Istoria a fost încă de la începuturi unul dintre principalele subiecte ale

literaturii, încă de la Letopisețul Țării Moldovei și scrierile despre domnitori și până in

ziua de azi. Fie că scopul autorilor a fost de a păstra poveștile despre voievozi și
luptele lor sau doar ca o forma de divertisment (până la urmă cum să ți petreci seara
altfel în 1360 decât citind despre vreo bătălie). Cu toate astea, istoria a fost scrisă de
mai mulți autori și sub mai multe forme de-a lungul timpului.
Letopisețul Țării Moldovei – Grigore Ureche
Apus de soare - Barbu Ștefănescu-Delavrancea
Constantin Brâncoveanul - baladă populară
Pasa Hassan – G. Coșbuc
Umbra lui Mircea – Gr Alexandrescu
Scrisoarea III – M. Eminescu

Letopisețul Țării Moldovei

Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și
de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă este o
lucrare descriptivă și epică elaborată de către Grigore Ureche între (1642 - 1647), ce
se referă la principalele evenimente istorice care s-au produs în Principatul Moldovei,
între anii de domnie ai lui Dragoș I și Aron Vodă (1359 - 1594), adică pe o perioadă
totală de 235 de ani, constituind în acest fel un izvor istoric foarte util.

Portretul lui Ștefan cel Mare, după letopiseț

“Fost-au acestu Ștefan vodă om nu
mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu
de sânge nevinovat; de multe ori la ospéțe
omorâea fără județu. Amintrilea era om întreg
la fire, neleneșu, și lucrul său îl știia a-l
acoperi și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La
lucruri de războaie meșter, unde era nevoie
însuși se vârâia, ca văzându-l ai săi să nu să
indărăpteaze și pentru acéia, raru războiu de
nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea
nădéjdea, că știindu-să căzut jos, să rădica
deasupra biruitorilor.”

O samă de cuvinte

„Ștefan-vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu
arcul Ștefan-vodă dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Și unde au
agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Și este mult locu de unde au tras
pănă în mănăstire. Pus-au și pe trii boierenași de au tras, pre vătavul de copii și pre
doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar
unde au cadzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotnița. Iar un copil din casă
dzicu să fie întrecut pe Ștefan-vodă și să-i fie cădzut săgeata într-un delușel ce să
cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Și este sămnu un stâlpu de piatră. Și dzic să-
i fie tăiat capul acolo.”

Umbra lui Mircea

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:

Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ș-ale valurilor mândre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.

Dintr-o peșteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară:

De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor;
Mușchiul zidului se mișcă… pîntre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirii; un mormânt se dezvelește,

O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește…
Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc.
Ascultați!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stîncă-n stîncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

Scrisoarea III

La un semn deschisă-i calea și se-apropie de cort

Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port.
— Tu ești Mircea?
— Da-mpărate!
— Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
— Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cît suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre parte închinării însă, doamne, să ne ierți;
Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.
— Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt și mare.
N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face,
Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruință se mișcară rîuri-rîuri,
Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adîncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii,
Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corăbii!…
La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns
Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins.
Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă,
Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…
Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag?
— De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești
Nu e om de rînd, el este domnul Țării Românești.
Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști,
Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști.
După vremuri, mulți veniră, începînd cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă —
Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt,
Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pămînt.
Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai valvîrtej
Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?…
Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
A credinții biruință căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…
Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

(...)

Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei,

Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Pasa Hassan
Pe vodă-l zăreşte călare trecând
                        Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.
                        În lături s-azvârle mulţimea păgână.
                        Căci vodă o împarte, cărare făcând,
                        Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
                        Oştirea română.
 
                        Cu tropote roibii de spaimă pe mal
                        Rup frâiele-n zbucium şi saltă;
                        Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă
                        Şi cade-n mocirlă, un val după val,
                        Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
                        Se-nchină prin baltă.
 
                        Hassan de sub poala pădurii acum
                        Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:
                        În spatele-oştirii muntene s-aruncă
                        Urlând ianicerii, prin flinte şi fum,
                        Dar paşa rămâne alături de drum
                        Departe pe luncă.
 
                        Mihai îi zăreşte şi-alege vreo doi,
                        Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,
                        Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
                        Şi intră-n ordie ca lupul între oi,
                        Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi
                        Şi-o vântură toată.
 
                        Hassan, de mirare, e negru-pământ;
                        Nu ştie de-i vis, ori aieve-i,
                        El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
                        El vede ghiaurul că-i suflet de vânt
                        Şi-n faţă-i puterile turcilor sânt
                        Tăriile plevei.
 
                        Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
                        Aleargă năvală nebună.
                        Împrăştie singur pe câţi îi adună,
                        Cutreieră câmpul, tăind de pe cai
                        El vine spre paşă: e groază şi vai,
                        Că vine furtună.
 
                        – „Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun
                        Că nu te-am găsit nicăierea” –
                        Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!
                        Cu frâul pe coamă el fuge nebun,
                        Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun
                        Mai dulce-i pierirea.
 
                        Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
                        Şi zalele-i zuruie crunte,
                        Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
                        Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
                        Iar barda din stânga-i ajunge la cer,
                        Şi vodă-i un munte.
 
                        – „Stai, paşă! Să piară azi unul din noi.” –
                        Dar paşa mai tare zoreşte;
                        Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte
                        Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
                        Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
                        El zboară şoimeşte.
 
                        Turbanul îi cade şi-l lasă căzut;
                        Îşi rupe cu mâna vestmântul
                        Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
                        Şi lui i se pare că-n loc e ţinut;
                        Aleargă de groaza pieririi bătut,
                        Mănâncă pământul.
 
                        Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit!
                        Dar Allah din ceruri e mare!
                        Şi-Allah îi scurtează grozava-i cărare
                        Căci paşa-i de taberi aproape sosit!
                        Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
                        Să-i dea scăpare.
 
                        Şi-n ceasul acela Hassan a jurat
                        Să zacă de spaimă o lună,
                        Văzut-au şi beii că fuga e bună
                        Şi bietului paşă dreptate i-au dat,
                        Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat
                        O groază nebună.
https://youtu.be/mmrDC50Uj_Y

Istoria a fost surprinsa si prin alte tipuri de arta, cum ar fi cinematografia

„Mircea”

„Mihai Viteazul”

(aici vezi daca poti sa pui tu secvente...)