, și nu se lasă
până nu dobândesc hotărârea dietei ca toți șerbii fugiți să fie aduși
înapoi, la stăpânii lor. Apoi Bodoni poftește să fie întor și la șerbie și
cei intrați în oastea voievodului.
— Pe aceștia nu-i dăm! se împotrivește Stroe Buzescu.
— Da-da, ai dreptate, îl sprijină Czáki. S-ar dezmădula cetele
care au dovedit atâta vitejie. Dar poruncește, rogu-te, măria-ta, ca
iobagul care nu va voi să se întoarcă la stăpânul legiuit să fie
spânzurat. Și după ce voievodul încuviințează, strigă: Voi sluji
măriei-tale, ca stăpânului meu milostiv!
Văzând așa, mitropolitul Ion se ridică și se roagă pentru preo ții
români: să fie scutiți de orice robotă.
— Sânt ocârmuitorii duhovnicești ai celor mai numeroși
lăcuitori ai Transilvaniei, sânt oameni înțelepți, cu carte, harnici
slujitori ai legii creștine și au acest drept, ca și ceilal ți preo ți.
Magnații ascultă, strâng fălcile, îl fulgeră furi ș pe mitropolit cu
privirile, dar numai patru ridică mâna: Czáki, Zalasdi, Tököly și
Bodoni. Stroe Buzescu apără cererea mitropolitului: e dreaptă și
cuviincioasă. Preoții români cuvine-se să aibă acelea și drepturi ca
și clericii celorlalte credințe. Sânt nu numai cei mai numero și, ci și
cei mai dornici de unire întru îndepărtarea primejdiei otomane.
Transilvania nu poate fi ocârmuită fără ajutorul preoților români.
Îi răspunde Gáspár Kornis:
— Asemenea hotărâre, în acest moment, ar încuraja răzmeri ța
țăranilor.
Și toți magnații încuviințează. Voievodul se întunecă la față, dar
nu stăruie.
— Amânăm. Dar pe țărani nu-i putem potoli nici cu vorbe goale,
nici cu arme, oricât de ascuțite. Vor dreptate și slobozenie, și
trebuie să le dobândească.
Dieta a durat nouă zile. La sfârșit, ca să nu fie învinuit de jaf,
Mihai-vodă arată dietei ce averi a mai lăsat Andrei Báthory.
Poruncește să fie scrise toate în condica visteriei. Multora li se
scurg ochii după vasele, talerele, cupele de aur și argint,
podoabele pentru cai, platoșele, șeile împodobite cu pietre scumpe
și diamante, săbiile, pumnalele, hangerele, securile, numeroasele
veșminte de preț prețuite la 32.000 de florini.
— Am bani pentru oaste! se bucură voievodul.
— Adevăr grăiești, măria-ta! se grăbește Czáki a încuviin ța. Cred
cum cred în Dumnezeu că vei face oaste mare și vei doborî
Constantinopolul.
Toți îl privesc pe acest nobil înalt, bălai, cu ochii mari, verzi și
încrucișați, cu umeri lăți, cu mustața răsucită și bărbi ța ca fuiorul
de mătase. În clipa asta, nici Preda Buzescu nu-l mai prepune
fățarnic. Ci vede în el stâmpărul durerii și plecarea grumazului
sub stăpânirea românului. Doar lui Stroe i se pare că saltă o
geană când vorbește, într-un zvâcnet de viclenie: …„De ce să mă
îngrijorez? își zice întru sine. Noi sântem de aici; ei, pripă și ți…”
 *
Ca să-i apropie, să-i împrietenească pe români cu neme șii, vodă
poruncește, la sfârșitul dietei, tot în sala cavalerilor, ospăț și
dănțuire, după obiceele celor două neamuri. Donnele și cavalerii
unguri vin îmbrăcați după moda italiană; boierii români, cu
straiele lor încărcate cu flori și aur. Buzeștii, to ți trei, poartă
conțășuri și dulame lungi până în pământ, închise la gât cu gulere
de fir răsfrânte în afară, cusute cu frunze, flori și șerpuiri de aur
de-o aleasă frumusețe; sub dulame însă se văd costume de
mătase, sprintene, elegante ori, la femei, rochii de culori calde,
după croiala apuseană. Radu Buzescu și banul Mihalcea se
îngrijesc ca sălile palatului să fie bine luminate. Sima a adus
chiar cinci harabale cu sloiuri de ceară din prisăcile Olteniei.
Stăpânește belșugul la bucate și băuturi. Cum Ana Viteaz, Elena
Körössi și Zamfira Balint au poftit muzică italiană, Preda Buzescu
l-a chemat pe Petro Busto, fost muzicant la Sigismund. Cei mai în
vârstă ospătează, beau și grăiesc de-ale vieții. Bodoni se cam
amețește și se ia la harță cu Kornis, dar Mihalcea îi împacă,
repede, cu o glumă spusă în italieneasca lui hazliu pocită,
amestecată cu vorbe românești ori armâne. Mulți își amintesc
isprăvi din războiul cu otomanii și le povestesc. Lui Czáki îi merge
gura mai ceva ca melița. Laudă toate jupânesele și, îndeosebi, pe
domnița Florica. Îi admiră rochia de mătase cu flori mari galben-
aurii, coafa cusută cu aur, cu două buchețele de flori și cu un
penaj prins cu o giuvaerica foarte strălucitoare. Găsește că
mantila de catifea albastră, tivită cu samur de-a lungul piep ților, e
o minune de gust și armonie:
— Și ce păr bogat i se revarsă pe umeri, și cum îi încadrează
fața ovală și ochii negri, nasul, drept, fin. Gra ție și cochetărie de
zeiță!
— Numai Velica o întrece… zice Kornis, în șoaptă, cu ciudă. Și
asta pentru că unguroaicele noastre cele frumoase stau ascunse
de teama… barbarilor.
Stroe ascultă nemeșimea cum sporovăiește despre castele și
moșii, despre războiul cu otomanii, despre soliile la Praga. Și tot
vorovind și șuguind, Mihalcea îi îndeamnă la băut până-i amețește
bine. Cam la fel fac și Preda, și Radu Buzescu, și logofătul
Teodosie, și Barcan vistierul, și chiar Stoichiță. Ca de obicei în
atari împrejurări, vodă și Stroe se țin treji. Dăn țuiesc cu toate
donnele din sală.
— Vezi, Stroe, că și Sima ta știe să se poarte ca o principesă? Și-
i face semn s-o joace pe Velica.
Stroe o poartă în danț ca pe-o floare de lăcrămioară.
— Cum poți fi așa de sprintenă? Nu cumva ai aripi și eu nu le
văd?
— Ei, prietene, de când eram copilă și tu mi-ai sărutat mâna, la
fiecare An Nou am mâncat câte o porumbiță friptă și descântată,
ca să fiu ușoară ca pasărea cerului…
Când ostenesc la danț, se trag spre jilțuri să răsufle și să
hodinească. Velica le ia pe domnița Florica și pe Dorothea
Hirscher și, împreună, poftesc cavalerii și donnele la jocuri de
societate: „gajurile”, „vorbele tainice la ureche” și mai ales unul,
adus acum de la Florența, care ispitește pe mul ți cavaleri: – să
scoată jartiera unei donne fără să-i descopere piciorul. Femeile,
unele râd, chihotesc, altele se sperie ori se ru șinează. Dintre to ți,
numai Moise Secuiul izbutește, la a doua cercare, să scoată
jartiera senioritei Isabella Kendy.
Boieroaicele muntene stau deoparte: râd a nedumerire ori se
indignează:
— Deșucheat joc, se oțărăște doamna Stanca.
Dar vodă le-ndeamnă să nu stea deoparte ca sălbatecile.
— Urlați cu lupii și gâdilați-vă cu gâdilitorii…
Cea dintâi, Sima Buzescu surâde și intră în joc. Sor țul cade pe
tânărul și frumosul Farcás Kornis.
— Signora, acesta-i joc de îndemânare; dar dacă donna nu vrea,
cavalerul… nu izbutește.
— N-am văzut nicicând asemenea joc șoltic, ci știu să mă
stăpânesc. Că am băgat de samă: taina-i să nu râzi.
În același timp, cade la sorț și voievodul, iar partenera, culmea,
iese Velica-doamna.
— Vreți să mă vedeți înfrânt, viclenilor?
— Da!… Da!… Nu!… Nu!… se bucură magnații și boierii,
aruncând furișe priviri spre doamna Stanca, s-o vadă cât sufere.
Se lasă o tăcere ciudată, în care chiftesc hohotele de râs abia
înăbușite, în vreme ce cele două românce urcă și se așază pe
taburete, strălucitor de frumoase și asemeni ca două surori. Velica
stă dreaptă, severă, aproape tristă; pare un tablou de Botticelli;
rochia albastră îi acopere picioarele, cu pantofi cu tot, resfirându-
se larg pe masă, jur-împrejur; zulufii îi tremură u șurel pe umeri,
ca o ploaie de aur; pieptul tresaltă cu fiecare respira ție; iar
mâinile, încântător liniștite, împodobite cu un inel mare cu
smaragd și cu o brățară liliachie, i se așază în poală ca două
păsărele albe.
Nimeni nu se aștepta ca, în câteva clipe, și voievodul și tânărul
Kornis să arate privitorilor jartierele scoase fără gre ș. Întâi,
uimirea. Apoi, bătăi din palme și cereri ca perechile să se
îmbrățișeze și să se sărute. Stroe Buzescu se bucură nu atât
pentru biruința Simei, cât pentru că doamna Stanca aplaudă,
mândră parcă de un soț falnic, care strânge în bra țe și sărută cea
mai frumoasă femeie de aici.
— Vă mulțumesc, prieteni, grăiește vodă, bucuros. Iertare că m-
am amestecat într-o petrecere hazlie, bună pentru tineri. Noi,
războinicii, ne desfătăm cu… jocuri mai aspre. Îngăduiți-mi, deci,
să plec.
Și în timp ce vodă, însoțit de doamna Stanca, pleacă, urmat de
Boldur și de Turturea, ca două umbre, toată nemeșimea se înclină
adânc, șoptind: „Noapte bună, măria-ta”.
Ștefan Czáki se alătură, cu un pocal în mână, de Radu și Stroe
Buzescu și începe o vorbire îndelungă. După ce-l ascultă,
răbduriu, Stroe șoptește către Velica:
— Spune lucruri atrăgătoare. Cucerește. Ci cred că românul are
dreptate când spune: flecarul din gură vorba-ți fură. Ci nu știu ce
ascunde sub zâmbet și bunăvoință.
— Da, zâmbetele sânt capacul pe oala în care clocote ște mânia.
După dietă, l-am întrebat pe voievod cum de îngăduie lingu șirea
unor nemeși. Știi ce mi-a răspuns? „Întâiul lucru învățat de la un
îmblânzitor de lei este să ascult de ei…”
— Iscusit răspuns, Mândruța. Dar, oare, inima lui năvalnică,
vijelioasă putea-va răbda până în clipa potrivită?
Velica lasă albastra-i privire în jos și șoptește:
— Eu, Stroe, mă tem de toți. Kornis de mai multe ori a vrut să
mă piardă. Pe Czáki îl bănui viclean; Ana spune că-i corcitură
dintre hulpe și șacal. Mă tem chiar de episcopul Naprágy.
— Și Sima m-a întrebat: „Cum de are încredere măria-sa în
năpârca asta?” Să-l prevenim pe vodă.
— Dar cum facem să nu-l supărăm? Că de intră sub înrâurirea
magnaților, iscusiți și vicleni cum sânt, l-am pierdut.

*
 A doua zi, mitropolitul Ion, față fiind și măria-sa și mitropolitul
Dionisie Rally, toți boierii și căpitanii, pune piatra de temelie la
biserica ortodoxă, pe locul viran din preajma palatului voievodal și
de casa lui Naprágy. I-a dat hramul sfinților arhangheli Mihail și
Gavril.
— Să se așeze aici călugări din Țara Românească, din Moldova
și Transilvania, mai ales dintre cei care ne-au ajutat întru
lămurirea norodului, hotărăște voievodul.
Mitropolitului îi dăruie o cârjă de argint cu numele „Ion
arhiepiscop și mitropolit al Albei Iulia, al Vadului, al Silva șului, al
Făgărașului, al Maramureșului și al episcopiilor din Țara
Ungurească”. …Tot acum îl întărește pe Serghie de la Tismana,
arhimandrit la Peri, pe Ion Cerna la Vad, iar pe preotul Neagoslav
din Târgul de Floci, vechi cunoscut al maicii Teofana, muma
voievodului, îl așază la Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, ajutor
protopopului Mihail.
— Pe toți preoții români va să vă scutesc de îndatoririle
iobăgești, vestește vodă, privind roată pe cei de față.

*
După asta, soțiile Sima și Preda se duc în vizită la neme șii cei
mari, dau și primesc daruri, apoi, în a cincea zi, pleacă la
Târgoviște. Aici află că boierii sporesc silniciile, cotropesc și
jefuiesc moșiile moșnenești, cătând să se îmbogățească repede.
Asta stârnește murmur surd în țară. Ba chiar Stoichi ță-vistierul,
văzând că vodă nu împarte moșiile nemeșilor, trimite slujitori cu
porunci, din Alba Iulia, să birnicească satele din Arge ș,
Dâmbovița, Buzău, ca apoi să fie silite a se vinde pe bani puțini.

*
După despărțirea de Mihai-vodă, generalul Basta trimite o ceată
de lefegii nemți să ocupe cetatea Hust. Dar căpitanul Vlad se
apără cu bărbăție, iar nemții, după ce se bat trei zile pe frig și
lapoviță, se întorc la Basta, fără izbândă. Furios, generalul
cheamă călăreții de Silezia și pedestrimea de pe hotarul Ungariei,
tocmindu-le de război. Mihai-vodă răspunde strângând lângă sine
bună parte din cete:
— Să-i arătăm ghinărarului ce înseamnă a mânca praznice de-a
gata.
Auzind Rudolf-împărat de primejdia unui război pe pământul
Transilvaniei, trimite repede pe doctorul Bartolomeu Pezzen să
împace izvodul vrajbei. Pe viscol și ger, în preajma Crăciunului,
Pezzen aleargă de la tabăra Bastei la Alba Iulia.
— Mare nenorocire, o încăierare între cre știni, acum, când toată
armia marelui vizir Ibrahim-pașa pândește la hotarele noastre. De
aceea, împăratul vrea să dea țara asta lui Basta.
— Lui Basta? Izbucnește mânia măriei-sale ca o cumplită
descărcătură de tun: Poate fi împăratul atât de înșelător, de
călcător al cuvântului dat? Pezzen, vezi ce spui!
— Măria-ta, Transilvania este moștenirea împăratului prin
arhiducesa…
— Doctore Pezzen, am cartea și rugămintea împăratului să-l
alung pe Andrei Báthory și să slobod Transilvania, s-o închin
măriei-sale, cu mine împreună, iară nu s-o dau Bastei, care a
huzurit la Cașovia când eu îmi puneam țara în zdruncen, care
primea bani de la cardinal când eu îl striveam la Șelimbăr! De
asta crezi că trecut-am munții cu 30.000, ca să dăruiesc o
coroană unui viclean? Crezi că mi-am jertfit pe cei mai buni
oșteni, ca să dau acestui trântor o țâță de supt, ca apoi să ne
vândă otomanilor?
— Voința împăratului…
— Nu-l cred pe împărat atât de josnic! Nu! Domnia-ta îi
batjocorești numele, când spui c-ar fi poruncit să dau
Transilvania unui venetic lacom, pătimaș, șiret, poftitor de mărire
deșartă.
Aleargă Pezzen la Praga și-n scurt timp se întoarce cu altă
poruncă: Nicolae Pătrașcu să se logodească, îndată, cu o rudă a
împăratului Rudolf, iar Mihai-vodă să fie ispravnic al împără ției,
peste Transilvania. Voievodul ține sfat cu toți boierii români și
unguri și hotărăște: să întărească straja tuturor cetă ților și
orașelor. Să se închine împăratului și să jure credin ță cre știnătă ții
în lupta cu sultanul. Cei mai aprigi sprijinitori ai domnului, după
Mihalcea și Stroe Buzescu, se arată Ștefan Czáki și Moise Secuiul.

*
Căpitanul Vasile Mârza, pârcălab la Bistrița, trimite știri că
Zamoyski, cancelarul leah, îndemnat de Sigismund Báthory, de
Simion Movilă și de Dan-vistierul, strânge oaste să vină împotriva
măriei-sale. Zic că asta-i vremea cea mai potrivită.
Îngrijorat de asta, măria-sa trimite, cu cinci zile înainte de
Crăciun, pe Nicolae Pătrașcu la Târgoviște.
— Vei fi domn, fiule, în numele meu. Te sfătuie ști cu banul
Calotă, cu Miroslav mare logofăt și cu boierii numiți de mine. Te
însoțește căpitanul Sennyei, cu 6.000 de ostași; îi adaogi cu ai lui
Șerban-paharnicul și aperi Dunărea de otomani. Stroe Buzescu,
State Boldur și Petru Orăș vor ține legătura între noi: sânt călăre ți
sprinteni și neobosiți.
Cu acest prilej vodă află că mulți boieri vor să se întoarcă la
Târgoviște:
— Sânt nemulțumiți că nu le dai moșii, în Transilvania.
— Au dreptate, Stroe; dar nu-i încă vremea. Ci am eu grijă.
Deocamdată, mai trimit peste munți și pe Sibrik, să păzească la
Milcov. În sfatul lui Nicolae Pătrașcu mai numesc pe Șerban-
paharnicul și pe Negrea-spătarul. Cetele muntene le țin lângă
mine. Că pohta mea-i acum Moldova. Numai așa putem sta aici,
tari, pe Carpați și la Dunăre.

*
Nicolae Pătrașcu călătorește într-un cupeu larg, călduros,
acoperit cu piele groasă și căptușit cu catifea vi șinie prinsă-n ținte
mari de argint. La Bran însă se dezlănțuie un viscol tare.
Castelanul îl poftește pe tânărul voievod la un popas până se
potolește vijelia. Îi pregătește prânz bogat și-i bucuros când află că,
deși are doar 13 ani, arată isteț și uimitor de învă țat: știe
matematica și latina, iar italiana o vorbește ca și româna.
— Unde le-ai învățat, măria-ta?
— La Târgoviște și la Cluj.
— Buni dascăli ai avut.
— Buni…

*
Preda Buzescu află că trimiterea tânărului voievod la Târgovi ște
pe-o vreme ca asta, se întemeiază pe știrile trimise de Sima, ca și
pe cele aduse de State Boldur și de călugării mitropolitului Ion,
călători de taină la Moldova.
— Auzi, Stroe, că dacă Sigismund Báthory se căsătorește cu
una din fiicele lui Zamoyski, acesta îi dă bani și oaste să
cucerească iar Transilvania.
— Crede că va avea mai mult noroc… râde Preda. Să nu fie
nerod: Zamoyski vrea căsătoria, ca și Rudolf, nu cu Sigismund, ci
cu… Transilvania. Adică să ajungă el stăpân aici, chiar cu
ajutorul unei fetișcane. Ăștia-s oamenii…
În casă intră State Boldur, însoțit de un bărbat mărun țel, în
strai verde, de croială leșească, bălai, cu nas borcănat ca o gulie
zbârcită, cu ochi verzi și mustăți stufoase.
— E văr cu Ieremia-vodă Movilă și dorește să ne fie prieten.
Numele i-i Simion, iar porecla Golăi.
— Bucuros, Simioane; dar ți-i inima curată?
— Jur pe capul meu și al feciorului meu Cristea, aici fa ță! și
scoate înainte un flăcău ca de optsprezece ani, voinic, mândru. E
oștean bun, ca și mine. Vrem să ajutăm la unirea țărilor noastre.
Sântem prieteni cu Atanasie Crâmca și ne însoțesc 25 de traban ți
moldoveni.
— Bine, se bucură Stroe; vă rânduiesc în cetele de moldoveni
ale lui Vasile Mârza.

*
Țăranii din Loloiești se abat pe la Stănești, să grăiască Simei-
stolniceasa, înainte de a trece munții la Alba.
— Am strâns 40.000 de aspri să răscumpărăm moșia și să fim
judeciți, glăsuiește Oprea din Cordun. Mergând acolo, la măria-sa,
în Alba Iulia ne-am gândit că, domn peste două țări fiind, încă mai
înțelegător și mai mărinimos cu jăluirile noastre va fi. Acolo, în
împărătească strălucire, Machedonul nostru ne-o scoate din
năcaz și ne-o da pământul și slobozenia înapoi.
— Duceți-vă, oameni buni, ci legați-vă cu jurământ, că-i
trimiteți oșteni, să-l ajute a întări și uni țara.
— Jurăm! Jurăm, jupâneasă Sima!

*
Îndată după plecarea doctorului Pezzen, voievodul trimite la
Praga pe banul Mihalcea și Stoica-vistierul. La 13 ianuarie 1600,
aceștia se află la Pilsen, punând darurile la picioarele împăratului:
buzduganul de aur și șapte steaguri de la Andrei Báthory. Arată să
sfatul boierilor și al magnaților a hotărât ca Mihai-vodă să fie
voievod Transilvaniei și-l roagă pe împărat să încuviin țeze voin ța
sfatului. Cer apoi învoire a pedepsi o samă de clujeni prea de
multe ori răzvrătiți împotriva împărăției.
— Măria-sa se leagă a merge iar, curajos, împotriva otomanilor,
la primăvară. Numai să nu-l supere Sigismund Báthory la hotarul
dinspre Moldova, iar Basta să stea în Cașovia.
Împăratul ascultă, clipind greoi cu pleoape vinete peste ochii
bulbucați, întreabă pe astrolog cum se-nvârte crugul stelelor, apoi
cheamă sfatul. După două zile, solii primesc daruri bogate și
răspuns că maiestatea-sa va trimite în Transilvania comisarii săi,
prin care va face cunoscut lui Mihai-vodă voința sa.
Deocamdată îl trimite pe Carlo Magno sfetnic pe lângă voievod,
la Alba Iulia, cu 25.000 de florini în scule de aur și 100.000 bani
gata, pentru oaste.

*
— Auzi, Radule, Moise Secuiul l-a spânzurat pe Avram Truța,
pentru că n-a vrut să părăsească pe Andrei Boer și să intre șerb
pe moșiile lui, precum fusese.
— Cine-i acest Truța?
— Ai uitat? Omul care ne-a adăpostit când eram pribegi în
Transilvania. Mă duc să-l mustru pe Secuiul.
Magnatul se încruntă și întreabă răstit:
— Au nu ești boier, de-mi ceri socoteală pentru un ticălos de
iobag?
— Era un om și un oștean! strigă Stroe și-i întoarce spatele,
furios, gândind la vorba șoptită a Velicăi: …„Aici putem rămâne
numai sprijiniți de țăranii români.”
— Nu face să superi, pentru un șerb, pe unul din cei mai buni
generali, râde Preda de frământarea fratelui.

*
La nunta tânărului Marcu-vodă, nepotul măriei-sale cu Iudita
Was, au venit în satul Jinău cei mai de samă neme și, floarea. Nun
– Mihai vodă. La mese cu mâncăruri belșug, sub puterea multor
bardace cu vin de Târnave, inimile se-ncălzesc foarte. Și se poartă
nemeșii cu mult meșteșug de prietenie. Ales Ștefan Czáki, că
măria-sa îi făgăduiește moșiile luate de la Cristofor Kerestury și
Wolfgang Banffy, fugiți în Polonia, la Sigismund Báthory. Ci Stroe
Buzescu își aude fratele, pe Radu, cârtind:
— Toate aceste moșii nouă ni se cuveneau.
Întru dovedirea deplinei credințe, Czáki dezvălui o scrisoare a
lui Basta către împărat, în care măria-sa era pârât că fă țăre ște
supunere. Că n-are niciun merit și numai dintr-o nesă țioasă
ambiție ori dintr-un noroc nerușinat a ajuns om cu faimă. Mihai-
vodă pufnește mânie și părere de rău că nu află cale spre inima
acestui slujitor al împăratului. Aceleași lucruri le-a auzit, cu o zi
mai înainte, la Velica, iar pe dânsa o vestise Elena Körössi și
Zamfira Balint, care vizitaseră de Crăciun Curtea din Praga.
Buzeștii încep să privească pe Czáki cu ochi buni, când află că
Rudolf-împărat, la rugămintea lui și a lui Gáspár Kornis, a trimis
măriei-sale voievodul opt căruțe cu muniții și trei mii de săbii. Au
rânduit un larg negoț cu vite și oi din Țara Românească și
Transilvania. Iar Carlo Magno spune că, tot la stăruința lor,
Rudolf l-a recomandat pe Mihai-vodă papei Clement al VlII-lea și
craiului Filip al III-lea al Spaniei, ca pe un al doilea Alexandru cel
Mare. De altfel toate căpeteniile cele mari din Europa îl firitisesc
pentru biruințele împotriva otomanilor și a slugilor lor. Carlo
Magno și Czáki aduc măriei-sale zeci de publicații, de avissi, de
diarii, de Neuesberichte ori plachete scrise în multe limbi, care-i
laudă vitejiile și-i răspândesc faima în toată Europa. Stroe
Buzescu se bucură că voievodul s-a împrietenit cu Carlo Magno,
om de inimă, luminat, care începe chiar a grăi române ște. Dar
această prietenie sperie pe unii nemeși și chiar pe Radu și Preda
Buzescu. Iar Velica, cea dintâi, înțelege acest lucru. Cel mai
neîncrezător în prietenia nemeșească e bătrânul Mihalcea.
— L-am auzit de mai multe ori, spune Stroe: „Îi avem la picioare
pe acești trufași: să sfârșim cu ei!” Iar fratele meu Radu îi cam
împărtășește părerea.
— Foarte cumsecade Radu Buzescu și banul Mihalcea, șoptește
Ștefan Czáki la urechea voievodului. Oameni dintr-o bucată. Și
mai ales Stroe-stolnicul. Numai că, iertat să fiu, prea să vâră în
sufletul unei prea grațioase donne și prea îndelung sfătuiesc în
taină… Așa spun femeile. Și, știi, ele toate le află…
Voievodul râde; dar a doua zi, fără vreo pricină anume, îl
trimite pe Stroe Buzescu la Târgoviște. Și, o vreme, se sfătuie ște
doar cu Dimitrie Naprágy, mare cancelar, cu Teodosie Rudeanu,
mare logofăt, cu Moise Secuiul, mare ghinărare ș, cu Mihalcea-
banul, cu Barcan, mare vistiernic, cu Leca, acum mare comis, cu
Radu Buzescu, mare clucer și cu contele Gáspár Kornis. Pe Velica
n-o mai întreabă nimic. Czáki se roagă a nu fi pus printre sfetnici:
— Voiesc să rămân în umbră, în umbra măriei-tale…

*
În Târgoviște, Stroe Buzescu stă de vorbă cu negustori care vin
din împărăția otomană și aduc știri de pe acele meleaguri. Și Araxi,
armeanca, știricește că sultanul nu pregătește niciun război; în
schimb, noroadele creștine: grecii, bulgarii, sârbii îl așteaptă, cu
necurmată nădejde, pe Mihai-vodă. Îi cântă chiar cântarea cea de
biruință: „Lăudați și preamăriți pre toți ostașii, iar mai presus de
toți pe Mihail-voievodul, căpetenia oastei biruitoare care sfarmă
Bosforul prin virtutea sa și binecuvântarea cerului.” Dar citind
aceasta în epistola armencei, Stroe aude mărturisirea de taină a
voievodului: „Pohta mea-i acum Moldova”… Și grăbește să adune
oști, întru muștruluire, în preajma Buzăului. Să fie! Iar despre
scop știe numai Sima și Șerban-paharnicul.

*
În iarna asta, când la Alba Iulia nemeșii arată credin ță măriei-
sale, la castelele lor slujitorii spânzură, în taină, sute și sute de
șerbi români. Velica știe asta de la Costa Duda și de la Dorothea
Hirscher. Și, pe sub ascuns, prin oamenii ei, prin State Boldur și
Andrei Boer, povățuiește țăranii să nu se întoarcă încă în satele
lor. Tot pe sub ascuns, Mihalcea îndeamnă să urmeze a-i ucide pe
nemeși, oriunde-i prind și-apoi să fugă peste munți ori la secui,
unde se pot oști în voie. Că Mihai-vodă vrea să-i ajute; dar,
deocamdată, se împotrivesc nemeșii.

*
Petru Grigorovici aduce știrea că vin doi sfetnici mari,
împărătești: David Ungnad și Mihai Secuiul:
— Ferește-te, măria-ta, că Ungnad e cam otrăvit de pârele și
minciunile răspândite de nemeșii fugari. Pentru oaste aduce doar
55.000 de taleri.

*
Dar numai banul Mihalcea află de la Țicalidi, neguțătorul cel
pistruiat și ghebos, că, uimit de faptele lui Mihai-vodă, banul Iani
a părăsit ostrovul Carpathos, cu mult aur și giuvaericale în sipet,
a poposit în Istanbul și a cerut intrare la Bab-î-Ali (Înalta Poartă),
să stea de vorbă cu Safyie, sultana validé. Vrea s-o încarce de aur
și s-o roage a stărui pe lângă sultan să nu stârnească război
împotriva ghiaurilor valahi, ci să țină pacea. Un război împotriva
lui Mihai-vodă l-ar face pe măritul sultan să piardă epitetul de
Egri Fatihi (cuceritorul Agriei).
 *
Aflând că lui Ungnad îi place vânatul de căprioară și vinul de
Tokay, generalul Basta îi oferă o masă bogată; apoi, împreună cu
nunțiul Germanico Malaspina, îl dăscălește:
— Valahul e un barbar ambițios; nu vă lăsați păcăliți de
amabilitățile lui.
— L-a insultat pe înalt preasfântul, cerându-i să treacă la
erezia ortodoxă.
— Nu ține sama de obiceiurile țării și de privilegiile străvechi ale
nobililor. Îi înlocuiește cu boierii și căpitanii lui. Guvernează țara,
cum am auzit de la un căpitan, românește, adică barbar. Trebuie
înlăturat! Și, ca înalți comisari ai maiestății-sale, pute ți. Mai ales
că boierii lui, lacomi peste măsură, au și pus mâna pe multe
moșii.
— Noi n-avem poruncă să-l scoatem, ridică Mihai Secuiul glas
împotrivitor; ci numai să-l sfătuim. Atât.

*
Măcar că scapără de ger, Mihai-vodă tot primește sfetnicii
imperiali cu mare cinste și cu mult alai. Gáspár Kornis îi
întâmpină la Satu Mare, iar Buzeștii, cu Moise Secuiul, la Dej.
Sosesc în Alba Iulia la 10 februarie. Călare pe Fulger, vodă,
înconjurat de capii bisericii, de boierii români și de neme șii
unguri, de căpitani și de pâlcuri de oșteni, cu steaguri, trâmbi țe și
tobe, buciume și fluiere, îi întâmpină în poarta cetă ții și-i salută ca
pe solii Bunei Vestiri. Îi îmbie cu găzduirea cea mai aleasă și
mesele cele mai bogate. În întâiul sfat, Ungnad înmânează banii
pentru oaste.
— Puțini, prea puțini! îl mustră vodă.
— Recunosc că-s prea puțini, surâde prietenește Mihai Secuiul.
Dar dacă mai ceri, mai capeți.
Când Radu Buzescu povestește despre purtările generalului
Basta, Ungnad îl oprește scurt, tăios:
— De ce v-ați însușit prada de război? De ce a țâ ța ți șerbii valahi
împotriva nemeșimii?
— Minciuni și închipuiri, înalt sfetnic, se împotrive ște Buzescu.
Tot ce-a luat măria-sa de la Báthorești e scris în condici și dat
pentru oștire, pentru dresul cetăților, pentru drumuri, pentru
solii. Basta, înțeles cu unii nemeși, cearcă să păteze cinstea
măriei-sale.
— Eu de-aceea sânt aici; să aflu adevărul.
Întâlnirea cu înalții sfetnici, pe care voievodul, a dorit-o
prietenească, sinceră, deschisă, dintru început a suferit o crispare
înverșunată, prevestitoare de necazuri. Bănuind că măria-sa nu- și
va putea frâna mânia, banul Mihalcea, slujind ca tălmaci,
săvârșește ceva cu totul neîngăduit: nu tălmăcește tot. Ascunde
multe gânduri și vorbe. Preda Buzescu, cel dintâi, ia sama; dar
Mihalcea îl poftește să tacă:
— Teama de a nu ne pierde, cu țară cu tot, îl va sili pe împărat
să ne lase Transilvania, iar pe Basta să-l trimită la naiba-n
praznic.
David Ungnad cere învoire să viziteze toate orașele și cetă țile mai
de seamă, să vadă cum sânt orânduite. Buzeștii se bucură de
asta; Ștefan Czáki și Moise Secuiul se întristează. Voievodul îl
trimite, în grabă, pe Stoica-vistier la Praga, cu scrisoare,
destăinuind uneltirile lui Basta cu Sigismund.

*
Dar în timp ce sfetnicii împărătești, înso ți ți de Preda Buzescu și
de Teodosie Rudeanu, cutreierau țara, începând cu Sibiul și
Lipova, la Alba Iulia sosește solul polon, Taranowski, cu vestea că
Zamoyski a chemat dieta să ceară bani pentru oaste.
— Ci, dacă măria-ta treci de partea noastră, coboară polonul
glasul, și-l țintește pe voievod cu privirea, în acela și ceas, ilustrul
nostru rege te recunoaște stăpân al Transilvaniei.
— Și cum, adică, să trec de partea voastră?
— Pentru bunul mers al tocmelilor, să trimi ți pe Nicolae
Pătrașcu ostatec la Cracovia. Îl primim în rândul senatorilor și în
sfatul regelui, între voievozii poloni și lituani.
Preda Buzescu cată cu ochi luminați la acest vechi prieten al
măriei-sale, amintindu-și că, în 1597, la Târgovi ște, a copiat
cronica scrisă de Teodosie și se lega să trimită lefegii din Polonia.
Vodă întreabă dacă românii se pot încrede în cuvântul
cancelarului Zamoyski.
— Da, măria-ta. Știi că te socot cel mai vrednic general al
acestor vremi. Și te iubesc mai mult ca pe Zamoyski. Drept aceea
am înțeles că acum cancelarul are nevoie și te vrea pe măria-ta
stăpân aici, dar în bun prieteșug cu noi, cu polonii.
— Mă bucur, ci lasă-mi răgaz câteva zile întru gândire.
 — Măria-ta, eu care bine cunosc cele trei țări române, te văd
voievodul lor. Cere asta cancelarului.
— Dacă nu te-aș cunoaște de mult, prietene, iscoadă ți-aș zice.
— Jur, măria-ta, că vorbesc din inimă.

*
După ce văd trei orașe și trei castele, comisarii imperiali se
conving că Mihai-vodă-i iubit, îndumnezeit de norod și foarte
temut și urât de unii nemeși. Mihai Secuiul crede că trebuie spus
împăratului acest adevăr și, tocmai de asta să-i lase ne știrbită
stăpânirea Transilvaniei. Dar Ungnad:
— Uiți că noi sântem nobili și că un stăpân peste milioane de
șerbi fanatizați întru libertate e mai primejdios ca un sultan, cu
toată armia lui de ieniceri și spahii?

*
Repede s-a încredințat Mihai-vodă că nu poate fără părerile și
sfaturile lui Stroe Buzescu. Îl cheamă de la Târgoviște și-l întreabă
ce crede de propunerea lui Taranowski.
— Să ne apropiem de poloni, măria-ta.
Nu-i place răspunsul: prea seamănă cu al Velicăi. Ține să-l
întrebe și pe Czáki. Iar acesta:
— Bine-ar fi, ilustrissime, dacă Zamoyski n-ar fi un perfid care
clocește o viperă, pe Sigismund Báthory. Dar de ce să te zore ști?
Ești stăpân? Rămâi! Trăiește bine: bucură-te de putere, de glorie,
de viață!

*
Pe-o vreme de moină, comisarii imperiali au mai trecut prin
șapte orașe. La Sighișoara i-a întâmpinat Mihai-voievod cu
doamna Stanca și cu domnița Florica. Pârgarii i-au primit cu mare
bucurie, cu cântece, prapuri și alai de mult norod, venit din satele
din jur. Ungnad privea șirul celor douăsprezece rădvane trase de
câte șase cai, căta la mulțimea care-i slăvea ca pe împăratul
însuși, înțelegea că Basta și nemeșii mint, dar tocmai de asta îl
supăra. La Făgăraș au stat trei zile. Preda Buzescu și banul
Mihalcea s-au îngrijit să nu le lipsească nimic, și mai cu samă
vinul, foarte iubit de sfetnicul împărătesc. Dar, cu toată primirea
caldă și dulceața vinului, mutra înaltului comisar rămâne tot acră
și murată. În ziua de 1 martie, pe la nouă ceasuri, Mihai-vodă și
sfetnicii împărăției intră în Cetatea Brașovului. Radu Buzescu și
banul Mihalcea rânduiesc primirea cu cea mai strălucitoare
pompă. Șase mii de călăreți și pedeștri fac alaiul măriei-sale; alte
mii se află în tabără la Codlea și Prejmer. Soarele sclipe ște, cald,
în luciul armelor, coifurilor și alămurilor bine lustruite. Stroe î și
amintește că Velica i-a vorbit de Brașov… „Și tocmai ea lipse ște de
aici, unde oastea așteaptă doar un semn și-o poruncă”. Straiele
albe ale românilor adunați în jurul cetății îl fac pe Ungnad să vadă
negru. Totuși, nevoit este să se arate binevoitor; laudă însă pe
sași, nu pe români. Și ar fi cerut un Tedeum în biserica mare de
sub Tâmpa, dacă n-ar fi fost în mâna luteranilor lui Johann
Honterus. Oricum, după drumul îndelung și greu, se odihne ște în
casa Hirscher, mănâncă și bea cât îi încape-n foaie, se plimbă prin
cetate și în jur, intră în biserica românească din Șchei, se desfată
la balurile orânduite de pârgari, ascultând ciripitul săsoaicelor
frumoase și, în taină, se înfruptă din gra țiile lor. Dar Stroe
Buzescu se întreabă, cu neliniște: „De ce măria-sa amână vorbirea
cu sfetnicii împărătești?” Și iată că în 9 martie, zi senină și zbicită
de primăvară, se apropie de Brașov, cu un mic alai, bătrânul
Huraia-aga, pașa Timișoarei. Radu Buzescu râde în sine…
„Îndrăcit socru am!… A izbit pe Ungnad drept în ochi…” Și se
alătură, lângă Mihalcea, în urma lui vodă, care a poruncit tuturor
boierilor, nemeșilor și pârgarilor, să întâmpine solul otoman la
Codlea. La întâlnire, descalecă și-l îmbrățișează, semn că-i sol de
pace și prietenie. Intră cu alai în cetate, iar la sfat schimbă daruri:
o sabie turcească aurită, mai multe pene de erodiu dintre cele mai
strălucitoare, șapte cai de mare preț și un șoim ales. Foarte iscusit
în treburile soliei, Huraia-aga nu stăruie întru dezlipirea lui
Mihai-vodă de împărăția creștină, ci arată numai că măritul
padișah îl recunoaște stăpân și peste Transilvania. Cu multă
bunăvoință, dar foarte răspicat, voievodul îl încredințează că
stăpânește țări românești, iar dreptul acesta l-a câștigat cu arma.
Bătrânul pașă înțelege că are în față un bărbat îndrăzne ț și
hotărât, nutrit cu gânduri foarte mari. Pleacă, făgăduind să mai
vină întru tocmirea păcii depline, dorite de ambele păr ți.
Dar în dietă, Ungnad întreabă cu mult ifos:
— Nu ți se pare că l-ai primit pe turc cu prea multă cinste?
— Orice solie e sfântă. Chiar cea a dușmanului.
Asemenea răspuns uimește nemeșimea. Numai Viteaz, Tököly și
un Bornemiza sprijină pe voievod; ceilalți șovăie, încurcați. Se
dezmeticesc însă repede și se plâng că șerbii le jefuiesc mo șiile și
că ar trebui cumințiți.
— Ca să se cumințească, trebuie să le ușurăm traiul.
— Nu te atinge, măria-ta, de privilegiile noastre, sar Gáspár
Kornis și Moise Secuiul. Ne pierzi.
Cer, de asemeni, ca actele și poruncile să fie scrise în maghiară
ori latină, nu într-o limbă vorbită numai de șerbi.
— Adesea, noi nobilii, sântem siliți să chemăm câte un iobag să
ne tălmăcească scrisorile și poruncile stăpânirii; când, de fapt,
iobagii n-au dreptul nici a privi spre nobil.
— Deci, recunoașteți că țara-i românească! se ridică Stroe.
Tocmai domnia-ta, baroane Kornis, te plângi? Acum doisprezece
ani, la Homorod, și pe mine m-ai suduit pe românește.
— Am fi nevrednici, dacă nu ne-am apăra privilegiile!
— Și noi, dacă nu ne-am apăra drepturile! lovește voievodul cu
palma, puternic, mănunchiul în cruce al spadei.
Și iese din sfat, lăsând pe nemeși în tulburare și spaimă. Dar,
îndată ce coboară din Casa Sfatului, pornesc cârtirea: voievodul
va ațâța și mai rău iobagii să prade și să ucidă. Farcaș Kornis
șoptește c-ar fi auzit pe Radu Buzescu poruncind lui Gheorghe
Raț, pârgarul cetății Deva, să-l scoată pe tânărul Ion Iffiu din
închisoare și să-l înece în Mureș. Și alții se arată harnici în
stârnirea zvonurilor:
— Vrea să ucidă toți magnații, într-o noapte, cum a ucis turcii,
la București.
Îndemnat de nemeși, comisarul imperial se arată din ce în ce
mai supărat, mai jignit:
— Ne-ați primit mai rece decât pe păgâni, zice către Radu
Buzescu. Pentru marea voastră credință și pentru slujbele vestite
aduse, măritul Rudolf făgăduiește toată bunătatea sa
împărătească. Dar fiindcă împrejurările și starea Transilvaniei o
cer, poruncește să vă întoarceți îndată în Țara Românească și să-i
păziți hotarele împotriva necredincioșilor.
Când aude aceste vorbe, Mihai-vodă scapără de mânie:
— Nu vrea să mă lase în Transilvania? Crede că m-am bătut
pentru Basta? Asta-i! Ci se înșală, mișeii…

*
A doua zi, în dietă, nemeșii par încă mai nelini ști ți. Și comisarii.
Intrând, Mihai-voievod se așază în jilț, rotindu- și privirea asupra
celor de față, și răspunzând cu o înclinare a frun ții la plecăciunile
dietei, înalță fruntea umbrită de cușma plecată spre stânga, parcă
anume ca să poată săgeta cu priviri de foc pe cei doi sfetnici
împărătești.
David Ungnad se ridică și, urmat de Mihai Secuiul, întinde
voievodului cartea împăratului Rudolf. După ce mul țume ște, o
deschide, încet, solemn, și o întinde lui Darahi, s-o tălmăcească.
După formulele de la început, care mai mult a țâ ță curiozitatea,
urmează propozițiile care tălmăcesc glodurile împărăte ști. Aici,
fiece cuvânt pare un glonț în inima lui vodă și a boierilor din jur.
Când diacul sfârșește tălmăcirea, voievodul sare în sus, împingând
jilțul, gata să-l răstoarne. Lovește cu palma dreaptă în
mănunchiul spadei:
— Am luat Transilvania punând în joc viața mea. Am luat-o și
am unit-o cu Țara Românească. Am crezut că împăratul nu-mi va
trimite doar laude deșarte, ci steagul împărătesc și cartea lui cu
pecetea.
— Măritul împărat cere să lași Transilvania…
— Cum? Vreți să mă alungați de-aici ca pe un nerod? Să las
țara lui Basta? Lui Sigismund? Am luat țara asta cu spada și n-o
dau nimănui! Pentru ea și pentru împăratul romanilor am
primejduit zeci de mii de vieți: viața mea, a soției, a fiului meu și a
boierilor mei. Am câștigat răsunătoare biruințe, iar împăratul îmi
trimite, ca răsplată, trei foi de hârtie pline de otravă, ru șine și
ocară? Nu pot lăsa acest sfânt pământ să fie pângărit de venetici!
Chiar de-ar fi să-mi las capul aici, tot nu plec. Sânt aici, și rămân!
tună înspăimântător glasul voievodului, iar ferestrele zurnăie și
încăperea se cutremură ca de trăsnet.
Comisarii se fac mici, îngălbenesc și tac. Ungnad își vede capul
desprins de trup și rostogolit pe lespezi. Atât poate gândi… „Cu
stânga… cu stânga mă ucide”… Ci, voievodul, înalță capul și mai
sus, își zburlește barba neagră ca tăciunele, fulgeră cu privirile și
iese sunând tare din pintenii de argint. Magnații se ridică în
picioare și încremenesc așa. Cancelarul Naprágy, cel dintâi, vrea
să spună ceva, care putea fi semnul de încheiere a dietei. Ci Stroe
Buzescu i-o ia înainte, cu hotărâre:
— Priviți, seniori, din turnurile cetății spre toate zările și vede ți
că-s înconjurate de cele trei țări române care nu mai pot vie țui
una fără cealaltă, cum mădularele desprinse de trup nu pot trăi
despărțite. Numai făcându-se ele una pot înfrunta vrăjmă șia
morții.
Vorbirea asta, adâncă, țâșnită din inimă, zguduie inimi.
Magnații pleacă frunțile și pornesc încet spre ieșire.

*
Două zile Mihai-vodă a clocotit de mânie. N-a primit decât pe
Stroe Buzescu, pe State Boldur și pe Turturea. Dar prin ei și
împreună cu banul Mihalcea, ștafetari nevăzuți au roit cu porunci
tainice la Novac, la aga Leca, la Nicolae Pătrașcu la Târgovi ște și în
multe alte locuri, până sus la Bistrița și jos la Râmnicul Sărat. Și
sute de oameni – oșteni, călugări, negustori, iscoade – au trecut
munții și Milcovul, în Moldova, cum trec primăvara lăstunii spre
alte cuiburi ale nădejdii. În estimp, mult jignit de primirea din
dietă, David Ungnad scrie împăratului Rudolf că a sim țit și văzut
cu ochii lui că valahul este un tiran, lipsit de credin ță, de onoare,
trădător prieteniei.
A treia zi, Mihai-vodă a chemat comisarii. Părea altul. Calm. Cu
vorbă blândă. Stroe băgă însă de samă că, în barbă și la tâmple, îi
luceau multe fire albe.
— Cinstiți comisari, mergeți, rogu-vă, la Praga și spuneți
slăvitului împărat că doresc să vină aici arhiducele Maximilian,
să-i fiu căpitan al oștilor din aceste țări unite. Iar după ce-i voi
birui pe otomani să-mi lase toată țara, cu Oradea și Ca șovia, și să
mă închin măriei-sale împăratul romanilor, ca voievod al
românilor.

*
Galopează Stroe Buzescu spre Prislop, unde stă, de la 8 martie,
Velica:
— Doisprezece călugări să treacă în Moldova, la Cașin, la
Pângărați, la Bistrița, la Neamț, la Moldovița, la Putna, la Sucevi ța.
Să se însoțească fiecare cu câte trei și să împânzească Moldova,
prin sate și târguri, până la Hotin și Soroca. Să vândă iconi țe,
mătănii și cărți, Dar mai ales, să vestească venirea voievodului
mântuitor, să dea dreptate și slobozenie săracilor creștini, iară pe
tirani și pe păgâni cu spada să-i potopească…
— Am și trimis, Stroe, surâde Velica, jucându-se cu inelul
mare, împodobit cu rubine, dăruit de măria-sa, așa cum se joacă
ori de câte ori o cearcă o bucurie.
— Să nu uităm ciobanii și neguțătorii.
 — De ei se îngrijesc Mihalcea și Andrei Boer. Știi, Boldur a și
plecat la Suceava: îi era dor de-ai lui.
— La toate te gândești, Mândruța.
— Și la toți, începând cu Mihai… lăcrămează și scapă inelul jos.
Stroe îngenunche să-l ridice. În clipa asta, în ușă, se ive ște
Mihai-vodă însuși. Înmărmuresc toți trei:
— Măria-ta… aici? se miră Stroe, ridicându-se cu inelul între
degete.
Vodă se domolește doar când aude ce cată Stroe aici:
— Minunea-i că și eu tot pentru asta venii, însoțit numai de
Turturea: să-l văd pe mitropolit și să sfătuim despre gândurile
noastre cele de taină.

*
Taranowski s-a întors de la Cracovia cu făgăduieli noi: Mihai-
vodă și Sigismund al III-lea Vasa să-și jure credință veșnică;
Moldova să intre îndată în stăpânirea lui Mihai, domn peste ceste
trei țări române, unite pe vecie. Moștenitor să fie Nicolae Pătra șcu
și urmașii lui din tată în fiu. Movileștii să se mul țumească doar cu
indigenatul polon. Închinat regelui Sigismund Vasa voievodul să
lupte cu sultanul și să alunge tătărimea din Buceag, să sloboade
cetățile Chilia, Cetatea Albă și celelalte cetă ți ce se oglindesc în
Nistru.
— Taranowski, prietene, te îmbrățișez și primesc! dar cum îl
înduplecăm pe Zamoyski? Cum?
Fericit, solul leah pleacă spre țara lui, prin înserare, în mare
taină, precum venise.

*
Simion și Costea Golăi îl vestesc pe Stroe Buzescu despre
uneltirile lui Ieremia-vodă Movilă și adaugă:
— Gândul unirii țărilor române îl paște și pe dânsul. Ci vrea s-o
facă pentru rudele sale: Simion Movilă, domn la Târgovi ște, iar
Toma Ciomârtan, la Alba Iulia.

*
De la pârcălabii din Bistrița și din secuime vin știri că
Sigismund Báthory stă gata, cu patruzeci de mii lefegii unguri,
leși, tătari și cazaci, să năvălească în Transilvania. Radu Buzescu
trimite pe Ion Muraltus, rudă cu doamna Elisabeta Movilă, în
mare taină, la Zamoyski și la Báthory cu tocmeli de prietenie:
— Treci pe la Suceava și grăiește Ieremiei-vodă despre căsătoria
lui Nicolae Pătrașcu cu una din domnițele lui.
Plecând, în grabă, Ion Muraltus îl află pe Sigismund Báthory tot
în Suceava: petrece cu Cotnar și muierlâc într-ales, ca un cardinal
cuceric.
— Muraltus, ai părăsit negoțul cu aur și te-ai făcut pe țitor? Să
mi-o dea Mihai pe domnița Florica de soție, dacă vrea să-l pun
căpitanul marei oștiri creștine pe care o adun, cu Zamoyski și cu
fratele meu de cruce, Ieremia-vodă. Iau iar sub a mea stăpânire
Dacia, îl apuc pe sultan de barbă și-l moi în Bosfor!
Trei nemeși fugiți l-au pârât pe Muraltus c-ar fi nu sol, ci
iscoadă, iar Nestor Ureche îl închide în Cetatea Neam țului.

*
— Aduni, căpitane Vasile, încă o mie de moldoveni, să facem
trei mii. Îi ții în preajma cetății Bistrița, bine înzestra ți și bine
pregătiți în străbaterea munților pe cai mărunți, pietro și. Și
cărările prin codri să le învețe bine. Ai înțeles?
— Înțeles, stolnice Stroe. Se poate să nu înțeleg?

*
Ca un vânt rău s-a stârnit zvon prin Alba Iulia cum că Mihai-
vodă s-a înțeles cu sultanul și va să căsăpească toți nemeșii. Cică
ar fi hotărât chiar ziua, mai cumplită ca a Sfântului Bartolomeu
din Franța. Doar rugămințile fierbinți ale episcopului Naprágy l-au
înduplecat să amâne hotărârea. Dar în scrisorile tainice către
Rudolf-împărat, Basta spune că „Valahul a ucis, în Transilvania,
peste o sută cincizeci de nobili”.
— Am scăpat țara în mâna unui barbar… se caină arhiducele
Maximilian, înspăimântând curtea din Praga.

*
De la Făgăraș, împreună cu sfetnicii împăratului, Mihai Vodă
trece la Sibiu; apoi, prin Alba Iulia, ajunge la Cluj. În pofida
zvonurilor, pretutindeni văd bună rânduială, păzită de căpitani
destoinici și de străjeri vrednici. Petru Orăș, Tudor Maldăr, Andrei
Boer arată comisarilor imperiali că marea mul țime a norodului
este mulțumită de domnia lui Mihai-vodă și că numai unii neme și,
dușmani ai împăratului, se vaită și pârăsc. Dumitru cel Mare,
însă, greșește, adăugind:
— Nemeșii știu că, bizuindu-ne pe țăranii români, de-o lege și
de-o limbă cu noi, îi putem oricând lua în cange și a șeza în țapă,
pe boturi de deal, sus, cum făcut-au ’mnealor cu noi.
David Ungnad își înseamnă asemenea vorbă și-o vestește,
aidoma, la Praga. Peste îmbulzeala plângerilor nemeșești, asta se
așază precum colacul peste pupăză. Zic nemeșii că la Bra șov
oamenii lui Maco au prădat casele și dughenile unor sași, că la
Cohalm au ucis un preot și au furat douăzeci și trei capete de vite
de pe imașul satului; că la Feldioara, un căpitan leah a adus la
corturi cinci fete fecioare, le-a batjocorit și apoi, sătul, le-a dat
taberei: „Sânt valahe, ci fecioare nu mai sânt. De aseară. Lua ți-le!”
În schimb, Mihai Secuiul, celălalt comisar, scrie că sânt bine
primiți pretutindeni, într-o țară liniștită, ocârmuită de un om
foarte priceput. Dă drept pildă Clujul, unde judele Andrei Stăncel,
om gospodar, știe să împace și pe români și pe sași și pe unguri.
Le-a dat și o masă îmbelșugată cu pește, carne, țipăi, orez, icre de
morun, vin de Turda și miere din floare de tei. A dăruit doamnei
Stanca șapte valuri de pânză, voievodului zece coți de tafet, iar
mitropolitului Ion trei cupe și două potire aurite.
În toate sfaturile cu comisarii împărăte ști, Mihai-vodă stăruie
să-l schimbe pe Basta. Le aduce dovezi găsite la o iscoadă
leșească, de unde se vede, alb pe negru, că are înțelegeri tainice cu
nemeșii potrivnici împăratului și cu Sigismund Báthory.
— Mă leg să pun sub ascultarea măriei-sale împăratul toate
țările de la Marea Neagră, la Salonic și la Buda. Și atâta cer, în
schimb: bunăvoință și încredere, de la măria-sa și de la
creștinătate.

*
Sebastian Tököly, îl prinde pe Ștefan Petki răspândind printre
nemeși scrisori de la Sigismund Báthory. În fața comisarilor,
Mihai-vodă poruncește să i se taie capul.
— Acum dumiritu-te-ai, baroane, de ce țin oastea gata de
luptă? zice către Gáspár Kornis.
Dar toată nemeșimea, în cap cu Ștefan Czáki, vine să-i
cerșească iertarea.
— L-a ispitit păcatul și merită aspră pedeapsă, dar viața să nu i
se ia. Te rugăm, cu capul plecat până la pământ. La Preda
Buzescu vine chiar Erica, nepoata lui Czáki, să-l roage: Petki, bun
războinic, a săvârșit multe vitejii la Lipova. Dacă-l iartă, pururea
fi-va slugă credincioasă măriei-sale, până la moarte. Cu acela și
scop, episcopul Naprágy îi atrage de parte-i pe Radu Buzescu și pe
Stoica-vistierul.
— Știu, zice măria-sa, că-s fățarnici. Totuși, pe Ștefan Petki îl
iert. Așa-mi poruncește clipa. Ci pe nimeni altul nu mai iert.
Peste două ceasuri, măria-sa adună toți căpitanii și porunce ște
să strângă oastea în preajma Brașovului, în mare taină și grabă.

*
După vecernia din ajunul sfântului Gheorghe, Velica-doamna
rămâne, o vreme, în strana nouă din biserica mitropoliei, de vorbă
cu vlădica Ion. O îngrijorează starea sufletească a voievodului.
Nimeni mai hărțuit și mai chinuit ca dânsul: sfetnicii împăratului
stăruie să părăsească Transilvania; Sigismund Báthory, sprijinit
de Zamoyski și de Ieremia-vodă, e gata să intre în Transilvania;
otomanii stau la pândă peste Dunăre; nemeșii cârtesc și poate, pe
sub ascuns, uneltesc cine știe ce nelegiuire; împăratul nu-l ajută
cu bani, cum a făgăduit. Acum are mai mul ți potrivnici ca anul
trecut. Zic, totuși: puterea cea peste măsură a min ții lui și
dreptatea pentru care se zbate găsi-vor vad și ie șire. Cred că știu și
așa va fi.

*
— Stroe stolnice, poruncește măria-sa, pleci la riga Sigismund
al Poloniei. Îl rogi să lepede gândul războiului împotriva noastră, îl
îmbii cu prietenia mea. Să nu mai creadă pârile lui Toma
Ciomârtan, ori minciunile acre ale lui Dan-vistierul. Să primească
planul trimis prin Taranowski: vreau să dezrobesc, pentru mine,
Chilia și Cetatea Albă, porțile Moldovei, iar pentru Polonia
Oceacovul. Cere-i ca, deocamdată, să-i lase din brațe pe Ieremia-
vodă și pe Sigismund Báthory, cu care am o veche socoteală. Fă-
ni-l prieten, Stroe, căci nu putem porni singuri împotriva tuturor.
Ia-l cu tine și pe Gheorghe Raț.
Tot după ist sfat pornește și Mihai Török sol la Țarigrad cu
scrisori de pace. A treia solie, în cap cu Stoica-vistierul, aleargă
spre Praga să-l vestească pe Rudolf-împărat, în mare taină, că
Mihai-vodă va să-l alunge pe Ieremia-vodă din Moldova, pentru că
a oploșit toți fugarii și hiclenii, întărâtă pe le și, pe otomani și pe
tătari împotriva Transilvaniei, încearcă a murdări numele măriei-
sale cu scornituri defăimătoare.
Înainte de plecare, Stroe Buzescu o roagă pe Velica-doamna a
călători până la Stănești, s-o vadă pe Sima:
— Încredințeaz-o că mă voi îngriji și feri de primejdii. Velica-i
bucuroasă că prietenul crede în ajutorul și povața ei. Zice,
așezându-i fașa de pe ochi:
— Să știi că nemeșimea s-a împărțit în două; de-o parte, cei
veniți de mult în Transilvania, care ne urăsc pentru că sântem
români, iar pe măria-sa că boierește iobagi, îi prime ște în oaste și
le dă curaj în sfada cu nobilimea. De altă parte, nobilii adăposti ți
aici din Ungaria, deznădăjduiți că țara li-i roabă la turci și la
nemți; aceștia cred că, luptând cu otomanii, măria-sa îi ajută să- și
mântuie moșia. De aceea îl înconjoară cu dragoste. În fruntea lor e
prietenul Sebastian Tököly. Zice: „Niciodată n-am câștigat noi
victorii mai mari ca atunci când ne-a condus Ioan Corvin de la
Hunedoara și n-am avut țară mai strălucită ca pe vremea lui
Mateiaș craiul…”

*
De câte ori o întâlnesc pe doamna Stanca, Marghit, so ția lui
Czáki și Ilona, fiica lui Kornis, mult îl laudă pe măria-sa:
— Chip bărbătesc, aspru, dârz, hotărât; râde tare, din inimă,
fără ascunzișuri. Iar privirile i-s ca de foc: pătrund până în inimă
și ard. Toate sântem îndrăgostite de măria-sa…
Doamna Stanca-i osebit de bucuroasă. Dar nobilele povestesc,
mai departe, despre calul cel alb, dăruit de-o anume donna din
Alba Iulia:
— Tabloul ei, ca Sfânta Teodora, stă în cancelaria domnească,
drept în fața măriei-sale, ca o egerie.
Inima doamnei se zgârcește, împunsă de-un ac înveninat.

*
Radu Buzescu află că, așa, dintr-o dată, umblă printre neme și,
cu o repeziciune uimitoare, două scrisori defăimătoare: Mihai-
vodă, trădător al creștinătății.
— Iscălitura voievodului, arată Gáspár Kornis.
— Nu crede! se supără Radu Buzescu. Iscălitura seamănă, dar
cuprinsul – minciună sfruntată. Eu, ca sfetnic de taină, jur că
nicicând măria-sa n-a târguit cu otomanii, cum scrie în aste
mișelnice hârtii.
 Mihalcea-banul vrea să-l întrebe pe episcopul Naprágy, dar află
că-i bolnav, în castelul său din Gilău.
— Măria-ta, zidește-l acolo, ca pe niște moaște, șuguiește negru.
— Ce zici de astea, Czáki? întreabă măria-sa, arătând scrisorile
calpe.
— Noi te slujim până la moarte, stăpânul nostru milostiv!
— Czáki, leapădă-te de lingușire și cumințește haita
nemeșească!

*
Mugurii fagilor de pe Tâmpa crapă și leapădă coji țe cafenii.
Viorelele și brândușile albăstresc Țara Bârsei. Trecând peste mun ți
cu crestele albe de nămeți, berzele zboară lin și rotit, întru
căutarea cuiburilor din Țara Bârsei. Mihai-vodă locuie ște în casa
lui Valentin Hirscher din piața Brașovului. Lucrează până cântă
cocoșii de miezul nopții. Are în juru-i pe State Boldur și pe
nelipsitul Turturea. Puțini știu de ce stă aici măria-sa; dar
nicicând Andrei Boer, Oprea Rîcman, Dan Buzdugan, Tudor
Maldăr, State Boldur și alți slujitori vestiți călăreți, n-au avut mai
mult de alergat: duc porunci la Alba Iulia, Sibiu, Cluj, Bistri ța,
Târgu Mureș, Gherla și peste munți, la Târgoviște, la Cozia, la
Căluiu și în multe alte locuri. Prin acești olăcari, iu ți ca vântul,
poruncile domnești ajung la urechea căpitanilor și a pârgarilor,
din cetăți ori tabere.
Radu Buzescu se află la cetele de la Covasna: le înva ță, cu mare
strășnicie, să umble pe drumuri grele de munte, să treacă înăl țimi,
cu armele și cu mult tarhat în spate. Dă deoparte pe oricare arată
un cât de mic beteșug ori slăbiciune trupească. La fel fac to ți
căpitanii.

*
Așa cum avea hotărât cu voievodul, Preda Buzescu a mutat
oastea, peste 10.000, la Buzău, iar aici face stăruitoare pregătiri
de luptă. Înțelegând ce război se pregătește, căpitanul Maria
aleargă la Stănești și încredințează copiii la mâna Cătălinei:
— Cinstită jupâneasă, dacă lui Dragoș al meu i s-o acri de acea
secuică nurlie și s-o întoarce, o să-i crească. Dacă nu, ocrote ște-i
domnia-ta. Eu…
— Dar ai să te întorci și tu, Maria, sănătoasă.
— La război știi doar când pleci… Și-apoi, nu mai sânt ca atunci
când îl înfruntam pe Caraiman-pașa. Am treizeci de ani și l-am
pierdut pe Dragoș în mâni mai rele decât robia la turci.
— Căpitane Maria, dacă-l chemi cu gând de dragoste, Dragoș
vine…

*
Doamna Stanca îl ajută pe măria-sa, mai mult ca oricând:
— Iată, satele mele din Muntenia: Crețești, Ostra, Plăviceni,
Seliște mi-au trimis două sute de oșteni și bucate. Au și sosit o mie
de boi pentru hrana noastră, douăzeci căruțe cu putini de miere,
păstrămuri și vin. Fetele și nevestele mi-au trimis cămă și și
mănuși; cojocarii – căciuli, pieptare, cojoace; croitorii— dimii și
dulame; opincarii – opinci. Știu că aici, în Bra șov, sa șii toarnă
tunuri. Eu, cu Marghit Czáki și cu Dorothea Hirscher plătim două
tunuri.
Numără carele cu glas tare să audă și Radu Buzescu; ales că,
despre dânsul, doamna Stanca a auzit c-a început să fie tot mai
zgârcit. Apoi pleacă la Alba Iulia, să strângă lucrurile de pre ț și să
se așeze în cetatea Făgăraș.

*
Din porunca lui Zamoyski și împotriva legii, solia lui Stroe
Buzescu nu-i primită în Cracovia. Mai grav: îl încătu șează și-l
trimite lui Sigismund Báthory, la Moldova. Dar, pe drum, într-o
noapte, Stroe lovește cu cătușa doi slujitori, doborându-i, Condur
Pantelimon pune la pământ pe un al treilea, iar Gheorghe Ra ț îi
alungă pe ceilalți doi, le iau caii și gonesc spre răsărit, până la
castelul lui Constantin Vasile, cneaz de Ostrog, prieten lui Mihai-
vodă. Trei zile stau ascunși, sfătuind despre soarta lor și a țării
care i-a trimis. Zice cneazul:
— Noroadele, ca țarinile: rodesc fapte mari numai când vine
plugarul durerilor să are și sămănătorii bucuriilor să samene.
Din castelul lui Constantin Vasile, schimbați în neguțători
bistrițeni, trec în Transilvania și grăbesc, cu desaga goală, spre
Alba Iulia. Mâniat foarte de purtarea cancelarului Zamoyski,
măria-sa scrie patriarhului din Țarigrad și mitropolitului din Kiev,
trimite pe Barcan-vistierul sol la marele duce al Moscovei, iar pe
Andronic-vistier la craiul Suediei, rugându-i să-l mustre pe
cancelarul polon pentru neomenia lui. Apoi ține sfat cu căpitanii.
Împarte porunci scurte, răspicate. La sfârșit, aga Leca are ceva de
spus măriei-sale, între patru ochi, despre Basta.
— Spune fățiș. Dacă-i vorba de Basta, toți știm că-i un câine. Și
rău mă doare că împăratul și frații lui, arhiducii, cred minciunile
lui și nu adevărul nostru.
— Măria-ta, în aceste momente s-ar cuveni să-l cruți…
— Să-l cruț? se stârnește, vijelioasă, mânia voievodului. Să cru ț
un tâlhar care-și schimbă stăpânii mai ușor ca pălăriile?
— Dar scrisorile acelea, mincinoase… îndulcește aga Leca vorba
cu meșteșug, nu le-a trimis încă împăratului Rudolf.
— Nu? Bine, aga Leca. Să aștepte; curând i le-oi țintui în frunte.
Cu buzduganul! Că și de la el pornesc.

*
Deși măria-sa l-a trimis, fără zăbavă, la Chioara, totu și aga Leca
a trecut pe la Făgăraș s-o vadă pe doamna Stanca și s-o în știin țeze
că vodă pornește iar cu război. Se miră că doamna știa și că nu
arată împotrivire.
De la Făgăraș, aga Leca a mers întins până la Cașovia. Îl află pe
generalul Basta în pat, bolnav de colici.
— Deci, strânge oștile în secuime. Se teme, țărănoiul, că vine
Sigismund Báthory? Foarte bine. Aștept. În politică-i ca la șah…
Slujitor! Trei butelii de Tokay! Așa-mi tratez eu colica: bând
arnăuțește. Pe valah îl vor sfâșia, curând secuii, cum l-au răpus pe
Andrei Báthory… Te fac domn în Țara Românească, agă Leca…
înțelegi?

*
La sfârșitul sfatului cu Stroe Buzescu, Simion Golăi și Atanasie
Crâmca, adaugă:
— Moldovenii, muntenii și transilvănenii sântem treimea cea de
o ființă.
 Cele opt zile din mai 1600

În drum spre Oituz, în apropierea Ciucului, Petru Oră ș se

oprește la o stână într-o poiană, să se adăpostească de furtuna cu
zloată grea. Ciobanii adună mieii, cruzi încă. În u șa șurei se ivesc
doi ciobani străini, uzi, rebegiți de frig: cer adăpost în ungure ște.
Dar când văd oșteni, tresar și dau să se retragă. Fulgerător, Oră ș
trage spada. Presupușii ciobani, conjurați de adevărații ciobani, se
dau prinși. Asupra lor găsește cărți de la Sigismund Báthory. Cu
scrisorile în mână, Mihai-vodă se răstește la Czáki:
— Ți-am poruncit să-ți cumințești haita. De ce nu mă ascul ți?
Poftim! Fost-au găsite ieri, la Ciuc.
Czáki privește scrisorile, se miră, se sperie, se mânie și urlă:
— Pedepsește-i cu moartea, măria-ta! Noi, nemeșii, cei dintâi,
dorim ca Sigismund Báthory să fie scurtat de cap: să nu mai
tulbure aceste țări, așa de bine rânduite de măria-ta.
— Le trimit împăratului.
— Trimite-le, ilustrissime!

*
În același ceas, la Cașovia, Basta citește pitac sosit de la
Transilvania:… „Biserica mitropoliei nu-i mare, dar e originală și
chiar frumoasă. Românii o privesc ca pe-o minune și
binecuvântează numele lui Mihai-vodă, ctitorul. Bie ții neme și
privesc cu obidă cum se ridică acest neam de sclavi. To ți întreabă:
va veni oare vremea să le zdrobim capul ca la șerpi? Din ce în ce
mai mulți își pun nădejdea în Austria și în domnia-ta, ilustre
generale Basta.” Deși neiscălit, totuși generalul știe bine cine i l-a
trimis.

*
Prin călugărul dominican Andrei Bobbi, papa Clement al VIII-
lea răspunde lui Mihai-vodă la scrisoarea din februarie. Îi laudă
faptele și-l sfătuiește, dacă vrea să primească ajutor în bani pentru
oaste, să treacă la credința catolică.
— De ce-mi defaimă credința? întreabă măria-sa. De bună
samă că mult îmi trebuiesc ajutoarele sfinției-sale; dar, cu toate
că nu-s teolog, aș zice că-i mai nimerit să se lepede sfin ția-sa de
rătăcirile italice, izvoditoare de atâta vrajbă, războaie și urgie între
creștini, și să se întoarcă la biserica obștească, unind întreg
norodul creștin. Numai așa putea-vom scutura musulmănimea
din spinarea noastră, a tuturora.

*
— Am prins pe căpitanul leah Pataki când turna mătrăgună în
mâncarea măriei-tale, sare Turturea, cu spaimă. L-a plătit
Ieremia-vodă să te ucidă cu otravă.
— Dă-i lui acea mâncare! poruncește vodă lui Radu Buzescu.
După o jumătate de ceas, căpitanul leah se zbate în chinurile
morții. Velica înțelege că vremea-i rea și păgână; nu îngăduie nici
jăluire, nici pogorâre înlăuntrul inimilor. Ci numai faptă.

*
Temându-se de vrajba nemeșilor, banul Mihalcea îl povă țuie ște
pe voievod să trimită la Târgoviște, sub călăuza lui Radu Buzescu,
treizeci și doi, dintre cei mai de seamă, zălogi pe lângă Pătra șcu
Vodă. Toți se sperie:
— Ne aruncă în prăpăstiile Carpaților:
Printre cei numiți să plece se află și Ștefan Czáki.
— Mai bine mă spânzur decât să lipsesc din preajma măriei-
tale, acum, când pregătești praznic mare.
— Rămâi în Făgăraș, pe lângă doamna, până te chem.

*
În primăvara asta, după sfatul lui Oprea din Cordun, multe
sate oltene se ridică și pornesc spre Alba Iulia, să se judecească,
adică să se răscumpere, să fie iară slobode. Cei din Loloie ști se
plâng, la picioarele măriei-sale, împotriva vistierului Stoica. Cată
măria-sa la fața cestor țărani supți de foame și arși de vânturi. Îl
știe pe Stoica hrăpăreț și cu nemilă pentru cei în nevoie; și, fără să
adune sfatul, scrie carte la Craiova, lui Calotă-vel-ban, să dea
satului Loloiești lege: doisprezece boieri să jure că Stoica-vistier i-a
silit a se vinde, cum nu le-a fost voia. A doua zi, vin al ți douăzeci
de țărani din Surlarul, sat cumpărat chiar de măria-sa, în
februarie 1596, pentru un bir de 40.000 de aspri. Aduc cu ei
80.000 de aspri și-l roagă să-și facă pomană și să le înapoieze
moșia. Bucuros că țara s-a îmbelșugat, voievodul scrie el însu și
hrisovul: „Io Mihail voievod dat-am cărțile lor dă moșie că s-a
răscumpărat dă la mine satul Surlarul și mi-a dat aspri 80.000, în
Bălgrad. Blăstămat și proclet să fie dă trei sute optsprezece ote ți și
de mine, cine va sparge pomana mea…”

*
La 1 mai 1600, voievodul poruncește închiderea granițelor spre
Moldova, iar oștirea adunată de Preda Buzescu la Buzău să
pornească spre Milcov. Cheamă, în mare taină, pe banul
Mihalcea, Lupu Kornis și logofătul Teodosie și le spune:
— Vă numesc ispravnicii mei în Transilvania; în frunte, banul
Mihalcea, ispravnic mare. Răspundeți de ocârmuirea țării, cu
capetele domniilor voastre. Am scris împăratului și-am cerut să-
mi trimită sfetnic pe Bartolomeu Pezzen în locul lui Ungnad. Zilnic
veți primi și-mi veți trimite știri, oriunde voi fi.

*
La Prejmăr se ivește în zorii zilei de 2 mai o tabără de 20.000 de
oșteni. Căpitanii vestesc:
— Pornim împotriva lui Sigismund Báthory, zăludul tulburător
de pace, oploșit în Moldova. Fi-va pedepsit și Ieremia Movilă, gazda
dușmanilor noștri și ucigașul lui Răzvan-vodă. Amândoi nuntesc la
Tecuci și ne-au poftit și pe noi…

*
Pe la ceasurile opt, după ce a întărit straja cetă ții Făgăra ș, unde
se adăpostește doamna Stanca și domnița Florica, Stroe Buzescu
sosește la Prejmăr cu Moise Secuiul și cu Ștefan Czáki. Îl bucură,
ciudat, îngăimelile și nedumeririle celor doi magnați: dar nu poate
uita că, la Făgăraș, când cobora din rădvan, înaintea doamnei a
îngenuncheat o tânără jupâniță: fata lui Antonie Grama, închis în
cetatea Brașovului. Se ruga, înlăcrămată, s-o ajute întru scoaterea
părintelui din temniță. Știind că, o vreme, doamna nu-l va mai
vedea pe voievod, Stroe, cu de la sine putere, îi cere banului
Mihalcea, ispravnicul cel mare, să-l slobozească.
— Lasă-l acolo să mucezească pentru vrajbă cu sașii.
Stroe simte că i se amărăște cerul gurii, dar n-are nici răgaz,
nici putere să stăruie.

*
Când vodă pune mâna pe frâu să încalece, Boldur vestește că a
sosit sol de la Zamoyski.
— Ce vrei? întreabă măria-sa, leșește.
 — Ilustrul cancelar te somează să nu treci munții.
— Prea târziu! I-am trimis sol de prietenie și mi l-a batjocorit.
Legea mă oprește a fi om cu neoamenii… Căpitani, tot tarhatul la
căruțe; ostașii poartă asupră-le numai armele. Nu mergem, ci
zburăm peste munți!
Stroe Buzescu știe că, la acest ceas al răsăritului, când grosul
oștirii, în cap cu voievodul însuși, se pregătește a trece mun ții pe la
Oituz, de la Bistrița pornește Vasile Mârza și Petru Oră ș, cu 6.000,
prin Cârlibaba, spre Suceava. Îl va ajunge din urmă și Moise
Secuiul cu cetele lui, iar dinspre Focșani, lovește Preda Buzescu
cu 10.000.

*
La Căluiu, Sima și Cătălina, îngrijesc de moșii, trimit merinde și
bani la Brașov ori Târgoviște, cum vine poruncă de la soți.
— Iar război… Și de noi au uitat, Sima.
— Să nu-i uităm noi, ci să le însemnăm fapta în cel izvod de
cronică.
Preda Buzescu, cu oastea lui, s-a apropiat de Focșani și-a trecut
Milcovul, fără a slobozi măcar o săgeată și fără a trage spada din
teacă.

*
Sosiți la Târgoviște, nemeșii unguri intră sub privigherea lui
Șerban-paharnicul, care-i găzduiește în casele boierilor afla ți în
război. Radu Buzescu se întoarce și-l ajunge pe voievod la Brețc,
tocmai când poruncea lui Udrea Băleanu să ocupe pasul Oituz cu
cetele de călăreți. Înștiințată de Andrei Boer, straja moldoveană se
predă fără cârtire. În 5 mai, întreaga oaste se află în vârful
munților. Cetele lui Radu Buzescu, în frunte, deschid drumul la
coborâre. Merg parc-ar avea aripi la picioare. Carele cu provizii și
tunurile rămân mult în urmă.

*
Era miezul nopții și nuntașii bine amețiți de băutură, când
olăcari dinspre Trotuș și Focșani vestesc cu spaimă:
— Vine Mihai-vodă! Din două părți!…
— Nu se poate!… tremură Sigismund Báthory. Oamenii mei din
Alba Iulia m-au vestit că… Să fie ucis aducătorul acestei ve ști
mincinoase!…
 Trage spada, răstoarnă masa, calcă farfuriile în picioare, urlă și
retează capetele câtorva dușmani închipuiți. Nunta se sparge.
Ieremia-vodă ține sfat, repede, cu Nestor Ureche și cu căpitanii
poloni. Hotărăsc să iasă, cu oastea, peste Siret. A doua zi, la
prânz, Ieremia-vodă cearcă să rânduiască lupta, aproape de
Bacău, dar aude că Mihai-vodă a trecut oști și prin Dorne și
înaintează către Suceava. Pe Sigismund îl cuprinde o spaimă soră
cu moartea:
— Acest câine năvălește dinspre toate zările!… Nu cumva pică și
din cer? Doamne, deschide-mi o portiță să scap!
Singur viteazul căpitan Andrei Potocki, venind dinspre Ia și,
așază oastea în satul Valea Seacă, nu departe de Bacău, și-o
gătește de luptă. Străjile înaintate se ciocnesc chiar în seara de 8
mai. Polonii, mai numeroși, mai odihniți, sparg cetele lui Mihai-
vodă. Dar Udrea trimite în ajutor un pâlc mare de călăre ți și, după
două ore de luptă, leșii se risipesc, odată cu ivirea stelelor. Lasă
peste două sute de morți. Osteniți și flămânzi, oștenii lui Mihai-
vodă ciugulesc frunze de măcriș și frunze fragede de fag, la rând
cu cărăbușii care mișună în primăvara asta, bonzăind și săgetând
văzduhul, mai mulți ca oricând. Ci, cum coboară. Amurgul, în
tabăra Ieremiei-vodă pătrund trei călugări și trei ciobani și grăiesc
în șoaptă:
— Ieremia-vodă face un război necugetat, alături de-un nebun.
Mihai-vodă-i viteaz fără seamăn. Treceți cu armele de partea
Viteazului și a dreptății.
În zori, trezit din beție și îmboldit de neme șii din juru-i,
Sigismund ține morțiș să dea bătălia aici, la marginea Bacăului.
— Dacă nu-l zdrobim acum, stăruie Sixai, ne încolțesc cei care
vin dinspre Focșani. Iar cei dinspre Dorne, ne pot tăia retragerea
spre Polonia.
— Dar nu mă prea bizui pe oșteni, îngaimă Ieremia-vodă.
Totuși, pentru că și boierii stăruie, poruncește așezarea taberei
pentru luptă. Și se bucură văzând că pâlcurile de moldoveni sânt
cele dintâi gata de bătaie. Mihai-vodă și-a rânduit tabăra încă de
la răsăritul luceafărului de ziuă; dar nu lovește. Așteaptă, de și
Stroe și Udrea se arată foarte nerăbdători. În clipele când soarele
urcă pe geana lumii, surlele moldovenești sună atacul. În fa ță,
cetele de lefegii leși. Dar moldovenii, în frunte cu Toma Stroici,
călcând bărbătește, trec înaintea lor, pun cușmele în vârful
lăncilor, fac larmă și strigă, bucuroși:
 — Venim la voi, fraților!… Trăiască Mihai-vodă!…
Udrea Băleanu poruncește să li se deschidă calea. State Boldur
îl primește pe Toma Stroici și-l îmbrățișează. Căpitanii pleacă
steagurile la picioarele măriei-sale. Lefegiii poloni, foarte uimi ți de
purtarea moldovenilor, cearcă a se-mpotrivi călăreților lui Stroe
Buzescu, dar sânt dați peste cap, în mai puțin de un ceas. Tudor
Maldăr gonește după Ieremia-vodă și după Sigismund. Dar la
intrarea în Bacău, Potocki rânduiește repede apărarea din dosul
caselor, și, în trei ceasuri cât întârzie aici măciucașii, cei doi
fugari, cu straie schimbate, trec de Roman și se îndreaptă spre
Iași. Acolo, află că Preda Buzescu a ajuns la Vaslui. Neavând
încotro, își urmează fuga spre miazănoapte. Gonind după fugari,
oastea lui Mihai-vodă n-are răgaz să aștepte carele cu hrană, iar
voievodul a poruncit, strașnic, să nu se facă nicio stricăciune
locuitorilor. Așa că patru zile ostașii se hrănesc cu ce găsesc la cei
prinși, cu ce le dau moldovenii și, mai ales, mănâncă măcri ș și
grâușor proaspăt, alături de cai.
— Dac-ar vedea Kornis, ne-ar porecli „oastea lui Măcriș-vodă”,
râde Maldăr, gonind tot înainte.
— Va afla că măria-sa a poruncit, și Secuiului și lui Czáki, să ne
ajungă din urmă cu cetele lor, zâmbește Stroe, strângând chimirul
ca să mai înșele foamea.
Ci la Roman locuitorii le ies înainte cu merinde și băutură.
Într-un han din Târgu Neamț, înfulecând pastramă și bând un
pocal de Cotnar cu Tudor Maldăr, cu Gruia Novac și cu stare țul de
la mănăstirea Neamț, Stroe ascultă vorba unui bătrân din
Vânătorii Neamțului.
— Noi credem că Mihai-vodă călărește pe-un cal năzdrăvan,
calul lui Alisandru Machedonul, Ducipal numit, care o băut apă
vie dintr-un izvoraș păzit di trei abrașe fete, cu țâ țele ca hulubi țele,
cu mers ușure, legănat, necercate de bărbat. O sorghit di trii ori:
sorb-sorb-sorb din apa vie și n-o mai murit niciodată. Trăie ște și
azi și umblă prin munții cei mari. Și-i a șa di puternic, că dacă
scutură coama ori bate din cochită, sî cutremură pământul. Iar
Mihai-vodă l-o prins c-o tavă de jăratic. Pe alții, Ducipalul i-o
azvârlit în mare. Pe Mihai-vodă îl slujește și-l face nebiruit. De asta
noi ne închinăm, strigând: Fii bine venit, Mihai-vodă,
mântuitorule!
— Spui minuni, moșule, surâde Stroe. Ci eu întreb: cum intrăm
în Cetatea Neamțului?
 — Pe poartă, cinstite căpitane! cum se intră, cu fală. Eu mărg a
spune pârcălabului, dacă n-o hi șters putina, să urce buciuma șii
pi zâduri și la turnuri steag alb sî puie.
În adevăr, peste două ceasuri, un stol, cu Stroe Buzescu în
frunte, intră în Cetatea cea falnică a Neamțului. Pârcălabul Tom șa
a fugit spre Suceava, speriat că străjerii i-au strigat în fa ță:
„Mihai-vodă-i român viteaz, deprins la izbândă. Ne alăturăm lui,
să facem o țară mare, slobodă, a noastră.”

*
După socotelile de până acum, peste 15.000 de oșteni
moldoveni trecut-au în tabăra lui Mihai-vodă, în numai șase zile.

*
Prin curieri ageri, Zamoyski sfătuiește pe Ieremia Movilă „să nu
dea lupta, ci să se întărească în Suceava”, până-i vine el în ajutor.
Dacă nu, să se adăpostească în munți. În adevăr, cum intră în
cetate, adună străjile și le grăiește, dârz cât poate:
— Înfruntăm potrivnicul și-l potopim cu săgeți, cu plumbi și
ghiulele!
Dar a doua zi, îndată ce zărește straja înaintată a lui Vasile
Mârza, Ieremia lasă apărarea cetății în sama căpitanului leah
Trzaska și fuge spre Iași. În zori, aflând de fuga lui vodă, straja
română, îndemnată de Atanasie Crâmca, se răscoală, ucide peste
patru sute de lefegii leși și deschide porțile să intre Vasile Mârza,
Petru Orăș și State Boldur, cu cetele lor.
— Să pregătim intrarea măriei-sale în cetatea lui Ștefan-vodă
cel Mare! poruncește stolnicul Stroe, sosind în goană.

*
Niciunul din Buzești nu știa că Ștefan Czáki scria episcopului
Naprágy, cu mare uimire… „Cetatea Sucevei s-a predat fără nicio
lovitură de tun…”

*
Înaintând spre Iași, lui Preda Buzescu rău îi părea că n-a putut
prinde măcar unul din cei doi nuntași din Tecuci. De altfel, se
încredința că înaintează printr-o țară fără ocârmuire. În fapt,
moldovenii îl așteptau pe Mihai-vodă și se mirau doar că n-a venit
mai de mult să-i slobozească.
 *
În a opta zi de la trecerea Oituzului, după ce pune străji tari la
Bacău, Roman și Neamț, Mihai-vodă intră biruitor în Suceava,
însoțit de o sută de călăreți. Scria lui Șerban-paharnicul la
Târgoviște și la toți pârgarii și pârcălabii din Transilvania, banului
Mihalcea și doamnei Stanca:… „Vă înștiințez ce noroc mi-a dat
Dumnezeu! Pe Ieremia Moghilă l-am biruit. Am luat și țara
Moldovei și-am unit-o cu celelalte. Deci, fiți bucuroși și veseli ți-vă!”
Când poruncește lui Moise Secuiul să-i prindă pe Sigismund
Báthory și pe Ieremia Movilă, acesta se codește: i-s caii foarte
obosiți și pe ploaie… Mânios, Mihai-vodă grăbește însuși cu multe
cete și ajunge la Verbia, pe Jijia, unde Potocki a adunat toate
pâlcurile risipite și le gătește de luptă. Lovește necru țător cu
oamenii ceva mai puțin obosiți ai lui Preda Buzescu și ai lui Baba
Novac. Scurtă, dar foarte înverșunată, bătălia sfârșește cu fuga
leșilor. De fapt, Ieremia Movilă nici n-a stat la bătaie. Ci a luat
urma lui Sigismund Báthory care, îmbrăcat călugăr, alerga spre
Nistru. Se închide în cetatea Hotinului, unde putea a ștepta
ajutorul cel mare al lui Zamoyski. Lăsând poruncă localnicilor să
strângă morții la Verbia, Mihai-vodă își năpustește oastea spre
Hotin. Lângă cetate, la locul numit Otani, Ieremia strânge, în trei
zile, cu ajutorul lui Zamoyski, vreo 30.000: leși, cazaci și tătari,
mari meșteri la război. Ca într-un nod, voievodul adună aici cetele
intrate în Moldova pe cele trei căi și dezlăn țuie lupta cu mare
furie: un fel de Șelimbăr la celălalt capăt de țară. Însu și măria-sa,
cu Stroe stolnicul și Udrea Băleanu, cu străjile lor de viteji, cad ca
un trăsnet în coasta potrivnicului și-l silesc să piară luptând ori
să dea dosul și să fugă, înecându-se în Nistru. După zece ceasuri
de bătălie, polonii pierd aproape opt mii, iar Mihai-vodă cam două
mii. Dintre potrivnici nu scapă decât cei care se închid în cetate
ori știu să înoate și trec Nistrul la Cameni ța-cetate. Spre bucuria
lui Stroe Buzescu, Ștefan Czáki s-a bătut ca un viteaz. Împreună
fac socoteala că, în zece zile, oastea voievodului a străbătut peste
patru sute de poște, a dat cinci bătălii și a cucerit cinci cetă ți.
— Parc-ar avea aripi la picioare, surâde Stroe. De zece zile n-am
scos zalele de pe mine și n-am dormit decât pe pământ ud. Ci tare
mi-i ciudă că ne-au scăpat fugarii. Am fi benchetuit împreună.
Zice un bătrân de pe malul Nistrului:
— Nu s-a văzut în aist veac al nostru ca o țară, cum este
Transilvania, să fie cuprinsă în unsprezece zile, iar Moldova în
opt. Aflat-am că oștenii noștri n-or vrut să se bată. Ci dacă sântem
frați, cuvine-se ca tăti cele scârbelnice să se uite și cele bune și
dulci să le ținem ca minunată podoabă. Că amu o treabă fără
asămăluire s-o săvârșit: Mihai-vodă singur domn peste trei țări
române. De aceea pe-aist Mihai-vodă nu l-aș da pe-o lume toată.
— Să batem cetatea, cere Preda Buzescu, c-o fi acolo, măcar
Ieremia.
— E cetate tare; n-o putem sparge fără tunuri mari.
O bat, totuși, trei zile, până sfârșesc praful de pu șcă, dar fără
izbândă.
A patra zi, Mihai-vodă lasă pe Baba Novac, cu Udrea Băleanu,
să țină Hotinul înconjurat și se întoarce la Suceava, înso țit de
Radu și Stroe Buzescu cu cetele lor. Pe Preda îl trimite la Ia și, să
strângă sfatul domnesc.

*
În cetatea Sucevei, Stroe Buzescu aude laude mari despre
Mihai-vodă; căpitan cum n-a mai fost: groaznic la război, umblă
ca fulgerul și izbește ca trăsnetul.
— Curând păgânii fi-vor spulberați din Europa și înecați în
Bosfor, zice egumenul de la Sfântul Gheorghe, călăuzindu- și
oaspeții prin încăperile mănăstirii.
Ci, în clipa asta, dintr-o chilie țâșnește un o ștean cu suli ță și se
repede asupra lui Stroe care privea, liniștit, zugrăvelile de pe zidul
de la miazăzi. Noroc că Dan Buzdugan l-a sim țit și l-a plesnit
peste braț, iar sulița s-a izbit de zid, în trupul lui Ieseu. Luat din
scurt, ucigașul mărturisește că-i în slujba lui Sigismund Báthory
și are poruncă să-l omoare pe Mihai-vodă.
Radu Buzescu se bucură, cu întristare:
— Stroe, dă liturghii c-ai scăpat cu viață. Și… altădată să nu
mai semeni cu măria-sa…
— Mă voi griji… Ci, orbul trebuia să știe că, în oastea
voievodului, numai eu sânt chior.

*
L-a rugat și pe Turturea și pe State Boldur să nu întârzie cu
trimiterea veștilor, au bune au rele. Totuși de zece zile nicio știre.
Mâhnită-i foarte și pentru că aici, în Transilvania, banul Mihalcea,
aga Leca, Stoica-vistierul, Ion Chisăr, iau moșiile magna ților cu
anasâna, învrăjbindu-i rău de tot. Ba, mai mult, aga Leca s-a
înhăitat cu Lupu Kornis, l-au momit și pe banul Mihalcea, câtu-i
de bătrân, la desfrânate petreceri. Când îi atrage luarea aminte,
Mihalcea râde cu hohot:
— Ce facem noi, fleac, pe lângă ce-au făcut ei, doamnă. Iar
dacă nu vom alunga toți nemeșii pripășiți în Transilvania, noi vom
pieri!
— Bane, uitat-ai că ești ispravnicul unui voievod cinstit și
drept? îl dojenesc și mitropolitul Ion și logofătul Teodosie.
— O țară nu se ține numai cu virtutea, ci și cu vârtutea!
În noaptea de 13 mai, Velica pătrunde în casa lui Mihalcea din
cetate. Îl află lucrând cu diacul și cu Fabio Genga; dar în odăile
alăturate, aga Leca și cu Lupu Kornis se desfată cu băutură și
muieri despuiate. Strigă la el:
— Pleacă, îndată, la Chioara!
— Oho! Te crezi doamnă de-mi poruncești? Și, văzând-o că
șovăie, schimbă calimera: Mă duc, dacă vii și tu cu mine…
O clipă, coboară fruntea, umilită. Strânge pumnii, se răsuce ște
pe călcâie, înșfacă buzduganul de pe masă și-l love ște pe agă în
piept, doborându-l. Femeile încremenesc în spaimă și uimire.
Doar Teleleu, măscăriciul, râde cu hohote mari și întreabă pe
Mihalcea, venit să vadă ce se petrece:
— Ispravnicul cel mare al voievodului a început să adulmece
purpura domnească?
— Ehei, măscărice, mai bine să trăiesc în purpură și să mor ca
un câine, în ștreang, decât să trăiesc câinește și să mor în
purpură… râde Mihalcea, poruncind slujitorilor să-l ridice pe agă
și să-l așeze pe pat.
Nemaiputând îndura lipsa veștilor de la măria-sa și sminteala
unora din cetate, Velica urcă în rădvan și gonește până la Cozia:
să vorbească maicei Teofana, ca unei mume. Dar n-o află: e
plecată la Târgoviște, lângă Nicolae Pătrașcu. Stă răzimată cu
fruntea de brațul stranei și lăcrimează, copleșită de singurătate.
Cere găzduire starețului, iar în zori se întoarce spre Alba Iulia. Nu
îndrăznește a se duce până la Târgoviște.
La ieșirea din munți, întâlnește ceată mare de țărani: merg la
Alba Iulia, la voievod, pentru dreptate.
— Auzirăm dă la Oprea din Cordun că măria-sa a slobozit
rumânii din Surdarul și din Loloiești.
În inima Velicăi sporește zvârcolirea: …„Aceștia sânt temelia
țării și tocmai pe ei îi uităm.”
— Dar măria-sa nu-i la Alba Iulia. A plecat război să bată, peste
munți, să alipească și Moldova.
— Păi, dacă-i așa, om merge și noi acolo, să-l întâlnim.
La Șelimbăr, le arată locul unde voievodul l-a biruit, astă-
toamnă, pe Andrei Báthory. Țăranii privesc în jur, tăcuți; apoi,
unul câte unul îngenunche, sărută pământul și se roagă. Când
intră în Sibiu pe poarta dinspre miazăzi, din turnurile cetă ții
izbucnesc bubuituri de sacalușe. Caii se sperie. După a douăzeci
și cincea bubuitură, în fiecare baște câte un pristav strigă
românește, nemțește și ungurește că Mihai-vodă a luat toată țara
Moldovei și s-a făcut domn a trei țări române.
Clocotind de bucurie, Velica sare din trăsură, îmbră ți șează și
sărută drumețul ivit în cale:
— Mihai vodă, biruitor!
Se bucură și mai mult când o află pe Dorothea la argintarul
Göllner și-i spune că Simone Genga i-a arătat raportul lui către
papa: Ieremia Movilă era urât de locuitori, pentru că a pus dări
grele, a ținut țara închinată sultanului și s-a înconjurat de lefegii
leși, care secătuiesc țara fără milă.
— Scrie, Simone, că „în Moldavia fu ricevute il Vallaco con molto
applause.”

*
La 19 mai 1600, banul Mihalcea înștiințează comisarii imperiali
că „Dumnezeu sfântul, după încuviințarea măriei-sale împăratul,
a dat Moldova lui Mihai-vodă.” Și iscălea: „Mihalcea-banul,
ispravnicul măriei-sale Mihai-vodă, sfetnicul cel mare.” Aflând că
Rudolf-împărat a îngăduit lui Mihai-vodă cuprinderea și alipirea
Moldovei, Ungnad se înfurie, izbește boneta de podele, gemând:
„Curte lașă!”

*
Deodată, peste Nistru și peste Podolia se scarmănă ce țuri sure
și se stârnesc ploi de cele mari. Baba Novac poruncește oștenilor
să se așeze în corturi. Golesc târgul și satele din jur, luând tot ce
găsesc de-ale gurii. Mănâncă și beau, ca să răzbune foamea zilelor
de mers zi și noapte, de la Brașov până aici. Dar, folosind negura
și ploaia, Ieremia Movilă se furișează și trece din cetatea Hotinului
în Polonia, cu boierii. Grăbea să-l înduplece pe Zamoyski a-i
trimite oaste multă, să-și redobândească scaunul domnesc.
De la Iași, Sigismund Báthory a gonit până la Cracovia și a
povestit lui Zamoyski despre drăceasca putere a valahului. Iar în
dieta polonă, adunată ca să dea bani pentru oaste, adaugă:
— Cuprinde țările parc-ar culege mere!… Hotarul e fără
apărare. Vine! Vă ia moșiile și le împarte șerbilor care-l așteaptă ca
pe Mesia.
— Iscoadele noastre, se ridică și Zamoyski, spun că valahul și
căpitanii lui se laudă că, într-o lună, pot ajunge la Cracovia. S-au
aliat cu ortodocșii lui Constantin din Ostrog și cu Moscova. Iar
Potocki a aflat că se pregătește a trece granița prin trei locuri: pe
la Soroca, Stroe Buzescu.
— Cel care a fugit cu cătușele la mâini?
— Acela, pane; vine cu 20.000 de oameni; pe la Cernău ți, Baba
Novac cu alți 20.000; iar voievodul însuși trece pe la Hotin cu
40.000. Valahul are bani mulți de la împăratul Rudolf și a unit
cele trei țări române ca să ne atace odată cu arhiducele
Maximilian. Acum cred și eu scrisoarea lui Basta care ne
înștiințează că acest barbar pregătește să împartă Polonia,
împreună cu Austria, Suedia și Moscova.
Vorbirea cancelarului stârnește patimile, vrajba și spaima: panii
se sfădesc și fug, fără a vota cheltuielile pentru oaste, de și
Zamoyski umflase mult primejdia, anume ca să obțină bani.
Căpitanii care au luptat cu oastea lui Mihai-vodă spun că acest
viteaz neînfricat urmărește nu pe Ieremia Movilă, cât pe le șii care-l
găzduiesc pe Sigismund Báthory și se fac slugile lui. De altfel,
moldovenii au trecut de partea lui Mihai, alungind to ți boierii
prieteni cu Ieremia Movilă. Înspăimântat de tot ce aude, regele
polon iscălește o proclamație deznădăjduită: …„E-n joc țara
noastră, coroana Poloniei, libertățile și averile, viața voastră… De
se va întări dușmanul în Moldova, mă tem că toate acestea vor
pieri… Vă cer vouă, tuturor nobililor, mari și mici, să vă strânge ți
în cea mai mare grabă la Lublin ca să pornim împotriva
valahului.”

*
Ca să mai domolească temerile care-i chinuie cugetul, doamna
Stanca o roagă pe Dorothea să comande meșterilor din Bra șov și
Sibiu vase și lucruri scumpe: cinci căni în chip de vultur, cinci ca
niște corăbii, cu încrustații de perle, pahare de cle ștar încolăcite
cu șerpi de aur, bomboniere cu înflorituri de diamant, solni țe
cizelate și aurite, sfeșnice de argint cu picior de alabastru, farfurii
pictate, tăvi de argint suflate cu aur.
Când marele ispravnic Mihalcea vine la Făgăra ș cu știrea despre
isprăvile nemaiauzite săvârșite de măria-sa în Moldova, doamna îl
ascultă și înmărmurește. Suspină a dojană, ca și cum domnescul
soț i-ar fi în față:
— Ce nebunie a nebuniilor, Mihai! Mă doare durerea prăbu șirii
tale… Și cade în genunchi în fața icoanei Răstignitului, plângând
de bucurie, de mândrie și de teamă.

*
Cei mai mulți dintre marii boieri moldoveni, în cap cu Nestor
Ureche, au fugit cu Ieremia Movilă și cu Potocki. Spun tuturor că
Mihai-vodă „e groaznic la războaie, crud, acaparator. Ca și în
Transilvania, a răzvrătit țăranii împotriva boierilor.” Acelea și
lucruri povestesc și pribegii munteni – Dan-vistierul și Vintilă-
clucerul. Sânt speriați, dar nădăjduiesc că tocmai acum, învrăjbit
cu toată lumea, e mai ușor de înfrânt. Zamoyski, amenin țat direct,
n-o să mai șovăie:
— Ne ajută să-l urcăm pe Simion Movilă în scaunul domniei la
Târgoviște.

*
Mihalcea-banul scrie voievodului: …„Întrucât sfetnicii
împărătești, și îndeosebi Ungnad, mișelnic uneltesc cu neame șii
împotriva măriei-tale, cum adeverește omul nostru Gligore Chisăr,
i-am arestuit la Cluj și-i țin închiși acolo, întru putrezirea oaselor.”
Fapta asta stârnește mare vâlvă în toată Transilvania și, ca
fulgerul, știrea ajunge până la Praga, schimonosită: …„Valahul a
ucis comisarii împărătești”.
Mihai-vodă îl trimite, în galop, pe Radu Buzescu să-l
dojenească pe Mihalcea și să lase comisarii slobozi.
— Nu pot! se încăpățânează Mihalcea. Sânt ispravnicul cel mare
și-s dator să strivesc trădarea.
Buzescu se îndurerează și mai mult, când vede că, după ce s-au
destrăbălat împreună, acum Mihalcea, Lupu Kornis și aga Leca
sânt sfădiți între dânșii, iar Teodosie nu-i poate împăca: trag în
trei părți parc-ar fi racul, broasca și știuca din poveste.
 *
Culege cireșe de pe o cracă aplecată spre pământ. Le simte lucii
și reci în palmă. Le mușcă, înroșindu-și buzele cu zeamă dulce.
Costa Duda vine în goană și-i întinde un pitac. Velica-doamna
cunoaște scrisul. Citește, tremurând. Și parcă și pământul și cerul
și cireșul încep să cânte: „Intrat-am, cu fericire în cetatea de scaun
de la Suceava și m-am pomăzuit domn a trei țări române ști. Visul
împlinitu-s-a.”
Peste două ceasuri, într-o căruță tare, cu cai buni, îmbrăcată
țărănește, însoțită doar de Costa și de vizitiu, pornește din Cetea la
Brașov. Urcând spre Oituz, întâlnește pâlcuri de țărani: merg la
Suceava să-l vadă pe Mihai-vodă. Îi întreabă numele satelor de
unde vin: Apele Vii, Făurei, Gitca, Vărăști, Slătioara, Fole ști,
Gruiul-Gorjului, Micșunești. Și pe când Velica repetă numele în
gând, să și le întipărească în minte, un țăran înalt, ciolănos și
încruntat întreabă pe Costa Duda, aflat cu caii la adăpat, în
jgheabul unui șipot:
— Cine-i nevasta din căruță?
— Soția unui căpitan de-al lui Mihai-vodă.
— Mda… mormăie țăranul neîncrezător și se-apropie de căruță:
Cu domnia-ta ne-am întâlnit, la Șelimbăr, iar la Sibii, când se
vesti biruința lui Mihai-vodă, m-ai sărutat de bucurie.
— Eu?
— Nu te mira; te cunosc de pe glas, de pe ochii alba ștri și părul
galben. Și inelul din stânga îl cunosc. Ci atunci fuseși în straie
boierești, în trăsură cu patru buieștri. Nu cumva e ști… doamna
măriei-sale? Că numai ea s-ar bucura așa de mult.
— Nu, om bun…
Privind drumul greu și povârnit, Velica-doamna gândește: …
„Acum o lună, pe-aici a urcat oastea măriei-sale. Urcu ș, povârni ș,
prăpăstii… Ce putere de însuflețire are dacă zeci de mii de oameni
îi ascultă cuvântul și-l urmează, fără șovăire?”
— Și, vasăzică, acum, măria-sa-i domn peste trei țări?
— Da, domn mare și puternic care va să-l biruie pe sultan, să
facă aici pace dreaptă și țară slobodă.
— Văd că pricepi bine lucrurile. Ce zici, dacă-l aflăm pe
voievodul nostru și-l rugăm, ne dezleagă de rumânie?
— Fără îndoială. Și eu tot pe voievod îl caut… Ci voi lua-o
înainte.
La Cetatea Neamțului, plăeșii moldoveni o recunosc și-i
conăcesc căruța, împodobind-o cu flori și crenguțe de cire ș copt: …
„La cai dăm otavă din dumbravă, cu miroznă de Suceavă, cosită
în Joia verde, obrazul mândrei să dezmierde, cu rouă de pe flori,
culeasă-n sărbători, de trei fete surori mândre și de-o samă…”

*
Nemeșii din Transilvania sânt îngrijorați că nu știu nimic de cei
treizeci și doi trimiși la Târgoviște. În schimb, din Moldova, Ștefan
Czáki scrie uimit de repeziciunea cu care voievodul și-a mânat
oștile peste munți și le-a călăuzit spre victorii nemaiauzite: …
„Pentru vitejia dovedită sub porunca lui, voievodul mi-a dăruit
moșia Achireș cu cetățile aparținătoare”… Lupu Kornis cârtește
către Tököly:
— E primejdios de viteaz: nu-l putem juca după voie…

*
Se așază pe iarbă la marginea pădurii dinspre satul Bosanci și
privește o buburuză roșie cu puncte negre, cum stă la soare, apoi
aleargă, încolo și-ncoace, pe-un fir de păiuș, pe o frunză de
păpădie și se oprește pe o floare albă de scânteiuță… „Așa aș vrea
să mă liniștesc și eu și să mă odihnesc la umbră de floare… Fra ții
mei par tot mai cumințiți; la mine, nebunia vitejiei mai dăinuie
încă… De mă întreabă Sima cum fu pe-aici, va să răspund: a șa
cum plănuirăm: Preda lovi peste Milcov, Vasile Mârza pe la
Bistrița și Dorna-Câmpulung, iar noi, cu grosul oștirii, pe la Oituz.
Am înfrânt lefegiii Ieremiei la Târgu Trotuș, la Valea Seacă, la
Bacău, la Verbia și la Otani, lângă Hotin. Am împresurat cetatea,
dar încă n-am dobândit-o… Cuvântul lui Mihai-vodă-i ascultat
din Hotin în Lipova și din Maramureș în Giurgiu…” Odihnită,
buburuza zboară spre miazăzi. Stroe zâmbește: …„Așa să scrii tu,
Sima, în izvodul tău”.
În fața podului Cetății îl aude pe Preda cum râde de Turturea cu
vorbe rostite moldovenește:
— Măi Turturea, tu ești titirez la tătă treaba… …„Da, e titirez:
dar oare va fi trimis știri stăpânei lui, Velica?”
Se ridică și se apropie să-l întrebe. Ci, în clipa asta, dintr-o
căruță transilvană, ajunsă aproape de pod, coboară o țărancă-n
strai siliștean. …„Velica”… Și aleargă spre dânsa ca un flăcău
aprins de dragoste. O îmbrățișează și-o strânge la piept, s-o
sufoce:
 — Cum ai ajuns până aici?
— Bine: amintindu-mi c-am mai fost…
— Dar e război, Velica.
— Războiul nostru, pentru dreptatea noastră. Când, de pe
drumul Fălticenilor, am văzut, pe turnul cel mare, steagul alb cu
vultur verde al măriei-sale, am știut că măria-sa e aici.
— Aici, Mândruța.
— Nu cutez a mă înfățișa, de-a dreptul. Gândeam să te caut pe
tine, pe State Boldur ori pe Turturea.
— Hai la dânsul!… Odihnește, după prânz. Eu m-am retras
către marginea pădurii; el, în iatacul lui Ștefan-vodă.
Măria-sa sta întins, cu ochii deschiși, gândind la plecarea spre
Iași. În întâia clipă nu-și crede ochilor. Se întreabă: „Când mi-a
fugit gândul spre dânsa?”… Sare drept în picioare:
— Teamă mi-a fost că n-ai să vii… nu-și ascunde măria-sa
mulțumirea și bucuria.
— Am venit să văd cum arăți în cetatea străbunicului meu,
Ștefan-vodă, tu princeps et haeres Magna Valachiae.
— Magna Valahiae!
A doua zi, în zori, merg amândoi în trăsură închisă la
mănăstirea Putna, și-și pleacă frunțile la mormântul lui Ștefan-
vodă.

*
În fața lui Sebastian Tököly, venit și el la Suceava să se plângă
împotriva ispravnicului cel mare, Mihai-vodă rostește cuvânt
încărcat de furie:
— Banul Mihalcea e-un bătrân nebun! și trimite poruncă
logofătului Teodosie și lui Gáspár Kornis să plece la Praga cu
scrisoare despre alipirea Moldovei la coroana lui și să ceară iertare
pentru sila făcută comisarilor la Cluj. Apoi îl cheamă pe Ștefan
Czáki și-l trimite grabnic la Alba Iulia:
— Te știu vrednic și credincios mie; ai grijă de buna rânduială a
Transilvaniei. Potolește pe cei căpiați. Fii sfetnic lui Mihalcea, până
vin eu.

*
La Praga, vestea alipirii Moldovei copleșește pe Rudolf:
— I-am îngăduit, crezând că niciodată n-o să…
Conrad Engel, hangiul, nu mai scapă de doritorii de știri
extraordinare, de autori de broșuri, de avvisi și diarii; toți cată să
afle amănunte de la solii voievodului: cum se poate lua o țară în
opt zile, trecând munți și râuri, și doborând cetăți tari. Și nicicând
n-a vândut hangiul mai multă bere: așteptarea sporește
curiozitatea și setea.
Solia lui Teodosie logofătul nu-i mai ușoară ca o bătălie. Mulți
din curtea împărătească îl privesc pe Mihai ca pe un barbar rău
făcător. Dar scrisoarea trimisă de voievod din Suceava e limpede:
…„să-mi lase Transilvania, că am dobândit-o cu sabia, cu
osteneală mare și cu pierdere a mulți voinici. Să mi-o lase mo șie
mie și urmașilor mei. Așa poftesc, ca hotarul să cuprindă Oradea
cu ținutul Bihorului, și Hustul cu ținutul Maramure șului. Să nu-
mi omoare vremea cu târguieli mărunte și sâcâitoare, ci să-mi lase
drum slobod să mă reped asupra sultanului, să cuprind, în
cinstea măriei-sale, Timișoara și Belgrad și toate cetă țile și țările
până la Țarigrad.” Gáspár Kornis îl sprijină pe Mihai-vodă cu
convingere în fața lui Rudolf. La fel, Carlo Magno; arată că, sfătuit
de unii curteni, Bartolomeu Pezzen a intrat în Alba Iulia cu gând
să-l scoată ca pe un trădător, dar că acolo s-a încredin țat de
vitejia și de buna lui credință. Nemeșii l-au denigrat, iar împăratul
l-a trimis pe Ungnad, om pătimaș și sucit, întru totul potrivnic lui
Mihai. Auzindu-l ce drept și cutezant vorbește, logofătul Teodosie
își zice în gând: „Meriți un castel în Transilvania, iubite Carlo
Magno, și cinci moșii în Moldova”… Îmbunat, Rudolf poruncește
scrisori către papa Clement, către regele Henric al Fran ței și Filip
al Spaniei, lăudând mult priceperea ostășească și vitejia lui Mihai-
vodă, socotindu-l, la fel cu noroadele, un al doilea Alexandru. Ci
parcă tot n-ar vrea să-i lase Transilvania: grăiește mereu de
cetatea Könisberg din Silezia, s-o stăpânească voievodul și nimeni
să nu i-o poată lua.
— Tot răul pornește de la unii nemeși și de la generalul Basta, îl
înștiințează Carlo Magno pe Teodosie, între patru ochi. La Ca șovia
m-a dăscălit despre unele fapte dezmățate ale voastre și despre
preoții lui Naprágy care fierb împotriva voievodului.
— Știu; sânt furioși că am îndrăznit a zidi biserica mitropoliei în
cetatea Albei. Ei nu vor să se afle că Transilvania-i țară română.
— Basta vrea țara asta pentru dânsul. Se laudă că răscoală
nemeșimea maghiară și-l izgonește pe voievod cu armele.
Sfătuiește-l, deci, pe măria-sa să nu intre în Transilvania fără
oștire bună. Iar dacă acum împăratul nu-ți dă ajutorul în bani,
vinovat este tot Basta: pârăște că Mihai vrea să-i folosească
împotriva polonilor, nu a otomanilor.

*
Velica s-a sfătuit cu Stroe Buzescu și, însoțită de Costa Duda, a
coborât călare la Secul, să afle ceva despre Nestor Ureche-
vornicul. Nu știe de ce, dar nu înțelege Moldova fără prietenia lui.
Când o vede, jupâneasa Mitrofana se crucește:
— Cum de m-ai găsit? Ori gândești să mă dai pe mâna
răufăcătorului?
— Ferit-a sfântul! Întâi că-i cel mai mare binefăcător. Și-apoi,
pentru că mi-i de trebuință grăirea cu Nestor.
— S-a pribegit cu Ieremia-vodă.
Până la miezul nopții sfătuiesc sub lumina candelelor. Î și
amintesc de nunta de la Tecuci din 1587 și plâng.
— Ce-ți face feciorașul?
— Mi l-a spânzurat Andrei Báthory.
— Sărmană mumă… Și încă te mai zbați pentru împăcare?
— Da: să-l împac pe preaînțeleptul domniei-tale soț cu Mihai-
vodă.
— Nu se mai poate: prea învrăjbitu-s-au duhurile.
— Datoare sântem a cercare…
În zori pornesc amândouă în carâtă cu câte doi slujitori. Și, în
două zile, ajung la Hotin.
— Domnițelor, vreți să vă agățați de baierele cerului? se
minunează Baba Novac, văzându-le. Gruia, cere solie!
A doua zi, spre seară, cu steaguri albe la carâtă, Velica și
Mitrofana se afla la Ustie, în fața lui Ieremia Movilă, a fra ților săi
Simion și Gheorghe și a lui Nestor Ureche-vornicul. Vorbe ște Velica
așa de înfocat, de adevărat și de frumos despre împăcare, că parcă
și lespezile de piatră ale casei par a se muia de înduio șare. Ci
Ieremia Movilă scâncește:
— Ce vrei, femeie, să pierd domnia?
— Socoate că aceste trei țări române, unite sub porunca lui
Mihai-vodă fac o mare putere. A noastră, a tuturor… Averile
Movileștilor, înțelepciunea lui Nestor Ureche, prietenia cu
Zamoyski, unite cu vitejia lui, pot săvârși minuni.
— Măria-ta, nepoata Chiajnei e mai deșteaptă ca noi toți.
— Te-a înduplecat, vornice Ureche?
— Acum doisprezece ani, măria-ta, în vremea lui Petru-vodă, și
eu vedeam unirea aistor țări, și-o hărăzisem pe Velica doamnă a
tuturor românilor.
— Frate, se mânie Simion Movilă, vornicul e vrăjit de femeia
asta și aiurează. Alungă diavolița, măria-ta! Iar tu, mitropolite
Gheorghe, fratele nostru, stropește locul cu aghiazmă.
— Iar unirea vom împlini-o noi, Movileștii!
— S-ar putea; dar unirea lui Mihai înseamnă neatârnare și
biruință împotriva sultanului. Ori măria-ta ai trei stăpâni:
sultanul, riga polon și hantătarul. Și-apoi, n-ați văzut că pe Mihai,
și în Transilvania și în Moldova, norodul l-a primit ca pe-un
mântuitor?
— Da, pentru că-l ațâță împotriva boierilor!
— Asta așa-i, încuviințează Ureche. Răzvrătirea norodului ne
înspăimântă. De aceea noi, boierii, nu-l vrem pe Mihai.
— În genunchi vă rog! împreună Velica mâinile și înalță spre cei
patru bărbați ochi încărcați de lacrimi.
— Alungă, frate Ieremia, iscoada asta! strigă Simion. Nu! Mai
bine dă-o călăului, s-o vâre în țeapă, ca pe Răzvan, să stea cu
ochii la cer, că tot i-s de cicoare.
— De ce sânteți așa de cruzi? se împotrive ște Mitrofana. Are
gânduri bune, curate, înalte și ține cu sfințenie la ele.
— Ieremia, grăiește mitropolitul Gheorghe Movilă, care până
acum tăcuse, ce-o să zică Zamoyski, cancelarul, când afla-va că
ne potrivim unei muieri năzărelnice?
— Adevărat… Doamnă, nu mai avem ce vorbi.
Deși lacrimile curg șiroaie pe obrajii albi ca marmura, Velica se
ridică dreaptă, mută dojana privirii pe chipul cestor patru bărba ți,
de la unul la altul, înclină ușor fruntea, se întoarce și pleacă.
Dincoace de Nistru, în cortul lui Baba Novac, cere voie să se
odihnească două ceasuri. Apoi cuprinde mâna dreaptă a
bătrânului general, își sprijină tâmpla de chimirul împodobit cu
ținte de argint și povestește de ce-a trecut Nistrul.
— Am cercat, poate, o prostie. Rogu-te să nu afle nimeni.
— Bine, măria-ta. Ești vitează ca un bărbat, duioasă și
nevinovată ca o fecioară îndrăgostită. Ci tocmai asta-i și fericirea și
nenorocirea măriei-tale, Velica-doamna.

*
La 27 mai, frații Buzești se află în Iași, alături de voievod, la
primirea aleasă și înflăcărată făcută de norod. Apoi îl ajută la
buna orânduire a țării. Velica a poruncit meșterului argintar
Manole o pecete nouă, după desenul închipuit de dânsa, din
unirea stemelor celor trei țări române: la mijloc, în scut, un cap de
zimbru, semnul heraldic al Moldovei; sub zimbru, doi lei fa ță în
față, sprijiniți pe șapte coline și cu câte o sabie în ghearele
picioarelor dinainte – stema Transilvaniei; de-asupra, în semicerc,
un vultur cu aripile întinse și cu o cruce în plisc; în stânga lui,
soarele, iar în dreapta, luna. Pe laturile stemelor Moldovei și a
Transilvaniei, un bărbat și o femeie, în picioare, cu coroane pe
cap. După ce gândește la înțelesul fiecărui semn, Stroe Buzescu
citește înscrisul de pe margine: „Io Mihail voievod al Țării
Românești, Transilvaniei și Moldovei”. Și gândește: „Frumos, dar
trebuie să-i dăm un singur nume: Dacia? România?…” Voievodul
cere și o pecete mică pentru inel, cu acelea și însemne. Și
poruncește lui Andronic-vistier să pecetluiască hrisovul de danie a
trei moșii către Mănăstirea Neamț.
— Radule, într-o săptămână, curățim toată Moldova de
potrivnici.
A doua zi, măria-sa poruncește lui Baba Novac și lui Vasile
Mârza să facă o raită la hotar și să alunge otomanii și tătarii din
Tighina, Cetatea Albă, Chilia și Ismail. După asta, cheamă la
adunarea cea de obște a țării toți boierii și capii meseriașilor, ai
neguțătorilor și ai țăranilor și hotărăște:
— Vroi a scuti de bir pe țărani și târgoveți, vreme de șase ani, cu
îndatorirea de a-mi fi prieteni pe vecie și de a veni la oastea mea,
să apărăm țara de orice primejdie. Opresc sub pedeapsa cu
moartea orice neorânduială ori jaf.
Adunarea cere domn pe Pătrașcu-vodă, iar măria-sa trimite să-l
aducă pe Marcu-vodă, fiul lui Petru-vodă Cercel. Pârcălab al
Sucevei îl pune pe căpitanul Ion Captury, care jură: …„voi fi drept
și cu credință și voi ține pentru măria-ta cetatea ce mi-ai
încredințat-o, după priceperea mea, până-mi va sta capul”…
— Nu-i maghiar și nici nobil, cârtește Czáki. E doar o găsire a
Velicăi…
Cercetând prin Atanasie Crâmca, încă din 15 mai, Preda
Buzescu află că mitropolitul Gheorghe Movilă a luat cu sine și
episcopii, afară de cel din Huși.
— Biserica moldoveană a rămas fără cap. Crâmca și Nicodim
sfătuiți preoții și călugării să vină fără teamă la sobor, a cerut
voievodul. Să vadă toți că nu sânt vrăjmaș, ci împlinitor al unirii
întregului neam român.
La acest mare sobor vin, în mare grabă, Nectarie, patriarhul
Ohridei, Filip, patriarhul de Cezareea și Hebron, precum și
Petronie, mitropolitul de Muncacs. Pe unii îi aduce mitropolitul
Dionisie Rally; pe alții i-a trimis mitropolitul Ion de la Alba Iulia.
Înalții prelați îl pomăzuiesc pe Mihai domn al Țării Române ști, al
Transilvaniei și a toată țara Moldovei. Apoi, sinodul alege pe Filotei
episcop la Roman, iar pe Atanasie Crâmca, la Rădăuți. Dionisie
Rally a primit misiunea de a se ocupa de treburile mitropoliei.
Stavrinos, vistierul cel stihuitor, aflat prin preajmă urează:
— Dascăle prea înțelept, lumina Greciei și sfeșnicul Bulgariei, fii
slujitorul de credință al mântuitorului creștinătății și eliberatorul
sfintei Sofia, Mihail-voievodul!
După încoronare, Mihai-vodă pornește prin țară. Stroe Buzescu
îl însoțește la Roman, la Bacău, la Suceava, la Hotin, pe care-l țin
încercuit până o capitula prin foame.
Înainte de a se întoarce la Alba Iulia, Velica-doamna cere
starețului de la Neamț să treacă în pomelnicul mănăstirii și
numele lui Mihai-vodă și al lui Nicolae Pătrașcu:
— Să fie și acesta încă un semn că ne-am unit.

*
Dar veștile rele din Transilvania îl silesc pe voievod să
părăsească Moldova la 27 iunie. Lasă în Iași un sfat alcătuit din
Udrea Băleanu, Andronic-vistierul, Negrea mare spătar și Sava
mare armaș. Îl însoțește o ceată de patru sute de călăre ți. Preda și
Stroe se află lângă dânsul. Trece munții pe la Oituz și popose ște
cinci zile la Brașov. În estimp, Preda pleacă la Târgovi ște cu
porunci. Valentin Hirscher și cu alți fruntași sași îl întâmpină cu
daruri, cu firitisiri și cu laude mari. Dar la serbarea în cinstea
biruitorului, protopopul Mihai din Schei arată lui Stroe o căr țulie,
tipărită de sași, în care pe măria-sa îl poreclesc „Mălai-vodă” și îl
învinuie de cruzimi și tiranii ca, pe vremuri, Vlad Țepe ș. Stolnicul
se apropie de Dorothea, cu tipăritura în mână:
— Cui slujiți voi?
— Măriei-sale, stolnice. Cui altcuiva? Deși noi, ca luterani, ne
temem mai mult de papă și de principii catolici decât de otomani.
Te încredințez însă că, astă cărțulie obraznică e treaba neme șilor.
Cu multă stânjeneală, Stroe o arată și măriei-sale.
— O știu, voievodul scapără o scânteie de mânie. Ce zici?
 — Armăsarul în galop nu simte înțepătura unui bărzăune.
— Dar dacă bărzăunii se adună stol? Dojenește-l pe jude.
Stroe-i foarte încurcat; dar porunca-i poruncă. Se apropie de
judele Valentin Hirscher și-i dojenește cu glas prietenesc. Ci
Velica, aflată alături, intră în vorbă:
— Firește că pe drept, măria-sa s-a supărat: un car de minciuni
neroade într-o fițuică ticăloasă. Dar cât privește porecla s-ar
cuveni să-l bucure: în țara asta sânt nenumărat mai mul ți
opincari mâncători de mălai, adică români, decât nemeși și
patricieni. Și, bazându-se pe dânșii, măria-sa de-ar putea vârî
cărțulia asta pe gât, și gâtul în ștreang…
Sărbătoarea începe cu sfeștania soborului de preoți. Mitropolitul
Ion cântă acatist pentru „Mihail voievodul din mila lui Dumnezeu
principele creștin și ereditar al întregii Țări Române ști, domn al
Transilvaniei, marele gubernator și domn a toată țara Moldovei,
înainte mergător și Căpitan al creștinătății”…
Și pe când lumea se veselește în ospăț, voievodul, împreună cu
căpitanii, împarte oastea de lefegii în toată Transilvania și în Țara
Românească. Pe secui, sub porunca lui Gheorghe Maco, îi așază
în Țara Bârsei, pe haiduci la Șinca și Cohalm, pe leși și pe cazaci,
în scaunele săsești de la Sighișoara și Mediaș, iar cu oastea
alcătuită mai ales din români, însoțit de Stroe Buzescu, State
Boldur și Tudor Maldăr intră în Alba Iulia. De la Tălmaci l-au
întâmpinat oltenii și argeșenii în strai de sărbătoare, cu lăutari și
prapuri. Banul Mihalcea i-a pregătit și aici o sărbătoare
împărătească. Mii de țărani, din Apuseni și din Câmpie, din Ha țeg
și din Maramureș, au venit să vadă pe voievodul tuturor
românilor. Numai doamna Stanca nu s-a urnit din Făgăraș.
Nemeșele o speriau și-o otrăveau cu zâzaniile: „Velica se ține lipcă
după măria-sa” o înștiințează soția lui Czáki. Și parcă anume mul ți
nemeși o cinstesc pe Velica și-i trimit daruri: căpitanul cetă ții
Gurghiu, garoafe involte; Tudoran Boer, vărul lui Andrei, căpitan
al Cetății Rodna veche, îi aduce trandafiri în vase de por țelan;
meșterii din Deva și din Cluj îi dăruiesc valuri de pânză și de
mătasă. Baba Novac, Stroe Buzescu, Tudor Maldăr, State Boldur
par multora oameni deosebiți, vrednici a fi puși în cântec. Și zic
asta nu numai românii, ungurii, secuii ori sașii, ci chiar unii soli
veniți din afară. De pildă, călugărul dominican Andrei Bobbi zice
către stolnicul Stroe:
— Scriu sanctității-sale papa Clement că, în sfârșit, au apărut
eroii care vor elibera creștinătatea de teama semilunii.
— Dacă împăratul Rudolf ar fi mai înțelegător, curând ar avea
la picioarele sale țările de la Buda la marea greacă.
Dar parcă ar fi vrut să-l dezmintă pe stolnic, peste un ceas
sosește Bartolomeu Pezzen cu știrea că, în urma soliei lui Teodosie
și Kornis, Rudolf-împărat recunoaște pe Mihai-vodă domn peste
Transilvania. Nespus de bucuros, voievodul scrie, cu mâna-i, pe
hârtie albă ca omătul, tălmăcirea acestei recunoa șteri. Iar Stroe îi
privește mâna vânjoasă, cu degete lungi, puternice, gata să frângă
pana. Și nu-i vine a crede ce drepte, ascuțite și mașcate ies slovele
din pliscul ei subțire, moale și firav. Pare ascuțiș de spadă, nu de
pană: …„Eu împăratul peste toți împărații zic și tot soborul și to ți
judecii zic ca domnia-ta ce vei face făcute să fie și cum vei zice să
fie zis și ce vei pohti, tot să fie pre voia domniei-tale. Ce- ți va fi voia
eu îți voi face”… Când sfârșește, surâde întrebând:
— Dar Moldova! De ce nu cuvântă nimic despre asta? Au nu
vede că-i din același trup? Și după câteva clipe de gândire: Chem
dieta, aici, în Alba Iulia, la 20 iulie. Iar până atunci tu, stolnice,
vezi ce-i pe la Târgoviște și adu-ți și frații aici.

*
Din cerdacul culei din Stănești, Sima-stolniceasa prive ște, ca-n
atâtea rânduri, cum soțul ei se pierde după dealuri, în galopul
calului; îl însoțesc, ca de obicei, Condur Pantelimon și Dan
Buzdugan. Privește până i se perdeluiesc, iară, ochii de lacrimi.
Oftează: …„A stat cu mine doar o zi și-o noapte”…
— Anghelina! Adă izvodul și pana, surâde către slujitoarea ivită
în prag.
Cu pași de pâslă, împlinește porunca: pune izvodul și călimara
pe prichici și îngână întrebare:
— Tristă, stăpână? Ce să mai zic eu? Oprea nu s-a ivit să-mi
dăruie măcar un ceas…
— Ai dreptate… Și începe însemnarea, bucuroasă că și cumnata
Cătălina se află de față: „Și începu Mihai-vodă a scri și a se
mărturisi domn peste trei țări”… Știi, Cătălina, de mult, sihastrul
Prohor cuvânta ca un înțelept și proroc: „Transilvania și Moldova
sânt de o ființă cu Țara Românească”. Ci, iată, bărbații no ștri le-au
topit, într-adevăr, într-o singură ființă…

*
 Acolo, departe, în Roma, Fra Geremia Valacco se plimbă prin
fața statuilor din Piața Navona și vorbește cu scriitorul și retorul
Girolamo Frachetta, om totdeauna doldora de știri.
— Îl laud mult pe acel voievod din neamul tău: în opt zile din
luna mai, s-a făcut stăpân și peste Moldova. Dacă a fost cândva în
lume un principe vrednic de glorie pentru multe fapte viteje ști,
acesta este, de bună seamă, Mihai-vodă.
— O, mult mă bucur!… Buzeștii, prietenii mei, și-au împlinit
visarea: un singur ocârmuitor peste toți românii.
— Socot că, pe drept cuvânt, regii și împărații vor să-l pună în
fruntea oștilor menite să spulbere puterea sultanului. Unii îl
numesc, chiar de pe acum, „Luceafărul de la răsărit”.
 „Restitutor Daciae”…

Pe drum, între Târgoviște și Alba Iulia, în trăsură, cei trei fra ți

Buzești sfătuiesc, povestesc, se bucură și se îngrijorează. Lui
Preda îi place mult iscălitura și pecetea cu herbul unit: vulturul,
turnul, bourul. Adaugă însă, cu teamă:
— În Moldova trebuie să ridicăm oaste multă. Și tare! Leahul nu
se lasă; va să-i aducă-napoi, repede, pe Movilești. Avem de lucru:
cetăți de întărit, oști de muștruluit, dări de luat, solii de trimis,
moșii de îngrijit, negoț de neguțat, nemeși de supravegheat,
zvonuri de astâmpărat, ambiții de împlinit ori de domolit, vicleni
de răpus… Când să mai petrecem?
— Ne era parcă mai bine în vâltoare, suspină Stroe. Vodă mă
trimite să fac rânduială în cetățile dinspre Lipova. Nu mai avem
răgaz de sfat pe-ndelete. Cei din apus, trândavi; noi, vijelie.
Altminteri, pierim.

*
Îi șiruie sudoarea pe fața-i roșcovană și pare obosit, dar vorbește
tare, răspicat, să se audă în toată sala cavalerilor, în țesată de
nemeșime:
— Eu, Gáspár Kornis, baron de Homorod, în calitate de
președinte al dietei, propun ca, înainte de a începe lucrul, să
proslăvim cu recunoștință, faptele voievodului Mihail, stăpân și pe
țara Moldovei.
Întreaga adunare se ridică în picioare și strigă din răsputeri:
„Vivat!” Ca de obicei, Ștefan Czáki îi întrece pe to ți: răcne ște ca pe
câmpul de bătaie:
— Sabia măriei-tale a fulgerat în strălucite victorii! Meri ți
coroană regală pe frunte! Să ne fii rege, ca Mateia ș! Rex Daciae.
Vivat! Vivat Mihail restitutor Daciae!
Ridicată în picioare, întreaga adunare bate din palme. Stroe
Buzescu se bucură că tocmai magnații, care astă-toamnă abia î și
ascundeau furia, acum cer să le fie rigă.
— Mulțumesc, conte Czáki, se ridică Mihai-vodă, încruntat; ci
eu n-am cerut ist tituluș. Dieta, dacă dorește din inimă acest
lucru, să-l ceară împăratului. Mie-mi ajunge să fiu domn al
acestor trei țări române.
— Împăratul n-a trimis încă ajutorul pentru oaste, glăsuie ște
banul Mihalcea. Ne trebuiesc câte 10.000 de taleri pe lună.
 — Oastea o ținem pentru liniștea țării de avăniile și răută țile
vecinilor. E sâmburele celeia pe care o gătim împotriva sultanului.
Pentru asta darea se sporește la 6 florini de fiecare poartă. Scutite
sânt numai casele stricate de război.
Cu toate că fețele nobililor se alungesc și se-ngălbenesc, dieta
încuviințează, fără cârtire, darea cerută de voievod.
Radu Buzescu cere pedeapsă aspră pentru lefegiii care se
rânduiesc în bande și pradă țara, în unire cu unii nemeși.
— Și căpitanii români să fie supuși legilor țării, poftește Kornis.
— Și toți nemeșii să fie gata, armați, la porunca voievodului!
propune Ștefan Czáki, iar dieta încuviințează.
— Dorința cea mare a măriei-sale este să îmbunătă țească
soarta țăranilor români, ridică glas Teodosie logofătul.
Dar aici Bodoni se tânguie precum că boierii români și căpitanii
momesc țăranii să părăsească moșiile și să se facă oșteni, ori să se
mute pe moșiile lor.
— Nu vă părăsesc de bine, surâde voievodul. Pedepsesc pe
oricine nu ascultă poruncile mele privind țăranii români.
Pedepsesc aspru schingiuitorii ori ucigașii iobagilor.
— Nicăieri în lume nobilii nu pot fi pedepsiți pentru că…
— Bodoni, asta mi-i voința! strigă voievodul.
Apoi diecii scriu în hotărârile dietei, „așa cum pofte ște măria-sa
stăpânul nostru”, ca satele ungurești și săsești să îngăduie satelor
românești, hotarnice cu ele, pășunat slobod în locurile și în
hotarul nelucrat. Se împotrivesc Gáspár Kornis și Moise Secuiul:
asemenea „slobozenie” aduce mari stricăciuni semănăturilor,
viilor și fânețelor. Dar dieta încuviințează pășunatul slobod pentru
cai, boi, junei, porci, afară de oi. Apoi mitropolitul Ion vine cu o
altă dorință a măriei-sale:
— Preoții români să fie, asemeni preoților catolici ori reforma ți,
scutiți de slujbele cu care-s încărcați iobagii.
Când vede că dieta încuviințează cererea mitropolitului Ion,
Bodoni prinde iar a se jelui:
— Cât ai fost măria-ta în Moldova, dregătorii au făcut plângeri
mincinoase asupra nemeșilor și le-au luat moșiile, le-a batjocorit
muierile și fetele.
— Mișei fără rușine! Trădători și nelegiuiți! îl răpune Mihalcea.
Tu vorbești de plângeri mincinoase? Tu care…
Stârnite, învinuirile și sudălmile curg, gârlă, parcă s-ar fi rupt
un zăgaz. Cu greu izbutește voievodul să domolească sfada. Și, ca
să-i țină lângă sine, făgăduiește magnaților că va cerceta neregulile
săvârșite de ispravnici. Cu îndemânare, Ștefan Czáki îi apără pe
magnați:
— …N-au înțeles poruncile măriei-tale, pentru că sânt scrise
românește.
— N-au vrut să le înțeleagă!
Buzeștii se bucură că voievodul strunește nemeșimea. Dar
totodată simt că, din umbră, cineva hrănește zâzania. Zic că
Mihai-vodă asmute țărănimea împotriva nemeșimii, lovind mortal
rânduielile feudale din Transilvania.
— Învoirea de a pășuna este începutul ștergerii iobăgiei, cârte ște
Bodoni. Iar de-i scutim pe popi, curând va trebui să recunoaștem
românilor drepturi egale cu ungurii, secuii și sașii.
Dieta, deschisă la 20 iulie 1600, a lucrat cinci zile.

*
Înciudat că-i scăpaseră fugarii din Hotin și dorind să
pedepsească neamul Potocki, ajutorul de seamă al lui Ieremia
Movilă, Baba Novac, repede în goană cetele de haiduci în Pocu ția,
unde se adună oști. Pârjolesc moșiile și castelul lui Ștefan Potocki.
Gruia lui Novac se bucură, auzind că și aici ortodocșii îl socot pe
Mihai-vodă ocrotitorul norodului. Seara, la focuri, mul ți poloni îl
laudă pentru vitejia, dărnicia și omenia lui. În fa ța primejdiei,
cancelarul leah, în numele regelui și fără a mai întreba dieta, se
așeză cu oștile la Nistru, să oprească orice năvală peste fluviu.
Apoi, când dieta se adună, ține să zguduie cugetul panilor,
umflând mult primejdia:
— Trebuie să recunoaștem priceperea la războaie și vitejia
Valahului. E îndrăzneț și a făcut isprăvi uluitoare. E un
comandant extraordinar, dar e un barbar care răzvrătește șerbii
împotriva aristocrației. E un țărănoi! Și mult mă tem că se va
năpusti asupra noastră, dacă, așa cum se spune în proclama ția
regelui nostru, nu dați bani pentru oaste. Am aici copiile
scrisorilor prin care Valahul cere ajutor lui Rudolf să supună
Polonia.

*
Auzind, de la Constantin din Ostrog, că Zamoyski strânge oaste
mare la Nistru, Mihai-vodă poruncește lui Moise Secuiul să plece,
repede, cu o mie de lefegii, la Suceava. Buze știi se miră că vodă a
ascultat doar sfatul lui Czáki.
— Kornis pârăște că Secuiul e omul lui Sigismund Báthory. Și
eu cred, zice Preda cu supărare.
— A jurat supunere măriei-sale.
— Teamă mi-i că știe jura și strâmb, frate Stroe.
— Velica mi-a spus că Ștefan Czáki caută să-l încredin țeze pe
vodă că noi, Buzeștii, vrem să-l subjugăm poftelor, ambițiilor
noastre.
— Ei, nu! Îl tai! se-nfurie Preda.

*
În drum spre Prislop, Velica poposește lângă o fântână și roagă
femeia să-i îngăduie a bea o înghițitură din cofă, întreabă:
— Ce zici, lele, despre domnia lui Mihai-vodă?
— Vreme cum n-a mai fost: plâng nemeșii și râd iobagii…

*
Dorothea îi spune Velicăi că tot mai mulți neme și se îndreaptă
spre miazănoaptea Transilvaniei. Ea însăși bagă samă că Teodosie
Rudeanu stă mai mult la Făgăraș, pe lângă doamna Stanca.
— Povățuiesc, măria-ta, să-l trimiți la Târgoviște, pe lângă
Nicolae Pătrașcu: se mișcă otomanii la Dunăre și Șerban-
paharnicul prea-i singur.
De altfel și lui Radu Buzescu i se pare că vodă lunecă pe-un
povârniș primejdios. Dragomir din Vâlcănești șoptește la urechile
aplecate:
— Sașii îi spun „Mălai-vodă, domnul țăranilor”. Vorba asta
umblă pretutindeni și rumânii au înțeles că trebuie să se
răscumpere. Plec la Târgoviște să-mi apăr moșiile.
Și tocmai cei care, în primăvară, au fost sprijinitorii rămânerii
în Transilvania, în cap cu Barcan, acum cer să plece la Târgovi ște.
Stroe și banul Mihalcea îi întâmpină cu dojana:
— Au nu vedeți că Transilvania este adăpost minunat împotriva
oricăror dușmani, și pentru noi și pentru copiii copiilor no ștri?
— Așa-i, dar ne-o ia împăratul, se teme Stoica-vistierul.
— N-o dăm! Iar dacă avem Lipova și luăm Timișoara…
Radu Buzescu admiră înflăcărarea fratelui, dar se lasă mu șcat
de îndoială. La stăruința lui Stroe și a Velicăi-doamna, măria-sa îl
trimite pe Preda Buzescu în Moldova, la Baba Novac: să nu mai
prade la leși și să afle dacă Moise Secuiul a sosit în Suceava ori,
așa cum vorbește Dorothea, umblă tainic prin Țara Bârsei.
— Mi-i teamă că au dreptate cei care-l socot coada de topor a
lui Sigismund Báthory, se îngrijorează Velica.

*
Nu i-a fost greu lui Ștefan Czáki să-i convingă pe Radu și Stroe
a orândui întreceri între luptători români și unguri:
— Să vadă și ilustrul restitutor Daciae o petrecere de tabără și,
mai ales, peste ce oameni strașnici este stăpân, toarnă Czáky
miere în glas. Va fi o desfătare și pentru doamna Stanca, și pentru
soțiile noastre, și pentru toți ostașii.
Radu Buzescu și Andrei Boer aduc jucători și luptători de prin
sate, români și unguri. Rânduiesc tabără frumoasă pe malul
Ampoiței. Simion Dărămuș aleargă la Căluiu și Târgovi ște și
poftește jupânesele la petrecere. Nemeși, boieri, căpitani și so țiile
lor, toți îmbrăcați sărbătorește, stau pe iarbă la umbra copacilor,
ascultă alăute vesele și privesc danțuri de tot felul: din Oltenia,
din Moldova, din Maramureș, din Argeș, din Banat și din toată
Transilvania. Vin apoi pehlivanii și măscăricii, cu giumbu șlucurile,
poznele și glumele lor. Urmează, după asta, întreceri în alergări de
cai. Aici, cel dintâi și cel mai neîntrecut, se dovedește căpitanul
Tudor Maldăr: recunosc cu neascunsă admirație, toți ungurii.
Privind, măria-sa, și doamna Stanca, și boierii toți, se veselesc de
întrecerea prietenească între cele două neamuri, îmbrăcată
țărănește ca de obicei, Velica-doamna stă printre oamenii din
Cetea. Se bucură însă când aude țăranii zicând:
— Vodă ne-a îngăduit pășunatul slobod; putem crește și noi vite
mai multe și mai bune. Merită slavă, pentru că ne așeză și pe noi
românii în rândul celorlalte neamuri din țara asta.
Velica nu ostenește să arate:
— Aista-i numai începutul. Vor veni lucruri și mai bune.
— Dacă lăsa-ne-ar pe noi înșine, capăt am pune nemeșugului.
— Măria-sa va făptui tot ce-i bine pentru români. Ci ave ți
răbdare să-și așeze temeinic domnia. Răzvrătirile și uciderile fără
noimă sânt spre răul tuturor.
Doamna Stanca o știe acolo printre țărani și-ar trebui să se
bucure. Dar, nu. Aga Leca, urmărit de gânduri încâlcite, izvorâte
dintr-o drăcească fierbere a sângelui și din ni ște pofte
scormonitoare, o pârăște: „Înjosește rangul: cine se îmbracă
țărănește-i țăran”… Nu iau sama la întreceri, ci gândesc, amândoi,
cum s-o alunge de acolo și nu află calea.
Când încep luptele, Stroe Buzescu se bucură că Oprea Rîcman
și Dumitru cel Mare doboară toți adversarii; le aruncă două pungi
cu bani, să-și cumpere straie.
— Straie avem, stolnice! Cumpăr salbă Anghelinei și-o bră țară
ibovnicei, Marușca din Huedin.
Dar iată că, spre seară, după ce li s-au plătit lefurile și s-au
îmbătat bine, se încaieră cetele de lefegii cazaci cu cele de români.
Zurba năucă s-a preschimbat într-o adevărată bătălie pe uli țele
cetății. La un colț, un cazac îl pândește pe banul Manta și-l ucide
c-o lovitură de spadă. Cu greu îi potolesc, Stroe, Maldăr, Oprea
Rîcman, Andrei Boer, Simion Dărămuș și bătrânul Cocea.
Voievodul e silit să poruncească spânzurarea a trei cazaci și a
unui român. Dar printre nemeși pornește însă aprig zvon că,
sfătuit de Mihalcea, de Radu Buzescu și de ibovnica lui, care,
anume, ca să sfideze, vine la serbări îmbrăcată ca iobagă, Mihai-
vodă a hotărât să ucidă toți nemeșii:
— Se bizuie pe văcarii de-un sânge cu el.

*
Îndată după miezul nopții, îmbrăcat cu lungă mantie neagră și
cu fața acoperită cu glugă, Lupu Kornis pătrunde la gazda lui
Bartolomeu Pezzen. Când își spune numele, comisarul mic șorează
privirile cu oarecare spaimă și întreabă despre pricina vizitei.
— Am venit numai pentru binele împăratului. Ilustre comisar,
nu-l crede pe valah! În nouă luni de când mă aflu în juru-i, ca
harnic slujitor, aflat-am de la sfetnicii lui de taină, că înainte de a
porni împotriva sultanului, va să ucidă toți neme șii. De aceea i-a
adus și pe cei treizeci de la Târgoviște. Toți boierii valahi, în frunte
cu banul Mihalcea, îl îndeamnă la crima asta. Singur Radu
Buzescu nu-l lasă a săvârși nebunia asta. Dar cât timp îl poate
opri? Mai ales că țiitoarea…
— Nu minți?
— Jur pe spada și pe zilele familiei mele că valahul vrea să
stingă nemeșimea. Nu-i da niciun ban pentru oști. Fere ște-te mai
ales de Velica, primejdioasa-i inspiratoare.
Și sfatul urmează așa, până răsare Luceafărul de ziuă.

*
Olăcari roiesc prin țară, prin sate, târguri și cetăți. Duc poruncă
strașnică: „Să se strângă oastea la Orăștie!”

*
— Stroe, i-am spus măriei-sale că Moise Secuiul se viclene ște,
dar m-a ocărât: „Prea-i bănuiești pe toți!”…
— Are dreptate vodă, Velica. Secuiul s-a întors de la Suceava și
vine cu cetele la Orăștie.
— Blând ești, și din inimă îngăduitor. Cheamă-l, tu, prietene, pe
Secuiul aici, la Alba, că la Brașov uneltește cu dușmanii. Știe și
Dorothea.
Dar, deși avea poruncă să vină într-o întinsoare, generalul
Moise Secuiul zăbovește două zile la Feldioara, iar de aici trece la
Sighișoara, să-și vadă soția și ginerele, pe Lupu Kornis. De la
Sighișoara se face nevăzut, împreună cu șase căpitani, cu familia
și cu câțiva prieteni.

*
Încă de la alipirea Transilvaniei, Mihai-vodă a a șezat în târg la
Huedin o sută de trabanți roșii. Printre căpitani se numără și
uriașul Oprea Rîcman. După întoarcerea din Moldova, s-au cam
dedat la chefuri și beții, speriind huedinenii. Cer bucate multe,
într-ales. Și băutură, mai cu seamă. Din huzur, săvâr șesc unele
șotii. Așa, joi, zi de târg, cu forfotă de negu țători și cumpărători,
Oprea Rîcman pune rămășag pe-o vadră de vin că el singur
fugărește târgul întreg. Ci, iese în piață cu o bâtă în mână, suflecă
mânecele, scuipă în palme, și începe a lovi în dreapta și-n stânga,
cu bâta. Stârnește mare zarvă și spaimă. Oamenii lasă marfa,
carele, vitele și fug mâncând pământul. Râzând și batjocorind, zeci
de oșteni se reped asupra mărfurilor, la pradă.
Vestea despre o poznă ca asta zboară în toată Transilvania.
Românii râd: nemeșii înghit în sec. Dar iată că, duminică, în
timpul slujbei, când bat clopotele a doua oară, huedinenii ies din
biserică, scot hârlețe, cazmale și lopeți din buruieni, de sub
garduri, și încep să sape o groapă mare în ograda bisericii. La a
treia bătaie a clopotelor, vreo trei sute de bărba ți intră la gazdele
oștenilor, îi prind pe câte unul, îi leagă și-i aduc la biserică. Numai
doisprezece, în cap cu Oprea Rîcman, fug către Zam ori Alma șul
Mare și se adăpostesc în văgăuni. În ograda bisericii, huedienii
ucid cu securile ori cuțitele, toți oștenii prinși, peste o sută șaizeci,
și-i azvârl în groapă, claie peste grămadă. Peste unii aruncă țărnă,
deși mai sânt încă vii.
Velica află, cea dintâi, despre omorul de la Huedin.
— L-a orânduit preotul, îndemnat de episcopul Naprágy.

*
Unul câte unul, magnații știricesc că nu-și pot aduna cetele la
Orăștie: n-au nutreț pentru cai.
— Să se adune atunci la Sebeș, poruncește voievodul. Dar se
crucește când află că mulți nemeși se adună la Turda.

*
Cele petrecute la Huedin îl supără pe voievod. Îl închide pe
Rîcman în turnul din poarta Sfântului Gheorghe, apoi îl cheamă
pe Ștefan Czáki, față fiind Radu și Stroe Buzescu. Îl în țeapă cu
privirea, ascuțit, necruțător și rostește un singur cuvânt:
— Huedin?
— Barbarie! se pripește magnatul. Crimă pentru o glumă.
— Ce mă sfătuiești?
— Arde târgul și spânzură locuitorii. Toți! Drept pildă.
— Ia oaste, câtă vrei, și pedepsește-l!…
Czáki nu se aștepta la atare poruncă, se clatină amețit.

*
Cu toate că Radu și Preda se împotrivesc, Stroe îl veste ște pe
voievod că zeci de țărani din Țara Românească stau, de-o zi, în
fața palatului domnesc: așteaptă scaun de judecată.
— Să se adune, repede, sfatul! poruncește voievodul.
În sfat, Stroe se bucură că-i vede cuviincios îmbrăcați și că
măria-sa îi cunoaște:
— Tu ești Stan din Făurești; iar tu, Pătru din Novaci.
— Dreptu-i, măria-ta, răspunde Stan, închinându-se. Ne-am
vândut boierului Preda Buzescu, cu 20.000 aspri, că eram la
mare strâmtoare, după jaful lui Sinan. Și-acu, când măria-ta e ști
crai a toată românimea, ne pârâm cu dregătorul măriei-tale,
lepădăm asprii înapoi, ca să ne moșnenim precum a fost.
— Ce zici, Preda Buzescu? întreabă voievodul.
— Mă încredințez înțelepciunii măriei-tale.
— Noi ne plătim datoria, ca slobozi să fim. Și mult trudirăm ca
să strângem ăști bani: 40.000 aspri.
— Dar oșteni îmi dați, moșnenilor?
 — Dacă ne ziseși moșneni, mărite, bucuroși dăm. Numai că,
deocamdată, n-avem cu ce-i arma.
— Diece, scrie hrisov, că s-au înfățișat cu pâră înaintea mea și
au dat la mâna boierului nostru Preda Buzescu asprii și să fie
slobozi.
Toți îngenunche și sărută mâna voievodului:
— Să trăiești, măria-ta! Și crai să ne fii întru mul ți ani! Că unde
pui măria-ta mâna și Dumnezeu vine cu mila.

*
Ci, spre uimirea lui Radu Buzescu, a treia zi, după porunca lui
vodă, când Czáki ajunge la Huedin, găsește în oraș doar
doisprezece cerșetori. Toți locuitorii se ascunseseră în munți.
Aprinde câteva bordeie de la marginea târgului, iar în Alba Iulia
răspândește vestea că a nimicit tot Huedinul. Ci Lupu Kornis se
bucură în fața lui Bodoni și lui Huszár:
— Ne trebuia o scânteie. Și-s bucuros că am scăpărat-o cu
amnarul valahului. Știți? Românii au vrut să ardă trei târguri
maghiare și numai datorită lui Czáki s-au mulțumit doar cu
Huedinul.
Velica, Nicolae Viteaz, Stroe Buzescu înțeleg că, întâmplarea de
la Huedin, dintr-o glumă proastă, a ajuns un bobârnac de
răzmeriță. Speriați, o samă de nemeși încarcă avutul și familiile în
căruțe și se strecoară în Ungaria de sus, sub scutul lui Basta ori
trec în Polonia. Dar cei mai mulți se adună, cu cetele, la Turda.
Velica-doamna, cea dintâi, cutează să arate voievodului că-l
amenință primejdie mare, și-i dă povață:
— La Turda cuibărește mișelia și trădarea; intră cu spada-n ea,
mărite!
Radu Buzescu stăruie însă, să-l trimită acolo pe Viteaz și pe
Tököly să-i înduplece a împlini voievodala poruncă de a se strânge
la Sebeș, nu la Turda.

*
În acest început de furtună, Preda Buzescu aduce vești din
Moldova, de la State Boldur: leșii și tătarii se pregătesc de sârg să
treacă Nistrul, cu putere multă și cu cei doi fra ți Movilă. Cere
10.000 de ostași.
— Nu-i putem trimite decât țărani, măria-ta, arată Stroe. Îi
duce Rîcman, dacă-l scoți din temniță.
 — Scoate-l, nemernicul! Că pozna lui n-a fost poznă, ci
scânteie.
— Andrei Boer și Dumitru cel Mare strâng oșteni transilvăneni.
Sașii fac arme, dar vor bani…

*
Mihai-vodă trimite pe Gáspár Kornis și pe Pancratie Sennyei la
Bartolomeu Pezzen, cu daruri și cu rugămintea de a merge la
Praga să-l roage pe împărat a trimite căr ți craiului Poloniei să nu-l
lovească în Moldova:
— Cu puterea țărilor române, voiesc a face slobode Inăul și
Timișoara. Apoi, în octombrie, Czáki și Secuiul vor trece pe la
Belgrad, iar Baba Novac și Buzeștii pe la Giurgiu. Io, cu grosul
oastei, trec la Vidin și, înmănunchind cele trei o ști, în iarnă ajung
până la Balcani și răscol pe bulgari, pe sârbi și pe greci.
Dar, peste un ceas, când soarele apunea domol dincolo de
Zarand, Viteaz aduce știrea că Moise Secuiul a fugit.
— Oștile ni-s împânzite prin țară, iar lefegii prea pu țini; le-am
dat drumul că n-avem cu ce-i plăti, se cutremură Stroe.
Cu asprime, vodă poruncește tuturor căpitanilor și boierilor să-
și adune cetele. Pe Radu Buzescu îl trimite la Târgovi ște, să afle ce
fac otomanii. Preda pleacă la Suceava, în galopul cel mare, să
rânduiască apărarea Moldovei.
La un ceas din noapte, sosește Czáki gâfâind și cere intrare
grabnică la voievod. Cade în genunchi, cum nu obișnuia:
— Ilustrissime, iertare, dar credința nelimitată ce-ți port, mă
obligă să-ți spun: comisarul Pezzen e un mizerabil: unelte ște să-l
aducă pe Basta stăpân în Transilvania.
— Îi spânzur pe-amândoi, de crucea bisericii din cetate!…
— Merită… Dar mai este una și mai rea: Farkás Kornis răscoală
tabăra de la Turda, în înțelegere cu Basta. Iată două scrisori
trădătoare: le-am prins cu mare greutate… Și în timp ce vodă
cercetează ceste scrisori, Czáki îl roagă, tot în genunchi; Ucide-l,
măria-ta! Ucide-l, până nu se-ntinde molima trădării.
— Prinde-l și adă-l la mine! poruncește voievodul, furios.
Peste un ceas, se ivește Gáspár Kornis cu lacrămi în ochi, și, cu
deznădejde, arată că fratele său nu-i vinovat.
— Judecata va hotărî. Am scrisorile-i trădătoare.
— Nu-l mai poți judeca, măria-ta.
— A fugit? Și el?
 — Nu; l-a ucis straja.
— Nu se poate! Am poruncit să-mi fie adus să-l judec.
— Eu, fără lingușiri, cred în geniul măriei-tale; dar, de data asta
ai greșit. Toți magnații zic: dacă ai ucis fratele unui slujitor
credincios, cum ai să cruți pe alții?
Foarte îndurerat și îngrijorat, Mihai-vodă trimite după Stroe
Buzescu și după Mihalcea. Dar niciunul nu se află în Cetate: Stroe
se întâlnește cu Sima la Prislop, iar Mihalcea umblă după mărfuri
prin Sibiu cu Țicalidi, neguțătorul ghebos, pistruiat, șchiop și grec:
trimite o ciurdă de o mie de boi la Viena.
— Vă prăbușiți, prorocește Țicalidi. Dați-mi banii.
— Cucuvae schiloadă! Sântem mai puternici ca oricând.
— Cu șapte dușmani în spate? Sânteți pe drozdie.
— Taci, păcătosule! Să știi că un pâlc de secui și de români din
scaunul Odorheiului au tăbărât în Sighișoara și-au ucis doi
nemeși: Francisc Farcaș și Mihai Szemere. Ne-ajută norodul cel de
jos să…
— Ați stârnit ura nemesimei si nu-i bine.
— Și pe Barcan-vistierul îl tot aud crămăluindu-se: „N-o să fie
bine… n-o să fie bine”… Ce naiba v-a apucat?

*
De patru zile, de când a venit doamna Stanca la Alba Iulia,
vracii și astrologii, în cap cu Iacobus și îndemnați pe sub ascuns
de Fabio Genga, umblă prin preajma odăilor măriei-sale și mârâie,
italienește, despre niște semne rele ce s-ar fi arătând pe cer. Stroe
Buzescu îi ascultă, râde de bâiguielile lor și-i alungă. Dar doamna
Stanca se teme și-și mustră soțul:
— Bagă de samă, măria-ta. Semnele spun ceva. Însuși Ștefan
Czáki știe că, o anume muiere, care se ține scai de tine, te-a
vândut dușmanului. Și urmează, grăind mai pătimaș ca bine-
glăsuitorul Demostene: Nu te supăra! Ci lasă-mă să-mi vărs toată
obida și să-mi tălmăcesc oropsita-mi dragoste și grijă pentru
soarta măriei-tale. Ca toate muierile din spi ța Chiajnei, are în ea
ceva diavolesc de frumos și de nefericit: e o piază rea. Din pricina
ei, șederea mea aici – numai umilință și caznă. Dacă nu- ți întorni
inima spre mine și nu cobori la Târgoviște, tu, soțul și stăpânul
meu, îngăduie-mi într-o mănăstire să mă închid. Că, pre cât sânt
faptele tale de mari, pe atât inima mea este de becisnică, de
împovărată cu griji, întrebări și chinuri grele, uciga șe.
 Asemenea vorbe rostite din adânc, ard inima voievodului.
— Stanca, nu cârti în darn. Ai cinste domnească. Ai coconi
frumoși, împodobiți cu minte bună. Ai soț slăvit.
— Mie domnia-ta îmi trebuiești; nimic alta. Nici averi, nici țări,
nici măriri. Ori văd bine: ți-i capul în mare primejdie.
— Ai dreptate. Poruncesc să te adăpostești în Făgăraș.
— Nu plec! Vreau să te apăr de muierea asta răspânditoare de
nenoroc.
A doua zi, totuși, pleacă la Cetatea Făgăraș.

*
Înspăimântată de zvonurile mișunânde prin cetate, Velica intră
în cancelaria voievodului, cu privirile-ncărcate de dragoste multă:
— Măria-ta, Czáki-i trădător. Am spus, de mult.
— Dacă și acest om e trădător, atunci toți sânteți niște mișei.
Unde-s Buzeștii? Teodosie? Mihalcea? Și tu… tu de ce n-ai venit
cu probe? Toți, hicleni!
— Mihai, rogu-te, domolește-ți furia… se agață de dânsul și
cearcă a-l îmblânzi, ca întâia oară, în cortul din Stoene ști.
— Piei din față-mi, ispito! și-o brâncește pe lespezi. Iese,
încalecă și gonește până la tabără, urmărit doar de Turturea și de
Dan Buzdugan.
Sosind la un sfert de oră de pe drumul Prislopului, Stroe o află
pe Velica leșinată, jos, pe lespezi. Pare că doarme. Doar când o
ridică în brațe vede că la tâmpla stângă i se prelinge o șuvi ță de
sânge.
— Unde-i… măria-sa? întreabă când se trezește.
— Nu știu… Ce ți s-a întâmplat?
— Am aflat că Ștefan Czáki e, de fapt, capul trădătorilor și, de
durere, am amețit și am căzut… Stroe, să-l ajutăm pe măria-sa!
Altminteri…

*
Oamenii lui Basta lucrau cu hărnicie: și la Praga și la Cracovia.
Îi ajuta și David Ungnad, furios că fusese înlocuit cu Pezzen,
pârându-l că stă în bun prieteșug cu otomanii. Și nemeșii, strân și
iar în jurul lui Sigismund Báthory, pârăsc: „Valahul unelte ște
împreună cu muscalii, cu arhiducele Maximilian și cu regele
Suediei, să lovească Polonia dinspre toată zările”. Întru
dezmințire, Mihai-vodă cearcă să trimită solie la Cracovia; ci
niciunul din nemeși nu vrea să plece. Se împotrivesc și vistiernicii
Barcan și Andrei: nu cred că ar avea vreo izbândă. Dar azi, când
vine știre de la Preda și Udrea Băleanu, că Zamoyski e gata să
lovească Moldova, Stroe Buzescu hotărăște să plece tot el.
Mihalcea îl încurajează:
— Mai mult ca alții, tu ești cunoscut ca luptător îndrăzneț, și
polonii, cavaleri mândri fiind, nu se poate să nu-ți dea cinstea
cuvenită. Înduplecă-i spre războiul cu otomanii și pacea cu noi.
De priceperea ta atârnă soarta noastră, a tuturor.
Pleacă îngrijorat. Aproape de Cluj, din dosul unui pâlc de
copaci, sar la harță vreo zece călări, fluturând săbiile. În
încăierare, unul îl lovește pe Stroe în coastă, cu suli ța. Totu și,
slujitorii: Condur, Buzdugan, Rîcman izbutesc să împră știe
atacatorii, înainte de a se atinge de căru țele soliei. La Cluj, judele
Stănicel pune un bărbier sas să-l oblojească pe stolnic și
ospătează solia cu icre de morun, cu țipăi, cu salată de castrave ți,
cu fripturi și cu vin. Condur Pantelimon, iscodici ca de obicei, a
aflat că, acum cinci zile, niște călăreți au prins doi călugări
români, i-au chinuit și ucis cu nemilă.
— Și cine erau? Isaiia de la Cozia și Ifrim de la Tismana. Cică
răzvrăteau țăranii împotriva nemeșagului.
— Te rog, jude Stănicel, cercetează pricina. Eu trebuie să
grăbesc. A treia zi, Stroe pleacă la drum, călătore ște într-o trăsură
cu coviltir, întins, să i se tămăduiască rana. La Muncacs, trag la
un han și se culcă, frânți de osteneală; dar la miezul nop ții îi
înconjoară un pâlc de lefegii, îi leagă burduf și-i închid într-o ba ște
a cetății. Nu pot afla nici pentru ce, nici din a cui poruncă sânt
întemnițați.

*
În drum, de la Târgoviște la Alba Iulia, Radu Buzescu prinde
scrisoarea unor sași din Sibiu către secuii din Miercurea Ciucului;
îi îndeamnă să se lepede de Mihai-vodă, pentru că …„vrea să facă
pe valahi stăpâni în țara asta frumoasă, uitând că numai noi sa șii,
ungurii și secuii alcătuim acea Unio trium nationum. Iar dacă nu-l
veți părăsi, vom merge cu brașovenii și cu nemeșii împotriva
voastră, vă vom arde casele și vă vom ucide femeile și copiii”.
Țăranii români din trei sate făgărășene i se plâng că aceia și sa și le
cer să se întoarcă la supunerea de înainte de venirea lui Mihai și
să nu mai cuteze a intra cu vitele în ima șurile săse ști ori
ungurești, că vor fi uciși până la unul.
În Alba Iulia află, de la Velica-doamna, despre o ispravă a
căpitanului Maco: beat fiind, a necinstit o fată de preot maghiar.
Voievodul l-a chemat și l-a ocărât. A răspuns obraznic: „Popii sânt
niște lifte fără alt merit decât că, uneori, zămislesc fete
frumoase”… Și, întors în tabără, ca să uite dojana, îmbată o ceată
de lefegii secui, aduc în cort două fete de nemeși, le „dăruie”
bețivanilor care, după ce le batjocoresc, le taie țâ țele și buzele, apoi
le silesc să umble așa, goale și mutilate, până la Olt, unde le
îneacă. Radu Buzescu crede că astea pornesc din cruzimea firii
secuiului Maco. Velica nu-i dă dreptate:
— Are îndemn și-nvățătură de la Czáki.

*
Vodă-i îngrijorat de multe, dar mai ales de tăcerea lui Stroe
Buzescu: nicio știre despre solie. Presimte primejdia și cată să se
apere. Vizitează cetățile și taberele, orașele și satele, mănăstirile și
sfaturile. E pretutindeni. Olăcarii țin legătură cu Suceava și cu
Târgoviștea. Își zice „restitutor Daciae” și stăruie, cu nebiruita-i
putere, în pregătirea războiului la Dunăre și în Banat. Dar o
tristețe nelămurită, dureroasă, totuși, îl chinuie. Rău îi pare că s-a
purtat urât cu Velica și nu află încă o cale s-o împace. Când
mitropolitul Ion îl roagă să îngăduie a îngropa în biserica din
Cetate oasele lui Aron-vodă, încuviințează. „Ne-a fost prieten.”
Auzind despre asta, doamna Stanca poruncește să se aducă și
oasele lui Danciu, vornicul din Brâncoveni, îngropat la Sibiu,
acum cinci ani, în vremea Călugărenilor. Mitropolitul Ion a slujit
prohodul cu călugări de la Tismana, Cozia, Vad, Neam ț și Putna,
pomenind toți voievozii și oștenii români căzuți, de veacuri, în
război cu neprietenii. La slujbă venit-a norod din Transilvania, din
Oltenia și din Moldova. A îngenuncheat liniștit și cuviincios; dar
tocmai de aceea episcopul Naprágy, privind din jilțul așezat la
fereastră, a simțit că toată fierea i se varsă în sânge și ame țe ște de
ciudă.

*
Deodată, în tabăra de la Sebeș, se stârnește zvon printre lefegiii
leși, cazaci și unguri: „Alipiți-vă cetelor lui Czáki: primi ți lefuri mai
mari, iar răniții adăpost și îngrijire în cele mai bune cetă ți din
Transilvania. Cei vătămați fără leac primesc plată pe toată via ța.”
 *
De fapt, după plecarea lui Stroe Buzescu în solie, Mihai-vodă a
rămas „singur în groapa cu năpârci”, cum spune Velica-doamna
către mitropolitul Ion. Căpitanii, toți, în frunte cu Tudor Maldăr,
cu State Boldur, cu Andrei Boer, se întrec parcă în a aduce numai
vești rele. Andrei Boer a găsit asupra unei iscoade o scrisoare a lui
Moise Secuiul către Gheorghe Maco: …„Te firitisesc că te-ai
dezlipit, tu și secuii tăi, de acel tiran crud, care pregăte ște moartea
tuturor nemeșilor. Te sfătuiesc să aperi națiunea secuiască.
Părăsește-l și pierde-l cât mai iute, fie prin vicle șug, fie prin silă…”
— N-or fi oare plăzmuiri? se frământă, îngrijorat, mitropolitul
Ion.
— Și înalt prea sfinția-ta înclini a crede oamenii mai buni decât
sânt? se burzuluiește Mihalcea-banul. Întâi, măria-sa a clocotit și-
a poruncit să fie ucis. Dar au venit Gáspár Kornis, Tököly,
Halmagi și-au cerut iertare. Au zis: „Mărinimia și bunătatea mai
lesne câștigă inima oamenilor”. Și l-a iertat, cu toată dojana mea:
„Te vei căi, măria-ta”, i-am prorocit. La asta Tököly a dat răspuns:
„Asemenea scrisoare în mâna noastră e cea mai aspră pedeapsă
pentru Maco, unul din căpitanii în care avut-am cea mai mare
încredere”. Ce-i de făcut, părinte?
— Nimic alta, fără numai să armăm țăranii români.
— Au și început a-i arma unii căpitani; și asta-i supără foarte
pe nemeși. Ce zici, logofete Teodosie?
— Să ne dăm cu pumnii în cap că n-am crezut-o pe Velica-
doamna, când spunea să nu ne încredem în Ștefan Czáki, cel
fioros de lingușitor și viclean. Mihalcea, înduplecă-l pe măria-sa
să-mi îngăduie a mă întoarce la Ruda. Sânt bolnav și m-a cuprins
un fel de teamă. Nu-s războinic, sânt firoscos.

*
Foarte îngrijorat, voievodul poruncește nemeșilor aduna ți la
Turda să vină, toți, la tabăra din Sebeș. Vine doar Gabriel Banffy,
cu lămurirea: la Turda se găsește nutreț bun pentru cai.
— Deci s-au viclenit, bane Mihalcea? strigă voievodul. Cheamă
capii nemeșimea la Alba Iulia, pentru sfat.
Așteaptă patru zile, dar nu vin decât șapte.
— Izbește, măria-ta, cu puterea ăst cârd de șacali și stârpe ște-l
de pe fața pământului, sfătuiește Mihalcea.
 — Mai cred încă în jurământul lor. Dar dacă nici mâine nu vin,
îi spulber! trântește măria-sa cu pumnul în masă și țâ șne ște spre
ieșire. Până la grajduri și după ce urcă în șa, gonind spre Sebe ș, cu
Turturea în urmă-i cu încă zece slujitori, gânde ște la Stroe
Buzescu și la Velica: …„Amândoi m-au părăsit?… M-au trădat?…”
În tabără la Sebeș, uimire: îl întâmpină cu închinăciuni Ștefan
Czáki și-l roagă fierbinte:
— Trimite, măria-ta, oameni de încredere să grăiască
magnaților de la Turda. Să aflăm adevărul despre supărarea lor.
Pentru că n-are în juru-i niciun boier român, îi trimite pe Ion
Kemeny și pe Ștefan Petki:
— Vă purtați ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic rău. Pofti ți-i
să se adune la Sebeș, să pornim împotriva Timișoarei.
Seara, în cortul măriei-sale se înfățișează Toma Literat și Ion
Hos și, frământându-și cușmele în mâini, grăiesc în șoaptă:
— Judele Stănicel al Clujului s-a încredințat că Ștefan Czáki e
în fruntea răzvrătiților împotriva măriei-tale.
— Greu îmi vine a crede, zburlește măria-sa sprâncenele.
— A avut întâlnire tainică, în hanul lui Wagner din Cluj, cu
Maco și cu niște oameni ai lui Basta, între care și un valon,
Jacques Bleuri numit. Adeverim cu capul nostru, se pleacă până
la pământ cești doi clujeni.
— Laud fapta voastră, se înseninează un pic măria-sa. Și, de
mă slujiți cu credință, vă dăruiesc câte trei moșii. Feri ți-vă de
nemeși: să nu afle că ați grăit cu mine. Turturea, cheamă-i pe
Mihalcea și pe Czáki.
Peste un ceas vine Mihalcea, la sfat; Czáki nu-i nicăieri.
— Trimite pe Nicolae Viteaz însoțit de Tudor Maldăr, la Ca șovia,
să afle ce face Basta. Dar să nu se lase prins în mreaja vreunei
ucranience, ca Stroe-stolnicul pe care-l bănuiesc în bra țele
vreunei poloneze focoase. El, arhanghelul neprihanei!

*
Cu de la sine putere, Velica îl îmbracă pe Andrei Boer și pe
Costa Duda în strai unguresc și-i trimite la Turda.
Ajunși în tabăra nemeșilor, aud certuri, sudălmi și suspine.
Înțeleg că, deocamdată-i doar adunătură de trufași, greu de în țeles
între dânșii. Își așteaptă căpetenia. Velica uită supărarea și cu
vestea asta se înfățișează măriei-sale, cu lacrimi în glas:
— Lovește-i acum, măria-ta! Nu-i cruța… Așa povățuiește și
mitropolitul Ion. Orice zi de amânare îi face mai puternici.
— Mulțumesc, Velica-doamna. Așa voi face. Se ridică asupră-mi
mari primejdii. Și asupra ta; adăpostește-te la Tismana.
— Trăiesc printre fulgerile și trăsnetele faptelor tale. Nu mă
goni; lasă-mă în lumina ta, rogu-te!
— Ci cum s-a zămislit în tine, Velica, atâta îndrăzneală,
frumusețe și vrajă? se bucură măria-sa că a găsit iar și are
aproape suflet iubitor și iubit. Am pregătit haiducii ro șii și cazacii:
îi trăsnesc! Ci trebuie să țin sama că Zamoyski vrea să treacă
Nistrul. Că pașa din Timișoara e gata să ne sară în spate. Și că nu-
i bine să-i pălesc cu fierul, înainte a ști ce vrea împăratul Rudolf și
ce va să facă Basta.

*
Viteaz și Maldăr îl găsesc pe Basta lucrând la cartea lui de
strategie. Scria câte o filă și aștepta să se usuce cerneala; nu
arunca nisip pe hârtie, deși o nisiparniță de aur sta alături. Dă
câte o sfârlă hârtiei și ascultă spusa solilor. Se miră foarte de
cutezarea nesăbuită a nemeșilor:
— Nelegiuiți! Ipocriți!… Încredințați-l pe Mihai-vodă că-l ajut
bucuros. Bineînțeles, de-mi va porunci luminatul împărat. Pot
veni cu șapte mii ostași și nouă tunuri. Cu cât mai are voievodul,
răpunem ușor și pe nemeși și pe poloni, dacă vă atacă, precum
spuneți.
— Ne atacă! strigă Maldăr. Îi cheamă nemeșimea.
— Atunci, nu mai aștept porunca împăratului. Căpitani, gătiți
tabăra de drum!

*
De fapt, pe Gáspár Kornis îl înspăimântă răzvrătirile neme șimii.
Părăsește castelul de la Homorod și intră în Făgăraș, să grăiască
doamnei Stanca. Așezat în jilțul cu acoperământ vișiniu, baronul
începe vorbirea cu o întrebare:
— Măriei-tale ți s-a spus că nobilii maghiari s-au răzvrătit?
— Nu. Dar oare de ce? Au nu-i măria-sa om cinstit, drept și
viteaz?
— Hm… Și unii zic că măria-ta ești potrivnică faptelor
voievodului. Ci, totuși, am o veste rea și nu cutez a o dezvălui
voievodului: Stroe Buzescu a rămas la poloni. A vestit Moise
Secuiul despre asta.
 — Nu se poate! se ridică doamna în picioare. Măria-sa singur?
… Crede în Buzești ca-n el însuși… Baroane, adună to ți magna ții
la Alba Iulia la sfat cu voievodul. Te rog!

*
În închisoarea din Muncacs, Stroe Buzescu și-a vindecat rana
din coaste. Trei săptămâni cât a zăcut aici, în nelucrare, s-a tot
gândit la Petru-vodă Cercel care a izbutit să fugă din cetatea
Hust, făcându-și funie din pânza patului. Ci iată că, într-o zi, de
strajă sta un român din Sighet. I-a vorbit de Mihai-vodă și de
lupta cu otomanii.
— Acolo, pierdutu-ți-ai ochiul?
— Da. Și ranele de pe obraz. Ajută-mă să scap.
La schimbarea străjii, după miezul nopții, găsi ușa fără zăvor.
Lovi cu pumnii străja nouă, o năuci, o trase în temniță, îi îmbrăcă
straiele, o închise în locu-i și, în zori, se strecură din cetate cu al ți
slujitori. Goni toată ziua și noaptea următoare prin păduri, în
lungul unui râu, apoi prin mlaștină, până la Hust. Aici se înfă ți șă
arhimandritului Serghie. Uimit de pățaniile stolnicului, îl hrăne ște
și-l adăpostește, cinci zile, să se înzdrăvenească.
— O, cățea, de foame, cu colți de criță, mi-a ros pântecele, tot
timpul.
De la egumen află că Basta și-a așezat tabăra la Măitin, aproape
de Satu Mare, că-i gata să atace nemeșii răzvrăti ți. A șaptea zi,
îmbrăcat ca ostaș silezian, pornește spre tabăra Bastei. Din vorba
cu mercenarii, înțelege că oastea-i orânduită împotriva lui Mihai-
vodă, nu a nemeșimii. Dorește să zboare până la Alba Iulia; dar
când să iasă din tabără îl înconjoară zece călăreți.

*
La intrarea în cetatea Albei Iulia îl întâmpină nun țiul papal
Germanico Malaspina di San Severo, Gáspár Kornis, Tököly,
Bornemiza, logofătul Teodosie, mitropolitul Ion și încă vreo treizeci
de nemeși. Deși ostenit și prăfuit de drum, voievodul îi prime ște cu
surâs și bunăvoință. Îi poftește în sala cavalerilor și-i întreabă ce
gând și ce dorință i-a adus aici.
Lămuresc Kornis și Tököly. Măria-sa se încredințează că vorbesc
sincer, din inimă, și le răspunde la fel, cu căldură, cu durere
poftindu-i la cumințenie și înțelepciune.
— Am ridicat spada pentru dreptatea, libertatea și pacea astei
țări și a creștinătății întregi. Am câștigat biruințele pe care le ști ți și
le cunoaște o lume întreagă. Cu jertfe multe și cu primejdii
nenumărate am unit norodul din cetatea Carpaților. Și pe voi,
nemeșii, v-am ocrotit, izbăvindu-vă de dihonia, de mâncătoriile și
întreuciderile care vă macină vlaga. Mi-ați cerut iertare și v-am
iertat. Ați dorit moșii și v-am dat. Ați vrut să liniștesc țărănimea și
am liniștit-o. Mi-ați cerut să am încredere în voi și v-am dat inima
și viața mea și a lor mei. În taină, câțiva dintre magna ți m-au
sfătuit să lovesc Buda. Jur, aici, în fața cestor doi clerici, că
slobozind Timișoara și Belgradul, singuri și ușor foarte ajungeți și
la Buda, să fiți iară oameni ai crăiei apostolice. Eu sânt o ștean al
libertății noastre și a tuturor; dar fiecare în casa lui, pe mo șia lui,
cu graiul și legea lui. Iar aici e moșia mea, română! Știu că Ștefan
Czáki s-a așezat în fruntea răzvrătiților. Și-a călcat jurămintele.
Toate! Am dreptul sfânt să-l ucid. Feriți-vă de el și de trădare!
Malaspina gândește că n-a auzit pe cineva mai elocvent, mai
dezlănțuit, mai sincer, mai deschis, mai simplu și mai
convingător. Iar Bornemiza îi șoptește la ureche:
— Un gest al mâinii care a câștigat atâtea bătălii, a doborât
atâția otomani, cutremură, zguduie sufletele mai mult ca o mie de
„perioade” à la Cicero…
Mișcați până în străfunduri, cei de față înalță mâinile și jură
credință. Velica-doamna, privind din dosul unei perdele,
lăcrămează de bucurie și-o laudă, în gând, pe doamna Stanca: …
„A avut o idee bună… Măria-sa-i înflăcărat și arde de parcă o
limbă de foc l-ar jărăgui pe dinlăuntru.”
Și trei zile iar e sărbătoare în țară și-n inimi.

*
În tabăra de la Turda, mulți cârtesc împotriva lui Czáki: …
„Cum? omul de credință al văcarului, până acum cinci zile, azi
căpetenia noastră?” „Ba îl laud pentru iscusin ța și îndrăzneala cu
care a urzit și-a țesut pânza răzvrătirii.”
— Vrem să scuturăm jugul barbarului, tiranului care a jurat
pieirea nemeșilor! strigă Czáki. Putem noi, urma șii sfântului
Ștefan, să ne lăsăm răpuși de văcarii pe care-i ținem sub călcâi de
patru veacuri?
— Ce vom face? întreabă Ion Zoltai. Iobagii sânt mul ți, iar
Valahul e idolul lor. Un idol viteaz și cumplit.
— Nu vă spăimântați! Basta-i la Măitin. De astă-iarnă știu că ne
va ajuta întru surparea tiranului. Patriciatul săsesc e cu noi.
Moise Secuiul vine cu Sigismund Báthory, craiul nostru. Știu: unii
nu-l iubiți. Dar, deocamdată, cu oricine împotriva valahului și a
țăranilor lui!
Cuvântul lui Czáki, scurt, răspicat, rostit cu dușmănoasă
înflăcărare, îi cucerește pe toți.

*
Dar ecoul noului jurământ din sala cavalerilor s-a stins mai
repede decât credea Velica-doamna. Veștile rele, de foc și otravă,
furnică iar, mai abraș. Mihai-vodă tot mai nădăjduiește că Basta îi
vine în ajutor și adaugă:
— Oricum, nu trece de Chioara și de Gherla, unde-l am pe aga
Leca. Nemeșii au căpiat, dar se vor trezi și-și vor vedea gre șeala. Și-
apoi, de-l aduc pe Sigismund, de râs se fac.
De fapt, măria-sa nu are acum, în juru-i, sfetnici și ajutoare de
nădejde. Lipsa Buzeștilor se simte. Teodosie-logofătul bâiguie
vorbe amare, ca prorocii din scriptură:
— În cugetele oamenilor mișună cele rele și hiclene. Dragostea
piere, iar pizma și hainia sporesc. Bunătatea-i ocărâtă. Trufia-i
mai la cinste decât smerenia. Adevărul prigonit. Înțelepciunea
disprețuită. Trândavii și proștii, mincinoșii și fricoșii, zavistnicii și
ucigașii acopăr toată fața pământului…
Nici Barcan-vistierul nu mai știe cum să-și ascundă frica. Doar
Stoica-vistier și Mihalcea-banul îi stau alături.
— Fii fără milă, măria-ta, stăruie Mihalcea. Înăbu șă în sânge
limbile de mătrăgună și flacără ale răscoalei.
— Mai aștept să văd ce face Basta. Fără ajutorul lui și al lui
Zamoyski, nemeșii nu pot nimic.
— De Basta mă tem, deși Viteaz și Maldăr spun că vine la noi.
Să ridicăm țăranii, măria-ta!
— Hm… Dacă află împăratul, nu ne mai trimite ajutoare.
— Nemții prea-s hapsâni și prea se iubesc doar pe ei înșiși ca să
mai vadă și dreptatea altora.
— Știu, dar răsculând țăranii, dăm foc țării.
— Se poate; dar așa vei domni cu ai tăi, peste ai tăi, doamne.
— A, dac-ar fi Stroe aici, acum am porni.
— Și dacă-i mort? Dacă s-a hiclenit? întrebarea love ște ca o
măciucă de fier.
 *
La acest ceas, Stroe Buzescu poposea în cetatea Chioara. Afla
amănunte despre răzvrătirea nemeșilor. A vrut să-i povestească
agăi Leca despre întemnițarea și fuga de la Muncacs, despre
vorbirea cu Basta, care a cerut iertare că slujitorii lui nu l-au
cunoscut, l-a încredințat că vine în ajutorul voievodului, a șa cum
a spus-o și lui Viteaz și Maldăr. Ba i-a slobozit și cei doi slujitori:
Condur Pantelimon și Dan Buzdugan aflați închiși în tabăra lui.
Dar, dintru început, privirea agăi i s-a părut lături șă, vicleană și a
tăcut. De altfel, când a pornit să grăiască oștenilor și căpitanilor
din cetate, aga Leca a râs și l-a oprit.
— Buzescule, în clipa asta ești doar un sol pribeag. Și cum tu
totdeauna m-ai bănuit de viclenie, acum te bănui și eu. Mihai-
vodă știe că te-ai hiclenit și te-a hărăzit călăului.
— Agă Leca, ști-voi a mă dezvinovăți în fața măriei-sale. Ci vezi
că sântem ca inorogul încolțit de toate fiarele, și jigăniile, și
paserile cele cu clonț ucigaș. Dacă nemeșii au tăbărât la Turda,
una din cheile biruinței se află la brâul tău. Ai în țeles?
— Da, stolnice… N-avea teamă! Ha-ha-ha!
— Pârcălabe, cine n-are pricină sau nu știe să râdă, să nu se
strâmbe; că râsul schimonosit rânjet se numește, iar rânjetul e
semnul mișeliei.

*
Dibuind împrejurările, Gheorghe Maco se apropie de Media ș cu
cei 1.500 de secui pe care-i hrănea în Țara Bârsei. Czáki trimite
repede pe Ion Kemeny să-l îmbete cu rachiu și cu vorbe, să-i
făgăduiască iertare pentru cele săvârșite împotriva neme șilor, să
jure că-i vor lăsa toate moșiile dăruite de Mihai-vodă dacă vine cu
cetele lui la Turda. În același timp, voievodul trimite înainte-i pe
Pancratie Sennyei, pe Stoica-vistier și pe Andrei Boer. Cel dintâi
ține pe Kemeny de vorbă, Stoica plătește în grabă simbria pe două
luni înainte, iar căpitanul Boer, Oprea Rîcman și încă zece o șteni
se ațin cu spada.
— Nu credeți minciunile lui Czáki! rostește vistierul, săltându- și
gheba. Feriți-vă de trădare! Măria-sa plătește fiecăruia după faptă,
după credință, după vitejie.
— Mergem cu Mihai-vodă! strigă mulți secui. El ne-a scos din
robie și ne-a dus la biruință. Lui i-am jurat credin ță.
— Ba ne-am săturat de tiranie, urlă alții. Toată ziulica ne ține-n
muștru și alergătură… Vrem să slujim nemeșilor.
— Ați uitat cum v-a căsăpit Sigismund Báthory în 1596?
Mai cu vorba, mai cu punga, mai cu spada, căpitanii lui Mihai
pornesc spre tabăra de la Sebeș cu 1350 din oștenii lui Maco, fără
Maco. Pe drum, Andrei Boer zice:
— Am poruncă tainică să ațâț țăranii asupra nemeșilor.
— Nu… Mulți nemeși trec de partea noastră, fără tărăboi, se
împotrivește Stoica. Și Maco va veni la noi, acuș.
— Îi cunosc bine pe nemeși, vistiere; îl vor cumpăra de istov pe
bețivul ăsta numit Maco. Cu oamenii din Cluj, Uioara și Gherla,
noi putem schimba în pulbere tabăra semețului Czáki. Iar dacă
asmuțim și țăranii, tocăm nemeșimea precum curechiul…
Hotărârea cruntă din ochii țăranului ajuns căpitan îl sperie atât
de mult pe boierul Stoica, încât strigă:
— Sânteți sub porunca mea! Hai! și gonește spre Cluj.
Dar Andrei Boer și Oprea Rîcman nu-l urmează. Se întorc la
Mediaș, unde Maco a vârât lefegii rămași cu el prin crâ șme și
crame:
— Czáki plătește băutura!
— Trăiască nemeșimea! strigă unii, răgușiți.
— Se află mișei care vor să ucidă magnații…
— Cine-s? Cine-s să-i îngropăm de vii… Trăiască Czáki, Moarte
Valahului tiran!…
Asemenea strigăte rănesc inimile lui Boer și Rîcman, cu
netămăduită rană. Șoptesc sfat între dânșii: să cerce a-i cumin ți
ori să plece? În clipa asta, atras de strigăte, intră în crâ șmă Stroe
Buzescu, însoțit de Condur Pantelimon și de Dan Buzdugan.
Amețiți de băutură, lefegiii nu-i văd. Andrei Boer le iese în cale și,
din trei vorbe, lămurește:
— Căpitanul Maco trădează…
Stroe fulgeră cu ochiul teafăr tot cuprinsul crâ șmei, face semn
lui Oprea Rîcman și lui Andrei Boer să i se alăture.
— Proștilor! strigă, detunând încăperea. Vă dați viața și cinstea
pentru o bardacă de poșircă? Ostași sânteți ori târfe? Și tu,
Tamaș?! arată cu degetul un lefegiu bondoc, roșu la fa ță. La
Șelimbăr și la Verbia am făcut minuni. Și acum, trădător?
O tăcere grea se lasă în toată crâșma. Se aride cum unii î și
înghit balele, iar alții scapă pocalele din mână, lăsând vinul să
picure pe podele. Dar un nemeș apare pe ușa dinspre bucătărie.
Stroe îl cunoaște: contele Ștefan Czáki. Vrea să-l întrebe ce caută
aici, dar nemeșul i-o ia înainte:
— Părăsiți-l pe Valah! E-un tiran! Treceți de partea nemeșilor.
Nu mai stați în rând cu barbarii, veneticii…
— Noi, venetici? Conte, noi n-am venit de nicăieri. Turcii au
venit de la miazăzi. Leșii, de la miazănoapte. Germanii, dinspre
apus. Tătarii, de la răsărit. Voi, maghiarii, de la apus. Noi sântem
aici, de la zidirea lumii! Ca șesul și ca munții. Ca iarba și ca
pădurea. Și v-am adăpostit și pe voi când v-a fost limba amară în
gură, iar acum…
— Maco, amuțește glasul acestui chior! urlă Czáki.
— Conte, te chem la luptă dreaptă. Ești cavaler și refuzul te-ar
dezonora pe vecie.
— Ucideți-l! răcnește Czáki, scos din minți.
Un slujitor repede sulița spre Stroe. Dar Rîcman țâ șne ște și-o
prinde din zbor.
Treziți din beție, după o clipă de frământ, mul ți secui se ridică și
se strâng, repede în jurul românilor.
— Mergem cu voi!… Nu ne-ncârdășim cu lașii și trădătorii!…
În mai puțin de un sfert de oră, Maco rămâne doar cu treizeci și
patru de lefegii. Stroe Buzescu ar trebui să fie bucuros: a biruit.
Dar îndată își dă seama că nu se mai poate bizui pe acești lefegii
atinși de molima vrajbei și a trădării… „Ce bune erau cetele mele
de țărani…”
 Leul în groapa cu șacali

Încredințat ca trădarea nemeșilor nu poate fi oprită cu mijloace

pașnice, Mihai-vodă adună grabnic lângă sine toate o știle, chiar pe
cele din cetățile de margine: Inău, Lipova, Lugoj și Caransebeș.
Scrie la Târgoviște să-i vină și de-acolo oaste. Cheamă pe Sava
armașul din Moldova, cu cel puțin șase mii. De fa ță cu Velica, îl
întreabă pe Mihalcea, cu mânie:
— L-am chemat și pe ginere-tu, pe Radu Buzescu: unde-i?
— E la moșie, la Șinca. Vine.
— Să vină! strigă nestăpânindu-și frământul. Și Basta? Ce face?
A zis că m-ajută: unde-i? Pentru că Mihalcea nu știe ce răspuns
să dea, voievodul povestește: Visat-am vis urât astă-noapte. Parcă
dinspre Turda se ridica furtună spăimântătoare. Ajunsă de-
asupră-mi, se sparse, tunând foarte. Și balaur mare, negru se
vânzoli în acea furtună. Mă plesni cu coada și mă înghiți.
Velica lăcrămează mut, cu inima înghețată, cu ochii mari
albaștri deschiși spre falnicul chip al măriei-sale. Ar dori să-l
întrebe de ce Stoichiță-vistierul n-a răsculat țăranii români, dar
nu cutează. Singur Mihalcea banul rostește:
— Nu te potrivi, măria-ta! Ca trăsnetul răpezi-ne-vom asupra
lor și-i vom spulbera.
— Bine-i, bătrâne prieten, că-mi întărești inima. Dar n-am o ști
destule. Pricepi?
— Până le-aduni, se roagă Velica, trimite la Turda pe iezuitul
George Vasarhelly și pe pastorul Ion Ungvari. Sânt predicatori
buni, credincioși măriei-tale, și știu ce pagubă mare aduce vrajba
între creștini. Făgăduiește nemeșilor iertare dacă se pleacă iar în
fața măriei-tale.

*
Parcă anume, ca să sporească furia lui Mihai-vodă, vine carte
de la Praga: Basta a fost întărit cu depline puteri peste
Transilvania.
— De ce nu-și ține cuvântul? De ce se schimbă ca vântul? Dacă
Basta vine să-mi ia stăpânirea, îi las pre nemeși și mă bat cu el.
Velica-doamna se miră însă când Turturea îi spune că această
carte împărătească a ajuns aici, în Alba Iulia, prin osebita grijă a
agăi Leca, pârcălab la Chioara: …„De ce nu mai vine să-l vadă pe
vodă? Nu cumva iar s-a hiclenit?”
 Năvălind în spătărie, voievodul cheamă pe Gáspár Kornis și pe
Stoica vistier:
— Plecați repede soli la Praga. Arătați încă o dată împăratului
câte slujbe făcui creștinătății și rugați-l să mă lase singur stăpân
în Transilvania. Eu cu Basta – două săbii într-o teacă, nu-i cu
putință.

*
Iscoadele trimise de nemeși la Cluj umblă cu bani și cu
amenințări, să-i atragă pe unguri și pe sași. Dar, cu toate ră țoielile
lui Czáki, clujenii rămân credincioși voievodului. Andrei Stănicel și
Ștefan Sereș, magistrul orașului, sugrumă în fașă orice încercare
de răscoală. Doar unul, Ion Darabos, cu câțiva călăreți, fuge,
strigând:
— Hai, fraților, să ne batem sub steagul lui Basta!…

*
Sosesc, în goană nebună, Boldur și Vlad, solii Predei Buzescu,
din Suceava la Alba Iulia, și vestesc că, la 4 septembrie, Zamoyski,
cu 40.000 mercenari, îmbrăcați numai în fier și arma ți cum nu s-a
mai văzut, au trecut Nistrul pe la Coludrubca. Aduce trei domni,
pentru tustrele țările române: Ieremia, Simion Movilă și Sigismund
Báthory.
— Păianjeni, cârtițoi ai urzelilor ori zăluzi? crâșcă Radu
Buzescu.
— Din sfatul de război al cancelarului Zamoyski, spune State
Boldur, fac parte vârfurile panilor leși: Andrei și Ștefan Potocki,
prinții Poruski și Ruzyski, castelanii din Halicz și Lublin, staro știi
din Cheln, Camenița și Samogiția.
— Neavând cu ce li se împotrivi, adaugă Dragoș, Marcu-vodă,
Preda Buzescu și Udrea Băleanu au hotărât să strângă cetele spre
Suceava și Neamț și să aștepte ajutor de la măria-sa.
Vestea asta îl izbește pe voievod drept în inimă. Blestemă și
suduie cumplit; strigă împotriva lui Stroe Buzescu:
— M-a trădat, mișelul; Mâna mea dreaptă… De-o lună, niciun
semn, nimic! Poruncesc lui Marcu-vodă să țină cetățile Suceava,
Neamț și Roman cu cea mai aprigă înverșunare și să aștepte ajutor.

*
De la Zacheu, duhovnicul lui Baba Novac, venit în urma lui
State Boldur, Velica înțelege că Buzeștii, stâlpii puterii lui Mihai-
vodă s-au răzlețit: Preda-i departe, în mare spaimă; Radu s-a
ascuns – unii zic c-ar fi fost la Făgăraș, la doamna Stanca, iar al ții,
la Târgoviște, să afle dacă-i adevărat că soția-sa, Preda, trăiește cu
un leah, căpitan de lefegii; Stroe, pierdut… „Prietene, pe ce cărări
rătăcești?”

*
L-a trimis pe Andrei Boer cu secuii la Sebe ș, iar el, înso țit de
Condur Pantelimon, a intrat într-un han din Aiud să mănânce
ceva, înainte de a coborî la Alba Iulia.
De la întâia înghițitură a simțit miros și gust ciudat, rânced.
Flămând fiind și dus cu gândurile, nu ține seama; dar, după
câteva minute, amețește, se înăbușă și o sudoare rece-l cuprinde
ca-ntr-o carapace de gheață. Se întinde pe pat, gemând:
— Mă urmărește cineva care nu vrea să ajung la măria-sa.
O zi și-o noapte se luptă stolnicul Stroe Buzescu cu moartea în
hanul din Aiud. Cumsecade, săsoaica l-a ajutat să-și spele
stomacul cu apă caldă și cu ceaiuri de coada șoricelului. Condur
aleargă la Făgăraș, la doamna Stanca și-o aduce pe Grozava,
călare. E pungită și zbârcită ca smochina, dar ochii negri
săgetează și azvârl încă foc și pară. Cere cană cu apă neîncepută.
Se uită țintă la Stroe până-l face să deschidă ochii, s-o cunoască și
să-i surâdă; apoi îl dezbracă gol, ca pe Adam, și se miră, ciudat de
bucuroasă:
— Frumos trup ai, stăpâne…
Îl pipăie cu degetele încovoiate ca gheara bufni ței, apoi și le
plimbă, mângâioase peste tot locul, scăpărând din buricele
degetelor niște scântei izvoditoare de fioruri. Vrăjitoarea, cu gingii
văduvite de dinți, cu buze înfundate și nefiresc de sub țiri, șopte ște
descântece:
— Du-te pe pustii și la Stroe să nu mai vii…
Bolnavului i se pare că și privirea și suflul și plimbarea degetelor
pe trupu-i stârnesc jar. Parcă s-ar descărca o sută de fulgere
asupră-i. Parcă toată odaia ar fi un burduf plin cu jărăgai și apă
clocotită.
— Fuseși otrăvit cu spânz… Dar ai zidire tare, trup de cri ță. Te
mai descânt cu oglinda, îți dau o băutură de cicoare, te ung c-o
alifie și… gata. Leac și noroc să dea Dumnezeu…
 *
În tabăra de la Sebeș, bătrânul căpitan Cocea primește în cortul
său pe Baltazar Veress și Ion Zoltai și le ascultă pova ța de a trece
de partea nemeșimii:
— Veress și Zoltai, vă cunosc de la Călugăreni și de la Giurgiu.
Atunci erați furioși pe Sigismund-craiul că nu lupta hotărât cu
otomanii. De ce schimbatu-v-ați la față?
— Valahul te ține să lâncezești în tabără, în sărăcie.
— L-am auzit alaltăieri: „Mai adăstați puțin și vă voi duce la o
nouă biruință.”
— Te duce să lupți împotriva noastră. Deci, după legile lui
Iustinian, te minte, zice Zoltai.
— Zău? Dar cine-i, rogu-mă, acest Iustinian?
— Împăratul care a făcut legile cele mari, unde se arată că dacă
un stăpân tocmește o slugă pentru o treabă și o pune la alta, acea
slugă are dreptul să rupă învoiala și să-l părăsească.
— Asta tot Iustinian-împărat o spune?
— Nu, asta o spunem noi care…
— Voi cei cuprinși, otrăviți de oarba jiganie a poftelor de mărire,
au nu știți că-s român? și face semn slujitorului să-i dea spada. Se
încinge luptă scurtă, acolo în cort. Veress cade cu pieptul
străpuns. Zoltai izbutește să scape, cu fuga.

*
Aflând că iscoadele lui Czáki se strecoară în tabăra de la Sebeș
și chiar în cetele din cetatea Albei Iulia, voievodul îl pune pe
Turturea să-l pândească pe căpitanul Gavai din straja sa. Și
aflându-l în legătură cu nemeșimea răzvrătită, îl străpunge cu
spada. Dar cetele beșliilor se sperie și noaptea fug la Turda. Fuge
și Ion Iacobini, diac la măria-sa, lăsând scrisoare Velicăi, precum
că fi-va ucisă, dacă nu trece la nemeși.
— Cam multe stucheli de ură, mărită doamnă, suspină Boldur.
Adăpostește-te la Prislop.
— Nu-l părăsesc pe măria-sa, Boldure. Treceți la faptă: lovi ți!
Loviți!

*
Dintr-o dată, în Alba Iulia se află că Basta a ridicat tabăra de la
Măitin.
— Încotro? Spre noi? spre nemeși? se întreabă Radu Buzescu și
banul Mihalcea, îngrijorați. Încotro și cu cine? Cei trimi și, după
dorința Velicăi, să predice împăcarea și cumințirea, n-au fost
primiți în tabăra nemeșilor. Czáki se teme să nu clatine credin ța
lefegiilor, hrăniți cu minciuni.

*
Mihai-vodă poruncește agăi Leca să fie gata a lovi, neiertat, cu
cetele din Chioara și Gherla, tabăra nemeșimii și să privegheze
drumul generalului Basta: dacă vine ca dușman, să-l hărțuiască
până sosește și măria-sa cu oștirea la Zalău. Gătește tabăra și
așteaptă. E bucuros c-a venit Radu Buzescu lângă dânsul, dar se
întristează că trebuie să-i spună:
— Mă încredințez că Stroe s-a hainit.
— Măria-ta, nu-i cu putință!
— Călăul are poruncă să-i pună capul sub secure!
Rostește cu atâta mânie osânda, încât și Radu Buzescu își
cercetează capul, dacă mai e la locu-i.
În clipa asta intră Turturea cu Condur de mână.
— Unde ți-i stăpânul? strigă vodă, clocotind.
Lui Condur i se încleștează fălcile de spaimă.
— Trăiește… A scăpat din multe. V-a trimis patru ștafete. Eu
sânt a cincea. Și nu-l lăsai singur decât când l-am văzut iar
sănătos…
Și povestește, pe scurt, câte au tras și câte li s-au întâmplat în
solia la leși. Ci vodă nu se potolește:
— Nu-l credeam așa de nevolnic! Să nu-l mai văd în ochi.
— Măria-ta, generalul Basta se apropie de Cluj.
— Ești nebun? Leca are poruncă să-l oprească la Zalău.
— Aga Leca s-a hiclenit, măria-ta. Stolnicul Stroe…
— Nu se poate! Vine împreună cu Basta să m-ajute împotriva
nemeșilor răzvrătiți. Acum un ceas mi-a trimis știre.

*
Bolnav încă și foarte slăbit, Stroe Buzescu se înfăți șează întâi
Velicăi-doamna și mitropolitului Ion:
— Vodă m-a sortit călăului. Merit: n-am izbutit să-i îndeplinesc
porunca. Leahul e cheia și lăcata. Dacă-l înduplecam, răzmerița
nemeșimii se risipea ca pleava la vânt.
Nu sfârșește Stroe povestea pățaniilor de la Muncacs încoace, că
intră Dorothea cu vestea că, astă-noapte, s-au răzvrătit sa șii din
Sibiu și Brașov. Au uitat tot binele ce l-au avut de la Mihai-vodă.
Se zvonește că l-ar fi vârât în țeapă, în pia ța cetă ții pe Gheorghe,
fratele banului Mihalcea:
— Brașovenii au pus tabără la Prejmer și ațin calea cetelor care
grăbesc spre Alba Iulia: pe unele le prind, iar pe altele le mână
spre Turda.
Pe Stroe, fiecare veste îl amețește ca o lovitură de buzdugan în
frunte și parcă-i pare rău că n-a pierit de otravă:
— Îndrăcit a lucrat Czáki… Iar noi, orbi!

*
După două zile de marș, la 13 septembrie, Basta intră în Cluj.
Mulți secui din scaunul Mureșului trec în tabăra lui, ispiti ți de
făgăduiala lefilor mari. Aga Leca îl vestește pe voievod că-i gata să
sară în spatele Bastei, dacă se însoțește cu tabăra nemeșilor.
Auzind că Sava-armașul vine pe la Oituz cu șase mii de
moldoveni, sașii din Brașov se închid, repede, în cetate. Molipsi ți
parcă de molima răzmeriței, sașii din Bistri ța îl ucid pe căpitanul
Vlad și trimit trei sute de pedestrași spre Turda. Petru Oră ș însă,
cu patru sute de moldoveni, rămâne stăpân pe cetate.

*
— Unde-ai fost? urlă voievodul la Stroe, sărind în picioare și
izbind cu pumnul în masă, cutremurând clădirea și înfiorând
cugetele.
— Am pornit în solie, am nimerit în temni ță, în cu șca mi șeilor,
în cupa cu otravă, în gheara morții. N-am împlinit porunca măriei-
tale. Întâia poruncă neîmplinită.
— Turturea, ți-am poruncit să-l dai gâdelui!
— Nu puteam pieri, înainte de a-ți spune că și Basta e un mi șel.
Privirile voievodului se îmblânzesc; îl măsoară din ochi și-l află
slăbit, galben la față, îmbătrânit. Ochiul beteag, fără obi șnuita-i
fașă neagră, pare o gaură adâncă în cap. Se apropie, îl înșfacă de
umeri cu putere, surâde dureros și-l îmbrățișează strâns:
— M-ai lăsat singur în groapa cu șacali… Și-acum ai venit cu…
biserica și cu dragostea lângă tine, să te iert? Hm… De bine ce-ai
venit, aleargă la Chioara și, împreună cu aga Leca, lovi ți
nemeșimea, din spate, fără milă!
— Măria-ta, mă tem de Leca.
— Nu se poate!… Velica, dă-i o nouă fașă la ochi. Altminteri, în
loc să plece spre miazănoapte, la Chioara, fuge spre miazăzi, la
Stănești.
Șaga dovedea că vodă s-a îmbunat.
— Să-mi povestești, de-a măruntul, totul, când vom avea o clipă
de răgaz. Ridicați tabăra de la Sebeș. Porniți spre Media ș. Face ți
muștru din mers. Că nu se știe nici ziua, nici ceasul, nici unde,
nici cu cine va să dăm bătălia, căpitani!

*
După o zi de odihnă la Cluj, generalul Basta î și împinge oastea
până la Turda și face tabără dincolo de podul peste Arieș. În seara
de 15 septembrie, Czáki, cu mare alai, îi iese în întâmpinare. Îl
învinuie pe Mihai-vodă că a ucis nemeși, că unui tânăr de neam
bun el însuși i-a tăiat gâtul, cu cuțitul. Basta crede sau îi convine
să creadă; și cere italianului care se află alături să scoată, a doua
zi, un „avvis”, la Cluj, cu asemenea nerușinate născociri.
— Te asigur, generale, că nemeșii te vor guvernator al țării, în
numele împăratului. Ai ceea ce italienii numesc virtu. Nu te-nfurii
niciodată; îți păstrezi sângele rece în orice împrejurare. E ști cel
mai iscusit tălmaci al războiului, se umflă contele în cuvinte, iar
Basta îl privește cu ochi sticloși și reci ca de șarpe.

*
După miezul nopții, Stroe se întoarce la Alba Iulia și cere a grăi
voievodului, neapărat.
— Aga Leca s-a hiclenit, înclină fruntea, frânt de durere. Basta
s-a întâlnit cu Czáki la Turda.
— Se vede că așa trebuia să se întâmple. Turturea, adă aici pe
Pancratie Sennyei, Radu Buzescu, Ștefan Bodoni, banul Mihalcea
și Neculai Viteaz.
Vin cu toții, în mai puțin de un ceas. Le vorbe ște calm și
hotărât.
— Sânteți oamenii mei cu credință. Aveți grijă de treburile țării și
ale cetății. Plec să întâmpin răzvrătiții. Nu mi-i voia; dar armele
vor hotărî. Cred în dreptatea mea și-a acestui popor. Cred în
unirea românească săvârșită de mine.
Face semn lui Radu Buzescu să se apropie și-i șoptește:
— Tu ai grijă de doamna Stanca și de Florica. Înțelegi?

*
 La 16 septembrie, Mihai-vodă așază tabăra la vale de Aiud, în
câmpia de la Tinod. În aceeași zi, Basta pleacă din Turda și se
oprește aproape de Uioara.
— Vrea să dea lupta grabnic, înainte de a-mi sosi toată o știrea,
chibzuiește voievodul și ocupă tăpșanul ușor de apărat de la
Mirăslău, aici unde Mureșul cotește printre dealuri, lăsând doar
un loc strâmt de trecere. În față, un pârâu cu râpi adânci, cu un
singur pod. În stânga, păduri și dealuri greu de trecut. În dreapta,
lunca deasă și apa Mureșului.
— Aici săpați șanțuri și faceți întărituri de pământ și copaci,
poruncește voievodului căpitanilor. Ne apărăm până vor sosi
ajutoarele din Țara Românească și Moldova.
Cu povața lui Stroe Buzescu, Tudor Maldăr și Andrei Boer,
rânduiesc tunurile: să bată, până departe, drumul pe unde
bănuie că vor veni Basta și Czáki. Ci Stroe Buzescu tresare:
— Măria-ta, dacă-l înduplec, totuși, pe aga Leca să lovească din
spate, cu cetele Chioarei?
— Cearcă, stolnice, deși cumsecădenia ta azi amiroase a
prostie.
Într-o jumătate de ceas, Stroe, însoțit de nedespărțitu-i Condur
Pantelimon se furișa, pe drumuri tainice, spre Chioara.

*
Bun strateg, Basta înțelege repede că dacă Valahul se întărește
între dealurile Mirăslăului, nu-l mai poate scoate. De aceea îl
îndeamnă pe Czáki să înceapă hărțuirea, cu avangarda. Dar cetele
lui Mihai-vodă se bat bine: pe la ceasurile nouă, Czáki însu și ar fi
căzut prins în mâinile lui Simion Dărămuș, dacă Basta nu-i
trimitea, în mare galop, două pâlcuri de suli ța și și mu șchetari
nemți, să-l scoată din împresurare. Văzându-se copleșiți, leșii și
transilvănenii, cu Dărămuș, aprind satul Mirăslău din patru păr ți
și se retrag dincoace de pârâu. În retragere, întâlnesc o ceată de
husari și-i măcelăresc până la unul, sub privirile nevolnice ale lui
Basta.
Poruncește sfat tainic cu italianul Tomaso Cauriolo și cu
căpitanii nemeși, pe dealul de lângă Mureș, să iscodească mai bine
tabăra voievodului. Și ca s-o descopere în tot cuprinsul ei,
poruncește cetelor de valoni ale lui Iacob Beauri, să hărățească,
iar tunarilor să tragă. Folosind îndrăzneala prea mare a câtorva
secui, Beauri izbutește să prindă patru dintre ei și-i chinuie până
află tot ce știu despre numărul ostașilor, despre gândurile
voievodului și, mai ales că așteaptă oști numeroase din Țara
Românească și Moldova. Totuși, Basta nu dă atacul.
Astfel, ziua de 17 septembrie se scurge în a șteptare și pândă.
Mihai-vodă-i tare neliniștit: …„De ce l-am lăsat pe Stroe Buzescu
să plece? Acum aș fi avut cui spune de ce nu vreau, de fel nu
vreau să dau bătălia asta…”

*
În Chioara, Stroe trage de-a dreptul la odăile lui Leca:
— Măria-sa ți-a poruncit să-l izbești pe Basta dinspre
miazănoapte. Ce ai de gând?
— Au n-are încredere în mine, de te-a trimes pe tine?
— A auzit c-ai luat calea vicleniei.
— Eu? Stroe, tu mă bănui și când mă jur?… Mai bine pofte ște
în ospătărie, să-mbucăm ceva, prietenește.
— Nu-i vreme!
— Totu-i pregătit; aștept doar clipa. Și porunca!
— Clipa-i asta. Acum! Porunca eu o aduc.
— Noaptea nu pornesc… Hai să ciocnim o cupă de vin de
Lechința. O grozăvie!… Și după ce Stroe se așază la masă, în
ospătărie: Știi cum mi l-a înfățișat, într-o zi, Moise Secuiul pe
Basta? Om pătat de toate păcatele și omorurile: lacom, mincinos,
sperjur, înfumurat, calpuzan, jefuitor de biserici, sperietoare a
călugărițelor, fățarnic, crud cu obraz de blânde ță, eretic și
incestuos. L-am cercetat și eu, cu luare aminte: pare foarte
cumsecade. Dar nu știe să râdă. Ha-Ha! Rânjește doar, ca șacalii
călcați pe coadă.
— Dacă-i așa, atunci se cheamă fiară, pocitanie, nu om.
— Dar știi, stolnice? se răsucește aga Leca spre oaspete, după
ce soarbe cupa până în fund; mie-mi place om ca Basta. Pe tine te
îngrozește, pe mine mă vrăjește.
Bate din palme. Se ivesc patru arnăuți: îl în șfacă pe Stroe, îi
răsucesc mâinile la spate și-l târăsc pe trepte până jos, în temni ță,
în ciuda urletelor și a zbaterii.

*
La miezul nopții, Mihai-vodă trimite pe Petru Armeanul sol la
Basta, să-i spună că acest foc se aprinde nu din vreo gre șeală a
măriei-sale, ci din neastâmpărul, ticăloșia și răutatea a doi-trei
nemeși. De vreme ce măria-sa e credincios împăratului, ce cată el,
Basta, cu lefegiii împărătești, în tabăra răsculaților? A gre șit
drumul?
— Îl poftesc alături de mine; să batem Timișoara, să gonim
otomanii din Europa! Să facem faptă creștinească, de faimă
pentru noi și pentru împăratul. Dacă nu-ți izbute ște împăcarea,
amăgește-l până sosesc cetele de sârbi cu Deli Marcu și Radu
Buzescu care adună făgărășenii și vine spre noi.
Oarecum liniștit, măria-sa întinde mantia pe pământ și se
culcă. O bucată de vreme privirile-i rătăcesc printre stele. Nu știe
când a ațipit, nici cât a dormit. O bubuitură de tun îl saltă drept
în picioare. A doua. A treia.
— Ce se întâmplă? Vezi, Turturea!
Slujitorul aduce știrea de la tunari că un o ștean a adus porunca
măriei-sale, să tragă asupra taberei răzvrătiților.
— Tocmai acum când solul nostru s-a dus cu vorbă de
împăcare? Să înceteze focul! Să fie prinsă acea coadă de topor…
Și până la ziuă voievodul se bate cu neostoite gânduri. Se
întoarce, odată cu zorii, și Petru Grigorovici;
— N-ar vrea război, dar numai după-amiază dacă poate da
răspuns, după ce se sfătuiește cu Czáki. Mi-a poruncit să- ți spun
că împăratul l-a numit gubernator al Transilvaniei. Că are și
steagul și pecetea. Deci să nu mai cerci nimica. Nemeșii mi-au
vorbit încă și mai obraznic, măria-ta.
— Tâlharii! și mânia fierbe în el ca-ntr-un cazan acoperit. Să
tragă tunurile! Să sune trâmbițele de bătaie!
În câteva clipe cerul se umple de fum și flacără. Tunarii nem ți și
unguri răspund. Dar niciuna din tabere nu iese la luptă.
Înconjurat de cinci căpitani italieni și valoni, Basta demonstrează
lui Czáki că nu trebuie dată bătălia aici:
— Tabăra valahului e așezată prea bine și întărită cu me ște șug
mare: nu-i poate face nimic nicio oaste de zece ori mai mare ca a
noastră. Numai printr-o stratagemă îl biruim.
— Și care-i stratagema? întreabă Baltazar Bornemiza.
— Rupem tabăra și ne retragem până după deal.
— Pe ce te bizui, generale, când propui… fuga?
— Pe firea aprinsă a valahului. Nu va răbda să ne vadă
plecând, fără a ne urmări. Ura și înflăcărarea-l vor pierde.
— Nu reușim! se împotrivește Maco. Valahul e aprig: ne-ajunge
din urmă și ne izbește înainte de a ne opri.
 — Stelele ni-s prielnice, mârâie Basta. Luna, care-n astrologie
închipuie poporul, se află în casa morții, iar Saturn și Marte se
întovărășesc cu Venus, în templul desfătărilor…
Ci drept în clipa asta o ghiulea scurmă pământul la zece pa și de
sfatul căpitanilor, împroșcându-i cu țărnă și silindu-i să se
împrăștie în grabă. Basta socoate întâmplarea asta drept o
minune: „Până trece râpa din față, eu ajung departe”…
După un ceas, din tabăra lui, de pe un dâmb, Mihai-vodă vede
cum, în bună rânduială, oastea potrivnică pornește pe drumul
Turdei, pe care venise. Întreabă, cu îngrijorare mare:
— Acela-i steagul împărătesc, căpitane Andrei Boer?
— Da, măria-ta: vulturul cu două capete.
— Mi l-a furat, nelegiuitul! Mie mi l-a trimis împăratul. Și el, ca
și Sigismund… Lume de tâlhari și mincinoși… Ce face?
— Fuge, măria-ta, răspunde căpitanul Tamaș.
— Au nu știe că-l ajung și la Cașovia? și sare pe cal, parc-ar
avea aripi. Vă strivesc, vipere! Urmărirea!…
Însuși îndeamnă, zorește vârând parcă foc și furtună în fiecare
oștean. Pornesc întâi o parte din călăreții cazaci. Dar mu șchetarii,
lăsați în urmă de Basta, trag focuri dese și opresc înaintarea.
Oastea voievodului se adăpostește în râpă; dar deasupra iese greu
și pe malul celălalt se orânduiește anevoie, din pricina focului
mușchetarilor. E aproape amiază când îi are pe toți, în ordine, pe
locul unde înnoptase Basta și nemeșimea. Lovind prin
surprindere, Cocea îl prinde pe Baltazar Bornemiza și-l trimite
măriei-sale.
— De ce fug, mișeii? întreabă voievodul cu îngrijorare.
— Nu fug, aleg loc bun pentru bătălie, se semețește nemeșul.
Resfirați pe câmpul larg, oștenii lui Mihai-vodă se cred biruitori.
Ci inima măriei-sale se zbate între ghimpii îndoielilor. Aleargă în
frunte. Face semne mari să se adune. Flutură barda. Răcnește
porunci. Gonește spre dreapta, spre stânga, punând rânduială.
Rămâne în urmă și îndeamnă să gonească mai tare, să țină
rândurile strânse. Dar, nu: merge greu. Se cunoa ște că sânt o șteni
de strânsură, prea puțin deprinși cu războiul. Se îngaimă. Se
zăpăcesc. Șovăie… „Nici căpitani buni n-am. Unde-s Buzeștii?
Băleanu? Novac?… Maldăr, săracul, dă cu latul spadei în ei și…”
Dar nici voievodul nu-i în toate apele lui: „Acolo-i steagul
împăratului, steagul trimis mie… Cu cine lupt? La Călugăreni
loveam abraș… Noroc că Basta, câinele, fuge… Îl ajung… Mai am
două mii de pași… mai puțin…”
Dar, deodată, de după deal, vede grosul taberii lui Basta oprită,
rânduită, zid de suliți, gata de bătaie… „Ai, m-a prins în
neorânduială…” Strunește calul. La fel și Turturea. Nu poate
porunci atacul, până nu așază pâlcurile. Umbra bucuriei i se
poticnește în spaimă:
— M-a înșelat, câinele!… scrâșnește și urcă în galop nebun
dealul în stânga. În vârf se oprește. Prive ște. Simte că n-are
liniștea pentru judecarea rece, limpede a împrejurărilor: vede că
nu face ceea ce trebuie, ci ceea ce îl silește potrivnicul și-l împinge
mânia, setea de a se răfui cât mai repede și mai crunt, cu
viclenia… „Unde-i Stroe? De ce l-am lăsat să…”
— Căpitane Andrei Barsai, voi să mai cerc o dată împăcarea.
Mi-i inima grea: să vărs sânge creștin.
— Târziu, măria-ta. Puneți platoșa. Ne lovește dușmanul.
— Minciuna-i mai tare ca adevărul?
— Datoria noastră-i să credem în izbândă, măria-ta! strigă
State Boldur, intrând între căpitani.
— Tu, aici, moldave?! și, o clipă, inima i se umple de lumină.
Urmează-mi sfatul. Firea locului ne silește să a șezăm oastea pe o
singură linie: să ne ferim de dealuri și de râpa Mure șului. Apoi,
descalecă și cu vârful spadei însamnă în țărână chipul cum să se
așeze cetele: în aripa dreaptă, cazacii, archebuzierii călări și
lăncierii români, începând de la cotul acela al țărmului. Barcsai să
te ferești de a fi azvârlit în Mureș. Îl învălui pe du șman înaintând
printre copacii luncii. Să-mi aduci pe Czáki și călăre ții lui, prin și.
Uite-l: luptă în partea asta.
Încredințează conducerea dreptei lui Gheorghe Budai și Petre
Odobașa, cu rămășițele călărimii și cu pedestrimea. La mijloc,
Cocea și Tamaș, iar el, cu boierii, cu Andrei Boer, cu Maldăr și cu
Dărămuș, pretutindeni unde va fi nevoie. Rămâne în spate, prisos,
doar Gheorghe Farcaș, cu trei mii de călăre ți săcui și cei două mii
de țărani armați cu mușchetele trimise de împărat. Dar socotind
acum, încă o dată, oastea scoasă din șanțuri, din tabăra întărită,
se înspăimântă de slăbiciunea și puținătatea ei. Petru Oră ș, în
fruntea moldovenilor aduși de State Boldur, i se pare mai de
nădejde. Ceilalți nu știu să lupte în rânduri strânse ca nem ții și
valonii lui Basta.
Artileria potrivnicului începe să tragă iar. Tunurile voievodului
răspund: meșterul italian Vincenzo din Padova izbutește să facă
pagubă nemeșilor, chiar de la întâile ghiulele. Pornind atacul,
dreapta se ține bine; înaintează peste cinci sute de pași. Dar
înțelegând că pierde războiul dacă dreapta, ajutată de artilerie, nu
poate fi oprită repede, Basta trimite o ceată de mu șchetari să
ocolească dealul și să lovească din spate. Andrei Barcsai se apără
dârz. Basta mai trimite împotrivă-i și pe Melchior Rotawitz, cu
reiterii lui. După o luptă scurtă și foarte sângeroasă, lăncierii lui
Mihai se trag înapoi. Pe neașteptate, prin fumul des, mu șchetarii
năvălesc din spate, pun stăpânire pe artilerie și-o întorc împotriva
oștirii voievodului. Din clipa asta Czáki poate lovi nestingherit
aripa stângă. Voievodul însuși cearcă o năvală întru
despresurarea tunurilor, dar pierde zeci de luptători, fără izbândă:
tunurile seceră în rândurile românilor cu înspăimântătoare
hărnicie.
Dinspre Mirăslău s-arată cete de ostași gonind nebunește: Baba
Novac cu cinci sute de haiduci. Dintr-un semn al voievodului,
bătrânul căpitan înțelege că trebuie să lovească aripa dreaptă.
Urlă cumplit, ca să-și îmbărbăteze flăcăii și-l opre ște pe Czáki, ca
la Șelimbăr.
De pe înălțimea de unde ocârmuiește, Basta vede tot câmpul de
luptă ca-n palmă. Frica îl înghimpă în pântece, dureros; dar nu se
lasă. Trimite valonii lui Iacob Beauri. Și lupta durează a șa,
sălbatic de crudă, mai bine de un ceas, când, întrebând
astrologul, Basta hotărăște izbirea cea din urmă, drept în mijlocul
taberei române. Bătălia se preface într-o furtună fioroasă. În
fruntea luptătorilor, cu Boldur și Turturea în preajmă, voievodul
răstoarnă armăsari, doboară archebuzieri, spintecă pedestrași,
până își frânge securea în zalele unui cuirasat negru. Totu și, ca
nealtădată, n-are spor. Vede greșelile dușmanului; dar, ca-ntr-un
vis urât, nu le poate folosi. La fel căpitanii: doar Baba Novac duce
luptă spornică: ajunge în mijlocul taberei neme șe ști și, o clipă,
dacă ar avea un sprijin cât de mic, Czáki ar fi prins. Ci acest
sprijin nu se ivește de nicăieri. Toate celelalte șiruri, bu șite mereu
de lefegiii nemeșimii, se clatină. Mulți pier. Mul ți cad prin și.
Voievodul parcă nu mai este în luptă, ci în vijelie. Visarea cea
urâtă se sluțește mereu. Oștenii se bat acum, nu ca să câștige
victoria, ci ca să-și mântuie viața din acest măcel barbar. State
Boldur aude nemeșii cum ațâță luptătorii numindu-l pe măria-sa
„Sugător de sânge – Sangui, sugam!” în latinește, ungurește,
nemțește. Catafracții negri ai Bastei ucid și răniții: ucid cu sete.
Mihai-vodă vede că mulți dintre ai lui: Barcsai, Tama ș, Maldăr,
Orăș stau în vipia bătăliei nu din curaj, ci din deznădejde: n-au
unde se adăposti: sânt copleșiți. Cei dintâi, cazacii lui Cocea,
covârșiți de puterea dușmanului, se azvârl în Mureș. Mulți se
îneacă dar tuturor li se pare că moartea-i mai u șoară a șa. Cei din
aripa dreaptă se iau după cazaci. Numai mijlocul taberei, unde
luptă Mihai-vodă însuși și capătul dreptei, unde urlă Baba Novac
și haiducii lui se mai țin încă o vreme, până când to ți cei care pot
înota trec dincolo de apă. Cu vorba sau cu spada smulsă de la un
nemeș, ajutat doar de State Boldur, de Orăș și de Turturea, stăruie
în luptă; întoarce fugarii la luptă. Dar ungurii din oștirea lui încep
să treacă la nemeși, rărind și mai mult rândurile. Cei din cetele lui
Maco le strigă:
— Nu mai luptați în tabăra sugătorului de sânge!
Măria-sa cată spre cei câțiva căpitani care luptă în juru-i, la
cetele risipite ca de-o vântoasă și poruncește cu glas frânt:
— Adunați steagurile aici, în jurul meu!… Așa!… Fluturați-le
sus, să le vadă și mișeii care fug. Trâmbițașii…
Și, încă un ceas, înfrânții înfruntă nemeșimea. Basta vede
steagul voievodului din damast alb, cu vultur de aur pe-o creangă
verde și poruncește lui Iacob Beauri să i-l aducă. Năvala, tot mai
fioroasă, împresoară cetele din jurul voievodului.
— Măria-ta, ne-a înconjurat dușmanul! strigă Boldur.
— Să pierim aici! se opintește voievodul lovind, furios, în
dreapta și-n stânga. Dar împresurarea se strânge; to ți se bat cu
deznădejde. State Boldur, în frunte, sparge rândurile du șmane.
Dar trei suliți îl împung în coaste și-n spate și-l doboară; cade
spumegând de-nvolburarea mâniei și-a durerii. Pe măria-sa îl
cuprinde o ciudată spaimă: parcă i-ar fi tăiat mâna dreaptă.
Blastămă și strigă:
— Steagul meu! smulge pânza de pe lance și-o vâră sub plato șă,
în sân. Dă pinteni calului și deschide drum printre valonii Bastei,
printre nemeși: Orăș și Turturea îl apără din laturi. Czáki însu și se
repede să-l prindă. Când, în sfârșit, îl crede împresurat de istov,
dinspre stânga, cinci luptători în straie țărăne ști, cu spade grele,
lovesc în cetașii nemeșilor și ușurează ieșirea voievodului, parcă i-
ar deschide o portiță. O clipă, trecând în goană, lui Mihai i se pare
că-l vede pe Stroe Buzescu îmbrăcat țărănește. Cată în urmă, dar
nu mai vede decât luptători feluriți care țin piept călărimii valone.
La malul Mureșului, vodă privește o clipă trupurile oștenilor
morți, duse de apă la vale. Cei din jur îi fac semn să intre în apă:
Iacob Beauri, cu valonii, la două-trei sute de pa și. Dă pinteni și
intră în valuri. Calul înoată repede, pufăind ca zece foaie de fierar
și forăind, parcă l-ar urmări o haită de lupi. Îl scoate la malul
celălalt. Aici cade în genunchi, sleit de puteri, tu șind și
împroșcând stropi mari de apă. Mihai-vodă descalecă, îi scoate
frâul, îi îmbrățișează grumazul, îl sărută și-l lasă slobod. I se pare,
în clipa asta, că Fulger, armăsarul alb dăruit de Velica, plânge.
Dincolo, pe celălalt mal, valonii urlă și spumegă: văd cum
voievodul își prinde steagul de-o suliță, îl înalță, iar oștenii se
strâng în juru-i: câteva sute, apoi o mie, două mii, trei mii… ud
până la piele, călărește în frunte, pe-un cal roib. Porunce ște lui
Maldăr să adune călăreții, iar lui Andrei Boer, pedestrașii. Și, sub
ocârmuirea lui Baba Novac, să-i ducă la Făgăraș.
Cu doisprezece călăreți, pornește în galop spre Alba Iulia.
Vântul nopții îi usucă straiele și-i arde inima. În urmă, mai la vale,
trece și luptătorul în strai țărănesc; înoată voinicește – calul i-a
căzut în luptă. De pe ist mal prive ște încruntat în urmă și vede
doar mișelie, trădare, jurăminți călcate, dragoste fățărită. Î și apucă
spada cu amândouă mâinile, o frânge în genunchi și-o aruncă în
apa Mureșului. Își scoate ciubotele și varsă apa din ele. Le încal ță
la loc. Și când ridică ochii, în jur șase lefegii secui și trei
moldoveni, îl cunosc, îl ajută să se ridice și-i dau un cal. Durerea i
se alină, dar pânza lacrimilor nu-l lasă să vadă toată grozăvia
înfrângerii. Își așază fașa neagră pe ochiul beteag, și gândurile i se
rânduiesc pe alt făgaș:… „Înfrânți aici, la Mirăslău, dar numai
după ce am arătat că românii pot fi înmănunchiați sub aceea și
ocârmuire. Nu-i așa, Sima? Măria-sa galopează spre Alba, unde i
se află inima. Ci se va întoarce la Făgăraș, unde-și are familia. Și
la Brașov, unde putem aduna iar oastea. Eu trebuie să aduc,
întru apărare, toate cetele oltene…”
Ivit ca din senin, Dan Buzdugan îi ține calul:
— Încalecă, stăpâne!… Colo te-așteaptă Baba Novac cu rămă și ța
oștirii, să faceți rânduială. Am pierdut o bătălie, nu războiul.
 Aici începe sfârșitul cel dureros

În după-amiaza zilei de 18 septembrie, când Mihai-vodă se

bătea la Mirăslău, în Praga, Carlo Magno îl convingea pe Rudolf-
împărat să-l recunoască guvernator al Transilvaniei pe viață.

*
Când Dorothea Hirscher îi aduce vestea înfrângerii, Velica se
prăbușește pe lespezi, ca lovită de-un fulger negru. Prietena o
ridică în jilț și-i așază părul ca aurul.
— Am vegheat în genunchi, toate aceste zile și nopți. Dar…
Sprijină fruntea pe pieptul prietenei și plânge, amar, lacrimi de
foc. Pe voievod îl întâmpină însă cu zâmbet trist, cald și blând.
— Ci, rogu-te, nu te mâhni. Temeiul ți-i dreptatea și adevărul
unui neam întreg. Asta îți dă putere de zeu.
Îl ajută să strângă hrisoavele și averile. Să le încuie în cufere și
să le trimită, parte la Cozia, parte la Făgăraș.
— Czáki zorește spre Alba Iulia. La Mureș se mai a țin Novac,
Radu Buzescu și, cred, chiar Stroe, care a scăpat, după cât îmi
spune Condur, cumpărând straja lui Leca din Chioara.
— Leca, nemernicul!… De el mi-i mai teamă ca de Basta.
— Adăpostește-te la Tismana, Velica. Dușmanii…
— Îi cunosc. M-am luptat adesea cu dânșii. Și-apoi, tu te-ntorci,
Mihai, curând. Te-ntorci biruitor, ca acum un an. Eu te-a ștept…

*
Șase zile cetele Novacului și ale Buzeștilor împiedică neme șimea
lui Czáki să ajungă la Alba Iulia. În a șaptea intră și măcelăresc
mulți din oamenii lui Mihai-vodă; un fecior al lui Barcan-vistierul,
soția și pruncul lui Andrei Boer, zeci de slujitori și chiar mul ți
neguțători care arătaseră dragoste pentru români. Nu-s ierta ți nici
răniții. Nici bolnavii din bolniță. Și, odată dezlănțuită, furia
sporește mereu. Noaptea, pradă și ard biserica mitropoliei din
cetate; apoi o dărâmă cu târnăcoapele: Naprágy și Czáki lovesc
înșiși, izbesc cu cazmalele și strigă blesteme. Dezgroapă oasele lui
Aron-vodă și ale lui Danciu din Brâncoveni, le pângăresc și le
azvârl în haznale.

*
Așezat în cetatea Făgăraș, Mihai-vodă le aude pe toate și se
încrâncenă. De la Suceava, Preda Buzescu trimite știrea că
Zamoyski a ocolit cetatea și s-a îndreptat spre Iași, să-l înscăuneze
pe Ieremia Movilă. De la Hârlău a desprins un trup de oaste, ca la
douăsprezece mii, sub povața lui Moise Secuiul și a lui Andrei
Potocki, să treacă munții pe la Rodna și Bistrița, să-l a șeze crai pe
Sigismund Báthory, la Alba Iulia; el coboară spre miazăzi, să-l
facă pe Simion Movilă domn la Târgoviște. La sfatul rânduit în
cetatea Făgăraș, Baba Novac întreabă, cu dojană:
— De ce te-ai luptat cu ei, măria-ta? De ce te-ai pripit? De ce-ai
risipit atâta vitejie și nu m-ai așteptat?
— Mustră-mă, Novace, și jăluie-mă. Dar fui biruit de nenorocul
meu, nu de priceperea și tăria armelor lui Basta.
— Dușmanul vrea pieirea măriei-tale. De aceea lasă mie și lui
Stroe Buzescu grija strângerii oștilor, iar măria-ta, pe la Bran,
treci în Țara Românească. Făgărașul nu-i destul de tare ca să-i
poți înfrunta aici pe nemeși și pe Basta. Dacă n-am murit la
Mirăslău, nădăjduiesc a te sluji până la cel din urmă al meu
suspin.
Olăcar, acoperit de pulbere și nădușeală, vestește că Zamoyski e
la Trotuș, gata să treacă pe la Oituz.
— Și dacă Basta și Czáki vin dinspre Alba Iulia, sântem încol ți ți
din două părți, se frânge glasul lui Radu Buzescu. Aflai că secuii
trecuți la Basta, după bătălia de la Mirăslău, Czáki i-a prins
dormind fără veghe, nearmați și i-a tăiat în bucă ți, până la unul:
aproape două mii.
— Și Basta ce-a zis? întreabă Stroe Buzescu.
— Se teme de trufia lui Czáki, lămure ște Nicolae Viteaz; are
oaste mai multă și se semețește foarte: a biruit nebiruitul osta ș al
vremii. De altfel, lucrurile s-au încurcat rău pentru Basta: Moise
Secuiul îl aduce pe Sigismund, așa că nu-i, cum se credea, stăpân
pe Transilvania.
Și Pancratie Sennyei știe că nemeșii ucid orice valah, iobag ori
boier, care a avut legătură cu „faraonul valah”. Pe Gheorghe Ra ț l-
au omorât la Aiud.
— Iar mie mi-au ucis soția, se înclină Sennyei, frânt.
— Și eu am vești proaste, se ridică Radu Buzescu. Sașii din
Sibiu mi-au lovit cetele, în puterea nopții, și mi-au nimicit
optsprezece oameni. De asta n-am putut ajunge la Mirăslău.
Acum, o parte din ostași i-am adus cu mine; ceilalți s-au întors pe
la Olt, cu poruncă să intre iar în Transilvania, pe la Bran.
 — Să nu deznădăjduim, măria-ta și cinstiți boieri, ridică glas
Stroe Buzescu. Înfrânți sânt doar cei care pierd nădejdea. Cele
mai multe cetăți transilvane sânt în mâinile noastre. Bistri ța o
apără moldovenii lui Mârza. Petru Fecior, cu secuii, stă la
Gurghiu. Căpitanul Ion s-a desprins de aga Leca și apără Cojocna.
Deva, Lipova, Lugojul și tot Banatul este al nostru. La Uioara sânt
străjile banului Mihalcea. Toată partea de miazăzi a Transilvaniei
este sub a noastră oblăduire. Mergem să-l răpunem pe leah și ne
întoarcem împotriva nemeșimii.
— Gândesc la fel, se alătură și Sebastian Tököly. Până atunci,
Basta, sfădit cu Czáki, ne va cere ajutor…
După ce voievodul dă toate poruncile pentru adunarea taberii la
Râșnov, toți se ridică să plece la locul poruncit. În acel moment,
intră alt olăcar:
— Știre de la Preda Buzescu: a înfrânt un puternic grup de le și,
în apropiere de Trotuș. Zamoyski va pierde patru-cinci zile până
va porni iar la drum. Înaintează cu teamă.
— Deci, se poate birui! strigă Stroe. Ei, uite-l pe Stoica-vistier,
măria-ta! Unde-i Kornis?
— A rămas la Alba Iulia, cu nemeșii. Aduc scrisoare de la
împărat: măria-ta ești gubernator. Pe viață, măria-ta!
— S-o văd! Și, după ce privește pecetea și iscălitura: Basta,
ticălosule, cum de nu te-nghite pământul?

*
După un drum greu, cu multe hărțuieli, zece mii din oamenii
lui Nicolae Pătrașcu-vodă și Radu Buzescu ajung la Făgăra ș, în
aceeași zi cu Preda Buzescu care, după ce s-a încredințat că
Zamoyski s-a îndreptat spre Focșani, a țâșnit în Țara Bârsei, pe la
Oituz. Întâlnirea între frații Buzești a fost cutremurătoare. Dar,
după îmbrățișările fierbinți, înlăcrămate, după ce povestesc prin
câte au trecut, Radu se întreabă dacă nu-i mai nimerit să treacă
munții și să-și vadă de casele lor.
— Ești obosit, frate, ci nu te pripi.
— Pe vodă l-a părăsit norocul.
— Și vrei să-l părăsim și noi? întreabă Stroe. Am cules bucuriile
biruințelor și-acum, la cel dintâi necaz, să ne lepădăm de el ca
Iuda? E rușinos, fraților.
— Nu rușinea, ci teama că ne trăsnește cu buzduganul în
frunte.
 În tabăra de la Râșnov au venit și mulți lefegii, moldoveni, secui,
cazaci. Doar leșii cată drumul spre Zamoyski.
Velica vestește că discordia dintre Basta și Czáki sporește. De
altfel s-au și despărțit: cel dintâi a rămas la Alba Iulia, al doilea s-
a tras la Sibiu.
Înfricoșat de cele întâmplate și mai ales de cruzimile neme șilor,
mitropolitul Ion s-a adăpostit, împreună cu o samă de prieteni și
cu Velica-doamna, la Prislop. Îl străjuiesc câteva sute de țărani
români, din Hațeg și Sibiu.
Cu îngăduința lui vodă, Mihalcea îl trimite pe Sebastian Tököly
să cerce pacea cu Basta ori cu Czáky:
— Amândoi, în felul lor, își căiesc fapta.
După o zi și-o noapte, Tököly se întoarce de la Basta:
— Încheie pace, dacă voievodul își zălogește familia. Gândind la
zbuciumata doamnă Stanca, Stroe Buzescu suspină: …„Ea, care
totdeauna a stat împotriva războiului, acum… Mi se pare o
nelegiuire…” Mihalcea, dimpotrivă:
— Pentru o doamnă nu poate fi prilej mai nimerit ca să- și arate
dragostea. Mă duc să grăiesc cu dânsa.
O găsește în iatacul ei, plânsă și mânioasă:
— Bătrân smintit! Mă vâri în gura fiarei, ca să-ți scapi pielea?
Ocara nu-l atinge pe banul Mihalcea. Știe că Stanca nu-i
Chiajna, să-i pună grumazul sub satâr. Intră în iatacul
voievodului, îl ajută să ticluiască scrisori către căpitanii sorti ți să
strângă și să muștruluiască oșteni.
— Măria-ta, Zamoyski se apropie de Focșani; nu-l biruim dacă
n-avem pace cu Basta. Atrăgându-l de partea noastră, îl
desprindem cu totul de magnați, de care, acum, se teme mai mult
ca de orice. Chezașă fiind, doamna Stanca împlinește o datorin ță
sfântă.
— Ieși afară!
Dar, peste un ceas, Mihalcea se înfățișează cu vistierul Barcan,
Radu Buzescu, logofătul Teodosie, Nicolae Viteaz, și Sebastian
Tököly: stăruie, toți, pentru împăcare. Voievodul cheamă diecii și
poruncește scrisori către Basta și Czáki: cere pace și ajutor
împotriva lui Zamoyski, omul sultanului. Dă cheza șă familia și
întreaga avere aflată în cetatea Făgăraș. Cetatea însă să-i rămână
lui, adăpost de orice primejdie. Iscălește, și-adaugă apăsat, cu
pana muiată în cerneala mâniei:… „păntru tocmeala ce-au făcut
țara să dau fămeea”…
 — Diece, arde pana asta! Săvârșii cu ea faptă urâtă… Pentru
cea mai cinstită și mai omenească dorință, pentru dreptatea unui
popor, mi-am zălogit doamna și coconii unor ticăloși.

*
Și pe Stroe Buzescu îl cearcă dureri amare, ci nu se lasă răpus.
Cu Maldăr, cu Dărămuș, cu Andrei Boer adună o șteni și-i
pregătește pentru luptă. Velica îi trimite știrea că neme șii au pus
capul voievodului la preț: o moșie cu cinci sute de iobagi celui
care-l aduce viu sau mort. Și îl roagă să întărească straja în jurul
măriei-sale… „Am și împlinit astă dorin ță; ci durerea pierderii lui
State Boldur nu se va tămădui nicicând.”

*
A treia zi, se întorc trimișii la Basta: generalul e bucuros de
pace, dacă voievodul face nou jurământ de credință către împărat.
Cei trei soli: Sebastian Tököly, Nicolae Viteaz și Preda Buzescu,
jură ei pentru voievod.
Ștefan Czáki nu-l primește pe Ion Szelestei: poruncește să fie
pus în fiare și întemnițat. Pentru că strigă că-i solul lui Mihai-
vodă, că are scrisori de pace, slujitorii îl biciuie, îi zdrobesc
mâinile și picioarele.
Cruzimile nemeșești umplu Transilvania. Naprágy proscrie to ți
călugării români. Prinde opt și-i jupoaie de vii în piața ora șelor
Sibiu și Sebeș.
— Ce căsăpire năroadă! strigă Stroe Buzescu și trimite pe
Simion Dărămuș să orânduiască apărarea Prislopului, iar
Mihalcea poruncește căpitanilor din Bistrița, Rodna, Cluj, Uioara,
Dej să ocrotească românii de năpasta nemeșimii.
Ci, a patra zi, Basta cere încă patru boieri ostateci: vistierul
Stoica, Udrea Băleanu, Radu Buzescu și Sava armașul.
— Tâlharul! Va să ne lipsească oștirea de trei căpitani.
— Ne lasă, în schimb, cetățile Gurghiu, Jeciu și Făgăraș.
Privindu-l pe vodă cum șovăie în fața hârtiei către Basta, Stroe
Buzescu își deapănă în gând nedumirite stihuri de psalm: …„Din
vasul cel cu amară băutură beau… Ci nimeni nu va putea zice c-
am fost nevrednici. Jerfit-am tot, pentru gândul cel mare. Iar
Sima, de-ar fi aici, dreptate ne-ar da.”
La o jumătate de ceas după asta, Stroe îl află pe voievod iar
harnic și neîntrecut în treburi de orânduire îndrăznea ță și
fulgerătoare. Într-o zi rânduiește toată tabăra de la Râ șnov. Și se
bucură că are 16.000 de oșteni:
— Îl lovesc pe Zamoyski la Teleajen!

*
Vestea despre înfrângerea de la Mirăslău a ajuns la Căluiu a
patra zi, spre seară. A adus-o Oprea Rîcman. Cătălina lucra,
împreună cu Sima, la alesul merelor. Au îngenuncheat, acolo,
lângă movila aurie, și au plâns. Din foișor le vede musafirul, Matei
al Mirelor, învățat teolog și prieten de la Țarigrad. Coboară și,
aflând pricina jelirii, rostește:
— Spun tuturor împăraților și domnilor: decât arme și oști, mai
bine faceți case pentru săraci, drumuri pentru negu țători, bolni țe
pentru bolnavi și schilozi, punți și fântâni pentru călători, școli
pentru neștiutorii de slovă…
— Multă dreptate ai, cinstite oaspete, își șterge Sima ochii mari,
luminoși și-și mușcă buzele rumene ca vișina. Ci mai întâi cuvine-
se să stârpim răul și nedreptatea care chinuie încă omenirea.
Cătălina, va să ne gătim iar de război. Anghelina, cheam-o pe
Anca lui Maldăr: rânduim apărarea caselor, noi, muierile. Și asta,
ca s-avem țară slobodă, iar lumea să poată preface în faptă,
gândurile înalte ale musafirului nostru.

*
Slujitorii lui Czáki îl prind pe mitropolitul Ion în Ha țeg și-l
pornesc, într-o căruță cu strajă tare, spre Alba Iulia, să-l ucidă.
Dar cete de țărani, vestiți de Velica, le ies în cale la râul Strei,
alungă străjerii și-l călăuzesc pe mitropolit până la Prislop. Furio și
că n-au izbutit să prindă capul bisericii, nemeșii jupoaie de vii doi
călugări și-i atârnă de crăci, pe drumul de la Săli ște la Prislop. Ci
țăranii nu se înspăimântă: îngroapă călugării cu prohod mare și
pradă castelul nemeșului din Orlea.

*
Prin Radu Buzescu, Basta îl vestește pe voievod că nu poate da
cetățile făgăduite: nu-l lasă nemeșii. Iar Făgărașul – și-a amintit –
este al Mariei Cristina. Doamna Stanca se va adăposti la Gilău. În
schimb, făgăduiește două mii de lefegii să-l ajute în înfruntarea cu
Zamoyski.
 *
De-o săptămână, Dorothea Hirscher o caută pe Velica și n-o
află. Ci azi, intrând în ograda bisericii Sf. Nicolae din Șchei, îl
zărește pe Costa Duda.
— Se află aici, împreună cu soața mea, Păuna; ne ocrotește
protopopul Mihail. Iar lumea știe că-i cumnată-mea, Petruța.
— Se zvoni că Buzeștii l-ar fi părăsit pe voievod, îi șopte ște
Dorothea după ce-o îmbrățișează. Velica îngenunche pe iarba
rouată. Privește muntele Tâmpa, aurit de lucirile asfin țitului. Și, o
clipă, parcă-i atunci când Stroe i-a stat alături:
— Știi, Dorothea, aici, acum zece ani, a fost vremea
jurămintelor. Începe oare vremea lepădărilor?

*
Mihai-vodă trece cu oastea spre pasul Buzăului, să iasă
înaintea lui Zamoyski. Sașii au închis cetatea Brașovului. De pe
ziduri, străjile privesc dușmănos. Când Stroe Buzescu cere să
deschidă poarta, să intre și să cumpere arme, căpitanul străjii îi
strigă:
— Nici unui român nu i-i îngăduit a pătrunde în cetate.
După câteva minute se ivește o ceată de secui și se plâng că nu
le dă voie să-și ia spadele și scuturile adăpostite în ba ștea
fierarilor. Sfătuiește, scurt, cu căpitanul Tamaș:
— Am câțiva meșteri la cățărat pe ziduri.
În clipa asta, de la fereastra de mijloc a turnului, s-aude glas
ostenit și tulbure, greu de suferință:
— Buzescule, la noapte, sașii vor să vă lovească…
Stroe ridică fruntea: un cap albit, o barbă încâlcită. Și doi ochi
holbați, speriați.
— E jupân Antonie Grama, îl cunoaște Dan Buzdugan. Numele
acesta înțeapă ca un ac inima lui Stroe: …„Cât l-am urgisit și l-am
uitat aici, iar el încă ne vrea binele…”
— Tamaș, lovește baștea!
Într-un sfert de ceas, secuii sânt sus pe creneluri. Straja prinsă
ori alungată. Stroe și Dan sparg ușa temniței, îl iau în spinare pe
bătrânul Grama, îl pogoară de pe zid cu funia și-l înfă ți șează
măriei-sale, întru dezvinovățire:
— N-am vrut pieirea sașilor ori a ungurilor, ferească sfântul.
Toate fost-au uneltiri și limbi viclene, ca să-mi ia turmele, precum
luatu-mi-le-au.
 *
Îndată după miezul nopții, vreo cinci-șase sute de sa și, bine
armați, lovesc cu mare putere tabăra voievodului. Stroe Buzescu,
cu cetele lui și ale lui Maldăr, îi răpun și-i silesc să se ascundă în
cetate. De la cei prinși înțelege că Ștefan Czáki îi îndeamnă la
răscoală, că pe Valentin Hirscher l-au scos din sfat și-l țin în casă,
pedepsit pentru închinare lui Mihai-vodă.

*
În zori, la șipotul din marginea Prejmerului, Stroe Buzescu
descalecă, își răcorește fața cu apă rece și se usucă la vântul
toamnei. Deodată i se arată două femei siliștene și un cioban…
„Parc-ar fi Duda”, gândește Stroe și iese în față.
— Prietene, nu arăta că mă cunoști, șoptește una din femei.
— Velica!… Dar cum pot să nu te-mbrățișez?
— Merg în urma voastră și n-aș vrea să mă afle careva. Neme șii
mă caută de zor.
— Adăpostește-te la Stănești, Mândruța. Te călăuzește Gruia
Novacului.
— Mulțumesc, Stroe; nu lipsi oastea de-un căpitan. Mă descurc
eu cu românii mei de-aici. La Stănești, nu vă pot fi de niciun folos;
aici, da. Căci eu cred, ca-n lumina soarelui cred, că vă întoarce ți
să mă dezrobiți. Roagă-l pe măria-sa să înapoieze avutul lui
Antonie Grama: ne-a ajutat cu bani la mitropolie. O trage
deoparte, la adăpostul calului, să nu-l vadă nimeni, o îmbră ți șează
și-o sărută cu durere dar și cu patimă. Velica în țelege și surâde,
gândind: …„Mult îi samănă, Doamne”… Plânge mut, cu lacrimi
șiroaie. Stroe s-aruncă în șa, cu ochii în lumina ochilor Velicăi.
Dinspre corturi vine voievodul călare, însoțit de Turturea și de
Gruia Novacului. Velica își usucă ochii cu mâneca, face semn lui
Stroe și-i șoptește, surâzând sfâșietor de trist:
— Nu-i spune… Mi-ajunge că-l văd. Biruință!
Dând pinteni armăsarului, stolnicul îl întâmpină pe măria-sa și,
în galop, trec spre capul oștirii, gata de marș. Grăbesc să ajungă la
munți. Urcă pe unde coborât-au acum un an și o lună. Se lasă
neguri și pornește o ploaie rece. Trec totuși, repede, cu două
popasuri, în valea Buzăului și fac tabăra la Gura Teleajenului.
Aici, Stroe află știri despre tăria oștilor lui Zamoyski și se
cutremură. Voievodul însă crede în victorie. Abia acum are răgaz
să-i spună despre întâlnirea cu Velica, la Prejmer.
— Te-a rugat să-l despăgubești pe Antonie Grama.
— M-a mai rugat odată, în Alba Iulia, și-am uitat.
Fruntea voievodului se-ntunecă tare; ochii scapără scântei și
fulgere. Ci, cu glas domol, cheamă diacul:
— Drăghici, scrie hrisov: „Să se dea lui Antonie Grama și fiilor
lui satele Budenii din Câlniște, Hărăștii și Curtea. Când am intrat
domnia-mea în Transilvania m-am mâniat pe Antonie Grama, cu
mare urgie, pentru o ceartă ce a avut cu domnia-mea între acele
limbi viclene și l-am închis în turnul cetății Bra șov și l-am prădat și
i-am luat avutul, hainele și lucrurile scumpe și banii și l-am adus
la sărăcie. Dar apoi mi-am luat sama și am găsit că l-am prădat
pe nedrept, că a fost om cu dreptate și m-am temut de blăstămul
lui și al fiilor lui și m-am gândit să-i întorc paguba și prada. Și
neavând de unde să le întorc, căci le-am împăr țit și le-am risipit,
deci aflându-mă domnia-mea acum cu oștile la Gura Teleajenului,
ca să dau război cu leșii, cu tătarii și cu turcii, dăruit-am și miluit-
am pe Antonie Grama cu aceste sate, ca să-i plătesc paguba și să
nu sufăr blăstămul lui, nici fiul domniei-mele Nicolae-voievod… Și
de va da bunul Dumnezeu să zdrobesc pre vrăjmașii mei sub
picioarele mele, îi voi face atunci și hrisov…” Iscălește, pune
pecetea cea mică de inel și pornește aprig la treabă, împarte
porunci întru întărirea taberei și priveghează împlinirea lor. Iar
peste un ceas:
— Basta scrie că l-a înduplecat pe Moise Secuiul să-l
părăsească pe Sigismund și să vină la noi. Ce zici?
— Mă tem de amândoi, măria-ta: una spun și alta fac.
După ce iscoadele îi aduc știri bogate despre numărul și puterea
potrivnicului, la 12 octombrie, de aici din valea Teleajenului,
Mihai-vodă scrie din nou comisarilor împărătești și lui Basta; le
arată că se află în împrejurări grele, lovit și de poloni și de
otomani. Că Zamoyski are oaste numeroasă, îmbrăcată numai în
fier și zale. Că primejdia-i mare, nu numai pentru dânsul, ci și
pentru toată creștinătatea. Cere, stăruitor, două mii de pede ștri și
cinci sute de călăreți. Apoi cheamă căpitanii la sfat;
— Îndată după miezul nopții, Baba Novac te strecori, cu
avangarda, pe valea Năenilor, deschisă spre mijlocul taberei
leșești. Izbești, în zori, când toți dorm încă. Făptuie ști mare
vălmășeală. Eu, cu grosul oștirii, lovesc dinspre miazănoapte, la
semnul tău.
 *
În lumina lăptoasă a zorilor de toamnă, haiducii Novacului văd
străjile polonilor: numai în fier, cu pardoși peste plato șe, și se
sperie. Caii lor, mari și mai puternici ca taurii, pasc prin preajmă.
— Nu vă lăsați cuprinși de teamă, cuvântează bătrânul Novac.
Amintiți-vă de câte ori i-am biruit pe leși, noi cei pu țini, pe ei,
mulții. Amintiți-vă biruințele fulgerătoare dobândite în Moldova.
Hrăniți-vă cu nezdruncinată nădejde în biruință. Viața, țara și
faima strălucitului nostru voievod atârnă de credința și bărbă ția
noastră de azi!
Și, năpustindu-se, furtună, prind tabăra dormind. Săvârșesc
mare vălmășag. Dar, dezmeticiți, leșii mult mai numero și, îi
împresoară pe haiduci, îi îngrămădesc în valea îngustă și,
tăbărând câte trei-patru pe unul, îi măcelăresc mai mult de
jumătate. Grosul oștirii dă război mare pentru vadul râului
Teleajen, până apune soarele. Însuși Mihai-vodă, ca un leu, în
fruntea bătăliei, ține locul doar cu douăzeci de voinici, răpunând
sute de leși și de tătari. Numai când se năpustește grosul husarilor
îmbrăcați în oțel, se trage înapoi și poruncește să se strângă oastea
în tabăra din spatele muntelui Ceptura. Frânt de osteneală, Baba
Novac azvârle spada din ușa cortului:
— De ce ne-a părăsit norocul, măria-ta?
— Să ne hodinim. Mâine-i doborâm. Vine și Secuiul: a trecut
muntele cu cinci mii, trimis de Basta, în semn de împăcare.
Adorm, la focuri, pe pământul argintat de brumă. A doua zi, 13
octombrie, în zori, Mihai-vodă dezlănțuie lupta, lovind grosul
oastei polone. Din întâia clipă, căpitanii se bat și a țâ ță lupta cu
mânie mare. Cetele lui Stroe și Preda Buzescu se clatină însă,
când intră în luptă și cavaleria leahă, ales că artileria lui
Zamoyski țintește în plin. În trei locuri, pedestrimea polonă
izbutește să-i scoată pe români din șanțuri. Dar acolo love ște
voievodul cu cetele lui și-i împrăștie. Îndârjirea războiului cre ște
odată cu urcușul soarelui pe cer. În aripa stângă, leșii ostenesc și
se îndărăptează, lăsând câmpul încărcat de morți și răniți. Chiar
husarii cei nebiruiți se prăbușesc de pe cai sub izbirile pedestrimei
române. Iar jos, îmbrăcați în ocale de fier, rămân în nemi șcare.
Puținii măciucari ce-i mai are Tudor Maldăr, ca și bardișele lui
Simion Dărămuș fac minuni la husari, cu sprinteneala lor. Stroe
Buzescu lucrează în tovărășie cu Dan Buzdugan și cu Oprea
Rîcman: trage husarii cu cangea jos, iar cei doi îi pălesc cu
buzduganele.
Soarele asfințește în zarea roșie ca o gură de iad. Românii nu
vor să curme lupta până nu răstoarnă tabăra leșească și nu-l pun
pe Zamoyski pe fugă. În sinea lor se leagă să se bată chiar toată
noaptea, gonind după fugari. Baba Novac iese iar în capul
haiducilor. Biruința-i aproape. O simt, o aud, o văd. To ți îl
așteaptă pe Secuiul: e aproape și, din clipă în clipă, va să intre în
bătălie. Ci, deodată, în spatele românilor detună cinci tunuri. Lui
Stroe, întâi, i se pare o nălucire. Nu crede nici când vede cetele
Secuiului lovind, în năvală mare, spatele taberii române. Î și cearcă
legătura de la ochiul beteag, își freacă ochiul teafăr și tot nu se
dumirește. Căpitanii leși înțeleg că le-a venit izbăvitorul și, cu
spadele, cu buzduganele opresc fuga cetelor lor. Lupta mai
durează, zăludă, aproape un ceas. Suduind și blăstămând
groaznic, voievodul descleștează oastea din încăierarea cu le șii și
tătarii și-l trimite pe Preda Buzescu să apere spatele. Doi
prizonieri unguri mărturisesc că Moise Secuiul are poruncă să-l
prindă pe voievod și să-l dea lui Sigismund Báthory, să-l
pedepsească pentru moartea cardinalului Andrei. Mânia
voievodului răbufnește ca o detunătură de bombardă. Tremură, își
mușcă buzele, sângerându-le. Dar nu poate decât să tune ocări,
sudalme și blăsteme.
— Viclenia îmi fură o biruință gata câștigată.
Lupta încetează. Noaptea se lasă, cu ceață deasă pe văi. Prin
amurg, căpitanii leși încheagă iar șirurile destrămate. Folosind
întunericul, voievodul scoate oastea din împresurare, o strecoară
printre dealuri, spre apus, și se afundă în munți.
Pe Stroe Buzescu zorii îl află la Vălenii de Munte. Aici îl
întâlnește pe Radu Buzescu: Basta l-a trimis, în goană, să-l
vestească pe măria-sa că, de fapt, Secuiul e înțeles cu Zamoyski și
cu Simion Movilă, să se prefacă prieten și să izbească din spate.
Cere iertare, dacă și el, Basta, a crezut cuvântul lui Czáki, care l-a
amăgit iarăși cu o prietenie fățarnică.
Mihai-vodă-i vânăt de mânie, dar nu deznădăjduit. Îl oprește pe
Radu Buzescu în tabără și-l trimite, pe la Bran, pe Teodosie
Rudeanu să-l întovărășească pe Nicolae Pătrașcu și pe mitropolitul
Dionisie Rally la Alba Iulia, la Basta și la comisarii imperiali: să le
istorisească luptele de la Teleajen și să le ceară, foarte stăruitor,
5.000 husari, 2.000 de călăreți și 3.000 lăncieri. Stroe Buzescu se
îndârjește a crede că, ajutați de codri și de locuri râpoase, îl vor
răpune pe Zamoyski; dar Preda, și mai cu samă Radu, nu mai
cred în biruință:
— Dacă la Teleajen ne-a lovit Secuiul, la Câmpulung ori la
Curtea de Argeș, ne poate lovi Czáki, cu toată nemeșimea lui.

*
La 17 octombrie 1600, călătorind cu o curte în opt trăsuri trase
de câte șase cai, a măriei-sale cu coviltir ro șu, din piele scumpă,
prinsă în ținte de argint și aur, doamna Stanca s-a întâlnit cu
Nicolae Pătrașcu la Brașov, iar de aici s-a îndreptat spre tabăra
nemeșilor. În cortul lui Czáki, tânărul voievod vorbește răspicat:
— Te rog, signor Czáki, a mă trimite ostatec la curtea
împăratului, cum este tocmeala cu părintele meu, Mihai-vodă.
— Da; dar, deocamdată, mergeți la Făgăraș.
— La Praga, nu la Făgăraș! strigă doamna Stanca.
— Drumurile sânt nesigure, măria-ta. Să mai a șteptăm. După
cinci zile de stat la Făgăraș, pe doamna Stanca, împreună cu
domnița Florica și Nicolae Pătrașcu o încarcă în trăsuri proaste și,
sub pază, o închid în cetatea Gilău. Pe drum văd sute de țărani
români spânzurați de nemeși și se îngrozesc: …„Sântem prizonieri
în ghearele unor șacali, nu ostateci…”

*
Cancelarul Zamoyski nu cutează a-l urmări pe Mihai-vodă în
munți, unde drumurile sânt grele și primejdiile foarte mari.
Gândește să treacă de-a dreptul la Târgoviște, să-l așeze pe Simion
Movilă în scaun domnesc. Dar nu înaintează nici trei mii de pa și
că un căpitan îl vestește cu spaimă:
— Valahii, la mai puțin de două mile!
La Bucov, între Teleajen și Cricov, Mihai-vodă și-a pus tabăra
într-un loc înconjurat de trei părți de mun ți înal ți, bine împăduri ți;
de asemeni, în față, spre Teleajen, o apără un codru des. Aici se
poate ajunge doar pe două căi: una prin mocirlă și râpi, unde u șor
se pot înămoli husarii cei grei ai hatmanului, și alta printr-o limbă
de pădure, în umbra căreia Mihai-vodă și-a așezat cetele u șoare,
cu menirea de a sări în spatele dușmanului silindu-l la luptă pe
margini de râpi și de mlaștini. Acest loc l-au ales Buze știi,
împreună cu Șerban-paharnicul, venit ieri de la Târgovi ște cu o
mie oșteni. Față la așezarea taberei se află și Dragomir din
Vâlcănești, cumnatul măriei-sale. Tace, nedumerit de priceperea și
încrederea în biruință cu care se hrănesc Buze știi și căpitanii
voievodului. Tabăra toată s-a împrejmuit cu șanțuri late și adânci.
Minunat de această măiestrită așezare în coasta drumului spre
Târgoviște, Zamoyoki poruncește și taberei lui să se așeze aici, să- și
sape șanțuri și băști. Iar joi 19 octombrie, după-amiază, trimite pe
pan Andrei Wiczkowsky sol la tabăra voievodului. Mihai-vodă îl
primește în cort, în picioare.
— Încredințează-te, măria-ta, grației regelui Sigismund și
mărinimiei cancelarului și hatmanului nostru Ian Zamoyski și te
vor cinsti după merit. Dau ca pildă primirea făcută arhiducelui
Maximilian, căzut în mâinile noastre în lupta de la Bicin.
— Nu-s om să trăiesc din mila cuiva și cred în bărbă ția o ștenilor
mei. Și-apoi, nu vi-i rușine să vorbiți de gra ție și mărinimie, când
în tabăra voastră se oploșesc doi înlocuitori ai mei? Pan Andrei,
nu ești sol de pace, ci iscoadă.
Furios de atare răspuns, Zamoyski poruncește tunurilor să bată
pădurea unde bănuie că se ascund românii. Trei ceasuri fac huet,
împroașcă fum, frâng crăci și răscolesc pământ; dar niciun o ștean
român nu iese la luptă. Spre mirarea căpitanilor români, în
puterea nopții, Zamoyski mută tunurile și o parte din cetele de
husari la cel de-al doilea vad, din jos. Iar un sol aduce lui Radu
Buzescu o știre cumplită: o mare armie otomană a ocupat
Bucureștii și vine, galop, încoace.
— Iar sântem încercuiți, se teme Buzescu.

*
Dimineața-i cețoasă și tulbure. În tabăra lui Zamoyski,
Sigismund Báthory își rânduiește de zor călăreții:
— Vreau să-l ucid pe Valah! Cu mâna mea!
Dar când hatmanul îl poftește să deschidă drum spre tabăra
română, nu primește:
— Eu voi lupta singur cu Valahul; numai așa răzbunarea îmi
alină arșița din suflet…
Și rămâne privitor ca și Simion Movilă. Nestor Ureche trage cu
coada ochiului și-i vede înfricoșați: …„Cu cine-l schimbăm noi pe
leul cel viteaz al Răsăritului?! Ce-or să mai râdă fo știi mei prieteni,
Buzeștii, dacă ne-om mai întâlni vreodată…”
Spre marea uimire a Buzeștilor și a măriei-sale, pe la ceasurile
zece, oastea polonă lovește din toate părțile deodată. Bătălia se
încinge viforoasă, crâncenă. Nedeprinși a lupta cu cavaleria grea
polonă, speriați de armurile ei de nepătruns și de înfă ți șarea de
vulturi urieși, călări pe cai, lefegiii secui se clatină. Degeaba,
căpitanii și vodă însuși stă cu barda și buzduganul printre ei.
După mai puțin de două ceasuri de luptă, se risipesc și lasă latura
stângă descoperită. Alte pâlcuri de husari se năpustesc, ca din
senin, spre mijlocul taberei române. Stroe sare cu cetele lui și le
ține piept, mai bine de un ceas. Dar îndată se vestește că la vadul
de jos artileria și pedestrimea polonă, sprijinită de suli ța și tătari, a
scos din șanțuri cetele de moldoveni și de olteni ale lui Radu
Buzescu. În zădar Mihai-vodă îndeamnă cu vorba, cu spada, cu
fapta. Tabăra se frânge, năprasnic, împinsă de poloni. Când
poruncește lefegiilor leși să lovească, aproape jumătate din ei trec
la Zamoyski. Stroe și Maldăr, înspăimântați și furio și, îi scot din
luptă și vâră cetele lor și ale lui Șerban-paharnicul. Radu Buzescu,
Baba Novac, Preda Buzescu, în preajma măriei-sale, luptă ca
oșteni de rând și izbutesc să mai țină tabăra încă patru ceasuri,
deși s-a lăsat negura și o ploaie rece a coborât din munte.
De la locul lui, hatmanul Zamoyski urmărește desfășurarea
bătăliei. În jur, generali și cei doi profitori: Simion Movilă și
Sigismund Báthory, îmbrăcați în zale, se miră și se îngrijorează.
Zamoyski dă porunci și, din când în când, exclamă:
— Strașnici luptători! Cu ăștia aș cuceri lumea. Și ce pricepere
în alegerea locului… Mă întreb: cum conduce și luptă în acela și
timp?! Dacă husarii înaintează trei sute de pa și, gata… Gata! L-
am învins… Lefegiii poloni trec la noi… Moise Secuiul, ce zici?
Aceia sânt secui?… Strașnici! Valahul e înfrânt… Înfrânt!
— Spiritul lui Andrei Báthory îmi poruncește să-l răzbun!… și,
urmat de Emeric Sixai, Sigismund Báthory se avântă în luptă.
Rotește spada, flutură steagul, răcnește și aleargă năuc.
Nedumiriți, polonii îi deschid cale spre tabăra română. Dar când
ajunge în fața lui Mihai-vodă și-l vede cum izbește cu barda în
dreapta și în stânga, sprijinit de Tudor Maldăr și de Oprea
Rîcman, uriașul, gura îi rămâne căscată, strâmbă, fără glas, ca o
trompetă fără muștiuc. Trei poloni și Sixai sar să-l apere cu armele
și trupurile lor. Și dacă nu l-ar fi întors din luptă, ca la Giurgiu, ar
fi plătit cu capul clipa de nesăbuită cutezanță. Oprea, atât apucă:
să-i smulgă steagul și să-l arate voievodului: …„Al lui Sigismund!
Că nu l-am văzut, la vreme, Doamne…”
Bătălia durează încă multă vreme, pe ploaie, prin cea ță și fum
de multe tunuri. Oastea lui Zamoyski e tot mai cople șitoare. O
parte din secui, sfătuiți de Tamaș, se strecoară prin pădure și
părăsesc tabăra, iar cazacii se alipesc cazacilor lui Zamoyski.
Stroe Buzescu înțelege că și aici a lucrat, cu mare osârdie,
trădarea și mișelia. Cu slujitorii lui, se apropie de voievod și-l
scoate din luptă.
— Măria-ta, strânge-ne pe toți câți am mai rămas, să spargem
încercuirea. În ist loc blăstămat s-a încuibat hiclenirea. L-am
văzut și pe… Dragomir din Vâlcănești, alături de Dan-vistierul.
— Deci, el a trădat taina orânduirii taberei de la Bucov, nu l-ar
mai răbda pământul!… Dar nu mă las: ieșim de-aici, ne-
ntovărășim cu cetele care vin pe la Bran și cu ce mai putem aduna
din Oltenia și-l lovim iar pe Zamoyski.
După o jumătate de ceas, umăr la umăr, strânși toți ca un zid,
izbesc cu deznădăjduită putere spre vadul de jos, sparg șirurile
polone, răstoarnă peste cap hoarda tătară, țin cu putere laturile și
scot din împresurare până la cel din urmă oștean. Nu rămân
decât morții și câteva zeci de răniți cu răni prea grele. Văzând că și
de-aici voievodul își salvează oastea, Zamoyski urlă și spumegă,
trimite în luptă toate prisoasele și scapă cuvinte de ocară către
Simion Movilă:
— Dacă nu-l prindem aici, degeaba te urc în scaun! Leul ăsta
furios te dă jos ca pe-o momâie.
Stroe Buzescu și Tudor Maldăr cu ai lor țin latura stângă, Radu
și Preda Buzescu cea dreaptă; voievodul, în frunte, cu Oprea
Rîcman, cu Turturea, cu Sebastian Tököly pătrund printre
dușmani, ca o pană; în urmă, Baba Novac cu Gruia Novac și cu
haiducii, păzesc spatele, îndemnând pe toți să se retragă repede și
să se țină strâns. De la locu-i de ocârmuire, hatmanul Zamoyski
se minunează, privind prin luminișul despicat printre nouri, și
parcă se-mbolnăvește de limbariță:
— Nu, n-am văzut și nici n-am să mai văd atâta măestrie în
ocârmuirea unei retrageri. Genial! Făcea să pornesc acest război
numai ca să privesc minune ca asta… Și uite soarele, în cele din
urmă raze, îi luminează calea. Uite-l, pan Andrei Potocki, cum se-
ntoarce, din când în când, și luptă și pe laturi, până-l ajung și
ceilalți… Cine-s cei din stânga?
— Stroe Buzescu, se grăbește Dan-vistierul să răspundă.
— Cel închis la… Îmi pare rău c-am vrut să-l ucid… Și-acel care
ține ariergarda?
 — Nu-l cunosc… se îngaimă Dan-vistierul.
— Îl cunosc eu: e Baba Novac. Nu-i așa, logofete Ureche?
— Da, el este, încredințează Nestor Ureche.
— Hm… mă întreb, pan vestiere Dan, de ce te-ai despăr țit de
asemenea viteji? Cum de i-ai trădat?
— Ca să prilejuiesc domniei-tale biruința asta împotriva unor
viteji ca aceia…
— Frumos răspuns, lingușitorule. Ci biruință ar fi fost dacă-i
prindeam în vârșa asta. Dar așa… Și zici că acel Dragomir, care
ne-a dezvăluit orânduirea taberei, este cumnatul Valahului? Hm…
Dacă aș fi cavalerul fără frică și fără prihană s-ar cuveni să-l
spânzur de copacul de colo… Priviți, iluștrii mei pani, cum luptă
Valahul și ai lui… Eroi! Se lasă noaptea și nu-l mai putem urmări.
La douăzeci de pași mai încolo, Sigismund Báthory se chinuie
să-și scoată platoșa: îl sugușă și niciun leah nu-l bagă în samă. Se
întinde pe iarba udă și cere să-i pună, la inimă și la cap, cârpă
muiată în apă rece. Îl întreabă pe Emeric Sixai, cu teamă și cu
nădejde:
— L-au prins pe Mihai-vodă?
— Nu. A scăpat.
— Norocul lui e că rău mă doare capul. Altminteri…

*
La ceasul amurgului, când oastea lui Mihai-vodă, frântă de
oboseală și împovărată de durerea înfrângerii, trece de Ploie ști,
olăcari țărani vestesc că Hasan-pașa pradă Gherghița.
— Deci nu putem opri la Târgoviște, suspină Stroe Buzescu; ne
lovesc din două părți.

*
La Căluiu, Sima primea știrea că pașa din Vidin a trecut
Dunărea cu câteva mii de ieniceri și pradă Craiova:
— Anghelina, cheamă slujitorii!…

*
Și în ziua luptei de la Bucov, Camera Aulică a marelui împărat
Rudolf al imperiului romano-german s-a preocupat tot de
vânzarea boilor: scria lui Mihai-vodă cerându-i socoteala banilor.
Că, între timp, vitele s-au mai ieftenit și deci s-ar cuveni să mai
trimită la Viena încă patruzeci de boi grași în contul banilor
trimiși.

*
Abia în casa din Târgșor, unde s-au oprit pentru un dram de
hodină, cei trei Buzești bagă de samă că de zece zile nu și-au mai
scos ciubotele din picioare, cămășile pe ei s-au tăiat de sudoare și
nespălare. Fac haz de năcaz:
— Tu, Stroe, obișnuiai să te scalzi în Olt, în Jiu, în…
— Adevărat, Radule, dar acum hoitul meu n-a mai văzut apă de
când am trecut Mureșul, înot, după Mirăslău.
— Fraților, când ne retrăgeam, l-am zărit pe Ureche.
— Și eu pe Dan-vistierul. Zic că ei sânt salvarea noastră.
— Cum adică? Ce gânduri vă pasc?
— Negre. L-am trimis pe Orăș să-l întâlnească pe Nestor
Ureche, să-l roage să nu prade țara și să…
— Mă-mpotrivesc! strigă Stroe. Trei îl fac pe om, om; cinstea,
prietenia și dragostea.
— De ce să nimicim țara, pentru un om părăsit de noroc?
Petru Orăș se întoarce de la tabăra lui Zamoyski cu vestea că
Nestor Ureche e bucuros să-i primească pe Buzești în slujba lui
Simion Movilă.
— Va stărui să intrați în sfat, ca dregători de samă.

*
La 21 octombrie 1600, dieta nemeșilor răsplătește pe Czáki cu
moșii și laude pentru mari merite politice și războinice: îi dă toate
averile luate de la oamenii lui Mihai-vodă, români, maghiari sau
sași. Apoi hotărăște ca niciun preot ori călugăr român din Țara
Românească și din Moldova să nu mai intre în Transilvania. Cei
prinși să fie jupuiți de vii și trași în țeapă, prin șezut.
— Așa ar trebui să facem și cu ciobanii! strigă Czáki.
— Atunci, ar trebui să jupuim și neguțătorii și țăranii, zice
Gáspár Kornis; toți l-au așteptat pe Valah, ca jidovii pe Mesia.

*
Furioși că, în două rânduri, voievodul a izbutit să le scape din
mâni, panii leși se tem de vreo capcană și îl sfătuiesc pe Zamoyski
să rămână trei zile la Bucov; să se odihnească și să trimită pâlcuri
în cercetare, până se întâlnesc cu otomanii ajunși la Gherghi ța.
— Marele hatman îl laudă pe Valah; dar văd că fuge din calea
noastră ca un cerb fricos, cată Potocki să risipească teama.
— Ehei, pane, înalță sprânceana Taranowski, să te văd ce leu
viteaz te-ai numi, dacă dinspre toate zările te-ar încol ți du șmanii:
Basta, Czáki, Moise Secuiul, noi, Ieremia Movilă, hanul tătar și
pașa de la Rusciuc. Iar trădarea ar pătrunde până în propria- ți
familie. Și, pe de-asupra, mercenarii te-ar părăsi, cum îl părăsesc
pe dânsul…
— Nu ți se pare că-l lauzi prea mult, anume ca să ne cobori pe
noi?
— Nu; unui pan polon i-ar fi rușine să se bată cu un fricos…

*
Taranowski avea dreptate: aproape toată oastea în leafă a
voievodului se risipea. Și totuși, în apropiere de Târgovi ște, silit
este să lupte aprig cu o puternică oaste otomană, ivită ca din
senin. În bătălia asta piere Calotă-banul Buzoianu, venit cu două
sute de ostași în ajutorul măriei-sale. Stroe și Maldăr îi gonesc
până departe, în apropiere de tabăra lui Zamoyski, smulgându-le
o parte din pradă. Cum ajunge în cetatea de scaun, Mihai-vodă
scrie iar împăratului și lui Basta, povestind cum și de ce a pierdut
războiul la Bucov și încheie: …„Dacă-mi dați bani și oștire, eu vă
dau bucuros viața, ca să salvez țara românilor și să apărăm
Europa creștină.”
Dar Zamoyski, împreună cu otomanii, se apropie de Târgovi ște,
prădând și arzând satele ca pe vremea lui Sinan-pa șa. Voievodul și
căpitanii lui se trag spre apus, păzind drumul Branului, de unde
le mai vin ceva ajutoare. Vremea-i tot mai rea: ploaie, zloată, frig,
drumuri desfundate.

*
Cancelarul hatman Zamoyski intră în Târgoviște ca un împărat
într-o cetate cucerită cu multe jertfe. Îl a șază pe Simion Movilă
domn peste o jumătate de țară. Dragomir din Vâlcănești și Nestor
Ureche adună câțiva boieri potrivnici lui Mihai și Buzeștilor. Dan-
vistierul, acum logofăt, se arăta în sfat trufa ș ca un biruitor. Dar
mulți boieri se uită la el cu teamă ori cu greață.
După trei zile de odihnă și petrecere, Zamoyski se în țelege cu
Hasan-pașa să-l urmărească și să-l izgonească de istov pe Mihai-
vodă, lasă pentru paza noului domn o strajă de trei mii de lefegii
sub comanda lui Andrei Potocki și se trage spre casă. Nu vrea să-l
apuce iarna aici: să nu cumva să piardă laurii gloriei câ știgate. Ia
cu sine pe Sigismund Báthory și pe Moise Secuiul, amândoi furio și
că nu sânt ajutați să pună stăpânire pe Transilvania. Trebuie să
mai aștepte până la primăvară.
— Nici n-a scos sabia din teacă și, uite-l domn! Îl pizmuiesc pe
Simion Movilă. Ai aur, ai putere și… rude poloneze.

*
După ce-au așezat tabăra la Râmnicul Vâlcea, Buzeștii s-au tras
spre casele de la Căluiu și Stănești. Vremea-i slută: cu ploi și
zloată. Aflat-au că Simion Movilă a rămas cu câteva mii de le și și
cazaci, așa că până-n primăvară, nu-i poate urmări.
— Văd că ai întărit casa întru apărare, ca la năvala lui Sinan, o
laudă Stroe pe Sima.
— Primejdia-i mai mare ca atunci. Că și Oltenia de miazăzi
prădată-i de pașa Vidinului, care-l aduce domn pe Radu Mihnea.
Iar la Craiova se ridică feluriți poftitori de putere și de măriri. Pe
Nestor Ureche, cică l-ar fi pus ban al Craiovei. Vor să strângă
oaste de țară și să răscoale țăranii de pe moșiile noastre.
— Sima, căpitan de femei oltene, avem la Râmnic șapte mii
oșteni de strânsură, pe care-i pregătim pentru bătaie. Udrea
Băleanu a fugit din zălogirea Bastei și strânge oșteni în Lovi ștea.
Afară prinde a ninge cu fulgi mari cât fluturii albi.
— Stroe al meu, știi ce mi-a spus Cătălina, azi diminea ță? Că
Radu și Preda vor să treacă la Simion Movilă.
— Fraților mei le-a încolțit în cap, mai de mult, mi șele gânduri.
Ci iată-i că vin, ca niște Moși Crăciuni.
Abia s-au scuturat de omăt și s-au așezat în jil țuri, că Stroe i-a
și întrebat:
— Ce planuri v-ați făcut, fraților? încotro o luăm?
— Păi, dacă steaua lui Mihai-vodă apune, am trimis iar pe Orăș
la Nestor Ureche, acum banul Craiovei, surâde Radu.
— Cum? răcnește Stroe și, fără vrere, trage jungherul de la
brâu. Fără să-l întrebați pe vodă?
— Ce-ar mai putea spune? E înfrânt? Gata!
— Fraților, pentru credința în dreptatea noastră, eu am mai
ucis un frate… Jurați că-l vom sluji pe Mihai-vodă până la
mormânt! Altfel, aveți soarta lui Radu Calomfirescu.
— Căpitane, îl ia Preda în piept, vrei să fii de trei ori Cain?
— Dacă vă hicleniți, nevoit sânt.
 — Potolește-te! Să stăm de vorbă, pe-ndelete.
— Ne batem în Oltenia, în cetățile transilvane, unde mai avem
oaste și atâția căpitani viteji. Ne batem până murim!
— Și mai este și împăratul Rudolf, capul creștinătății.
— Praful și pulberea să se aleagă de neamul nostru, al
Buzeștilor, dacă ni se cuibărește gângania hiclenirii în inimi.
— Dar dacă va trebui să ne prefacem?
— Noi, fraților, nu putem fi altceva decât slujitorii înaltului
gând de libertate și unire. Îngenuncheați și sărutați icoana.
Toți cei șase de neam buzesc, după aprigă sfadă, zguduiți până-
n străfundul cugetelor, jură credință lui Mihai-vodă, până la
mormânt. După câteva minute de încruntată tăcere, Radu surâde,
înduplecat, cumințit și senin:
— Stroe ăsta ne stăpânește pe toți: prin Sima, prin Velica, prin
Cătălina, prin Mihai-vodă și prin el însuși. Adică, de fapt, prin
bunătatea lui nătângă…

*
Ca să nu mai șovăie, Mihai-vodă îl pune pe Preda Buzescu ban
al Craiovei. O săptămână, pe-o vreme haină, to ți Buze știi cutreieră
satele, ajutați de Oprea Rîcman, de Tudor Maldăr, de Dan
Buzdugan și strâng ostași. „Așa-i c-ați ajuns Drăgăuș la cău ș?”
cârtesc țăranii; dar vin, peste două mii, armați cu furci, coase,
topoare, măciuci și suliți pârlite la flacără, ca-n 1595. Și soțiile
Buzeștilor izbutesc să trimită peste cinci sute de flăcăi spre tabăra
de la Râmnicul Vâlcea. Iar Sima înseamnă în izvod, să se știe: …
„Și din nou adunat-a Mihai-vodă oastea, cu multă greutate și
nevoie”…
Dar în 25 noiembrie, lefegiii lui Simion Movilă cu Andrei Potocki
în frunte, lovesc, în apropiere de Curtea de Arge ș, o știrea pe care
Udrea Băleanu o strânge și-o pregătește în astă parte a țării. Lupta
se desfășoară cu mânie și furie ucigașă. Leșii ucid, căsăpesc cu o
plăcere bolnavă, smintită, râzând că armele românilor sânt
proaste, vechi, și nici a le mânui nu prea știu. Tudor Maldăr,
trimis de voievod în ajutor, sosește târziu și se întoarce fără a se
mai prinde în luptă. Când află că bătrânul Mihalcea a rămas în
mâinile leșilor, Mihai-vodă foarte se întristează.
Văzându-l așa de frânt în cugetul lui, Stroe Buzescu îl pofte ște
la plimbare, până la Ostrovul Călimăneștilor, la chilioara maicei
Teofana. Aici sfătuiesc toți trei și hotărăsc ca măria-sa însu și, cu
un mic alai, să plece la Praga, să stea de vorbă cu împăratul.
— Eu merg cu măria-ta. În țară, rămân frații mei.
— Și dacă mă vând?
— Am jurat, toți, în fața icoanelor, măria-ta.
O aripă de bucurie șterge ceața oboselii și a durerii de pe chipul
voievodului. Se vede că în inimă-i arde încă flacăra nădejdii.
Trimite pe Deli Marcu cu două mii de o șteni spre Craiova, să-i
scoată pe otomani de acolo, cât mai repede, ca să nu se
întâlnească, peste Oltenia, cu oastea lui Potocki, care vrea să-l
așeze ban al Craiovei pe Nestor Ureche.

*
În Transilvania, aga Leca se ține de coada lui Basta, când în
Alba Iulia, când în tabără la Sebeș, când la Făgăraș. Îi aduce
leacuri pentru boala de stomac, îl laudă peste poate și așteaptă să
audă că-l plătește pentru că, în ceasul luptei de la Mirăslău, nu i-
a sărit în spate, cum i-a cerut voievodul prin Stroe Buzescu.
Merge, cu gândurile lui pe ulița Argintarilor și zăre ște o sili șteancă
bălăioară, care se ferește în spatele unui bărbat voinic, îmbrăcat
cioban.
— Velica… tu? Credeam că te-ai ascuns în Oltenia.
— Nu știu ce mă oprește să nu te scuip, mișelule!
— Frica te oprește. Căci acum nu mai scapi.
Dar în clipa asta ciobanul îl și înșfacă de guler și-i pune
jungherul sub țâța stângă.
— Costa, nu! se repede Velica și-i oprește mâna.
Aga Leca se clatină și-și apasă, cu palma, rana. Se sprijină de
zid, palid, ca mort. Velica îl ia de bra ț și-l vâră în curtea casei, îl
așază pe-o treaptă a scării și-i desface straiul. Rana-i mică;
sângele însă șuruie negru, vâscos. Îl duce în casă, îl a șază pe-un
jilț, îi pansează rana și-i grăiește, surâzând;
— Nu mori din asta, agă Leca. De-o bucată de vreme, văd cum
ți se chircesc degetele pe banul galben al trădării și mă întreb:
ajunge să-ți plătești vămile văzduhului, ori te prăbușești de-a
dreptul în gheena?
Aga Leca nu răspunde. Deși avea doi slujitori în urmă, niciunul
n-a avut când sări să-l apere de-un cuțit aprig. Și, cu fa șa pusă de
femeia asta sângele lui aprins s-a potolit și s-a întors înapoi spre
inimă. Trăiește. Grația și măreția, blândețea și bunătatea Velicăi
coboară asupră-i ca o misterioasă vrajă. Și firea lui aspră, rea,
chinuitor de pizmăreață parcă se odihnește privind mâinile ei cu
degete lungi, gingașe, mângâioase.
— Agă Leca, de mai multe ori ai vrut să mă ucizi. Dar știu că n-
ai făcut-o din ură. Ci din dragoste și gelozie. Eu, ți-am stârnit
setea asta. Este?
— Ce bine-mi citești în inimă…
— Și acum poți să mă ucizi. Sau să mă pârăști lui Czáki.
— Nu, n-am să fac asta, pentru că tot mai trag nădejde c-ai să-
mi fii soață. Ce zici?
— Gândești bine și mă cruți, cum cruți potirul din care prime ști
împărtășania. Căci și tu, agă Leca, te-mpărtășești, câteodată. Nu?
— Așa-i… Iaca, jur că te iau sub ocrotirea mea și-a lui Basta.
— Dar poate Scaraoțchi cel bătrân să mă apere de iad?
— Pentru mine, poate. Căci, acum, lui… Scaraoțchi slujesc.

*
Ajuns la Craiova, Deli Marcu se lasă păcălit de otomani, strâns
între Jiu și un pâlc de pădure, înfrânt, rănit în luptă și prins, iar
oștenii împrăștiați. Vestea sosește la Căluiu în amurg. Cătălina se
teme că pașa va răpezi spahiii încoace și cheamă țăranii sub
zidurile mănăstirii. Trimite știre Simei și lui Preda pe care-l știa la
Stănești ori, pe undeva, pe la Râmnic, în preajma măriei-sale. În
adevăr, olăcarul îi află la sfat și hodină de iarnă, în casa întărită și
apărată de „cetele Simei”, cum îi place lui Stroe să le numească.
— Am greșit trimițându-l pe Deli Marcu, se mustră Radu. Ne
risipim puterile, și neprietenii ne toacă bucată cu bucată.
Până seara ajung la Cozia și, la porunca voievodului, Radu și
Stroe stau, cu o parte din oaste, la Olt și în Lovi ștea, iar Preda
Buzescu, ca mare ban, cu toți oștenii pe care-i poate strânge în
pripă se îndreaptă spre Craiova. Pașa Vidinului îi iese în cale în
lunca Jiului, cu patru mii de ieniceri. Bătălia-i furtunoasă,
crâncenă, scurtă, pe viscol mare, cum fusese la Șerpăte ști, în
1595, cu tătarii. Otomanii, înfrânți se împră știe care spre Calafat,
care spre Turnu Măgurele. Preda Buzescu îi urmăre ște până la
Dunăre, le smulge șapte steaguri și le trimite măriei-sale, iar el se
așază ban în Craiova. Când vede steagurile voievodul suspină:
— Noi, zămisliți am fost să ne batem cu otomanii, nu cu al ții.
De bobotează, la Ruda, în casă la Teodosie-logofăt ținem sfat.
Iarna asta trebuie folosită cât mai bine.
 *
Lui Dragomir din Vâlcănești, Simion Movilă îi făgăduie ște o
dregătorie, dacă aduce măcar o mie dintre lefegiii afla ți încă sub
povața lui Mihai-vodă. Încearcă, dar nu izbutește să păcălească
decât vreo sută. Auzind, măria-sa mult se amărăște: „Stanca,
Stanca, ce frate ți-a mai dat Dumnezeu… Și ce năpastă pe capul
meu.” Ca să-i fie mai ușor, îl trimite pe Turturea în Transilvania s-
o caute pe Velica-doamna. O găsește ușor, chiar în casa ei din
Alba Iulia.
— Deci, nu m-a uitat! E sănătos? Mai nădăjduiește în biruin ță?
Ce fac Buzeștii? Pe Sima ai văzut-o?
Turturea răspunde la toate, pe rând.
— Măria-sa te poftește la Tismana.
— Sânt fericită, dar nu pot veni. Sânt prizoniera agăi Leca. Ci,
cât trăiesc, îl slujesc pe măria-sa. Și-l aștept. Îl a ștept, Turturea!
Și după ce-i spune tot ce știe despre cearta dintre Basta și
Czáki, despre oastea pe care o strânge Andrei Boer, despre ceilal ți
căpitani care țin cetățile în numele măriei-sale, îl călăuze ște până
la ușă.

*
Toate Buzeștele slujesc masa măriei-sale și-a căpitanilor. Vodă
vrea bucate din mâna Simei: când o vede i se alină parcă un dor
tainic și repede i se aprinde iară, mai usturător. Aseară s-a întors
Turturea și tot ce i-a povestit l-a bucurat și l-a pus pe gânduri: …
„Aga Leca, nelegiuitul!”… Ciocnește pocale de Drăgășani cu
mesenii și se gătește de sfat. Are totul rânduit, și ce trebuie să
spună și ce trebuie să facă fiecare dregător și fiecare căpitan.
— Așa cum m-am sfătuit cu unii dintre voi, boieri și căpitani,
plec însumi la Rudolf-împărat. Las țara în sama lui Șerban-
paharnicul și a Buzeștilor. Udrea Băleanu să țină Lovi ștea și să se
întindă cât mai mult spre Târgoviște și București. Toți cei care ave ți
inimă pentru mine, strângeți oaste cât puteți de multă, în poieni și
sub poala munților, ca acum șapte ani. Nu lăsați lui Simion Movilă
nicio clipă de tihnă și fiți gata. Oblicind știre de la mine, da ți
năvală: întâi spre Târgoviște, apoi spre Alba Iulia. Lua ți sama la
semnul meu. Și nu vă hicleniți. Dumnezeu ne-ajute, iubiții mei, să
ne deschidem iară căile biruinței. Tu, Teodosie, mare logofăt,
mergi cu mine: voi avea nevoie de sfatul și de latineasca ta. Ia și
izvodul cronicii pe care-o scrii. Înțelegi?
 — Prea bine, măria-ta.
Pentru drum, voievodul împrumută 77.000 aspri de la Preda
Buzescu, dând ca dobândă satul domnesc Izbiceni. Pe Tudor
Maldăr îl trimite să cerceteze ce prieteni credincio și au mai rămas
în Transilvania: se vor întâlni la Beiuș. Baba Novac și Gruia trec în
Banat, să oblăduiască cetățile de acolo, după ce orânduiesc
apărarea Hațegului. Din Deva să trimită știre căpitanului Alexa
din Beiuș, să deschidă drum măriei-sale, prin Oradea:
— Călătoresc la împăratul Rudolf, nu ca un surghiunit, ci ca
un domn la un izvor al dreptății.
După ce sfătuiește cu frații săi și cu Sima, Stroe Buzescu
hotărăște să plece cu măria-sa. Soția îi coase la șa trei sferturi din
pungile de aur pe care le are. S-a deprins: nu se teme de
singurătate. Și-apoi, curțile de la Stănești și Căluiu au ziduri tari,
hrană, pe un an.
— Până atunci, vă-ntoarceți voi cu bine…
 Drum lung, cu și mai lungi așteptări

Trecerea celor o sută douăzeci de viteji, cu zece harabale

încărcate cu arme, straie și averi, e mult ușurată de cetele lui
Baba Novac și ale lui Andrei Boer care stăpânesc Lipova, Inăul și
Hațegul. Nemeșii nu se apropie. Basta nu cutează. Întâlnindu-se
cu Baba Novac, Mihai vodă îl roagă:
— Fii stâlp puterii mele în Transilvania.
Numai straja din Deva, închinată lui Czáki, îndreaptă tunurile
asupra suitei voievodului, tocmai când trecea Mureșul, înecându-i
patru slujitori. Dincolo de râu, îl aștepta Andrei Boer și Sigismund
Rakoczy, cu cinci sute de călăreți și-i apără calea până la Beiuș.
Vestea trecerii lui Mihai-vodă se răspândește ca fulgerul, în
toată Transilvania. Czáki poruncește cetelor de mercenari să-l
lovească, să-l prindă, să-l ucidă. Dar nimeni nu-i face niciun rău,
dimpotrivă: la Baia de Criș românii îl primesc cu pâine și sare și-i
urează să se întoarcă repede, sănătos.
De la Mureș, Stroe Buzescu se abate pe la Prislop, întâlne ște, pe
la jumătatea drumului, o țărancă în cojoc, mânjită pe fa ță cu
cărbune, călare, întovărășită de un păstor:
— Stai, Stroe! strigă țăranca, silindu-l să strângă frâul.
— Velica?! Tu? De ce n-ai venit la Căluiu? La Tismana? Mă faci
să cred și eu că ești în adevăr o piază rea.
— Stroe, Stroe… îmi primejduiesc zilele pentru voi și… piază
rea! De când Turturea și Gruia Novacului m-au vestit că Mihai
trece spre Praga, uite așa hălăduiesc prin țară. L-am înduplecat pe
Alexa de la Beiuș să vă trimită, întru întâmpinare, cinci sute de
oșteni, să vă ajute a trece pe la Oradea, chiar dacă starostele vi-i
potrivnic. Am dat bani lui Andrei Boer și Rakoczy să strângă oaste
în Hațeg…
Copitele cailor bat zăpada drumului, pudruind-o. În inima
stolnicului se zvârcolește vâjgărăul durerilor, Velica îl în știin țează
că dieta magnaților a poruncit ca ziua de 18 septembrie să fie
sărbătorită ca o zi a mântuirii. Czáki a înhă țat toate mo șiile
stăpânite de români și a subjugat iar pe secui. Dar între neme și
discordia-i mare: unii, în cap cu Gáspár Kornis, cer ca
Transilvania să fie închinată lui Rudolf-împărat; al ții, în frunte cu
Moise Secuiul și cei doi Huszár, îl vor crai pe Sigismund. Czáki,
după ce s-a prefăcut a juca pe cartea lui Basta, acum unelte ște să
ajungă el stăpânul Transilvaniei; pentru asta cumpără cugetele
unor nemeși nehotărâți și îl sapă pe Basta, la Praga, cu lope ți de
aur.
— Deci, pe pământul țării noastre, se dă mare război între
ambiție, răutate, viclenie și trădare.
— Așa-i. Deocamdată, Czáki ține toată tabăra sub arme, iar lui
Basta îi cere să-și trimită oștile la iernat, în Ungaria de Sus. Cu
bani și amenințări, caută să scoată din cetăți căpitanii și oștenii
credincioși măriei-sale. Eu trăiesc aici sub groaza că, în orice
clipă, aga Leca mă poate ucide sau da pe mâna uciga șilor. Mă
strădui, împreună cu mitropolitul Ion, cu Ana Viteaz, cu Daniel
Zalasdi și cu Dorothea Hirscher, să atrag ori să țin de partea
măriei-sale pe Pancratie Sennyei, pe Bodoni, pe Francisc Alardi.
Asta-i. Drum bun, Stroe! Inima mea-i cu voi.
Dă pinteni calului și zvâcnește pe-un drumeag, la stânga. Uluit,
Stroe nu știe ce-i cu el. Cravașează armăsarul, galopează, o
ajunge, i se alătură, o prinde de mijloc cu dreapta, cu stânga
strunește frâiele cailor, o apropie de obrazul lui, o sărută,
sorbindu-i buzele și rugându-se:
— Iertare… Iertare… Iertare… Hai și tu la Praga!
— Te-am mânjit de funingine. Spune-i lui Mihai că mult doresc
să-l văd. Ci nu se poate: l-aș încurca. Acolo trebuie să fie slobod și
fără pată.
În trap ușor, Velica se pierdea în codrii Beiu șului, tot a șa de
neașteptat pe cât se ivise. După un pătrar de ceas, descalecă într-
o poiană, dă frâul calului la mâna lui Costa Duda, și se întinde pe
omătul pufos și rece, cu fața spre cerul luminos din care fulguie
tot mai des. Stă așa, neclintită, câteva minute. Și, deodată, în
pântece simte o zvâcnire: mugurul de viață nouă cere lumină. Dă
să chiuie de bucurie; dar nu poate decât să plângă amar. Amar și
dureros de fericită: …„Mihai, nu mai sânt ibovnica din afara legii:
sânt muma pruncului tău”… Fulgii mari și reci se topesc în
fântâna fierbinte a lacrimilor, sporindu-le. Căci fulgii și ploaia sânt
sărutul și lacrimile cerului pe obrazul pământului.
Tot câteva minute a stat și Stroe împietrit în locul despăr țirii.
Gândește: …„Nu-i aievea; e doar știma acestor locuri…” Îl ajunge
pe voievod la Beiuș. Îi povestește tot ce-a auzit de la Velica, fără ai
pomeni numele. Căpitanul Alexa știe că Basta l-a schingiuit pe
Sava-armașul, să spună unde a ascuns măria-sa aurul și lucrurile
scumpe.
— De ce ne urăsc și ne urmăresc cu atâta mânie?
 — Stroe, surâde măria-sa, așezându-se la masă, după ce și-a
spălat fața cu apă rece, să mai alunge osteneala drumului, voi ști ți
că eu sânt vulturul din capul șirului și am lăsat o sămân ță pe
ogorul inimilor române. Nu-i meritul meu că sămânța asta rode ște
în suflete. E vrednicia cugetelor dornice de unire și de trai slobod,
în țară slobodă. Asta-i pricina urii.

*
Vestea că Mihai-vodă a trecut spre Praga îi înfurie cumplit pe
Basta și Czáki. Și, în bună înțelegere, pradă averile aflate în
Făgăraș, iar doamnei Stanca și coconilor, închiși la Gilău, le impun
viață aspră și umilitoare.

*
Voievodul urmează calea cu grabă, fără popasuri. De voie, de
nevoie, starostele Oradei îl primește bine și-l găzduie ște o noapte.
De aici, la 12 decembrie, măria-sa scrie generalului conte
Ferrante Gonzaga, noul comandant al oștilor împărătești din
Ungaria de Sus, scrie lui Rudolf și arhiducelui Mathias: cere să fie
primit și ascultat, întru dobândirea dreptății. Pe-un ger aspru, la
15, ajunge la cetatea Tokay. După o încăierare scurtă cu oamenii
căpitanului, românii pun mâna pe poduri și trec Tisa. La Ca șovia,
Gonzaga îl primește cu prietenie. Însă, durere: află că, în
sărbătorile crăciunului, Rudolf-împărat se roagă, cercetează
stelele și nu primește pe nimeni. Ca să nu piardă vremea,
voievodul pornește spre Viena, însoțit de episcopul Szuháy, care i-
a fost gazdă la Cașovia. Ci la ieșirea din cetate, îl întâmpină patru
țărani din Cetea: îi aduc o căruță cu păstrămuri, trandafiri,
slănină, dulciuri, pâini și vin de Târnave.
— Le-a trimis Velica-doamna, să-și amintească măria-ta de
Crăciunul anului trecut.
Turturea le primește, măcar că voievodul parcă nici n-ar auzi.
Face doar semn lui Stroe să ia răvașul din mâna țăranilor și să-l
citească.
— Măria-ta, îți trimite tot aurul și toate giuvaerurile; păstrează
doar…
Vodă smulge scrisoarea și citește singur: …„Folosește-le; le
dărui din toată inima și numai din marea dorință de a te vedea iar
biruitor. Eu te aștept. Ci vină, mai curând…”
— Ce să cred, Stroe?
 — Nu ți-am spus, măria-ta, că am întâlnit-o în Apuseni.
Și, alăturându-și calul de al voievodului, o înfățișează pe Velica,
așa cum o vede el: un fel de soră a Simei și una din fiin țele care
cred, neclintit, în steaua lui Mihai voievod.
Gerul se întețește. În a doua noapte le fură din han căru ța cu
șubele. Și, negăsind altele de cumpărat, oștenii zgribulesc de frig
numai în conțășe. Abia la 2 ianuarie intră în Viena cu un alai de
optzeci de călăreți și șaisprezece trăsuri, harabale și căruțe.
Arhiducele Mathias, cu cinste, îi ia sub a sa ocrotire și-i găzduie ște
la „Zum Guldin Hirscher” – La Cerbul de Aur, han mare, cu trei
caturi, împodobit cu multă lucrătură în fier. Gerul s-a mai muiat.
Vienezii curăță, cu lopeți de lemn, strada Graben și leapădă
zăpada în Dunăre. Fiind zile de sărbătoare, oameni veseli și
binevoitori îi înconjoară, îi cercetează, dovedind că au auzit de
isprăvile lor la Dunărea de Jos. Îi miră îmbrăcămintea și, mai ales,
armele argintate și bătute cu sidef și pietre scumpe Arhiducele
Mathias le dă bani nemțești și merinde: pâine, carne, păsări, vin și
ovăz pentru cai. Barcan-vistier îi arătă lui Stroe Buzescu,
minunându-se de grija nemților de a socoti totul până într-o para
și a-l pune să iscălească precum că s-au mâncat și băut, la masa
de bun sosit, toate, până la firimitură și picătură: 120 pfunzi de
untură, 9 pfunzi de brânză de Olanda, 12 claponi îngră șa ți,
curcani, iepuri, 4 viței, un bou, pește din cămara cur ții împărăte ști
și 18 vedre jumătate de vin. În a treia zi, chiar la hanul „Cerbul de
Aur”, pârgarul cetății rânduiește, în cinstea arhiducelui și a
oaspeților români, o întrecere de luptă și o serbare cu cântece și
jocuri. Se desfată toți, cu voie bună, dar mai cu samă le plac
șipotele și fântânile țâșnitoare care împroașcă vin alb și ro șu, să
bea tot natul. Oștenii voievodului, cu Maldăr și cu Oprea Rîcman
în cap, se amestecă în forfota mulțimii, beau cât pot, îmbră ți șează
și sărută nemțoaicele cele voinice, bălăi și desfătărețe nevoie mare;
apoi, spre bucuria privitorilor, dănțuiesc cu ele dan țuri de-ale lor,
ca până la urmă să le-nvârtă într-o horă românească, strigată și
cântată de ei, de răsună tot hanul și toată uli ța Graben, până la
Stefansdom.
— Se cunoaște că v-ați bătut cu otomanii! admiră nemții, dar
mai ales nemțoaicele.
Îndată după bobotează, Rudolf-împărat trimite pe sfetnicul său
de taină Carlo Magno, să-l întâmpine pe Mihai-vodă și să-l
întovărășească până la Praga.
 Dar cu toate că zorise foarte până aici, voievodul român a
ajuns, totuși, în urma defăimătorilor. Și mult mai u șor au pătruns
la împărat cârcota, minciuna și clevetirea decât dreptatea și
adevărul. N-au ținut sama că în zilele și nopțile acelea nu primea
pe nimeni, ci se ruga și cerceta stelele. Ba, la 5 ianuarie, dieta
nemeșilor strânsă la Alba Iulia trimite solie înaltă la Praga, cu
scrisori pline de cele mai ticăloase învinuiri și mai scârnave ocări
despre Mihai-vodă: …„Cel mai turbat dintre păgâni”… Cereau să
fie prins, legat și dat pe mâna lor, să-l judece și să-l pedepsească
precum s-or pricepe mai bine și le va fi voia. Această solie și aceste
scrisori sosiră în aceeași zi cu rapoartele pline de minciuni ale lui
David Ungnad. Fiind la Cașovia, certat cu Basta, foarte bolnav de
ficat și încă mai coclit la suflet, aflând despre trecerea voievodului
prin acest oraș abia după ce plecase furios, deci, că nici nu l-a
băgat în samă, scrise împăratului despre Mihai, ocărându-l ca pe
un fățarnic, sperjur și imoral, ațâțător al țărănimii transilvane la
răscoală, pustiitor de țară, măsluitor al diplomei de libertate a
secuilor și alte asemenea scorneli.
— Ilustre Carlo Magno, preamăritul împărat poate alege grâul
de neghină și adevărul de minciună, zice Stroe. Hrăpăreții și mi șeii
năpustitu-s-au asupră-ne cu sabia, cu hula, cu sudalma. Și nu
cred că un nelegiuit ca Ștefan Czáki, poate avea mai mare cinste
decât noi veniți aici cu inima deschisă, să ne apărăm dreptatea.
— Dar ce veți spune despre războiul cu Basta?
— N-am stârnit noi acel război, ci el! Noi ne-am apărat. Și l-am
pierdut, pentru că spada noastră deprinsă este a bea doar sânge
păgân. Iar când ne-am văzut în fața oștirii creștine și a steagului
împărătesc, pe care, de fapt, Basta îl furase și-l a șezase, prin
vicleșug, de-asupra taberii lui, noi ne-am mâhnit foarte și n-am
mai putut lovi cu vârtoșia obișnuită.
Când primește știrea că împăratul îi cere să rămână în Viena
până vor pleca din Praga solii nemeșimii, voievodul clocote ște de
mânie:
— Să nu vă încăierați pe ulițele orașului, lămure ște Carlo
Magno.
— Dar de ce ne umilește primindu-i înaintea noastră? Au nu
așteptăm de două săptămâni? De ce?
Sfetnicul împărătesc n-are alt răspuns decât:
— Mă duc la Praga să grăbesc audiența. Știu că dreptatea
voastră-i ca untdelemnul cel sfânt: iese, va trebui să iasă la fa ță.
 *
La Sfântul Ion, în mănăstirea Cozia, Sima-stolniceasa, după ce
a umblat, în taină, printre boieroaicele din Târgovi ște, aduce știrea
că, la plecare, Ian Zamoyski a cerut lui Simion Movilă, în numele
regelui Poloniei, să-i prindă pe Buzești, pe banul Mihalcea, pe
Udrea Băleanu, pe Șerban-paharnicul și să-i trimită, în cătușe, la
Cracovia. Pe Tudor Maldăr și pe Petru Osăș să caute a-i cumpăra
cu bani: sânt căpitani iscusiți și le-ar sta bine în o știrea
Movilescului. Dintre toți, numai pe banul Mihalcea l-au putut
prinde, până acum.
— M-am dus, în taină, și la Nestor Ureche. S-a purtat bine cu
mine. I-am povestit că Mihai-vodă a plecat la împăratul Rudolf să-
și ceară dreptatea. Mi-a spus: „În vremea asta, dreptatea-i în
vârful spadei.” M-a rugat să mijlocesc o întâlnire între Dragomir
din Vâlcănești și Radu Buzescu. Și mi-a mai spus că,
răzgândindu-se, Zamoyski i-a scris lui Simion Movilă să se poarte
bine cu boierii: să cate, pe toate căile, să și-i facă prieteni, să nu
mai țină oști în munți și prin casele întărite ori prin cetă ți și
mănăstiri ca Tismana, Cozia ori Căluiu.
Maica Teofana se lipsește cu mare dragoste de această femeie,
pe cât de frumoasă pe atât de bărbătoasă și de pricepută în
treburi politicești; o pune-n cumpănă cu doamna Stanca și
lăcrămează; își amintește de Velica și simte o săgeată în inimă.
— Maică Teofana, zic c-ar fi mai bine, așa cum povățuie ște și
paharnicul Șerban, caimacam domniei, să te adăpostești la
Tismana. E mai ferită și mai bine apărată.
— Sima, oamenii lui Simion Movilă, români ca și noi, nu pot fi
mai haini ca musulmanii ori tătarii.
— Știu eu?…
— Un boier mare ce-și zice vel ban al Craiovei dore ște a grăi
cuvioșiei-tale, vestește călugărul de strajă.
Amândouă femeile saltă în picioare, mirate și speriate. Maica
Teofana deschide gura să spună că nu-l primește; dar, dând la o
parte pe călugăr, intră Nestor Ureche însuși, copleșind chilia cu
făptura-i naltă, voinică, plină de vigoare; surâde prietenos, clipe ște
șiret din ochii mari, căprui, oleacă pieziși și se pleacă plin de
cuviință:
— Iertare, cuvioasă maică și doamnă, dar n-am răgaz. Sânt sol,
fără arme și fără strajă. Și mult mă bucur că o aflu aici și pe Sima-
stolniceasa, care m-a vizitat, în taină, la Târgovi ște. Doresc,
doamnă și maică Teofana, sănătate și voie bună.
— Mulțumesc! Dar ce fel de voie bună, când te-ai ridicat
împotriva drag fiului meu Mihai?
— Așa-i; ci aici sânt sol al împăcării. Peste Olt, am cinci sute de
lefegii leși care, dacă nu mă întorc în două ceasuri, lovesc
mănăstirea cu tunurile.
— Halal solie, prietene Nestor Ureche!… suspină Sima. Când,
împreună cu Velica, te-am vizitat la Secu…
— Rogu-te, fii ca atunci, stolniceasă Sima, și mijloce ște-mi o
întâlnire cu Preda Buzescu. Am biruit și, mărinimo și fiind, vrem
împăcare. Toți vrem unirea între români; ci numai calea ne
deosebește. Anul trecut biruise calea voastră. Acum…
Radu și Preda Buzescu primesc întâlnirea, în casa lor din
Drăgășani. Sfătuiesc îndelung. Cuvântul meșteșugit al
moldoveanului răscolește cugetele. Ci Buzeștii nu se lasă
înduplecați:
— Noi sântem jurați lui Mihai-vodă, zice Radu. Și-apoi, gândul
nostru, Nestor Ureche, cuprinde unirea tustrelelor țări române și
slobozirea lor din jug otoman. Pe când voi: haraci sultanului și-
nchinare rigăi polon. Când știm că la poarta cur ții domne ști din
Târgoviște se află strajă tătară, turbăm de furie.
— Păstrez și împlinesc dregătoria de mare ban, dată de Mihai-
vodă. Războiul nu s-a sfârșit. Și noi credem că vom birui.
După acest cuvânt al Predei Buzescu, Nestor Ureche se ridică,
se înclină și pleacă. Se cunoaște după pași că inima i-i grea. Dar și
Buzeștii sânt zdruncinați în cugetul lor.
— Mai bine să ne împăcăm cu Simion Movilă… cârme ște Radu.
Domnii sânt ca apele: vin și trec. Țara rămâne.
Preda nu știe ce să mai zică; clatină din cap, amețit:
— Acum opt luni ocârmuiam eu Moldova; azi, Nestor Ureche,
mare ban… Poate așa trebuie să fie.
Ci, ca un făcut, intră jupâneasa Preda, cu un bărbat
transilvănean de mână; e fericită ca-n al nouălea cer:
— Radule, tata trăiește! E-n Transilvania…
De la bărbatul transilvan, adică omul Velicăi-doamna, Costa
Duda, aud că Banul Mihalcea cere cinci harabale de miere, ceară,
nuci cojite, blăni de jder și pastramă de căprior, ca să pornească
la Praga, ca negustor și să-l întâlnească pe măria-sa, să-i fie de-
ajutor în treburi bănești. Costa Duda povestește că între Czáki și
Basta a izbucnit sfadă mare. Că, plecând să se plângă
împăratului, pe David Ungnad l-a apucat boala de ficat și a murit,
la Cașovia. Basta și-a trimis oastea la iernat în Ungaria de Sus și a
rămas singur în viesparul magnaților.
— Deci, orice viclenie are nașă o viclenie mai nerușinată.
În două zile pregătesc marfa, o încarcă în harabale și-o pornesc,
cu hârtii și dresuri în lege, sub povața lui Costa Duda, să ajungă
la Cașovia, la generalul Gonzaga, așa cum a povățuit Velica.
După asta Buzeștii, cu o ceată de cincizeci de oșteni, grăbesc
spre Căluiu. Află mănăstirea înconjurată de-un pâlc de ieniceri.
Se năpustesc asupră-le, prind șapte, iar ceilalți se risipesc, în
goană nebună, spre Caracal și spre Dunăre. Între zidurile
mănăstirii o găsesc pe Cătălina cu femeile, călugării și slujitorii,
pe ziduri, întru apărare, cu sulițele, săbiile și arcurile.
— Ți-aduci aminte, Radule, că, venind de la Cozia dascălului
Prohor, tot așa a trebuit să ne batem cu acângiii?

*
Mulți lefegii de-ai lui Basta, uniți cu cei fugiți de la Mihai-vodă,
hoinăresc hojna prin Transilvania: pradă, batjocoresc, se-mbată,
ucid. Mai ales valonii lui Iacob Beauri, acei neobi șnuit de buni
luptători, dar cu năravuri pidosnice și, între toți, cei mai
blăstămați și mai îndrăciți răufăcători, sperie lumea. Trecând prin
Brașov, cu zece oameni de-ai lui, întâlnește o înmormântare.
„Cine-i?” întreabă. Rudele răspund: „Dorothea Hirscher, nepoata
judelui”. „Frumoasă săsoaică! Și trupeșă!… Dați bijuteriile
încoace… De ce a murit?… A, de inimă rea… Păcat…” Apoi cu
săbiile își deschid drum prin mulțimea îngrozită și se pierd în
codrii Codlei, ca tâlharii. Asemenea fapte sodomice îngrozesc
cugetele. Ele se adaugă la foametea mare, la prădăciunile
săvârșite de oamenii nemeșilor, mai ales asupra românilor. Basta
vrea să tocmească rânduiala și liniștea, dar nu mai poate. Foarte
harnici în clevetiri și răspânditori de zvonuri, neme șii pun în sama
lui și a lui Mihai-vodă întreg prăpădul țării.
— Ați auzit? întreabă Moise Secuiul. A pregătit călăi valahi și
funii pentru fiecare magnat: cum îl prinde, în la ț!
— Basta a fost bun numai ca să-l răpunem pe acel valah
barbar, zice Czáki; acum trebuie să ne descotorosim de el, ca de
râie.
 *
Ninge molcom și bogat peste Viena. De la „Cerbul de Aur”, din
odaia voievodului, Stroe Buzescu privește orașul dormitând în
fumegare ușoară, străjuit de turnul uriaș al domului Sf. Ștefan.
Tot privind hârjoana și cernerea fulgilor nu mai vede lumea cea
aievea, ci lanțul faptelor și al întâmplărilor viscolite peste anii lui,
până l-au adus în acest trist surghiun și-ndelungă a șteptare.
Știrile din țară – prizărite și sărace. Frații tac. Baba Novac a trimis
doar un olăcar. Noroc că Petru Grigorovici, scăpat din mâinile lui
Basta, a sosit cu o desagă mărișoară de vești …„Ei, când era Velica
la Alba Iulia, toate le aflam, parc-am fi fost acolo”…
Măria-sa vorbește tot mai puțin: sfătuiește mai mult cu
Teodosie-logofătul, și cu Petru Grigorovici. De altfel, de când a
plecat Carlo Magno, nimeni nu-i mai vizitează: în jurul lor s-a
făcut gol și pustiu. Doar Tudor Maldăr, Rîcman, Turturea și al ți
câțiva petrec prin crâșme, cântă și se desfată cu fete vieneze.
— Măria-sa, rupe Stroe păianjenul tăcerii, stând eu de vorbă cu
câțiva nemți, am înțeles că unele știri despre noi n-au ajuns până
aici, din pricina lui Sigismund-craiul. Apoi, din pricina Bastei.
— Ai dreptate, Stroe: ori n-au ajuns ori au ajuns strâmbe.
— Trebuie să arătăm împăratului Rudolf că noi de bună voie
ne-am îmbiat a lupta pentru creștinătate. Să vădim tot ce-am
făcut pentru împărăție, cu primejdia vieții și a țării noastre, până
ajunserăm aici să aflăm dreptatea, la porți închise.
Voievodul zâmbește, cheamă pe Teodosie-logofătul și pe
Grigorovici-armeanul, poftindu-i a citi:
— Cronica bărbătească și totuși înduioșătoare a isprăvilor
românești de șapte ani încoace, pentru principii Evropei, cum vrea
stolnicul.
Teodosie Rudeanu tușește întru dregerea glasului, dar nu ca să
citească el, ci ca să-l roage pe măria-sa:
— Ai glas puternic și mlădios, și le zici din inimă.
Voievodul surâde, ia hârtiile, le prefiră, le așază în fa ță și începe
blând dar hotărât, cronica domniei lui, ticluită cu ajutorul lui
Rudeanu și Grigorovici. Pe Stroe îl mișcă, îl înfioară noianul de
amintiri stârnite de povestirea voievodului:
— …„după ce făcu podul, veni Sinan-pașa în Țara Românească
și tăbărî la satul Călugăreni. Atunci, îndată ce mi se aduse vestea
plecai, inimos, să-l întâlnesc cu puținii o șteni ce-i aveam. Și mă
învolburai cu otomanii într-o bătălie care ținu toată ziua. Am făcut
mare pagubă neprietenilor, spre rușinea lui Sinan-pașa, căci în
ziua aceea însuși el, marele seraschier, se prăvăli de pe cal într-o
mlaștină foarte întinsă, de unde cu greu fu scos. Și în acea luptă
fost-au uciși patru pașale, șapte sangeaci. Iar noi am câștigat
cincisprezece tunuri și un steag verde al prorocului Mohamed,
foarte prețuit de musulmani, pe care l-am trimis măriei-sale
împăratului. Nu știu dacă Sigismund-craiul l-a lăsat să treacă…”
Stroe ascultă și înfiorarea îi crește; gânde ște la Sima care ține
un izvod al faptelor acestei vremi, neuitând să scrie mai ales
despre Buzeștii ei.
— …„și, cu ajutorul lui Dumnezeu a fost aceea o ispravă prea
frumoasă și vrednică de pomenire. Că deși îmi uciseră calul sub
mine și primii rană în spate, câștigai totuși biruin ța, pricinuind
dușmanului mult omor; Caraiman-pașa fost-a ucis împreună cu
mulți căpitani de samă, iar Hafiz-pașa, și Hasan-pașa, și Saturgi-
pașa cu anevoință se mântuiră, fugind…”
Apoi Târgoviștea, Giurgiul, Nicopolea, Vidinul…
…„iar eu, în această luptă, am primit de la un turc o lovitură de
suliță sub piept, pe care am scos-o și am rupt-o cu mâinile mele…
Dar iată că, în vreme ce eu mă îndeletniceam cu aceste fapte,
niște trădători din Transilvania se folosiră de o în șelăciune,
trimețându-mi scrisori în care spuneau că Oradea a fost luată de
otomani și că eu să mă întorc, cât mai repede, în Țara
Românească, să nu-i mai bat pe cei musulmani la miazăziua
Dunării. N-am bănuit înșelăciunea, ci am dat crezare acestor ve ști
și-am trecut Dunărea, în țara mea, deși puteam pricinui
sultanului mari pagube până la Balcani și chiar dincolo”…
Îl dor, parcă, îmbierile de pace cercate de Andrei Báthory:
— …„și i-am răspuns, că am jurat credință măriei-sale,
prealuminatului împărat al romanilor și, deci, fi-voi cu cre știnii
până la moarte. Că nu pot face pace cu otomanii, ci mai curând
voi să mor vărsându-mi sângele în slujba creștinătă ții… Și a șa am
luat Transilvania, în numele lui Dumnezeu și al măriei-sale
împăratul… am plecat cu oastea mea să intru în Moldova. Am
intrat și am bătut-o de-a lungul, să întâlnesc potrivnicul, iar când
îl găsii, îl snopii în bătaie și-l alungai din țară… În acela și timp, l-
am trimis pe acel sperjur și nelegiuit Czáki, să orânduiască
poporul și nobilimea în Transilvania, pentru că voiam să plec și la
Timișoara, căci mă înțelesesem cu pașa Timișoarei ca, de îndată ce
voi ajunge cu oștirea sub ziduri, să predea cetatea”…
 Apoi acele zile de mare zbucium, când voievodul vroia să
orânduiască țara unită a românilor, iar neme șimea s-a răzvrătit și-
a semănat vrajbă pe pământ transilvan. Ba l-au momit și pe
generalul Basta cu făgăduieli mincinoase, până s-a ajuns la arme.
Și, Doamne, cum s-au purtat după bătălie…
— …„Iar după ce mă alungară, vreo 2.000 de secui, ascunși în
niște colibe, fură chemați cu jurământ de credință și, ie șind, după
ce-i despuiară, fură tăiați toți, în bucăți, nelăsând nici măcar unul
în viață. Pe urmă venit-au la Alba Iulia, unde pe toți italienii,
grecii, românii, sârbii cu familiile lor, pe to ți îi trecură prin
ascuțișul săbiei… Acum, ajuns la acest sfârșit, pierzând tot ce
câștigasem din zilele tinereții până la bătrâne țe: și țări și averi și
soție și copii. Și dacă le-aș fi pierdut din pricina dușmanilor, sau
mi-ar fi fost luate de dușmani, nu m-ar durea atâta cât mă doare,
că toate aceste rele și încă multe altele fost-au făptuite de aceia de
la care nădăjduiam și așteptam ajutor și razim…”
Ninge molcom peste Viena. Ci sfârșind citirea, voievodul rămâne
tăcut și trist. Simte că toți cei de față se întreabă în sinea lor: va
înțelege împăratul cât dureros, adevăr și câtă suferință închid
aceste șiruri? Ci Stroe zice:
— Acum batem la uși ferecate. Dar nimeni nu va uita că am fost
la Călugăreni și la Șelimbăr, la Alba Iulia și la Suceava. Că
pretutindeni românii ne-au primit cu pâine și sare. Că măria-ta ai
pus pecete și-ai iscălit: domn a trei țări române…
Straja intră napristan, vestind cu glas sugrumat:
— Banul Mihalcea! A venit…
Sar toți în picioare, mirați ca de-o nălucire. Se îmbră ți șează și
parcă tot nu-și cred ochilor și mâinilor.
— Cum ai scăpat, bătrâne?
— Cu greu, măria-ta; dar iată-mă iar… în chip de negu țător de
pastramă… Și a doua oară tot acel ghebos și afurisit de Țicalidi a
mituit straja care mă ducea spre Polonia, sortit călăului. M-am
strecurat până la Cluj, apoi până la Alba Iulia. Velica-doamna, cu
Duda, slujitorul ei, mi-au adus din Oltenia o caravană de
harabale cu marfă și hârtii ca să trec vămile.
Și, așezându-se într-un jilț, descarcă tolba cu vești: cele mai
multe cetăți din Transilvania se țin încă în slujba voievodului
Mihai. Baba Novac a întărit, cu oșteni, cetățile din Banat, iar acum
vine spre Alba Iulia, chemat de Basta să-l ajute cu haiducii lui,
împotriva nemeșimii.
 — Pe-acolo se spune că împăratul nu se lipsește de Basta și că
umblă să te împace și pe măria-ta cu lifta asta spurcată. De la
Țicalidi aflai că lui Deli Marcu i-au tăiat capul, la Țarigrad. Prin
satele Transilvaniei și chiar prin Moldova umblă iar ciobani și
călugări, cu mare fereală, și grăiesc de întoarcerea măriei-tale. În
Lancrăm, unde m-au găzduit niște prieteni de-ai mei, citii o
poruncă a lui Czáki către lefegii lui: „Aflu că Valahul iară și și-a
trimis preoții și păstorii lui prin toate satele locuite de neamul lui,
ceea ce îmi dă de bănuit”… și celelalte.
Măria-sa zâmbește binevoitor, dar prea trist:
— Să ne grăbim, deci! Teodosie și tu, armene, tălmăciți în
latinește și italienește astă povestire ce-i zice și memoriu. Iar tu,
Stroe, pregătește-te s-o duci la Florența, la granduca. Mai înva ță
ceva vorbe talienești. Că eu, de când mucezesc la Viena, am
învățat binișor, după câte mă… lingușește Armeanul…
De a doua zi, Mihalcea ia pe sama-i grija hranei, a plă ților și a
găsirii unor noi izvoare de parale. Merge la negustori de-ai lui la
care știa că măria-sa are de primit 42.000 de flori pentru turmele
de vite vândute anul trecut unui negustor vienez.
Abia la 17 ianuarie, voievodul îl poate vedea a doua oară pe
arhiducele Mathias și stăruie cu tărie:
— Să mă judece luminatul împărat pentru faptele mele. Să mă
osândească de-s vinovat; iar de nu, să mă ajute să iau iară
ocârmuirea celor trei țări române, pierdute doar din gre șeala unui
general împărătesc. Iar până atunci, îl rog pe împărat să
poruncească lui Basta să-mi adăpostească familia la Ca șovia.
Nemeșii sânt niște ucigași și mă tem…
Arhiducele rostește multe cuvinte de alinare, dar la treabă nu
se înhamă. Așteaptă ca strălucitu-i frate să binevoiască a sfâr și
odihna sărbătorilor.

*
Se crezuse Basta biruitorul „leului de la răsărit” și stăpânul
Transilvaniei, dar nu era decât un condottiere singur, la voia
vicleană a lui Ștefan Czáki. Lovise pe cel nevinovat și-acum, după
trei luni, trebuia să-și cunoască greșeala și prostia. Prin oamenii
lui de la Curtea imperială, urmărea tratativele lui Mihai-vodă cu
Rudolf. Cu de la sine putere, vestește căpitanii cetăților că se va
împăca, prin mijlocirea împăratului, foarte curând, cu voievodul și
deci să asculte de poruncile lui și să reziste împotriva neme șilor.
Trimite pe aga Leca la Baba Novac să-i spună că-l recunoa ște
pârcălab la Lipova, Inău și Caransebeș. Deși putința împăcării
între Basta și Mihai-vodă îl îngrijorează foarte pe aga Leca,
deocamdată, n-are încotro, îi împlinește porunca: nu lasă pe
nemeși în Gherla și Chioara. Și, de câte ori știe câte ceva de samă,
o vestește pe Velica, deși bănuie că ea, la rându-i, trimite știrile lui
Mihai-vodă. Sau tocmai de aceea.
Simțind că Basta primește ajutorul împăratului, Czáki pripe ște
lucrurile. Apare la Cluj să pregătească venirea lui Sigismund
Báthory și-l pârăște dietei pe Baba Novac, că uneltește cu pa șa
Timișoarei. Și, aflând că tocmai venea la Cluj, poftit de Basta,
însoțit doar de treizeci de haiduci și de duhovnicul său Zaheu,
pune o ceată mare de mercenari să-l atace pe dealul Feleacului.
Se luptă strașnic bătrânul; dar, rănit la brațul drept, e prins, legat
împreună cu Zaheu și închis în turnul croitorilor.
În același timp, Czáki zăvorăște pe Gáspár Kornis și pe
Pancratie Sennyei în cetatea Gurghiului, iar pe Ștefan Bodoni și
Petru Huszár, în Deva. În fața lui Basta, se dezvinovățește:
— Unelteau împreună cu ibovnica Valahului. Și-apoi, au
înlesnit intrarea barbarului în Transilvania. Iar trădarea lui
Huszár și Bodoni cine n-o cunoaște? L-au ajutat pe Valah să
treacă spre Viena, să ne pârască luminatului împărat.
— Ești un mincinos și un tâlhar! răbufnește Basta.
— Dacă te-nfurii, generale, te-nchid și pe tine!
Peste trei ceasuri, din balconul casei sale, în fața unei mul țimi
adunată de slujitorii lui, Czáki proclamă pe Sigismund Báthory,
pentru a treia oară, principe al Transilvaniei. De la fereastră, din
partea cealaltă a pieței Clujului, Basta privește nevolnic, iar
strigătele gloatelor plătite de nobili îl pălmuiesc și-i sporesc
nemăsurat arsurile din pântece.

*
Măcar că semnele sarcinii se vădesc tot mai mult, Velica-
doamna umblă, fără astâmpăr, prin Transilvania. Se bucură că
Ștefan Czáki a arestat nemeși fruntași și că l-a proclamat crai pe
Sigismund: asta însamnă că Mihai-vodă a avut dreptate, și Rudolf
împărat silit este să i-o recunoască mai repede. Se bucură că i-a
înduplecat pe Neculai Sennyei și Bartolomeu Samogy să scrie lui
Mihai-vodă, la „Cerbul de Aur”, în Viena, ca prieteni.
Dar, în Lancrăm, sora sa Zamfira o vestește că Baba Novac,
atras într-o cursă mișelească, se află la Cluj, în mâna lui Czáki.
— Dau oricât numai să scot din primejdie bătrânul căpitan,
mâna dreaptă a voievodului, aici, în Transilvania.
La 5 februarie, pe un ger aspru, în sanie încojocită ca o băci ță,
însoțită de Costa Duda și de Andrei Boer, ajunge la Cluj. Vede
mulțime mare adunată și, intrând în gloată, se treze ște împinsă și
înghesuită cu vorbe de ocară, spre piață.
— Hai, valahilor! Să vedeți cum crapă unul de-al vostru.
Andrei Boer cearcă să scape, dar mulțimea îi înconjoară ca o
mocirlă. Lângă zidul bisericii Sfântul Mihail îl zăresc pe Baba
Novac legat în lanțuri, alături de preotul Zacheu. Amândoi înal ți,
mândri, cu bărbi stufoase, albe, cu capul descoperit, goi până la
brâu, cu zvârci de bici pe spinare, pe piept și pe față.
— Am sosit târziu, Andrei…
— De-o vreme, pierdem mereu căruța.
În mijlocul pieței, câțiva țigani ațâțau rugul înalt de doi stânjeni.
Sute de nemeși privesc din balcoane și de la ferestre. Slujitorii,
mii, urcați pe acoperișuri, cată cu lăcomie spre rugul cu flacără
mare și fuioare de fum. Răsucindu-și privirea în jur, Velica îl
zărește pe generalul Basta, la o fereastră, galben ca sloiul de
ceară; stă mut și speriat. L-a cedat pe Novac lui Czáki, cu un
scop: Valahul să nu fie mai puternic decât el în Transilvania.
Rugul și tortura nu-l impresionează: …„Ehei, câte de astea am
văzut și însumi am poruncit la Amsterdam, la Rotterdam, la…”
Duhoarea grea, înecăcioasă se răspândește în toată piața. La
ferestre și în balcoane nemeșimea chihotește de plăcere. Numai
Czáki se miră că mulțimea nu mai urlă. A cuprins-o un fel de
încremenire. Deodată zărește, pe străzile dinspre Mănă ștur, zeci
de bărbați cu căciuli negre, cojoace albe, flocoase, pe umeri, și
topoare în mâini… „Cum au pătruns în cetate?” Și, cu spaimă,
poruncește căpitanului străjilor să-i proprească în vârfuri de suli ți.
Velica își acoperă ochii să nu mai vadă cum se umflă și pocnesc
ochii osândiților și cum brațele care au ținut arme și cruci se
cârjoesc în fierbințeala flăcărilor, parcă scârbite c-ar fi mângâiat
vreodată obraze omenești. Se clatină și cade, moale, fără vlagă.
Andrei Boer o ridică repede, să nu bage samă cei din jur.
Toată piața Clujului se umple de fum, de duhoare de carne arsă
și de crimă. Supărat că gloata nu urlă de bucurie Czáki,
poruncește ca osândiții să fie scoși din rug și trași în țeapă, afară
din cetate, lângă baștea croitorilor, spre Feleac:
 — Să fie, acolo, spaimă pentru valahi și hrană pentru corbi.
Mulțimea s-a retras, mută și îngrijorată. Și urlătorii tocmi ți au
amuțit; merg spre Someș, să capete mâncarea făgăduită. Dar nu
află decât străji care se hărățesc cu țăranii din Mănă ștur: pe apa
Someșului plutesc sute de pâini și bucăți mari de slănină.
Velica și Andrei Boer ies din cetate și se strecoară, pe lângă
ziduri, până în cimitir. Iau două capete de lumânări de la un
mormânt și coboară spre locul noii osânde. Străjerii nu-i lasă să
se apropie: ci se roagă:
— Să pun câte o făclioară, creștinilor, oamenilor…
— Ești fiica lui?
— Nu; un fel de nepoată…
Și cum straja ferește sulița, cu pași mici, pe vârfuri, Velica se
apropie și așază lumânările aprinse, în zăpada bătătorită, lângă
lemnul alb al țepușelor pe care se scurg șiroaie de sânge negru,
vâscos, amestecat cu scrum. Îngenunche și stă așa, cu mâinile
împreunate; ar vrea să se roage, dar nu poate. Îl vede pe Baba
Novac la intrarea în Alba Iulia, în preajma voievodului… Și
altădată, la o masă: ce mai râde bătrânul haiduc… Iar Mihai-vodă
îi ține hangul. Asemenea năluciri îi ard sufletul și-i scot lacrimi de
jar. Atrași de miros, un stol de corbi se rotesc, în jur, croncănind
înfiorător, parcă și-ar fi cerut dreptul la pradă. Apoi, câ țiva mai
îndrăzneți, năpădesc lacomi.
Amurgul se lasă înfiorător de trist. Velica plânge zguduit. Straja
face semn lui Andrei Boer s-o ridice. Căpitanul o ia în bra țe și-o
scoate spre drumul Feleacului. Prin despicătura cojocului îi vede
pântecele rotund și se cutremură de-un simțământ ciudat, între
bucurie și milă: …„Te pomenești că duc în brațe mugur de cocon
domnesc”… Nu îndrăznește să întrebe, dar grăbește să găsească o
gazdă.
— Lasă, măria-ta: lumea o să afle că Mihai-vodă a pășit cu
lumânarea în mână în urma sicriului lui Andrei Báthory. Și n-o să
uite…

*
În condica socotelilor pârcălabului Clujului, diacul scrie: „1601,
februarie 3: am dat țiganilor, pentru că au batjocorit, au
schingiuit și au tras în țapă pe Baba Novac și pe preot, florini 7,
dinari 50… Am plătit lui Luca Acsi, pentru că a cioplit țăpi pentru
Baba Novac, florini 12…”
 *
Radu, Preda Buzescu, Băleanu și Șerban-paharnicul petrec
această iarnă sub arme, ca-n 1595. Lipsesc doar Stroe, Maldăr și
Mihai-vodă. Li-i greu cu pregătirea oștilor, dar și mai greu li-i să
țină boierii în credința pentru voievodul călător la împărat. Destui
se lasă ademeniți de Nestor Ureche, mult mai priceput și mai
harnic în treburile domniei decât Simion Movilă. Zic, a șa cum e
obiceiul acestei țări și cum înșiși Buzeștii au înclinat a zice:
„Domnii pot să treacă; țara să rămână.” Printre cei momi ți se află
și bătrânul vornic Dumitru și Miriște logofăt, după care Buze știlor
le pare rău.
— Știi ce mi-a răspuns, Radule, bătrânul Miriște? „Dacă
Dragomir, cumnatul, l-a părăsit, eu să fiu mai breaz și să umblu
după năluci?”
În acel moment, intră Cătălina cu călugării Isaiia și Teofil; vin
din Transilvania și povestesc cum l-au ars pe rug pe Baba Novac și
pe duhovnicul lui. Fiorii reci ai groazei cutremură făptura tuturor
celor de față. Se apropie de vatra unde ard trei bucă ți mari de fag
și tac, înghițind năduf. Într-un târziu, când înghețul mor ții li se
mai moaie în inimi:
— Haiduc viteaz, unde și cum ți-a fost moartea să mori…
— Striveai, cu un pumn, cinci potrivnici…
— A răbdat mucenicește, cu ochii spre cer, adaugă Isaiia.
— Și pe Sava-armașul și pe Ion Szelestei îi chinuie mai rău ca
pe ucigași, în temniță la Făgăraș, urmează Teofil. Iar despre
familia măriei-sale știm doară că-i închisă la Gilău.
— Sânt zălogi, adică soli la Basta și la Czáki! se miră Șerban-
paharnicul. Unde-i legea? Unde-i omenia?
În sobă, jarul s-acoperă cu spuză sură; în odaie, stăruie
tăcerea. Într-un târziu, călugării dau semn de plecare:
— Mergem în Moldova, la Neamț și la Putna, să vestim că vine
iar Mihai-vodă al nostru.

*
Nemaiputând trândăvi întru așteptare, Mihalcea-banul pleacă
la Praga. Dar cum sfetnicii împăratului îl hulesc cu nume de
barbar, pornește, pe ascuns, în Transilvania, așa cum s-a sfătuit
cu măria-sa, să-l aștepte acolo, precum îl așteaptă Buzeștii în
Oltenia.
 *
Însoțit de Dan Buzdugan, Stroe Buzescu trece pe drumul
Triestului, să înmâneze lui Granduca di Toscana memoriul lui
Mihai-vodă. A trimis, printr-un negustor neam ț, scrisoare la
Roma, lui Fra Geremia, să vină la. Florența.
De la Padova, merge în urma unui mare convoi al ducelui
d’Este, care călătorește însoțit de o suită uriașă: călăre ți arma ți,
paji, scutieri în straie felurit și viu colorate, dieci, bucătari,
brutari, majordomi, potcovari, argintari, măscărici, duhovnici
așezați într-un paraclis pe roate, copii mici legănați în săhăidace
pe catâri, fete de casă, fii și fiice din flori – to ți acei care se numesc
i familiari și se leagă de făptura și casa principelui. Urmează un
cârd de măgari care poartă le bolze, – adică niște lăzi mari de
piele, pline cu argintărie, – colivii cu șoimi pentru vânătoare,
corturi zise le camere, cufere cu straie și cu alte multe
calabalâcuri. După asta se înșiruie paji cu caii și asinii de schimb.
Donnele călătoresc călări pe catâri, în șei de catifea din mătasă
neagră, cu fireturi de aur, cu scări aurite și-i îndemnă cu bice de
mătase. Rochiile lungi, largi, înfoiate, acopăr aproape întreg
trupul măgarilor. Se uită mai ales cu mirare la pălăriile mari de
paie sau de postav viu colorate și împodobite cu pene de păun, de
graur ori de struț. Numai că în apropiere de Floren ța se stârne ște,
așa, ca din senin, o vântoasă, iar Dan Buzdugan și Condur
Pantelimon au avut ce galopa după vreo zece pălării, rostogolite pe
câmpia Arnului. Când începe burnița, toți îmbracă glugi zise il
cappuccio, și pelerine sau il mantello, de croială spaniolă.
Stroe intră în vorbă cu un paj, vrând să afle țelul călătoriei:
drumețesc așa, pentru desfătare: să vadă ce s-a mai construit la
Florența, să petreacă la baluri, să uimească lumea cu bogă ția și
luxul seniorului d’Este, să pețească niște fete bogate, să cumpere
lucruri scumpe, să împlinească o juruință de închinare la o icoană
făcătoare de minuni din mănăstirea San Marco. Laudă pe
ambițiosul principe d’Este: călătorește și iarna; ceilal ți, numai pe
vreme caldă.
— Noroc că acest februarie e primăvăratec, iar tâlharii n-au
ieșit încă la drumul mare; în schimb, multe poduri sânt stricate.
Dar domnia-ta, de unde vii și-ncotro călătorești, a șa simplu, cu o
dăsăguță la oblânc?
— Din Țara Românească, la Florența.
 — Unde-i țara asta?
— La Dunărea de Jos, acolo unde zăgăzuim otomanii să nu dea
peste voi și să vă curme plimbările și desfătarea…
— Da-da… am auzit eu de un valah care…
La Florența trage de-a dreptul la Palazzo ducale. Fra Geremia îl
aștepta în piață. Se îmbrățișează, cu mare bucurie și mirare:
— Și tu ai început să albești, Stroe?
— În biruințe și-n înfrângeri, frate călugărașule. Ci tu încă mai
slab îmi pari. Câte minuni ai mai făcut?
— Lasă asta… Ce-ți fac frații? Calomfirescu?
— Frații, sănătoși. Apără țara cât noi umblăm să ne dobândim
dreptatea. Calomfirescu, sub glie.
— De sabie păgână?
— Nu, de spada mea… Roagă-te pentru mine, păcătosul.
După vreo două ceasuri de povestire, cu mânie, lacrimi ori
bucurie, în fața unui pocal cu vin, din care Fra Geremia n-a
gustat nici picătură, și-au împărtășit gândurile, unindu- și-le, ca
niște izvoare într-un râu de suferințe.
Norocul lui Stroe este că granduca îl primește în aceea și zi.
Avându-l pe Fra Geremia tălmaci, lămurește repede și bine pricina
soliei. Granduca-i om tânăr, apropiat, fără ifose. Făgăduie ște
ajutor în bani și oaste celui care, în 1595, a înfrânt pe Sinan-pa șa.
Iar Stroe, fericit, pune genunchiul la pământ, îi mul țume ște și-i
înmânează memoriul. După asta, trei zile, cercetează minunile
florentine, începând cu Domul.

*
Vestea morții lui Baba Novac pricinuiește mare durere lui Mihai-
vodă.
— Ticăloșii! Îmi tăiară mâna cu care stăpâneam Transilvania…
Carlo Magno îl vestește că foștii sfetnici, episcopul Naprágy și
Bocskai, îl înnegresc cu drăcească stăruință, zăgăzuindu-i calea
spre Praga. Cumpără cugetele cu pungi de aur și cer mereu:
„Tiranul să fie pus în lanțuri și trimis neme șimii, să-l judece, ca pe
Novac…”
— Grea bătălie dăm, ca să vedem fața împăratului… Caut
dreptatea, iar ei vor a mă răpune cu vicleșugul.
— Semănăm, măria-ta, cu bondarii prinși într-o nevăzută și
încâlcită pânză de paing, se tânguie Teodosie Rudeanu. Pe față,
toți ne dau dreptate și ne făgăduiesc ajutor; în taină, ascultă solii
nemeșilor.
— Și ce oști am fi putut pregăti în iarna asta… suspină Maldăr.
Pierdem o vreme foarte prețioasă, pe care dușmanii o folosesc
împotriva noastră, cu mare osârdie și dobândă.
Întoarcerea lui Stroe Buzescu din solia florentină mai încălze ște
o țâră nădejdile. Pentru că au prea puțini bani, se dau pe lângă
grecii lui Stavrinos, vistierul cel stihuitor, venit și el la Viena.
Stroe, Maldăr și Petru Orăș petrec pe lângă grecoaice bogate,
dezmierdându-le. Teodosie cârtește mereu:
— Noi ne cheltuim și cea din urmă para pentru creștinătate, iar
curtea împărătească prășește vulturi și fazani ca să-i vadă
întreucizându-se, dă baluri și bencheturi. Așteptarea asta fără
noimă mă silește să cred că aici, în mla știna asta aurită, se stinge
steaua măriei-sale.
— Taci, logofete, nu cobi! strigă Stroe. Am răva ș din
Transilvania, de la Bartolomeu Samogy din Beiuș și de la…
altcineva, precum că mișelul Czáki l-a arestat pe Basta și cinci
nemeși prieteni împăratului. I-a batjocorit ca pe ni ște tâlhari, apoi
i-a scos cu mare horbotă din Cluj. De spaimă, s-au adăpostit în
cetatea Gherlei, la aga Leca. Ci, știindu-l pe acesta om fără
credință, s-au tras în tabăra de la Satu Mare. După ce l-au folosit,
nemeșii îl leapădă pe Basta ca pe o otreapă. Și acum, sătul de
mișelia nemeșilor, îl roagă pe împărat să-l împace cu Mihai-vodă.
Asemenea știri umplu de nădejde inimile pribegilor: strigătul
Bastei va scoate pe nemți din nepăsare. Ci vodă se caină către
Stroe că a cercat, încă din ianuarie, prin Samogy și Rakoczy, să- și
scoată familia din zălogire, dar n-au izbutit. În Gilău, via ța i-i
amenințată în fiece clipă.
— Îngăduie-mi și mie să încerc a o scoate.
— Du-te Stroe, sânt la marginea răbdării.
Pornește cu slujitorul lui, cu Tudor Maldăr și cu Oprea Rîcman,
cu îndreptări de lefegii leși. Merg mai mult noaptea. Ocolesc
cetățile și târgurile, culeg știri de la negustori și de la popi. La
Cetea află de la Zamfira Balint că, tocmai acum, familia
voievodului este mutată de la Gilău la Cluj. Două zile și două nop ți
așteaptă la vadul Someșului, până se ivesc trei trăsuri bine
străjuite de douăzeci și cinci de mercenari nemți. Numărându-i,
Stroe și-a și făcut socoteala. S-au repezit ca jderii și, dintr-o izbire,
au pus stăpânire pe toate trăsurile. Dar o află doar pe domni ța
Florica, însoțită de o fată de casă; în celelalte trăsuri, numai
bagaje. Maldăr o urcă pe domniță în șa și, însoțit de Dan
Buzdugan, gonește spre Beiuș, în vreme ce Stroe și cu ceilal ți leagă
de copaci, departe în luncă, toți străjerii, iau caii, iar trăsurile le
aruncă într-o râpă. Abia la Beiuș domnița Florica, purtată în șa, în
brațele lui Maldăr, se dumirește ce i s-a întâmplat. Și s-ar bucura
mult dac-ar ști unde-i este muma și fratele, între timp, Stroe află
că doamna Stanca era în Cluj, în grija pârcălabului Stănicel, care
se mai apăra într-o parte a cetății, cu vreo șase sute de osta și. Dan
Buzdugan se strecoară până la dânsa și-o înștiințează despre
răpirea domniței. În întâia clipă se bucură, dar apoi se
răzgândește:
— Întâi să știu că domnița Florica a ajuns la părintele ei. Și-
apoi…
Însoțit numai de Rîcman, Stroe îl caută pe mitropolitul Ion și pe
Velica, la Prislop. Află că banul Mihalcea umblă iar prin
Transilvania ca neguțător grec, sfătuiește căpitanii și pârcălabii să-
l aștepte pe Mihai-vodă, strânge ostași și bani și cât poate, prin
prietenii săi, vâră zâzanie între nemeși. Află că, povă țuit de Velica,
Andrei Boer a luat cârma haiducilor Novacului, să nu se
risipească până la venirea măriei sale. La despărțire, văzându-i
mijlocul mai plinuț, cutează a întreba, în șoaptă:
— Mândruța, ți s-a rotunjit boiul?
— Da, Stroe: am prunc, în felul lui… În mai, să fi ți aici, la
botez… Numai tu și Sima mi-ați înțeles inima. Dar taină, taină
mare, Stroe. Și iertare că, trei-patru luni, n-am să mai pot fi de
folos. Vă va ajuta sora mea Zamfira și Ana Viteaz.
— Și Dorothea?
— O, sărmana… au otrăvit-o dușmanii. Ți-oi povesti, cândva
cum a fost. Dieta a trimis pe Bogati și Vaida în Moldova, să-l
aducă pe Sigismund Báthory; dar polonii nu-l lasă, ca să nu-l
supere prea tare pe împăratul Rudolf.
— Nu mai scapă odată lumea de acest neisprăvit?
Îmbracă strai ciobănesc, își scoate fașa de la ochi și trece munții
pe cărările tainice ale surghiunului din tinere țe. La Stăne ști,
sosește la miezul nopții:
— Întâia oară m-am temut pentru viața ta, lăcrămează Sima.
Povestesc despre cele întâmplate pe-aici, de când nu s-au mai
văzut, de jafurile lefegiilor leși și tătari. Cum se luminează de ziuă,
pe vreme de moină, Stroe zorește până la Craiova: î și află fra ții la
sfat cu Udrea Băleanu și cu Negrea-spătarul.
 — Am pus țara în zurbavă: țăranii se răzvrătesc. Ca să-i
liniștească, și să facă bani, Nestor Ureche cheamă satele să se
răscumpere din rumânie. Noi avem cetele gata. Veniți!

*
— Mâine zici, Carlo Magno? izbește vodă cu pumnul în masă.
Eu și-n clipa asta aș țâșni spre Praga! Am pierdut trei luni în
nelucrare, vad dând dușmanilor să se întărească și să mă dumice
de viu!
Alături, domnița Florica îngălbenește și lăcrămează; mânia
măriei-sale o sperie, dar o și bucură.
— Basta a scris despre toată mișelia nemeșească, adaugă
sfetnicul împăratului, ca să-i potolească mânia. Cere 10.000
pedeștri și 2.000 călăreți, să cucerească iar Transilvania.
— S-o cucerească? De ce? Eu vreau s-o unesc cu celelalte două
țări române. Eu, și nu Basta! Că dacă nu se amesteca acest
ticălos, pe nemeși îi cumințeam eu și țineam toată țara mea, de la
Nistru la Oradea, țară creștină, închinată împăratului cre știn.
— Ai dreptate, ilustrissime. Măritul împărat cunoaște greșelile
lui Basta și, mai ales, viclenia nemeșilor. Steaua măriei-tale,
întunecată o clipă, se aprinde iară, mai luminoasă.

*
Deși-i noapte, ploaie și noroi, olăcari tainici pleacă spre Cașovia,
Cluj, Beiuș, Alba Iulia, Craiova, Brașov, Prislop, să vestească
venirea măriei-sale. Fiecare olăcar are și porunci anume: banul
Mihalcea să se grijească de oștirile din cetăți și să le aducă în calea
măriei-sale, spre miazănoaptea țării; Buzeștii să se ridice
împotriva domniei așezată silnic în Târgoviște; mitropolitul Ion și
arhimandritul Serghie de la Hust să trimită oamenii lui în
Moldova și să vestească și acolo venirea voievodului, înfrățitor de
țări române.

*
Stroe Buzescu îl întâlnește pe Mihai-vodă în ora șul Brno și
urmează, împreună, drumul spre Praga. Se bucură că aducerea
domniței Florica are asupra măriei-sale o înrâurire fericită.
— Fapta ta umplutu-mi-a inima de încredere: aflai că mai sânt
prieteni, gata a se jertfi pentru mine.
— Am speriat foarte pe nemeși. Mai ales că, știi măria-ta cine,
anume ca să-i înfricoșeze și mai tare, a stârnit zvonul c-a fost
răpită din porunca împăratului, cu un gând s-o facă împărăteasă.
— La multe se gândește femeia asta…
— Oricum, Czáki a oftat: „Încă un potrivnic la Praga”…
— Da; și a trimis, de bună samă, noi uneltitori…
În depărtare, prin ceața subțire, se lămuresc turlele ascu țite ale
bisericilor din Praga și ale palatelor de pe dealul Hradcany. Vântul
suflă puternic dinspre miazăzi, topind năme ții. Cei treizeci și cinci
de cetași ai voievodului Mihai înaintează grăbiți, ca spre limanul
izbăvirii. Soli numeroși le ies întru întâmpinare și-i conduc, cu
multă cinste și grijă, pe străzi cu ziduri înalte, sure, înghesuite,
până la gazda rânduită. Înfățișarea lui Mihai-vodă și a soților săi
impresionează foarte praghezii. De mult nu văzuseră pe-aici
oameni cu chip așa de măreț și de bărbătesc. Ba Stroe, cu fașa la
ochi, le amintesc de eroul lor Ian Zîska, iar asta parcă-i bucură și
mai mult.
Dar dacă Mihai-vodă voia să se înfățișeze împăratului chiar din
ceasul sosirii, oamenilor curții le trebuie o săptămână ca să
pregătească întâlnirea. Iar în ziua de 1 martie 1601, când urcau
treptele palatului împărătesc, Stroe oftează:
— Greu este a vedea mult dorita față a împăratului…
Alaiul, mic dar impunător: voievodul îi are alături pe Stroe
Buzescu, pe Tudor Maldăr; urmează Petru Armeanul, Teodosie
Rudeanu și Barcan-vistierul. Toți poartă spade argintate, cu șme
cu surguciuri din pene de cocor, cu giuvaeruri din argint aurit, cu
pietre mari de rubin și safir. Strai din postav scump, cu
brandemburguri din fir de aur, cu nasturi de argint și de aur, cu
cizme de căprioară, roșii și negre, cu pinteni de argint în chip de
vultur cu aripi deschise și plisc căscat. Oșteni, căpitani și generali
împărătești, foarte bogat îmbrăcați, îi întâmpină și le înfă ți șează
armele.
Când pătrund în Sala Cavalerilor, orbitor de împodobită,
Rudolf-împărat se ridică din jilț, coboară și-i întâmpină la mijlocul
sălii. Și el mult se miră de înfă ți șarea chipe șă, mândră, frumoasă a
măriei-sale; îl cuprinde chiar o undă de ciudă. Stroe Buzescu
privește omul acesta mic, sfrijit, cu capul mare și țuguiat, cu ochii
bulbucați și totuși adormiți, rătăciți în pungi de grăsime, cu urechi
groase și blegi, cu obraji bugeți, cu bărbie mult împinsă înainte, ca
un gurgui de opincă, și cu musteață mare, pleoștită, cu buza de
jos groasă, lepădată a lehamete, cu păr rar, cu mâini mici, albe,
străvezii. Dar, deodată, ochii dedați rătăcirilor printre stele
scăpără, parc-ar fi descoperit un nou luceafăr. Și vorbirea începe
prietenoasă:
— Ai zodie de stăpân. Dacă-ți cunoșteam mai de mult steaua și
chipul, nu se întâmplau multe din cele întâmplate.
Se așază în jilț, își poftește oaspeții să stea și ei, își potrive ște la
gât Cordonul Lânei de Aur și începe sfatul, cu mulți sfetnici în jur.
Mihai-vodă cere îngăduința de a povesti pricina pentru care se
află aici. Vorbește cu înfocare, pune tot sufletul lui vijelios, încât
chiar când Petru Grigorovici, tălmaciul, se mai poticne ște,
împăratul și sfetnicii din jur tot înțeleg.
— N-am cruțat nici bani, nici osteneală, nici sânge, nici via ța
mea n-am cruțat-o. Ci am dus războiul, vreme de șapte ani,
aproape singur, cu toate că n-am nici cetăți, nici ora șe întărite
unde să mă pot apăra. Puteam rămâne închinat sultanului, ca și
înaintașii mei. Ci eu n-am pregetat să vin alături de cre știnătate,
cu toată puterea mea și alor mei, dornic să-mi eliberez țara și
norodul și să-mi dobândesc nume bun în lume. Am unit cele trei
țări române: pot ridica oricând 200.000 de ostași în lupta cu
sultanul. Logofătul meu va înfățișa dovezi despre faptele mele:
scrisori, cărți, foi și hărți tipărite, despre biruin țele mele.
Grăirea, deschisă și înflăcărată, cucerește inimile sfetnicilor și a
împăratului însuși. Încuviințează tot ce-i cere voievodului: bani,
oaste, arme. Poruncește serbări și ospețe în cinstea lui.
— Și când mă gândesc că strălucita stea a acestui bărbat se
împiedică, în calea-i de becisnica și zăluda cometă a Báthore știlor,
spune astronomul Ticho Brahé care, totdeauna, în ceasuri
însemnate, se află în preajma lui Rudolf-împărat.
Mulți sfetnici și dregători, care până acum nici nu auziseră de
Mihai-vodă, acum se-ntrec să-l întâmpine cu vorbe de laudă.
Gravorul împărătesc Sadeler roagă pe măria-sa să-i îngăduie a-i
săpa chipul în aramă:
— M-a fermecat personalitatea măriei-tale: gravă, mărea ță,
plină de înțelesuri, bărbătește, frumoasă.
Când portretul e gata, încrustează în juru-i aceste cuvinte în
latinește, pe care logofătul Teodosie le tălmăcește lui Stroe:
„Mihail, voievodul Țării Românești, strălucit în noroc ca și în nenoroc
și deopotrivă de virtuos în amândouă. Într-atât cinstește numele lui
Hristos, maiestatea împăratului, republica cre ștină și unirea
bisericii sub marele pontif, încât nu-și cruță nici via ța pentru binele
obștesc, chiar dacă s-ar împotrivi toate puterile iadului, purcede
înainte, fără frică, iar prin faptele sale întrece toate plăsmuirile
poeților.”
Dar, peste trei zile, când să se hotărască asupra stăpânirii în
Transilvania, sfetnicii împăratului încep să șovăie, să se bâlbâie. Îi
încurcă iscoadele nemeșilor și oamenii lui Basta. Iar împăratul,
după ce făcuse impresia că s-a întors cu inima spre voievod,
devine iar nehotărât. Vorbește și se preocupă mai mult de
netulburatul mers al unor stele, descoperite de curând de
astronomul Kepler cu ochiana sa și însemnate în catastiful numit,
de pe acum, „Tablele rudolfiene”. Zice că multe lucruri se
îndreaptă mai ușor prin îndelungă amânare decât prin hotărâri
pripite. Admiratorii din primele zile acum pleacă iar urechea la
intrigile oamenilor lui Czáki. Carlo Magno și Stroe se zbat să
câștige prieteni. Chiar domnița Florica grăiește, cu alese vorbe și
cu glas fermecător, despre țara românilor și despre dorin ța lor de a
trăi slobozi, în rând cu popoarele cele vrednice ale Europei. Astfel
Don Guillen de San Clemente, ambasadorul craiului Filip III al
Spaniei, devine sprijinitor aprig al lui Mihai-vodă. Prin el, măria-
sa trimite memoriul său și la Madrid.
Când i se cere să se împace cu Basta și, împreună, să alunge
nemeșimea din Transilvania, voievodul se mânie:
— Frate cu călăul meu? Nu pot!
Văzând împotrivirea, sfetnicii împăratului iar amână hotărârea.
Bani dau cu țârâita. Și, ca să nu li se urască românilor cu totul
așteptând, îi poftesc la petreceri și baluri. La două vine și
împăratul, invitând-o pe domnița Florica să stea lângă dânsul.
Zice:
— Are ceva cu totul neobișnuit în privire: ceva plăcut și
misterios. Iar după ce se-ndulcește cu trei cupe de vin italienesc,
adaugă: Deși urăsc căsătoria, totuși parc-aș vrea să mă însor cu
domnița asta valahă… Unii răuvoitori zic că sânt foarte bogat,
puternic și învățat: cunosc cerul chiar mai bine decât pământul,
sânt gata a descoperi cum se preface plumbul în aur, citesc soarta
oamenilor în stele și zodiac, dar la femei n-am noroc. Ace știa mint,
voievoade. Să-ți arăt colecția mea de portrete ale prințeselor care
m-au iubit și m-au vrut soț. Aduceți-mi sipetul cu portrete… A șa…
Asta-i Margareta de Flandra. Frumoasă, nu? N-am luat-o soa ță: s-
a împotrivit Alfa din Orion. Ceastălaltă, Maria de Valios; îmi
plăcea grozav, dar Algoor a zis „nu”. Asta-i Sofia, principesă
rusoaică: stelele n-au fost împotrivă, dar prea era albă ca laptele…
Acum cerul îmi scoate în cale cea mai gingașă și mai proaspătă
dintre fiicele Evei. Ce zici, Kepler: Stelele-mi sânt prielnice?
— Stelele nu se împotrivesc inimii unui mare împărat.
Lui Stroe Buzescu nu-i place lingușirea astronomului: amiroase
a bătaie de joc. Și, deodată un fior de spaimă îi zguduie făptura: …
„Seamănă cu nemernicul Sigismund Báthory”… Dar, ca să
înveșnicească această întâlnire, Rudolf poruncește lui Frans
Francken II, cel mai vestit pictor de la curte, să facă un tablou cu
chipul oaspeților români, tablou în care să prindă și ceva din
bogăția și strălucirea dinastiei Habsburg. Chipul măreț al
voievodului, originalitatea veșmintelor și frumusețea domni ței
Florica, îl cuceresc pe Frans Francken și se și apucă de lucru, cu
tot atelierul lui. Încă mai de mult zugrăvise o samă din comorile
de aur și argint ale împărăției, pe care Rudolf le arată cu schiptrul.
Hotărăște ca Mihai-vodă să fie așezat în mijlocul tabloului, între
însoțitorii săi, iar împăratul să-i arate sculele de aur și argint:
vase, talere, cupe, salbe, brățări, toate foarte strălucitoare, parcă
anume ca să se măsoare cu înfățișarea puternică și bărbată a
voievodului, și cu frumusețea fără prihană a domniței Florică,
îmbrăcată în rochie lungă de taftă roșie, cu tunică albastră. Stroe,
Maldăr. Barcan, Teodosie au pozat, cu toții, pe rând. Dă acestui
tablou nume din istoria cea veche: „Cresus arată bogățiile lui
Solon.”
— Bun nume, râde Teodosie; ales că tot ce avem noi nu
prețuiește nici cât pintenii lui Rudolf-Cresus.
— Ei, de-am vinde aceste scumpătăți, ce de bani pentru oaste…
suspină Maldăr.
Apoi iar mese, petreceri și-ndelungă pierdere de vreme.
Voievodul fierbea de mânie și se înăbușea în viața asta lâncedă.
Noroc că olăcari îi veneau zilnic din țară: Mihalcea a găsit bani la
Țicalidi, la boierii și nemeșii prieteni, la sa și, și angajează lefegii,
iar Andrei Boer, Stănicel și Simion Dărămuș îi pregătește, într-
ascuns. Din Craiova, cei doi Buzești îi cer să zorească venirea.
În a doua zi a paștelui catolic, Mihai-vodă și suita sânt pofti ți la
masa împărătească. Prilej pentru Stroe Buzescu și Teodosie-
logofătul se prindă vorbă cu Carlo Magno și cu alți sfetnici și să
stăruie pentru grăbirea hotărârii celei mari: bani ca să strângă
oaste și să se întoarcă în țară cât mai degrabă. Cu don Guillen de
San Clemente, ambasadorul Spaniei, Stroe grăiește despre papa
Clement VIII Aldobrandin. Zice spaniolul:
— Ține balanța între Franța și Austria. A sporit pământurile
bisericii cu ducatul de Ferrara. L-a împăcat pe Henric al IV-lea al
Franței cu catolicii.
Carlo Magno se arată bucuros că regele Spaniei nu mai este
atât de zelos întru ale credinței, ca înaintașul său.
— Și la noi, zice don Guillen, mulți preoți ziua cântă ca greierii
în strană, ca să-i credem aproape de Dumnezeu, iar noaptea se
desfrânează cu cele mai ticăloase curtezane.
În noaptea asta petrecerea durează mult, așa că, împovărați de
mâncare și băutură, voievodul și domnița FIorica rămân să
doarmă în Hradcany. Gazda măriei-sale fiind mai aproape, pe
malul Vltavei, Stroe, Maldăr și Teodosie-logofătul, cam ame țit de
băutură, se culcă în paturile lor, lăsând deschise u șile odăilor
măriei-sale. Toropiți de căldură, adorm repede. Un slujitor încuie
bine ușile, de-afară, să nu li se întâmple vreo prădăciune. Și nu se
mai trezesc până la prânz, când vine voievodul să lucreze. Bate în
uși, dar nu mișcă nimeni. Când Turturea doboară ușa, o duhoare
rea, înăbușitoare îl izbește în față, amețindu-l. Dă înapoi. Slujitorii
se reped, sparg ferestrele, scot afară, târâș, pe Maldăr, pe Stroe,
pe Teodosie și trei oșteni care mai suflau încă; doi, adormi ți lângă
sobă zac cu spume la gură, morți. Cercetând, Barcan-vistierul
găsește sobele înfundate, iar ferestrele și ușile bine căptu șite. Abia
spre seară cei leșinați își vin în fire; dar grea ța, ame țeala și
învinețeala de pe față nu le trece nici în a treia zi.
— Tot mână de nemeș, cârtește Stroe. Trebuie să plecăm de-
aici, repede!

*
Întârzierea lui Sigismund Báthory îl îngrijora foarte pe Ștefan
Czáki. Trimite sol la Zamoyski, să întrebe de-l sprijină au ba în
dobândirea tronului din Alba Iulia. Cancelarul însă face politică
înaltă: recunoștea dreptul la tron al lui Sigismund, dar declară că
nu-l poate ajuta fățiș: împăratul Rudolf l-ar învinui că-i uzurpă
politica în Transilvania. Când iscoadele din Praga l-au vestit că
Rudolf s-a hotărât să-l împace pe Mihai-vodă cu Basta și-i trimite,
pe amândoi, împotriva lui, Czáki se sperie de-a binelea. Trimite o
ceată de trei sute de călăreți sub povața lui Ștefan Toldi, prin
Suceava, la Botoșani, unde sta Sigismund, să-l răpească și să-l
aducă în Transilvania. Ajung fără greutate în Botoșani. Înconjoară
casa. Îl scot pe fereastră. Și, în goană nebună, spre mun ți.
Neînțelegând ce se petrecea cu el, Sigismund rostește o singură
întrebare:
— De ce vreți să mă omorâți, tâlharilor?
Trec munții prin pasul Tihuța și în Prundul Bărgăului, locuitorii
îi fac alai, din porunca lui Czáki.
— Sânt iarăși crai? se dumirește, văzând prosternarea mulțimii.
La Bistrița, îl întâmpină Moise Secuiul cu oștire multă. Stă aici
trei zile, până se liniștește și-i sosesc straie luxoase, arme și cai
buni. Czáki îl așteaptă în Cluj.

*
Spre nenorocul românilor, Rudolf nu se preocupă acum atât de
oștile și banii pe care va să-i dea lui Mihai-vodă, cât de căsătoria
cu domnița Florica. Se mărturisește mumei sale: ar vrea să se
însoare c-o fecioară tânără, sănătoasă, să-i nască urmași geniali.
Bătrâna nu spune nimic: cârmește doar nasul mare și coroiat. Dar
astă împărătească dorință iscă o adevărată spaimă printre
curtenii prieteni nemeșilor. În sinea-i, Mihai-vodă se bucură că
fiică-sa ar putea dobândi nume mare: dar știe că habsburgii nu
vor îngădui o mezalianță. În schimb, domnița Florica-i tare
nefericită și-l ocărăște pe Stroe:
— De asta m-ai adus aici, stolnice? Să mă vinzi unui solomonar
rătăcit printre stele? Nu-mi trebuie împărăție… Și zilnic ajută pe
măria-sa, pe Stroe ori Teodosie la înrăbojatul oștilor, la scris
pitace către feluriți căpitani și chiar le coase nasturii și le îngrije ște
îmbrăcămintea. Spune ades:
— Dorul de casă, de mama, de frate, mă sacă la inimă. Tu,
stolnice, te duci la hanul lui Conrad Engel și-ți îneci dorul în vin,
cu Maldăr ori cu Oprea Rîcman. După ce vă-mbătați un pic,
cântați și-apoi… plângeți. Vin cu voi: și eu știu să cânt și să
plâng… Ori te simți prea bine-aici printre cehoaice?
— Răspund, domniță, în moldoveneasca lui Orăș: mă simt ca-n
pestelca Maicii Domnului, când taie tocmagi pentru drăgu țul ei
prunc. Dar ea uită că-i stau în poală și mă toarnă în ceaun, să
clocotesc, odată cu tocmagii…
Auzind de la Turturea că domnița Florica a intrat, cu Stroe,
Maldăr și Orăș în han la Engel, măria-sa grăbe ște într-acolo.
Căpitanii îl primesc cu voie bună, ca să amâne dojana:
— Nu ne mustra, măria-ta: bând, aducem țara mai aproape.
 Înduioșat, voievodul se așază la masă și cere o cană de bere.
Orăș își amintește de Araxi și oftează din rărunchi.
— Lasă, Petre, că, în curând… în curând o vezi.
Stroe povestește despre Sima și despre Cătălina, cum au
rânduit apărarea caselor din Stănești și Căluiu. Florica î și
amintește despre cuibul lor din Târgoviște ori din cetatea
Făgărașului. Și așa, cu încetul, hanul lui Engel se schimbă într-o
corabie care-i poartă, lin și ușurel, spre țara lor cea românească.
Stroe și Maldăr cântă: „Jiule, Jiețul meu, când o să te mai văd
eu?”… Orăș murmură, suspinat: „Bistriță, apă-vioară, dor de tine
mă omoară”… Dacă n-ar fi față domnița Florica, Stroe ar aminti
măriei-sale de un cântec plâns cu glas vrăjit: „Mure ș, Mure ș apă
lină, nu mă du-n țară străină”… Dar tocmai când le sânt inimile
mai moi și mai calde de aduceri aminte, niște lefegii de la mesele
din cealaltă parte a crâșmei, sar, strigă sudălmi, amenin ță cu
spadele și cer să nu mai mormăie cântece atât de barbare. Și,
dintr-o dată, toți cinci: voievodul, Stroe, Oră ș, Maldăr și Turturea
sar ca fulgerați, de pe scaune și încrucișează spadele cu acei
obraznici. Se încinge o luptă sălbatecă. Sub ocrotirea măriei-sale,
domnița Florica se adăpostește în odăița hangiului, care se roagă,
strigând:
— Încetați!… Încetați că mă nenorociți!…
Dar lefegiii sânt mulți, amețiți de băutură și furio și. Pe Oră ș îl
rănesc la braț. Lui Stroe îi smulg spada cu o lovitură de scaun
peste mână. Vodă doboară doi dintre atacatori; la al treilea, spada
i se izbește de perete și se rupe. Se apără cu scaunul, până în șfacă
o nouă sabie de la un lefegiu căzut jos. Lupta durează aproape
jumătate de ceas. Pereții sânt scrijelați de arme; paharele, cupele,
bardacele, zob: berea, vinul curg pe podele, belșug. Când în țelege
că nu-i poate astâmpăra cu spada, Stroe azvârle un scaun în
capul potrivnicilor. Așa face și Maldăr și Oră ș. Și, în câteva minute,
sfarmă toate scaunele și mesele, ferestrele și oglinzile, rafturile,
sticlele și sfeșnicele. Hanul tot se golește, răvășit, ca după potop.
La spartul târgului, se ivește și Oprea Rîcman, cu zece slujitori.
Atacatorii fug, trăgând după ei pe cei răniți. Ajutată de Teodosie
Rudeanu, domnița Florica ajunge la gazdă, la adăpost. Logofătul
cearcă o umbră de dojană: nu trebuia să intre în han.
— M-am cam speriat, logofete, dar mi-a și plăcut.
A doua zi dimineața, voievodul cheamă hangiul, îl roagă să
înțeleagă împrejurările și să ierte supărarea. Porunce ște lui Barcan
să plătească toată stricăciunea:
— Am o singură dorință: să însemni pe mobilă că a fost plătită
de mine, în locul celeia fărâmate de oamenii mei.
Pe la prânz, unsprezece din cei care s-au năpustit asupra
românilor vin să se scrie lefegii în oastea voievodului:
— Ne-am încredințat că ne vei duce la mari biruinți.
Așa, Stroe află că n-au atacat din senin, ci au fost puși.

*
Intrarea lui Sigismund Báthory în Transilvania înspăimântă
curtea din Praga. Însuși Rudolf îl roagă pe Mihai-vodă să se
împace mai repede și să se alieze cu Basta ca, împreună, să-i
răpună pe nemeși. Stăruie și arhiducele Maximilian și Carlo
Magno și Dionisie Rally, sosit anume aici. După aspră și
dureroasă sfadă cu sine însuși, Mihai-vodă își calcă pe inimă și
primește a se înfrăți cu cel care-l prăbușise în nenorocire și
umilință. Mitropolitul Rally pleacă în Silezia, la castelul Kynsburg,
să primească pe doamna Stanca și pe Nicolae Pătrașcu, ca apoi, la
sfârșitul războiului, toată familia voievodului să fie primită la
curtea împărătească. Și alți ștafetari sprinteni roiesc spre
Transilvania și Țara Românească.

*
Pe mulți nemeși îi năucește vestea că Mihai-voievod porne ște,
împreună cu Basta, împotriva lor. Aga Leca stă cuminte la
Chioara, cu arnăuții lui, hotărât să aștepte: …„Dacă biruie Mihai-
vodă, mă iartă și a treia oară… I-am ocrotit țiitoarea. Dacă biruie
nemeșii, Czáki știe c-am trădat”…
Căpitanii credincioși voievodului își întețesc lucrul. Îmbrăcată
pădureancă, însoțită de Dumitru cel Mare, de Ana Viteaz și de
slujitorii ei, Costa Duda și Mihu Vale, Velica pătrunde în secuime,
îl caută pe Ion Tamaș și îndeamnă satele să se strângă și să fie
gata a lupta iar pentru Mihai-vodă:
— Nu uitați că Ștefan Czáki a ucis două mii de secui.
Nemeșii strâng tabără la Aiud și Oșorhei, iar Andrei Boer,
împreună cu Ioan Raț și cu Vasile Mârza, oblăduitori ai haiducilor
dau bătălie grea la marginea Aiudului, alungă lefegiii neme șilor;
dar rănit în luptă, Andrei Boer moare, în drum spre Ha țeg. Velica
și mitropolitul Ion îl înmormântează, în cimitirul din Săli ște.
Îndurerată și pentru pierderea acestui vrednic ostaș și neștiind
unde s-ar putea adăposti mai bine, acum când i se apropie
sorocul, grăbește să treacă munții, la Stănești. Aici, împreună cu
Sima și Cătălina jelesc, ca trei surori, moartea căpitanului Andrei.
— Văd că nu mă-ntrebi de ce-s așa de plină-n boiul meu, zice
Velica, înlăcrămată. Ci te rog a mă primi să nasc în casa ta.
Altundeva, mă tem. Și numai tu poți înțelege cât mi-am dorit
prunc în felul lui.
— Bine-ai făcut, venind la mine, tu cugetul și inima lui, a
viteazului. Ci eu îți samăn ca o geamănă. Și, de n-aș fi fost
stearpă, umpleam ograda de prunci.

*
„Vădit lucru, își zice Stroe Buzescu, Rudolf-împărat este unul
din căutătorii de viteji credincioși, vrednici a săvâr și, în numele
lui, isprăvi mari. Iscodește jertfitori întru sporirea faimei și lărgirea
granițelor împărăției. Și s-a încredințat că, în această treabă,
Mihai-vodă este om neprețuit. Îmi pare că dragostea lui pentru
domnița Florica crește, dar tot atât de mult, dacă nu chiar mai
mult, sporește și împotrivirea celor din jur…”
Văzând că nu mai pot împiedica împăcarea dintre Basta și
Mihai-vodă, iscoadele nemeșimii își adună toate puterile în a
zădărnici căsătoria împăratului cu domnița Florica. Fiecare fapt al
voievodului și al domniței e cercetat, tălmăcit și răstălmăcit. Și, ca
să fie încredințați că vor izbuti, cumpără cu bani grei pe astrologul
curții, să destăinuie măriei-sale că valaha e născută în zodia
săgetătorului: năpastă, nu zodie. Împăratul însuși cercetează
cerul și se întristează:
— Mie mi-i rânduit nenoroc la femei: o știu de mult…

*
Îndată ce ajunge la Cluj, Sigismund Báthory cheamă pe pa șa
Timișoarei, se face „frate de cruce” cu el și jură credin ță
sultanului. Toți nemeșii cei mari sânt de față, când își crestează
vâna de la mână și-și sorb sânge unul altuia. În cinstea pa șei și a
celei de-a treia întronări, Sigismund poruncește serbări mari. Dă
mâncare, băutură și bani calicimii și robilor, scoate din închisoare
și iartă mulți făptuitori de rele. Și atât se firitise ște Sigismund și se
sărută cu pașa, încât Moise Secuiul, singurul neme ș rămas treaz
la acel ospăț, zice:
— Nu mai știu dacă musulmanul s-a creștinat ori craiul s-a
musulmănit.
Czáki, afumat de băutură, se laudă peste poate:
— Să vină valahul, să-l tai bucățele!… Iar pe ilustrul general
Basta l-am făcut sluga mea și-l pun să-mi lustruiască ciuboatele.

*
Odată cu mâzga primăverii, Radu și Preda Buzescu și-au
adunat cetele în preajma Târgului Jiului. Vestesc pe țărani și pe
boierii prieteni că Mihai-vodă se întoarce cu gânduri tot a șa de
mărețe. Oastea de țară sporește văzând cu ochii: se adună sub
poala pădurilor, gata a porni să-l alunge pe Simion Movilă cu le șii,
cazacii și tătarii lui.

*
De la 3 la 4 aprilie, pe-o vreme caldă, primăvăratecă, Mihai-
vodă, cu o parte din suita sa, călătorește de la Praga la Viena.
Domnița Florica rămâne în Praga, cu Petru Grigorovici și cu
Teodosie Rudeanu, să stea pe lângă curte, cum dorea împăratul.
După sfat cu arhiducele Mathias, asupra amănuntelor
expediției în Transilvania, voievodul primește o sută de mii de
taleri pentru oaste și dă din nou sfoară în țară că strânge lefegii,
să-i ducă la mari izbânzi împotriva otomanilor. Loc de adunare, la
Cașovia, la generalul Ferrante Gonzaga, în a cărui însărcinare sta
și datoria de a fi față la întâlnirea lui Mihai cu Basta.

*
Cu iuțeala-i de totdeauna, Maldăr galopează până în Stăne ști,
unde-l află pe Radu Buzescu:
— Până la mijlocul verii, voievodul e aici. Treceți la răzmeri ță!
Cu greu ajunge la ascunzătoarea lui Udrea Băleanu și a lui
Șerban-paharnicul, din preajma Rucărului. Cunosc locul doar
câțiva slujitori și trei femei care le aduc hrană și albituri. Între ele,
și Maria lui Dragoș. Vestea adusă de Tudor Maldăr îi însufle țe ște
foarte, pe toți. Frig în fața colibei un berbece gras, beau câte o
ploscă de Drăgășani și, la focul cu lobde mari de fag, hotărăsc,
încă o dată cum să-l lovească pe Simion Movilă; apoi, cu inima
întărită de nădejdi mari cântă încetișor, ales popa Farca ș
preschimbat iară, ca și Maria, în căpitan de oaste. Zice cântece de
vitejie, cu glasul lui răscolitor și parcă nicicând mai mult ca acum,
nu-l iubiră pe Mihai-vodă și nu-l așteptară, ca pe un izbăvitor.
 *
Trimis sol la riga Poloniei, Dan, logofătul lui Simion Movilă,
scrie că doamnele Marghita și Elisabeta, adăpostite la Hotin, sânt
bolnave și foarte speriate: ajuns-a și la ele știrea că vine iar Mihai-
vodă. La 14 aprilie, regele leah a poruncit să se dreagă zidurile
Cracoviei, că s-ar putea, după ce se înțelege cu Basta, să atace
Polonia.

*
Cât a stat în Praga, Mihai-vodă a înțeles că, pe cât ochii
slăvitului împărat văd de adânc în depărtările cele fără hotar ale
cerului, pre atât sânt de orbi în socotelile cele pământe ști. De
altfel, de aceeași orbire sufăr cei mai mulți din sfetnicii săi: se țin
mai mult de netrebnice lingușiri, șușotiri și intrigi, decât a bine
sfătui împărătescul tron. Dacă ar fi găsit aici oameni vrednici,
acătării, pricepuți la politică și la războaie, acum, în această
primăvară fără ploi, ar fi fost la Brașov, gata să treacă iar în
Moldova. Dar așa… Mâzgă și nămol, nu bărbați ocârmuitori.
În Praga, domnița Florica tânjește după țară precum cicoarea
după soare. De aceea cere dezlegare să plece și ea la Cașovia, la
părintele său. Rudolf o învoiește cu mare părere de rău.

*
Cu toate că destui boieri, ca de pildă Pană-vistierul Filipescu ori
Dumitru-vornicul, Dragomir din Vâlcănești și al ții mai mititei
trecuseră de partea lui, cu toate că venise cu pribegi ca Dan,
acum vel-logofăt și Vintilă-clucerul, cu toate că se sprijinea pe
multa pricepere a lui Nestor Ureche, totu și Simion Movilă sta
domn doar prin puterea lefegiilor leși, ai lui Ian și Andrei Potocki.
Ureche n-a îndrăznit să ajungă niciodată până la Craiova să- și
împlinească dregătoria de mare ban. Ienache-spătarul era un
fricos, iar Gheorghina-paharnicul, un mișel, slugă a pa șei din
Silistra. Simion Movilă a cerut de multe ori lui Ian Potocki să
lupte cu boierii credincioși lui Mihai-vodă. Dar cavalerul polon n-a
cutezat să se avânte pe drumurile înguste din mun ți și păduri,
unde se ascund cetele Buzeștilor, ale lui Șerban-paharnicul și ale
lui Udrea Băleanu. Când aude însă că Mihai-vodă e la Cașovia, cu
oști multe, Potocki cumpără, cu zece pungi de galbeni
împrumutate de la Țicalidi, doi slujitori ai lui Băleanu. Și prin ei
prinde, în chiliile mănăstirii Curtea de Arge ș, pe când se aflau la
sfat de taină, pe toți boierii credincioși lui Mihai. Cei doi Buze ști și
Tudor Maldăr, luptându-se cu lefegiii poloni, scapă în țara
Loviștei. Dar Udrea Băleanu, Negrea-spătarul și Stoichiță-
postelnicul își pierd viața sub securea călăului. Despre astă
dureroasă faptă călugărul diac la mănăstirea Panaghia, ctitoria lui
Udrea Băleanu, scrie: „Deci, atunci văzând că piere, Udrea
Băleanu ne-a chemat pe noi călugării de la sfânta mănăstire și ne-
a învățat cum să-l îngropăm după tăierea capului. Și a dat
mănăstirii satele Lupșanul, Lunga, Culcata, Mărăcești, Filfoie ști și
Racovița toată, cu rumânii și cu tot venitul ce va fi într-acele sate
să fie mănăstirii și lui pomană, în vecie, și so ției sale Mu șa, pe care
n-a mai putut-o vedea. Și a murit la Paști, în 17 aprilie, aflând de
năprasnica pieire a soțului său. Iar noi călugării am plâns cu mult
amar și am întărit această scumpă dăruire cu mari blăstăme și
înfricoșate jurăminte, am pecetluit și am iscălit în grabă, că venea
gâdele să-i taie capul…”
La porunca lui vodă, Gherghina-paharnicul a dus frumosul cap
al lui Udrea Băleanu la Țarigrad, mărturie a supunerii și prilej
nou de a cere ajutor împotriva lui Mihai-vodă.
Buzeștii s-au retras în Râmnicul Vâlcea și, în ciuda unei
pierderi așa de mari, hotărăsc să înceapă războiul împotriva
„moldo-polono-turcului Simion Movilă”, cum îi zic ei.

*
Sima stolniceasa scrie în izvod, plângând: „…De cinci ani
românii nu mai văzură otomanii săvârșind tot felul de răime ce se
poate gândi, ca în primăvara asta. Pradă tot ce găsesc, silă
fecioarelor și femeilor făcând și călugărițele din trei mănăstiri,
rușinându-le. Adică sparie lumea cu tot soiul de spurcăciuni, ca
înainte de domnia lui Mihai-vodă. Robesc sute și sute de bărba ți și
femei și le vând ca nescari dobitoace”… Se duce în iatacul unde
Velica s-a tras, precum cerboaica, în poiana depărtată, să- și nască
puiul cel de taină, să jelească și să se bucure împreună.

*
La 11 mai 1601, generalul împărătesc Ferrante Gonzaga, cu
strălucit și măreț alai, primește pe Mihai-vodă în Cașovia-cetate.
Nu lipsesc nici nemeșii prieteni cu împăratul și cu voievodul:
căpitanul Sigismund Rakoczy, Daniel Zalasdi, Nicolae Viteaz,
Sebastian Tököly. Voievodul descalecă sprinten, strânge mâna lui
Gonzaga și grăiește bun găsit, în limba italiană. Privindu-l pe
general, Stroe Buzescu se bucură: i se pare o fire deschisă,
prietenoasă. Poartă barbă scurtă, iar nasul proeminent i se
zgârcește ciudat când rostește unele cuvinte. În cetate, în jil țuri
largi din lemn de stejar, vorbesc îndelung despre o ști și război.
Voievodul îl cucerește prin pricepere, îndrăzneală și sinceritate.
Stroe Buzescu se teme însă de clipa când se va ivi Basta: s-ar
putea să izbucnească mânios. Ci, iscusit cunoscător al oamenilor,
Basta se ivește abia peste o săptămână, la 18 mai, după ce furia
lui Mihai-vodă s-a mai domolit.
Când îl are în față, voievodul încleștează pumnii, fălcile și
rămâne mut: Basta, în schimb, deapănă repede vorbe lingușitoare,
dar îndreptate către gazdă, ca și cum Mihai-vodă n-ar fi fa ță.
— Lucrez bucuros cu măria-sa numai dacă, din partea măriei-
sale, nu se ivește vreo lipsă, zice, cerșind, din priviri, ajutor lui
Gonzaga.
— Generale! strigă voievodul. Nu vorbi de lipsurile mele, ci de
ale tale. Tu să-ți pui patimile-n frâu. Și ura, dacă vrei să-mi
liniștesc mânia.
— Dorința împăratului este să vă împăcați, se a șază Gonzaga
între dânșii. Uitați trecutul; uitați-l cu desăvâr șire. Gândi ți numai
la slujba mare și nobilă ce vi s-a încredințat: ajuta ți împără ția și
creștinătatea.
— Eu jur să mă supun poruncii preamăritului împărat, spune
Basta cu multă miere în glas, și întinde dreapta, u șor șovăitoare,
către voievod; acesta îl ține cu mâna întinsă, anume să i se vadă
tremurul, îl țintește cu privirea, crunt, săgetător, împroa șcă o
văpaie de ură și mânie, apoi i-o cuprinde puternic, bărbăte ște,
sincer, sgâlțâindu-l și silindu-l să-și dea de gol slăbiciunea. Și din
clipa asta simte că nu-l mai urăște.
— Sânt iute la mânie, generale; ci sânt gata să uit mi șelia, chiar
când e cumplită, precum cea săvârșită împotrivă-mi. Să fim
prieteni! Și Dumnezeu ne-ajute, după inima noastră.
Ferrante Gonzaga pune mâinile pe umărul amândurora,
poftindu-i, încă o dată, să se lege prin jurământ. Stolnicul Stroe
se străduiește a scociorî în cugetul lui Basta, să afle măcar o
umbră din cele ce-i mișunau prin cap, în clipele când roste ște
jurământul prieteniei. Ci chipul, sloi de ceară sleită pe vecie, stă
înghețat într-un surâs subțire și misterios. Fruntea în țepenită.
Obrajii, ca de mort. Ochii, sleiți de orice vlagă ori gând. Pe chipul
voievodului, dimpotrivă, Stroe citește durerea de a întinde mâna
omului pe care l-a urât de moarte. A primit împăcarea, dar
înfruntă greu brâncitura de scârbă și greață care-l cearcă. Și
vorbele-i despre oșteni, despre lefegiii silezieni, despre călăre ții
împlatoșați, despre catafracți și haiduci, despre valoni, despre
tabăra de la Măitin, despre olăcarii și pitacele răspândite în toată
țara, curg blânde, cumpănite, înțelepte, cuminți. Din privirile și
vorba măriei-sale, Stroe soarbe căldură și încredere. Dar î și
amintește o pildă a sihastrului Prohor: „Doi dulăi s-au flocăit
pentru o halcă de carne până a venit o hulpe și le-a șterpelit-o.
Văzând că nu mai au pricină întru sfâșiere, dulăii și-au lins unul
altuia rănile”… Dar dacă aici e-un dulău și-un șacal?…
 La hotarul dintre viață și moarte

„E în adevăr tragică numai căderea

aceluia ce s-a ridicat singur.”
N. IORGA

20 mai 1601. Sima sta în cerdac și așteaptă. Socotea că va auzi

gemete, strigăte de durere; dar, nimic. Gânde ște:… „A pierdut
sorocul… Copilul Mirăslăului nu vrea să vină? Știe că-n lume-i
multă, prea multă durere?…”
Soarele-i sus și căldura se așterne, blândă, peste iarbă, frunze,
case și peste dealurile din jurul Stăneștilor: …„Mă duc să văd cum
s-a semănat cânepa și inul”… Ci, deodată, ușa se deschide cu
scârțâit de țâțână neunsă și, bucuroasă foarte, Anghelina-i
înfățișează prunc înbodolit în crișmă albă:
— Gata! Uite ce flăcău a zămislit…
— Mihai să-l numești, Velica! și aleargă la dânsa, îngenunche în
fața patului și-o sărută. Cu buzele arse, surâde:
— Ce zici? Fi-voi destul de sănătoasă să ies întru întâmpinarea
părintelui și să i-l înfățișez, ca pe darul cel mai de pre ț al vie ții
mele?

*
Un hreamăt obștesc s-a trezit în toată Transilvania, parcă s-ar fi
răsculat tot norodul. Pe multe poteci și drumuri dosnice, curg
oșteni spre tabăra de la Măitin. Secuii și bănățenii, mul ți
făgărășeni și hunedoreni, au înșfăcat iar armele. De asemeni, din
Țara Românească vin vești de război. Nemeșii cei mari se
înspăimântă. Ștefan Czáki înțelege că acum pe Mihai-vodă nu-l
mai poate scoate din inima împăratului decât cu viclenia și
defăimarea. Întru aceasta ticluiește, în mare taină, două scrisori,
ca din partea voievodului către marele vizir Ibrahim-pa șa. În ele, îl
pune pe Mihai să-și arate dorința de supunere față de sultan și să
ceară ajutor pentru cucerirea Transilvaniei. Făgăduiește zălogirea
familiei, dacă o scoate din mâinile nemeșilor. Îl ponegre ște în fel și
chip pe Rudolf-împărat și pe sfetnicii lui: slabi, bicisnici, mole și ți,
trândavi și tonți.
— Asemenea epitete le-am auzit și eu rostind, asigură Fabio
Genga, chemat să tălmăcească scrisoarea în slavonă.
— Da? Cu atât mai bine. Și despre împărat să scrie că-i un
prost robit tâmpeniilor născocite de astrologi.
Pecetluiesc scrisoarea cu pecetea pe care Genga o avea de mult
la dânsul și măsluiesc iscălitura. Mituiesc doi lefegii cazaci să jure
că Mihai-vodă i-a trimis cu scrisori la Istanbul și în Țara
Românească, la Udrea Băleanu. Scrisoarea presupusă către
Băleanu o încheie cu vorbele: „Rog pe Dumnezeu să mă scape de
aici și să mă ajute să ajung iar în fruntea Transilvaniei, a Moldovei
și Țării Românești, ca să mă pun sub aripa ocrotitoare a
sultanului, a cărui strălucire se revarsă peste tot rostogolul
pământului.” Mai fac trei copii și trimet una lui Basta, alta lui
Gonzaga, castelanul Cașoviei și alta la Praga. Însoțite de o
scrisoare iscălită de Sigismund Báthory, încărcată de patimă și
minciună: …„De aici (adică din scrisorile măsluite) to ți să vadă,
cât de nedemn favorizează (imperialii) pe un trădător care a fost,
este și va fi, față de unul care a fost, este și vrea să fie devotat și
fidel servitor al măriei-sale, cum am fost, sânt și vreau să fiu eu.
Sigismundus rex. et comes Siculorum, rudă a măriei-sale
împăratul.”

*
Uciderea celor trei boieri silește pe Șerban-paharnicul și pe
Buzești să grăbească ridicarea la luptă. Cu peste 12.000 oaste de
țară, se apropie pe trei căi de Târgoviște. Înspăimântat, Simion
Movilă fuge la Buzău, unde așteaptă să-i vină ajutoare de la pa șa
Silistrei, de la hantătar, de la leși și de la frate-su, Ieremia-vodă.
Buzeștii îl lovesc cu toată puterea, înainte de a-și orândui tabăra,
îi spulberă cetele și-l aruncă peste Milcov. Aflând, Ieremia Movilă
scrie regelui polon că boierii munteni, în înțelegere cu Mihai-vodă,
s-au răsculat, „împreună cu toată țara”, împotriva fratelui său
care silit a fost să se retragă. Nestor Ureche a sim țit, încă o dată,
că Buzeștii sânt buni ocârmuitori de oaste.

*
În trăsură, cu pruncul în brațe, Velica-doamna se însoțește cu
Sima și pornește spre Transilvania. Biruința Buzeștilor și ivirea
voievodului la Satu Mare au spart iar hotarul încropit de Czáki la
Carpați. Opresc la Călimănești, trec în Ostrov și, în amurg, pe
cărări răcoroase, săgetate de scăpărările licuricilor, ca o
împroșcare de sute și mii de steluțe mi șcătoare, printre plopi înal ți
și bătrâni, ajung la bisericuță și intră să se roage, la vecernie. Ci,
cunoscându-le, maica Teofana mult se minunează:
— Voi, umblați singure, printr-o țară atât de tulburată?
Velica îngenunche și-i înfățișează pruncul:
— L-am botezat Mihai…
Cutremurată de-o neașteptată bucurie, maica Teofana ia
pruncul și-l strânge la sân, lăcrămând:
— Așa am fost și eu, Velica, nora mea cea nenuntită…
Toate trei îngenunche, se roagă și plâng, acolo, în bisericu ța
luminată doar de-o candelă, sus, în sfeșnicul heruvicului. Apoi ies
și urcă în pridvorul chiliei. Tac mult, în lini ștea serii. Murmură
Oltul cântece și dureri asemeni cântecelor și durerilor zise și
îndurate de oameni.
— Vine iar izbăvitorul, zice Sima. Să-i așternem inimile noastre,
flori în cale. Iar coconul, taina noastră, a Buzeștilor; că de se află,
pierdut este.

*
În mai puțin de-o lună, Mihai-vodă și-a strâns oastea sub
același steag alb cu vultur de aur pe-o creangă verde. Pe lângă
români, îl ajută Ludovic Rakoczy și Sebastian Tököly. Spre marea
bucurie a lui Petru Orăș, se strâng mulți români transilvăneni și
moldoveni, trimiși de Velica, de mitropolitul Ion și de oamenii lor.
Și încă o dată se vădește marele har de orânduitor al voievodului.
Din păcate, bună parte din lefegiii adunați la Ca șovia sânt vântură
lume, oameni fără căpătâi, atrași de faima lui Mihai-vodă, de
dorința de a se îmbogăți și de a dobândi și ei faimă. Pe câmpia de
la Măitin, în ziua de 9 iulie, oastea voievodului se întâlne ște cu a
lui Basta. Fac alaiuri mărețe, ca să spulbere zvonurile împră știate
de nemeși precum că între cei doi conducători n-ar fi decât
neîmblânzită dușmănie. Printre cetele Bastei, Stroe întâlne ște
arnăuți de-ai agăi Leca; spun că oblăitorul lor apără Chioara de
nemeșime. Simion Dărămuș a venit cu haiducii Novacului:
— Dumitru cel Mare și Stanicei s-au tras în Apuseni: a șteaptă
apropierea noastră, să ni se alăture.
Despre potrivnici află că Ștefan Czáki își strânge oastea la
Gherla: a împodobit-o cu multe steaguri scumpe, numai aur și
argint, încredințat că puterea luptătorilor se înzecește sub un
steag scump. Pașa a desprins o oaste mări șoară din tabăra de la
Ersek și-a trimis-o spre Cluj.
— Trebuie să dăm bătălia înainte de a sosi ajutorul otoman,
povățuiește Stroe Buzescu, după ce vestește pe voievod că, în
tabăra nemeșească, se află mulți secui, leși și moldoveni sub
povața lui Bucioc-spătarul, cu steagul lui Ieremia Movilă.

*
Buzeștii se străduiesc să respingă năbuirea cetelor otomane,
pornite din cetățile de la Dunăre. Ajuns la Tecuci, Simion Movilă
strânge nouă oaste alcătuită din leși și tătari. A șa că nu pot încă
trimite oști spre Mihai-vodă.

*
Într-o scrisoare latinească, voievodul roagă pe Rudolf-împăratul
să nu creadă pe nemeșii calomniatori și își arată încă o dată,
devotamentul pentru creștinătate, cu „dovezi mai strălucitoare ca
lumina soarelui la amiază: argumentis ipsa meridiana luce
ilustrioribus”.

*
Deși are oaste mai numeroasă, craiul Sigismund nu vrea, totu și,
să dea războiul acum: „Îndrăcitul valah” îl îngrozește.
— Ușor îi vom înfrânge! se laudă Czáki. Iar spurcatele lor
stârvuri le ardem pe rug în piața Clujului. Nu… Pe Basta nu-l
ardem; ne poate ajuta la încheierea păcii cu Rudolf.
Și repede trimite sol pe Eustațiu Gyulaffy la dânsul, să spună
că nemeșii nu s-au ridicat împotriva împăratului, ci numai
împotriva valahului.
— Nimeni nu-i așa de nebun, încât să mai creadă în cuvântul
unor oameni fără obraz, se răstește Basta la sol.
Răspunsul îl doare mult pe Sigismund Báthory și-l ocără ște pe
Czáki că s-a umilit trimițând solie. Și, ca să dreagă oarecum
lucrurile, face dintr-un boț de ceară muiat la soare, chipul lui
Mihai și-i înțeapă inima cu un ac, șoptind descântec: „Te ucid în
luptă”… Și se bucură nespus când vede că din inima lui Mihai
iese sânge.
Tot fără știrea lui Sigismund, Czáki îl mai trimite o dată pe
Eustațiu Gyulaffy la Basta să-l ispitească, în mare taină, cu
propunerea de a-l ucide pe Mihai; nemeșii s-ar învoi, bucuro și, să-
l aibă guvernator, îndepărtându-l pe Sigismund. De și nu arată,
solia asta gâdilă trufia lui Basta:
— Sânt slujitorul împăratului; el mi-a poruncit să-l ajut pe
valah, iar eu dator sânt să-i împlinesc porunca.
Stroe află că la cortul lui Basta nemeșii se înghesuie ca viespile
la urdiniș; îl înștiințează pe voievod, adăugind:
— De la acești oameni ne putem aștepta la orice.
Neizbânda soliei tainice îl înfurie rău pe Czáki:
— Dacă Basta vrea război, îl va avea! strigă și porunce ște,
taberei să purceadă spre Șimlău. Să-i zdrobim repede, până nu- și
strâng toate oștile! Noi avem 30.000, ei doar 18.000.
Dar pe drum izbucnește cearta între Czáki și Secuiul: se
învinuie unul pe altul că au lăsat armia otomană, trimisă de la
Ersek, să se întoarcă înapoi.

*
Stroe se bucură că un olăcar aduce știre de la Simion Dărămu ș:
a adunat, în satele făgărășene, o mie și două sute de oșteni: stau
gata, cu caii înșeuați și cu armele ascuțite, să sară la luptă, îndată
ce vor auzi porunca măriei-sale.

*
Dar tocmai când Șerban-paharnicul pregătea Târgoviștea
pentru primirea lui Mihai-vodă, la 24 iulie 1601, oastea de tătari
și poloni a lui Simion Movilă dă năvală până la vadul Râmnicului
și se încaieră cu straja de două mii de oameni, ocârmuită de Preda
Buzescu. La 26 iulie, lângă Buzău, din greșeală, Preda Buzescu se
lasă copleșit de numărul mare al dușmanilor. Și așa, nevoiți sânt
să părăsească Târgoviștea și să se tragă iară spre Oltenia. Tătarii
jefuiesc țara și iau în robie chiar boieroaice, precum Neaga, so ția
vornicului Mitrea.

*
Pe drum, Basta bagă de samă că oastea voievodului e mai
numeroasă, mai disciplinată, mai bine îmbrăcată și armată și că
sporește mereu, cu secui, cazaci și mai ales cu români din Oa ș și
Maramureș. Cearcă să-i atragă pe Rakoczy și pe Tököly, dar nu
izbutește. Și invidia îi scurmă în inimă tot mai adânc. Iar când, la
1 august, banul Mihalcea îi aduce opt sute de oșteni, pe care-i
ținuse ascunși în Munții Apuseni, Basta s-a îngălbenit de ciudă.
Mai ales că veneau cu o biruință pe steaguri: La Beiu ș au
împrăștiat cetele otomane chemate de Czáki.
Joi 2 august, tabăra lui Mihai și a Bastei se află pe câmpul de la
Guruslău, față în față cu tabăra lui Sigismund, Czáki și Secuiul.
Căldura-i cumplită; oamenii fierb în sudoarea strânsă sub coifuri
și paloșe. Și caii sânt năuci; numai spumă sub șei, valtrapi și
tafturi.
Pe Sigismund îl chinuie durerea de cap, din pricina căldurii, și
zace într-o toropeală nevolnică. Ca să-l învioreze, Czáki îi trimite
burdufuri cu apă rece și pe cititorul în stele Iacobus, care, în
înserare, îi arată cu degetul pe cer:
— Privește, ilustrissime: steaua măriei-tale întunecă pe-a
valahului și a lui Basta. Nu pierde prilejul!
Și Basta-i neliniștit: nemeșii și-au așezat artileria pe colina din
față.
— De ce n-ai trimes, la vreme, cazacii, s-o cuprindă? întreabă
mustrător.
— Nu-i de folos.
— Sânt vechi cercetător al războaielor și…
— Și n-ai aflat că tunurile nu pot trage peste dealul pe care
stăm? Cheamă căpitanul de tunari să spună și el. Iar după ce
căpitanul îi dă dreptate: Corabia cu doi cârmaci se scufundă: deci
bătălia asta o cârmuiesc eu!
Suferind de sete, ostașii se înghesuie la fântâni și sacale. Dar,
într-un sfert de oră, Mihalcea, Maldăr, Rakoczy și Oră ș fac
rânduială și fiecare capătă apă și hrană bună. Noaptea învăluie
pământul într-o undă de răcoare. Înainte de a se porunci odihna,
Iacob Beauri stârnește câteva ciocniri mărunte cu tabăra
nemeșească, prinde trei lefegii și un steag. După ce află lucruri noi
despre oastea lui Sigismund, Stroe îl ajută pe măria-sa la
tocmirea taberei. Basta e rânduit sus pe colină, cu 3.000 de
călăreți silezieni și valoni, cu reiterii lui Mihai Secuiul, căpitan de
Satumare și cu încă 3.000 de pedeștri și șase tunuri. Tabăra din
vale, alcătuită din cetele de români, haiduci, secui, husari, cu opt
tunuri stă sub porunca nemijlocită a lui Mihai-vodă. După ce
fiecare ceată își ocupă locul în laturile taberii, s-aștern la pământ
și cată hodină sub bolta uriașă, ghintuită cu miliarde de stele.
Numai Stroe, Rakoczy, Maldăr, Tököly, Orăș și banul Mihalcea se
adună în cortul voievodului la sfat.
Luna, Crai Nou, apune în zarea din spatele taberei. Liniștea și
răcoarea pogoară ca un alin. Oamenii care peste câteva ceasuri se
vor întreucide ca fiarele, acum cată hodină, asemeni celor mai
pașnice făpturi din lume. Mulți, prea mulți își dorm, în noaptea
asta, somnul de pe urmă; alții însă nu pot ațipi, de grijă, de
teamă. După ce sfârșește sfatul de război, Mihai-vodă scoate
cizmele și se culcă. Stroe mai trece pe la cete să- și vadă osta șii
cum s-au așezat și cum dorm.
— Dacă biruim acum, stolnice, zice Dărămuș, curățim
Transilvania de nemeși.
— Da, Simioane… Uite, nici Basta nu doarme.
— Și-a chemat cititorii în stele și se sfătuiește cu ei, spune un
oștean, de loc de prin Oaș.

*
În aceste zile de august fierbinte, Zamoyski și Movile știi,
hantătarul și sultanul căutau să-și unească puterile întru
întâmpinarea cutezătorului valah, ivit iară să le-ncurce socotelile
în acest colț de lume. Așteptau cu nerăbdare sfârșitul războiului,
încredințați că Sigismund Báthory va birui; altminteri, cum zicea
cancelarul Zamoyski, „vom fi siliți să purtăm război greu toată
iarna.”

*
Odată cu zorii, taberele prind a forfoti și a- și tocmi șirurile
pentru bătaie. Când soarele-i de-o suliță sus, vestind o zi foarte
fierbinte, Sigismund Báthory poruncește slobozirea tunurilor.
Strigă, furnicat de semeție:
— Ce puternic și măreț zguduie cerul cincizeci de tunuri!…
Pulbere-i fac, și-i amestec cu pământul!
Cele dintâi lovituri, parcă le-ar fi suflat un vânt nevăzut, trec
peste tabăra voievodului. Toți nemeșii se miră; dar se-nspăimântă
când văd că tunurile adversarului nimeresc în plin, farmă multe
tunuri și ucid mulți tunari. Căldura cuprinde văzduhul. Coifurile
și platoșele încep să ardă ca tingirile puse pe vatră.
— Iacobus mi-a șoptit, azi dimineață că, pe neașteptate, s-a ivit
o planetă necunoscută sub puterea căreia nu-i bine să dăm
bătălia, șovăie Czáki.
Tunarii își fac umbră acoperindu-și capetele cu frunzare și
brustur. Basta se strecoară la umbră, sub un copac, și se
zvârcolește de usturimea care-i arde măruntaiele. Stăruie pe lângă
voievod să amâne lupta pentru mâine. Văzând că nici potrivnicii
nu încep ei bătălia, Sigismund bănuie că și astrologii lui Basta au
văzut planeta neprielnică victoriei. Poruncește desfacerea liniilor
de bătaie, să nu crape oștenii de căldură. Cei de pe colină coboară
în vale, mai la răcoare. Leapădă armele și zalele, întind corturile și
se dedau odihnei pașnice.
— Ce zici, bane? întreabă Stroe Buzescu pe Mihalcea, privind
din locul său liniștirea taberii vrăjmașe. Nu i-am bate mai u șor,
așa, lepădați de griji, cum sânt acum?
— Hai la măria-sa!
Soarele se apropie de crucea amiezii. Arșița-i potopitoare. Cu
sprâncenele încruntate, cu ochii văpaie voievodul privește tabăra
nemeșească. Nu arată, dar e cum nu se poate mai bucuros că
Stroe gândește aidoma cu dânsul. Trimite pe Rakoczy la Basta să-i
vestească semnul năpustirii în bătălie.
— Nu mă lasă astrologii, se codește generalul, cerând cârpe reci
la cap și calde la pântece.
Abia după o jumătate de oră de stăruință și ciondăneală, și
numai după ce Stroe îl silește cu spada pe astrolog să spună că de
la ceasurile zece, Venus, planeta dragostei, a intrat sub puterea
planetei Marte, proteguitoarea războinicilor, Basta hotărăște:
— Merg, dar numai pe răspunderea voievodului.
— Atunci și biruința tot numai a lui va să fie.
Înfuriat și speriat, leapădă cârpele, încalecă și cere să înal țe
steagul. Câțiva călăreți fulgeră cuprinsul. Trâmbițașii sună,
puternic, clocotitor, între dealuri. Tabăra se ridică toată, odată, și
se năpustește ca un val uriaș, cu strigăte mari, să zăpăcească
dușmanii prinși în neorânduială, în fața bombelor și a gloanțelor, a
sulițelor și a spadelor. Oamenii nemeșilor greu își află căpitanul și
steagul. Doar cetele lui Moise Secuiul se azvârl în bătaie, în bună
rânduială, împotriva haiducilor români. Apoi călărimea
nemeșească iese din umbră și lovește furioasă. Rândurile din fa ță
ale Bastei prind a se rări și clătina. Cavalerii maghiari nu- și
desmint faima: luptă strașnic. Noroc că Mihai-vodă vede și
poruncește mușchetarilor să deschidă foc în coasta Secuiului.
Plumbii întâmpină galopul cailor, rostogolindu-i și
preschimbându-i într-un adevărat zid de carne în calea celor ce
vin din urmă.
La a treia descărcătură de muschete și tunuri, cavaleria neme șă
se resfiră, înjumătățită; în urmă zac, de-a valma, cai, oameni,
arme, scuturi, coifuri. Dar Moise Secuiul știe să folosească
însușirile luptătorilor și să lupte el însuși, ca un viteaz mare. Sare,
deci, în fruntea a lor săi, îi îmbărbătează și-i cârme ște din nou
spre atac. Între timp, aripa dreaptă comandată de Czáki î și vine în
fire: se rânduiește de bătaie și înaintează, bizuindu-se pe
superioritatea numărului. Ura îi îndârjește, le înzece ște puterile.
Pentru cetele lui Basta, bătălia devine tot mai grea. Și ar fi
îndărăptat, dacă oștirea lui Mihai n-ar fi înfruntat primejdia cu
hotărâre. Voievodul e pretutindeni, cu sfatul, cu porunca ori cu
spada. Ci, după un ceas de bătaie, oamenii lui Basta cată calea
retragerii din vălmășag. Ca să lovească mai bine, mu șchetarii
schimbă locul. În clipa asta, o ceată nemeșească pătrunde adânc
în rândurile lui Basta și-i primejduiesc via ța. Stroe Buzescu, de la
locul lui, vede nenorocirea, înfige pintenii în pântecele calului și,
din câteva salturi, urmat de Dan Buzdugan și Oprea Rîcman, se-
nșurubează în mijlocul nemeșimii. După dân șii, încă vreo douăzeci
catafracți negri. Doboară fără cruțare și-l scot pe Basta din
încercuire. Cei din jur se-mbărbătează și se bat până dau neme șii
peste cap. Șirurile se-ntregesc iară. Pășesc înainte, spre colină.
Căldura-i copleșitoare, mai ales pentru nemeșime. Abia acum
Basta bagă de samă că oamenii voievodului luptă fără căști și fără
platoșe. Și, sprinteni, lovind tot în coaste, lovesc cu ochii la
dușman și cu urechea la voievod care, când e în frunte și se bate
ca un paraleu dezlănțuit, când, în urmă, răsucește cetele ca pionii
la șah, lovind unde-i nevoia mai mare. Se simte u șor, puternic,
neînfricat și împinge toate cetele asupra taberei lui Czáki, cu
inimă și braț de uriaș. La porunca lui, Tudor Maldăr cu o sută de
călăreți, intră într-o spărtură din șirurile Secuiului, ocole ște și sare
asupra tunurilor nemeșești, înainte de a le așeza, pe colină, în
noul loc de tragere. Din partea cealaltă vine Rakoczy și Iacob
Beauri, cu nebunii lui valoni. Stroe-i țintește pe neme și în fa ță.
Vede steagul roșu, cu bourul Moldovei și-l cunoaște pe vornicul
Bucioc:
— Vino la noi, vorniceee! strigă, prelung. Să facem iar țara
mare! M-auzi, vorniceee!…
N-aude răspunsul vornicului; dar o samă de oșteni moldoveni
trec de partea lui, cu steag cu tot, cum trecuseră la Bacău ori la
Verbia. Într-un ceas și jumătate, patruzeci de tunuri ungure ști cad
în mâinile ostașilor voievodului. Smulg multe steaguri de la mâna
mercenarilor leși. Petru Orăș prinde o clipă potrivită și aduce
steagul Moldovei la picioarele voievodului. Deși cetele lui Czáki
prind a se retrage în neorânduială, totuși Moise Secuiul mai
izbește o dată: are sub a lui poruncă peste șase mii de călăre ți, din
cei mai neînfricați. Lupta devine cumplită: parcă toți s-ar fi
înverșunat în dobândirea morții. Cad nenumărați, de ambe părțile.
Basta izbutește să țină colina; mai ales Iacob Beauri, cu valonii
lui, se bate fioros de sălbatec. Dar numărul mare al oastei
nemeșești începe să copleșească. Când vede că jos, în vale, în
spatele aripei care lupta cu Mihai-vodă, Czáki și Secuiul pun iar
rânduială în cete și izbesc drept în față, Basta se crede înfrânt. Se
și trage mai înapoi. Cu limpezimea și iuțeala min ții lui, Mihai-vodă
vede și înțelege primejdia. Poruncește tunurilor să bată valea, să
sperie și să doboare călărimea nemeșă. Ologiți din față și din
coaste, izbiți de săgeți, suliți și glonț de arhebuză, mercenarii lui
Ștefan Czáki se bat crâncen. Răcnetele și sudălmile, izbirile și
vaietele nu mai au frâu. Toată valea pare un cazan uriaș, unde
trâmbițele sună vrăjmaș, iar oamenii, cuprin și de-o drăcească
nebunie, se sfâșie, se taie, se nimicesc și se prăbu șesc în aburii
veninoși ai urii și ai spaimei. Steagurile cad, unul după altul, în
mâinile ostașilor lui Mihai-vodă, care atacă vijelios și învăluie
tabăra vrăjmașului.
Pierzând steagul cetașii, nemeșii se zăpăcesc și se dau spaimei și
fugii. Cel dintâi, Sigismund Báthory, galben și pierit la fa ță,
înțelege dezastrul și, fără a se mai sfătui cu Czáki, dă pinteni și
fuge, însoțit de câțiva slujitori. În urmă-i, lupta continuă tot mai
fără nădejde pentru nemeșag, până amurgește bine. Cel din urmă
se retrage Moise Secuiul. Fugarii lasă bagajele, leapădă armele și
steagurile, coifurile, scuturile, zalele și chiar caii.
— Să nu-i slăbim, măria-ta! strigă Stroe și, cu cetele lui Maldăr,
ale lui Petru Orăș și Rakoczy, pornește în aprigă și vijelioasă
urmărire. Mulți se lasă prinși; alții se risipesc și se ascund prin
tufișuri, prin râpi, prin semănături, prin păduri, prin sate. Unii se
bat până cad și mor, cu ochii spre secera lunii din asfin țit; al ții
cată să-și cruțe zilele cerșind îndurare de la mărinimia biruitorilor.
Dacă până acum Stroe a admirat îndrăzneala în luptă a lui Beauri
și a valonilor, acum i se pare mult prea fiară, flămândă de omor.
Goana și vânătoarea de oameni, de bagaje, de arme și de steaguri
încetează doar când întunericul se face ca pâsla, iar trâmbi țele
voievodului și ale Bastei slăvesc spre cer glas de mare izbândă.
Multe cete îngenunche, cu Stroe, cu Maldăr, cu Oră ș, cu Rakoczy
și înalță scurtă rugă spre stele: …„Biruirăm, noi cei pu țini, trufia
celor mulți”… Apoi, când trâmbițele tac, câmpia Guruslăului se
umple de gemetele sfâșietoare ale răniților: cer, zadarnic, apă și
ajutor, în felurite graiuri și din multă durere. Fumul tunurilor
coboară tot mai jos, înălbăstrind văzduhul, și topindu-se cu rouă
pe arme și pe iarba pătată de sânge.
Stroe aleargă la Basta să-l firitisească pentru biruin ță. Drept
mulțămită, generalul îl strânge în brațe și-l sărută: un sărut rece,
parcă i-ar fi bătut ace de gheață în obraz.
Târziu, după miezul nopții, numărătoarea arată că nemeșii
lăsat-au pe câmpul de luptă peste unsprezece mii de mor ți și o
sută zece steaguri, peste patruzeci de tunuri de aramă și multe
podoabe de aur, argint, pietre scumpe. Cu un fel de mâhnită
bucurie, Stroe Buzescu privește în sclipărul stelelor steagurile
zdrențuite …„Acesta-i al lui Sigismund Báthory, ăstălalt al lui
Czáki, al brașovenilor, al lui Ieremia Movilă…” Azvârle chivăra,
descinge spada, iar Dan Buzdugan îl ajută să-și scoată platoșa, se
întinde pe iarbă, între Maldăr și Orăș, și se dă odihnei. Gânde ște
îndelung la cei pierduți și la ce vor fi făcând fra ții săi, acum, acolo
la miazăziua Carpaților.
— Nu știu de ce, prieteni, biruința asta îmi lasă o amărăciune în
suflet și-mi vine să zic: după o înfrângere, nimic mai dureros ca o
victorie…
— Lupta asta, asemeni celeia de la Șelimbăr: Transilvania e a
noastră! Și dacă frații domniei-tale lucrează bine, în septembrie ne
întâlnim iară la Suceava.
— Așa gândesc și eu, Maldăre.
Se trezesc în zori, acoperiți de rouă. Stroe prive ște vulturii
rotitori pe bolta albă ca laptele: …„Ei plutesc u șori, în înalturi, iar
noi ne târâm împovărați de ticăloșie, răutate, ură și omor, parcă
anume ca să le dăm lor hrană.” La amiază, voievodul porunce ște
rugă pentru cei jertfiți și acoperiți cu pământ. Rugile le cântă
preoții din Zalău. Ca să înțeleagă și Basta, Mihai-vodă ridică spada
cu mănunchiul în sus și strigă:
— Pro Republica Christiana et pro Magna Valachia!

*
La același ceas, Ștefan Czáki îl întâlnește pe Sigismund Báthory
în casa unui nemeș, dincolo de Dej, și țin sfat scurt:
— Eu nu-s cardinalul Andrei: nu fug!
Dar Czáki simte, vede, aude cum Transilvania toată se umple
de faima „viteazului de la Guruslău”. E furios că norodul cel
român se bucură ca de lumina soarelui, și-i gata să înceapă iar
răfuiala cu nemeșugul. Cată totuși să întărească inima prin țului,
grăind:
— Valahul și Basta se dușmănesc de moarte și se vor încăiera
chiar pe prada dobândită de la noi. Basta-i singur: mercenarii lui
vin la noi, dacă-i plătim bine. Valahul însă are țăranii cu dânsul
și-i răscoală împotriva noastră. El e primejdia cea mare.
Când află că Mihai și Basta au pornit spre miazăzi, cârmesc
repede către Bistrița, să treacă în Moldova. Numai Moise Secuiul,
cu rămășițele oastei, coboară spre Alba Iulia, gândind să a ștepte,
acolo sau la Lipova, ajutorul pașei de la Timișoara.
Ludovic Rakoczy aduce știrea că mulți nobili s-au închis în
cetatea Gurghiului, iar sașii din Cluj vin pocăi ți să se închine cu
daruri, biruitorilor. Se plâng că oamenii lui Sigismund, trecând
prin cetate, i-au jefuit și maltratat.
Dar vestea cea mare vine de la Velica-doamna: Buzeștii au
pornit: deschid calea măriei-sale.
— Mergem la Târgoviște prin Suceava și Iași! strigă Oră ș.
Prindem, ca-ntr-o vârșă, toate slugile lui Zamoyski…
Vestea asta umple tabăra de horile bucuriei. Haiducii pun
cușmele-n suliți și vin la cortul măriei-sale, cu cântece și strigăte
voioase. Li se adaugă catafracții. Peste șase sute de moldoveni se
întorc din drum și cer intrare în tabăra măriei-sale; vor un voievod
iscusit, neînfricat, cu gânduri înalte de libertate. De la Chioara se
înfățișează cea mai mare parte a străjii, cu pitac de la aga Leca:
așteaptă să-l întâmpine pe măria-sa cu brațele deschise și cu
daruri, ca pe-un stăpân.
— Ticălosul! scrâșnește Stroe. Gândește că-l apără Basta?
De la Cluj apare și Stănicel cu peste o sută de oameni. Olăcari
sosiți dinspre Beiuș și Făgăraș, vestesc că Transilvania toată-i a
măriei-sale. Basta se simte dat deoparte. Dar nu se lasă: vine la
cortul lui Mihai-vodă și cere să trimită, în numele lui, toate
steagurile capturate de la dușman.
— Le-am trimis eu, generale, apasă măria-sa, calm.
— Cum se poate? Cu ce drept?
— Dacă strigi, nici prada n-o împart cu tine. Că, în timpul
luptei atât ai făcut: te-ai ținut de burtă.
Sfada se oprește aici; Basta trimite spre Praga pe Tomaso
Cauriollo, cu steagurile, câte se aflau la cortul lui. Iar Mihai-vodă,
în cartea trimisă cu Petru Grigorovici, odată cu steagurile, scria:
…„Cu ajutorul lui Dumnezeu, la 3 ale lunii, au atacat du șmanii,
iar noi i-am bătut și le-am luat toate tunurile și steagurile. Și rog
pe măria-ta să nu asculți minciunile răuvoitorilor și să crezi, a șa
cum adeverește întreaga tabără, că eu și ai mei am fost bra țul,
mintea și inima acestei victorii. Rog pe măria-ta să-mi trimi ți
grabnic ajutoare, așa cum ai făgăduit, să-mi pot dobândi întreaga
țară, prădată de dușmani că n-au mai rămas decât munții și
apele.”
Basta se retrage în cort. Țese intrigi, în gând. Și, ca paingul,
face venin. Vorbește doar cu Ștefan Bodoni, aflat prizonier la
cortul lui. Vorbirea asta-i mai alină un pic usturimile din pântece.
Zice nemeșul:
— Niciun nobil nu îngăduie stăpânirea unui voievod de-o lege
cu șerbii. Vezi, generale, că beat de fericire fiind Valahul, seamănă
cocoșului; când cântă, închide ochii…

*
A treia zi după bătălie, în marginea orașului Zalău, Banul
Mihalcea rânduiește mare banchet pentru întreaga oaste, cu
fripturi la țiglă și butoaie multe de vin, să se sature tot o șteanul.
Măria-sa bea mai mult ca de obicei. E trist și îndurerat. Nu-i
împăcat cu purtarea lui Basta, care nu vine la petrecere, ci
rămâne în cortul lui: joacă șah cu Bodoni… „Ne trădează iară cu
nemeșii?” se întreabă Stroe. Și, fiindcă-l îndeamnă voievodul, bea
și el, pe întrecute, până se îmbată amândoi. Treji rămân doar
Turturea și Dan Buzdugan. Ci, spre ziuă, când to ți dorm ca
butucii, se aprind trei case, începând cu cea în care ar fi trebuit
să se odihnească voievodul, dacă nu ar fi rămas la corturi. Abia
scăpat din flăcări, Mihalcea poruncește ostașilor:
— Prădați și ardeți întreg orașul!
— Nu, bane! se împotrivește Stroe. Orășenii sânt români și ne-
au apărat. Alții trebuie pedepsiți.
— Stroe are dreptate, zice voievodul. Apoi adaugă: Stolnice, e ști
cel mai iute de picioare: aleargă la Cașovia și ad-o pe domni ța
Florica. Eu mă îndrept spre Cluj.

*
În retragerea lor spre Moldova, pe Sigismund Báthory, Czáki și
Bucioc îi hărțuiesc oamenii lui Vasile Mârza, ascunși în mun ți,
după pierderea Rodnei. Încă treizeci și doi din moldovenii lui
Bucioc rămân la căpitanul Vasile și, împreună, intră în cetatea
Rodnei și-o străjuiesc, în numele lui Mihai-vodă.
La Stănești, vestea biruinței de la Guruslău ajunge în amurg,
printr-un călugăr de la Cozia. Sima îngenunche și îngână:
— Stroe… Stroe al meu…

*
Auzind cum voievodul poruncește pârgarilor din Cluj să lase
deschise porțile cetății și cum îi pune să jure că, întru răsplătirea
necredinței, siliți sânt să hrănească toată oastea pe socoteala lor,
oricât va sta aici, în marginea orașului, pizma seacă măruntaiele
bolnave ale lui Basta: „Valahul mă dă cu totul deoparte”… Nu-i
place nici când scoate toți românii închiși în turnurile cetă ții
Clujului. Și nici când merge în piață, împreună cu căpitanii, cu
cete îmbrăcate măreț, cu arme bine lustruite, face rugă de
pomenire și înalță steag mare și scump pe locul unde a fost ars pe
rug Baba Novac și preotul Zaheu. Neștiind cum să se poarte mai
bine, pârgarii se tămăduiesc de cunoscuta-le zgârcenie și dau, din
belșug, pâine, carne, vin, pește sărat, pentru toată tabăra, și miere
din trestie, pentru căpitani. Pe sub ascuns, însă, strecoară pe câte
unul în locuința lui Basta și se tânguie: …„Oștile valahului pradă
satele și târgurile… Vrea să stingă nemeșimea de pe aceste
meleaguri. Tabăra lui sporește mereu cu iobagi valahi, cu plebe.
Dacă Buzeștii i-au alungat pe poloni din Târgoviște, de ce-i mai
trebuie atâta oaste?… Oamenii lui mânjesc faima domniei-tale cu
mârșave ponegriri… Se laudă că numai el a câ știgat războiul!…”
Basta îi ascultă tăcut și surâde acru. Se îmbracă în cele mai
strălucite straie, cu toată aurăria pe el. Și vine la cortul lui Mihai.
Vorbește rece, sec:
— Nu mai lăsa blăstămații ăștia să prade! Sântem într-o țară…
— Nu cerca să-mi poruncești! Sântem într-o țară acaparată de
niște mișei și râvnită de alții, și mai mișei. Voievod, aici, sânt eu.
Eu, și nimeni altul!
— La Cașovia, ne-am învoit ca Transilvania…
— Generale, cât o să mai îndur obrăznicia, pizma și trufia ta?
Afară din casa mea! Din țara mea!
Îi înconjoară banul Mihalcea și Rakoczy, le domolesc mânia și-i
roagă să țină jurământul și sfatul împăratului.
— Teodosie, citește scrisoarea sosită, în clipa asta, de la Praga!
— Împăratul te-a recunoscut, măria-ta, gubernator peste
Transilvania, iar după săvârșirea măriei-tale, stăpânirea să fie pre
fecior, fir pe firul neamului măriei-tale.
Venise Basta cu gândul să stârnească firea iute la mânie a
voievodului și să-l împingă la fapte necugetate. Scrisoarea de la
Praga îl silește însă să se tragă înapoi, ca melcul vânăt, în căsulia-
i cu otravă.

*
La miazăziua munților, cei doi Buzești și Șerban-paharnicul
pășesc cu oastea spre Târgoviște, unde Simion cearcă să se
înscăuneze din nou. Pe drumuri ferite, Nestor Ureche trimite
crainic la Sima-stolniceasa să se întâlnească iar, în taină, la
Câmpulung, în chilia starețului mănăstirii Sfânta Troi ță:
— Să ne împăcăm: Mihai-vodă să stăpânească Transilvania,
Ieremia Movilă, Moldova și Simion, Țara Românească.
— De ce-ați ucis pe Udrea Băleanu? Pe Negrea?…
— Greșeală mare… Dar dacă biruie Mihai-vodă, mă închin lui
și-l slujesc întru domnia Moldovei.
— Grăit-ai pe măsura înțelepciunii domniei-tale. Mihai-vodă a
biruit pe nemeși. Vine încoace cu toată puterea.

*
În Cluj, Basta primește de la Praga scrisorile ticluite de Czáki
către Ibrahim-pașa, în numele lui Mihai-vodă. Sfetnicii
împăratului se întreabă: …„Dacă-s adevărate? Basta să-l
urmărească pe valah pas cu pas”. Vrând cu orice preț să-l
zădărească, Basta arată lui vodă scrisorile.
— E ticluită ca din Cașovia, la 1 mai, iar eu ajunsei acolo abia
la 11 mai. Și cum să trimit carte trădătoare unor căpitani, despre
care bine știam, încă din aprilie, c-au fost uci și de Simion Movilă?
Numai un mișel mă poate crede atât de ticălos, răcne ște voievodul,
încât să trădez singurul sprijinitor!
Basta pare că-și moaie cerbicea. Tace. Acasă însă cheamă
căpitanii cei mai credincioși și-i vestește că Mihai-vodă trădează:
are copiile scrisorilor către Ibrahim-pașa.
De la Praga vin avvisi, cărțulii cu chipul voievodului și scene din
luptă, lucrate în xilografie. Ele sporesc și mai mult faima
ostășească a lui Mihai-vodă. Cauriollo îl vestește pe Basta că
Rudolf a trimis voievodului încă o scrisoare foarte măgulitoare:
— Se spune că la Praga, Viena și Cașovia, mul țimea se adună în
fața bisericilor ori în piață și povestesc faptele valahului. Î și
amintesc multe din faptele săvârșite de opt ani încoace. Chiar
femeile, în plimbările lor, tot despre el vorbesc, numindu-l
„Luceafărul creștinătății”. De asemeni, neguțătorii, în iarmaroace,
citesc Avvisi, Neuesberichte și află despre apropiata lui campanie
împotriva sultanului. Toți nădăjduiesc că în curând vor aduce
mirodenii din India și mătase din China, folosind drumul pe
uscat.
— Și despre mine ce spun?
— Numele valahului l-a întunecat pe al domniei-tale.
Basta nu mai poate asculta: colicii îi sfâșie ma țele cu din ți de
vidră, otrăviți.

*
În Chioara, aga Leca se zbate ca apa de maluri. Greu se
hotărăște să plece, pe furiș, la tabăra lui Basta. Dar când să iasă
din cetate, îl întâmpină banul Mihalcea cu două sute de o șteni.
Se-ntoarce și încuie porțile. Geaba strigă Mihalcea să deschidă.
Geaba înconjoară cetatea. Nu răspunde. Banul lasă cetatea și se
întoarce la Cluj.

*
Fără a se mai sfătui cu Basta, Mihai trimite cea mai mare parte
din oaste, cu Maldăr, Orăș și Rakoczy, spre Aiud și Alba Iulia, în
urmărirea lui Moise Secuiul. Spre secui îl îndreaptă, în goană, pe
Gheorghe Raț și Vasile Mârza.. Din Banat vine știre că Gheorghe
Barbu și Gruia Novacului țin străji în toate cetățile Banatului și
pornesc împotriva nemeșimii oploșite în Deva și Alba Iulia. Mul ți
țărani au luat topoarele și pornesc împotriva castelelor.
— Ne potopește prostimea valahă, se caină Bodoni la urechea
lui Basta. Pustiirea întrece orice închipuire. Salvează țara de
pârjol, generale!
Bănuind că Mihai-vodă vrea să treacă în Țara Românească,
Basta îi cere să-l urmărească pe Sigismund, despre care neme șii
spun că strânge oaste, să vină iară cu război. Și-i cere anume
asta, ca să refuze și să aibă ce pârî la Praga. Din porunca
voievodului, Petru Orăș eliberează pe Gáspár Kornis și Pancratie
Sennyei din cetatea Gurghiu, unde-i închisese Czáki.
— De ce i-ai eliberat? se mânie Basta.
— Mi-s prieteni. Și mie și împăratului. Lui îi dau socoteala, nu
ție.
 Tot mai înverșunat, Basta cheamă pârgarii Clujului și le
poruncește să nu mai dea hrană oștirii voievodului:
— Grijiți numai de oastea mea, oastea împăratului!
— Veți vedea voi, clujenilor, cine-i adevăratul stăpân al țării,
înfruntă banul Mihalcea pe pârgarul Luca Franzner.
Basta își frecă mâinile, bucuros c-a mai găsit un clenci de
sfadă. Apoi poruncește scrisoare tainică la Praga, min țind:
„Voievodul vrea să mă scoată din Transilvania, cu ajutorul lui
Ibrahim-pașa”. Și, din clipa asta, împerechind viclenia cu
cruzimea, lovește pieziș și mișelnic.

*
Dumitru cel Mare și Ion Tamaș trimit știri că Sigismund Báthory
s-a ascuns în Moldova. Așa că, după rânduirea Transilvaniei,
Mihai-vodă va să treacă munții să-l prindă ori să-l alunge și să
ajungă la Târgoviște, venind de peste Milcov. Când mută tabăra la
Turda, pe tepșanul de la miazăzi, la Cristi ș, Basta și-o a șază și el
pe malul Arieșului …„Să nu-mi scape”… În întâia noapte, în cortu-
i, pe Stroe îl frământă ciudată nelini ște. Nu poate dormi: se
ocărăște pre sine că pierde vremea în darn. Nu înțelege de ce
voievodul stă trist, tărăgănează și nu țâșnește, valvârtej, spre
Făgăraș, spre Alba Iulia, spre Suceava, spre Târgoviște… La
amiază, îndată după ce slujitorii au împlântat boldul cel mare și
steagul măreț în vârf, din lunca Arieșului s-a ivit un cerb. „Bujorel!
… Uite-l pe Bujorel!” a strigat măria-sa și a poruncit osta șilor să
nu-l sperie. Toți îl privesc cum se apropie de cort, amiroase
pământul și pânza, scutură din cap, parcă s-ar dojeni pe sine că
nu mai cunoaște pe nimeni, afară de voievod și de Stroe Buzescu,
apoi pornește grăbit spre miazăzi. Când măria-sa îl cheamă, se
oprește, întoarce capul și clatină coarnele, ca ni ște ramuri bătute
de vânt. Apoi, după o clipă de șovăire, pornește la trap, tu șind,
parc-ar chema pe cineva. Slujitorii și oștenii cată cu uimire, să-i
înțeleagă dorința. Dar când ajunge la marginea lăstări șului din
luncă, o săgeată, țâșnită din stânga taberei, i se înfige adânc în
trup. Mai calcă trei pași și cade-n bot, sângerând pământul. După
semnele crestate pe coarne, măria-sa se încredințează că-i cerbul
dăruit de Velica, după bătălia de la Giurgiu.
— Mi l-a adus State Boldur… Îți amintești, Stroe?
Pe chipul voievodului, melancolia se schimbă în îngrijorare.
 *
Sosit la două ceasuri de noapte, cu trei cete de haiduci și de
țărani, banul Mihalcea dă foc orașului Turda:
— Plătiți, tâlharilor! Că l-ați adăpostit pe Czáki…
Vodă se supără foarte; ci Basta se bucură: …„Banul l-a vârât în
belea: îl vor urî și sașii”… Trimite silezienii să ajute la stingerea
focului, iar lui Mihai-vodă îi scrie mustrare aspră: …„N-am cucerit
țara pe sama împăratului, ca s-o arză și s-o strice oamenii cei
nebuni ai măriei-tale”.
— Spune stăpânului tău, încruntă voievodul sprânceana către
Iacob Beauri, aducătorul pitacului, să-și țină dojana pentru sine.
Și să nu se mai prăpădească de mila împăratului, că are el destule
țări, bogate și întinse, și nu va sărăci fără Transilvania. Arzând
Turda, ai mei au plătit o mișelie.
După asta, îl trimite pe Stroe Buzescu cu trei sute de călăre ți să
scoată familia de la Gilău și s-o așeze la Făgăraș.
— Grăbește! Eu merg la Alba să grijesc cetatea.
Cu voia voievodului o ia și pe domnița Florica, dornică să- și
vadă, mai repede, muma și fratele.

*
Mergând pe drumul Gurghiului, cu o sută de călăre ți, Tudor
Maldăr întâlnește o ceată de lefegii de-ai lui Moise Secuiul: duc
sub pază două trăsuri. Cere să oprească și să arate ce au în
trăsuri. Pentru că răspund în batjocoră, Maldăr dezlăn țuie har ța;
cad șapte morți și trei răniți, de ambe părțile. Sim țindu-se mai
slabi, lefegiii Secuiului o împung la fugă. În trăsuri, Maldăr află pe
Pancratie Sennyei și pe Gáspár Kornis, junghiați. Speriat, îi urcă
într-o singură trăsură și-i trimite la Turda, în goana cea mai mare.
După câteva ceasuri, Basta află și-l trimite pe Beauri să ceară
voievodului vinovații:
— …Să-i pedepsească: au ucis doi nobili, prieteni împăratului.
— Eu ocârmuiesc, judec și pedepsesc aici! Generalul să se
întoarcă la Cașovia; îl așteaptă Ferrante Gonzaga. Eu plec spre
Alba Iulia, să mă întâlnesc cu ajutoarele ce-mi vin din Țara
Românească.
— Măria-ta, se apropie Iacob Beauri, nu vrei să mă iei și pe
mine, cu valonii mei?
— Bucuros! Dar întâi să te vindeci de nebuneli.
 *
Speriați foarte de moartea lui Kornis, câțiva nemeși se strecoară
în cortul Bastei și-l ocărăsc pe Mihai-vodă cu vorbe murdare.
În clipa asta intră Marcu-vodă să-i spună că, ieri, Beauri cu
ceata lui, a batjocorit cadavrul unei tinere românce. Basta
privește, rece, la spaima și mânia tânărului voievod; pe buze i se
zugrăvește zâmbet viclean și rău:
— Nărăvit… sodomie… Dar ce să-i fac? E viteaz… Să vină totu și
la mine, împreună cu Mortague, să-i pedepsesc.
Când se ivesc cei doi căpitani le spune doar:
— Nelegiuiților! Strângeți două roate de valoni și observa ți-i dacă
mai știu atacul de noapte.
— Lovim încotrova?
— Așteaptă porunca mea, câine limbut! Și ieșiți din cort cu
capetele plecate și triști, ca și cum v-aș fi pocnit cu câte douăzeci
de buzdugane în spate.
Apoi, o jumătate de ceas, sfătuiește cu Ion Battista Pezzen, solul
împăratului: îl înduplecă să plece la Praga cu scrisori, în care-l
învinovățește pe Mihai-vodă că nenorocește Transilvania și cere să-
l numească pe dânsul guvernator. Trimite la cortul voievodului pe
Marcu-vodă să poftească la adunarea căpitanilor și a lui Pezzen,
să se dezvinovățească pentru cuvintele grele rostite împotriva
împăratului.
— Dobitocul! răcnește Mihai-vodă. Crede în minciunile și
zâzaniile nemeșilor, în vreme ce otomanii strâng armie la
Timișoara și la Giurgiu, iar Sigismund Báthory s-a întâlnit la
mănăstirea Neamțului cu oamenii lui Zamoyski. N-am de ce mă
dezvinovăți. Iar dacă avea-voi ceva de dat sama, voi face-o în fa ța
împăratului, nu a simbriașului său.

*
Pe drum, în șa, Stroe gândește la tabăra de pe Câmpia Turzii și
la măria-sa:
…„Nu trebuia să-l las singur… Ei, să nu-mi fac griji: îl are pe
Mihalcea, mai dibaci și mai șiret ca toți.”

*
În ziua de 8 august 1601, bătrânul episcop Ștefan Szuháy,
prefectul Camerii ungare, trimite măriei-sale o frumoasă
scrisoare, rugându-l să nu fie prea aspru cu nemeșii.
 — De ce le-or fi, tuturor, așa de dragi nemeșii? întreabă vodă pe
banul Mihalcea. Apoi: Poruncesc taberei să se pregătească de
plecare. Mâine, spre Alba Iulia.
După ce-l ajută pe voievod să pună totul în bună rânduială,
Mihalcea poftește să joace zaruri cu Stavrinos-vistierul și
stihuitorul care primise de la Basta trei bardace mari de Tokay.
Mihai-vodă rămâne să mai lucreze în cortul său: porunce ște lui
Petru Orăș să gonească spre Brașov, să-l întâlnească pe Tudor
Maldăr și, împreună, să ațină calea soției lui Czáki, despre care a
primit vești că fuge spre Moldova, cu multe averi.
— Turturea, alergi la Abrud…
— Măria-ta, sânt jurat să…
— Nu-mi nesocoti porunca! Uite ici – și scoate din tașca de
piele, – scrisori: zeci! Toate adeveresc că norodul mă iubește, iar
creștinătatea dorește a o sluji cu credință. Mă cheamă grecii,
bulgarii, sârbii, arnăuții, venețienii, polonezii… Toți se bucură de
izbânda mea și mă așteaptă. Noroadele mă cinstesc zicându-mi
„Luceafărul de la Răsărit”. Du-te… Îmi ești frate de cruce, nu?
Turturea pleacă, gândind să nu lipsească mai mult de trei zile.
Soarele asfințește sub zarea zimțuită de munți. Ci, ie șind în u șa
cortului, să privegheze plecarea slujitorului, voievodul abia acum
bagă samă că a plouat și că, peste perdeaua de nouri, albastră pe
jumătatea dinspre răsărit, se arcuiește curcubeul, ca un semn al
deschiderii cerurilor. Privește o clipă, apoi poruncește:
— Turturea, să plece mai degrabă Oprea Rîcman! Tu rămâi.
Dinspre Aiud sosește acum, odată cu amurgul, Ludovic
Rakoczy: aduce vestea că Buzeștii, luptând cu Simion Movilă, îl
răpun de istov. Și în toată noaptea asta, deși inima i-i grea din
nelămurite pricini, vodă lucrează cu diecii și cu catastifarii,
poruncind scrisori și răvașe, socotind oamenii și armele, împăr țind
cetele, hotărând cine și cu câte străji să ocupe toate cetă țile
transilvane, ca să nu le mai piardă nicicând.
— Ce zici, Rakoczy, să-l trimit pe Sebastian Tököly la Chioara,
să-l scoată pe aga Leca de acolo?
— Trimite-l, măria-ta. Și spânzură-l.
— S-o facă Tököly… Ori Basta. Merită.

*
Călăreții valoni și nemți, în cap cu Iacob Beauri, ocolesc de
câteva ori tabăra, în galop, trec prin Arieș; se prefac a lovi un
dușman închipuit, venit dinspre Cluj; apoi se opresc sub dâmbul
din fața câmpiei unde-i așezată tabăra voievodului, pe-un loc cu
iarbă grasă, și lasă caii la păscut, pentru noapte.
În ambele tabere somnul se întinde, liniștit și adânc.

*
Pentru că nu poate dormi, Basta îl poftește pe Marcu-vodă la joc
de cărți, până răsare Găinușa de Ziuă. Joacă împreună cu un
cititor în stele neamț, care, de câte ori sfârșește un joc, iese afară și
cercetează cerul pe care se plimbă, încet, câțiva nori arginta ți de
lună. Basta prefiră cărțile printre degete, le întinde pe gheridonul
dintre dânsul și Marcu, cu ochii micșorați, ca motanii la lumină, și
cu gândul aiurea.
— Generale, hai să ne culcăm.
— Mai stăm… În noaptea asta, nu vreau să fiu singur. L-a ș fi
chemat și pe Rakoczy, dar cică-i plecat. Nici Stroe Buzescu nu-i în
tabără, nici Maldăr poznașul. Auzi? plouă. Culcă-te aici.
După ce adoarme Marcu-vodă, Basta iese în ușa cortului,
privește cerul cu „lacrimile sfântului Laurențiu”, acea împro șcare
de stele, pornită dintr-o margine a Căii Robilor. Intră în cort și se-
ntinde în pat: sub pleoape îl înțeapă scânteierea stelelor
căzătoare. Când zarea se albește în apa zorilor, trage de sfoară și
ridică, încet, steagul din vârful boldului cel mare al cortului. Îl
aude fâlfâind ușor într-o abia simțită adiere de vânt. Iacob Beauri
asta aștepta: „Semnul”.

*
Cu pana în mână, voievodul stă pe taburetul turcesc, la masa
scundă, cu o samă de hârtii în față. Teodosie și Tököly i-au lucrat
hrisoave despre eliberarea secuilor și a tuturor țăranilor de pe
moșiile nemeșilor răzvrătiți, despre dreptul preo ților, negustorilor și
meșteșugarilor români de a se așeza în toate orașele. Opai țul,
agățat de stâlpul cel mare, pălește în lumina revărsată din geana
zorilor de august.
— Turturea, adă-mi-l aici pe Marcu-vodă, poruncește măria-sa,
lepădând pana și întinzându-se pe pat, obosit, răvă șit, nelini știt.
Vezi, joacă zaruri ori cărți cu Basta…
Slujitorul mustăcește ca un motan supărat, își atârnă spada și
pleacă. Ludovic Rakoczy iese după dânsul, să-și limpezească ochii
în lumina de aur a zorilor. Gândește: …„Ce diminea ță frumoasă,
după ploaia de aseară”… Deodată, tropot de cal.
— Cine-i? întreabă Mihai-vodă, foarte mirat.
— Iacob Beauri, valonul…
Abia termină Rakoczy răspunsul, că Beauri a și pătruns în cort
și-a căzut în genunchi la picioarele voievodului. Vorbește cu
sufletul la gură:
— Măria-ta… știu, pleci Făgăraș. Primește, împreună cu trăsni ții
mei, slujba la măria-ta. Basta rău, tiran, prost căpitan… Prime ște,
ilustrissime, valoni trăsniți!…
— Vii cu inimă curată? se ridică voievodul în picioare.
— Capul, sub talpa la măria-ta. Slujesc măria-ta și împăratul.
O zi două, toată tabăra de la Basta vine la măria-ta.
— Nu cred, dar… Ridică-te!
Rotind privirea prin cort, Beauri vede zalele voievodului jos, pe
covor, la capul patului; spada în cui, pe stâlp. De spada asta
valonul se teme mai tare ca de moarte. Ci, în acest timp, cele două
roate de valoni și nemți înconjoară, pe cinci rânduri, cortul
voievodului, cu săbiile, lăncile și sânețile gata de luptă.
— Bine ați venit, prieteni! îi întâmpină voievodul, în u șa
cortului, cu fața luminată de bucurie.
Dar, în loc de răspuns își închinare, doi valoni se reped, la
Rakoczy, îl înțeapă-n săbii și-i astupă gura.
— Dă-te prins! urlă Iacob Beauri, întinzând spada.
— Ba! se răsucește vodă spre cort, să înșface paloșul, cu stânga.
Dar, în clipa asta Mortagne îl izbește, din răsputeri, icnind, cu
sulița, străpungându-i pieptul. Cum voievodul nu cade, ci se mai
zbate s-ajungă la spadă, un alt valon îl lovește cu spada în coastă,
prăbușindu-l, zvârcolit, în lac de sânge. Se răsuce ște, geme, strigă
semeț:
— Tâlharilor!
Beauri smulge spada voievodului din cui și, cu o lovitură
năprasnică, îi desprinde capul de trup. Câteva clipe, năuc de
fericire, Beauri nu știe ce să mai facă; dar, îndată, privirea
încremenită a voievodului, dureroasa încruntare a frumosului
chip îl sperie și dă să fugă.
— L-am ucis! urlă Mortagne, înfigând sulița în gâtul din care
șiroiește sângele și urcându-l sus. Încercuiți tabăra! Răpuneți pe
toți cei care i se arată credincioși!
Trei sau patru îl leagă pe Rakoczy. Alții pătrund în cort,
răscolesc, fură tot ce-i de preț. La ușa cortului, Beauri și
Mortagne, cu capul voievodului în suliță, îi vămuiește.
Totul s-a săvârșit uimitor de repede. Din tabăra voievodului,
cuprinsă încă de somn, doar câțiva oșteni sar cu armele.
Sosind în clipele astea, Petru Orăș cearcă să rânduiască lupta și
să despresoare cortul voievodului. Dar un glonț de sâneață îl
doboară de pe cal, în iarba rourată.
Basta se ivește, îndată, la marginea taberii, cu multe cete și
desăvârșește împresurarea. Pe chip îi adie o undă rumenă și un
rânjet de bucurie șacalină. Vede capul din vârful suliței și o
dulceață sălbatică îi alină usturimea din măruntaie. Porunce ște să
fie prinși toți căpitanii voievodului și aduși la dânsul.
Trezit din somn de oamenii lui Basta, Mihalcea taie cu spada
pânza cortului, fuge și se ascunde în moara de pe Arie ș. Stavrinos
s-a lăsat prins.
Pristavi strigă tare că Mihai-vodă a fost ucis din porunca
împăratului: vindea țara sultanului.
— Viteazul vitejilor nu poate fi un trădător!
— Basta zice c-a fost!
— Nelegiuitul! se iscă sfadă și harță între ostași. Pier șaisprezece
din oamenii voievodului, între care și Ion din Săli ște, fost căpitan
al Aradului. Temându-se de încăierarea celor două tabere, Basta,
Mortagne, Beauri, intră printre corturi cu spadele:
— Potoliți-vă, smintiților! Ascultați pricina morții acestui
trădător, și-apoi… Urcați-mă pe scuturi, poruncește Basta, iar
când e sus, strigă tare: Liniștiți-vă! Puneți săbiile în teacă. Valahul
se purta mai rău ca un musulman. Văile și câmpiile întregii Dacii
înoată în sângele celor torturați și omorâți de el. Și toate le făcea,
tiranul, fățărând credință către împărat. Nu! Nu l-am ucis noi. Ci,
pe drept, l-au pierdut îngâmfarea și cruzimea lui cea nemăsurată.
Am aici scrisorile lui pline de perfidie și de trădare. Tăcere!…
Crainice, dă citire, să afle toți nemaiauzitele-i crime… Trăda cu
marele vizir, cu tătarii, cu Zamoyski. Dacă nu spălam fărădelegea
cu sângele-i mișelnic, răutatea lui avea să stoarcă lacrimi amare
Germaniei întregi! A fost pedepsit din înaltă poruncă: voin ța
împăratului și dreptatea au grăit prin sabia mea!
Și așa, sus, pe scuturi, măreț, îl rotesc prin tabără, înconjurat
de căpitani care urlă de bucurie și amenință cumplit. Armele
zăngănesc, coifurile strălucesc în razele soarelui ridicat pe prispa
zării, uimit parcă de-atâta clocot și ură. Câteva tunuri bat,
zguduind văzduhul. Lefegiii voievodului șovăie; cei care cearcă să
scoată săbiile sânt căsăpiți pe loc.

*
În dimineața zilei de 9 august 1601, Stroe Buzescu călăre ște
falnic, alături de trăsura doamnei Stanca. E bucuros că Moise
Secuiul s-a tras spre secuime, nepricinuind niciun rău cetă ții
Făgărașului. Dar la Ocna Mureșului îl întâmpină Tudor Maldăr,
gonind, spre miazăzi, cu capul descoperit, cu pletele-n vânt, cu
sabia scoasă și cu semnele groazei întipărite pe chip:
— L-au ucis pe măria-sa! strigă, zărindu-l pe Stroe.
— Ucis?! îngălbenește stolnicul. Cine-a cutezat?
— Basta! Nu știu cum s-a-ntâmplat… suspină, ștergându-și
nădușeala și lacrimile de pe față. Când sosii de la Bistri ța… măcel!
…
Toți încremenesc. Numai lacrimile țâșnesc fără voie. Cu greu,
Maldăr povestește că a cercat să-i scoată trupul dintre ucigași și
pângăritori, dar l-au gonit valonii și nemții până la Mure ș.
— Ce facem, Tudore?
— Duceți-ne în Țara Românească! se roagă doamna Stanca,
înfricoșată, deznădăjduită!
Toți găsesc porunca doamnei, legiuită.
— Și măria-sa, voievodul? ridică fruntea domnița Florica. Poate
rămâne nerăzbunat, când încă mai sânt spade?
— Ai dreptate, domniță! se încurajează Stroe. Maldăre,
întovărășește trăsurile doamnei înapoi, la Făgăraș. Eu, cu Dan și
cu trei oșteni, gonesc spre Turda. Trebuie să găsesc acolo pe
Mihalcea, pe Orăș, pe Rakoczy…
Și țâșnește spre miazănoapte. Trăsurile doamnei cotesc îndărăt.
La întâia biserică întâlnită în cale, doamna cere oprire:
— Să ne rugăm… pentru acest om al neastâmpărului și al
neobișnuitului, că ne-a zdruncinat, ne-a pritocit, pe noi și țara,
cum zdruncină furtuna caierele nourilor, și nimica nu s-a ales din
biată viața noastră…
Gonind spre miazănoapte, Stroe Buzescu întâlnește ostași
răzleți: români, haiduci, secui fugiți din tabără. Îi povățuiește să
treacă Mureșul și să se strângă în cete.
— Nu vă lăsați hăituiți și nu vă risipiți. Tocmi ți tabără la Făgăra ș
și așteptați-mă! Să-l răzbunăm pe Mihai-vodă…

*
 Văzând că moara-i înconjurată, jur împrejur, și zeci de suli ți se
îndreaptă asupră-i, Mihalcea aruncă spada și se dă prins.
— Duceți-mă la Basta. Am a-i spune o vorbă.
— Ai fost sfetnicul cel mai apropiat al voievodului, surâde
Basta, când îl vede cu straiele-n neorânduială, cu barba și părul,
răvășite; mărturisește-i gândurile tainice și te iert. Nu-i a șa că era
înțeles cu Ibrahim-pașa și…
— Nu-i adevărat!
— Mărturisești ori te pun în ștreang, în numele împăratului.
— Ce? n-are altă grijă decât să mă spânzure pe mine?
— Nu râde, moșnege! spumegă Basta. Împăratul Rudolf…
— L-am văzut și eu: un slăbănog care dă măciuca puterii unui
câine ca tine. Împărat e acela care grăiește printr-o gură spurcată
ca a ta? Ucigașule!
Scos din fire, Basta poruncește să-i smulgă unghiile și barba;
dar bătrânul tot nu tace:
— Mă căiesc că nu l-am convins pe vodă să vă taie pe toți!
— Ardeți-l cu fierul înroșit!
Sub tortură, Mihalcea urlă, scrâșnește, suduie și blestemă.
Furios, călăul îi pune fierul roșu pe gură; dar cât mai poate mi șca
ochii, împroașcă văpăi de mânie:
— Am zis cândva: mai bine să trăiesc în purpură și să mor
spânzurat ca un câine, decât să trăiesc ca un câine și să mor în
purpură… murmură, sub ștreang.
În cort, Basta, vânăt la față, poruncește lui Spontoni să scrie că
acest sfetnic de taină și îndrumător al valahului a mărturisit
despre legăturile lor cu otomanii. …„El însu și s-a recunoscut
autor al scrisorilor de trădare.” Adaugă, la urmă, că a îndrăznit să
batjocorească persoana sacră a împăratului. După asta, îl cheamă
pe aga Leca, golesc împreună o bardacă de vin, poruncește să i se
aducă tinere călugărițe de la biserica ursulinelor din Cluj și, apoi,
printre sughițuri și mângâieri de trupuri albe, fecioare, porunce ște:
— Pleci, imediat. Lămurești sfatul, hâc, Valahiei, că totul s-a
săvârșit din porunca împăratului, spre binele creștinătății… Ceri
să te aleagă domn. Eu îți scot, hâc, învoirea de la luminatul
împărat. După ce te așezi, hâc, în scaun, treci cu oastea valahilor
în Moldova și-l alungi pe Sigismund…
Mai beau câte o bardacă, în cinstea bunului împărat, și aga
Leca, însoțit de o sută de călăreți ușori, ia drumul Branului.
Liniștit și mulțumit, Basta rânjește în barbă: …„Luceafărul
Răsăritului!… Mare astrolog sânt, dacă l-am stins…”

*
La malul Arieșului, Stroe Buzescu îi întâlne ște pe Rakoczy și pe
Turturea.
— Basta a pus preț pe capetele noastre. Pe voievod l-au
despuiat de îmbrăcăminte, au tăiat șurinci din pielea-i de pe
spate, ca amintire și talisman. Capul i l-au pus pe hoitul unui cal
mort.
— Așa au cerut nemeșii. Acum împart bani și atrag de partea lor
lefegiii noștri.
— Trebuie să-l scoatem din gheara pângăritorilor, zice Stroe și,
deși-i amețit de durere, înfiripă repede un plan: cu încă opt
români se îmbracă haiduci și cer să rămână la Basta. Văd stârvul
calului și capul voievodului, dar se prefac nepăsători. Află că
oștenii moldoveni l-au găsit pe Orăș rănit de glon ț, l-au luat în
cortul lor și-l îngrijesc în taină. Se aciuiază într-un cort cu
moldovenii.
— Voi cei care ne-ați întâmpinat cu cușmele-n vârf de suli ță,
acolo la Suceava, ajutați-mă să-l scot pe Orăș de-aici.
— Venim noi cu dânsul, spre Alba Iulia.
La un ceas după apusul lunii, Stroe, cu încă zece moldoveni,
tăbărăsc asupra străjii, o leagă, doi duc trupul voievodului în vale,
în luncă, iar Stroe ia capul, îl învelește într-o basma și-l ascunde
în traista de merinde a lui Turturea. Sub un arin, sapă groapa cu
spadele și cu unghiile, așază trupul și-l acopăr cu pământ răcoros
ca un balsam. Stroe gândește: …„Nu știu, mișeii, că sângele lui a
sfințit acest pământ. Și sfințenia asta în veci de veci nu se
șterge…”
Cearcă să-l îngroape și pe Mihalcea, despre care moldovenii
știau că fusese aruncat într-o groapă cu pietre, să-l sfâ șie câinii.
Dar în tabără s-a iscat tărăboi și nu mai pot intra. Pornesc, în
goană, spre miazăzi. În satul Aluniș, în fața unei case cu mu șcate,
se întâlnesc cu Velica-doamna, călăuzită și apărată de Oprea
Rîcman. Dacă Stroe n-ar avea fașa neagră pe ochiul stâng, nu l-ar
recunoaște, atât e de schimbat la față. Se prind în bra țe să nu se
prăbușească; când rostește:
— L-au ucis pe măria-sa… Capul e aici…
Mută, Velica-doamna desface încet pânza însângerată, ca de
pe-o rană. Privește, o vreme, cu ochii răvășiți de groază. Ar vrea să
urle, să smulgă arborii, să spargă cerul. Dar poate doar să plângă
mut, zguduit. Cu o putere nebănuită, sfâșie mânecile și piep ții
rochiei de mătasă aurie, subțire și moale, și înfașă capul, în
giulgiu, ca pe moaște.
— Să-l îngropăm la Dealu, șoptește Stroe. Cine-l duce?
— Eu… aici, în traistă, zice Turturea.
Velica-doamna, Turturea și Costa Duda, călătoresc împreună
până la Prislop. Intră de-a dreptul în biserică. Când vine
mitropolitul Ion, îi povestește, limpede și stăpânit, tot ce auzise de
la Stroe. Pleoapele, buzele, și barba mitropolitului tremurau de
mânie, durere și groază.
— Dumnezeu a vrut… zice, închinându-se. Fie numele lui…
— Nu, nu Dumnezeu, părinte! Nemeșii, diavolii! L-au folosit la
Călugăreni, împăunându-se cu faptele lui. L-au trădat la
Mirăslău. L-au măcelărit la Turda…
Mitropolitul Prohor așază capul pe-o tipsie de argint, îl acopere
cu o năframă și aprinde o lumânare, șoptind rugă și dojană:
— Viața ta, slăvite, pentru noi, o revărsare de lumină. De ce s-a
stins? De ce?
Îngenunche și stau așa, împietriți, cât timp mitropolitul și to ți
călugării cântă rugi de prohod.

*
În acele zile, Radu și Preda Buzescu, împreună cu Șerban-
paharnicul, dau grele lupte cu leșii și tătarii lui Simion Movilă și-l
gonesc, a doua oară, din țară.

*
În Alba Iulia, Stroe Buzescu adună oștenii răzle ți, îi rânduie ște
în cete și-i îndreaptă spre Râmnicul Vâlcea și spre Bran. Îl lăsă pe
Sebastian Tököly și pe Nicolae Viteaz să grijească de lini ștea
cetății.
— Dacă Moise Secuiul s-a întărit în secuime, iar Bectez-pa șa
vine dinspre Timișoara, noi n-avem cu ce-i înfrunta. Trec deci
munții la miazăzi, să mă întorc împreună cu frații mei…

*
De la Alba Iulia, Stroe Buzescu coboară la Sibiu. Ana Viteaz îi
arată că sașii i-au și ticluit, în latinește, un epitaf batjocoritor.
— Totuși, Ana, acești oameni se hrănesc din sucul dulce al
pământului nostru și se îngrașă din sudoarea țăranilor români…
La Tălmaci, află că în toată Transilvania răzbunările neme șilor
sânt cumplite. Spânzurătorile se ridică iar la răscrucea
drumurilor. Cu cinci sute de haiduci, coboară pe Olt, spre Cozia.
Aici, vestea uciderii voievodului o adusese Tudor Maldăr. Se
adunaseră toți Buzeștii, cu soțiile lor, în mănăstire, a șteptându-l
pe Stroe. Din întâmplare, în ogradă îl întâmpină Sima. Și,
cuprinzându-l în brațe, întreabă:
— Unde-i?…
— N-a sosit… Turturea? Să-l fi dus la Prislop?
Nu intră în chilii.
— Sima, mă duc întru întâmpinare.
Dar nu știe încotro să apuce. Trece Oltul și urcă pe Muntele
Cozia, pe cărări de ciobani. Soarele se stinge în asfin țit, ca o fe știlă
înăbușită sub bolovanii uriași ai munților. Fiece stâncă, fiece brad
cădelnițează abur subțire, străveziu. Liniștea, prelinsă din piscuri,
se sleiește în văi. Ponoarele lăcrămează rouă. Ajuns la chilia
sihastrului Prohor, Stroe Buzescu lasă calul slobod să pască
iarbă, se așază pe un colț de stâncă, își cuprinde tâmplele în
palme și stă așa mult, mult, căutând să se mai ostoiască. Apasă
încă mai adânc spinul mustrărilor de cuget: …„Ce-am făcut în
patruzeci de ani?… Măria-sa și-a sângerat fruntea de treptele prea
înaltului tron al tuturor românilor. Dar eu?… Via ța-i asemenea
muntelui: urcă și coboară. În culme, scurtă vreme stă. Repede,
prăpăstios de repede, coboară… Ici, trei copilandri se bat pentru o
felie de pâine unsă cu miere ori pentru un măr… Colo, o
vânătoare de urși… Dincolo, o luptă cu otomanii, pentru o fată
furată… Ici, Țarigradul cu zbatere pentru domnie nouă… Apoi,
războaie… războaie… Cu ce ne-am ales?… N-am putut alina
măcar suferința femeilor care ne-au iubit atâta… Eh! Eu, care-am
slăvit doar fapta, ajuns-am un jeluitor? De m-ar vedea Preda, ar
râde, cu hohote… Și totuși, unde-or fi anii? Se zidiră din zile, din
nopți și din fapte, cum se zidiră munții din stânci. Și când țintiră
prea sus se surpară. Cel mai de seamă voievod a pierit din
neînțelegerea noastră cu norodul. O, necredincioasă și lunecoasă
lume, cum te-arăți întâi dulce și-ndată cumplit de amară te faci!
…”
— Ei, ai venit, Stroe al meu? Înseamnă că… s-a sfârșit…
— Într-un fel, da, sihastre. Ci, pierind cum a pierit, Mihai-vodă
ajuns-a chip de curată, desăvârșită și înaltă cântare bărbată ieri,
înlăcrimată azi, înflăcărătoare mâine.
Îl urcă în șa și, până la Olt, îi povestește despre omorul de la
Turda. În amurg, ajung la poarta mănăstirii.

*
În vreme ce Turturea așază capul voievodului pe-o năsălie, în
biserică, iar călugării își încep prohodirea, Sima o duce pe Velica
în chilia ei, o îmbracă în sutană de călugări ță și-o lasă în strană,
în pronaos, în umbră, să plângă-n voie. În strana de alături, Sima
ascultă rugile și se uită la capul celui mai viteaz, mai în țelept, mai
iubitor, mai frumos bărbat din lume. Și, lăcrămând, gânde ște cum
va să scrie în izvod: …„rămas-a creștinătatea și mai vârtos noi,
românii, săraci de dânsul… Fiind între noi, ne sim țeam îndrăzne ți
și bogați în nădejdi. Că era ajutor creștinilor și sta ca un zid pentru
toți, cât făcuse pe musulmani să tremure de frica lui. Iar diavolul
ce nu vra binele creștinilor a intrat în inima Bastei, iar acesta, cu
meșteșugurile lui cele viclene, l-a dat năprasnicei mor ți. Pentru
aceasta cade-se să blăstămăm toți românii pre Basta, că a
ascultat pre neameșii cei haini…”
Când prohodirea sfârșește, Sima și Cătălina o însoțesc pe maica
Teofana până la chilie; Velica rămâne în umbră, în strana ei; o
călugăriță oarecare: nimeni n-o bagă samă. Ci îl aude pe Radu
Buzescu mustrându-se pe sine:
— A noastră-i vina: îl lăsarăm prea singur între străini.
— Și ce soartă!… zice Stroe. Să treci munții în fruntea unei o ști
uriașe, iar înapoi să-ți vină doar capul în traista unui slujitor.
— Când ne-om ști stăpâni, neclintiți pe țară, fraților, se leagă
Radu, duc eu acest cap de martir la Mănăstirea Dealu.
Sima se întoarce în biserică, o ia pe Velica u șor de bra ț, să n-o
vadă cumnații și, ieșind din biserică, îi fuge gândul la izvod: …„ Și
așa s-a plătit lui Mihai-vodă pentru slujbele ce a făcut nem ților…”
— Doresc s-ajung în Ostrovul Călimăneștilor, la schit, spune
Velica.
— Te însoțesc, Mândruța, se dăruie Sima.
În chilia strâmtă, cu mireasmă de busuioc și crăi ță, povestesc
până răsare soarele. De fapt, au privegheat la capul martirului.
Ci, privind-o în lumină, Sima se cutremură:
— Sub broboada neagră, părul ți-i alb ca neaua.
Stă ascunsă în Ostrov încă șase zile, până află că Buze știi au
plecat la tabăra de la Cârstienești. Își ia rămas bun de la Sima și
trece munții la Sibiu. Ar vrea să se ducă la Brad, să- și ia pruncul,
dar nu mai poate: e istovită. Iar Ana Viteaz o veste ște că aga Leca
a împânzit zeci de oameni prin țară și-o caută de zor. Și Moise
Secuiul vrea s-o prindă… „El, ucis; eu, iară hăituită”… Îl trimite
pe Costa să-i ia feciorașul și să-l încredințeze Zamfirei: să-l crească
ea. Tocmește o trăsură și, așa, călugăriță cum este, urcă la Prislop.
Prin Săliște, aude doină, ca un bocet: „Codrul se leagănă și plânge,
/ Mihai-vodă zace-n sânge”… Pătrunde în chilia ei, îmbracă strai
de țărancă, ia pumnalul cu mâner de argint, dăruit cândva de
Iosica, să-l folosească împotriva lui Sigismund-craiul, iese în
cerdac, se așază în jilț și așteaptă înserarea. Coboară, gândind:
„Știu că săvârșesc păcat de neiertat; ci altă cale n-am”… Roagă
fratele de strajă să-i deschidă poarta. Se furi șează în pădure, la
fagul unde a văzut întâia oară bărbatul însoțit de doi cerbi blânzi.
Și i se pare, ca atunci, c-o pătrunde o nepământeană și sfântă
durere și fericire. Roua îi răcorește picioarele, iar buzele șoptesc
frânturi de psalmi: …„Câte dureri mi-ai dăruit tu, via ță, pentru un
dram de fericire… Nețărmurit am iubit pacea și nevoită am fost să
trăiesc numai printre războinici…” Se sprijină de tulpina fagului;
îi mângâie coaja, ca atunci, când l-a auzit pe el: „Te-a ș bea dintr-o
bărdăcuță cu apă, jupâniță dragă”… Repede trage junghierul din
bârnețe, îi așază vârful sub sânul stâng și apasă tare, strângând
tulpina fagului în brațe. Durerea o prăbușește. Nu strigă. Ci doar
suspină, ușor. Se răsucește cu fața spre cer și surâde bărbatului,
apărut de neștire, însoțit de doi cerbi…
 Șoimii s-au prăbușit; dar zborul?

Două inimi au tresăltat de mare bucurie când au aflat că

Mihai-vodă a fost ucis: a lui Sigismund Báthory și a lui Simion
Movilă. Inimi mici, oțetite de pizmă și răutate. Burzului ți, neme șii
înțeleg că Basta le-a împlinit o dorință și se dezlăn țuie cu
nemaipomenită mânie împotriva iobagilor români, dar și împotriva
lui Basta. De la Trotuș, Sigismund Báthory scrie secuilor
făgăduindu-le vechile libertăți, iar iscoadele lui prind să roiască
iar prin țară. În câteva zile Basta se încredin țează că, fără Mihai-
vodă, nu poate stăpâni Transilvania. Primejdiile se ridică,
nemăsurat de mari: dinspre răsărit, Sigismund, dinspre miazăzi,
Moise Secuiul, dinspre apus, otomanii. Corabia puterii lui se
buciumă, neajutorată, în furtuna stârnită de propria-i mână, în
darn ucigașă. Abia acum înțelege ce însemna numele lui Mihai-
vodă pentru aceste locuri. Așteaptă să vină aga Leca, sol întărit cu
o scrisoare către boierii din Țara Românească. Pe Iacob Beauri îl
slăvește ca pe unul din cei mai îndrăzneți căpitani și-l trimite
pârcălab la cetatea Făgăraș, să țină sub priveghere familia lui
Mihai-vodă și să nu lase pe români a se întări în această cetate.

*
La Cârstienești, s-au adunat toți boierii mai de seamă: Teodosie
Rudeanu, Șerban-paharnicul, Stoichiță din Strâmba, cei trei frați
Buzești. Oștirea așteaptă, în tabără, hotărârile sfatului. Grăie ște
logofătul Teodosie:
— Ne-a strâns aici nevoia, înfrângerea și strivitoarea durere că
pierdurăm domn cum n-a mai fost. Cuvine-se să alegem alt
ocârmuitor. L-am pune pe Nicolae Pătrașcu; dar, întâi, prea-i
tânăr și vremile-s viforoase, și-al doilea, nici se află aici. Precum
știți doamna Stanca, domnița Florica și coconul s-au dăpostit la
Făgăraș cetate.
— Zic să ne fie domn Stroe Buzescu, glăsuiește Stoichi ță, iar
căpitanii luptători, dintru început, sub Mihai-vodă, îl sprijină.
— Nu! Cinstea-i prea mare. Mă copleșește.
— Te ajutăm noi! Mihai-vodă te iubea.
— Și eu pe el. Dar aș fi ca o umbră în scaunul unde, ca un
luceafăr, a strălucit el.
— Ci țara trebuie scoasă din primejdie, stăruie Teodosie.
— Zic că acum e vremea să ridicăm domn nu pe cel mai
războinic dintre noi, ci pe cel mai înțelept. Spada singură nu poate
frânge viclenia și ura dușmanului. De aceea să-l alegem pe
Șerban-paharnic, nepotul lui Neagoe-vodă Basarab. Cu el vom
răzbuna pe cel care, și din ale noastre gre șale, l-au istovit
dușmanii. Șerban să fie porunca: noi, împlinirea poruncii.
După acest sfat al Radului Buzescu, boierii și căpitanii se uită
împrejur, apoi grăbesc cu glasurile:
— Să ne fie Șerban domn! Chiar Mihai-vodă l-a lăsat locțiitor.
Și hotărăsc ca noul voievod să se numească Radu-vodă Șerban.
Ci, la sfârșitul sfatului, sosește sol de la generalul Basta. To ți se
miră, iar mirarea se schimbă în uimire când, se ive ște aga Leca.
— Mișelule!… Trădătorule!… La moarte!… sar boierii cu
sudalme. Greu îi potolește Radu-vodă Șerban:
— Solia sfântă este, chiar când o întruchipează aga Leca și vine
de la unul ca Basta. Cinstind-o, pe noi ne cinstim.
În fața sfatului, Teodosie tălmăcește scrisoarea adusă de Leca:
vestește că Sigismund Báthory trece munții la Bra șov, că ora șele
Sighișoara, Bistrița, Mediaș și Cluj i s-au închinat, și de aceea
Basta cere ajutor, încheind: …„Eu nu sânt dușman al românilor,
ci numai trufia lui Mihai-vodă n-am putut-o îngădui. Cum acuma
este ceas de mare primejdie, aveți nevoie de un domn viteaz. De
aceea eu stărui să-l alegeți pe Stroe Buzescu. El știe să lupte cu
nemeșii, cu polonii, cu tătarii și cu otomanii, și-i cunoscut și
împăratului ca un creștin viteaz și ca un prieten bun…”
— Încă mai mult mă firitisesc că nu primii a fi domn, glăsuie ște
stolnicul. Basta, om fără rușine, crede că prin mine, izbuti-va să
dreagă ce a stricat, ucizându-ne voievodul?
— Cum? Stroe?… Domn?… se bâlbâie Leca, lăsându-se pe
scaun, moale cu răsuflarea tăiată.
— Te întrebi, Leca, de ce nu te dăm călăului?
— Nu… nimic. Ci altfel grăisem eu cu… Uite ce scrisoare m-a
pus s-aduc, nelegiuitul!… boscorodește în sinea-i. Apoi, venindu- și
în fire: Eu nu mai plec înapoi la Basta.
— Bine: tot va să te pedepsim, pe tine vinovatul cel mare de tot
răul îndurat de la Mirăslău încoace, zice Preda.
Pleacă, deznădăjduit; dar dincolo de Bran, zece din oamenii
Buzeștilor, în frunte cu Oprea Rîcman, prefăcuți în ho ți, îl prind, îl
bat crunt, îi iau caii, trăsura și slujitorii, îl leagă de-un copac, gol-
goluț, numai cu zilele: că zilele solilor nu se iau.
 *
Ca să dovedească tuturor că doar cu Mihai-vodă s-a răfuit,
Basta se poartă blând cu doamna Stanca și Nicolae Pătra șcu;
„Biete victime ale tulburătorului valah”. Dar să iasă din Făgăraș
nu le îngăduie, chipurile, ca să nu li se primejduiască via ța.

*
Închis într-un turn din cetatea Bistri ței, Stavrinos-vistierul
capătă hârtie mituind paznicul și scrie noaptea, la lumina stelelor,
în stihuri grecești, „Povestea prea frumoasă despre Mihai-voievod,
cum domni în Țara Românească, cum tăie pre otomanii a șeza ți
aici, cum luptă la Dunăre, în Transilvania, în Moldova, cum în
urmă, din pizmă, fu ucis fără luptă…” Și ochii i se umezesc cu
fiecare stih: …„Toți – otomani, tătari, leși, nemeși – ca pe știi în fa ța
lui tremurau… Să cânte liturghia în sfânta Sofia nădăjduia și fără
preget lucra să unească biserica Romei și a Constantinopolei, din
amândouă una puternică făcând… Dar tâlharii îl omorâră când
sabia lui cea ageră nu-i era la îndemână. Despuiat, fără căma șă,
trupul îi rămase în sânge tăvălit. Și pieri fără lege al cre știnătă ții
nebiruit erou. Cade-se dar să-l plângeți, voi bogății și săracii lumii,
voi pietre, lemne, arbori și râuri, toți și toate cade-se a vărsa de
lacrimi șiroaie, fierbinți…”

*
Cu oști, îndeosebi tătărești și otomane, sprijinit de neme șime,
Sigismund Báthory înaintează până la Turda, silindu-l pe Basta
să se retragă la Dej și să întărească orașul. În același timp, o mare
oaste de otomani și tătari, sub povața lui Ieti Calga-han, năvălesc
în Țara Românească și se bate cu oastea lui Radu-vodă Șerban la
Pitești. Copleșiți de mulțimea și cruzimea dușmanilor, românii se
retrag peste Olt. Aici, pierzând nădejdea, mulți boieri și țărani nu
vor să mai lupte:
— Sântem prea mici, prea singuri și prea ne încol țiră to ți, din
toate părțile.
Cu multă osteneală și caznă, uneori trebuind chiar să spună că
Mihai-vodă trăiește ascuns în munți, Buzeștii izbutesc să strângă
și să tocmească iar cetele, să hărțuiască tătărimea și s-o împiedice
a pustii țara de istov. Până și măscăriciul Teleleu, în țelegând
primejdia, hotărăște, cum zice, „a se shimonosi în om ca to ți
oamenii”; nu mai stăpânea Mihai-vodă, cel „atât de în țelept că nu
mă dădea gâdelui nici pentru nebunia cu care-l desfătam, nici
pentru înțelepciunea cu care-l supăram”, și încredințat că:
— Radu vodă-Șerban e atât de cuminte, încât lângă dânsul și
nebunia se schimbă în înțelepciune, iar măscăricii în oameni de
treabă, și atât. De aceea lepăd cocoașa cea de împrumut și intru în
rândul luptătorilor: sânt oșteanul Tudor Teleleu.

*
Amenințat de nemeșime, Basta cere ajutor împăratului Rudolf;
dar arhiducele Maximilian îl amână. De aceea trimite pe Ciro
Spontoni sol la noul domn al Țării Românești, să-l ajute împotriva
nemeșimii. Aceasta-i și dorința măritului împărat Rudolf.
— Dar, signor Spontoni, se ridică Stroe Buzescu, s-a încredin țat
Basta c-a săvârșit greșeală și crimă de neiertat?
— N-am cădere să dau răspuns la asemenea întrebare. Afla ți
însă că o foarte pompoasă solie otomană a adus, la Bra șov, sabie,
sceptru și caftan, de domnie lui Sigismund Báthory.
— Asta o știm, se împotrivește Radu Buzescu. Și tocmai de
aceea ni-i încă mai greu să ne unim cu Basta.
— Trebuie, dacă nu vreți să pierim și noi și voi.
— Pentru moșie, pentru norod și pentru legea noastră,
voievodul și frații mei se pot uni cu Basta. Ci eu, care-am văzut
capul viteazului așezat pe-un stârv de cal, nu pot! se fere ște Stroe
cu groază, într-o parte.
În acele împrejurări grele, de izbeliște, Buzeștii cutreieră țara
prin ploile și noroaiele toamnei, să adune o ști, măcar că Radu,
obosit, se lehemetuise de umblet și zbucium. Radu-vodă Șerban
stăruie ca Preda să rămână în Oltenia cu o parte din gloate, să
cârmuiască țara, de la Căluiu ori de la Craiova, iar ceilal ți să
meargă în tabăra împărătească din Transilvania și să rânduiască
iară război împotriva sultanului, a hanului și, a oamenilor lor:
Sigismund Báthory și Simion Movilă.
În toamna anului 1601, Transilvania avea doi stăpâni: la
miazăzi, nemeșii cu Sigismund; la miazănoapte, Basta, închis în
Dej și așteptând ajutor de la Praga și de la Târgoviște. Unii sfetnici
ai împăratului, ca de pildă Carlo Magno, îl țineau anume în
umilință și-n amenințare, doar o înțelege greșeala săvâr șită,
ucizându-l pe Mihai. Doamna Stanca, domnița Florica și Nicolae
Pătrașcu, cu puțini slujitori ocârmuiți de Simion Dărămu ș, se
apărau în Făgăraș. Aga Leca, paing la pândă, sta încă în Chioara.
După multe greutăți și lupte cu nemeșii, Radu-vodă Șerban, cu
Buzeștii și cu patru mii oaste străbat calea de la Bran la Dej.
Întâlnirea cu Basta – rece ca gheața și aproape dușmană:
— Apropierea dintre noi au poruncit-o împrejurările
nenorocoase, dojenește Radu Buzescu.
Stroe se ferește a da ochii cu ucigașul.
— Îmi cunosc vina, se căiește Basta, ci stărui ca stolnicul Stroe
să plece la Praga, să dobândească ajutor. E cel mai credincios și
mai destoinic dintre dregători, cunoscut împăratului. El crede,
mai mult ca oricine că, bine întărite cu o ști și cetă ți, aceste trei țări
române sânt cea mai nebiruită citadelă în calea otomanilor.
— Ehei, strigă Radu Buzescu, de când spunem noi asta!…
Așa că, la 6 noiembrie 1601, însoțit de Ludovic Rakoczy, Stroe-i
iară călător spre Praga. La Cașovia se întâlnește cu prietenul
Sebastian Tököly:
— Mult vă iubiți voi țara, dacă primiți a lupta pentru ea alături
de călăul lui Mihai-vodă.
— Nevoia i-a silit pe români a se înfră ți, uneori, și cu dracul…
ca să treacă puntea.
La Praga, intră iară în viesparul urzelilor neme șe ști din jurul
împăratului. Chiar Carlo Magno se arată mult mai preocupat de
lucrurile de preț găsite la Mihai-vodă și cerute de împărat: Cresus
cel nesătul. Stroe îl roagă a spune lui Rudolf-împărat că trebuie
să trimită grabnic ostași nu lui Basta, ci lui Radu-vodă Șerban: că
numai el poate alunga pe Sigismund și otomanii cuibăriți în
Transilvania, poate scoate familia răposatului voievod din mâinile
nemeșilor și ține țările române, unite, în prieteșug cu cre știnătatea.
Pentru asta mai trebuie să dea castelul Ieciu de pe Mure ș lui vodă
Radu Șerban, iar Buzeștilor castelele Aghireș și Buia. Dar Carlo
Magno grăiește, cu nevinovăție, ca și cum n-ar auzi spusele
stolnicului:
— Sigismund Báthory ar fi om bun, dacă n-ar fi nestatornic. De
aceea căta-voi a grăi cu iezuiții și cred că, deși a primit „athname”
de la sultan, dacă i se făgăduiește iară pălăria de cardinal și
ducatele Oppeln și Ratibor, lasă totul și…
— Prietene, cât te-au plătit nemeșii, de nu mai vezi nebunia
acestui încurcă-lume? se mânie Stroe și-l caută pe arhiducele
Maximilian, care-l primește repede și cu multă cinste, ascultă
istorisirea despre moartea voievodului și se jeluie:
— Nu are și n-a avut împărăția om ca acela… Dacă n-ar fi
vremurile atât de tulburi, l-am spânzura pe Basta.
Dar se apropie Crăciunul și de grăit cu împăratul tot nu ajunge
a grăi: ca și înainte cu un an, nu poate trece zăgazul intrigilor și al
pârilor nemeșești. Iar Maximilian, unul din fariseii care au pregătit
cumplita moarte a Viteazului.

*
Așa de puternic stăruie chipul lui Mihai-vodă în inima și în
închipuirea norodului român, grec și bulgar, încât, la începutul
anului 1602, Ghiuseldi Mohamed, pașa de Rusciuc, crede că-i
încă viu și luptă, de la Timișoara până la Brăila, nimicind toate
cetele pe care le trimetea în ajutorul lui Simion Movilă și a lui
Sigismund. Nici nu bănuie că treaba asta o săvâr șe ște doar Preda
Buzescu și căpitanii lui, în cap cu Petru Orăș.

*
Ali-pașa din Vidin, aduce iară domn pe Radu Mihnea, în vreme
ce Ghiuseldi Mohamed de la Rusciuc îl sprijină mai departe pe
Simion Movilă. Auzind, Radu-vodă Șerban vine cu oastea de peste
munți și-l bate, într-o zi viscoloasă.
— Petrecere de iarnă, zice Preda Buzescu, și împreună cu
Marcu-vodă înaintează spre Calafat, îl poftește pe Radu Mihnea la
vânătoare, îl răpește și-l duce, în grabă mare, la Râmnicul Vâlcea.
— Te facem domn, dacă-l îndupleci pe Ali-pașa să ne-ajute
împotriva lui Simion Movilă și a lui Sigismund Báthory.
Tânărul poftitor de domnie n-are încotro: primește. Dar Ali-pa șa
se lasă cumpărat de poloni, și-i dă ajutor de ieniceri și spahii lui
Simion Movilă, să lupte împotriva Buzeștilor și să se facă domn.

*
În Transilvania, văzând că nu primește ajutor de la Praga, Basta
se întâlnește cu Czáki și, umilindu-se, cată să-l convingă a se
lepăda de Sigismund Báthory și a împărți Transilvania cu dânsul.
Abia la sfârșitul lunii februarie 1602, Rudolf-împărat îl prime ște
pe Stroe Buzescu. Arată și el multă mirare și părere de rău de
moartea lui Mihai-vodă și adaugă, surâzând filosofic:
— De altfel, când a plecat din Praga, astrologii mi-au spus că,
în august, o nebuloasă avea să-i întunece steaua. Poruncesc
visteriei să dea lui Basta bani pentru oaste.
— Dar nu pentru Basta venit-am eu aici, mărite împărat, ci
pentru voievodul român, Radu Șerban, și pentru noi cei care
luptăm întru apărarea dreptății și a libertății noroadelor oropsite și
jefuite de otomani, tătari…
— Omul meu este generalul Basta. Pe voi, valahii, vă primesc
ca ajutoarele lui în Transilvania.
Stroe Buzescu a trebuit să plece strivind mânie-n măsele.

*
La 24 februarie, cetatea Bistriței a deschis porțile în fa ța cetelor
de români care luptau sub porunca lui Vasile Mârza. Scos dintre
zidurile mucede ale închisorii, vistierul Stavrinos a pornit în lume
să ducă povestea în stihuri grecești despre vitejiile lui Mihai-vodă,
scrisă la „lumina stelelor”.

*
Iezuiții, îndemnați de Carlo Magno, l-au înduplecat pe
Sigismund Báthory să-și schimbe iară – a câtea oară? – gândurile:
încheie pace cu Basta, primește ducatele Oppeln și Ratibor, o leafă
de 40.000 de fiorini și se popește din nou. Moise Secuiul turbă de
mânie; îl părăsește pe Ștefan Czáki, își strânge cetele și jură să nu
mai lupte decât pentru folosul și gloria-i proprie:
— Mă vreau principe al Transilvaniei!

*
Carlo Magno socoate că plecarea lui Sigismund din Transilvania
e o biruință a lui. Dar Stroe arată că nemeșii nu vor primi
suzeranitatea împăratului: tulburători ai păcii cum sânt vor ridica
alt principe, dintre dânșii. În adevăr, trec doar trei zile, și vine
vestea că Moise Secuiul a strâns oaste și-a pus stăpânire pe o
parte a Transilvaniei. Asta îl silește pe Rudolf-împărat să
făgăduiască, grabnic, bani și arme lui Radu-vodă Șerban. Dar
amenințați de tătari și de otomani, de leși și de cazacii în slujba lui
Simion Movilă, Radu-vodă Șerban și Radu Buzescu, trec iară, în
plină iarnă, cu oastea la Făgăraș.
Ca nu cumva împăratul să se răzgândească, Stroe aleargă la
Viena, la arhiducele Mathias, ia banii și armele, adună cu ajutorul
lui Rakoczy și Tököly două mii de lefegii, mul ți dintre cei care
luptaseră la Guruslău.

*
 Se desprimăvărase bine. Drumurile se zbiciseră și plaiurile se
acopereau cu iarbă fragedă. Îndată după sosirea lui Stroe, cu
ajutoare, Radu-vodă Șerban trece munții pe la Olt. Are 15.000 de
oșteni, din care 3.000 călăreți catafracți, sub comanda căpitanului
Boulet. Dar Ludovic Rakoczy, conducătorul avangardei, pândit de
tătari, e lovit pe neașteptate și, cu toată vitejia-i, pierde unsprezece
steaguri și peste două mii de oameni. Văzând că au oști mai pu ține
decât Simion Movilă, Buzeștii și Radu-vodă Șerban, se așază la
Năieni, loc strâmt, între coline, unde drumul spre Transilvania are
doar lărgimea unui car. Se întăresc în șanțuri și fac stra șnice
legături de căruțe și harabale.
— Aici putem sta până mai strângem oaste de țară.
— Rog pe măria-ta să îngăduie lui Boulet a trece, cu o mie de
archebuzieri, pe sub poala pădurii din dreapta, să se apropie,
nebăgat în samă, până la o milă de tabăra du șmană, povă țuie ște
Stroe, după câtva timp de gândire și de privire asupra locului. De
acolo, la un semn, să izbească din coastă; iar noi, de-aici, din fa ță.
Radu Buzescu și căpitanul Boulet găsesc planul bun. Iar
noaptea, archebuzierii împlinesc porunca. În zori, spre marea
mirare a lui Radu-vodă Șerban, aflat sus pe colina din mijlocul
taberii, gata să poruncească trâmbițelor să sune și steagurilor să
se înalțe pentru atac, deodată, prin strâmtoarea din stânga,
pătrund tătarii și încep, furioși, harțagul. Dar se izbesc de
întărituri și se trag înapoi, azvârlind ocară și batjocoră asupra
românilor întăriți cu șanțuri și palisade. Archebuzierii lovesc
necruțători; tătarii se înghesuie în strâmtoare, se bulucesc unii
peste alții, se calcă în copite. Așa că tătarii căzu ți în luptă devin o
adevărată nadă întinsă de Geezer-pașa. După mai bine de un ceas
de strădanie, când vede venind grosul tătărimii și cetele cele multe
ale leșilor, Radu-vodă Șerban poruncește ridicarea taberei și
retragerea în Transilvania. Înfrânt, cu oastea flămândă,
hălăduiește spre cetatea Bistriței. Dar pe drum, în apropiere de
Târgu Mureș, îl lovește Moise Secuiul, îi jefuiește tabăra și-i ucide
peste opt sute de oameni. Boulet, ajutat de Tudor Maldăr cu
călăreții lui, pedepsește orașul Târgu Mureș pentru ajutorul dat lui
Moise Secuiul. Înțelegând că la Bistrița le va fi încă mai greu să- și
orânduiască oștirea, Buzeștii îl sfătuiesc pe vodă să se îndrepte
spre Beiuș:
— Acolo sântem mai aproape de împărat, avem mai multă
pâine pentru oaste și loc unde s-o muștruluim, să nu mai pierdem
războaiele din pricina nesupunerii.
La Beiuș, între vechi prieteni, Buzeștii, cu Maldăr, cu Sebastian
Tököly se îngrijesc de oaste, cu mare osârdie, încredin ța ți că
numai potolind jafurile și neorânduiala pot stăpâni Transilvania și
Țara Românească. Radu-vodă Șerban primește scrisoare de la
Ieremia Movilă, îndemnându-l să lovească hoarda tătarilor care,
chemată în slujba fratelui Simion, s-a nărăvit și jefuie ște cumplit
Moldova, sub cuvânt că n-a fost plătită după cuviință. Zice Radu
Buzescu:
— Acum va fi înțeles și Nestor Ureche că noi avem dreptate.
— Ne lipsește el, omul, ca să ocârmuim iar, cu putere, țara
unită, răspunde Stroe Buzescu, fără a se gândi că-l supără pe
voievod. În epistola sosită de la arhiducele Maximilian se scrie: …
„Pentru uciderea lui Mihai-vodă, a cărui adevărată pricină ne este
încă necunoscută, nu ne supărăm pe George Basta”… Cu greu și
cu greață îndur minciunile istor oameni mărunți în locuri înalte.
Încă de la Praga am înțeles că mulți sfetnici împărăte ști văzură în
fapta lui Mihai-vodă o primejdie, iar în pieirea lui o mântuire. Și
iaca unirea dintre un nehotărât, un molâu și un ambi țios poticni
un mare viteaz și surpă o zidire măreață. Ci noi nu punem sabia
în teacă, până nu-l răzbunăm.
În vara aceluiaș an 1602, Basta îl înfrânge pe Moise Secuiul, la
Teiuș, și se face stăpân pe o bună parte din Transilvania. În atari
împrejurări, cei doi Buzești și voievodul lor, cu o oaste de 25.000,
trec Apusenii și fac tabere la Codlea, Feldioara și Sf. Petru. De aici,
cu cinci mii, Radu Buzescu trece pe valea Oltului, să-l ajute pe
Preda în stăpânirea Olteniei și să ridice oaste de țară la Lovi ștea,
în Argeș și Câmpulung. Radu-vodă Șerban își mută tabăra lângă
Brașov, din jos de moara de hârtie, iar de aici trece mun ții pe valea
Buzăului. Încolțit dinspre apus și dinspre răsărit, Simion Movilă
porunci tătarilor să lovească pe Buzești, iar lui Ian Potocki să iasă
în calea lui Radu-vodă Șerban. Stroe Buzescu spulberă repede
cetele tătare; Tudor Maldăr înfrânge cu mare u șurin ță cetele le șe ști
întâlnite la Teleajen. Între timp, Potocki se îmbolnăve ște și zace în
casa din Ploiești. Speriat, Simion Movilă fuge în Moldova. Andrei
Potocki, trimis de Ieremia Movilă în ajutorul fratelui, numai cât
aude că Buzeștii sânt gata să lovească Moldova, își ia fratele
bolnav și face cale-ntoarsă. Preda Buzescu îi urmărește până la
Tecuci, cu gând să-l prindă pe Simion și să-l închidă în vreun
schit, în munți, să scape lumea de el. Dar fugarul a ajuns la Ia și,
sub pulpana fratelui și a leșilor. Se întoarce Preda, cură țind
locurile de turci, de tătari și de tâlhari. Vede că țara-i sărăcită
foarte și-n mare risipă: multe sate arse, locuitorii bejeni ți, prea
multe averi părăduite. Toți sânt sătui de războaie și pârjoluri.
— Ci trebuie să ne mulțumim, deocamdată, cu Țara
Românească, stăruie Radu-vodă Șerban. N-avem încotro.
La Târgoviște, îl ung pe Radu-vodă Șerban domn, cu multă
pompă. Apoi Radu Buzescu aduce capul lui Mihai-vodă de la
Cozia. La Mănăstirea Dealu, pune meșter pietrar să încrusteze pe
lespede de marmoră slovă de-aducere aminte: „Aici zace cinstitul
și răposatul capul creștinului Mihai marele voievod ce au fost
domn Țării Românești și Ardealului și Moldovei. Cinstitul trup zace
în câmpia Turdei. Și când l-au ucis nemții au fost 7109 luna lui
august 8 zile. Această piatră o au pus jupân Radu Buzescu și
jupâneasa sa Preda.” Și țara îi face înmormântare cu mare sobor,
cu numeros alai și cu multă jale și lacrimi multe.

*
A trecut mai bine de un an de când Buzeștii nu-și mai văzuseră
gospodăriile și soțiile. Drept aceea, Sima îi pofti la Căluiu și
petrecură o săptămână, cu belșug de hrană și băutură, cu cântece
de lăutari și veselie, cu dezrobiri de țigani și cu daruri către țărani
și mănăstiri. Totul, în grija și oblăduirea Simei și a Cătălinei. Se
gândesc de multe ori la doamna Stanca și plănuiesc cum s-o
aducă aici, în Oltenia, la moșiile ei. Sima î și aminte ște de Velica și
cere starețului să facă rugă pentru prea bunul și prea chinuitul ei
suflet.
— Velica a fost sora ta geamănă întru însușirile cele suflete ști,
cumnată Sima, zice Preda Buzescu. Amândouă ați avut o inimă
cât Negoiul de mare, în care nu încape însă nicio picătură de
venin. Ci doar roua bunătății.
Însănătoșindu-se, Ian Potocki a venit la Simion Movilă, la Târgu
Frumos. Și plătit cu daruri scumpe, îndemnat de amarnica
doamnă Marghita, s-a înduplecat să-l mai ajute, încă o dată, în
cercarea de a apuca scaunul domnesc de la Târgoviște. De și se
sperie aflând că Marcu-vodă a strâns, în Transilvania, 10.000 de
ostași, să lovească pe la Oituz, iar Buzeștii pe la Milcov, totu și
doamna Elisabeta a lui Ieremia Movilă s-a împotrivit cu
înverșunare; nu vrea să mai cheltuiască nicio para pentru un
cumnat păgubos și nevolnic. Furios, Simion Movilă cerșește
ajutorul lui Gazi Ghirai, hantătar: pustiitori fără lege, tătarii
crâmleni își iau singuri și înzecită plată, prădând și robind.
— Te fac domn și în Transilvania! se laudă Ieti Calga-han!
Auzind despre asta, Stroe Buzescu se miră:
— A, cum nu s-a încredințat Simion Movilă că tătarii sânt,
pentru prieteni, mai răi decât pentru dușmani?

*
De la Giurgiu, neguțătorul Țicalidi vine cu vestea că pa șa
Rusciucului se pregătește iar să-l aducă domn pe Radu Mihnea.
Stroe Buzescu se însoțește cu Simion Dărămuș și porne ște spre
Dunăre. Pe drum li se alătură și Maria lui Dragomir:
— Acum copiii mi-s mărișori; și cât vremile-s primejduite, nu uit
că am fost căpitanul lui Mihai-vodă.
La Giurgiu, o întâlnește Țicalidi și-i cere iar să-l primească so ț.
— Cum îți închipui, c-aș putea?
— Atunci… și, cu o mișcare ușoară din degetul arătător al
stângii face către arnăuții din stânga și din dreapta Măriei, semn
ucigaș: cu două lovituri de spadă în spate o doboară.
— Așa! Niți mie, niți nimănui.
Văzând asemenea ucidere, Firea Gărgăun, cel hâtru cândva, î și
pierde cumpătul și-l pocnește pe Țicalidi cu barda drept în moalele
capului, ca pe un lup turbat.
— Piei, arătanie nelegiuită și mucedă de pofte!
Zbaterea morții acestui neguțător pistruiat și ghebos e mai
urâtă ca la orice lighioană. Sângele negru și năcleios se-ncheagă
repede, parcă nici pământul pe care atâta aur a strâns, nu l-ar
primi.
Abia are răgaz Stroe, un ceas, să îngroape căpităneasa că venea
pașa Silistrei cu cete multe. Sare la luptă, de și are doar cinci sute
de oșteni și cu ce a mai putut aduna Dărămuș, din oraș și din jur.
În bătălie pierde alți șaizeci și doi de oșteni. Dar nu se lasă până
nu-l azvârle în Dunăre pe pașa Silistrei.
La Târgoviște, întâlnindu-și frații la sfat cu Teodosie Rudeanu,
Stroe vorbește cu neobișnuită îngrijorare:
— Fraților, moartea Mariei m-a săgetat drept în inimă. Și m-a
slăbit. Rândurile ni se tot răresc. Rămas-am doar câțiva.
— Și-o să ne potolim toți, surâde trist Teodosie, cum se ostoiește
Dunărea la marea cea mare a noianurilor de potrivnicii, ce nici
sub vrerea, nici sub puterea noastră nu mai sânt.
 *
Ci, prinzând limbă că vine hantătarul Gazi Ghirai, de la Crâm,
cu 40.000 călăreți și 13.000 pedeștri, iar sar la bătaie:
— Auzii că au iatagane și lănci otrăvite, pricinuitoare de
netămăduite rane, adaugă Dan Buzdugan care pricepe ceva
tătară.
Oricum, de la Călugăreni nu mai întâmpinaseră o armie atât de
numeroasă. Sfatul de război hotărăște să pună tabăra la Tei șani,
între dealuri, și codri. Și pentru că au mai puțin de 15.000 de
ostași, întăresc zdravăn cu șanțuri, copaci răsturnați și-n țăpo șa ți.
Deși Stroe se împotrivește, voievodul cere și ajutorul lui Basta.
Dar, ocupat cu dieta de la Mediaș, îl trimite doar pe contele
Tommaso Cauriollo. Radu-vodă Șerban îl primește cu cinste;
ilustrul conte strâmbă însă din nas când vede șanțurile prelungite
până la colinele împădurite care apărau laturile de cavaleria
tătară. Iar când ajunge în spatele taberii, la trecătoarea de trei
sute de pași, închisă cu șanț și, păzită de 3.000 de secui și o mie
de lăncieri de Transilvania ai lui Marcu-vodă, se rostește cu
semeție de atoateștiutor:
— Foarte prost așezată!
Cum nici vodă, nici Buzeștii nu zic nimic, Cauriollo urmează:
— E prea… lăbărțată. Nu-i legată. Șanțurile-s prea mici.
— Ne-am rânduit după a noastră pricepere.
— Eu am învățătură din cărțile generalului Basta.
— Pentru noi, Mihai-vodă-i meșterul cel mare: iar locul acesta
el însuși l-a ales, cândva, zâmbește Stroe. Și-apoi, noi știm că
tătărimea nu cutează a sări peste șanțuri, iar tunuri nu au. În
schimb, cele patru balimezuri ale noastre pot păzi bine valea. Am
lăsat anume câmpia din față ca să hărățim, cu avangarda de
valoni, apropierea dușmanului și să-i facem cât mai multă
pagubă.
Auzind lămuririle, contele Tommaso Cauriollo scade ceva din
trufie. Dar, când află că vodă are numai opt mii pede ștri și șase
mii călări, se sperie:
— Cum o să biruim patruzeci și cinci de mii?
— Cu vrednicia noastră și cu încrederea domniei-tale, zâmbe ște
vodă.
— Peste putință! Trebuie, cum sfătuiește Basta, să faceți pace.
Să arătați lui Movilă că nu-i creștinește să te-ntovărășești cu cei
mai sălbatici dintre păgâni și…
— Povața-i bună, râde Stroe, numai că potrivnicul n-o ascultă.
Solii trimiși nu se mai întorc. Iar a treia zi, luni 13 septembrie,
dis-de-dimineață, străjile de pe drumul Târgoviștei înalță steagul,
vestind tabăra că tătarii s-au strecurat pe valea Drajnei. De pe
colina unde urcă în galop, Stroe și Cauriollo văd încăierarea între
avangărzi și se bucură că tătarii sânt răzbiți și fug răcnind: „Allah!
… Allah!” ca să vestească grosul hoardei, aflat după dealuri. Se și
ivește, îndată, ca un val năprasnic, negru-roșcat. Valonii nu se
prind în luptă, ci doar hărățesc și se trag spre tabără. Căpitanii
strigă oștenilor să nu iasă din șanțuri și întărituri: să folosească
numai arcurile, arbaletele, muschetele, sulițele și tunurile. Ci
mulți lefegii nu vor să asculte:
— Nouă ne trebuie pradă!… În șanțuri găsim doar râme!
— Săgeți și gloanțe! poruncește Radu Buzescu.
Tătarii se opresc; într-o clipă, arcașii lor întunecă soarele. După
cinci ropoturi, cu urlete îngrozitoare, rotind buzdugane ghintuite
și-ncovoiate iatagane, se năpustesc de-a dreptul asupra taberei.
Stroe vede limpede că-i povățuiește Ieti Calga-han, cumplitul: …
„De la Șerpătești nu ne-am mai întâlnit în luptă. Ci acum șase ani
ne-am preumblat prin Târgoviște, prietenește…” Năvala tătară se
poticnește în fața ariciului de suliți, săgeți, glonțuri, ghiulele și
copaci înțeposați. Clocotesc văile, codrii și dealurile de zăngănit de
arme și larmă. Văzând că românii nu ies la atac, Ieti Calga-han
scoate în față cetele din Bugeac care știu românește și, după
obiceiul lor, se proptesc în șei și răcnesc batjocori, ocări, sudălmi
și alte scârbavnice vorbe, amenință cu iataganele, vântură
buzduganele și urlă sălbatic:
— Ticăloși!… Muieri fricoase! Mișei… Babe cufurite!…
Nesocotind poruncile, câteva cete ies din șanțuri:
— V-arătăm noi vouă, procleților!… Căpcăunilor!… Scârnăvia
diavolului!…
Lupta se încinge cumplită, sângeroasă. Țipetele, tropotele,
urletele, pușcăturile asurzesc. Vodă însuși aleargă în toate păr țile
și îndeamnă:
— Nu părăsiți întăriturile! Stați cu vitejie și credință!
Maldăr și Orăș, ieșiți dincolo de șanțuri, îi resping de câteva ori
pe tătari până la colină, pricinuindu-le mari pagube, dar nu-i pot
prinde. Numărul și iuțeala nebună a năvalei copleșește. De trei ori
colina intră în stăpânirea românilor și iar o pierd. Contele
Cauriollo vede că ostașii își înfrânează tot mai greu mânia și setea
de răzbunare. Chiar căpitanul său Attilio Vimercati iese din
șanțuri, cu patru sute de haiduci și se prinde la har ță cu
crâmlenii, în câmp deschis. Sufere mari pierderi și nu izbute ște să
se retragă decât când tunurile, ascunse în pădure, prind a bate
tătărimea.
Bătălia durează, cruntă, până la ceasurile patru după-amiază.
Ca să câștige biruința înainte de căderea nopții, hanul Gazi Ghirai
orânduiește douăzeci de cete, pe câte zece rânduri strânse și le
trimite tot sub porunca lui Ieti Calga-han, ca un tăvălug, să pună
stăpânire pe dealul din mijlocul taberei române. Descumpăni ți de
furia loviturii, secuii și românii dau îndărăt. În goana sirepilor,
tătarii pătrund în tabără. Clipa-i osebit de grea. Mântuirea vine de
la Tommaso Cauriollo și Stroe Buzescu care sar, cu călăre ții, din
două părți, le taie calea, închid tabăra și prind peste o mie de
tătari. De trei ori mai opintește Ieti Calga-han cu horboră mare, cu
chiote și urlete din rărunchii sălbatici, să rupă iară apărarea, dar
de trei ori e-ndărăptat cu pierderi mari. Tătarii î și calcă-n copite
propriii răniți și morți, stivuiți în fața taberei române. Ci acum
Petru Orăș primește nouă rană la umărul drept, iar o șteanul
Tudor Teleleu are parte de-o săgeată tătară care-i străbate gâtul.
Cu gura plină de sânge, șoptește:
— Vitejia nu-i o glumă; deși, de multe ori, gluma mi-a fost din
vitejie…
Fiindcă deznădejdea cuprinde tabăra și devine păgubitoare,
voievodul și Buzeștii se bucură foarte că se lasă întunericul și
lupta se potolește. În vremea nopții, grijesc răniții și îngroapă
morții, dreg întăriturile surpate. Pe Tudor Teleleu îl a șază sub un
tei cu frunză de aur: …„A mântuit, cândva, via ța lui Mihai-vodă…
Ne-a desfătat, de-atâtea ori, cu vorbirea-i istea ță. Și-apoi, s-ar
putea să-mi fie chiar cumnat…”

*
Marți, în zori, lupta începe încă mai înver șunată. Românilor nu
li-i îngăduit nici acum să iasă din tabără. Mulțimea și îndârjirea
tătarilor sporesc mereu. Ocările lor, tot mai spurcate și mai
grozave, în mai multe graiuri:
— Mișei! Iepuroi de pârloagă!… Fricoși!… Cârtițoi! Huo! Stafii la
gura mormintelor, nu ostași!…
În vinele românilor, sângele fierbe de mânie și ru șine.
 — Câinilor!… Căpcăunilor! răspunde câte unul, cercând să iasă
din tabără; dar căpitanii îl trag înapoi:
— Nu fi prost!… Ochește cu arcul! Înțeapă-i cu suli ța! Dă cu
arbaleta!
Nesocotiții care sar dincolo de șanțuri, repede sânt doborâți. Toți
văd primejdia, dar sudălmile îi ustură mai rău ca rănile.
— Mai bine pierdem o luptă, zic cu mâhnire și cu lacrimi în
ochi, decât să lăsăm niște sălbatici să ne spurce obrazul, să ne
păteze cinstea.
Din porunca lui vodă, căpitanii încătușează în lanțuri pe cei mai
furioși. Tătarii aud și râd și mai tare:
— V-a priponit, că vă țâțâie fundul de frică… Nu-i nimeni dintre
voi în stare să spele rușinea cu care vă-mproșcăm?
Tătărimea roiește în fața șanțurilor, aruncă suliți, săge ți și ocări,
primesc suliți, săgeți și glonțuri, cad mulți de rană ori de moarte; ci
românilor n-aduc altă pagubă, fără numai împroșcarea
sudălmilor, până peste marginea răbdării.
— Ce năpastă se năpustește asupra capului nostru, se tânguie
Radu Buzescu. Și nimica nu putem… Ne arde focul și n-avem apa
răzbunării.
Hărțuiala asta durează până la chindie. Oștenii cer, cu glas
mare, să iasă la harță în câmp slobod: nu mai pot îndura
umilirile: Unii chiar părăsesc tabăra, prin spate, pierzându-se în
păduri. Văzând cum crește primejdia, Stroe Buzescu se-nfă ți șează
voievodului:
— Măria-ta, ies să lupt, singur, cu cel mai viteaz dintre tătari.
Ocările astea numai cu sânge se spală.
— Stroe, nu vreau să te pierd!
— Tătarii au iataganele otrăvite. Vezi cum se obrintesc rănile?
— Știu, frate Radule; dar dacă ieșim cu toată tabăra la luptă
deschisă, mulțimea potrivnicilor ne copleșește. Și, înfrânți acum,
nu ne mai putem ridica niciodată.
— Dar dacă iese la luptă tocmai Ieti Calga-han?
— Mă bat: pentru lege și moșie.
Și fără a mai aștepta încuviințare, dă pinteni calului, fulgeră
printre luptători, zboară peste șanțuri și peste căruțe, străpunge
cu spada trei nogai iviți în cale, se înalță în șa, î și smulge mâneca
de la cămașă, o înfige în spadă, o ridică spre cer și tună:
— Vreau să mă bat cu cel mai viteaz dintre tătari!
Zărindu-i fașa de pe ochiul stâng, câțiva mârzaci se-ndeamnă a
râde:
— După ce că-i chior, se mai crede și viteaz!
— I-o fi sărit un ochi din față la ceafă, să vadă pe unde fuge!
Dar Stroe alege pe ocărâtori cu vârful spadei și-i însamnă cu
semnul crucii pe obraji. Când unii cearcă să-l lovească din coaste
se apără cu scutul, doboară încă doi nechibzuiți și înal ță în vârf de
spadă și cealaltă mânecă, semn alb de pace. Speria ți, uimi ți,
tătarii lărgesc golul din jurul lui. În câteva minute, bătălia
încetează pe toată întinderea. Românii îl privesc pe Stroe cu multă
îngrijorare; tătarii cu dispreț. Și, dintr-o dată, printre șirurile
tătare, se ivește Ieti Calga-han însuși:
— Ghiaur netrebnic, te iau în vârful iataganului, ca pe-un
șoarece!
— Ieti Calga-han, venii ca un om de cinste, să lupt cu un viteaz
cinstit: care dintre noi va învinge, aceluia să fie biruin ța întregii
bătălii, și care va fi înfrânt, înfrângerea să fie pentru toată tabăra
lui. Să socoată că a pierdut războiul și să plece din țara asta.
Tătarul ascultă, înălțându-se, urieș, în scările de aur, deasupra
șeii bogat împodobită cu argint și pietre pre țioase; razele soarelui îi
lucesc în platoșă parc-ar fi de foc. Zice, cu glas gros:
— Dă-mi zălog un boier, că va fi așa; eu îți trimit un mârzac.
După o clipă de gândire, Stroe cheamă pe Tudor Maldăr:
— Aflata-i stolnice, că-mi plac tătăroaicele? Tătăroaicele, nu
spânzurătorile tătărești.
Și, râzând, sare peste șanțuri, lăsându-i pe vodă, pe Buzești și
pe toți românii în mare îngrijorare și nelini ște. Când căpitanul e
primit între tătari, iar mârzacul între români, Stroe întinde spada,
semn că-i gata de luptă. Aria din fața celor două tabere se lărge ște
mult. Ieti Calga-han se repede cu calul spre Stroe, să-l doboare,
dar acesta cotește spre stânga, se întinde pe coama calului, se-
ntoarce repede și izbește în coasta hanului, care, uimitor de ager,
pune buza scutului rotund în calea loviturii și atacă a doua oară,
năprasnic, drept în față. Stroe îi stăvilește izbirea în scut. Se
clatină în șa; nu mai atacă; așteaptă și a treia lovitură ca să-i
prindă meșteșugul și să-i cerce puterea. Se încredințează că-i
negândit de puternic, de îndemânatec, de ager. Și toți tătarii îl
îmbărbătează cu îndemnuri, cu strigăte, cu laude. Lui Stroe îi
vâjâie urechile de cumplita larmă, dar nu vede nimic alta decât
ochii, mâna și iataganul potrivnicului. De a treia lovitură se apără
greu: scuturile se izbesc și armele își ating mănunchiurile, iar
luptătorii își simt răsuflarea de foc. Hoarda râde batjocoritor. Ieti
Calga-han răcnește tot mai cumplit, parc-ar vrea să surpe baierele
cerului, cu glasu-i. Mulți tătari se urcă pe crupele cailor să vadă
mai bine cum cumnatul hanului răpune un ghiaur semeț. În
tabăra românilor stăruie grea, încordată, tăcerea. Mii de pumni și
fălci, încleștate. Mii de priviri în a șteptare. Atât. Dar lupta
durează. Contele Cauriollo ar vrea să-l mustre pe Radu Buzescu
că și-a lăsat fratele să se înfrunte cu un uria ș, dar îl vede
întunecat și tace. Chibzuiește pe unde-ar fi mai bine de fugit. Dar,
la a cincea și a șasea lovitură, Stroe se apără cu me ște șug, silindu-
l pe han să izbească în gol, descumpănit. Și cum românul începe
un înșelător joc, când în șa, când tupilat la pântecele calului,
tătarii se neliniștesc și urlă încă mai tare, urcând larma până-n
tăriile cerului. Unii par a se lămuri că ghiaurul e un luptător
vânjos și dibaci, de a cărui faimă parc-au mai auzit:
— Am luptat cu el, într-o iarnă… Uite rana asta, de la spada lui
mi se trage, zice, cu mândrie, un tătar mai bătrân.
Soarele scapătă spre asfințit, spoind cu aramă codrul și
dealurile; iar înfruntarea durează. Când vede că spada i s-a știrbit
în scutul potrivnicului, Stroe Buzescu grăbește lupta: trece la
atac. Dar tătarul se știe biruitor și nu-i pasă. Numai când prime ște
o împunsătură zdravănă în coastă urlă, se repede la Stroe și-i
spârcuie obrazul stâng cu vârful iataganului. Stolnicul simte doar
o dâră usturătoare. Aude tătărimea urlând de bucurie, iar pe
români îi gâcește înmărmurind de istov, cu pumnii încle șta ți pe
mănunchiuri de spadă, cu răsuflările oprite, cu inimile înghe țate.
Deodată, saltă în șa și, fulgerător, scrie o cruce mare pe fruntea
hantătarului. Urletele amândurora țăndăresc timpanele și
săgetează inimile. Rotindu-se în șa, spre dreapta, se fere ște de cea
mai cumplită lovitură a tătarului, păcălindu-l. Se ridică, negândit
de repede, și mai izbește o dată cu scutul în scutul dușmanului,
năucindu-l și sfărâmând scuturile amândouă. În clipa asta de
șovăire, spada lui Stroe Buzescu, iute și năprasnică, se înfige în
pântecele tătarului. Simțind o ciudată descumpănire, calul
cabrează și azvârle trupul stăpânului în stânga, pe pământul
răscolit de copite. Stroe se înalță drept în scări și zvâcne ște spre
cer spada cruntă de sânge. Mii de inimi tresar ciudat de tare:
unele de negrăită bucurie, altele înțepate de bruscă durere.
Se lasă întâi o liniște grea.
Apoi, un chiot clocotitor izbucnește în tabăra românilor. Când li
se dezgheață simțirea, tătarii se feresc mult înapoi, înghi țind
ghimpoase și mari noduri de uimire și spaimă. Calul lui Ieti Calga-
han galopează, lepădând valtrapi de catifea și mătase, și
pierzându-se printre cetele burzuluite ale crâmlenilor. Biruitorul
rămâne singur pe toată aria din fața taberei, mai prive ște o dată
spre hoitul aflat în zvârcolirea cea de pe urmă, coboară spada,
pleacă fruntea și privește sângele cum îi picură din obraz pe zale,
pe coama calului, parc-ar vrea să se amestece cu al tătarului. Zeci
și zeci de români sar din șanțuri, prind calul lui Stroe de frâu și-l
poartă, în triumf, până la colina unde așteaptă voievodul și ceilal ți
Buzești. Tunată din gură în gură de pristav și de ceaur, sose ște
repede, porunca marelui han Gazi Ghirai: …„Să fie răzbunată
moartea celui mai viteaz dintre mârzaci! Lupta singulară n-a fost
cu voia hanului.” Și-n amurg, fierbând de mânie, tătărimea î și
adună toate puterile și izbește iară tabăra română. Ci inima
luptătorilor alta-i acum: tătarii, deznădăjduiți, românii, întări ți de
mândrie și mari nădejdi. În zadar mulțimea lui hantătar love ște de
trei ori cu armele și cu pieptul cailor în zidul suli țelor. Tot de-
atâtea ori îndărăptează, sămănând locul cu sute și sute de mor ți și
schilozi, întunericul curmă lupta, lăsând valea să scâncească de
răcnetele și gemetele răniților.
Văzând că tătarii nu-și țin cuvântul și mai luptă încă, Preda
privește, cu îngrijorare, rana din obrazul lui Stroe:
— Dacă hanul a luptat cu un iatagan otrăvit?
— Mai bine să pătimesc, asemeni lui Mihai-vodă, decât să piară
atâția oșteni, iar noi să fim vinovați de ăst noian de ru șine, durere
și moarte.

*
Întru acest ceas, sus pe muntele Cozia, sihastrul Prohor
gândește la Stroe și se trezește rostind:
— Nu vei mai putea veni să-mi acoperi ciolanele cu țărnă… Ci,
de mă dumică viermii, au corbii tot una-i: și ei sânt pieritori.

*
La Teișani, în noaptea asta, Gazi Ghirai-han porunce ște
îmbălsămarea trupului lui Ieti Calga-han; apoi, în zori, îl urcă
într-o haraba mare și, cu cinci sute de călăreți, îl porne ște la
Bacciserai cetate; îl duc și pe Tudor Maldăr, rob. Apoi se
năpustește, cu mare mânie, împotriva lui Simion Movilă:
 — Mi-am pierdut șapte mii din cei mai buni nogai și n-am ucis
nici șaptezeci de ghiauri. Tu ești vinovat de moartea viteazului
meu Ieti Calga-han. Din pricina ta, ticăloase, nu mai pot da ajutor
marelui vizir Hasan-pașa, care mă așteaptă în Ungaria. Și aur nu
mai ai să mă despăgubești, calic nevolnic!
Degeaba cearcă Simion Movilă să se dezvinovățească; Gazi
Ghirai poruncește să fie pus în fiare și legat, câtu-i de bătrân, sub
pântecele calului, și purtat așa tot drumul. La prânz, tătarii
pornesc spre miazăzi, gonind, să nu-i ajungă Radu-vodă Șerban
din urmă; în următoarea dimineață sânt la Dunăre, în fa ța
Silistrei.
În tabăra românilor bucuria-i mare. Petru Orăș a ochit carele cu
averi ale crâmlenilor, iar noaptea, împreună cu Simion Dărămu ș,
cu Preda Buzescu și cu italianul Attili Vimercati, lovesc tătărimea
în retragere și-o ușurează de multe bogății.
— Trec la Silistra și alerg la Țarigrad, să-mi iau logodnica, pe
Araxi, zice Petru Orăș către Preda:
— Du-te, căpitane, că de-acu ridica-se-vor alții să lupte. Noi…
Radu Buzescu și Dan Buzdugan, ajutați de-un bărbier meșter
îngrijesc rana din obrazul stolnicului Stroe. I se umflă fa ța, dar nu
se dă odihnei până nu vede pământul românesc cură țat de lifte
nedorite. Văzând așa, Radu poruncește:
— Dane, ad-o pe Sima, aici, galop!

*
De la Teișani, Stroe Buzescu a mers în alaiul domnitorului până
la Târgoviște. Pe drum, obrinteala a sporit: îl doare mai ales ochiul
scurs, parcă i l-ar fi scos a doua oară. Când vine, Sima îl află
umflat și obrintit tare. Îi surâde, ca să-l încurajeze, dar lacrimi
mari îi curg pe obraz.
— Plângi pentru că m-a sluțit și n-o să mai plac muierilor? Nu
te-ngrijora: pe latura stângă eram slut de mult.
— Hai la Brașov, la un vraci neamț.
— Dar n-am să pot: slăbesc și amețesc.
— Pe brațe te duc! În mare grabă.
Doctorul brașovean cearcă, în fel și chip; dar, cu toate leacurile
pe care le crede prielnice nu poate alina nici suferin ța nici opri
otrăvirea trupului. Și luptă vajnicul stolnic trei săptămâni cu
moartea. Știe de mult că veninul de năpârcă n-are leac: ci î și
îmbărbătează soția:
 — Sima-Simina, iartă că iară te las singură. Și de data asta,
pentru totdeauna… Îngăduie-mi să te privesc. Nu plânge… Știu că
s-ar fi cuvenit să stau mai mult lângă tine; dar, sortit am fost să
mă zbat, să alerg și să mă războiesc pentru moșie. Zice la carte că
dramul vieții în cumpăna morții ni se spânzură. Ori eu mă lupt cu
moartea și o înfrunt de când mă știu… Să mă îngropi la Stăne ști,
Sima; știi tu de ce.
Vântul toamnei despletește deznădejdi ca pâlcuri de frunze
galbene peste lume. O durere mândră se încrustează, în clipa
asta, pe chipul Simei.
Deși frații vor să-l așeze în cripta de la Căluiu, ea îl duce la
Stănești și-l pune în groapă, după cuviință, cu mult norod de
pretutindeni, cu alai ca și domnesc, și cu multă jale: …„Stroe al
meu, a venit acasă și nu mai pleacă”… Apoi cheamă me șter
cioplitor să-i scrie cu dalta lespedea mormântului.
— Să mi-l închipui, meștere, răpunând pe hantătar. Așa l-am
cunoscut: luptând. Și cum m-a scos pe mine din robie tătară, tot
așa a cercat să scoată și țara.
Naltă, cernită, mândră, tăcută, stă ceasuri și ceasuri și prive ște
cum se desprinde din piatră Ieti Calga-han, cu căciulă de pâslă,
cu mustăți strașnice, cu torbă de săgeți în spate, cu iatagan și la ț
de prins robi. Se prăbușește străpuns de spada lui Stroe, sculptat
cu mantia fluturând în vânt, cu cușma pe-o parte, cu calul bine
înșeuat. Chipul sculptat nu samănă cu al frumosului ei soț, ci
doar cu fapta lui.
Și, așezându-se în genunchi, ticluiește epitaful, spunându-l
slovă cu slovă cioplitorului, să înveșnicească în piatră adevărate
strigăte peste veac, așa cum i se rup și-i țâșnesc din inima sfâ șiată
de cea mai usturătoare durere: durerea pierderii bărbatului iubit:
„Stroe al meu”… „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh,
amin. Această piatră pe groapa jupânului Stroe Buzescu, ce a fost
stolnic la Mihai-vodă și a fost și la toate războaiele dimpreună cu
domnul său, ca o slugă credincioasă domnului său. Și la războiul
dintâi dobândi rană la mâna stângă de turci. Și la războiul de la
Giurgiu, când se loviră cu hanul, se răni la ochiul stâng de
săgeată…” Gândurile-i aleargă înainte, grăbite, lăsând mult în
urmă dalta meșterului cioplitor: …„s-a bătut cu tătarii la
Șerpătești, Hulubești, Putinei, Stănești… Fu ales sol la Aron-vodă
de la țara Moldovei, merse cu daruri bogate la nunta craiului
Sigismund și în goană se întoarse să lupte la Călugăreni, la
Târgoviște și Giurgiu. Săvârși minuni de vitejie în lupta de la Vidin,
unde, împreună cu Preda, mântui viața voievodului. Se bătu la
Șelimbăr. Intră mândru, cu Mihai-vodă, în Alba Iulia. Ținu piept
multor pizmuiri și uneltiri nemeșești, trecu mun ții și luptă pentru
unirea Moldovei. Fu închis la Muncacs, de unde…” Ar vrea să
scrie pe această lespede toată bogata cronică a faptelor lui Stroe,
săvârșite în patruzeci de ani. Cum încăpuseră atâtea isprăvi într-o
viață de om? Că piatra nu le-ncape și dalta cioplitorului a ostenit:
…„Și a slujit Stroe la Mihai-vodă până pieri în Transilvania. Deci
se sculară boierii țării cu Buzeștii, ridicară pe Radu-vodă, iar
Simion-voievod cu turci, tătari, cazaci, leși mul ți fără samă… de se
loviră la gura Teleajenului, la Teișani, în luna septembrie 14 zile
ani 7110, luni dimineață până seara și făcură năvală mar ți
dimineața de trei ori, de toate părțile. Iar jupânul Stroe atâta
nevoie pe creștini văzând, stătu împotriva tătarilor de se lovi cu
cumnatul hanului și-l junghie pe tătar. Și din acel război se răni la
obraz și peste trei săptămâni se tâmplă moarte, în luna octombrie
2 zile, leat 7110. Și nu fu pe voia câinelui de tătar. Dumnezeu să-l
ierte…” Cu fiece slovă săpată, tot gândul și sufletul Simei se
așterne, prinos, la picioarele soțului, trecut la loc de hodină,
înainte de a fi istovit tot zapisul vieții între vămile văzduhului
carpatin. Iar pe marginea lespedei de mormânt, jur împrejur, ca o
nesfârșit de dragă și credincioasă îmbrățișare, cioplitorul
încrustează: …„Scris-am eu, jupâneasa Sima a stolnicului Stroe.
Dacă voi muri, să mă îngropați lângă dumnealui aici…”
Cad cele din urmă frunze galbene din teii țintirimului și peste
morminte se aștern. În văzduhul înalt, liniștit și senin, un șoim sur
șuieră săgetând cuprinsul, de la apus la răsărit și de la miazăzi la
miazănoapte. Lângă pridvorul bisericii, Sima ridică ochii spre cer
și, o vreme, urmărește zborul șoimului. În săgetările lui pe
limpezimea cerului citește scrisa faptelor săvârșite de Buze știi ei:
…„Dintre toți, Stroe a fost cel bun. Și bunătatea-i izvora dintr-un
prea plin al inimii, din marea lui dragoste de oameni. A stat
neclintit în umbra unui om mare și drept: știa că în via ță nimica
nu-i bun dacă nu-i și drept”…
Iar când pasărea sură se pierde-n nevăzut, Sima zice s-audă
lumea din jur, aflată de-asupra ori sub pământ:
— Șoimii prăbușitu-s-au; ci zborul a rămas.

*
 Dar oare ce s-a întâmplat cu ceilalți bărbați sau femei a căror
viață a prisosit peste numărul mare al acestor file? Să răspund:
doamna Stanca a murit de ciumă, în 1603, iar nepotul său,
Balea-spătarul, a așezat-o în gropnița bisericii din Râmnicul
Vâlcea. Puțin înainte de a se îmbolnăvi, s-a întâlnit, întâia oară de
la uciderea lui Mihai-vodă, cu maica Teofana. A zis doamna: „Cum
am pățit noi, să nu pață nime de ruda noastră. Dară milostivia-ta,
maică, cum ai petrecut?” „Fui de plângere și suspine ziua și
noaptea”…
Maica Teofana a mai trăit cinci ani, după săvâr șirea drag fiului
său Mihai; a fost înmormântată în tinda de la Cozia, lângă Mircea
Bătrânul, iară domnița Florica și Nicolae Pătrașcu i-au pus piatra
pe mormânt, ca dragi nepoți ce erau.
Domnița Florica s-a întors la Târgoviște, odată cu doamna
Stanca. S-a căsătorit cu Preda, fiul lui Papa, logofătul de la Greci,
pe care oamenii l-au poreclit apoi Preda Floricorul.
Beteag de mult zdruncen, dar de pofta domniei nelecuit, Simion
Movilă s-a răscumpărat, cu bani grei, plăti ți în bună parte de
fratele său Ieremia-vodă. În 1606, murind Ieremia, a domnit în
Moldova un an. A murit la 24 septembrie 1607, zice-se, otrăvit.
Pomana asta ar fi făcut-o cumnată-sa, Elisabeta-doamna, zorită
să-și vadă coconii voievozi.
Sigismund Báthory a răposat la Praga, în 1613, ros de ambi ții
nestatornice și sleit de desfrânare. A fost înmormântat în cripta
familiei Czernin.
O vreme, lui George Basta i-a mers bine: a ajuns locotenent-
general al Sfântului Imperiu Romano-German, guvernator general
al Ungariei, general al bisericii catolice. Se închipuia chiar „Rex
Daciae”. Într-o cărțulie a cercat să se dezvinovățească pentru
uciderea lui Mihai-vodă, dar nimeni nu l-a crezut. Până la urmă,
veninul invidiei și al răutății i s-a mosorât în pântece, apoi i-a ie șit
vânăt în față, ca o pecete a nelegiuirii. După multe înfrângeri, a
pierit, în 1607. Nimeni nu-i mai știe mormântul. Poporul român,
neputând suferi nerăzbunată crima de la Turda, crede că Basta
încă și-a luat plata de la împăratul nemțesc: cică l-ar fi belit de
foale și l-ar fi purtat așa pe ulițele cele mari ale Vienei. Moise
Secuiul, care s-a vrut și el crai al Transilvaniei, și-a aflat moartea
în lupta de la Moara de hârtie de lângă Brașov, în 1603, cu o știle
lui Radu-vodă Șerban. Capul i-a fost înfipt în una din por țile
Brașovului.
 La 1608, Radu clucerul Buzescu s-a îmbolnăvit de-o boală grea
și s-a făcut diata, din care înțelegem că, după moartea lui Stroe, s-
a simțit și el bătrân și-a prins a grăi ca un călugăr: …„Cine- și
satură mațele lui și cugetă doar cum își va mulțumi trupul lui… și
nu-și va da din averea lui săracilor și bisericilor, în veci acela este
sluga dracului… Drept aceea, fraților, nu lăcomireți hainelor și
aurului ce vă faceți cale largă și curată spre cer, cu milostenii,
cum zice însuși Dumnezeu: că unde-i este avuția voastră, acolo
este și inima voastră”… S-a stins din via ță la 18 ianuarie 1610 și a
fost îngropat la Căluiu.
Tot la Căluiu, pe o lespede de marmoră sculptată cu grijă,
frumos împodobită, scrie: „Să se știe că această piatră pe groapa
Predei Buzescu ce au fost mare ban în Craiova și ctitorul sfintei
mănăstiri și grea boală au bolit patru și jumătate ani și s-au
pristăvit în luna decembrie în 7 zile, în zilele bunului domn cre știn
Radu-voievod, cursul anilor 1610.” Puțin înainte de a închide
ochii, a zis către Cătălina: „Iaca, vezi? ne stingem și noi cei nebuni
de vitejie…”
După căderea lui Mihai-vodă și a tuturor celor care i-au
îmbrăcat gândurile-i nalte, vlădica Ion de la Prislop s-a tras în
munții Silvașului, și-a săpat chilie în stâncă și s-a făcut sihastru.
Numai la sfârșitul lui august cobora la Prislop și făcea rugă la
mormântul Velicăi-doamna, acolo, sub fagul de pe malul pârâului.
Despre dânsul, Petru Movilă, înțeleptul mitropolit al Kievului,
zicea că a fost „bărbat smerit, binefăcător și sfânt.”
La 5 martie 1625, la Neapole și-a plătit datoria și Fra Geremia
Valacco; la înmormântare au venit nobili și prin ți. Se spunea că
purtase treizeci și cinci de ani aceeași haină și că pe mulți a ajutat
cu sfaturi înțelepte și cu faceri de bine.
Dus în robie de Gazi Ghirai-hanul, Tudor Maldăr a stat aproape
un an la Bacciserai. Tânăr, falnic, frumos cum rar se află,
îndrăzneț și dibaci, a știut să scape fără răscumpărare, luând-o cu
sine și pe Silun, fata lui Ieti Calga-han, cel biruit de Stroe. Cula de
la Măldărești era o biată colibă pe lângă palatele din Bacciserai.
Dar Silun se știa singura soață a unui bărbat falnic, nu a suta
cadână a cine știe cărui hantătar, și, privind plaiurile oltene, se
îmbăta de văzduhul slobod și de bucuria alergărilor slobode, prin
păduri și poiene și era fericită. Copiii lor, șapte la număr, n-au mai
fost așa de frumoși. Oricum, unul, Ioniță, se spunea că mo ștenise
de la tătăroaică dorul de goană nebună, fără frâu și fără opreli ște.
Niciun armăsar nu-l putea duce așa de iute cât râvnea. Îi plăcea
s-audă duduind pământul sub copitele calului, în urmă-i să se
vârtejească praful până la cer, iar pana-i de la căciulă să șuiere ca
vijelia. Îndată ce i se părea că armăsarul obosește și moaie pasul,
descăleca din goană și-l junghia. Apoi încăleca altul și mereu altul,
până se ostoia în el setea goanei năprasnice, rămasă în sânge de
la Ieti Calga-han ori de la cine știe ce străbun venit din fund de
Asie, prin nesfârșite pustietăți. Pentru acele apucături, lumea l-a
poreclit Ioniță Maldăr-Turbatu.
Sima-stolniceasa a plecat cea din urmă din lumea asta, după ce
a văzut pe toți neastâmpărații acelei vremi, pe toți nebunii de
vitejie domoliți și trași la hodină, în mormânt. Vremurile se
schimbau și-n ea creștea un dor, o sete, o mândrie de a păstra
amintirea și averea rămasă de la Buzești. N-a devenit necuprins de
rea, cum a zis; ci aspră și dreaptă. Avea mare grijă pentru
gospodărie. Pe la 1630 scria: „Din boierii cei vechi numai eu am
rămas…” Adesea era chemată la judecăți, ca martoră, și cum
spunea ea, așa hotăra și judecata. În fiecare 8 august și 2
octombrie aprindea câte o lumânare la mănăstirea Dealu și la
Stănești.
Când a văzut că nu mai poate îngriji prisaca, sihastrul Prohor a
dăruit-o mănăstirii Cozia; și-a luat capra și-a urcat în munte. L-a
durut foarte moartea Buzeștilor și, ales, a lui Stroe. Trăind până la
nouăzeci și patru de ani în pustietatea Coziei, a uitat multe. Dar a
văzut de-acolo, de departe, câte ceva din marea și multa prefacere
a lumii. A slăbit. Carnea i s-a uscat pe oase. Barba i-a crescut și
s-a lungit mai jos de brâu. Și-n cea din urmă a lui primăvară, cum
sta nemișcat și aproape nu mai sufla, un roi de albine s-a
adăpostit în fuiorul bărbii încâlcite. Iar când a murit, acolo pe
prichiciul peșterii, spre soare, albinele i-au apărat stârvul de
lăcomia hultanilor. Și cum carne nu mai avea, oasele repede s-au
albit, în primăvara următoare, Sima l-a aflat, a luat roiul, cu
barbă cu tot și l-a așezat, mai jos, în scorbura unui fag bătrân. Iar
oasele le-a îngropat în țintirimul mănăstirii Cozia, sub un tei
bătrân. Și cât a mai trăit a împodobit și mormântul lui cu busuioc,
condurași și iarbă albă.
Cum n-a avut copii și i-a jinduit totdeauna, Sima-stolniceasa s-
a numit muma a douăzeci și patru de băieți și fete înfia ți de la
țărani săraci. Aștepta mereu să izvorască din sânul poporului alți
viteji, care să desăvârșească începătura Buzeștilor și a lui Mihai-
vodă. A fost îngropată lângă soțul ei în bisericuța Stăne știlor. Pe
vitejii cei noi n-a apucat să-i vadă: au cam întârziat. A a șteptat,
totuși, cu îndârjită vrere. Așa cum a așteptat tot norodul român
ieșirea din nevoi, umilinți și dureri: a muncit, a nădăjduit, a cântat
și a plâns pentru dreptate și lumină. Iar în noianul veacurilor de
așteptare, lacrima Simei, ca și a poporului, a picurat ca alinător
mărgăritar de rouă.

SFÂRŞIT