Un fabulist uitat Vasile MILITARU

Născut într-o familie foarte săracă de țărani (plugari), face doar patru clase. Debutează cu versuri la 15 ani.
Primul volum de versuri, Strop de rouă, îi apare în 1919. Fiind remarcat de mai mulți oameni de cultură (Barbu
Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu) începe să publice în ziarul Universul între anii
1927–1930. Devine cunoscut printr-o serie de fabule publicate în publicațiile Drum nou și Porunca Vremii[1],
fondată în 1932 de Ilie Rădulescu. Temele predilecte ale poeziei sale sunt ortodoxia, naționalismul, oamenii
simpli, antisemitismul, satul românesc. Pentru volumul Psaltirea în versuri (1939) va fi premiat de Academia
Română. Opera sa de căpătâi rămâne Divina zidire, la care a lucrat peste 25 de ani. Divina Zidire reprezintă
Biblia versificată și ilustrată. În perioada interbelică s-a impus ca unul dintre cei mai agresivi reprezentanți ai
literaturii cu tentă xenofob-rasistă. În literatura lui Militaru se manifestă toate registrele caracteristice pentru
mentalul românesc extremist, identificate de Ruxandra Cesereanu: "subuman, igienizant, infracțional,
bestiariu, religios, putrid-excremențial, funebru, libidinos, xenofob".[2]

S-a căsătorit cu Ecaterina (Telly) Barbu și a locuit în București. După anul 1933, se apropie de Mișcarea
Legionară și dedică legionarilor mai multe poezii, printre care Purtătorii torței și Bucură-te țară. Poeziile
legionare se vor publica în volumul Temelie de veac nou, apărut în aprilie 1938 la Editura Cartea Românească,
sub pseudonimul Radu Barda. Această creație avea să fie unul dintre capetele principale de acuzare în
procesele politice ce vor urma. Vasile Militaru alege să semneze o parte dintre poeziile sale cu pseudonimul
Radu Barda. Tot cu acest pseudonim semnează articole și poezii violent antisemite în ziarul Porunca vremii, ziar
subintitulat Tribuna zilnică de luptă național creștină.

După instaurarea comunismului, poetul reușește să scape ani de-a rândul de valurile succesive de arestări.
Însă la un moment dat i se cere să-și folosească talentul literar în slujba comunismului. Refuzul său este
categoric: „În poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul”.[3] Ca urmare a acestui refuz, datorită
trecutului său legionar și a operei sale religioase, este arestat la 8 ianuarie 1959. Detenția o face la Pitești,
unde va fi torturat crunt în ciuda faptului că la data arestării avea 74 de ani. De la Pitești este transferat la
închisoarea din Craiova, unde se va judeca și procesul său. Sentința a fost dată la 20 iunie 1959.

Tribunalul Militar din Craiova l-a condamnat la 20 de ani de temniță grea pentru crimă de uneltire contra
orânduirii sociale; la 12 ani de închisoare corecțională pentru delictul de deținere de publicații interzise; la
10 ani de degradare civilă, confiscarea totală a averii personale plus obligația de a plăti 1000 lei cheltuieli de
judecată. Bătrânul Vasile Militaru, în vârstă de 74 ani, a primit o condamnare de 32 ani, urmând să iasă din
închisoare la vârsta de 106 ani în 2001. Securitatea a incendiat toate manuscrisele găsite la domiciliul
poetului.

Vasile Militaru este autorul real al celebrei poezii A venit aseară mama, dedicată prietenului său George Enescu
în 1930 și atribuită mult timp (70 de ani) lui George Coșbuc. George Enescu a pus-o pe note în scurt timp fiind
o capodoperă a genului. A fost bun prieten cu Sandu Tudor.

Vitejimea decorată
Pe la anul una mie două sute şi vre-o doi, —
De nu ştiu care jivină patrupedă pus la cale, —
Povestesc Letopiseţii că s'ar fi iscat război,
Crâncen, între animale ...
Nu vă mai spun fie de rost
Tot războiul cum a fost,
Dar atâta sânge a curs,
Mai ales din leu şi urs,
Că veneau apele roşii,
Cum n'au mai văzut strămoşii !..
Pe când însă bieţii lei,
Sfârtecaţi adânc subt blană,
Se luptau cum ştiu doar ei, —
Prea adese fără hrană, —
Vulpile, cu mult în urma liniilor de bătaie,
Mâncau bine, dormeau ţeapăn, ba făceau, la timp şi baie ;
Lupii, ageri şi vioi,
Strângeau 'prada de război»,
Iar măgarii, pentru ţară,
Se luptau şi ei, sărmanii, crunt, la 'partea sedentară* !..
După ani de luptă-apoi,
S-a-ncheiat frăţească pace,
Cum se face Şi la noi !..
împăratul lor atuncea a fost dat poruncă-ndată :
Să se-aleagă toţi vitejii din viteaza lui armată
Şi, ca semn al vitejiei, să li-se anine 'n piept
Decoraţia, la care, după merite, au drept !..
Când a pus însă-împăratul ostile să defileze,
Ca, prin faţa lui să treacă toate feţele viteze, —
Au pornit să curgă, mândre şi-ndrăzneţe escadroane:
Vulpi, cu pieptul înainte, plin de „Stele” şi „Coroane”;
Lupi trufaşi, călcând cu fală pe sub verzile arcade,
Purtând coifuri lucitoare şi-ncărcaţi de „Cruci cu spade” ;
Toţi măgarii, cu statura de o măreţie rară
Şi cu inima furtună sub „Virtutea militară”,
Iar în toată vitejimea ce prin faţa lui s'a scurs,
Ici-colo văzu-împăratul câte-un leu şi câte-un urs . . .
Acum, nu 'mi dau bine seama : am visat sau ştiu din carte,
Că pe lume, e o ţară, — peste ţări şi mări, departe, —
Ce tălăzuieşte 'n soare
Mări de grâne — pe răzoare
Cu maci mulţi şi cu cicoare, —
Ţară ce-are pe ogoare
Mii de-asemeni lei năprasnici, arşi la chip şi buni de glume
Care, într-un război, odată, au uimit întreaga lume,
Dar a căror vitejie, ce nu vor uita-o vecii,
O cinstesc, cu flori de aur, din ogor, mai mult dovlecii, —
Pe când vulpile, măgarii şi toţi lupii—acelei naţii,
Au, ca semn al vitejiei, pieptul plin cu decoraţii !
Cozonacul, mămăliga şi plugarul

Nu mai spun prin ce 'ntâmplare, -

Într'un lan de grâu cu mac,
Se'ntâlniră pe carare
Mămăliga de la ţară cu boierul cozonac.
Nici nu mai arat anume
Ce necaz putea să frigă
Pe boierul zis pe nume,
Care, mândru ca un Rigă,
Avea drept sau nu să-şi bată
Joc de-o biată Mămăligă:

- Uite ce neruşinare fără margini! Ptiu, la dracul! -

Zise, ţantoş, cozonacul, -
Mămăliga mea umilă, tu mă faci să-ţi plâng de milă!
Cum când nu eşti decât, vai: Apă, sare şi mălai,
Ai curajul să mai stai În cărarea mea pe plai?!
Fiind galbenă ca luna, Ţi-ai închipuit, nebuna,
Că poţi fi cu mine, una?

Şi'ntr'o clipă cozonacul, cu albuş de ou la gură,

Spuse câte bunuri scumpe are'n dulcea lui făptură,
Încheindu-şi cuvântarea cu dispreţ, ba şi cu ură:
- Astfel, mămăligă lată, oricum ai căta s'o'ntorci,
E'n zadar, că tu, sărmano, bună eşti doar pentru porci.

- Minti! - zbucni un glas alături,

Dintr'un lan înalt de mături -
Şi-un flăcău cu faţa pară, ca o floare-a macului,
Veni'n grabă, să răspundă astfel cozonacului:

- De-ai avea un dram de minte, Cozonacule, zevzece,

Mămăligii, -caldă-rece, -Nici macar pe dinainte
Nu i-ai trece!

Căci, să ştii: din câtă lume'i pe pământ - norod sărac -

Nici un ins, de când e veacul, n'a trăit din cozonac,
Dar sunt mii şi milioane, cari, prin mine azi îţi strigă:
La o parte, cozonace, noi trăim din mămăligă!

Vasile Militaru - Sub Tricolor

Neam Român ce vii din vifor,

Neam ce-ai sângerat din greu,
Dar, cu pieptul tău, duşmanii ţi-i-ai biruit mereu;
Neam viteaz care urcat-ai culmea visului tău sfânt,
Dar, deşi cu zori pe gene, astăzi gemi că ieri mai frânt,
- Smulge-ţi sufletul din noaptea ce-a'nceput să te'mpresoare;
Urcă-te pe culmi, spre soare,
Neam cu ţara toată flori,
Plină numai de comori;
Strânge-te sub Tricolorul biruinţelor străbune:
Pune umăr lângă umăr, suflet lângă suflet pune,
Să te faci năprasnic munte, fără nici o cărărue,
Să nu poată nici o fiară pe-a lui steiuri să se sue,
Ci să cadă fulgerate,
În prăpăstii fără fund,
Toate fiarele spurcate
Ce'n hăţişuri ţi-s'ascund!...

Nu simţi tu vrăjmasa haită ce'mprejurul tău se strânge,

Dornică de hoit şi sânge?...
Nu-i simţi oare răsuflarea?...
Colţii lacomi tu nu-i simţi,
Ascuţiţi ca nişte ace şi, ca secera, cu zimţi?...

Tu priveşti cu nepăsare cum se luptă ticăloşii

Să-ţi alunge Tricolorul cu-ale lor otrepe roşii?...
S'ajungi robul unor haite pe-ale tale plaiuri verzi?...
Să-ţi pierzi datinile toate, hora, doinele să-ţi pierzi?...
De prin sfintele biserici să te laşi cu cnutul scos?...
Clopote să nu mai sune la'nvierea lui Hristos?...

O, de mii de ori nemernic ar fi neamul ce sub soare,

S'ar lăsa robit în lanţul liftelor cotropitoare,
Fără Dumnezeu şi Ţară, -
Când, sub focul lui de pară,
Liftele cu zdrenţe roşii ar putea oricând să piară!...

Neamul meu, - în miez de noapte, glas adânc, cu dor fierbinte,

Se ridică pân'la mine, din străbunele morminte;
Sunt Voivozii şi plăieşii, buciumaşii de la munte,
Sunt arcaşii, scutierii cei cu pletele cărunte,
Care, în vremuri vechi, putut-au toate liftele să'nfrunte...

Oare, tu nu le-auzi glasul?...

Geamăt lung e glasul lor
Şi ne strigă tuturor:
"Strângeţi-vă laolaltă toţi, sub sfântul Tricolor!...
"Braţul tuturor să-l ţină!
Braţul tuturor să-l poarte!...
"Doar sub el e biruinţă, - în afara lui, e moarte!..."

Eu ascult şi mă cutremur hohotind, cu ochii uzi...

Neamul meu, tu n'auzi glasul marilor străbuni?...
N'auzi?... Stai năuc şi mi-te clatini?...
Nu străbate pân'la tine glasul marilor Musatini
"Descălecători de Ţară, păstrători de Neam şi datini"?...

Neamul meu, - eu plâng şi scriu:

Dacă nu eşti mort, ci viu,
- Fă din Tricolor trei flăcări, iar tu, foc măreţ sub ele,
Suie-ţi flăcările sfinte până dincolo de stele,
Ca să nu le mai ajungă hoarda liftelor misele!...

Dacă nu poţi face astfel,

Neamul meu, - de mii de ori,
Mai curând să vrei sa mori,
Decât, rob, să vezi de-asupra-ţi cârpa steagurilor roşii
Şi s'auzi cum strănepoţii îşi vor blestema strămoşii!...

Legea lupului de V. Militaru

Imparat fiind pe vremuri, lupul, -fire inteleapta

Si milos cu toti supusii, – a facut o lege dreapta,

Prin a carui randuire, -pentru foarte bun cuvant,

O livada inflorita, cum nu-i astazi pe pamant,

Hotarat a fost sa fie socotita ca loc sfant,

Pentru ca ‘napoia vremii cu trei veacuri si mai bine,

Ar fi fost pe-acea livada manastire de albine…

Astfel, -era scris in lege, ca ‘n acea livada verde

Cine intra, viata ‘si pierde:

Fie miel sau fie ied,

N’vea drept sa-i calce iarba nici picior de patruped…

Cel ce va ‘ndrasni s’o faca, -hotarat era prin lege,

Sa primeasca pe spinare, nu mai stiu cate ciomege,

Iar apoi, – ca pilda vie, –

Jupuit pe loc sa fie…

Cei dintai cazuti in leasa si ‘nhatati ca sa-i jupoae,

Au fost niste caprioare, doi vitei si-o biata oaie,

Si cadeau, pe rand apoi:

Cai, mioare, vaci si boi, –

Carora, chiar Imparatul, -milostiv cum numai el e, –

Le lua ‘n primire zilnic nefolositoarea piele…

Intr’o zi insa norocul, nu stiu cum a vrut sa joace

Si sa faca astfel placul celorlalte dobitoace,

Cari-au prins pe iarba verde, in livada cea smaltata,

Vre’o trei lupi cu ceafa lata…

Dusi fiind la judecata, de trei boi, un miel si-o oaie,

Ca pe cei de mai ‘nainte, Imparatul sa-i jupoaie,

Innaltimea-Sa, indata ce vazu pe lupi in fiare,

Catre vitele cornute a turnat cu voce tare:

– Cum, nemernici si misei,

Indrasniti a crede oare sa jupoi pe fratii mei?…

– Doamne, au calcat livada!, -cuteza un bou sa zica.

– Taci, ca te jupoi indata!… Boul a tacut, de frica…

– Legea spune…, – zise oaia, dar simti fiori prin seu:

– Ce-ai tu cu legea, dobitoaco?… Legea n’am facut’o eu?…

Si pe fratii pusi in fiare liberandu-li rand pe rand,

Imparatul, cu iubire, i-a imbratisat, plangand…

Celelalte dobitoace au plecat tiptil apoi:

Oaia ‘ntai, pe urma boii, iar mielul dupa boi, –

Pricepand ca, sa nu calce in livada fara stupi,

Legea ‘i numai pentru ele, insa nu si pentru lupi.

Harul crinului
Adâncit în visuri albe, ne-ntinat, mereu senin,
Închegat din spuma spumii,
Pe meleagurile lumii,
Sus, pe-o culme, singuratic, se ivise-ntâiul crin,
Floare rară, cum pământul nu mai legănase-n veac,
Și a căreia mireasmă, pentru toate erau leac!

Roua, soarele și luna

Îl găseau visând într-una:
Frunte plină
De lumină,
Parcă n-avea legătură cu nimic din ce e tină,
Și spre el, din toată zarea, pelerini veneau pe drum,
Fiecare vrând să soarbă scumpul crinului parfum!
Colindând, hai-hui, pământul,
Pururi sec, ba și hain,
Într-o zi, trecu și vântul
Fluierând, pe lângă crin…
Și, fiindu-i dat să vadă
Lumea ce venea grămadă
Înspre crinul de zăpadă,
Vântul, ticălos în sine, chibzui ca să omoare
Vraja mult îmbătătoare
Ce se-mprăștia din floare
Și porni, cu ură-n suflet, năpustind spre crin furtuna,
Socotind c-a lui mireasmă va pieri pe totdeauna!
Dar de nici o biruință, ticălosul n-avu parte,
Că, pe vânt, acea mireasmă se duce și mai departe
Și-astfel, lumea de pe lume, ca un cerb cuprins de sete,
Înspre crin venea într-una, de-a lui vrajă să se-mbete!

…………….

Când loviți, împinși de ură, sau invidie turbată,

Într-un om care, pe lume, nici nu v-a atins vreodată,
Însă care, totdeauna, are har în ale sale,
Cum, de-o pildă, are crinul miresmate-a lui petale,
Oameni răi, să știți cuvântul:
N-o să faceți niciodată, nici mai mult, nici mai puțin,
Decât ceea ce odată a putut să facă vântul,
Vrând să spulbere mireasma din potirile de crin!
Leul și vulpoiul
Un biet leu trăia odată zile negrăit de grele:
Nu dăduse Dumnezeu
Așa trai niciunui leu
Și, de slab, puteai să-i numeri toate coastele prin piele!
Rătăcind așa, flămând,
Făr’a știi nici unde merge, nici de ce va fi mergând,
Leul, care mort de foame, vedea totul ca prin fum,
Se-ntâlni din întâmplare, c-un vulpoi în al său drum.

Pepene la trup, vulpoiul se opri ca să suspine:

– Vai de mine! Ce-mi văd ochii? Tu ești, leule? Văd bine?!

Umilit îndeajuns,Leul a răspuns:– Păi cine?

Și, după-ntrebări o mie, căror bietul leu, pe rând,

Da răspuns numai oftând,
Milostiv, vulpoiul zise leului, ca un stăpân:
– Bun am fost eu totdeauna și tot bun o să rămân…
Hai cu mine, leu nevolnic… te voi duce la un prost,
Unde, câte zilișoare vei avea, să nu duci post…
Însă, uită-te la mine: eu-s vulpoi și tu ești leu:
Dacă vrei să-ți meargă bine, să faci ce voi face eu!

Și luând pe leu, vulpoiul, pălăvrind fără habar,

Dup-un ceas de drum, intrară la măritul Domn măgar…

– Domnul leu! grăi vulpoiul, arătând

Pe cel flămând,
Iar măgarul, ca s-arate că-i belșug la el în casă,
Pofti oaspeții la masă…
Nu-i și nici n-a fost pe lume vreun poet cu-atâta dar,
Să descrie bogăția mesei marelui măgar
Iar, eu nici nu-ncerc măcar…
Însă trebuie să spun,
Că, în timp ce, mort de foame, leul îmbuca nebun,
Cel vulpoi, făr’să s-atingă nici de-o aripă de pui,
Zise dulce-n felul lui:
– O, stăpâne, tu știi bine cam ce doruri mă frământă,
Că, din tot ce e pe lume, numai glasul tău mă-ncântă,
Deci, în loc de ospătare, te-aș ruga, stăpâne, cântă!
Îmbătat de-așa cuvinte, mult mai dulci ca dulcea miere,
Începu măgarul nostru, ca orice măgar, să zbiere,
Iar vulpoiul, ca sub vrajă, ridicând privirea-n slavă,
Pehlivan, grăia: – Ce voce îngerească și suavă!
Ah, stăpâne, ce tezaur!
Aur ai în gât, stăpâne, numai aur, numai aur!
Doamne, câtă limpezime! Ce dulceață! Ce mai perlă,
Ce splendoare!
Îmi voi astupa urechea, când voi auzi o mierlă…
Ce mai e pe lângă tine, astăzi, o privighetoare?

Auzind acestea leul si simțind cum, pe sub masă,

Pe piciorul drept, vulpoiul prefăcut, îl tot apasă,
Și-a adus pe loc aminte
Ceia ce i-se spusese cu o clipă mai ‘nainte
Și-nțelese astfel leul, că, de-i plac așa bucate,
Trebuia și el să spună, ca vulpoiul, vorbe late…
Tocmai în aceiași clipă, ca trezindu-se din vis,
Cântărețul a fost zis:
– Mă rog, Domnul văd ca tace…
Oare cântul meu nu-i place?…

Atunci leul, de la masă s-a sculat ca ars de jar,

A privit cu multă silă, la vulpoi și la măgar
Și, de la ospăț plecând
Nu sătul, ci tot flămând,
În mânia lui nebună,
N-a putut să nu le spună:
– Domnilor, chiar dacă foamea mâine o să mă doboare,
Pe măgar eu niciodată n-o să-l fac privighetoare!
A plecat pe urmă leul, iar vulpoiul a rămas,
Prefăcut, să mi-se-mbete de-al măgarului său glas,
Iar de-atuncea lingușirea zice flori la toți scaieții
Și ia parte totdeauna la ospățurile vieții!

Florile şi mărăcinii
Într-o luncă, toată-n soare, cu izvoare cristaline,
Stăpâneau, de multă vreme, nişte flori de haruri pline:
Lăcrămioare, tuberoze, crini, zambile, trandafiri
Ce umpleau cu-a lor miresme largul necuprinsei firi..
Fiecare floare-n sine
Se simţea nespus de bine
Şi, din razele de soare sau din boabele de rouă,
Sorbeau veşnic viaţă nouă,
Pentru care, fiecare,
Cu mireasma ei, mereu
Se-nchina lui Dumnezeu…
Într-o primăvară însă, nu ştiu cum, adus de vânt,
Un străin veni-ntre ele, înfingându-se-n pământ…
Florile săriră toate să-l întrebe-ntr-un cuvânt:
– Ce vrei? Cine eşti străine?
– Am venit cu gânduri bune… sluga voastră, mărăcine…
Vă voi face numai bine:
Ca să nu vă mai ia mierea, înţepa-voi pe albine!
Florile, cu mintea slabă, îl primiră ca pe-un frate,
Fără să gândească vre-una c-are gânduri blestemate…

Însă, hoţ fără pereche, mărăcinele străin,

Pricepând c-aici e raiul cel de fericire plin,
Tot pe vânt, îşi mai aduse nişte fraţi, nişte nepoţi,
Ba şi nişte vechi prieteni, tot aşa ca el de hoţi,
Şi pe-a florilor moşie, din pământul bun de muncă,
Răsăriră, cu duiumul, pui de mărăcini pe luncă!…
Mărăcinii-pui, de-asemeni, ajungând la vârstă maturi,
Cu alţi pui umplut-au şi ei ale luncii patru laturi,
Încât florile ce-n luncă stau de la Adam şi Eva,
Îngrozite-au prins de veste că: din glie scade seva;
Că străinii cei nemernici, mărăcinii plini de ură,
Hrana florilor o fură
Şi că însăşi mângâierii dulce-a razelor de soare,
Mărăcinii stau în poartă, să nu cadă pe vreo floare!…
Atunci florile căzute în aşa de greu impas,
Au fost zis, toate-ntr-un glas:
– Cine va primi drept frate, ca noi azi, pe mărăcine,
Nu mai aibă drept la soare şi la nici un pic de bine!…

Şi blestemul zis de ele, Ţara mea, căzu pe tine:

Ale tale flori frumoase, azi suspină-ndurerate,
Pentru c-au primit şi ele mărăcinele drept frate,
Şi se sting pe zi ce trece, fiindcă li se fură seva
Din pământu-n care ele stau, de la Adam şi Eva.
Când alături, mărăcinii, săturaţi de brazda grasă,
Tot mai mult sporesc la număr şi se simt la ei acasă!…

Ţara mea, ridică-ţi iarăşi sufletul ce stă azi frânt!

Fă din el năprasnic vânt,
Ca să smulgi toţi mărăcinii din străbunul tău pământ!…

Paradisul măgarilor
Ieri m-am întânit c-un cal
Răpănos şi fără hal,
Care, pocâltit de foame şi de ham la ceafă ros,
Mi-a grăit cu ochii-n lacrimi povestirea de mai jos:
„Zece mari măgari, odată,
Stăpâneau, prin viclenie, o grădină minunată:
O grădinăVeşnic plină
De flori scumpe-mbătătoare,
Şi de iarbă ca mătasea, de pomi rari şi de izvoare,
Cum la fel cu ea grădină alta nu era sub soare!

Stăpânind acea grădină, fără frâu şi fără ham,

Vieţuiau în ea măgarii ca şi-n sânul lui Avram!
Ghiftuindu-şi al lor pântec
O duceau numa-ntr-un cântec,
Iar vreo şapte din cei zece, la-ngrăşare predispuşi,
Tot mâncând, făcură, măre, câte două şi trei guşi!…

Dar grădina minunată Trebuia mereu udată

Şi, pentru udat, măgarii se slujeau de-o mare roată,
Cu găleţi pe-ale ei laturi,
Din acele ce-au bulgarii în grădini de zarzavaturi.

Dar la roată, nu măgarii învârteau, ci fără grai,

Aveau robi ce să-nvârtească, nu ştiu câte mii de cai,
Cărora, măgarii, lacomi şi cu sufletul hapsân,
Le dădeau ca hrană numai câte-un brăţişor de fân
Şi-nvârtind, sărmanii cai,
O duceau, cu chiu cu vai:
Ei ca-n iad, măgarii-n rai!

Într-o zi insă, măgarii, ghiftuiţi, ţinând sobor,

A grăit unul de-ai lor:
– Nu mai merge!… Să reducem din tainul cailor!…
Prea sunt graşi!… Adică, ce fel; credeţi voi că n-au să poată,
Cu tainul jumătate, să-nvârtească ei la roată?…
Şi măgarii laţi în ceafă, cum i-a ghiftuit destinul,
Fără nici un pic de milă, au tăiat la cai tainul!…

Bieţii cai au plâns cu toţii, s-au jelit cu suflet frânt,

Pentru marea nedreptate între cer şi-ntre pământ,
Dar măgarii, tari şi mari,
Au rămas mereu măgari!
Şi-ntre caii de la roată ce-s hrăniţi atât de prost,
Sunt şi eu, mai zise calul… sunt şi eu, n-aş mai fi fost!”…

Şi picându-i două lacrimi, bietul cal îndurerat,

A plecat c-un lung oftat,
Însă n-a voit să-mi spună în ce ţară blestemată
E grădina, pentru care mii de cai învârt la roată,
Iar măgarii se desfată…

Măgarul şi oglinda
Un magar nerod si care cu vreo cativa ani in urma
Vietuise langa turma,
Cand era silit sa care
Pe spinare
Mii si sute de samare,
Nu stiu cum, prin ce-ntamplare
A ajuns
La coama tuns,
Cu pomada parfumata pururi uns;
A ajuns, in scurt, bogat
Si, de necrezut, dar totusi lucru foarte-adevarat,
Invitat prin mari saloane
De boieri si de cucoane…

Dar magarul, indispus

Ii privea pe toti, de sus,
Cautand mereu s-arate, cu-ndrazneli fara pereche
Ca-i boier de vita veche,
Desi gesturile-i toate, totdeauna de gust prost,
Spuneau lumii, pe de rost,
Ce fel de boier anume era el si cine-a fost.

Intr-o zi insa, magarul ingamfat si crai de ghinda

S-a-ntalnit si c-o oglinda,
Iar oglinda, indrazneata,
Numai drept stiind sa spuna, cica i-ar fi zis in fata:
– Ifosul iti e-n zadar,
Ca oricat de mult te-ai crede
Si ti-ai pune pe vesminte aur si margaritar,
Cin-te-aude si te vede
Altceva nu poate crede ca poti fi decat magar!
– Eu, magar? racni magarul, napustindu-i-se-n glaf
Si, c-o singura copita, el facu oglinda praf.

– Ah, a suspinat oglinda, trecand dincolo de viata

Adevarul, totdeauna doare, cand e spus in fata
Si, oricat te stii pe lume ne-ntinat ca albii nuferi,
Omule, cand faci ca mine, pregateste-te sa suferi!

Ion, preotul şi Grivei

„Păcatele mărturisite, pe jumătate sunt iertate…”
E veche-această zicătoare şi-o cunoştea şi Ion ciobanul,
Care-ntr-o zi s-a dus la preot, împins de ale lui păcate,
Să se mărturisească-n lege, că doară şi-a găsi limanul:

– Părinte, sunt un păcătos, căci, îndemnat de-ncornoratul,

Într-una săvârşesc păcatul
Şi fur din ceea ce stăpânul, cu-ncredere pe seamă-mi lasă,
În lunci, la stână, sau acasă…

Cum aş putea să fac părinte, în aşa greş să nu mai cad

Şi sufletul să-mi scap de iad?…

Dar la-ntrebarea pusă, preotul l-a întrebat, la rându-i, blând:

– Ioane, te-a lăsat vreodată măcar, stăpânul tău, flămând?…
– Dac-aş răspunde „da”, părinte
Ar fi să fiu scrântit la minte…

– Atunci întoarce-te la stână, Ioane şi-ncepând de mâine,

Trei zile-n şir să nu dai hrană nici într-un chip la al tău câine,
Apoi, în surla ta, să-i laşi
Pe seamă trei sau patru caşi,
Iar tu, cu turma, să te pierzi
Pe plaiurile luncii verzi
Şi ceea ce vei înţelege apoi, voinicul meu cioban,
Ţi-a fi Pierzare sau Liman.

Nedumerit, cu bâta-n mână

S-a-ntors Ion al meu la stână
Şi, după ce trei zile-n şir n-a dat nimica lui Grivei,
La uşa surlii, dintre caşi,
A pus Ion pe cei mai graşi,
La număr trei,
Şi pe Grivei lăsându-l surlii, s-a dus cu turma pe imaşi…

– Ce rost o fi având anume orândul preotului fără rost,

Ca, pe Grivei să-l ţin, trei zile s-o ducă numai într-un post,
Apoi să-i dau, pentru ospăţ,
Trei caşi, la dulce să-l învăţ?…
Şi barem nu-i lăsai şi apă… Nesăbuit mai sunt la fapte…
Dar, lasă, că-n ciubăr, alături, găseşte el, Grivei, şi lapte…
Aşa gândea Ion într-una, mânându-şi turma dindărăt,
Pe lunca plină
De sulfină,
De cimbrişor şi romaniţe ce fluturilor dau îmbăt…

Dar seara, când s-a-ntors ciobanul, a-ncremenit cu bâta-n mână,

Că, lângă caşi, trântit cu botul pe labe-n vatra de ţărână,
Grivei, flămând de-atâtea zile, dar credincios în adevăr,
Nici se gândise, biet, să guste din caş sau lapte din ciubăr…
Atunci a-ngenunchiat pe iarbă Ion, cu turma lui întreagă
Şi s-a-nchinat, înţelegând ce-a fost cu cale să-nţeleagă…