Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
scenariu [ ]
-------------------------
de Cristian Petru Balan [Bibliofilul ]
2016-01-15 | |
NOTÃ: Acesta este singurul scenariu de film dedicat poetului Mihail Eminescu, scris în
secolul trecut și aprobat de Centrul Cinematografic București, care l-a achiziționat de la
autor printr-un contract oficial, semnat în anul când a fost scris (1967). În mod firesc,
după cinci decenii de la această dată, despre viața și opera Luceafărului nostru, au
apărut noi și importante informații care nu aveau cum să fie cunoscute atunci, ceea ce
presupune că, în cazul că se va lua vreo decizie pentru realizarea vreunui film pe această
temă, conținutul textului de față va suferi o serie întreagă de modificări vizibile, cu o
nouă optică de prezentare, la care eventualul regizor își va pune amprenta personală
prin scenariul său regizoral. Deocamdată lucrarea prezentă a fost reprodusă aici în
forma ei primară, descriind viața genialului creator pe tot parcursul ei, din copilărie până
la plecarea lui în eternitate.
Autorul
În loc de prefață
Mihai Eminescu a constituit întotdeauna pentru noi românii un miraj irezistibil care
ne-a atras pe toți de-a lungul a peste un secol - și nu există îndoială că așa va fi mereu
până la sfârșitul omenirii. Desigur, eu nu puteam face excepție, nu mă puteam sustrage
acestui miraj copleșitor, iar românii au inventat chiar și un cuvânt definitoriu atribuit
tuturor cercetătorilor vieții și operei Luceafărului nostru - eminescolog, iar de aici a
derivat o nouă branșă a literaturii române, o adevărată știință - eminescologia.
Pentru că sunt unul dintre cei care au pictat mai multe portrete ale lui Mihai
Eminescu, care i-am sculptat chipul lucrându-i două busturi și care am scris despre el trei
cărți, una din cunoștințele mele mi-a reproșat, aproape cu un ton malițios, că
personalitatea marelui nostru geniu nu ar fi pentru mine decât o stranie ,,obsesie
maniacală”. Mărturisesc aici sincer că - dacă ar fi să-mi numesc adevăratele mele pasiuni
sau, dacă vreți, numiți-le chiar obsesii, - atunci ele sunt cu totul altele: astronomia,
muzica, filosofia, artele plastice, limbile străine, studiul naturii, al religiei creștine,
călătoriile pe mapamond, iar ca profesor de istorie, desigur, istoria, și nicidecum
Eminescu, pe care îl iubesc cum trebuie să-l iubească oricare din noi. În primul rând
nimeni nu poate contesta că Eminescu este un mare geniu, un creator excepțional în
domenii multiple. Desigur, România a excelat și prin alte personalități geniale, dar nu se
poate spune că de-a lungul istoriei noastre am avut un geniu mai mare decât Eminescu.
Când zicem cuvântul geniu în limba română, fiecare ne gândim aproape spontan la
chipul lui Eminescu. Știind că marele poet reprezintă pentru toți conaționalii mei
simbolul absolut al românismului, că el este părintele de drept al limbii române
moderne (din păcate, nu toți românii cunosc acest lucru), cel mai mare scriitor al
neamului nostru, cel mai mare jurnalist român, unul din cei mai mari poeți ai lumii,
ancorat pe un solid fundament filosofic, piscul cel mai înalt al genialității noastre
creatoare, știind toate acestea, am considerat totdeauna de datoria mea să mă alătur
sutelor de români și străini care au făcut ceva pentru perpetuarea memoriei scriitorului
nostru național.
Sunt convins că am realizat foarte puțin în acest sens și în nici un caz nu mă pot
alătura marilor noștri eminescologi veritabili care au adus contribuții fundamentale la
cercetarea vieții și operei geniului nostru național. Ei sunt George Călinescu, Dumitru
Panaitescu-Perpessicius, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, P.
Constantinescu, Augustin Z.N. Pop, C. Noica, D. Murărașu, M. Dragomirescu, Ion Crețu,
D. Caracostea, Vl. Streinu, Liviu Rusu, Ion Negoițescu, G. C. Nicolescu, Ion Dumitrescu, E.
Papu, George Munteanu, Șt. Augustin Doinaș, Șt. Cazimir, Zoe Dumitrescu-Bușulenga,
medicul Ion Nica ș.a. Și nici măcar nu mă pot adăuga în umbra altor distinși cercetători
străini care au scris despre Eminescu: Carlo Tagliavini, Ramiro Ortiz, Rosa del Conte,
Umberto Cianciolo, Gino Lupi, Alain Guillermou, B.-A. Taladoire, Pierre de Boisdeffre, Fr.
Lang, Lajos Galdi, Kakassy Endre, I. A, Kojevnikov, americanul E. D. Tappe, indianca
Amita Bhose, o mare savantă care a învățat românește numai să-l poată traduce pe
Eminescu, susținând și o teză de doctorat despre Eminescu ș. a., ca să nu mai vorbim de
distinșii traducători ai poetului nostru în diferite limbi străine - în engleză: P. Grimm, E.
Sylvia Pankhurst (ale cărei traduceri au fost lăudate de George Bernard Show care-l
aprecia foarte mult pe marele nostru romantic); în germană: Konrad Richter, Wolf
Aichelburg, M. W. Schroff; în spaniolă: Maria Teresa Leon și Rafael Alberti; în rusă: Anna
Ahmatova, Iurii Kojevnikov, D. Samoilov, N. Verjeiskaia; în maghiară: Franyo Zoltan; în
chineză: Go Mo-jo, în hindi și urdu (limbile de stat ale Indiei) Amita Bhose - și în multe
alte limbi. Pentru că Eminescu a fost tradus, practic, în toate marile limbi de circulație
ale lumii și numai în străinătate au fost tipărite mii de pagini închinate lui, toate
enciclopediile de pe glob, din toate țările, fără excepție, incluzându-l. Ar putea oare
vreun român să nu se mândrească cu așa ceva și să nu vibreze la atâtea impunătoare
ecouri? Iată pentru ce fiecare din noi trebuie să devenim... obsedați de Eminescu.
Sub dictatura comunistă opera geniului nostru național a fost editată numai în
proporție de aprox. 30,, din cantitatea manuscriselor lăsate de autor (42 de caiete
groase, peste 15.000 de pagini, conținând poezii, poeme, nuvele, un roman, piese de
teatru, articole de presă, traduceri, note filosofice, scrise numai până la vârsta de 33 de
ani, deoarce, după declanșarea bolii, Eminescu a scris foarte puțin), restul paginilor
acestui titan fiind interzise din motive politice, situație unică în istoria literaturii
universale. Bunăoară, amintesc doar cazul a câtorva profesori de literatură arestați,
bătuți și închiși de securitate numai pentru motivul că au citit elevilor sau doar pentru că
au amintit în treacăt poezia eminesciană antimoscovită ,,Doina” (unul dintre ei ei este
însuși profesorul meu de limba română, A. Neagoie, de la ,,Liceul Sf. Petru și Pavel” din
Ploiești, arestat și maritirizat în închisorile securității). Personal, mă enumăr printre cei
ce pot depune mărturie că, în anii ‘50 ai lungii terori comuniste, ediții întregi ale operei
lui Eminescu, zeci de mii de cărți, au fost aruncate la maculatură pentru a fi topite la
fabricile de hârtie din Letea, Bușteni ori Scăieni, neexistând alt motiv decât faptul că în
acele cărți era reprodusă faimoasa ,,Doină” ori din cauza prefețelor. Ce epocă cumplită!
Ce multe autodafe-uri criminale! Îmi amintesc cum, alături de alți copii de școală de
vârsta mea, mă strecuram în vagoanele ce cărau maculatură la fabrica de mucava de la
Scăieni și, cum, mituind pe paznici ori ,,furând” din vagoanele de marfă pline cu comori
inestimabile de cărți rarissime, mi-am procurat din acele vagoane ediții deosebit de
frumoase ale operei lui Eminescu, biblii și alte tipărituri religioase ori beletristice cu care
îmi încropisem o bibliotecă de invidiat pentru vremea aceea. Fabrica de mucava de la
Scăieni a fost, timp de aproape o jumătate de veac, unul din cele mai mari ,,abatoare”
de cărți extrem de prețioase cu care s-ar fi umplut până la refuz rafturile tuturor
bibliotecilor din țară și, în mod semnificativ, la descărcatul vagoanelor, erau folosiți
numai lucrători analfabeți. Vagoanele veneau zilnic din toată țara, ca urmare a epurării
tuturor bibliotecilor de stat ori ale bibliotecilor particulare din casele confiscate de
regimul comunist. Pierderile cauzate culturii românești sunt inestimabile.
În timp ce comuniștii interpretau, într-un mod stupid, semnificația operei
eminesciene, pe care o cenzurau cu nerușinare, ei aplicau chinurile cele mai aprige
colonelului rez. Gheorghe Eminescu, nepotul de frate al marelui poet (fiul lui Matei
Eminescu), condamnându-l la închisoare pentru simplul motiv că susținuse ideile
ilustrului său unchi. Abia mai târziu, la mulți ani după ce își ispășise pedeapsa la Canal,
unde a fost unul dintre puținii supraviețuitori, i s-a permis, cu mari dificultăți și sub
rigorile cenzurii, să-și publice excepționala sa monografie, în două volume, închinată lui
Napoleon I. Am fost unul dintre bunii amici ai nonagenarului Gh. Eminescu, plecat dintre
noi - o personalitate de excepție, un om blând, foarte inteligent și comunicativ, având la
rândul lui un mare talent scriitoricesc - de la care am aflat noutăți inedite despre unchiul
său. Ne-am vizitat reciproc, și îmi amintesc că în vizita pe care mi-a făcut-o acasă la
Scăieni, nu i s-a îngăduit să vină decât însoțit de ofițerul de securitate, ,,tovarășul”
Cenușă, care avea misiunea să-l pondereze ori de câte ori unicul nepot în viață al
poetului voia să părăsească subiectele pur literare trecând la cele politice. Din fericire,
acel ,,înger păzitor” s-a purtat decent față de cel pe care-l însoțea și față de gazde,
înțelegându-i valoarea și lăsându-l să vorbească liber tot ceea ce voia să spună. În timp
ce mă aflam în Statele Unite, securitatea din Ploiești mi-a confiscat din casă caseta cu
interviul luat d-lui Eminescu, alături de alte documente, (vocea regretatei mele mame,
interviul luat de mine lui Petrache Lupu la Madglavid ș.a.), înapoind-o ștearsă și înlocuită
cu cântece comuniste ,,de masă”. Lipsa de respect față de cel mai mare scriitor român
din toate timpurile am constatat că s-a prelungit îndelung până și asupra descendenților
din familia lui (strănepoata lui Mihai Eminescu, poeta Roxana Eminescu, s-a văzut silită
să emigreze în Portugalia în anii regimului ceaușist).
Nici în timpul numitei revoluții anticomuniste din preajma Crăciunului ‘89 opera lui
Eminescu nu a avut prea mult noroc, dacă amintim numai simplul fapt că manuscrisul
poemului ,,Luceafărul” - capodopera sa de o valoare inestimabilă - a suferit arsuri și
deteriorări irecuperabile, alături de alte manuscrise, (scrisori originale ale lui Eminescu,
Caragiale, Slavici etc. care s-au transformat în cenușă în incinta Bibliotecii Universitare),
ca dovadă că nu au fost bine păstrate, în seifuri invulnerabile, cum s-ar fi impus. Din
păcate, la fel de lipsite de noroc pot spune că au fost și omagiile aduse de mine poetului
nostru - scenariul de față, pe care îl public abia aici în America, după treizeci de ani de la
elaborarea lui și, alături de el, o soartă cu mult mai tristă a avut și marele portret al lui
Eminescu executat de mine în culori pe fațada Casei de cultură din orașul
Boldești-Scăieni, județul Prahova, unde a putut fi văzut de mii de oameni timp de 25 de
ani. Acest tablou - foarte apreciat de locuitori și de câteva articole de presă - a fost în
mod deliberat distrus în primăvara anului 1995, deci recent, sub pretextul renovării
acelei clădiri, decizia luând-o un oarecare maistru Ion Soare, influențat de niște ,,sus
puși”, ca o continuare a pedepsirii mele pentru faptul că am părăsit România aservită lui
Ceaușescu, în 1985, ca și când confiscarea casei mele de la Scăieni nu ar fi fost o
răzbunare suficientă. Casa mea din țară, o casă destul de modestă, la zidirea căreia am
lucrat efectiv cu mâinile mele, trebuie să amintesc că nu mi-a fost înapoiată nici până
astăzi, iar tatăl meu, un pensionar foarte în vârstă, plătește chirie pentru propria-i
locuință, după ce procesul de recuperare a locuinței i-a fost amânat în batjocură de opt
ori în ultimii doi ani. (Pe coperta cărții de față reproduc, după originalul aflat la Scăieni,
chiar tabloul ce mi-a fost distrus alături de alte lucrări de artă - picturi și sculpturi -
create de mine acolo, portret apărut în culori, la pag. 32 în revista ,,Magazin istoric”,
anul IX, nr. 2 (95) din februarie 1975.)
Scris pe când aveam 29 de ani, scenariul ,,Geniu sublim”, cum spuneam, nu a fost
scutit nici el de câteva avatarii dintre cele mai regretabile. După emigrarea mea și a
familiei mele în Statele Unite, în casa noastră de la Scăieni au locuit două familii ce n-au
avut niciodată nimic comun cu capitolul cultură, ele acceptând a fi conectate și aservite
securității ceuașiste. Membrii acestor familii mi-au devastat cu sălbăticie primitivă toate
lucrurile găsite în casă, furându-mi numeroase cărți din biblioteca personală, tablouri,
sculpturi, obiecte de artă și majoritatea manuscriselor aflate de ei, ce mi-au fost ulterior
fie arse, fie vândute, fie predate securității. Printre ele s-a aflat și manuscrisul scenariului
de față ,,vândut” pe o sticlă de țuică unor cetățeni din localitate care, după revoluție, au
binevoit să mi-l restituie (numai partea a doua, căci partea întâi s-a găsit, după multe
investigații, la o altă persoană. În acest sens, mulțumesc familiei d-lui Romeo Petricioiu
care m-a ajutat în recuperarea părții a doua a scenariului de față.) Fără să recurg la o
simplă scuză, aici trebuie să menționez că am intrat în posesia doar a primelor variante,
nefinisate, ale manuscrisului, nicidecum a variantelor definitivate, retranscrise, care știu
că erau mult prelucrate și adăugite cu noi date. Acesta este tristul adevăr, deoarece
textele refăcute nu le-am mai găsit niciodată. Sustrăgătorii lor nu recunosc că le-ar fi
luat, învinuindu-se unii pe alții. În concluzie, sunt nevoit să public acele variante ,,brute”,
ca să le zic așa.
Din fericire, variantele finisate fuseseră deja contractate anterior cu Centrul
cinematografic Buftea. Regretatul profesor universitar D. I. Suchianu, cel mai de seamă
critic cinematografic pe care l-am avut noi, nu s-a arătat prea mulțumit de faptul că am
acceptat cu ușurință semnarea contractului, atenționându-mă că în cinematografia
românească de atunci exista posibilitatea reală ca ideile scenariului meu să-mi fie furate
,,de o mafie de fabricanți ai tuturor scenariilor românești” (și dădea niște nume), care
tăiau și spânzurau pe-acolo. Cu toate aceste rezerve îndreptățite ale lui D. I. Suchianu,
Studioul cinematografic Buftea mi-a onorat scenariul cu o sumă destul de frumoasă
pentru vremea aceea, pe care nu puteam să o refuz, însă în contractul pe care l-am
semnat erau stipulate niște condiții care îmi interziceau categoric, sub rigorile legii, să
public scenariul, să-l modific ori să-l recontractez în altă parte. Important mi se părea
însă faptul că scenariul fusese apreciat ca bun - nemaiexistând, la ora aceea, un alt
scenariu de film ,,Eminescu”, deși eu consideram că, înainte de a ajunge pe platou, aș
mai fi putut face din el o lucrare și mai bună, dar contractul achiziționat de ei nu-mi
permitea intervenții ulterioare în text, mai ales că, după informațiile avute, se pusese în
mod serios problema intrării lui în producție. Mai mult decât atât, regretatul actor
Emanoil Petruț mi-a spus că ar fi fost bucuros să poată interpreta rolul lui Eminescu.
Aceasta era și părerea regizorului Lucian Bratu.
Pentru motivul că, după 30 de ani, nimeni nu a mai auzit despre vreo încercare
serioasă de a se realiza un film biografic ,,Eminescu”, priorități având atunci doar filmele
cu substrat ideologic comunist ori, mai recent, cele cu subiecte despre etniile
conlocuitoare, aici în America am luat decizia fermă să încalc regulile rigide impuse în
artă de un regim comunist, să trec peste opreliștile contractului ce l-am semnat acum
trei decenii cu cinematografia română și să-mi public această lucrare inedită care, chiar
și sub forma de față, va fi oricum mai de folos românilor decât dacă ar mai zăcea uitată
prin cine știe ce alte cotloane încă 30 de ani, mai cu seamă că, după plecarea
subsemnatului din țară, readucerea scenariului meu în discuție devenise cu totul
imposibilă.
Existând deja un asemenea scenariu închinat Luceafărului poeziei românești,
existând, așadar, textul de față publicat, el va putea în continuare stimula și reactualiza
afectiv - presupun - nobila idee inițială de a se concepe un film Eminescu, considerat de
toți românii nu numai posibil, dar și foarte necesar. Scenariul meu, plus alte lucrări
similare apărute ulterior, îndeplinesc într-o anumită măsură atari condiții, rămânând în
permanență puncte potențiale abordabile de plecare în această direcție. Este, desigur,
încă un motiv în plus pentru care am considerat că trebuie să nu mai țin seamă de
contractul semnat la București, deși, publicându-l, nu-l mai pot prezenta sub aspectul lui
cel mai îngrijit, cum cred că fusese în final, pentru motivele arătate. De aceea, vor exista
poate unele inadvertențe stânjenitoare față de care nu am întreprins prea multe
modificări. Țin să precizez că o variantă definitivă exista cu trei decenii în urmă în arhiva
cinematografiei române care își avea sediul în fosta ,,Casă a Scînteii” și altă variantă în
posesia d-lui Valeriu Râpeanu, cunoscutul critic literar, dar de aici din USA nu am mai
putut contacta aceste surse și după trecerea unui timp atât de îndelungat, plin de atâtea
răsturnări în multe domenii, este foarte puțin probabil să mai cotrobăie cineva căutând
acele manuscrise îngălbenite de vreme și prăfuite.
Înainte de a mă apuca să scriu acest scenariu, m-am documentat pe cât a fost cu
putință în condițiile acelei perioade foarte dificile, am citit tot ce se putea citi atunci
despre Eminescu, apoi am pornit vitejește pe urmele călcate de poet. Acest lucru, în
virtutea pasiunii de a ști, l-am continuat chiar și după terminarea lucrării. Mai exact, am
fost la Ipotești, rămânând acolo un timp și pierzându-mă prin codrii Cătămăreștiului, pe
unde știam că peregrinase și Mihai; am fost la Botoșani, Iași, Pașcani, Rădăuți, Suceava,
Voroneț, Putna (Mănăstirea Putna), Cheile Bicazului, Roman, Chișinău, Blaj, Alba Iulia,
Tg. Mureș, Sibiu, Brașov, Giurgiu, Galați, Brăila, Oradea, Arad ș.a., iar ulterior la
Universitatea din Viena, unde studiase poetul, apoi la Berlin, Postdam, Budapesta,
Praga, Karlsbad (Karlovy-Vary), Marienbad (Marianske Lazne), Odessa, Tiraspol, apoi
traseul prin Polonia al lui Eminescu, pe unde nevoile vieții l-au purtat etc. Tot timpul mi
l-am închipuit pe erou că s-ar afla lângă mine. Am vrut să reconstitui cât mai multe din
momentele reale ale complexei biografii eminesciene, intervenind cu imaginația mea
numai acolo unde documentația lipsea. Totodată, m-am convins că a scrie un scenariu
despre Eminescu nu este câtuși de puțin o treabă ușoară ori o aventură lipsită de riscuri.
Trecând însă peste unele sau altele din șirul întâmplărilor, a sosit, cred, vremea să
dau aici în premieră, la lumina tiparului, prima din variantele scenariului ,,Geniu sublim”,
care nu diferă în esență de varianta a doua, desigur mult mai cizelată și, foarte probabil,
după câte-mi amintesc, mai închegată din punct de vedere compozițional. Cu alte
cuvinte, mă văd obligat de împrejurări să las scenariul în forma cum l-am conceput în
prima lui fază, în momentele mele de inspirație juvenilă și la nivelul documentației de
atunci, întocmai cum îl putusem înțelege pe eroul numit de mine Geniu sublim. Și
pretindeam că l-am înțeles destul de bine, în primul rând pentru motivul că mă aflam și
eu exact la aceeași vârstă cu personajul pe care-l descriam. Numai că, pentru Eminescu,
aceea era, evident, vârsta apogeului în lirica lui personală care devenise și apogeul
poeziei românești în genere. Poate că acum, dacă aș reface radical lucrarea, aș
concepe-o altfel, din cu totul alte perspective, dar în acest caz și ea ar deveni altă
lucrare, iar eu doresc să păstrez textul așa cum l-am gândit și imaginat inițial, indiferent
dacă admitem sau nu că el ar suferi pe alocuri de regretabile imperfecțiuni. (Singurele
modificări esențiale ce mi-am permis a le face în prezenta variantă au fost: secvența
întâlnirii dintre Eminescu și regina Carmen-Sylva, prezentată de data aceasta în lumina
întâmplărilor reale de atunci și nu cum se cerea ea interpretată în anii 1965-1966,
precum și secvențele cu opiniile lui Eminescu despre comunism ori despre apartenența
Basarabiei și a Bucovinei la Patria Mamă.) Din păcate, inadvertențele sunt totdeauna
greu evitabile când este vorba de un subiect atât de delicat și de complex precum cel de
față. În mod logic, un asemenea scenariu trebuia să respecte, pe cât era posibil,
adevărul biografic, bibliografic și istoric, ceea ce s-a și încercat, cu mai mult sau mai
puțin succes. Oricum, am căutat să prezint un Eminescu veridic, uman, palpabil, plin de
multe calități care i-au pus de fiecare dată în umbră omeneștile defecte.
După cum lesne se poate constata, în prima variantă, la fel ca și în cea de a doua, am
folosit și câteva elemente de scenariu regizoral, dând unele mici indicații de regie și
filmare, mai puțin de montaj, de intervenții de sunet și de indicații muzicale propriu-zise
ori de joc de scenă, lăsând restul concepției artistice la discreția absolută a virtualului
regizor.
Dacă scenariul va mai fi vreodată propus sau nu pentru a deveni film, rămâne de
văzut. Oricum, el urmărește aproape an de an, viața zbuciumată a Luceafărului nostru,
din frageda vârstă a copilăriei pe plaiurile de la Ipotești, până ce Zeul poeziei noastre,
după suferințe cumplite, prea puțin cunoscute de noi, după un îndelung martiraj fizic și
spiritual, a fost învins de nenoroc, secvențele povestirii cinematografice continuând
până ce acutizările etiopatologice obnubilante l-au dus la stingerea prematură în casa de
sănătate ,,Caritas” a doctorului Al. Șuțu, aflată pe strada Plantelor din București.
Imaginativ, cititorii acestor pagini vor avea totuși în față secvențe vii dintr-un posibil
film documentar-artistic despre drama marelui nostru geniu - scenariul fiind, printre
altele, o prezentare romanțată și relativ complexă a vieții lui Eminescu - spre înțelegerea
căruia am mai făcut aici un modest pas care sper să nu rămână fără acceptabile ecouri.
Casa, care a fost altădată a lui Mihai Eminescu, apare înconjurată de zeci de ostași din
Regimentul 37 infanterie Botoșani, aduși aici de moșierii criminali Constantin și Maria
Papadopol, actualii proprietari ai moșiei Ipotești.
La lumina torțelor, ostașii stau cățărați pe acoperișul casei poetului, scoțându-i tabla
de tinichea, fărâmându-i șindrila și dezgrădinând căpriorii podului piramidal. Cu mâinile
la spate, Constantin Papadopol (cca. 45 de ani), îmbrăcat în uniformă militară de maior
medic, supraveghează personal demolarea clădirii. Se plimbă nervos de colo-colo și dă
indicații scurte arătând cu mâna ce trebuie făcut. În ochii lui se citește o grabă febrilă, ca
și când ar fi conștient de actul tâlhăresc pe care-l comite. Vocea îi este acoperită de
ciocănituri repetate, ascuțite și înfundate, de scârțâituri stridente și de răbufniturile
bucăților de zid căzute la pământ. Jocul demonic al luminii torțelor aprinse pun în
evidență casa lui Eminescu aflată în proces de demolare. Încet, încet, ea se preface
vizibil în ruină. Jur-împrejur, numai scări, schele improvizate. Ostașii, inconștienți de
ceea ce au fost puși să facă, sunt asaltați aproape încontinuu cu îndemnurile grăbite ale
lui Papadopol. El insistă să se dea zor. Mâinile militarilor, încleștate pe târnăcoape,
izbesc orbește în paiantă și în cărămizi... Zidurile, fiind vechi, nu rezistă prea mult și se
prăbușesc cu zgomot surd pe podele... Stoluri de lilieci speriați se rotesc deasupra
clădirii prin luminile tremurânde. O cucuvea fuge din crăpătura unui zid. În sat se aud
câinii lătrând. Unul latră foarte aproape și din ce în ce mai furios.
Sătenii din Ipotești, care de zeci de ani își descopereau capul cu pioșenie ori de câte
ori treceau prin fața casei poetului, dorm adânc la ceasul acesta. Când, însă, dinspre sat,
răsună larma câinilor provocată de loviturile în tabla acoperișului, peste care se
suprapun mușcăturile târnăcopapelor în lemn și ziduri, locuitorii sar nedumeriți din
paturi ieșind pe prispe și pe la porți. Capul unui bătrân cu mâna streașină la ochi... Casa
poetului, fiind în vale iar majoritatea celorlalte case rispite pe deal, țăranii văd și înțeleg
îndată nelegiuirea noilor stăpâni. Fiecare se îmbracă în pripă cu ce nimerește
grăbindu-se să pornească spre locul cu pricina unde vedem că se strâng în număr din ce
în ce mai mare. Sunt și unele femei cu copii care se agață speriați de fustele mamelor.
Femeile stau cu mâna la gură, comentând în surdină și mișcând mustrător din cap.
Bărbații, destul de numeroși, schimbă între ei priviri mânioase și vorbe scurte, apoi se
apropie îndârjiți... Capul unui moșneag pletos în ai cărui ochi încruntați citim mustrare și
ură. Sătenii intră în curte unul câte unul. Mulți au stinghii și ciomege în mâini. Dintr-un
grup de cinci inși care au venit până lângă prispă se aude un fluierat scurt, apoi un
strigăt pe ton mucalit:
- Hei, ce faceți acolo, bre faurarilor, de daramaț cășili oamenilor amu la niez di
noapti?! (Soldații tac și demolează de zor.) Ascultă măi ista... Ce, nu se-audi? Ian ti uiti,
frățioare, să știi că toate cătanele istea or ramas surdi di pi timpu’ rezbelului... Măi
tataie, ia stați oleacă bre! (Fluieră din nou): Băi, nepoților-netoților!.. Știți voi, băi flăcăi,
a cui ie casa aiasta di-o daramaț? Ia strigă tu, Nichifore, la spiridușii șeia, că ești mai
tare-n glas...
- Iștia-s catanele doftorului Papadopol di la județ, șel di-o cumparat în primavară casa
lui domn’ Eminescu, spune Nichifor. (Strigând tare cu glas mânios): Di și-o daramaț mă,
tatarilor! Lacașul ista-i pentru noi bisearică! Ea-i ca o bisearică băi, nu-nțălejiți?! Șini
muma voastră v-o zâs s-o daramaț?! Dați-vă jos, mă - cozonacul și tămâia anticriștilor
voștri!
Deodată, ca dintr-un singur piept, se pornesc zeci de strigăte amenințătoare,
proteste, fluierături și huiduieli: Huooo! Afară! Hoților! Ticăloșilor! Dați-vă jos! Pe ei,
măă!
Demolatorii, intimidați, se opresc o clipă din lucru.
Maiorul Papadopol, însoțit de un caporal deșirat care poartă o pușcă în spate, apare
din umbră și se apropie repede de țărani arătând spre porțile curții.
- Ce vrei, dom’le? Ce vreți mă? Ce-ați văzut de-ați dat buzna cu toți aici ca la bâ1ci ca
să căscați gura? Ai? Ia să-mi ieșiți îndat-afară de pe moșiea me până nu pun soldații pe
voi! Țărănoilor! Casa asta-i pe locul meu și fac ce vreau cu ea! S-a-nțeles? Nu dau
nimănui socoteală, s-a-nțeles? Hai, cărați-vă imediat! Caporal, am ordonat să-i dai afară!
- Știi că ne-ai și spăriet, zice în batjocură un bătrân cu glas mucalit. Tare mi-e că voi o
s-o zbughiți mai întăi. Chiar acuș!
- Caporal, ți-am spus odată să-i împingi afară pe mocârțanii ăștia obraznici! repetă
Papadopol.
- Nu vor să iasă, dom’ maior, să trăiți! Vedeți, io le zâc mereu...
- V-am spus și vă repet: este casa me, proprietatea me, insistă Papadopol, ceva mai
domol.
- Ba nu-i casa matale, dom’ maior. Toată țara știe că ceea ce distrugeți aiși iesti cuibu’
șel sfânt în cari-o trăit și-o copchilărit marele nostru poet Mihai Eminescu. Și ce parcă
domnia ta știe să scrie din condei poezii așe de frumoase ca domnu’ Eminescu? Aoleu!
Casa asta aparține în primul rând întrejii țări românești... Domnia ta știai aiasta foarte
bini, dar poate că-ți trebuiau niscaiva cărămizi ca să fași vrio poiată la găini sau cine mai
știe ce...
- Uite, vezi? Ai și ghicit! Asta e: dintr-o casă de poet eu vreau să fac o poiată! Acum e
clar? Hai, și-acum cărați-vă cu toții!
Un bătrân:
- E prea di tot, domnule Papadopol! Ipoteștiul nostru doar cu casa aiasta se mai
mândre. Că di câti uori trieșeam pi lângă dânsa, ne pătrundia iubirea ce-o pastrăm
marelui scriitoriu ce s-o născut iaca chiar aiși. Lăsați-o, domnule doftor... Vă rog eu, un
țăran bătrân...
O femeie:
- Îi tari mari pacat, boierule, s-o batjocoriți taman dumniavoastră cari de! vă pritindeți
a fi un intelectual di frunti al județului Botoșeni! Dacă nu ne ascultați, apăi mâini să știți
c-o să fașem cu toții plânjere scrisă la domnu’ priefect, să vedem dumnialui șe-a zâși...
Maiorul le strigă ceva înfuriat celor care vorbiseră, în timp ce escorta lui scoate
amenințător arma. În aceeași clipă, un pumn solid, venit nu se știe de unde îl dă peste
cap pe bietul căprar care-și pierde cumpătul și boneta. Țăranii îi smulg arma și i-o dă
înapoi fără gloanțe. Caporalul primește un picior în spate și, înspăimântat, își ridică cu
iuțeală boneta de jos ștergând-o puțin de praf și rupând-o apoi la fugă. Sătenii râd.
Maiorul Papadopol, rămas singur, dă înapoi speriat și, întorcându-se brusc, intuiește
pericolul. Își iuțește pașii înjurând. În urma lui răsuna o salvă de huiduieli care sunt
însoțite de o ploaie de pietre ce-și fixează tirul în momentele următoare numai asupra
soldaților. Aceștia sar buimăciți de pe ziduri, ferindu-se de pietre și aleregând
dezorientați care încotro. Un țăran apucă o torță aprinsă și azvârle cu ea după cătane..
- Huooo! strigă din nou cu toții. Un ultim huiduit.
Se aud roțile unei trăsuri care se depărtează. Papadopol fuge huiduit de toată lumea.
Fețele țăranilor amenințând cu pumnii și huiduind înfuriați în urma trăsurii. Alții încă mai
caută pietre pe jos... Furia țăranilor capătă aliura unei răscoale populare. Câinii de la
casele vecinilor latră parcă și mai desperați. Curtea și strada sunt acum pline de foarte
multă lume agitată care comentează cu îndârjire cele întâmplate. La lumina torțelor din
mâinile sătenilor și a unui foc de lângă zidul din dreapta prispei, oamenii privesc cu toții
crispați la ceea ce a mai rămas din casă: zidul exterior din lungul clădirii, interiorul
despărțitor dintre fosta cameră a căminarului, alături de cămara de altă dată a copiilor,
precum și zidul exterior din dreapta clădirii sprijinit pe un stâlp proptit acolo din anii
trecuți de către sătenii credincioși marii amintiri a poetului.
Lumea privește la ruini cu tristețe, ca la agonia unui muribund. Unii fluieră a pagubă
iar alții dau cu amărăciune din cap. Câinii toți s-au potolit. Fețele celor din jur sunt
luminate de tremurăturile focului făcut și părăsit de soldați lângă zidul din dreapta.
Lumina flăcărilor se reflectă pe clopotnița din apropierea casei dărâmate. Se aud
trozniturile șindrilelor umezide arzând - de fapt singurele zgomote care mai tulbură
liniștea grea ce se lăsase. Capetele acoperite se descoperă și se pleacă ușor. Un lung și
trist moment de tăcere absolută. Deodată, zidul mare, al cărui stâlp fusese slăbit de
ostașii lui Papadopol, se prăbușește singur într-un geamăt surd peste foc, (fond muzical
crescendo) până aproape de picioarele oamenilor care tresar brusc și se feresc cu
strigăte. Totul se transformă într-un nor de praf gros amestecat cu fum. Focul este
acoperit brusc când este lovit de zidul căzut peste flăcările lui, topindu-se într-un vârtej
mare de scântei care persistă răsucindu-se pretutindeni prin aer fără să se stingă
imediat. Roiurile de scântei dispar încet, încet. Torțele de asemenea se sting. Prăbușirea
este prelungită în ecouri sonore ca niște vaiete, ca și când ecourile (subliniate de fondul
muzical) ar fi preluate de sufletele omenești aflate acolo.
(Aici se termină pelicula în alb-negru sau în sepia și se continuă în peliculă color de
mare sensi- bilitate, impusă de subiectul filmului.)
*
**
Pe acest fundal întunecos, de praf, fum și scântei învârtoșite, izbucnește ca într-o
explozie de lumini colorate, imaginea retrospectivă a casei aproape noi ridicată de
căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. Pe lângă zidurile pereților, o mulțime de
trandafiri urcători înfloriți, albi și roșii, agățați chiar pe stâlpii din față ai tindei care imită
un fronton grec. De o parte și de alta a largului pridvor, doi tei mari, de asemenea
înfloriți, se leagănă în vânt plini de zumzetul albinelor. În fața casei numai flori de toate
culorile, peste care zborul albinelor se încrucișează cu cel al fluturilor... Aerul este plin de
mireasma îmbătătoare a florilor. Este o minunată dimineață însorită la început de vară și
se aud cântecele păsărilor, cântecul greierilor și al cosașilor. Un cocoș bate din aripi și
cântă ,,cucurigu!” Din pădurea învecinată răsună cântecul cucului, al pupezei, al
privighetorilor, al grangurilor și al mierlelor. Sub grinzile casei - cuiburi de rândunici care
ciripesc și aleargă prin aer într-un neobosit du-te-vino. Pe vârful casei un cuib de berze și
o barză care veghează stând într-un picior lângă cuib unde clocește perechea ei. În
ferestrele zăbrelite ale locuinței, printre perdele albe, râd mușcatele din ghivece... Un
frumos câine ciobănesc, destul de mare, - Șoltuz - stă pe prispa casei parcă meditând cu
limba scoasă și neluând în seamă o pisică frumoasă care doarme fericită lângă stâlpul
din dreapta tindei. În fața prispei, așezată pe un scaun, Raluca Eminovici, mama lui
Mihai, stă și împletește ceva cu undrelele. Curtea este plină de vegetație elegant
plantată. Atmosferă de calm îmbietor, de pace și fericire.
Simultan cu apariția acestui tablou minunat colorat, răsuna solemn - în surdină, apoi
din ce în ce mai tare - acordurile polifonice ale corului și orchestrei care cântă melodia
,,Când amintirile”, compusă de Vasile Popovici, pe versurile poetului:
...Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioșării mele...
Casa descrisă are în apropierea ei odăi pentru angajați și slugi, șoproane și hambare
solide, ținându-se cont că aparține unui boiernaș cu rang modest dar altminteri om
foarte gospodar, Gheorghe Eminovici. În fundul curții, spre dreapta, se întrevede o
frumoasă livadă cu pomi fructiferi și câțiva butuci de vie. Casa este înconjurată cu flori,
verdeață și câțiva tei relativ tineri. Pe acoperiș - două berze albe au un cuib abia început.
În spatele casei, sub umbra a altor doi tei bătrâni, zărim clopotnița de scânduri, sprijinită
cu pari lungi de jur-împrejur. Lângă clopotniță, este și o bisericuță din lemn nu prea
înăltuță învelită cu tablă. Fațada casei rămâne în prim-plan.
Ca și când ar fi fost strigat, câinele Șoltuz tresare, ciulește brusc urechile, se ridică
zglobiu, apoi sare peste gărduțul grădinii din față, fugind spre locul unde se aude o
larmă mare printre păsările care aleargă cotcodăcind speriate. Pisica de asemenea se
sperie și fuge din locul unde dormea.
2. Curtea părintească
Trecând vijelie printr-un cârd de găini, de curci, de rațe și de gâște cu bobocei măricei
care toate se împrăștie speriate, doi copii foarte vioi râd și se joacă de-a alergatea și
de-a soldații prin curte. Niște slugi se opresc o clipă din treaba lor și îi privesc zâmbind cu
îngăduință. Primul, cel mai mare, Ilie, un băiețandru de vreo zece-unsprezece ani, blond,
înalt, vesel, având ochii albaștri, se cocoață pe scara rezemată de un stog voluminos de
fân lângă care se află o grămadă ceva mai mică smulsă din vârful clăii în scopul vădit de
a se putea sări pe ea. Sare din vârful stogului pe claia cea mică și fuge. Cel mai mic,
Mihăiță, fratele lui, un copil foarte drăguț - păr scurt și negru ca al corbului, fața de un
brun-alb, ochii ceva intermediar între negru și căprui, în a căror privire blândă se citește
ceva misterios - urmărește mișcările celuilalt și râde întruna plin de nestăpânită voioșie.
Pe cap poartă un coif de hârtie. Cumpănește puțin, apoi aleargă cât poate de tare după
fratele său, urmat de Șoltuz care latră vesel și gălăgios participând și el din plin la jocul
zgomotos al copiilor. În mână, Mihăiță ține o sabie de lemn cu care șarjează în vânt.
Copiii râd întruna fericiți. Când Ilie, ajunge din nou în vârful clăii, pune mâinile la gură
imitând o trompetă. Mihăiță îi răspunde la fel, apoi se urcă îndată după el pe șură și se
face că lovește cu sabia în Ilie care moare de râs, apărându-se la rândul lui cu un
șomoiog dens de paie pe care le aruncă spre atacator. Coiful de hârtie de pe capul lui
Mihai zboară în vânt, probabil atins de celălalt. Gestul îl înfurie oarecum pe cel mic care
plonjează prin surprindere și-l plachează deodată pe fratele său de picioare. Îi vedem
cum se rostogolesc amândoi din vârful clăii pe paiele de jos, dispărând îngropați până la
gât. De îndată, peste ei se aruncă Șoltuz, bucuros că are cu cine se juca. Câinele îl apucă
pe Mihai cu dinții de cămașă, trăgând puternic de ea gata să o rupă. Copilul strigă de
câteva ori:
- Șoltuz, astâmpără-te! Șoltuz, lasă-mă-n pace și du-te la Iliuță și mănâncă-l că este
mai mare...
Câinele, parcă înțelegând, lasă cămașa lui Mihai și trage acum cu dinții de cămașa lui
Ilie peste care se trântește și frățiorul său. Ilie ridică mâinile în gălgâieturi de râs și strigă:
- Gata, mă predau! Dar asta nu-i drept, fiindcă voi sunteți doi contra unul...
Gâdilat de Mihai, cel de sub el face un mic efort, se scoală repede și o rupe la fugă
spre livada cu pomi din spatele casei, urmărit de câine și de frățiorul său. Ajuns între
pomi, face semne cu o batistă albă legată în vârful unui băț că se predă fără condiții.
3. În livada de lângă casă
Chipul lui Ilie apare dintr-o dată crispat de atenție. Șoltuz se oprește lângă el și
privește la fel de atent într-un punct fix pornindu-se într-o salvă de lătrături asurzitoare
și râcâind nervos pământul cu picioarele din spate. Lângă tulpina unui nuc, Șoltuz zărise
un șarpe de casă în care Ilie intenționa să dea cu bățul. Mihăiță, sosit chiar în acel
moment, îl oprește la timp țipând:
- Stai așe, frățioare, nu-l omorî! Nu-l omorî! Căci, știi ceva? Șerpele ista s-ar putea să
fie chiar voinicul din poveste blestemat de vrăjitoare să rămână șerpe până ce-l va izbăvi
Făt-frumos din vrajă. Uite, săracul, ce ochi triști are...
- Nu prea mi se par triști, ci mai degrabă șireți și răi! Tu chiar mai crezi în basmele
astea de adormit copiii? Mihăiță, acum te-ai făcut băiet mare, iar șarpele ce-l vezi aici
nu-i decât șarpe ca toți șerpii și n-o să devină el om câtu-i hăul!
- Ba eu cred, căci sunt copil și pentru copii toate basmele frumoase trebuie să fie
adevărate!
Mihai încearcă să pună mâna pe el, dar reptila se ferește printr-o zvârcolire, iar
băiatul își retrage instinctiv mâna cu iuțeală. Șoltuz latră în continuare de te asurzește,
însă Ilie strigă amenințător la el:
- Ho! Dar mai taci odată, Șoltuz, ce-ai înnebunit? Că ne-ai spart urechile... Și ce n-ai
mai vâzut șarpe? Gata, joaca s-a terminat. Acum haida, marș! Pleacă de-aici! Te rog
frumos, treci la coteț!
Câinele se potolește și se retrage ceva mai încolo, dar nu la coteț, ci sub umbra
nucului și se culcă resemnat în iarbă. Atunci Ilie, ca să-și dovedească bărbăția și curajul,
înhață repede șarpele de gât și ridică triumfător mâna în sus. Șarpele i se încolăcește pe
mână scoțând mereu limbuța bifurcată, în timp ce Mihai capătă curaj și începe să-i
mângâie solzii strălucind în culori metalice, după care îl gâdilă sub gușă cu două degete:
gâdi, gâdi...
Ilie bagă șarpele într-o scorbură a nucului și-i astupă intrarea cu un șomoiog mare de
iarbă. Mihăiță scoate șomoiogul și-l lasă jos lângă tulpină, după care aduce un pumn de
prune verzi pe care le vâră în scorbură, punând mănunchiul de iarbă la loc.
- Poate i-o fi foame... Ce zici? Nu-i așa, Ilie, că șerpilor le plac prunele?
- Da, dar numai dacă-s făcute dulceață cu lămâie și scorțișoare... Oari ai auzât tu
vreodată, piciule, că șerpii iștia s-ar putea îmblânzi?
- Cine - șerpii? Păi cum așa?
- Uite așa bine. Ce, tu nu știai? Cică în India șerpii și cobrele, care-s tot niște șerpi, dar
foarte veninoși, sunt învățați de îmblânzitori să joace după cum li se cântă dintr-un
fluier. Și mai află că șerpii, adică șerpoaicele, fac și ouă, mai multe ca toate găinile, însă
nu le clocesc deloc.
- Păi doar nu-s păsări - sunt șerpi! Când îmi citeai pe Robinson Crusoe, tu îmi spuneai
că Robinson a îmblânzit toate lighioanele de pe insula lui. Și atunci, de ce nu a încercat
să îmblânzească și șerpii dacă zâci că fac atâtea ouă?
- Ei, eu cred că în insula aceea nu prea se aflau șerpi...
- Uite, Iliuță, uite un cubelc mare... Ce frumos e! Cu ceilalți trei din cutie pe care-i am
de la tine, am să fac un car cu patru boi și-i înjug să tragă la cutiuța aia mai mică... Dar
parcă-ar fi mort, că nu mișcă...
- Tu cântă-i și-ai să vezi cum o să iasă...
- Bine, am să-i cânt. Numai să m-audă, de n-o fi surd: Melc, melc, codobelc,/ Scoate
coarne bourești... Tii, adevărat! Numa’ uite, frățioare, cum scoate coarne bourești... Și te
du la baltă,/ Și bea apă caldă... M-o auzât și s-o pornit să iasă... Și te du la Dunăre,/ Și
bea apă tulbure... Gata, a ieșit de tot, prostuțul de el! L-am păcălit. Privește ce cornițe
mici și moi are... Iar pe fiecare din ele are-un ochișor ca un punct de argint viu...
Așteaptă nițeluș, melculețule, să te așez pe frunza asta mare de nuc. Uite-așa... Gata.
Și-acum mai așteaptă o țâră, mititelule, că o să te punem puțin la treabă. Uite, vezi?
Vezi, Iliuță? Merge! Alunecă încet, încet de parc-ar pluti o lebădă de zăpadă pe-o baltă
de smarald... Și în urma lui lasă o potecă de argint, presărată cu diamante aurite, care ar
putea să ajungă până colo în pădurea de lângă noi, la casa zânelor...
- Ia dă-mi-l puțin și mie...
- Ține-l, dar vezi că vrea să se bage iar în căsuța lui.
- Nu-i nimic. Dacă torn puțină apă pe el, îl fac să rămână afară toată ziua... Dar știi
ceva? Eu aș vrea să te învăț cum să le faci la melcii tăi un car frumos din coji de nucă.
Și-apoi - n-ai vrea? - o să-i înjugăm, legându-i pe toți cu ață, dar nu la cutiuța ta, că prea
e grea pentru ei și nu cred c-ar putea s-o tragă. Ai o ață la tine?
- N-am, dar avem destulă în casă. Mă duc s-o aduc...
- Lasă, stai ici cu mine. Nu-mi trebuie chiar acum; o s-o luăm noi pe-urmă.
- Și cum ai să-i legi tu pe toți?
- Cum? Așteaptă, c-o să vezi...
- Și atunci eu o să mă dau de trei ori peste cap și-o să mă fac mic, mic de tot, și-am să
mă urc în carul lucrat de tine. Și, dacă vrei, te prefaci și tu mic, iar pe drumul de gheață
al melcilor o să ajungem până la Sfântul soare... ,,Ce căutați la mine, ființe pământene?”
- o să zică împăratul luminii supărat. ,,Păi, am venit să ne dai o picătură din scânteierea
ta, mărite soare” - le vom răspunde noi. Iar Sfântul soare o să se supere și mai tare și-o
să ne arunce furios carul, o să-l azvârle cu putere, dar nu aicea jos, ci uite-acolo, sus pe
cer, Iliuță, sus de tot, unde-o să rămână veșnic. Și el va fi Carul Mare. Iar pe noi ne va
aprinde și ne va arunca jos, jos pe pământ. Dar nu vom muri, căci vom fi ca niște stele
căzătoare... Și vom cădea! Și vom cădea luminând mereu... Eu aș vrea să luminez ca o
stea, Iliuță... Tu nu ai vrea?
- Ce tot aiurezi tu acolo, ai oari fluturași la cap? Ia haida mai bine acasă, c-a dat peste
mine o foame de trei lupi... Ș-apoi ne-o făcut mama niște sărmăluțe-n foi de viță de te
lingi pe degete.
- Bine, vin cu tine că și mie mi-e nițeluș foame, dar am lăsat lăngă pomul cela ,,Turnu
Vavilon” ce-l ridicarăm noi ieri. Ai uitat?
Mihai se duce la rădăcina pomului învecinat unde avea o imitație a Turnului Babel,
construită numai din cărți de joc. Se apleacă și le dărâmă, apoi le culege pe toate cu grijă
și le ține în aceeași mână în care avea melcul ce se strânsese cuminte în căsuța lui.
În timp ce copiii discutau astfel, cerul se acoperise pe nesimțite cu norii atât de
trecători ai verii. Un tunet prelung, o rafală de vânt și primele picături îi surprind pe copii
nepregătiți de ploaie.
- Văleu, o venit furtuna, Iliuță. Vino-aici sub pom!
Copiii se adăpostesc sub nuc. Adusă de vânt, se aude vocea duioasă a mamei:
- Mihăiță mamă! Mihaaai!... Iliuță! Veniți la mama, copii, că vă murează ploaie!
- Ne cheamă mama, Iliuță. Hai să dăm fuga.
Amândoi odată, cu glas tare:
- Veniiim acuma!
- Hai și tu, Șoltuz, zice Mihai.
- Șoltuz! strigă și Ilie. Na, cuțu, cuțu! Hai cu noi acasă.
Copiii fug înapoi spre casă urmați de prietenul lor patruped. Ploaia îi izbește cu putere
în față.
4. Înlăuntrul casei
Casa are o odaie pe dreapta, cu o fereastră în față și două laterale - odaia destinată
musafirilor și dulapurilor cu cărți (nu prea multe, dar vechi și interesante, - unele legate
în piele -, cărți în limba română, franceză, germană, cărți bisericești scrise în cirilice). În
mijlocul odăii - o masă cu două sfeșnice de metal, o călimară și o scrumieră, câteva
scaune cu speteze înalte așezate în jurul mesei; pe pereți unele chipuri de domnitori,
pictate de Anton Zigri, un pictor german. Sus, agățat de tavan, un candelabru mare de
cristal, importat de la Viena. Aceasta este odaia de lucru a tatălui copiilor. Altă odaie,
unde dorm părinții, se vede mobilată cu lucrurile aduse de Raluca Eminovici ca zestre:
două paturi, două scrinuri de nuc, pe pereți tabloul Ralucăi, tânără și frumoasă, pictat de
același pictor neamț. Pe un scrin se află fotografia mamei imediat după căsătorie. Pe
murul dinspre răsărit - icoana ferecată în argint a Maicii Domnului, sub care arde lumina
sacră a unei candele, tot din argint. Din antreul casei se intră într-o altă odaie dindărăt, o
odaie lungă, aceea dinspre livadă. Este camera copiilor care are vreo patru paturi mari și
o masă lângă fereastră. Lucrurile sunt puține și sobre, care nu lasă o impresie prea
grozavă. Totuși, pereții sunt împodobiți cu scoarțe naționale frumos lucrate făcând ca
odaia să nu mai pară chiar atât de nudă.
Mihai și Ilie apar în odaia părinților unde o găsesc pe Raluca, mămica lor, care se
trezește dintr-o dată îmbrățișată din două părți. Băiatul mic îi sare de gât și o sărută; cel
mare o ia de brațul drept, alintându-se lângă ea. Mama îi sărută pe amândoi și îi șterge
pe față de ploaie cu o năframă curată. Mihăiță se lipește de pieptul ei uitându-i-se blând
în ochi. Observăm că seamănă puțin cu mama lui care pare tânără și frumoasă, cu
trăsăturile nobile cunoscute din fotografii, exprimând o blândețe suavă. În colțul gurii se
deslușește, abia perceptibil, un zâmbet dureros. Vocea, deși duioasă, recurge uneori la
sarcasm:
- Niciodată când vă chemam nu veneația așa de repede, iezilor. Ori v-a mânat ploaie,
ori v-a răzbit foamea...
- Mie nu mi-e așa de tare foame, mamă. Pot mânca mai târziu. Doar lui Iliuță îi este o
foame de trei lupi. Așa spunea el. Știi? Eu aș vrea mai bine să-mi termini povestea ce
mi-ai început-o aseară. Ceea cu omul sărac și cu nuca cea fermecată. Era frumoasă dar
nu mi-ai terminat-o. O mai știi? (Ilie pleacă de lângă ei și se duce în camera copiilor de
unde se aud voci și un plânset de copil mic.)
- Sigur că o mai știu, dar asară n-am putut-o găta, pentru că ai văzut că o venit
tată-tău cu niște vești nu prea bune despre mătușa ta, maica Fevronia, de la schitul
Agafton. (Către Ilie aflat în camera cealaltă:) Iliuță mamă, spune-i Aglăiței să-i schimbe
cămășuța lui Mateiaș. M-ai auzit? Bine. O să vin acum la voi... Da, Mihăiță, soră-mea îi
puțin cam bolnavă și asta m-o tulburat destul, de nu ți-am mai putut spune toată
povestea. Dar dacă ai o țâră de răbdare până ce-i duc lui Iliuță și celorlalți de mâncare,
ți-oi spune și ce-o mai rămas. M-aștepți, nu-i așa? (Îl sărută pe frunte.)
- Te-aștept, mămică dulce.
Raluca se duce la bucătărie de unde aduce o tavă mare cu un castron și cu mâncare
alături de care se află câteva farfurii. Mihai o ajută și îi deschide ușile. În camera copiilor
îi vedem pe câțiva din frații și surorile lui Mihai: Aglae (6-7 ani), Harieta (4 ani) și Matei
(2 ani). Le pune masa și-o ajută pe fata cea mare să-i schimbe cămășuța lui Mateiaș pe
care îl ia apoi în brațe și îi dă în gură să mănânce. Ilie se așează la masă servindu-se
singur.
- Aglăița, zice mama, rămâi de-i culcă tu pe Harieta și pe Matei și stai cu ei până
adorm.
- Bine, măicuță. N-avea nici o grijă, că și-așa sunt jumătate adormiți. Au obosit
de-atâta plâns.
Raluca revine în camera ei așezându-se pe pat. Mihai stă pe covor jos, culcându-și
capul în poalele mamei lui care-l mângâie întruna pe creștet zâmbind amar.
- Cine știe ce-i în căpșorul ista mic al tău, Mihăiță, că prea ai vrea să le știi de-odată pe
toate... Nu scapă omul de tine nici în ruptul capului până nu-ți face hatârul, mai ales
când îi vorba de povești. Dar, în sfârșit, cum îți spuneam, omul cela sărac o luat măgarul,
cârja și nuca, amândouă fermecate, și s-o pornit spre casă... (Eventual, vedem basmul
prinzând viața pe ecran.) Așa s-o făcut de bogat acu, de-o ajuns veste până la
împăratul... Atâția bani avea el, de-o sămănat și-o crescut numa grâu de aur.
Acu-mpăratul o auzât că are un lan de aur și-o trimis doi sufragii să-i deie sămânță, să
samene și el împăratul...
- Da ce-s ăia sufragii, mamă?
- Ei, acolo, niște slugi care serveau la masă pe boieri... Așa... Și omul nostru o zâs: să-i
spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face... Împăratul când a auzit așa,
strașnic s-o mâniet, și-o gătit oștire multă, multă să se ducă cu război asupra lui.
Împăratul, vezi bine, era în frunte, știi, ca ăl mai marele. (Îl vedem pe Ilie dincolo,
înfulecând nepăsător ceva.) Și-o venit chiar până la ușa omului cu pricina și-o strigat să
iasă afară... Acesta pune cârja sub suman și iese afară zâmbind pe sub mustață...
Acu-mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost rușine singur lui să se ducă el numa cu
unul să se lupte. Și-o zâs: ,,Omule, arată-ți tu întâi puterea!” ,,Bine, măi împărate...
Dacă-i așe, păi atunci așteaptă... Cârje-ncârjește-te, la tot soldatul dă câte două și la
împăratul nouâ!” Că vezi? Cârja era dumnezeiască - tot în capul lor bâcâia. (Mihai nu-și
poate stăpâni râsul și strigă bătând din palme: Bine le-a făcut!). Și uite-așa, cârja o
nebunit și pe soldați și pe-mpăratul. (Mihai râde cu lacrimi). Iar împăratul ce era să mai
facă, s-o întors ca vai de el, bătut măr acasă. La fel și armata lui. Toți bătuți măr... Ce-au
căutat or găsit. Iar omul nostru o rămas în pace și-o trăit bine... Să dea Dumnezeu să
trăiască și copiii mei așa... Iaca, Mihăiță, asta o fost povestea omului sărac care-o
astupat borta vântului cu șomoioguri de paie. Ți-a plăcut?
- Mi-o plăcut mult, dar știi? Tare-aș mai vrea încă una... Te roog!
- Știu, Mihăiță, tu nu te-ai sătura nici cu o sută de povești, însă, vezi, acuma mai am și
alte treburi. Aș vrea să mă înțelegi - și știu că tu mă-nțelegi, da?
- Bine, mămică, răspunde Mihăiță cu glas scăzut și puțin cam supărat, te-nțeleg, dar...
- Altă dată, dacă ești cuminte, ți-oi mai spune și alte istorioare. Acum însă trebuie să
mă duc puțin prin curte să văd de orătănii dacă nu le-o fi stropșit ploaia, c-o bătut și
ceva piatră.
Îl sărută în creștetul capului pe Mihai și iese. Copilul rămâne în continuare rezemat cu
coatele pe marginea patului zâmbind gânditor. Își ține capul sprijinit într-o mână și nu se
ridică imediat. Evident, el trăiește intens cele auzite. Totuși nu va sta mult așa. Devine
dintr-o dată exuberant, îl strigă pe Ilie și se pitește într-un sertar mare al scrinului din
tindă, de unde strigă trăgându-și un prosop peste el: ,,cucu!”. Ilie, fiind în temă, sare
fuga de la masă. Continuă să mestece și se apucă imediat să-l caute, începând
investigațiile cu camera părinților. În timp ce urmărim cotrobăielile lui Ilie, se aude un
hodorogit puternic: sertarul unde se ascunsese Mihai nu rezistă. Un perete de lemn al
scrinului se crapă și sertarul, cu copilul ghemuit în el, se răstoarnă cu zgomot mare.
Peste el cad diferite alte obiecte mărunte din care distingem niște cutii de tablă și o
mulțime de lumânări mari, unele cu feștilele arse. Mihai are fața mânjită cu funingine.
Stă pe podea și, uluit de pozna pe care-a făcut-o, se scarpină în cap, în locul unde
probabil i-a apărut vreun cucui. După câteva secunde se dezmeticește, clipind des din
ochi, mai cu seamă atunci când, lângă nasul lui, zărește cizmele lui taică-său. (Filmare
din unghi subiectiv, de jos în sus.) Imediat ochii i se măresc de frică și urmăresc de la
cizme până la creștet silueta masivă a lui Gheorghe Eminovici abia întors de la treburi și
apărut ca din pământ. Acesta stă cu mâinile încrucișate și zâmbește ironic. Dă din cap
mormăind disprețuitor și sarcastic. Se vede că a sosit de undeva de departe fiindcă pare
obosit.
- Așe-i că aveam dreptate, ștrulubaticule? Păduchele când se satură, iese în frunte și
se-arată... Ãi fi stat tu până azi ca un păduche pi capu’ meu, dar iaca amu ți s-o-nfundat!
Din unsprezece copii cu câți m-o pricopsit Dumnezeu, hotărât lucru: tu-mi ești șel mai
rău și colțat. Dar ți-o vinit vremea să-ți fac de petrecanie, domnișorule, că de bini văd că
ți s-o făcut lehamiti...
Mihai se scoală încet în picioare, apropiindu-se binișor de zid, cu ochii spre ușă și
ferindu-se să-l privească drept în ochi pe tată-său căruia îi răspunde totuși curajos:
- Parcă nu spuneai tot dumneata că cu cât ai colții mai mari, cu atât ești mai căutat?
- Haida-de! Încă mai cutezi să-mi răspunzi, răsfățatule, după ce-mi dărâmi dulapurile
din casă?! Stăi că-ți arăt ei ție, pui de lele! (Vrea să-i dea o palmă, dar o dă în gol, fiindcă
copilul se apleacă iute în jos și fuge afară.) Ia te uită, domnule... Lui prâslea îi arde de
filozofeală acuma! Dar decât cu un filozof ofticos mai bine un măgar sănătos! Ralucăă!
Femeia vine repede de-afară cu o privire resemnată și întrebătoare. În același timp,
ușa de la camera copiilor se deschide încet și Matei, copilul de doi ani, iese cu Harieta de
mână, ajutată de Aglăița. Mateiaș suge cu demnitate dintr-un deget, iar la vederea lui
Eminovici, începe să plângă. Harieta scâncește și ea.
- Ralucă, i-ați mai întâi plodurile istea de lângă mine, că m-am săturat de atâția
purcei. Vorba ceea: cine crește purcei porci va avea! Uite ici ce ți-o făcut pruncul pe care
tu-l alinți cel mai mult și-i cauți în cornițe... Aproape că ți-o daramat casa. Vezi că
dumnealui îi acuș pi-afară și face pi filozoful nevinovat.
Raluca, strânge lucrurile răsturnate, le pune în sertar la loc și merge să-i potolească
pe copii. Pe Mateiaș îl ia în brațe și-l sărută. Afară a dat din nou soarele. Casa este plină
de lumină.
- Tare multe griji am, Gheorgieș, cu copiii iștia, care știi bine că nu-s numai ai mei. Iar
dumneata numai pi drumuri și pi drumuri mereu... Doar Dumnezeu sfântul știe
ce-nseamnă să fii o mamă ce-a născut unsprezece copii, pe care să-i hrănești, să-i
îmbraci, să-i dădăcești, să-i faci mari, fără prea mult ajutor. Și copiii, vezi bini, au și ei
necazurile lor, mititeii. Bună oară, numai uită-te încă o dată la Harieta, căci doar tu ai
fost primul care-ai văzut-o că suferă. Nu știu de ce, dar iar i s-or umflat gleznele, micuța
de ea, și doctor tu n-ai adus niciodată în casă. Oare chiar nu vezi cu câte mă zbat?
(Plânge.)
Dintr-odată, soțul ei schimbă tonul, îmbunându-se oleacă și devenind mai
împăciuitor:
- Ei, lasă cucoană, lasă Rălucuță soro, că și tu prea le cauți în coarne la toți. Adevărul e
că nu
vreau să avem niște copii răsfățați. Află di la mini că pruncul trebuie mângâiet numai
când doarmi... (O mângâie.) Iar dacă plânji așa toate zâlili, apăi nu-i de mirare că-ntr-o
bună zi te-i îmbolnăvi și tu. Șine plânje pentru toată lumea orbește. Iată însă ce voiam
să-ți spun: vezi și tu că Mihai s-o făcut destul de mare. O trecut de opt ani și n-o umblat
pe la nici o școală, iar dacă-l vom ține acasă se prostește și mai rău și se pierde, cu toate
că moș popa văd că l-o chivernisit oleacă cu buchiile psaltirii și cu niscaiva socoteli. El
spune c-o prins totul foarte iute, gata să-l și întreacă. Știu eu? Nu zâc: așe o fi... Și asta
poate-aș fi gata s-o cred, Raliță dragă, fiindcă Mihai nu-i deloc prost, bată-l norocul, că și
mie mi-i tare drag, dar asta n-o să-i arat eu lui în față, c-atâta mi-ar trebui. Numai că,
vezi, mi se pare că băietul s-o cam stricat nițeluș...
- O, nu... Nicidecum! Să nu spui asta, că n-ai dreptate, Gheorghieș. Mihai e un copil
foarte plin de viață și foarte inteligent. Atâta tot. Ba chiar mai isteț decât toți ceilalți
copii ai noștri și cu mult mai multă vlagă decât toți!
- Buun. Păi tocmai de aceea, nu-l putem lăsa nechivernisit! Că pân-acu ce-o făcut?
Mai nimic! Uită-te și tu, încalte: el hoinărește toati zâlile, bătând coclaurii fără nici un
rost și pe deasupra, o cam și uitat de frică, fiind cel mai obraznic din toți. Dar, vezi, eu
unul nu doresc ca o oaie râioasă să-mi strice toată târla. E clar? Și tocmai d-aia, zâc că
peste vreo trei-patru luni o să-i fac pașaportu’ pentru Cernăuți, unde ne sunt și ceilalți
copii ai noștri - Nicu, Iorgu și Șerban. Altfel nici că se mai poate. Că de! Numa din
hoinăreală știi că nu se face nimeni om!
- Ei, aici îți cam samănă ție, bărbate, că Mihăiță face tocmai după pilda pe care i-o dai.
Este-o vorbă: când începe să-i iasă barba fiului tău, tu rade-ți-o întâi pe-a ta... Asta parcă
chiar tu mi-o spuseși, dacă nu mă-nșel...
Auzind așa ceva, soțul ei se pornește pe un râs nestăpânit, pipâindu-și barba castanie
rotunjită cu foarfeca. Figura lui se îndulcește pe dată. Așa cum apare el acum, înalt,
voinic, de o putere herculeană, cu cap masiv, nas acvilin și ochii albaștri-verzui,
Eminovici devine într-adevăr simpatic.
- Ãi fi tu meșteră la sucitul fusului și vorbelor încondeiete, dar eu știu una și bună,
Ralucă: vreu din toată inima să am băieți învățați, înțălegi? Copii trecuți prin școli înalte
și bune, școli care-ți dau meserii folositoare, precum cele nemțăști. Vreau să-i văz
oameni, mari, Ralițo, înțălegi? Să-i văz fericiți pi la casili lor. Că eu n-am să le pot lăsa altă
avere mare decât numai onoarea și meserii sănătoase. Zăstre să le dau... nu am.
Zăstrea-i doar pentru fete. Băieții trebuie să-nvețe, așa cum am visat eu însumi să învăț,
dar n-am putut. Că, la drept vorbind, eu blăstămată și gre slujbă am avut la Dumbrăveni,
pi moșia de 200.000 di pogoane a lui Costache Balș, până ce m-am împiciorogat oleacă,
deși nu prea mult. Că știi bine: eu eram pe-acolo di toati: și scriitoraș, și sulger, și
căminar... cu zapis semnat chiar de Grigore Sturza Vodă, domnul Moldovei. E! Ce mai!
Știi la fel di bini ca și mine toate aistea: că din paisprezeși slujbași câți ave dumnealui, eu
eram de fapt mâna lui dreaptă, iar fără mini conu Costachi nu cred că s-ar fi descurcat și
s-ar fi dat demult la fund. Dar adevăr e că și el m-o iubit, Dumnezeu să-l ierte! Că di la
dânsul am învățat multe, până și franțuzăști și, mai târziu, și nemțăște. Balș mi-o fost ca
un neprecupețât model, aproape ca un tată. Iar gospodăria tot ca dânsul aș vrea s-o am!
- Dar de mine ai uitat, că tot greul gospodăriei cade acum mai mult pi capul meu?
- Ei, lasă, lasă... știu asta. Știu că și tu ai dreaptă dreptati, că fără tine nici n-aș fi
îndrăznit să fac nimic. Dar iată că împreună tot încropirăm câte șeva, mai ales după ce
vândurăm frumoasele noastre case din Botoșeni. Și-apoi di ce crezi tu că că am
cumpărat Ipoteștii acum opt ani de la boierul Hurmuzache, de-s dator și astăzi soră-ti și
altora? Numai ca să nu-mi sară, mâini-poimâini, pruncii tăi în cap și să-mi țipe că i-am
lăsat goi pe drumuri și muritori de foame! Decât să aud una ca asta, mai bine mor acum!
Căci aici am luat locul cel mai bun ce l-am găsât, cu pământul cel mai bogat care trebuie
însă zi de zi lucrat din greu, iar eu, vezi bini că nu șed de geaba... Dar ce știu ei năcazurile
mele, Ralucă! Și la urma urmelor, nu mi le știi nici tu!
- Da, că parcă tu le știi pe-ale mele!
- Pot zâce că le cam știu și n-am spus că-s ușoare. La drept vorbind, nici unul nu
hălăduim. Numai că sătenii de-aici mă cred mare boier mare, dar, Doamne Dumnezeule,
eu mi-s omul cel mai plin de datorii pe care l-am cunoscut vreodată pi lumi. Căci datoria
e ca râia, Ralucă, - și oricum te-ai scărpina, de ea tot nu scăpi... Bunăoară, acum de unde
crezi că vin? Află că am fost de-am cerut lui Gheorghe Ciofu 10 galbeni, de-am stins
datoria cătră frații Isăcescu, megieși pe moșia noastră. Păi ce era să fac? Că omul m-o
așteptat destul... Asta-am făcut. Dar mult nu cred c-am să mai pot duce așa. Tocmai de
aceea, mie doar în băieți mi-i toată nădejdea bătrâneților. Iar băieții mei, dacă stau să
judic mai bine... E! (Dă din cap și din mână deznădăjduit.)
- Lasă, Gheorghieș, nu dispera că ne-o ajuta Dumnezeu cum ne-a ajutat și până acum,
că mare e puterea Lui. (Se închină.) Doar nu de geaba am cumpărat bisericuța zidită de
Teodor Murguleț aflată acum în curtea casei...
Soția căminarului, care-l ascultase plină de înțelegere, lasă pe Mateiaș jos din brațe,
dându-l în grija Aglăiței. Copiii dispar toți în camera lor. Eminovici privește trist după
fiecare copil și oftează cu brațele încrucișate. Raluca se aspropie tăcută, îngenunche
lângă scaunul lui și îi trage cu greu ciubotele din picioare. Intră apoi resemnată după
soțul ei în camera de lucru a acestuia. În urma lor ușa se închide.
5. În spatele casei, lângă clopotnița de scânduri
Lângă coroanele frumoase a doi tei imenși, se înalță clopotnița de formă
paralelipipedică, cu aspect de porumbar. Sus, cocoțat în turla clopotniței, Mihai scoate
dintr-un cuib, făcut între grinzi, o cioară care se zbate în mâinile lui cârâind amarnic. O
prinsese clocind. Copilul se uită atent la un ou, îl clatină, îl miroase, îl ascultă la ureche,
apoi îl pune grijuliu la loc. Mângâie capul stăncuței cu degetul, o sărută pe crește și-i dă
drumul, urmărindu-i zborul...
Mihai coboară... Șoltuz, câinele ciobănesc, îl așteaptă jos. Copilul încalecă pe Șoltuz
care face cu greu câțiva pași dar, nerezistând, se lasă la pământ trântindu-și călărețul
care râde. Câinele se joacă cu stăpânul lui pe care, data aceasta, îl trântește el la pământ
lingându-l și culcându-se peste pieptul lui.
Un boboc de gâscă mic și uitat de Mihai într-o colivie de sârmă, unde ține locul unui
canar, țipă de mama focului cerând să fie eliberat. Ușa i se deschide și băiatul se ridică
repede de sub Șoltuz, aleargă la bobocul captiv, apoi îi dă drumul prin curte. Bobocul, cu
o fundiță roșie la gât, aleargă dezorientat căutând cârdul de gâște care se apropie
furioase. Mihai se ferește de gâscan, dar chiar atunci, o slugă, Vasile Rusu, vine și alungă
cârdul, apoi îi aduce băiatului o bucată mare de pâine cu unt spunând că este de la
coana Ralița, dar el o refuză și i-o dăruie slugii spunându-i: ,,Mănânc-o tu, Vasile, mie nu
mi-e foame”. Servitorul îi mulțumește cu un ,,săru’mâna, conașule!”
6. Peste drum, în prisaca lui moș Miron
Din curtea sa, Mihai trece destul de des drumul la moș Miron prisăcarul cu care se
vede că este bun prieten încă mai de demult.
- Bună ziua, moș Miroane! zice Mihai. Și ieri te-am căutat, dar n-ai fost acasă.
Moșul, un bătrân frumos, cu mustață, cu barbă potrivită și cu plete lungi albe,
îmbrăcat în straie lungi țărănești, de asemenea albe, peste care s-a încins cu un brâu lat
și roșu, să tot aibă vreo 76-78 de ani. Este foarte sfătos și are un glas dulce ca mierea din
prisaca lui. Băiatul îl găsește în mijlocul stupilor alcătuiți din coșnițe (30-40 de stupi
primitivi), răspândiți printre copaci, într-o frumoasă poiană cu flori parfumate și de toate
culorile. Prin pomii cei mai apropiați două veverițe sar din cracă în cracă alergându-se.
Mihai le privise cu interes câteva clipe, apoi mai avansează câțiva pași spre locul unde se
afla bătrânul. Moș Miron stă cu picioarele goale pe iarbă și este cu totul absorbit de
treaba ce o face: descăpăcește cu un cuțit mare un fagure de miere pe care-l scurge
într-un vas voluminos de ceramică. Ca să lucreze nestingherit, alungă albinele cu o
afumătoare improvizată. În ciuda vârstei, el pare destul de vioi. Totuși, nu a auzit
binețea copilului care s-a apropiat până sub nasul moșului repetând salutul:
- Bună ziua, moș Miroane! Nu m-ai auzit? Și ieri te-am căutat, dar n-ai fost acasă...
- Aa! Mihăiță... Vin la tata moșu’-ncoași, flăcăiaș... Șie vânt ti-aduși pi la mini,
zmeușorule? O vinit cuconu Gheorghieș di la Cătămărești?
- O venit mai de dimineață... Da’ ce tot fac acolo, moș Miroane? Și ieri am fost pe la
matale dar nu erai acasă...
- Iaca, eu cu muștile mele toatî zâulica. Șie să fac! Pi așiestea mi le-o dat chiar tătucu’
matale, cuconul Gheorghieș, să le grijesc amu patru ani și s-or înmulțât, mânce-le
norocul. Ieri o trebuit să prind un roi care scăpase pi Dealul Budăiului... Ia numai ti uită
ici (îi arată mâinile). M-or și înțăpat vro trii...
- Sunt chiar așa de rele, moș Miroane? Parcă ziceai că ele te cunosc!
- Aș, nu-s răli diloc, saracuțili. Da, vezi, când li iei așe, cu japca, albinele se cam
năcăjesc, iar daca se-nfurii, păi ce să facă și ieli? Uite acuș una șede pi mâna me... Da’
nu-mi fași niica, vezi? Numa’ să n-o zgândări, c-apoi o pățești...
- Moș Miroane, e-adevărat că dacă regina albinelor îți dă o aripă de-a ei, atunci când
ai nevoie de ajutor, doar scoți aripa și ea-ți vine îndată cu tot neamul albinelor să
te-ajute?
- He! He! Hee! Asta cam așa cred că este, dragul moșului... Albinele ajută totdeauna
pe oameni, dacă și oamenii sunt buni și le-ajută pi ieli... Iar eu le-ajut cât pot, nu vezi? Iar
dacă ți-oi spune povestea șeea cu aripa di albinî, poate n-ai s-o crezi, dar povestea o fost
cândva, fiindcă de n-ar fi, atunși nici că s-ar mai povesti... Numai că lumea s-o înrăit și
s-o învățat prea mândră și prea fudulă, de nu mai crede azi în povești... Di-aia nici
minuni nu se prea mai întâmplă amu, în zâlili noastri. Și, Doamne, ce de mai minuni erau
mai înainti! Dobitoacele vorbeau, florile cântau și puteai be vin până și di-acolo di undi
cântă broasca...
- Asta nu se poate! contestează Mihai.
- Ba se poate, cine știe? Sigur că se poate, dacă se putea înainte... Dar ia spune,
zmeușorul moșului: crezi tu au ba în vorbele poveștilor?
- Eu cred, moș Miroane, cum să nu cred?! Cred chiar de n-or fi ele toate adevărate,
fiindcă, știi? Mie-mi plac mult basmele și parcă văd tot ce aud...
- Păi, dacă-i așe, numai șăzi colea ghinișor lângă tata moșu și doar ciulește o țâră
urechile la ce-am să-ți spun.
- Iaca, șed. Și-acuma zi!
- Eei, cică-a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti; de când făcea
plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii-n coade; de când se luau de
gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior
cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești...
De când scria musca pe perete,
Mai mincinos cine nu crede...
...Cică a fost odată, di mult, tare di mult, un împărat mare și o împărăteasă frumoasă -
și voind să aibă copii, or făcut ei de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta:
or căutat leacuri și băuturi descântate, or cetit cărți învățate, or îmblat pe la vraci și
filozofi, ca să caute la stele și să le ghicească dacă or să aibă copii, dar în zadar... Când,
tocmai la vreme de bătrânețe, iată că se îndură norocul și cu dânșii și dobândiră un
dragalaș de copchil, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. Ca matale di frumos... Și împăratul îi
puse numele Aleodor... Băietul ista de ce creștea, de-aia se făcea mai plin de frumusăță
și mai iscusât... Nu mai trecu mult și iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Atunci
își luă pruncuțul pi genunchi și-i zâse:
- Băietul tatei, dragul meu fecioraș, iată că Dumnezeu mă cheamă din așeastă lumie...
Sunt în clipa de a-mi da obștescul sfârșât... Iar eu văz de pe-acuma că tu ai s-ajunji om
mare și de frunti... Un lucru numai am să-ți spui: vezi tu muntele șela di colo? Să nu te
pună vreodată pacatele să vânezi pe el, că este moșia lui
Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop; și cine calcă pe moșia lui, ăla nu
scapă cu una cu două nepedepsit.
Dar, după ce muri tătâne-său, Aleodor, care crescuse mare de-acuma, ieșea tot mai
des la vânătoare. Într-o zi, nu știu cum se făcuse, dus fiind pe gânduri, că alunecă de
călcă chiar pi pamântul pocitaniei... N-apucă să facă niși zăci, douăzăci di pași, și numai
ce se pomeni cu dânsul dinaintea lui:
- Toți nelegiuții care-mi calcă hotarul cad în robia mea, spuse
Jumătate-de-om-pe-jumătate-de-iepure-șchiop.
- Mai întâi trebuie să știi - îi răspunse Aleodor - că din nebăgare de samă și fără voia
mea am călcat pe coprinsul tău, și n-am nici un gând rău asupră-ți.
- Eu te socoteam mai viteaz, dară văz că ai gând să-ți ceri iertăciune de la mine ca toți
fricoșii.
- Ba să mă ferească Dumnezeu! Eu doar ți-am spus curatul adevăr, dar dacă vrei luptă,
apăi alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă drepată să ne
luptăm...
- Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu este, decât să te duci să-mi
aduci aici pe fata lui Verdeș împărat.
Aleodor voi să se codească oarecum, deși se știa vinovat. Făgădui în cele din urmă să-i
facă slujba cu care-l însărcină pocitania și, neavând în cotro, plecă... Și cum mergea el la
drum lung, gândindu-se și răzgândindu-se cum să-și împlinească mai bine datoria, căci,
vezi, își dăduse cuvântul, iată că dete peste o albină care căzuse, sărmana, într-o
băltoacă murdară.
- Cruță-mi viața, Aleodor-împărat, salvează-mă și eu te voi mântui pe tine de la
moarte. Ține acest pufuleț din aripioara mea, iar când te vei gândi la mine, eu voi fi
într-o clipită în fața ta cu tot neamul albinelor și te voi ajuta... Auzând Aleodor unele ca
aiestea, și mai ales că-i zâse chiar pi numi, odată băgă mâna în apă și lăsă albina să se
ducă în voia ei...” (Basmul este oarecum după ,,Aleodor împărat”, de Petre Ispirescu și,
de asemenea, s-ar putea ilustra ca o scenă filmată intercalat în film.)
În timp ce moș Miron povestește acestea cu un glas molcom, curgător și plin de
farmecul unei blândeți deosebite, Mihăiță stă gânditor și foarte atent, numai ochi și
urechi. Expresia feței trebuie să arate limpede acest lucru. Un grangure șuieră prin pomii
din livada prisăcii. Alte păsări îi răspund. De altfel, glasul naturii rămâne prezent pe
aproape întreaga coloană sonoră. Desigur, basmul ar mai putea fi continuat până
aproape de deznodământ. Vocea lui Ilie, care-și strigă fratele, repetată de ecou, ne
aduce din nou în curtea părintească.
7. Din nou în curtea casei părintești
Mama, ajutată de o slugă, întinde câteva rufe pe o funie. În jurul dânsei se află toți
copiii descriși înainte, mai puțin Mihai. Iliuță, care din greșeală a dat o rufă udă jos, o
aranjează binișor la loc, pe furiș, fără să-l vadă mamă-sa, apoi, tot pe furiș o zbughește la
fugă după Mihai. Rufa era udă și s-a murdărit, dar Aglăița îl pârăște imediat și-l arată
mamei cu degetul în timp ce băiatul fuge vinovat.
8. Revenim la moș Miron prisăcarul
Pe moș Miron, care pe când îi spunea povestea lui Mihai, stătuse în picioare lucrând
la faguri, acum îl găsim stând jos pe iarbă alături de micul lui prieten care mușca cu
plăcere dintr-un fagure abia scos din ștubei. Moșul lăsase la o parte uneltele de apicultor
ca să aibă mâinile libere și să poată gesticula. Apucăm sfârșitul poveștii cu Aleodor
împărat:
- ,,...Atunci Aleodor luă de soție pe fata lui Verdeș împărat care era mai frumoasă ca o
zână și se întoarse cu ea la împărăția lui unde făcuseră o nuntă d-alea mari împărătești și
unde domni cu direptate ocrotind pe nevoiași și neasuprind pe nimeni. Ei or fi domnind
până în ziua de azi de n-or fi murit. Asta o fost, hăt dimult, zmeușorule. Și dacă vrei să
crezi - bine, dacă nu, nu; dar eram și eu pi-acolo și căscam gura pe dinafară, căci nici
pomeneală nu era să fiu și eu poftit înăuntru, ca țăran prost ce sunt, și-apăi nepoftitul
scaun n-ari. Și-ncălecai pe-o șea și-ți spusei povestea-așa; și-ncălecai pe-o lingură scurtă,
să trăiască cel ce-ascultă...” (Îl ciufulește puțin pe cap.) Ei, ți-o plăcut?
- Sigur, că mi-o plăcut, dar știi? Mai vreau una...
Chiar atunci apare în fugă Ilie. El spune gâfâind:
- Bun găsit, moș Miroane! Am venit după ăla micu’. Când îl caută cineva, numai la
dumeata îl poate găsi...
- Bun întâlnișul, Ilieș! Mihăiță îmi mai țâni și nii di urât; ș-apăi văd că lui îi plac
poveștili meli. Baba me și-așa nu mi le mai ascultă di mult, nepoțica mi le știe pi toati, iar
eu n-am cui să li mai spui... Și daca n-am cu șini vorbi, atunși vorbesc sângur sau cu
muștile istea. Dar tu șe mai zâci?
- Pe-aci pe-acasă... Mai face tușa Anica turte d-alea dulci, cu miere? întreabă Ilie.
- Pentru musafiri ca d-alde voi, sigur că fașie. Haide amu la ea să videm...
- Păi haidem.
Moșul se scoală bătrânește, ajutat de copii, și merg tustrei spre bordeiul aflat nu
departe de prisacă.
9. Bordeiul lui moș Miron
Bordeiul se află lângă prisacă. În poezia ,,Călin Nebunul” avem o descriere a lui, care
ne convinge de simplitatea vieții în care trăiau țăranii noștri în secolul trecut: o colibă
mai mult dărăpănată, lipită cu lut. Ușa este strâmbă și alcătuită din scânduri aspre, unite
cu doi lați. O ferestruică de-o palmă, cu bășică în loc de sticlă, aduce înăuntru o lumină
gălbuie, difuză. Un pat tare cu țoale pe care toarce un motan; deasupra o icoană
afumată de o candelă aprinsă îngrădită cu busuioc și mentă. După ușă o cofă cu apă.
Alături o bărdăcuță de lut. Două scăunele mici, lângă o laiță, și o măsuță scundă în fața
unei vetre mari cu focul potolit. Cam acesta este tot mobilierul. De un picior al mesei stă
legat un cocoș. O rățușcă se plimbă liberă pe jos căutând boabe. Un motan moțăie
într-un cotlon.
- Babă, hăi! strigă moș Miron. Dă iuti, Anică, c-o vinit fișiorii cuconului Gheorghieș...
- Bunicuțo, te strigă bunicul. O venit cu copiii lui conu Gheorghieș, răspunde o fetiță
frumușică foc, cu codițe negre și cu doi ochișori negri ca două mure, aproape de aceeași
vârstă cu Mihai, dar care, cam sperioasă, când vede că moș Miron se apropie cu cei doi
băieți, își ia repede cu dânsa o păpușică din cârpă și fuge îndată afară, pitindu-se după
casă. Baba Anica, soția lui moș Miron, este o femeie ca la vreo 70 de ani, dar vioaie ca
argintul viu. Ea tot se învârte pe lângă foc, mestecând ceva într-un ceaun. Când se-aude
strigată, iese afară plesnindu-și palmele de bucurie că-i revede pe copii. Este foarte
primitoare, totdeauna bucuroasă de oaspeți.
- Săru’ mâna, tușă Anică! spun băieții. Bătrâna îi sărută și îi cheamă în bordei.
- Haideți la maica’ncoa, feți frumoși... Și să nu vă spărieți di golișiunea casei, că ieri am
avut o alta mai mari și mai frumoasâ, cu două caturi și poleită cu di toati, dar ni-o lovit-o
o pârdalnică di vacă cu chișioru’ di ni-o daramat-o..
- Ei, lasă babo, nu mai șugui și nu ti mai tot scoza-ntr-atâta, că băieții or mai fost pi la
tini și-or văzut că sărăcia este zestre bogată di la tata... Cumu-i vorba: - Sărăcie, și-ai cu
mini?/ - M-am avut cu tat-tău bini,/ Și nu mă las niși di tini!... Dar unde-o fugit Casandra?
Hei, Căsăndruțo-Elenuțo! Vin’ la bunicu-ncoași, că ți-am adus un fagure cu mieri...
Dar fetița nu se ivește. Copiii râd și intră veseli în casă.
- Moș Miron, de ce fuge totdeauna Casandra de noi, ori de câte ori venim aici?
întreabă Mihai.
- Fuje acuma, câtu-i mitutică. Dar când s-o fași mari, o să fugă ea după voi. Numai
s-aveți răbdare, pân-atunși... Și țâni minti ce-ți spui io; că n-o să se mai sperie ca amu...
Ș-apăi di ce nu stați jos, flăcăiașii moșului?
Mihai și Ilie iau loc pe-o laiță. Mihai se uită câteva momente cu ochii atenți prin jur.
Motanul își piaptănă acum o ureche în colțul lui. Mihai se apropie de el, îl mângâie
câteva clipe, apoi se duce repede lângă vatră, ia un cărbune și zugrăvește fără prea mult
talent niște purceluși pe pereții cuptorului uns cu humă. Sunt trei purceluși: doi bot în
bot și altul schițat mai departe, stingher. Au coada sfredel și bețe în loc de labe. Ilie vine
și-i dă peste mână, luându-i cărbunele și mustrându-l. Moșul îi face semn babei să aducă
niște turte, dar îl vede pe Ilie certându-și fratele.
- Dă-i pace, bre Ilieș, lasă-l, taică, să zugrăvească ce-i place lui, că tot n-aveam noi
podoabe și tablouri pe păreți. Și-apoi noroc cu voi, că purcei n-am mai văzut cam di mult
pi la mini prin bordei...
Baba Anica aduce o turtă mare, aburindă, pe care o rupe în două. Copiii o iau și
mănâncă cu poftă, privegheați de ochii blânzi ai celor doi bătrâni. Mihai ia apă cu
bardaca de lut de lângă cofa de brad și bea ducând bardaca la gură cu amândouă
mâinile. Apa îi curge pe piept. Mihai mulțumește pentru tot și se șterge cu mâneca la
gură, dus și-ntors. Căpșorul fetiței apare o clipă în dreptul ușii. Râde când îl vede pe
Mihai cum bea apă. Apoi dispare iar chicotind.
Mihai și Ilie pleacă amândoi de mână, fiind sărutați pe rând de moș Miron și de baba
Anica. Casandra scoate râzând din nou capul după colțul casei, dar când copiii o privesc,
se pitește iar.
10. La balta din pădure
Din bordeiul bătrânilor, copiii pornesc pe deal în sus spre pădure. În mijlocul pădurii
se află o baltă mare cu pești și broaște. Se aude orăcăitul unui cor de broaște. Apa nu
este prea adâncă. O insulă mică și verde, cu stuf în centrul bălții. Mihai și Ilie se despoaie
de tot și se aruncă în baltă. Sunt surprinși într-o cursă de înot spre insuliță. Mihai știe să
înoate bine și ține ochii deschiși sub apă. (Imagine subacvatică.) Peștii nu se tem de el. Îi
vede ca prin ceață când îi trec pe la nas. Unui pește mai mare îi atinge ușor cu mâna
vârful cozii, apoi copilul iese la suprafața râzând și zbenguindu-se cu fratele său. Soarele
luminează puternic. Niște păsări acvatice pescuiesc fără teamă nu departe de copii. Ilie
ajunge pe insulă. Imediat debarcă și Mihai. Zecile de broaște care străjuiau țărmul sar pe
rând în apă, unele ca la o comandă. Ilie chiar prinde câteva. Nici Mihăiță nu se lasă mai
prejos. Vânătoarea de broaște devine o adevărată pasiune. Prizonierii se înmulțesc și
sunt închiși într-un țarc de lut cu borduri înalte. Alături de țarc băieții construiesc un
castel din pământ și din trestie, cu turnuri de tinichea.
- Mihai, fiindcă le-am declarat război broaștelor, te rog să ai grijă tu de prizonierii
iștia, că eu mă duc să mai prind și alții.
- Eu zic că-s destui, Ilie, opinează Mihăiță.
- Ba nu, mai trebuie și mai aduc! răspunde fratele său, și se scufundă în baltă. Iese
după puțin timp ținând în mână un broscoi imens pe care i-l întinde lui Mihai țopăind și
gâfâind:
- Na, ține-l, măi, că-mi scapă... Ãsta trebuie să fie broscoiul ăl bătrân, împăratul și
tartorul tuturor broaștelor. Gata, războiul s-a terminat! Victoria este de partea noastră,
Mihăiță! Uraaa!
Mihai, preia ,,prizonierul” și după ce închide broscoiul în turn, dă raportul salutând
militărește pe Ilie aflat până la umeri în apă:
- Să trăiți, domnule general! Îmi permiteți să raportez: inamicul a fost înfrânt. N-am
avut nici o pierdere; am luat 31 de prizonieri, în frunte cu însuși regele!
- Țara-ți va fi recunoscătoare. Vei primi imerdiat o decorație. Stai s-o caut... Iar pentru
comportarea supusă a prizonierilor, îți ordon să le dai drumul...
- Ba eu mă opun: doi prizonieri au sărit peste zid. De aceea propun o pedeapsă
pilduitoare pentru restul tuturor ostatecilor!
- Ce pedeapsă?
- Propun să-i înecăm pe toți în baltă!
- Să-i înecăm?
- Da, pe toți!
- Bine, se aprobă. Îi condamnăm pe broscoi la moarte prin înecare... Ordon:
executa-rea! Și pentru că ai dat dovezi grozave de vitejie în luptă, iată aceasta îți este
decorația ta pe care o meriți pe deplin: ține-o! (Ilie îi aruncă o bucată mare de mătasea
broaștei vrede care i se lipește lui Mihai drept pe piept. Bucăți din ea i se lipesc și pe
gură, poate și pe ochi, în timp ce Mihai scuipă râzând și se spală pe față imediat). Pentru
toate aceste înalte merite, din clipa de față te numesc și rege în miază-noapte peste
toate popoarele indiene, iar ca soție ți-o promit pe prințesa Tlantaqu-caputli, e clar?
- Nu e clar, că nu știu cine mai e și aia! Eu n-am văzut-o niciodată...
- Ai s-o vezi. E-o păpușă de lemn pe care-am să ți-o prezent acasă ca să-i ceri mâna.
- O, nu! N-o vreau. Dacă-i așa, atunci eu, drept mulțumire, am s-o arunc în foc în fața
ta, dar deocamdată trebuie să duc tratative de pace cu neamurile lui Oac-împărat! (Se
duce și dă drumul broaștelor care sar cu toate bucuroase în lac.)
Mihai sare apoi și el în apă înotând spre mal în partea unde-și lăsase chiloții cu care se
îmbracă.
De lângă o tulpină țâșnește pe neașteptate un iepure. Copilul strigă surprins:
- Iepurele, Ilie! Iepurele, măăă!
O rupe imediat la fugă după urechiat, dar se împiedică după primii pași rămânând cu
fața în jos în iarbă privindu-l cum fuge. Aparatul insistă mult timp asupra acestei primei
prăbușiri, marcând o parte din sfârșitul fericit al copilăriei. Apoi imaginea se suprapune
prin fondu cu următoarea...
11. Anul 1858. ,,National-Hauptschule” din Cernăuți
Pe ecran apare titlul: 1858 - CERNÃUȚI, NATIONAL-HAUPTSCHULE
Crainicul filmului:
,,În 1858, Mihai va fi dus de tatăl său la Cernăuți înscriindu-l la Școala greco-orientală
din acel oraș românesc din nordul Bucovinei ocupat de Imperiul Habsburgic. Gheorghe
Eminovici considerase că, pentru început, aceasta era cea mai bună soluție pentru a-i
pregăti copilului intrarea la viitorul gimnaziu. Drumul până la Cernăuți l-au făcut cu
căruța mânată de Vasile Rusu, cel mai de încredere slujitor de la conacul de la Ipotești.
Școala din Cernăuți avea, evident, influența sistemului de învățământ prusac, ca toate
școlile din Imperiul Austro-Ungar. Copilul a fost înscris direct în clasa a III-a primară și
documentele arată că el învăța destul de bine, fiind al 15-lea între 72 de elevi. Era foarte
bun la română, la religie și la alte obiecte, dar lasă ceva de dorit la limba germană. Îl
surprindem chiar la ora de germană unde învățătorul clasei, Ioan Litviniuc, îl asculta pe
Mihai...”
Ilustrațiile comentariului:
Ecranul este ocupat de niște roți de căruță care se învârtesc. Doi cai puternici aleargă
trăgând în viteză acel vehicol care trece peste dealuri și văi. (Imagini suprapuse.)
Surugiul este Vasile Rusu. În spatele lui: Mihai însoțit de tatăl său, Gherghe Eminovici.
Cernăuți... Școala... Imaginea din clasă...
- Mihai Eminovici!
- Prezent!
- Tălmăcește acum din limba română în limba germană următoarea propoziție:
,,Brațele noastre vor sta veșnic ca un zid în jurul tronului majestății sale imperiale.”
Copilul traduce fără plăcere, cu poticneli, necesitând intervenția dascălului care
încheie cu un ,,mmda”. Între timp, când Mihai era ridicat în picioare, un coleg blond și
gras din spate îi pune pe scaunul băncii o felie de pâine cu magiun. Ceilalți colegi își dau
coate și râd pe înfundate.
- Eminovici, conjugă acum verbul ,,a avea” (haben) la prezent...
- Ich habe, Du hat, Er, sie, es hat.... Wie haben, Ihr habt, Sie haben...
Litviniuc îl aprobă cu capul după fiecare persoană, uitând dificultățile anterioare:
- Sehr gut! Acum tradu din germană în română: Aus Mehl und Wasser macht der
Backer den Teig fur das tagliche Brot... Aud?
- Din făină și apă... brutarul... face pâine...
- Nu ,,pâine”, ci ,,aluat”!
- ...face aluat... pentru pâinea zilnică. Din făină și apă brutarul face aluat pentru
pâinea zilnică.
Un coleg completează:
- Pâinea n-o să fie bună, domn Litviniuc, c-a uitat să pună și maia, adică drojdie...
- Tu lasă gura! Buun, Eminovici, ți-am pus ,,vorzug”, ,,bine”, dar bagă de seamă: dacă
a limba română ești cel mai bun din clasă, de ce nu ai ambiția să fii la fel și la limba
germană? Acum ia loc; stai jos!
Mihai zâmbește enigmatic și la semnul învățătorului se așează, ridicându-se însă
imediat în picioare ca ars având felia de pâine cu magiun lipită de fundul pantalonilor.
Vrea să reclame ce-a pățit, dar apoi se răzgândește. Nu pârăște pe nimeni. Pune felia de
pâine în pupitru și se așează cu stoicism. Cei din jur, în primul rând cel blond și gras,
chicotesc pe înfundate, iar Litviniuc îi liniștește fără să știe ce s-a întâmplat:
- Silențium, domnilor!
Clopoțelul sună. Litviniuc potolește copiii care-și strâng grabnic cărțile, dornici să
plece cât mai repede acasă.
- Silențium, am zis: pentru mâine, luați de aici până aici...
Ora se termină cu hărmălaie și copiii ies zburdând afară.
12. În curtea școlii
La fântâna din curte un prieten a terminat de șters pantalonii lui Mihai.
- Gata, Mihăiță! Acum nu se mai cunoaște. Lasă că-i arat eu lui umflatul ăla de Klaus!
Ce crede el că dacă-i fiu de baron... Vrei să vii după masă la mine acasă? O să facem
împreună o plimbare prin Volksgarden...
Mihai, care tot timpul privise colțul unei coperte de cărți din servieta prietenului său,
arată curios cu degetul spre ea și întreabă:
- Ce carte-i asta, Costine?
- Care, asta? A, e o carte de... d-alea, cum le zice? (Scoate cartea mai bine și citește cu
glas tare): ,,Balade adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri”... Vezi? Sunt niște poezii
populare românești, Mihai. Le-am luat de la tata. Nici nu știe că le-am luat, dar zice că
sunt tare frumoase și că-s scrise de cel mai mare poet român. Dar ce faci, nu vii acasă?
- Eu n-am nici o casă aici... Stau în gazdă la domnul profesor Aron Pumnul. Are o
mulțime de cărți acolo. Și poate o are și pe-asta, dar n-am văzut-o încă. Mi-a promis că
săptămâna viitoare îmi dă voie să mă uit printre cărțile lui. Să știi că și tata are cărți
acasă, dar nu ca dânsul atât de multe...
Copiii ies pe stradă. Aici - lumea împestrițată a Bucovinei. Cernăuțiul este un burg de
provincie austriacă. Piața Ringplatz, de formă dreptunghiulară, respira atmosfera de
germanizare forțată prin care elementul autohton, românesc, răzbate foarte greu. Arta
italiană din settecento predomină stilul gotic, totuși vizibil. Remarcăm arhitectura
cazematei cu turn, ridicată în această piață. În rest - acoperișuri cu țiglă roșie peste case
monotone. Străzile sunt brăzdate de chervane cu coviltir care se întâlnesc cu landouri
luxoase. Vedem și o căruță românească cu boi pe care stăpânul lor, un țăran cu căciulă
mițoasă, îi mână cu ,,hăis-cea!” Pretutindeni ofițeri austrieci, țărani români, ruteni,
ucrainieni, evrei cu caftane, cucoane îmbrăcate după moda occidentală etc. Multe
cazărmi. Pe o stradă, în fața unei asemenea cazărmi, o gheretă vărgată în fața căreia se
schimbă garda. Se aude hurdubăitul unui poștalion cu șase cai care apare în viteză după
o cotitură. Lumea se ferește, căci era gata să calce pe cineva. La un colț de stradă, un
cerșetor român, bătrân și orb, stă cu mâna stângă întinsă în care ține o căciulă. Sub
subțioara stângă se sprijină de o cârjă. Cu mâna dreaptă se închină și cerșește în versuri,
aproape cântând:
- Dă-le, Doamne, sănătate
Și mi-i iartă de păcate
Pe cei care-mi fac un bine
Purtând grijă și de mine,
C-am ajuns un orb bătrân
Să cer milă-aici în drum...
Copiii, care au mers liniștiți până în acest loc împreună, se opresc impresionați în fața
cerșetorului. Mihai, mai cu seamă, îl privește cu multă atenție și compasiune. Se
scotocește prin toate buzunarele, dar nu găsește nici un ban și ridică cu regret de câteva
ori din umeri, însă scotocind în ghiozdan, dă de un covrig pe care i-l înmânează moșului.
Acesta îi mulțumește și mușcă din el cu poftă închinându-se. După câțiva pași, cei doi
băieți ajung la locul despărțirii. Mihai i se adresează colegului său:
- Costine, știi ce te-aș ruga? Dar să nu te superi...
- Spune, Mihai.
- Ai putea să-mi împrumuți până mâine, dacă vrei, cartea aceea a ta de poezii? Mâine
ți-o aduc înapoi, neapărat...
- Până mâine... cred că aș putea să ți-o las, dar mai mult să n-o ții, Mihăiță, și să nu
mi-o pierzi, că de-ar ști tata m-ar omorî!
- Fii pe pace, că-mi place să mă țin de cuvânt! Uite, am să merg după masă pe malul
Prutului, în dumbrava de la Horecea. Acolo am s-o citesc toată... Îți mulțumesc mult,
Costine, pentru încredere și nu-ți fie frică, fiindcă n-am s-o pierd. Am toată grija. Cu
bine!
- Noroc bun, Mihai! Și nu uita: mâine să mi-o aduci sigur, că altfel mă omoară tata!
- Ți-am promis, promis rămâne! Pe mâine.
Copiii se despart.
13. Lângă dumbrava de la Horecea, pe malul Prutului
Deși ne aflăm la sfârșit de septembrie, toamna nu s-a grăbit să înainteze prea mult.
Este destul de cald, aproape o vară târzie. Frunzele au început totuși să se
îngălbenească. Unele deja cad, imprimând o atmosferă de melancolie. Este spre apusul
soarelui. Cerul amurgului spre apus este splendid, încărcat cu mii de culori rubinii și
aurii. În față un deal înverzit pe care pasc trei turme mici de oi ce se mișcă alene. Se
zăresc cam departe, dar se aud clar tălăngile și scurte fluierături. Cu ele sunt trei ciobani
și câinii. Sub ramurile unei sălcii pletoase, îl vedem pe Mihai sorbind cu nesaț din cartea
împrumutată de la Costin. El citește cu glas tare, oprindu-se din când în când meditativ și
parcă mirat, ca să privească în depărtare. Își alternează privirile când spre dealul cu oi
din stânga lui, când spre liniștitul Prut care-i curge la câțiva pași înainte.
Glasul lui Mihai este murmurat și însoțit de clinchetul îndepărtat al talăngilor, de
șuieratul duios al cavalelor:
- Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată, vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei...
Copilul se oprește și privește înfiorat de coincidențele din preajma lui... Într-adevăr,
turmele cobor ușor la vale... Lectura continuă:
... Unu-i moldovean,
Unu-i ungurean
Și altu-i vrâncean...
Mihai privește cu entuziasm spre cei trei ciobani. Citește mai departe:
... Iar cel ungurean
Și cu cel vrâncean
Mări se vorbiră
Și se sfătuiră
Pe la-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovean...
Se oprește iar și se uită spre apusul soarelui. Niște păsări ciripesc în salcia de
deasupra sa. Mihai reia lectura cu glas tare. Când ajunge la episodul în care ,,oița
bârsană” se apropie de baciul moldovean ca să-i denunțe pe răufăcători, copilul privește
din nou spre turme... Într-adevăr, o oiță este mai aproape de unul din ciobanii care pare
mai izolat de ceilalți. (Oaia îi mănâncă ceva din mână.) Balada poate fi citită în felul
acesta în întregime. Mihai scoate din ghiozdan o foaie de hârtie și un creion, apoi se
gândește un timp după care scrie și el ceva. Încet, încet se înserează. Soarele apune. În
locul lui se vede clar un astru strălucind: este Luceafărul de seară. Mihăiță se oprește din
scris și întinde zâmbind mâna în care ține creionul spre direcția Luceafărului care în
acele clipe își intensifică mult razele... Secvența aceasta trebuie să devină simbolică.
Semnificația ei este clară: de la Miorița la Luceafărul...
14. În clasa a III-a, la ora de matematică
Un elev este ascultat la tablă unde rezolvă o problemă. Învățătorul Litviniuc îl
supraveghează privind peste ochelari. Într-o bancă de la mijlocul unui rând, Mihai
desenează o broască, o oaie, un luceafăr și scrie niște versuri. Apoi îl bate discret pe
umăr pe prietenul său Costin care stă în fața lui și îi înmânează cu zâmbetul pe buze o
poezie și îi șoptește:
- Pst! Costine, întinde mâna să-ți dau ceva... Uite, aici am scris și eu o poezie după
modelul celor din cartea pe care ți-am înapoiat-o. Ține-o.
Când Costin se întoarce s-o ia, colegul de bancă al lui Mihai i-o smulge cu iuțeală din
mână și fuge cu ea la catedra învățătorului pârându-l:
- Domn Litviniuc, domn’ Litviniuc, uitați ce face Eminovici în clasă: nu este atent!
Învățătorul oprește lecția, își aranjează mai bine ochelarii și desface foaia pe care-o
citește cu glas tare în fața clasei:
- Măi ciobane de la oi,
Măi ciobane măi,
Tu cânți noaptea din cimpoi,
Măi ciobane măi.
Dragi îmi sunt oițele
Ca și poienițele;
Dragi îmi sunt mioarele
Ca și dumbrăvioarele;
Dragă mi-e pădurea verde
Unde pasul ți se pierde
Prin lăstari de iarbă verde;
Dragi îmi sunt izvoarele,
Luna și cu soarele...
... Iete-te... Va să zică-așa: asta faci tu în ora de matematică?! Îmi desfizi profesiunea
mea... Nu știam că mătăluță ești un pic și poet, domnule Eminovici Gh. Mihai... Poate că
poezia este frumușică, nu zic ba, că eu nu mă pricep, numai că vezi? Mie unul nu-mi plac
poeziile românești. De aceea, uite ce fac cu ea... (O rupe în mici bucăți, apoi zbiară):
Lecția aritmeticească este baza vieții, ticălosule, nu poezia, ai înțeles?! Iar aritmetica nu
se-nvață cu poezioare! Și dacă ți-s dragi oile, păi la oi să te duci! Vino imediat la tablă, iar
tu ăstălalt treci la loc... Și continuă tu problema! (Mihai nu știe de unde s-o ia. Rămâne
puțin buimăcit. Când voiește să continue o împărțire, o cam încurcă. Învățătorul îl
oprește): Lasă, acuma ia-ți pedeapsa și învață-te minte! (Îi aplică patru nuiele, două la
fiecare palmă - jap! jap! jap! jap! Apoi una finală: jap!): Na: asta-i pentru oițe..., asta-i
pentru ciobani..., asta-i pentru poienițe... asta-i pentru căprițe... Na, c-am greșit, că nu
erau acolo și căprițe... (Copiii râd.) Atunci mai na una... pentru iarba verde!
Copilul nu scâncește; doar se uită vinovat în jos.
15. La Ipotești
Crainicul filmului:
,,În urma acestui nefericit incident, sfidând atmosfera de teroare, Mihai a fugit de la
Cernăuți revenind acasă pe jos, mergând câteva zile, până a ajuns la Ipotești unde
bineînțeles că nu-l aștepta nici o bucurie. Vasile Rusu și încă doi argați îl prind și-l dau pe
mâna conului Gheorghieș care îi aplică binecunoscuta pedeapsă - harapnicul, în
speranța că de-acum încolo îi vor intra mințile în cap și se va face un băiat de treabă...”
Ilustrațiile comentariului (sincronizate cu imaginile):
Mihai mergând pe jos, trecând prin mai multe localități. Sosirea la Ipotești. Argații
sunt trimiși să-l prindă. Este adus în fața tatălui său. Argații îl țin în timp ce părintele îl
lovește la fund cu harapnicul de câteva ori cu sete. Infractorul țipă, mușcă și se smucește
dând din picioare. O șfichiuitură de bici lovește chiar și în mâna lui Vasile Rusu care și-o
retrage repede slăbind lațul băiatului care deodată scapă. Este însă prins din nou și
numai intervențiile mamei sale îl scapă de o nouă biciuială.
Bătrânul ofteză ostenit:
- Uf! Mâni ti duc legat fedeleș înapoi! Ghiavole!
16. O nouă ilustrație: Ecourile Unirii Principatelor:
Din nou Vasile Rusu și căminarul Eminovici în căruță ducându-l pe Mihai la Cernăuți...
Băiatul este predat de tatăl lui directorului școlii. Revedem apoi orașul Cernăuți, iarna.
Pe ecran apare scris: CERNÃUȚI, 25 IANUARIE 1859. Ninge și viscolește ușor. Piața
Ringplatz este plină de foarte mulți români, majoritatea tineri - studenți și elevi, dar și
destui țărani, femei și copii. Vestea unirii principatelor i-a electrizat pe toți. Asistăm la o
manifestare spontană de bucurie. Câteva drapele tricolore și un portret înghirlandat al
lui Cuza Vodă răsar peste capetele mulțimii. De la câteva ferestre și balcoane sunt
aruncate manifeste. În piață răsună ,,Hora Unirii” și urale puternice: Trăiască
Principatele Unite Române! Trăiască domnitorul Alexandru Ioan Cuza! Bucovina-i
românească! Trăiască unirea tuturor românilor! Uraaa! De pretutindeni o mulțime de
glasuri răspund: Uraa!
Crainicul filmului (pe fondul muzical în surdină al ,,Horei Unirii”):
,,Cu o zi înainte, la 24 Ianuarie 1859, se proclamase Unirea Principatelor, visul de
veacuri al tuturor românilor și primul pas decisiv spre înfăptuirea României Mari. Anul
începuse bine și cu mari speranțe pentru întreaga națiune română. Din păcate, atât
nordul Bucovinei, aflat sub suzeranitate habsburgică, precum și Moldova de peste Prut,
Basarabia, dominată de Rusia țaristă, teritorii sfinte românești, nu se puteau bucura de
acest crucial eveniment istoric. Viitorul poet va fi însă martorul puternicelor ecouri și
speranțe ce le-au lăsat Unirea Principatelor și proclamarea lui Alexandru Ioan Cuza ca
unic domnitor al noului stat român. Chiar în condiții de ocupație străină, la Cernăuți este
mare sărbătoare.”
Un tânăr student cu o înfățișare distinsă este înălțat pe brațe de camarazii săi și ține
un panegiric patriotic despre Unire chiar în piața din centrul orașului Cernăuți. Este
emoționat și are un glas puternic, pătrunzător, care răscolește și înalță sufletele tuturor
prin fierbintele său patriotism:
- Fraților! Confrații mei români! Poporul nostru și-a văzut ieri visul de veacuri
împlinit... În fața națiunilor europene contăm în prezent ca o singură țară, ca un singur
popor care de abia de acum încolo va avea un glas mai puternic - și nu este departe ziua
când Muntenia, Moldova, Banat, Transilvania, Basarabia și Bucovina se vor uni toate
într-un stat mare și modern - România! Primul pas important a fost deja făcut ieri, 24
ianuarie 1859, o mare zi istorică pentru noi românii, când colonelul Alexandru Ioan Cuza
a fost ales la București domn al Moldovei și al Țării Românești care se numesc acum
Principatele Unite Române! (Urale prelungite.) Frați români! În curând Patria va
cunoaște hotarele pe care le-a avut pe timpul lui Mihai Viteazul și-al lui Traian - ba fi-va
chiar și mai mare! Viitorul României este strălucit, frații mei dragi. Dulcea Bucovină,
Cernăuții, vesela grădină, acest străvechi pământ românesc, salută cu entuziasm
înfăptuirea Unirii și strigă din tot sufletul: Trăiască România unită! Trăiască domnitorul
noastru Alexandru Ioan Cuza I! Vrem libertate pentru Bucovina! Pentru că Bucovina-i
românească, frați români, precum Transilvania este românească, frați români, și precum
Basarabia este românească, scumpi frați români! Sunt românești de 2000 de ani, când
nici nu existau cotropitorii din jurul nostru! Sunt trup din trupul pământului strămoșesc!
Ele sunt ale noastre, ale tuturor românilor! Jos mâinile de pe teritoriile istorice al
națiunii române! Afară cu dușmanii cotropitori! Trăiască România unită! Uraa!
Un tunet de urale se aude în întreaga piață Ringplatz. Tânărul este auncat de trei ori
în sus, apoi lăsat în jos și el dispare fericit și îmbrățișat de toți în mulțimea care
clocotește de entuziasm. Se aud în continuare cântece patriotice românești:
Deșteaptă-te, române! și Hora Unirii. Fiecare se prinde într-o horă mare jucând Hora
Unirii... Tarafuri de lăutari cântă aceleași cântece alături de popor. Mai toți au lacrimi de
bucurie în ochi.
Costin și Mihai apar și ei în mulțime grăbind pasul.
- Ai văzut, Mihăiță? S-a cântat și s-a jucat după Hora Unirii a lui Vasile Alecsandri și
Deșteaptă-te române, un cântec de Anton Pan pe versurile lui Andrei Mureșanu... Am
uitat să-ți spun că tata era prieten bun cu Andrei Mureșanu...
- Mureșanu? - murmură Mihai. Ce nume frumos!
Dintr-o dată, prin mulțimea foștilor demonstranți, Mihai își zărește pe frații lui.
- A, uite-i și pe frații mei, Costine. Hei, Șerbane, Niculae, Iorgule! Sunt și eu aici!
Șerban, cel mai mare din frații Eminovici, este oacheș ca un țigan. Este un tânăr
simpatic, înalt, debil, cu nas puțin acvilin. Niculae, cu un an mai mic, - șaten, cu ochii
căprui, figură maladivă, de statură mai scundă, dar prietenos și la fel de simpatic. Iorgu,
al treilea ca vârstă dintre frați, este cel mai înalt din toți, frumos ca și Mihai, brunet ca
Șerban, semănând cel mai mult cu mamă-sa, Raluca.
- Mihai! Și tu pe-aici? întreabă Șerban.
- Da, eram cu prietenul meu Costin. (Acesta dă mâna cu toți trei.)
- Știți ceva? întreabă Mihăiță. Mi-au venit așa, pe loc, niște idei-fulger în versuri: ce-ar
fi să începem noi primii a striga ceva nou. Poate se iau și alții după noi...
- Ce să strigăm? întreabă Niculae nedumerit.
- Uite, ceva cam așa: ,,Bucovina vrea unire/ Sub româna stăpânire!” sau ,,Frați români
din Cernăuți!/ Noi uniți ne vrem văzuți!”... Sau alta: ,,Noi din Cernăuți/ Nu mai stăm
tăcuți!” Și dacă mai vreți, încă două: ,,Cernăuți, un’ te gândești? / - Vreau să fiu cu
București?”, ,,Cuza Vodă să trăiască/ Peste glia românească!” E bine?
- Nemaipomenit! Extraordinar! răspund cu entuziasm aproape tuspatru deodată.
- Cum de ți-au venit asemenea idei strașnice? întreabă și Costin.
- Nu știu, așa din senin, fără să vreau, fiindcă așa trebuie.
- Stai nițel, că am la mine un plaivas și o hârtie, zice Șerban, ca să le scriem. Cum
ziceai?
- Nu e nevoie, răspunde Mihai. Sunt cuvinte simple și le încep eu întâi. Voi le ziceți
după mine... Începem?
- Începe! comandă Iorgu.
Mihai pune mâinile la gură și strigă tare, la început singur, apoi, însoțit de ceilalți:
- Bu-co-vi-na vrea u-nire
Sub ro-mâ-na stăpânire!
Cer-nă-u-țiul vrea unire
Sub ro-mâ-na stăpâ-nire!
Deodată sute de glasuri preiau lozinca și o repetă. Chemarea se răspândește în toată
piața...
Mihai și cei patru lansează o nouă rafală de proiectile verbale:
- Frați români din Cernăuți,
Noi uniți ne vrem văzuți!
Apoi:
- Cernăuți, un’ te gândești?
- Vreau să fiu cu București!
- Cuza vodă să trăiască
Peste glia românească!
Lozincile se răspândesc ca un incendiu... Toată piața strigă cu voce de tunet:
,,Bucovina vrea unire/ Sub româna stăpânire! Apoi le repetă și pe celelalte. Frații
Eminovici se țin de braț și strigă tare, împreună cu toată lumea. Mihai este la mijloc,
între Șerban și Iorgu. Ochii îi sticlesc de lacrimi; Costin, la margine, este ținut de braț de
Niculae. Ei strigă alături de mii de alte glasuri, făcând să vibreze aerul geros din ianuarie.
Se aud nesfârșite urale. Cuvintele lor sunt parcă de foc, căci din gura fiecăruia ies
norișori de aburi care dau impresia că sunt de fum...
Din păcate, sărbătorirea nu poate dura mult. Deodată tropotele de cai ale honvezilor
și undrofițerilor austrieci anunță intervenția autorităților. Mulțimea este brutal
împrăștiată. Drapelele tricolore sunt rupte și călcate în picioare. Portretul lui Cuza la fel.
Unii demonstranți sunt loviți. Cineva naiv se arată indignat și strigă tare:
- Nu se poate așa ceva! Că doar guvernul austriac admite libertatea demonstrațiilor
dacă nu-s împotriva lui!
Mihai culege un drapel tricolor de jos și fluturându-l strigă: ,,Trăiască România!”
Iorgu îl trage de mână pe Mihai după un copac gros aflat pe marginea trotuarului
pentru că un honved călare se apropia în viteză de el, dar acesta trece în goană fără să
se oprească.
- Gata, băieți! A fost frumos, zice Niculae. Oricum, a fost un succes! Să mergem, că
demonstrația s-a terminat.
- Străinii trebuie să înțelagă odată, să știe că au ocupat un pământ românesc și că
unirea cu țara nu poate fi oprită! răspunde Iorgu. Protestul de azi va rămâne în istorie.
- Așa și trebuie, completează Mihai.
- Haideți cu noi, copii! le mai spune Iorgu, apucându-i de braț pe Mihai și pe Costin.
Dispar îndată toți cinci după o cotitură, în timp ce camera de filmat revine asupra
mulțimii care continuă a fi împrăștiată cu forța de armată. Din fericire, nimeni nu a fost
arestat. Piața este golită încet, încet.
17. Acasă la Aron Pumnul
Suntem în biblioteca personală a revoluționarului pașoptist ardelean refugiat la
Cernăuți. Aron Pumnul, acum în vârstă de 41 de ani, arată puțin cam pleșuv și poartă o
mustață asemănătoare cu cea a lui Andrei Mureșanu. Mihai stă în gazdă la profesor de
aproape doi ani și-l ajută să-și rânduiască toate cărțile în niște rafturi mari, pe lângă
pereți. Distingem cărți vechi, groase, legate în piele, de valoare incontestabilă. Băiatul le
ia de pe o masă mare, unde stau teanc și, ștergându-le de praf cu o cârpă, le aranjează
cu grijă în rafturile de jos sau de sus, după cum îi spune gazda care-i cere să le anunțe
titlurile cu glas tare. Mihai le dictează, iar Aron Pumnul le scrie într-un registru mare.
Este vorba despre o evidentă inventariere a cărților din bibliotecă.
- Psaltirea lui Eudoxiu Hurmuzachi, citește Mihai. Domnule Pumnul, această carte
este cumva de la domnul Hurmuzachi, cel care v-a găzduit aici după revoluție?
- Întocmai, Mihai! Dânsul mi-a dat-o când m-am refugiat din Ardeal. Psaltirea asta
treabă mult aprețuită pentru limbământul ei curat românescu. Atâta doar că, din
păcate, este scrisă cu caraptere cirilice... Noi românii suntem latini și ne-ar fi trebuit de
la început litere latine. Alta, te rog!
- Cartea românească de învățătura duminicilor de preste an sau Cazania lui Varlaam...
- Eei! Mitropolitul Varlaam, săracul! Dumnezeu să-l păstreze întru împărăția Sa! El a
fost, dragă, întâiul om carele au băgat limba română în bisearică, vorovind întregii
seminții românești pretutindene ce se află pravoslavnică întru această limbă. Este prima
carte românească de principiu pentru școala duminicală. Ce mare om a fost Prea
Sfințitul Varlaam! (Oftând): Alta, Mihai...
- Elementa lingua-e Dacoromana-e sive Valahica-e, de Gheorghe Șincai.
Pumnul, surâzând înțelegător:
- Este scrisă în lătinește și treabă cetită așa: Elemente lingve dacoromane sive
valahice... Asta easte întâiași carte de limbământu românescu care spune că limba
nostră îi de obârșie latină. Și pentru că toți românii suntem latini, urmași ai romanilor, și
tu Mihai ar trebui să înveți latinește, ca să poți ceti corect în această nobilă limbă. În
latină literele ,,ae” se citesc ,,e”, dacă ,,a” nu are deasupra o linie lungă..
- Eu vă promit că o să învăț să citesc și latinește.
- Am să te învăț chiar eu. Și te învăț un curs complet. Alta te rog...
- Ioan Eliade Rădulescu: Gramatica românească, Sibiu, 1828... (Mihai o răsfoiește
puțin.)
- Aa! Limbământul românescu... Nu-i re cartea lui Eliad, nu-i re deloc; numai că Eliad
cere să împrumutăm de la limbile surori, italiana, franceza, partea ce zâce el că ni se
cuvine... Dar noi putem face cuvintele nostre după sufletământul năciunii românești,
fără nici un împrumut. Are însă dreptate când cere o dreaptăscriere după cum rostuim...
Alta, Mihai.
- Uitați, aici am găsit mai multe cărți scrise de dumneavoastră, legate împreună cu o
sfoară: Convorbire între un tată și un fiu asupra literelor românești, tipărită acum nouă
ani, în 1850, iar alta e manuscriptul cărții Lepturariu rumânesc cules den scriptori
rumâni, tomurile I, II și III, pe care le semnați Arune Pumnul...
- Acestea pune-le, te rog, deoparte. Când oi săvârși celelalte trei tomuri, dacă m-o
ajuta bunul Dumnezeu, le dau la tescuit pentru învățăceii mei...
- La tescuit?
- Da, adică la tipar, cum zic unii...
Mihai răsfoiește curios manuscrisul, citind cu voce tare:
- Dimitrie Cichindeal..., Barbu Paris Mumuleanu..., Ion Prale..., Iancu Văcărescu...,
Dimitrie Bolintineanu..., Andrei Mureșanu... Iar Mureșanu? Dar cine-s ăștia?
- Ãștia? Ei sunt apostolii literelor românești, Mihai. Poeți vechi... Ce-au scris o limbă
ca un fagure de miere... Sfântă a fost ocupăciunea lor! Să-i citești, copile, și să-mi citești
toate foilea acelea din mâna ta, că multe lucruri frumoase am adunat eu acolo...
Lucrările a peste o sută de autori români, cum nimeni altul nu a cules până acum. În
cămara asta poți veni când vrei tu, ca la tine acasă.
Cineva ciocăne la intrare. Ușa bibliotecii se deschide și apare Gheorghe (Iorgu), fratele
mai mare al lui Mihai, elev în clasa a V-a secundară (cam 15 ani), care stă de asemenea
în gazdă la Aron Pumnul. Pe Iorgu l-am mai întâlnit și la demonstrația prilejuită de
Unirea Principatelor. El seamănă cu Mihăiță puțin, dar are tenul mai negricios. ,,Când
râdea se schimba vremea”, scria despre el poetul.
- Uite-ți fratele, Mihai, zice profesorul.
- Domnule profesor, vreau să vă anunț că a sosit un mandat poștal de la tata. Vă
trimite 6 galbeni pentru găzduirea noastră și vă roagă să-mi spuneți mie cum învață
Mihai în clasa a IV-a, ca să-i scriu o epistolă.
Pumnul zâmbește cu bunătate și răspunde:
- Poți lăsa mandatul pe masă, Iorgule. Trimite-i multă sănătate domnului Eminovici
din partea mea și spune-i multe mulțumiri pentru osteneală. Mihai? Oricum, merge mai
bine ca anul trecut. Chiar ieri m-am întâlnit cu Zybaczynski, dascălul său, și-l lăuda
pentru sârguința lui la toate obieptele. Este cam al cincile din 82 ai clasei, ceea ce nu-i
rău deloc. La toamnă se poate înscrie la gimnaziu și știi că cel mai bun gimnaziu din
Cernăuți este ,,K. K. Ober-Gymnazium”. Îi recomand domnului Eminovici cu căldură să-l
înscrie aici. Vezi? Mihai, sub oblăduirea mea, este-acum în frunte. Numai tu mi se pare
că mergi ceva mai slab, Iorgule, nu-i așa? (Băiatul pleacă privirea rușinat.) Ei, - zice
profesorul ironic - dar tu nu-i da vestea asta în scrisoarea pe care vrei să i-o trimiți
tatălui tău...
Adresându-se acum lui Mihai:
- Alta, dragul meu.
- Hoffmann: Povestiri...
18. Toamna anului 1860. La Gimnaziul din Cernăuți.
Pe ecran apare cu majuscule: TOAMNA ANULUI 1860...
Vedem firma gimnaziului scrisă în nemțește: K.K. OBER-GYMNAZIUM. Școala este un
fel de cutie lungă cu etaj, neornamentată. Turnul din Ringplatz stăpânește fundalul
perspectivei.
În fața cancelariei, Gheorghe Eminovici cu fiul său Mihai, însoțiți de slujitorul Vasile
Rusu, stau la ușă. Bătrânul este îmbrăcat modest; poartă cisme înalte, iar în cap o pălărie
boierească, cu boruri largi. Mihai a mai crescut întrucâtva. Este pârlit la față de aerul de
la țară și pare foarte curățel. Părul îl are de data aceasta dat peste ceafă, cam lung;
fruntea lată și umerii obrajilor puțin ieșiți îi conferă încă de pe acum aerul tipic și exotic
al poetului ce se va impune lumii întregi. Tatăl copilului așteaptă puțin la ușă sfătuind în
șoaptă ceva pe Mihai care stă mai la o parte, aproape sfios. În toată comportarea sa,
bătrânul este destul de degajat, ca unul care a fost de mai multe ori pe-aici. Are multă
prestanță și vorbește foarte politicos cu dascălii. Ciocăne ușor la ușă. Când intră în
cancelarie, își scoate tacticos pălăria. Rusu rămâne afară. Este întâmpinat cu mâinile
întinse de directorul gimnaziului, Ștefan Wolff, un om înalt, solid, cu o mină gravă, cu
mustăți tarasbulbiene, ceea ce-l fac să pară în vârstă deși nu este prea bătrân. În
cancelarie mai sunt și alți profesori, plus preasfinția sa părintele catihet Veniamin Iliuț.
- Aa! Domnul Eminovici, cunoștință veche... Iar cu vreun necaz?
Își strâng scurt mâinile, apoi bătrânul i-l arată pe fiul său.
- De rândul ista cred că-i ultimul, domnule Wolff.
Când dă cu ochii de copil, directorul duce mâna la cap și se miră foarte:
- O, Jesus-Maria, așadar, și acesta-i tot un Eminovici!? Dar câți copii ai, omule, că de
când sunt director aici, mi-ai umplut școala cu ei!
- De! Mulțămesc lui Dumnezeu că n-am prea mulți: din unsprezece, am mai rămas
doar cu opt, căci două fetițe și-un băiețel mi i-o luat Dumnezeu înapoi așa cum mi i-o
dat. Dar după Mihai - acesta este Mihai - vă promit că n-o să vă mai diranjăz cu niși unul.
Dacă vi l-am adus, zâșeam să mai fașem și cu el o încercare... Că șini știe? De-o învăța, îl
fac și doctor, iar de nu - vorba ceea: dacă se furișează câinele în biserică, nici câinele nu
s-o sfinți, dar nici biserica nu se dărâmă.
Bătrânul scoate actele lui Mihai și alte ,,documente” (bani). Wolff ține actele în mână,
iar ,,documentele” le bagă cu discreție în buzunar, încercând să zâmbească cu
amabilitate. Îl ia pe tatăl copilului de braț, apoi îl bate prietenos pe umeri.
19. În drum spre biserică
Este duminică. Elevii claselor gimnaziale mai mici (clasele I-II-III) sunt încolonați în
curtea gimnaziului unde, ca de obicei, sunt pregătiți să meargă la biserică. Un pedagog,
Hayduk, îi aliniază trei câte trei și, în așteptarea preotului Veniamin Iliuț, face câteva
încălziri alergându-i încolonați și explicându-le cum se bate pasul cazon în stil prusac.
Elevii execută la început greșit, apoi, după câteva încercări, mărșăluiesc ca niște
adevărați soldați, lăsând un nor gros de praf în urma lor.
Pe poarta școlii apare preotul, un om trecut, înalt și frumos. Pedagogul strigă:
- Coloană, stai! Elevii se opresc. A venit părintele Veniamin Iliuț să vă ia la biserică.
Așa cum sunteți, vom merge în pas liber spre catedrală. Nimeni nu părăsește coloana!
- Mulțumesc, domnule Hayduk, zice preotul dând mâna cu pedagogul și înlăturând
praful cu mâna. Dumnezeu va avea nevoie și de ostași... Acuma, fiii mei, ca în fiecare
duminică, să pornim cu toții spre sfânta biserică. (Se închină, binecuvântând apoi cu
semnul crucii pe toți elevii din coloană.)
- Coloană, înainte marș! comană pedagogul. Și repet: nimeni nu părăsește
încolonarea...
Șirul lung de elevi pornește pe stradă. Clopotele catedralei din Cernăuți se aud din ce
în ce mai aproape. În fruntea coloanei merg pedagogul și preotul care discută între ei.
Coloana este lungă dar se scurtează pe măsură ce elevii se apropie tot mai mult de
biserică. Elevii dezertează unul câte unul, în primul rând cei aflați mai la coadă și dispar
îndeosebi când cotesc străzile, pe la colțuri. Printre fugari îl zărim și pe Mihai. Un coleg
de-al lui fuge și o ia înainte, strigându-i:
- Eminovici, hai cu noi, măi. Ne găsești pe maidan, la toloacă!
Mihai iese puțin din rând, se preface că-și leagă șireturile la un bocanc, apoi o
zbughește după ceilalți.
20. Maidanul toloacei
Pe strada Ciucur-Mare (citim numele străzii pe o casă), în spatele grădinii publice, se
întinde un mare maidan, toloaca. Aici elevii (,,studenții”), ucenicii și calfele de meseriași
își au locul pentru bătut mingea. Între ,,studenți” și calfe s-a pornit un război în lege
pentru stăpânirea terenului. Asistăm la o încăierare multiplă, cu bețe încrucișate și
îmbrâncituri. Mihai este purtătorul de muniții pe care le aduce de la o casă din apropiere
unde avea o mulțime de bețe pitite sub streașina casei. Într-o ambuscadă, cade
,,prizonier” în tabăra ucenicilor, dar este tras de mâini de colegii lui care-l salvează.
Deodată un elev dă alarma:
- Domnul Pumnul, mă!
Toți fug rușinați fiindcă îl văd pe profesorul Aron Pumnul trecând pe stradă. Atunci
părăsesc terenul chiar și ,,ucenicii”. Profesorul se oprește zâmbind cu bunătate și le face
semn fugarilor ca să se apropie. Mihai vine primul. După el toți colegii. Profesorul
întreabă:
- Mihai, ce faci aici? Tu n-ai fost azi la predicăciune?
- Ba da, dar să vedeți... Astăzi... azi... am terminat mai devreme, domnule profesor!
Ceilalți aprobă în gura mare.
- Da, domnule profesor, am terminat foarte repede...
- Păi, dacă-i așa, no, hai să vedem cumu-i jocul.
Un copil aruncă o minge jos iar ceilalți aleargă într-o mare hărmălaie după ea. Când
ajung în dreptul profesorului, acesta își leapădă servieta și haina lungă și,
amestecându-se între copii, trage în minge cu putere, apoi aleargă urmat de o ceată
gălăgioasă care nu-i poate scoate mingea din picioare. Nimeni nu se aștepta ca Pumnul
să se descurce atât de bine la jocul cu mingea. Mihai aleargă și el după grămadă râzând
cu poftă. Tabloul se termină când profesorul trage cu putere un șut în minge și sparge
un geam de la casa cea mai apropiată de maidan.
21. La Nicolae Țirțec în gazdă
Crainicul filmului:
,,Nicolae Țirțec (Dzierzek) este un birjar jumătate rutean, jumătate polonez, care
locuiește pe strada Sfintei Treimi, la numărul 1301 (Dreifaltigkeitsgasse), dar știe destul
de bine românește. Vizavi de casa birjarului se află biserica Sfânta Treime de la care vine
și numele străzii. Însăși casa lui Țirțec fusese tot casa bisericii. Clădirea are multe odăi în
care dormiseră înainte călugării. Ca să nu stea goale, birjarul ține o droaie de copii în
gazdă. Sunt copii de toate vârstele. În fața odăilor este o livadă de pomi roditori,
majoritatea meri. Pe marginea curții - plopi. Un gard năpădit de viță de vie sălbatică
desparte livada de un atelier de fierărie. (Vedem toate aceste lucruri.) Mihai locuia și el
la birjarul Țirțec, fiind unul din cei 20 de chiriași...”
Odaia în care locuiește Mihai și ceilalți colegi ai lui dă spre grădină și are gratii de fier
la ferestre. Este toamna, spre seară. Unii copii stau grupați câte 3-4 și învață, alții stau
sub meri jucând cărți și fumând, iar alții mai mici vin de pe poartă în goană imitând
poștalionul din Cernăuți. Printre ei iată-l și pe Mihai. El este surugiu și ține ,,hățurile” de
sfori în mâini, avându-le petrecute prin gura unuia din cei doi ,,cai”. Intrând în curte,
,,caii” cotesc brusc și-l trântesc pe ,,surugiu”. Birjarul Țirțec (figură de cazac cu vipușcă)
apare zâmbind ironic între copii, ținând în mână o bardacă cu vin din care soarbe din
când în când. Biciul este lângă el. De fapt Țirțec păzește copiii să nu dea lovitura la mere.
Lângă un șopron i se vede trăsura și doi cai frumoși priponiți lângă niște vite. Când se
trage o panoramă asupra casei și curții, îl putem vedea pe birjar cum se întoarce de la
slujba lui zilnică. El este un ins în vârstă, lăsând însă impresia de om viclean și speculant.
În ochii-i de vulpoi îi citim uneori o abia reținută răutate față de toți școlarii pe care-i
ține în gazdă. Dar chiriașii lui nu prea se sinchisesc de aceasta și-l iau adesea pe birjar
peste picior. Văzându-l pe Mihai căzut, gazda își răsucește încet mustața, se apropie de
el, apoi îi șfichiuie una cu biciul pe deasupra capului fără să-l atingă și i se adresează
rânjind sarcastic:
- De, istețule! Voiai să mă imitezi pe mine? Nu orice prost poate fi un birjar de frunte
ca Țirțec, cunoscut și respectat aici de toată lumea... Ce n-ai da tu să ai măcar jumătate
din faima mea!
Când se apropie de elevii care fumau și jucau cărți, aceștia pitesc repede țigările. Unul
bagă țigarea aprinsă în buzunar, dar mucul îi iese fumegând și găurindu-i buzunarul. O
stinge repede lovindu-se de mai multe ori pe pulpă spre amuzamentul proprietarului.
Copiii pitesc și cărțile de joc sub caietele de studiu și se prefac a învăța cu voce tare,
făcându-și cu ochiul. Țirțec însă nu e chiar prost. Le zice în față:
- Ia uite-te la ei, mititeii, cum se omoară învățând, de iese fumul din ei! Pe din față
toți sunt sfinți, iar prin spate draci cumpliți! Bă, loazelor, voi știți cărți, bă, nu carte! Că
dac-ar fi după carte, caii mei știu mai multă ca voi... Dar ia ascultați la mine: să nu-mi
ziceți voi mie pane Țirțec dacă nu-i fac urechi de măgar ăluia de-l mai prind că fumează
și că mai joacă ferber cu șantel aici la mine-acasă... Că altminteri chem pe directorul
școlii. Și vă mai asigur odată: urechi de măgar îi fac!
- Și-o să avem toți urechile ca ale matale, zice unul mai obraznic, Lozinschi, în timp ce
toți râd și se pregătesc să-și găsească alt loc mai liniștit unde să-și continue partida de
cărți. Țirțec aparent înghite gălușca, dar îl înjură pe rusește - ibi tvoi mati! Îi zâmbește
șiret și își duce bardaca din nou la gură ștergându-și și răsucindu-și mustățile.
Băieții se scoală leneș, cu mâinile în buzunar. Unii fluieră nepăsători și se fac că nu
aud. Ies încet și pe rând afară din curte trecând unul câte unul pe lângă Țirțec care le
zâmbește cu dispreț. Când Lozinschi ajunge în dreptul birjarului, acesta se strâmbă la el,
iar Lozinschi, care este un vlăjgan mai înalt decât birjarul, se oprește în fața lui și îl imită
strâmbându-se la fel. Ba, în plus, duce ambele mâini la urechi ascuțindu-le și
mișcându-le ca să semene cu urechile de măgar. Țirțec râde și se face că îi trage un
picior în spate, dar în realitate nu-l atinge.
- Haideți mă în ,,Ulița jidovescă”, la ,,Cocoșul roșu”, propune Lozinschi.
- Haidem!
Toți din grupul lui îl urmează. Ștefanovici, unul din pensionarii gazdei, îl trage de
mână și pe Mihai care poartă la gât un frumos șal turcesc primit de curând de acasă. Pe
drum, Ștefanovici, care poartă o carte groasă sub braț, îl mângâie pe fular și-l întreabă:
- Măi, măi, măi, ce șal frumos porți tu la gât! De unde-l ai?
- Mi l-a trimis mama de-acasă săptămâna trecută cu un pachet.
- Ți-a trimis și bani?
- Prea puțini, Herr Ștefanovici, dar de ce?
- Fiindcă vreau să facem un târg, Herr Eminovici. Cât îmi dai tu pe Biblia asta?
Băiatul o ia în mână, o deschide puțin apoi i-o înapoiază.
- Nici un ban. Mai am și eu una la fel, exact aceeași ediție.
Ștefanovici insistă:
- Ba ai s-o cumperi. Ai să vezi că eu te fac să mi-o cumperi!
- Nu cred că ai să poți, răspunde Mihai zâmbind.
- Asta rămâne de văzut...
22. ,,La cocoșul roșu”
Vedem firma crâșmei. O hrubă de mâna a treia, fără ferestre. Așezați pe un poloboc
răsturnat, elevii aflați în gazdă la Țirțec, printre care și Mihai, joacă cu pasiune ferber pe
bani și obiecte. Fețele lor sunt luminate de o feștilă mare de seu înfiptă într-un cartof.
Cel care dă cărțile, același vlăjgan, Lozinschi, este un mare și talentat trișor. Lângă el se
află cârciumarul cu care-și face diverse consemne. Lozinschi mânuiește cărțile cu o
repeziciune uimitoare și le ia la toți deodată grămezile mici de bani, cărți vechi,
obiecte... Îl vedem de mai multe ori cum strânge fluierând banii de la fiecare. (Umbra
mâinilor lui pe perete.) Cei care nu au bani, plătesc în obiecte jocul pierdut: unul se
descinge și-și dă cureauna, altul un briceag. Mihai își scoate lent și cu tristețe șalul de la
gât și-l dă cu o mutră foarte plouată... Trișorul este fericit și repetă bucuros:
- Dați la tata Lozinschi-ncoa, că la urmă vă-nvăț și pe voi cum să câștigați la cărți...
Mihai, pe furiș, fără să-l simtă nimeni, se retrage abătut de la joc. A fost o experiență
tristă. Părăsește cârciuma și-l vedem pe drum zgribulit și cu gulerul hainei ridicat. Își
lungește pasul spre gazda unde locuiește. Afară burează ușor. Băiatul ține mâinile în
buzunare. Este destul de subțire îmbrăcat.
23. Căsuța din curtea lui Țirțec
Grădina cu meri este străjuită de mulți plopi pe lângă gard. Între meri se află o
magazioară de scânduri. Este dimineață. Mihai a pus pentru câteva ore bune stăpânire
pe această magazie pe care a transformat-o într-o expoziție originală. Pereții interiori
i-au fost decorați cu fotografii și chipuri decupate din ziarele nemțești. La intrare a scris
pe o hârtie: GALERIA DE TABLOURI. ,,Expoziția” se află lângă un măr bătrân în care Mihai
și-a construit un fel de cuib ca de vulturi în care s-a cățărat și de acolo strigă, făcându-și
reclamă:
- Hai, să vizitați prima expoziție originală din Cernăuți! V-am pregătit o surpriză! Este
prima galerie de tablouri care va fi deschisă numai câteva ore. Intrarea se face fără bani,
doar pe bază de nuci și mere... Haideți cu toții, măi băieți. Veniți, dar nu vă înghesuiți!
La început nu vine nimeni, dar după câteva minute încep să apară pe rând toți colegii
aflați în gazdă la Țirțec. Primul sosit întreabă:
- Hei, vulturașule! Cum dai intrarea?
- Unu-două mere de căciulă și câte nuci te lasă inima...
- Dă-te jos să-ți dau un măr și șapte nuci!
Mihai coboară din ,,cuib” și începe să-și încaseze plata: mere, câteva pere, nuci, chiar
și câțiva struguri, ceva prune, pe care le depozitează într-o cutie la picioarele lui.
Aproape toți băieții aflați în gazdă intră curioși să-i vadă expoziția. În mod neașteptat,
fiecare rămâne încântat atunci când Mihai îi explică precum un adevărat ghid
semnificația exponatelor, mai ales că el, la urmă, îi donează fiecărui vizitator câte o
amintire - un decupaj din reviste, un articol, o fotografie etc. Pereții i se golesc încet, dar
cutia i se umple cu nuci și mere. Ultimul care iese îi spune:
- Mihai, a fost strașnică ideea ta cu această expoziție, dar eu am pentru tine o surpriză
și mai mare!
- Ce spui, domnule? Vorbești serios? Ce surpriză mai mare decât asta ar mai putea fi?
- Dacă vrei să afli, numai haide cu mine în podul casei, căci acolo băieții din odaia
noastră pregătesc o piesă frumoasă de teatru. Mâine vor să dea acolo un spectacol cum
nu s-a mai pomenit!
- Știi că mă faci curios? Asta chiar că m-ar interesa!
- Păi atuncea, haidem!
24. Repetiția din podul casei
Copiii urcă pe-o scară. În pod se află un fel de odaie-mansardă, destul de spațioasă.
Aici vreo opt băieți sunt toți spectatorii. Alți trei repetă o piesă de teatru de Kotzebue,
Das Landhaus au der Heerstrasse. Rolurile sunt în germană, limbă pe care o vorbesc toți.
- Vi l-am adus pe Eminovici, zice băiatul care îl însoțea. Știți că Mihai se pricepe cel
mai bine la teatru. Și-atunci lăsați-l pe el în locul lui Fritz care ați văzut că încurcă mereu
rolul!
- Eminovici, măi frumosule. Tu trebuie să cunoști deja piesa, că doar de la tine am
cartea lui Kotzebue, zice ,,regizorul” amator, un flăcăiandru înalt, voinic și foarte
autoritar. Dar n-o să te primesc în rol la repetiție pentru nimic în lume, oricât ai fi tu de
bun la literatură, decât numai ca spectator, dacă nu-mi dai chiar acum un sfanț. Că nimic
nu-i pe gratis aici. Să fim înțeleși.
Mihai se scotocește și găsește în sfârșit un sfanț. Atunci ,,regizorul” îi smulge hârtia cu
rolul din mâna lui Fritz și i-o dă lui Mihai. Scena se reia de la capăt.
- Uite, citește-ți rolul după hârtia lui Fritz. Tu ești cameristul Baltazar. Iar tu ieși afară,
Fritz. Regret, îmi pare rău, Ich bedauere, n-am ce-ți face, doar știi că nici n-ai plătit. Am
spus, că aici nu-i nimic pe de-a moaca. Asta-i viața! Te păstrez însă pentru mâine în rol,
cu condiția să-mi aduci sfanțul promis și atunci vei fi ajutor de camerist. Ne-am înțeles?
Fără supărare! Gata, (bate din palme) o luăm de la început!
Fritz iese din scenă puțin cam bosumflat, dar nu protestează și se așează în rândul
spectatorilor. Repetiția reîncepe. Scenă fără sonor.
25. Acasă la Țirțec. Masa de seară
Este seară. Țirțec și soția lui servesc copiilor cina, o masă foarte săracă: păsat, fasole,
porumb fiert cu lapte sau cam așa ceva. O jumătate de ciorbar la fiecare, ca să se ajungă.
Femeia toarnă cu zgârcenie, cu mâna tremurândă, iar copiii se uită flămânzi, înghițind în
sec; apoi, când au blidul în față, se reped și înghit cu lăcomie. Când îi toarnă și lui
Lozinschi, acesta se uită urât. Atunci femeia îi umple farfuria cu vârf, punându-i două
polonicuri pline. Acesta înjură pe nemțește, împinge cu scârbă strachina la o parte. O
parte din zeamă se varsă pe masa care nu are nici un acoperământ. Lozinschi se ridică
brusc, cu ochii mânioși, scoțând un pumn de bani din cei câștigați la cărți, pe care-i
trântește pe masă cu putere în fața lui Țirțec.
- Na, pane! Ține-ți banii pe luna asta, că eu m-am cam dus! M-am săturat pân-aici
de-atâta porumb fiert și de boabe de fasole cu gărgărițe cât fasolea! Mâncarea asta nici
porcii n-ar gusta-o! Mi se-ntorc mațele pe dos când o văz! Și să-l mai mânce și pe altul
puricii și păduchii de lemn! Că eu m-am săturat, nene, de cocina asta pentru care ne
jupoi de bani! (Iese trântind ușa. Lumina lumânărilor se clatină un timp.) Țirțec îl înjură
în poloneză. Lozinschi îl aude și-l înjură de-afară pe românește.
Profitând de acest duiel lingvistic din folclorul internațional, Mihai se scoală și el
imediat vrând să plece și el după cel răzvrătit, dar Țirțec îl împinge de piept să stea jos
pe banca lungă pe care stăteau mai mulți deodată.
- Stai așa, puișorule... Stai-stai-stai... Tu nu poți pleca, fiindcă n-ai plătit costul. O să-mi
rămâi aici ca zălog pân’ ce mântuiești cu datoria și nu te lua după nebunul de Lozinschi,
că ăla-i zurliu la minte, nene, și v-a stricat pe toți! Treci mai bine cu ceilalți și mergeți în
odaia de culcare că mâine dis-de-dimineață vă scol pentru școală.
Ceilalți râd, iar Țirțec și nevasta lui ies. Unul din meseni îl întreabă pe Ștefanovici:
- Măi Ștefule, nici acum nu ți-ai vândut cartea aia?
Ștefanovici îl privește țintă pe Mihai și zice râzând:
- Încă nu, dar este cineva aici care de-abia așteaptă ca să mi-o cumpere. Cu forța...
Mihai surâde.
26. În odaia de dormit a copiilor, înainte de culcare
Ca în fiecare seară, înainte de culcare este multă zarvă. Odaia pare destul de
spațioasă. În ea dorm însă vreo zece copilandri pe saltele întinse pe jos. Unii din băieți
fumează, alții, sfidând gălăgia, încearcă să-și repete lecțiile pentru mâine, la luminile
unor lumânări individuale lipite pe gâturi de sticle. Printre aceștia este și Mihai care
citește dintr-o carte groasă, Weltgeschichte (Istoria universală), de Weller. Lângă el, pe
podea, mai sunt și alte cărți. Gălăgia este infernală. Fiecare povestește isprăvile de peste
zi sau ce-i trece prin minte. La un moment dat, Mihai se trezește cu o pernă în cap.
Cartea îi pică din mâini și lumânarea i se stinge. Cel care a aruncat cu perna strigă:
- Ho, ajunge, tocilarilor că o să vă ia foc creierii!
- Ce-aveți, măi, cu băiatul? intervine vecinul de saltea al lui Mihai. Habar n-aveți voi că
cel mai al naibii profesor de istorie, Neubauer, de care tremurăm toți, a zis astăzi în clasă
la noi așa: ,,Vă anunț că în clasa a II-a A gimnazială este unul, Eminovici, care vă bate pe
toți la istorie”. Are pe linie numai ,,foarte bine”. Și astăzi a mai luat unul. Așa-i, Mihai?
- Asta n-are nici o importanță. Cui ce-i pasă!
- Dacă n-are, atunci ține și de la mine una! Cum vine asta? Eu încerc să te apăr de
nebunii ăștia, iar pe tine te doare în...
Mihai ascultă, zâmbește, apoi zvârle perna înapoi în cel care a aruncat-o primul.
Acesta se scoală în picioare ridicând din nou perna gata-gata să o mai arunce odată și
răspunde râzând:
- Eminovici, dacă vrei să scapi teafăr, atunci spune-ne povești sau snoave, că-n astea
nu te-ntrece nimeni. Altminteri, țin-te bine!
- Lăsați-mă, măi băieți în pace! Vă rog frumos, că tocmai dădusem aici de-o pagină
grozavă despre regele Cyrus și iată că acum, din cauza voastră, am pierdut-o...
Nu apucă să termine bine de vorbit, că perna îi zboară din nou în cap, după care
urmează o adevărată ploaie de perne. Mihai se apără din greu cu coatele și râde:
- Bine, bine, păcătoșilor. Atunci ascultați la minciunile mele, că de-ale voastre sunt
sătul...
În dormitor se face deodată liniște. Toți se bagă liniștiți în țoale să-l asculte.
- Fire-ați atenți să fiți și nu vă fie rușine să vă fie, începe Mihai. Un bărbat dormea
lângă nevasta lui și sforăia... În timpul ăsta nevastă-sa are un vis că făcea dragoste cu
amantul ei și strigă înspăimântată prin somn: ,,Fugi mă repede, că vine bărbatul meu!”
Bărbatul ei aude vocea de-alături, dar buimăcit de somn cum era, fuge de lângă ea din
pat și sare repede afară pe geam!”
O explozie de râsete în cameră.
- Bună de tot! A fost faină!
Unii râd mai târziu că nu au înțeles imediat sensul anecdotei.
- Sper că v-ajunge, zice Mihai. Și-acum mă lăsați să citesc?
- Nuuuu! strigă toți în cor. Vrem alta! Alta! Al-ta! Al-ta!...
- Halt! strigă Mihai în nemțește. Stați să mă gândesc... Hai să vă mai spun acuma o
snoavă populară, dar după aceea mă lăsați să citesc ori nu?
- Dacă-i frumoasă, te-om lăsa, iar de nu... om vedea noi, vorbește unul mic.
- Ascultați: un popă...
- ...ca Veniamin Iliuță al nostru? întreabă băiatul cel mai apropiat de ușă.
- Da, ca el, dacă vrei tu, îl asigură Mihai. Era un popă tânăr, fără prea multă
experiență, care își ținea în prima zi de Paști slujba la biserica lui... După ce termină el cu
,,Hristos a înviat!”, cu ,,Aleluia!” și cu ,,Doamne miluiește”, hai că vine timpul să citească
și din Evanghelie. Biserica era plină de lume, iar popa tocmai căuta citania care trebuia
spusă în zilele Paștilor... Dar când ajunse la ,,zis-a Domul”, ce să vezi? Bietul preot nu mai
găsea semnul de carte acolo unde știa că-l lăsase el. Pasămite, i-l luase dascălul ca să-și
râdă nițel de preotul cel nou, căci observase că acesta nu se prea descurca atât de bine
într-ale predicii. ,,Zis-a Domnul...” - făcea popa și mai întorcea câte-o filă. ,,Zis-a
Domnul...” - căuta el mereu cu disperare și tot învârtea foile prin carte de la început la
coadă și de la coadă la început... ,,Zis-a Domnul...” - cânta el mereu și tot căuta din ce în
ce mai nervos prin carte. ,,Zis-a Doomnuul...” și nu mai spunea altceva. ,,Da’ ce-a zis
Domnul, părinte?” - întrebă dascălul mustăcind. ,,A zis Domnul să te ia toți dracii,
dascăle, și să te duci cu ei în iad, că mi-ai furișat semnul din carte și mi-ai încurcat
utrenia de astăzi... Amiiin!”
Alte hohote cumplite de râs.
Anecdota cu popa, trezește gustul colegului din dreapta lui Mihai care intervine:
- Aoleu, stați măi băieți, că mi-am adus și eu aminte de una cu un popă... Cică un popă
mergea cu botezul... La capul satului era și casa unei văduve tinere...
Ușa dormitorului se deschide deodată brusc de perete și vreo trei găligani din
dormitorul vecin, printre care și Ștefanovici, cel cu cartea, dau buzna în odaie.
- Ia mai tacă-vă fleanca, măi puștilor, că noi nu putem să-,,nvățăm” dincolo de
răcnetele voastre... Eminovici, zice primul intrat, doar tu îi întărâți cu goangele tale de
râd ăștia ca nebunii! Dacă ești așa de grozav cum se-aude că ești, atunci mută-te la noi
de ne spune și nouă snoave și povești, că noi te-om răsplăti cu pițule serioase nu ca ăștia
care-s lefteri și râd ca proștii!
Mihai însă se face că nu aude, își pune capul pe brațe, zâmbește disprețuitor și se
culcă.
Ștefanovici îl provoacă:
- Lăsați-l bre în pace. Nu vedeți că-i un fricos și jumătate? Doar știți că în odaia
noastră s-a spânzurat călugărul ăla acum doi ani, până să cumpere Țirțec casa de la
mânăstire... Mulți i-au văzut stafia călugărului umblând noaptea prin camera noastră.
Nu-i așa, Mihai, că ție ți-e frică de stafii?
- Cui, mie? Frică? sare Mihai indignat. Mie? Uite, mă plăvanilor, că merg cu voi, ca să
tăceți din gură!
Își ia salteaua, perna, cartea și sticla cu lumânarea și pleacă după ei.
27. În odaia vecină
Încăperea alăturată este ceva mai mică. Aici dorm doar vreo cinci inși, mai mari de
vârstă. Mihai este acum al șaselea. Colegii joacă plini de pasiune cărți stând roată pe
salteaua unuia. Mihai se instalează lângă peretele din fund. Ține istoria lui Weller în
mână și scrie versuri pe-o hârtie sprijinită pe carte. Unul dintre colegi, poreclit ,,țiganul”,
întoarce capul și-l întreabă ostentativ:
- Măi Mihai... Ia vedeți ce face Mihai acolo? Hei, Mihai! (Mihai privește spre el.)
- Ce vrei, mă?
- Unde ți-i șalul acela turcesc pe care l-ai primit de la maică-ta?
Mihai dă din umeri nepăsător și scrie mai departe. Ștefanovici se preface că-i ține
parte.
- Știi ce, țigane, de azi încolo să nu te mai legi de Eminovici, și să mi-l lași în pace, căci
acum e de-al nostru. M-ai înțeles? În seara asta el a venit la noi să ne arate că-i cel mai
curajos din lume. Se știe că aici dorm doar bărbați adevărați ca noi, cu toate că odaia
este bântuită noaptea de stafii... Am dreptate, Mihai? (Face semn celorlalți cu ochiul.)
Mihai însă nici nu-l ascultă. El scrie de zor, măsurând ritmul cu degetele. Stă puțin
gânditor, apoi iar scrie. Pe perete se proiectează umbra mâinii lui Mihai care măsoară
ritmurile versurilor...
- Ștefanovici, ai pierdut! Dă încoace colivia cu păsări. (Alături se vede o colivie cu doi
sticleți.)
- Ia-le, cocoșule, că mâine prind eu altele... Nici nu mai joc. Care merge să furăm mere
de la Țirțec, fiindcă acuma s-o fi culcat...
Toți lasă jocul de cărți și ies afară. Rămas singur, Mihai suflă în lumânare și se culcă.
28. În grădina lui Țirțec, noaptea
Pe cei cinci vlăjgani care au ieșit afară îi vedem cățărați prin merii din livadă
cărăbănind cu iuțeală fructe. Își umplu cât pot sânii și buzunarele. Când se satură, se dau
jos și merg la ușa birjarului ca să-l sperie. În odaia lui este întuneric. Poznașii își subțiază
glasurile și după ce-i ciocăne ușor în geam, pițigăiesc pe mai multe voci:
- Pani Țirțeec! Pani Țir-țeec! Be-he-he-he-hee! Be-he-he-hee!
Opaițul din camera omului se aprinde și atunci cei cinci se pitesc după casă. Țirțec
iese afară în izmene luminând din prag împrejurimile cu opaițul. Nevăzând pe nimeni, își
face cruce, intră bodogănind în casă și se culcă.
29. În odaia unde doarme Mihai
În colțul lui, Mihai a adormit cu cartea în mâini. Liniște. Deodată, se aud ciocănituri în
geam. Mihai deschide ochii nedumerit. La fereastră apare o fantomă luminoasă. Peste
un dovleac scobit
care are ochi, nas și gură, cu o lumânare înăuntru, Ștefanovici a aruncat un cearșaf...
Mihai se ridică tremurând într-un cot. Nu este sigur dacă este o glumă sau o stafie
adevărată. Ștefanovici cu fratele său, aflați la geam, vorbesc gros și răgușit dintr-o cofă
goală:
- Eminovici..., Eminovici... De ce nu cumperi cartea? Uuuu!!
Mihai se ridică înspăimântat și vrea să fugă pe ușă, dar ușa care scârțâie se deschide
singură încet, încet și o altă arătare în alb (cineva cu cearșaful pe cap) rostește cu voce
joasă, rară, alterată, aproape șoptită:
- Jură... că ai să cumperi Biblia aceea, Eminovici! E-o carte sfântă... Altfel... intri... sub
blestemul stafiei... călugărului... care... nu te va mai lăsa liniștit în nici o noapte....
- Bine, o cumpăr, dar vreau să-mi dai pace...
- Promiiiți? Juură!
- Jur! dar pleacă.
- Biine!
Ușa se închide încet și umbra albă dispare deodată împreună cu luminile de la geam.
Ușa se închide singură încet. Mihai își strânge pe întuneric calabalâcul și se mută cât
poate de repede în camera din care plecase. Oricum, nu este chiar atât de curajos pe cât
voia să pară.
30. Din nou afară în curte
Mihai nu poate dormi. Se îmbracă agitat și iese în curte. Merge până la ușa gazdei.
Ciocăne și-l trezește pe Țirțec. Băiatul arată cu mâna spre odăi. Vedem cum Țirțec îl
ascultă, dă din cap și zice:
- Cred că a fost ceva, căci am auzit bine și eu. Păi ăsta nu-i lucru curat și nu cred că au
fost golanii de-aici. Dar, haide, acum du-te și te culcă... Om vedea noi ce-a fost.
Mihai revine în dormitorul lui, în timp ce Țirțec stă nițel afară la pândă cu un zăbun pe
umeri. În mână are o toporișcă. La urmă se plictisește și intră în casă unde se culcă și
adoarme iar. Nu trece mult timp și cei cinci draci împielițați, apar cu cearșafurile în cap
la geamul birjarului zgâlțâind de ferestre. Același cap luminos cu cearșaful pe el vorbește
înăbușit:
- Pane Țirțeec... Pane Țirțec... Tu dormi și iapa-ți piere-n grajd... Scoală-te și du-te s-o
vezi cum moaaree...
Țirțec dă iarăși năvală afară cu lămpașul spre grajd, iar copiii chicotesc și fug. În timp
ce Țirțec era în grajd, poznașii intră repede în dormitor și se culcă toți, tragând păturile
peste ei și prefăcându-se că dorm. În timp ce revenea spre odăi, dintr-un măr sare un
hoț care escaladează gardul și fuge urmărit de câinii vecinilor. Țirțec se duce cu lămpașul
în mână și verifică ambele dormitoare. În dormitorul cu băieții mai mari, toți dormeau și
sforăiau vârtos. Țirțec îi numără cu degetul. Nici un copil nu lipsea. Iese afară și se duce
spre casa lui de alături, închinându-se și bodogănind nedumerit.
31. La o oră de limba română predată de Aron Pumnul
Crainicul filmului:
,,Profesorul de limba română Aron Pumnul vine tot mai rar pe la gimnaziu. Boala care
i se înrăutățise îl săpa încet, încet. Chipul lui blând apărea tot mai trist și mai trist,
datorită durerilor lăuntrice. rareori mai zâmbește. În schimb, pune mult suflet în timpul
explicațiilor de la orele lui. În clasa a II-a A, unde Eminovici, elevul lui preferat, stătea în
banca întâi, profesorul vorbește acum despre formarea limbii române...”
- ...Și astfel, din limba lătinească, vorbită de colonii romani din Dacia, Moesia și o
parte din Ilyricum, a luat ființă cu tâmpul limba cea rumână sau română, după numele
romanilor. Ea a izvorât din lingua romana rustica, la fel ca și surorile ei: italiana,
franceza, spaniola, portugheza, provansala, retoromana sau rumanșa, catalana, sarda și
dalmata. Aceasta din urmă a dispărut, ultimul vorbitor fiind Antonio Udine, mort nu
prea demult. Noi, bunăoară, avem zeci de mii de vorbe de la latini: părinte, frate, soră,
fiu, fiică, a ara, a sămăna, câne, miel, bou, vacă, lup, urs, leu, cerb, cap, deget, casă,
curte, botez, credință, cruce, sfânt,... și multe, multe altele. Tot latinești sunt și unele
cuvinte mai noi, venite pe urmă și împrumutate artificial din limba franceză ori italiană,
precum: psihologie, batistă, rațiune, și altele, măcar că, după opiniunea mea la care țin
mult, le-am putea face și noi mai pe rumânește, înlocuindu-le cu creațiile noastre
originale: sufletământ, nasștergău, răciune - după cum ni-i firea noastră inventivă.
Așadar, stăpânirea romană a păsuit în Dacia până la anul 275 după Hristos, când
împăratul Aurelianus au trebuit să plece la rosturile lui, fără numa grupăciunile mari de
lăcuitori ca țărani și sărăcime, rămâitori la glia loru. Așa suntem noi în aceste locuri
binecuvântate de Dumnezeu, fără începutu, precum vom fi și fără săvârșitu...
Copiii aplaudă cu entuziasm afirmațiile domnului Pumnul. Câțiva - după chip austrieci,
ucrainieni sau nemți - nu manifestă nici un fel de entuziasm. Dimpotrivă, au priviri reci și
indiferente. Ba, chiar mai mult, un copil blond, îi spune colegului său de bancă, destul de
tare ca să audă și colegii săi români:
- Das interessiert mich nicht!
Mihai, aflat în fața lor, le răspunde în română cu indignare:
- Ba ar cam trebui să vă intereseze, frațior, și pe voi, căci noi românii suntem urmașii
Romei, iar cultura romană stă la baza tuturor culturilor europene, inclusiv a celei de
origine teutonică!
Spunând aceste cuvinte, Mihai se ridică în picioare și aplaudă cel mai tare, în timp ce
profesorul își duce crispat mâna la inimă, apoi tușește puternic. Tocmai când profesorul
era gata să se prăbușească, un grup de câțiva copii, printre care și Mihai, inclusiv cei doi
care vorbeau între ei nemțește, îl prind în brațe și-l susțin. Sprijinit de elevi, dascălul le
mulțumește și este nevoit să fie scos din clasă la jumătatea orei. Toți copiii îl urmează
îngrijorați. Cineva strigă tare:
- Chemați-l repede pe servitorul gimnaziului!
Mihai îl vede și îl strigă cu disperare:
- Nene Onufri, nene Onufri! I-a venit rău domnului profesor Pumnul. Vino, te rog,
fuga să ne ajuți!
Onufri, un bătrânel mărunt și foarte inimos, zvârle cât colo mătura cu coadă, sare și-l
ajută pe Aron Pumnul să meargă până la prima trăsură oprită de elevi. Mihai îl ține de
un braț, Onufri de altul. Profesorul pășește cu greu sprijinindu-se de bastonul cu care
venise la școală și este ajutat să se urce în vehicolul tras la poarta gimnaziului... Mihai se
urcă lângă profesor. Trăsura pornește. Mihai strigă:
- Birjar, te rog, mână mai repede! Mai repede, te rog!
Birjarul privește în spate și răspunde.
- Dac-mi plăteai costul la timp, caii mei ar fi mâncat mai bine și-ar fi mers și ei mai
repede. Atâta au mâncat, atâta trag...
Birjarul era chiar Țirțec. Acum Mihai îl recunoaște și strigă:
- Hai, pane Țirțec, mână mai repede că nu-i de glumă. Nici nu te-am recunoscut...
Domnului profesor îi este rău și trebuie să ajungem imediat acasă, iar dumitale-ți arde
de predici acuma...
- Bine, bine, puișorule, haida că mân... Diee, Russki i Polski!
Dă câteva bice cailor care o rup zdravăn la fugă. Privim trăsura care se depărtează cu
viteză.
Revenim în curtea gimnaziului unde un elev vine la Onufri, îngrijitorul școlii, și-l roagă
ceva:
- Moș Onufri, nu ai vrea cumva să mă împrumuți și pe mine până mâine cu un sfanț ca
să-mi cumpăr doi covrigi?
Moș Onufri scoate pe dată sfanțul din buzunar și i-l dă zâmbind cu bunătate băiatului:
- Ține-l, domnișorule dragă, și mi i-oi da și mata când oi pute...
32. Din nou în biblioteca lui Aron Pumnul
De data aceasta biblioteca este foarte ordonată Se văd rafturile cu cărți aranjate la
linie. La o masă lungă Aron Pumnul, cu o haină lungă pe umeri, soarbe dintr-un ceai în
care mestecă din când în când cu lingurița. Lângă cana cu ceai vedem ,,Gazeta de
Transilvania” care apare la Brașov încă din 1838. La aceeași masă, Mihai se află cufundat
în lectura Lepturariului rumânesc, prima antologie de literatură română incluzând
biografia și operele a peste o sută de scriitori români. El extrage pe o foaie câteva notițe
dintr-unul din volumele Lepturaiului. Doamna Aristița Pumnul, soția profesorului,
nemulțumită că soțul ei stă prea mult în bibliotecă, intră fără de veste în cameră
admonestându-și bărbatul de la ușă:
- Hai în casă, domnule! Tot aici ai vrea să stai și când bolânzești? De-ai termina odată
cu cărțile tele, că mi-ai scos sufletul cu ele, nu alta! Arde-le-ar focul! (Iese trândind cam
tare ușa.)
- Bine, Aristițo, iaca vin, vin. Ai puțină răbdare, numai! Uf, ce cicălitoare sunt muierile
estea, Mihai! Dacă nu mă însuram, aș fi scris de zece ori mai multe cărți ca până acum!
Visurile neîmplinite de mine vor trebui însă ca să le împlinești tu. Dar mai întâi va trebui
să te documentezi și să aprofundezi învățătura literelor rumânești mergând pe calea ce
au deschis Gheorghe Șincai, Samuil Micu și Petru Maior, înfățișați de mine în Lepturariu,
mergând pe urmelor lor la Blaj care este Roma noastră mică. Aș fi vrut să mergem
amândoi acolo, dar, vezi? Eu nu cred să mai apuc acea zi... Tu ai să vezi însă Blajul,
dragule, ai să ajungi acolo unde a răsărit soarele românismului!
Profesorul tușește și se ridică încet, răspunzând invitației soției. Tocmai atunci, la ușă
ciocăne cineva. În bibliotecă pășesc doi elevi mai mari care solicită în împrumut cărți
românești. Profesorul, înainte de a ieși, îl arată pe Eminovici și le spune:
- Adresați-vă lui Mihai. El e bibliotecarul meu!
33. La ora lui Vyslouzil
Vyslouzil, profesor de matematici, este foarte nervos, din care pricină este și foarte
temut de elevi. Metoda lui de predare nu pune în joc judecata, ci memoria mecanică.
Profesorul explică ceva despre divizibilitate și dă definiția divizibilității. Pe tablă se văd
câteva exemple, fracții, factori primi etc.
Vyslouzil, adresându-se unui elev:
- Ca să înțelegi, zi acuma după mine: un număr este împărțibil prin altul când, la
împărțirea primului număr prin cel de al doilea, nu rămâne rest, adică rămâne restul
zero... Este foarte simplu! Și-acum repetă...
Elevul (înghite de frică în sec și stâlcește definiția): un număr este împărțibil cu altul
când... nu rămâne restul zero când facem împărțirea lui cu a primului număr, când nu
rămâne rest...
- Nu așa, nătărăule! Fii atent aici și zi după mine: un număr este împărțibil prin altul...
- Un număr este împărțibil cu altul...
- ...când, la împărțirea primului număr prin cel de al doilea...
- ...când, la împărțirea primului număr prin cel de al doilea...
- ...nu rămâne rest, adică rămâne restul zero.
- ...nu rămâne rest, adică rămâne restul zero.
- Așa. Acuma zi de la început singur! Un număr este împărțibil...
- Așa. Acuma zi de la... (Scutură din cap.) Un număr este împărțibil... (Se oprește,
fiindcă a uitat.)
- Când? Când este împărțibil, nenorocitule? Ce-ai în capul ăla sec de uiți așa repede?
Când este împărțibil un număr?
- Un număr este împărțibil când...
- Când?!
- Când... Un număr este împărțibil când...
Vyslouzil se bate cu mâna peste frunte uitându-se în sus, apoi închizând ochii.
- Cine m-a blestemat să vă fiu eu profesor, mă paricopitaților?! Ia să vedem un cap
mai bun... Eminovici!
Mihai nu aude. Stă în banca din fund și citește aprofundat ,,Povestirile” lui Hoffmann.
Profesorul îl strigă din nou răspicat și mai răstit:
- E-mi-no-vici!! (Elevul tresare speriat ca din vis... Nu știe despre ce este vorba.)
- Repetă definiția!
- Care definiție?
- Cum? Tu mă întrebi pe mine, obraznicule? Ce citeai acolo pe sub bancă de nu ești
atent? Ia așteaptă tu mintenași! Face câțiva pași spre fundul clasei cu o vargă în mână
luată de pe catedră. Mihai se scoală binișor, bagă calm cartea în geantă, înfașcă odată
geanta și, fără să mai zică ceva, țuști! fuge pe ușă afară, lăsând ușa deschisă în urmă-i.
Copiii râd, iar Vyslouzil merge până la ușă după el.
34. În drum spre Ipotești
O harabală mare de marfă trece granița în România. La postul de grăniceri, oficianții
controlează biletele de liberă trecere. Cercetează puțin căruța, apoi se retrag. Urmează
la control alte patru căruțe. Când cea de din capăt se așterne drumului, în dosul ei, în
rezerva de fân, zărim pe Mihai ascuns bine. Scoate cu grijă capul din fân. Mai departe îl
vedem mergând pe jos... Se oprește lângă un râu, se scaldă... Se cațără într-un pom și
culege niște fructe în buzunare, mâncând pofticios din ele... Se uită după niște păsărele
într-un nuc mare... Întâlnește un câine vagabond ca și el, cu care își împarte din
merindele ce le ține într-o bocceluță purtată în spinare într-un vârf de băț. Câinele îl
urmează credincios, cu limba scoasă... La capătul unui sat se întâlnește cu o nuntă
țărănească, la celălalt capăt cu o procesiune de înmormântare. Își ia căciula din cap și
rămâne pe marginea drumului trist, ascultând bocitoarele... Această scenă îi creează
impresii puternice despre contradicțiile existenței. Acum îl vedem scoțând apă de la un
puț cu cumpănă și bând însetat apă de la fântână... Înnoptează într-o claie cu fân la
marginea unui sat... Nu este singur, ci însoțit de același câine vagabond. Câinele îl
păzește și latră ori de câte ori simte ceva în apropierea lor. Din vârful clăii, Mihai
contemplează un splendid răsărit de lună. Se aud pitpalacii cântând... mai târziu o
bufniță, un ciuf și cucuvelele... Câinele i-a pus încrezător capul pe genunchi și se lasă
dezmierdat. Băiatul l-a botezat Ramses I și chiar așa îl strigă. Nu peste mult timp, Mihai
se scarpină insisten în mai multe locuri de purici... Dimineața cântecul unui cocoș îl
trezește în zori. Mihai se scoală și se întinde. Ciocârliile piruie vesele prin apropiere.
Mihai le privește cum se înalță spre seninul cerului. În alte scene îl urmărim străbătând
și alte sate... Intră în vorbă cu niște țărani care cosesc lucernă. Pune mâna și-i ajută
culcând câteva brazde... Mănâncă la masă cu ei. Îl vedem acum apropiindu-se de
Ipotești.
Ajuns în sat, nu vine de-a dreptul acasă. Dă întâi târcoale unui păr din ograda
vecinului Isăcescu, din apropierea casei părintești. Maica Fevronia, soră cu mama
băiatului, se află în curte și pune intrigată mâna streașină la ochi. Este convinsă că l-a
zărit pe dealul din apropiere. O cheamă repede pe Raluca, mai mult prin gesturi.
- Ira! Ian te uită, Ralucă soro, cum samănă băietul cela cu Mihai al nostru!
Raluca pune privește în același fel spre deal.
- Cum să nu semene, Fevronică, dacă-i chiar el? Dar ce-o fi pățit, mititelul, de s-o fi
întors?
O babă, Prodăneasa, intră tocmai atunci pe poartă, întârind vestea:
- Coană Ralițo, s-auzi și să nu crezi ce ți-oi spune c-am văzut...
- Dacă mi-i spune că-l văzuși pe Mihai, atunci uite-l colo în ograda lui Isăcescu, tușă
Prodăneaso... Mă mir și eu ce-o fi... (Îl strigă tare): Mihai, mamă! Mihăițăă!
Auzindu-se strigat, băiatul se pitește după o căpiță de fân... Atunci Raluca îl strigă pe
vizitiul Vasile Rusu care robotea ceva prin curte:
- Vasile, ia aleargă tu și vezi ce-i cu Mihai al meu că se pare c-a dat din nou bir cu
fugiții de la școală... Vezi că-i ascuns colo, după căpițele lui Isăcescu... Și de-i putea, te
rog prinde-l și adă-mi-l imediat încoace. Nu mă gândesc decât la Gheorghieș, c-o să se
facă iarși foc și pară.
Vasile Rusu, pe care-l cunoaștem, un bărbat înalt și voinic, îl ia prin surprindere,
alergându-l printre căpițe. Mihai dă să fugă, dar este prins. Țipă, mușcă, dă din picioare,
dar Vasile este foarte voinic și-l umflă pe sus aducându-l în curte.
35. Acasă
Este seară. Conul Gheorghieș stă la masă și mănâncă. Harieta (8 ani) se târăște încet
spijinind-se într-o cârjă și îi aduce tatălui ei o cană cu vin. La masă mai vine și Aglăița (10
ani) cu un castron de salată. După cum se vede, copiii au mai crescut. Eminovici bătrânul
mănâncă cu poftă, iar soția lui stă tristă lângă el fără să se atingă de mâncare.
Gheorghieș o întreabă:
- Dar tu ce-ai, Ralucă, de nu guști nimic? La ce te gândești?
- Știu eu? Apăi năcazuri, bărbate. O mulțime de năcazuri! Sunt unele pe care mi-ar
veni foarte greu să ți le spun...
- Oare șini ti-o mai fi năcăjât, soro, că eu nici n-am fost azi toată ziua pe-acasă și nu
poți da vina pi mini.
- Vezi tu? Copiii au crescut. Dar au și ei năcazurile lor, Gheorghieș... Matei tușește
mereu să-și dea duhul de vreo trei zile... Harieta - o vedem bine că de-abia mai merge.
Ceilalți mai mari i-ai trimis prea departe de casă, la studii grele și costisitoare. Pe Mihai,
printre străinii ceia, l-o fi apăsând dorurile cele grele di noi, căci el știi că este cel mai
simțitor dintre toți în această privință. Numai Dumnezeu le mai poate înțelege sufletul la
fiecare.
- Dar di unde știi tu șe-l doari pi Mihai al nostru... Fiindcă el îi acolo, la studiile lui unde
l-am dus cu Vasile Rusu.
- Hm! zâmbește mama. Ba nu-i acolo, Gheorghieș. Trebuie să-ți spun de-a dreptul că
Mihai o venit azi acasă...
Eminovici trântește cuțitul și furculița pe farfurie și sare ca ars.
- Dumnezeule, asta nu se poate! Copilul ista mi-o scos sufletul și m-o omorât di tăt...
Măi femeie, tu glumești!
- Așa e cum îți spun eu. Chiar așa e... Dar de ce te-ai ridicat. Liniștește-te! Stăi și
mănâncă tot.
- Să mănânc, să mănânc... Ce, parcă asta mai e mâncare, cu-atea noduri în gât?!
- Haide, Gheorghieș, haide frate, acuma ogoiește-te! Ți-am spus: i s-o fi acrit și lui,
săracul, între nemții ceia, că-n altă parte, parcă tu nu puteai să-l dai - la Botoșani, la Ieși
ori la București, că acuma știi că suntem o țară unită și la noi nu costa atât de mult! Prin
școlile nemțești am auzit că se bate, iar Mihai n-ar putea îndura așa ceva.
- Ei și? Ce dacă! Bățul scurt face mintea lungă... Știu eu de ce l-am dat acolo! Unde-i
Mihai?
- La gazdele tale o căpătat și-o boală de urechi. Acolo stăteau mulți, înghesuiți,
deseori flămânzi... Scrisorile lui nu mințeau. Copii răi care pot strica pe oricine,
Gheorghieș.
- Eu i-am trimis bani mereu. Și lui, și la toți! Le-am dat tot ce-am avut. Mai mult nici că
pot. Cum-necum, trebuia să se descurce, întocmai ca și frații ceilalți ai lui. Unde-i Mihai
acum?
- Ho, că ți l-oi aduce, nu te pripi, frate. Ți l-oi aduce... dacă-mi juruiești că nu-i faci
nimic.
- Adă-l mai digrabă! Și pi urmă... om vide noi.
- Nu, nu merge așa! Mihai e și copilul meu. Juruiește!
- Oof! Femeie, femeie! Bine, n-o să-i fac nimic. Uite, promit... Dar spune odată, unde
este?
Raluca iese și vine cu băiatul. Mihai, știindu-se vinovat, ține capul în jos. Gheorghieș
nu-și mai găsește cumpătul: tremură de nervi, dar se stăpânește. Sprijinindu-și capul
într-un cot pe masă, se adresează oftând soției sale care stă în fața lui Mihai ca un scut.
- Ee... Atâta treabă am, Ralucă, și-acum iată, trebuie să plec din nou la Cernăuți să-l
duc pi tâlharul ista mic la școală...
- Nu mai mă duc la școală, tată! îndrăznește să vorbească Mihai, ridicând privirea. Am
să învăț acasă și mă prezint doar la examene, ca privatist.
- Cuum?? Ca privatist? Ci-ci-ce tot spui tu acolo?! (Bătrânul se scoală amenințător în
picioare cu pumnii strânși și se apropie cu un pas de băiat.) Mihai se dă doi pași înapoi
ascunzându-se după maică-sa care strigă din răsputeri:
- Gheorghieș!
Bătrânul revine încet la locu-i și se așează lent, dar tot cu pumnii strânși și tremurând
de nervi.
36. A doua zi, diminața
Mihai fuge din nou de-acasă luând-o la deal, pe șoseaua națională ce duce la
Botoșani. Merge repede alternând pașii iuți cu alergăturile și din când în când se uită
speriat înapoi. Deodată zărește pe urma lui trei oameni călări. Fugarul se abate pe dată
la dreapta, străbătând câmpul pieziș. Oamenii îl înconjoară și-l ajung. Unul din ei este
chiar Vasile Rusu care se apropie cel mai mult și-i strigă:
- Haide îndărăt, cuconașule, haide la boier acasă, să te dea tot la Cernăuți, că nu-i chip
altfel.
- Nu merg, nene Vasile! Nu vreau! La ce să mă dea la Cernăuți - răspunde Mihai - că
eu sunt învățat și fără Cernăuți.
- Dar avem poruncă de la conu’ Gheorghieș și trebuie să te aducem cu forța. Ce-ai
face dacă ai fi în locul nostru?
Văzând că de vorbă copilul nu înțelege, strâng cercul rotindu-se în jurul lui cu cu caii și
unul aruncă un laț ca de cowboy peste trupul copilului blocându-l pe loc. Mihai
protestează și se zbate din nou, dar și de data aceasta fără nici un succes. Vasile îl ia sus
pe calul lui și-l duce în galop înapoi acasă.
37. Din nou acasă (secvență scurtă)
Pe un scaun, tatăl său îl leagă strâns în opinteli, dar Mihai dă din picioare și strigă:
- Dă-mi drumu’! Dă-mi drumuul! Nu mă lega... Nu mai vreau! Nu așa! De geaba mă
legi, căci eu tot știu să mă dezleg!
- N-o să-ți dau drumul până nu promiți că mergi cu mini înapoi la școală, zice bătrânul
Eminovici.
- Bine, mă întoc la Cernăuți, dar dă-mi drumul, căci nu-s hoț să mă legi!
- Ce-i faci, Gheorghieșule? Dă-i drumul băiatului și ascultă-l ce-ți spune. Dezleagă-l
odată, omule, n-auzi? zice Raluca, soția sa, care tocmai atunci a intrat în odaie. Dac-a zis
copilul că se întoarce, se întoarce! Mă pun eu zălog pentru el.
- Mamă, spune-i să mă dezlege mai repede, că nu-s hoț să mă lege, strigă Mihai
zbătându-se în frânghii.
- Uite, îți dau drumul, dar mâni ti duc iarăși la gimnaziu, împreună cu Vasile Rusu. Că
m-ai înnebunit cu fugile tale de la școală!
Eminovici își dezleagă odrasla, ajutat fiind de Raluca și de servitorul lor care-i desface
nodurile.
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
���«��������Í©�¯ þ þ ÿ
�������������������������������������
�������������������������������������
�����������������������
GENIU SUBLIM
(Mihai Eminescu)
Seria a doua:
TINEREȚEA, MATURITATEA ȘI SFÂRȘITUL
Legănat ritmic de vagon, poetul călătorește gânditor. Lângă el se află niște țărani care
vorbesc că merg la primul ministru liberal cu o jalbă.
- O să-ți facă dreptate șeful liberalilor când te-o pune pe tine în locul regelui! zice unul
râzând. Ș-a să-ți deie și jumatate din moșia lui!
Firma de la intrarea redacției... Interiorul sobru... În jurul unei mese, stând pe scaune,
Grigore Grandea, Scipione Bădescu, Slavici, Ronetti-Roman (Aron Blumenfeld) și
Eminescu discută asupra unui articol al poetului ce urmează a fi publicat. Bădescu ține în
mână un număr vechi al ,,Timpului”.
- E bine, frate, zi mai departe! apreciază Bădescu.
- ,,Ce caută - citește Eminescu - aceste elemente nesănătoase în viața publică a
statului? Ce caută acești oameni cari pe calea statului voiesc să câștige averi și onori, pe
când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor
omenești.”
- Ai scris bine, mai departe! zice Slavici.
- ,,...Ce sunt aceste păpuși, care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere
moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să
îndeplinească nici una în deplină conștiință?”
- Ar trebui să reiasă clar că vorbești despre liberali, spune Ronetti-Roman, căci de
fapt, la ei te referi. Spune-le, frate, pe nume.
- Nu cred, măi Ronetti, că trebuie să mai sublinieze că se referă la ei, zice Scipione.
Toată lumea subînțelege din capul locului în cine lovește articolul. Zi mai departe,
Mihăiță.
- ,,Ce caută acești indivizi...”
În acel moment intră pe ușă veselul Caragiale, recitând începutul poeziei ,,Junii
corupți”:
- ,,La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,
Și ca să vă ard fierea, o, spirite-amețite,
Blestemul îl invoc”...
Ascultați, moftangiilor, și-apoi blestemați și voi că lucrați ca proștii, pă dăgeaba! Vin
dă la contabilitate și ăia cică suntem în vremuri grele de război și n-au strâns nici acum
contribuțiile trimestriale. Ce mai încoace și-ncolo, ne-am lins pe bot și luna asta de
salarii! Auzi, cică n-au bani! Soarele mumii lor de ciubuccii!
- Eu nu am luat de trei luni de zile banii! se plânge Slavici - iar Eminescu, de două luni
de când e angajat, n-a luat decât avansul de instalare...
- Nici eu n-am luat salariul de peste două luni, se plânge Ronetti-Roman.
- E-hei! ,,Timpul” nostru e pă dric, neicușorule! Știi ce ziceam deună-zi când vorbeam
c-un amic pă stradă. Ziceam mai bine să vindem plăcinte și bere, bă, c-am fi fost mai
agonisiți, iar el zice: păi transformați redacția și tipografia ,,Timpului” într-o fabrică de
bere și-o să aruncați cu bani în toți, de-o să vă iubească și liberalii, glumește Caragiale.
- Am să demisionez, se pronunță Grandea.
- Și eu! adaugă Scipione Bădescu.
- Binișor, băieți, binișor... Și nu vă enervați - îi calmează Eminescu. Vă rog nu vă
pierdeți cu firea. Dacă plecăm și noi, cine naiba-i mai combate pe liberali?
- Ia mai dă-i la dracu’ pe toți, măi Eminache! sare I.L. Caragiale. Crezi tu că
conservatorii ăștia-ai noștri-s mai brezi, bre? Tot suflete de boieri încrezuți, bă! Nu le
pasă lor de tine - și-i doare-n fund că-ți ghiorăie ție burta de foame!... Un partid stă la
putere și se hrănește; altul așteaptă flămând în opoziție - și-amândouă jefuiesc țara! Aia
e!... Patria bacșișului și-a hatârului! Iar asta-n țara românească se numește, zic ei,
,,sistemă democratică”! Fir-ar mama lor a dracului de semidocți, de idioți și de bandiți!...
Că-i bag pe toți în găurile de unde-au ieșit!
Între timp, pe ușă intră băiatul de la zețărie.
- Manuscript! cere el sfios.
- Ia vezi ce vrea ăsta, îl atenționează Ronetti-Roman pe Iancu.
Caragiale îl înfruntă:
- Ce vrei, bă? Ia mai ieși afară! (Băiatul iese, dar intră iar.)
- A zis maistru’ să-i dați manuscript pentru cules, că nu mai avem ce lucra...
- Ia-l pe-ăsta al domnului Eminescu - zice Grandea întinzându-i hârtiile.
- Nu, nu! Stai puțin, nene Grandea. Nu te grăbi așa, că mai am niște cuvinte de
îndreptat. (Îi smulge imediat băiatului din mână manuscrisul și mai corectează ceva, apoi
i-l dă înapoi.) Să nu ne grăbim niciodată cu publicatul... A ieși în publicitate nu-i glumă,
fraților! Ce, nu știați? Este-o zicală veche din bătrâni: gura să aibă trei lacăte: în inimă, în
gât și pe buze... Când îți scapi cuvântul din inimă, să nu scape de celelalte că nu-l mai
prinzi nici cu șoimul - și dac-ai tipărit ceva greșit, greșit rămâne! Și de geaba-ți mai pare
rău după ce a ajuns în mâna publicului!
Eminescu pășește printre muncitori ajungând în dreptul unui zețar. Toți muncitorii îl
salută respectuos.
- Domnule Ionescu, ai cules articolul meu?
- E-aproape gata, domnule redactor.
- Bine că nu l-ai cules tot! Am scăpat acolo la urmă un cuvânt care nu sună prea
bine...
- Unde?
- Uite-aici!... Dacă vrei, să-l schimbi cu acesta... (Îi întinde o altă hârtie.)
- Bine. S-a făcut, răspunde tipograful. Treabă ușoară, domn’ Eminescu. Altă dată a
fost mai greu.
Seara târziu. O lampă cu gaz pe masă. Eminescu ține paltonul pe umeri și scrie, scrie
de zor, picotind însă, din când în când, de somn. Șterge, scrie, rupe hârtii și le face
cocoloș, albind podelele cu foi rupte. Ca să controleze eufonia cuvintelor, poetul își
recitește articolul cu glas tare frecându-se mereu la ochi. Alături are o ceașcă de cafea
din care mai soarbe din când în când. Scoate ceasul de buzunar și se uită... (Imaginea
ceasului, mărită: este ora 2,30 dimineața!) Auzim vocea autorului (mai mult mormăită
de somn):
- ,,...Și pe când acești cumularzi netrebnici (cască), această neagră masă de ignoranți,
această plebe franțuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii și culme
a tot ce este mai rău, mai mincinos și mai laș pe suprafața întregului univers, face
politică fanfaronadă prin gazete și se dau drept reprezentanții unei nații ai cărei fii nu
sunt și nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol și desculț, flămând și bolnav
pe câmpiile Bulgariei. (...) Iar astăzi oștenii români se aruncă cu bărbăție în luptă;
pământul se cutremură sub picioarele lor; cad și iarăși cad, și totuși merg înainte; lumea
întreagă stă uimită; un fior de jalnică și totuși senină mândrie înalță sufletele tuturor
românilor...”
ILUSTRAȚIILE TEXTULUI DIN ZIAR: Vedem cum textul scris de mână se transformă în
litere de tipar pe ziar. Rotativa care tipărește ziarul... Printre literele ziarului zărim scene
din Războiul de Independență purtat de România contra Turciei: ghiulele explodând
lângă ostașii români... Soldați câzând... Alții se ridică și înaintează... Atac la baionete ca
în tabloul lui Nicolae Grigorescu... Reduta Plevnei... Steagul românesc împlântat pe
redută... Urale... Turcii se predau românilor... Prizonierii turci
care-s escortați de soldații români... Ostașii noștri, deși învingători, apar în opinci
rupte, zgribuliți, cu căciuli desfundate, călcând pe zăpadă... Vântul șuieră sinistru... Le
degeră mâinile și își suflă toți în degetele îndoite să și le încălzească...
Din nou chipul lui Eminescu care cască și pune capul încet pe masă adormind rapid...
Lampa fumegă, apoi se stinge singură.
Eminescu a adormit ore întregi cu capul culcat pe brațe, la masa de scris. Încă doarme
în această poziție incomodă.... Se aud insistent ciocănituri în ușă. Tresare speriat. Merge
amețit și trage zăvorul. De afară, pătrund Caragiale și Slavici. Amândoi se scutură puțin
de zăpadă. Îl privesc pe poet îngroziți. Caragiale fluieră a pagubă:
- Extraordinar! Ei, asta nu mi-o mai închipuiam! se miră el scoțându-și paltonul și
căciula și ajutându-l pe Slavici să facă la fel. Dă-o dracului gazeta, mă Eminache! Las-o-n
mă-sa și fugi!... Ai să-nebunești, jupâne, de-atâta muncă! Redacția o să-ți mânce viața și
nu merită, bă, să-ți tocești tu creierii pentru ăștia!
- Nici nu știu când a trecut timpul, Iancule. (Se freacă ușor pe gâtul înțepenit din cauza
poziției incomode în care dormise.) Ceasul ăsta... fir-ar să fie! Că repede mai aleargă
timpul, oameni buni... Închide ușa, dragă Ieni, c-am înțepenit de frig... Ce facem, băieți
cu gramatica aceea a noastră?
- Păi de-aia am și venit așa de dimineță, adaugă Slavici, dar m-a indispus
corectitudinea ta care nu mi se pare normală...
- Cât e ceasul? întreabă Mihai.
- Opt trecute fix! Parol!... răspunde Caragiale zâmbind. Uite, neicușorule, eu și cu Ieni
ne-am gânditără cam așa: tu scrii etimologia, fiindcă ești doctor în ea, Slavici scrie
sintaxa, c-așa m-a rugat, iar eu morfologia... Dar ce facem, o mai facem, n-o mai facem?
Ne-apucăm de treabă? Și când? Ori o lăsăm baltă și p-asta, cum făcurăm și cu alte
planuri...
- După mine, m-aș apuca de gramatică încă din această clipă de n-ar veni băiatul să
strige ,,manuscript!” Chiar atunci se aud ciocănituri în ușă. Toți trei întorc capul. Intră
poștașul care întinde un plic lui Eminescu, lăsând celelalte plicuri pe masă.
- De la Veronica? întreabă Caragiale curios și făcând ochii mici. Ce-ți mai face
drăguța?
- Nu-i de la ea, ci de la Creangă, lămurește Eminescu nerăbdător să citească
scrisoarea și fără să-i dea explicații despre curiozitatea prea mare legată de Veronica.
- Cu Veronica s-a certat, îi explică Slavici.
- Asta n-o știam... Biata de ea! Și-acum n-are cine s-o mai consoleze... Apropo,
Mihăiță, salutări de la Cleopatra! zice Caragiale.
- Care Cleopatră, Iancule? întreabă Eminescu.
- Cum ,,care Cleopatră”?... Verișoară-mea, omule, ce acuși te faci că n-o mai știi?!
Cleopatra Poenaru, fata pictorului Lecca, și care mi-a spus că i-ai dedicat ei poezia ,,Pe
lângă plopii fără soț”. Căci te-ai cam plimbat ore-ntregi pe lângă geamurile dumneaei de
pe strada Cometei, cu plopi desperecheați în jur...
- A, Cleopatra lui domnul Leca... Nici n-am știut că ți-e verișoară. Iar verișorica asta a
ta nu prea vrea să mai audă de mine când a auzit cât de puțin câștig eu aici și că-s mai
mic cu zece ani decât dânsa!
- Sper că nu vrei să te-nrudești cu mine lăsând-o pe Veronica să sufere, zice Caragiale
sarcastic. Oricum poezia cu plopii este splendidă și eu ți-am învățat-o pe de rost.
- Te asigur eu, Iancule, că atunci când Mihai spune unei femei că i-a dedicat o poezie
numai ei, aceleași versuri le mai dedică el la încă cel puțin alte două-trei muze, zice
Slavici care se așează la masă împreună cu Caragiale în timp ce Mihai desface plicul...
Auzim glasul lui Creangă:
,,Bădie Mihai, ce-i cu Bucureștiul de ai uitat cu totul de Eșul nostru cel oropsit... De
Crăciun te așteptăm ca să vii. Tinca a pregătit de toate și mai ales ,,sarmalele” cari ție îți
plăceau foarte mult... La Eși ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie.
Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.”
Sora paralitică a lui Eminescu și-a găsit o prietenă bună în Cornelia Emilian, publicistă
și destoinică luptătoare pentru drepturile femeii. Cornelia era una din inamicele
declarate ale Veronicăi Micle cu care fusese colegă (era cu zece ani mai mare decât
Veronica). Foarte probabil, inimiciția dintre Cornelia și Veronica se datora adversităților
pe plan ieșean dintre soții lor, profesorii universitari Ștefan Emilian și Ștefan Micle,
altminteri, amândoi oameni deosebit de valoroși (Ștefan Emilian era profesor de
matematică, de arhitectură și totodată compozitor și scriitor cu un anumit talent.)
Harieta se mișcă greu prin casă, aducându-i un scaun prietenei sale.
- Mamă dragă, duducă Emilian, greu năcaz s-o abătut pe capul meu... Frate-meu s-o
îndrăgostit de cocheta ceea de Veronica, Bălăuca, văduva lui Micle. La început o
simpatizam și eu și ne întâlneam, ne sărutam, ne scriam și ne făceam tot feluri de mici
atenții. Dar ce crezi? Totul o făcea pentru Mihai, nu pentru mine. De când i-a murit
soțul, se ține scai de dânsul. Au fost certați oleacă, dar s-o dus la București după el, și-or
locuit împreună un timp, că s-or împăcat.
- Puteam să jur că Bălăuca se va vârî în sufletul lui frate-tău! Îmi pare rău de el, că-i
baiat bun, săracul! Cât despre ea, ce pot să-ți spun - decât că n-o văd decât ca pe-o
stricată!
- Batâr de l-ar iubi cu adevărat, cum zice dânsa, că poate n-aș avea eu o așa grijă. Dar
n-o cred, mamă dragă, pentru nimic în lume n-o cred, fiindcă și-a pierdut pensia și acum
are nevoie de banii lui Mihai pentru lux!
- Mai știi, soro? Poate totuși are de gând să devină madame Eminesco... Te cred și eu,
soția unui poet atât de cunoscut! Dar mare nenorocire ar fi femeia asta pe capul bietului
om! Să nu cumva s-aud că i-ai lăsat să se căsătorească, Harieto, că n-oi mai vede de la
dânsul nici un bănuț!
- Ei, n-ar avea Mihai inima aia! Cu banii ce mi i-a trimis el până acum, și cu ce-am mai
strâns eu dinainte, zău c-aș aș vrea să ne cumpărăm o casă numai a mea și-a lui, pentru
bătrânețe, de le-om mai apuca...
- N-ai să mai ajungi tu acolo dacă pune Veronica mâna pe el. Că nu știi ce poate face
dintr-ânsul una ca ea. I-ar păpa toți bani numai pentru sulemenele și ghilele de obraz! își
dă Cornelia Emilian cu părerea.
- O să-mi fie ea cumnată când vor zbura bivolii!
- Oricum fii atentă, fata mamei! Bibica îl va omorî de-a binelea... Să fiu sincer, eu te
plâng, dragă Henriette, că-n primul rând tu trebuie să-nduri atâtea din cauza acestei
femei pe care n-am putut s-o sufăr niciodată...
- De-o fi nevoie, am să-ți cer ajutorul matale, mamă Cornelio. M-ajuți?
- Ce-ntrebare, Harietuțo! Ei, cum nu? Bat-o sfinții s-o bată de bibică, bălăucă și
berechetă! Las’ că scăpăm noi de ea...
Suntem în casa lui Vasile Pogor, la Iași. Foarte mulți invitați, doamne, domni... Mulți
care nu au nici o contigență directă cu literatura. Niște lachei împodobiți cu găitane îi
servesc pe toți cu ciocolate și limonade. Atmosfera este mai sobră ca la Maiorescu.
Caragiale stă cu Eminescu de vorbă:
- Măi Eminache, drept să-ți spun, mie Kant al tău mi se pare un moftangiu... Ca de
altfel fiecare gură-cască de la ,,Junimea” asta...
- Păi bine, măi omule, îi răspunde poetul, dar mai deunăzi erai de altă părere. Nu
spuneai tu, ca și Kant, că spațiul este aprioric, fiind o condiție sine qua non de existență
a fenomenelor și anterioară lor? Trebuie oare să-ți repet că estetica lui Kant caută să
găsească temeiurile universalității și necesității judecății de gust, cu acele patru
momente ale ei? că el caută să întemeieze o logică a frumosului ce are un caracter
normativ, prescriind ce trebuie și ce nu trebuie să fie creația și contemplarea
frumosului? Doar ți-am mai spus, domnule, că el evidențiază rolul activ al subiectului în
cunoaștere, arătând deosebirea de esență dintre senzorial și logic și dintre analitic și
sintetic, dintre legea științifică și regularitățile empirice, inductive... Ce naiba, Iancule!
Dar văd că ție-ți place să te contrazici.
- Aș! nu se poate, bre! Kant o ia razna, pe arătură...
- Dumnezeu să te mai înțeleagă, frate-miu!
- Ha-ha-ha! Știi că ai haz, monșerule? E-te-tee! Păi cum am putea noi, bre, să mai
discutăm dacă am fi amândoi de aceeași părere?
- Tot cinic ai rămas, măi Cara-iely! zice Eminescu, în timp ce Slavici, care era prin
preajmă, intervine în discuția lor:
- Mihai, tu nici acuma nu te-ai prins că Iancu ăsta te trage hoțește de limbă tocmai ca
să-ți fure de la tine tainele filosofiei? Fiindcă, la drept vorbind, el nu citește pe filosofi
și-ți ia de-a gata într-un minut tot ceea ce-am studiat noi ani de zile pe la Viena...
- A-ha! Uite că Ieni m-a prins cu mâța-n sac! Bravo, Ieni: gura păcătosului adevăr
grăiește! Dar cine-i, bre, urâta aia cu care vine spre noi madam Mite Kremnitz? Eu spăl
putina, neicușorule, că o visez la noapte și dacă stau de vorbă cu ea cred că mă
mănâncă... (Caragiale se depărtează.)
- Și eu, zice Slavici care pleacă cu Iancu.
Mite Kremnitz este blondă ca Veronica Micle, doar cu un an mai mare decât ea și
aproape la fel de frumoasă. Ea duce de braț pe o domnișoară bătrână și urâtă care
rânjește prostește privind în jur printr-un lornion susținut de un mâner. Fac împreună un
contrast perfect.
- Tomnule Eminescu, i se adresează nemțoaica, prietena mea frea se te cunoaște... E
tare zimpatiche și interesata de poesie universală... Este domnișoara Linda, nepoata
milionară a domnului baron Costacopoulos...
Eminescu înclină capul și o întreabă zâmbind:
- Încântat... Știți ce înseamnă numele dumneavoastră în limba spaniolă?
- Je regret beaucoup, monsieur Eminesco, mais je parle seulement francaise et
roumain...
- Atunci vi-l traduc eu... Linda înseamnă ,,frumoasa”! Aveți un nume foarte frumos...
- Merci, răspunde Linda, zâmbind crispat. Pe mine să mă scuzați că poate aveți ceva
deosebit de discutat și vă rog să-mi permiteți să mă retrag... J’ai ete tres enchantee,
monsieur... Au revoir!
- Au revoir et avec tout plaisir... nunca vez, mademoiselle Linda! răspunde Eminescu
cu același zâmbet ca și al milionarei. (N.B. - nunca vez= în spaniolă înseamnă
,,niciodată”)
Doamna Kremnitz zâmbește puțin dezorientată de dialogul anterior și ia loc pe
scaunul în care stătuse Caragiale. Mihai se așează lângă ea.
- Tomnule Eminescu, am auzit che in seara aceasta vei citi o poezie interesante...
Chind mai ai și timp se scrii?
- Mai mult noaptea, Frau Mite. Ziua sunt ziarist... Dar de ce nu-mi vorbești în
germană?
- Nu. Lase-me se exersez rominește ca se invăț a forbi mai bine. Eu, se fiu sinceră,
m-am indrăgostit de fersurile tumitale... Dar și autorul îmi place... Am incercat se traduc
chiteva in germană ca se le arat majestății sale.
- Cui?!
- Reginei Elisabeta Carmen-Sylva... Le-a și văzut. O, dar nu știai? Soțul meu este
medicul curții regale... Iar eu zunt prietenă cu Bucura Dumbravă, prietena intimă a
reginei...
- Vrei să spui... cu doamna Fanny Seculici?
- Ja! Dinsa și-a ales un pseudonim rominesc. Știi? Carmen-Sylva are preocupări
literare... Îți citește zilnic, prin translatori, articolele politice din ,,Timpul”... Te
zimpatizează și torește foarte mult se te cunoaște personal... (Își trage scaunul mai
aproape de poet și-l privește zâmbitoare în ochi.) Asta-i manuscript pentru azi? (Îl apucă
pe Eminescu de mâna în care ține poezia și nu-i mai dă drumul. Rămâne insistent cu
mâna pe mâna mică și delicată a poetului pe care i-o mângâie ușor.)
- Da. Mi-a cerut domnul Maiorescu să-l citesc, răspunde Mihai fără să-și retragă
mâna....
- Mâine după amiază freau se vii pe la mine acase. Vom discuta amândoi cum se
scriem ,,Dicționarul etimologic al limbii române”, care ne-am ințeles se-l facem
impreune... Vii? Voi fi singure, doar cu Baby, băiețelul meu... Insistez mult ca se vii și te
aștept. Atunci îți arat traducerile mele din poeziile tumitale și-ți dau drama ,,Vârful cu
dor” pe care regina te roaghe se i-o traduci rominește. Acase la mine pentru tumneata
am o surprize frumoase...
- Ce surpriză?
- Dache este surprize nu spune.
- Mă faci curios, Frau Mite...
- Bine. Freau se arate la tumneata și o nuvelă pe care o scriu in germană, ,,Ein
Lebensbild”, in care tumneata ești unul din eroii principali.
- Serios? Atunci va trebui să-ți mulțumesc, meine liebe Mite. Iar surpriza mea este că
ți-am dedicat dumitale poezia ,,Atât de fragedă”. Mâine ți-o aduc...
- Este in limba română?
- Desigur. Rareori scriu versuri în germană...
- Și eu sunt curioase de poezie. Pentru ea zic vielen Dank und... mii de serutări.... Ai se
vezi că vorbesc la propriu, numai se vii... Dar apropo de limba română... Eu mai am aici
inche o surpriză frumoase... Îți amintești de lecțiile de gramatică rominească pe care mi
le-ai dat acum doue septemini? Trebuie se ți le pletesc și te rog se iei acești 200 de lei.
Nu discut. Și nu freau se remin datoare... (Îi bagă în buzunar, dar Eminescu îi respinge
și-i înapoiază. Mite insistă și îi oferă banii din nou, aproape cu forța. Poetul își mușcă
nervos vârful mustăților, gest specific lui în anumite situații și izbucnește nervos, cu un
surâs ironic):
- Aa, Frau Mite, văd că ții neapărat să mă necăjești... Nu mi-aș fi închipuit că o
doamnă atât de inteligentă ca dumneata nu-i în stare să-și dea seama că mă jignește
profund când crede că eu în vederea unui câștig material m-am ostenit să te-nvăț
românește spre a ne citi literatura noastră, printre altele și poeziile mele. Și ca dovadă
de sinceritate, sper să nu te superi pe mine dacă rup aceste două sute de lei în bucăți...
(Ceea ce și face, spre stupoarea doamnei Kremnitz.)
Maiorescu intră în salon și se uită cam încruntat când o vede pe Mite Kremnitz vârâtă
prea mult în sufletul lui Eminescu. De altfel, în ziua aceea, criticul și-a ascuns cu greu
gelozia și va nota în jurnalul său intim: ,,Grea epocă - Eminescu!”
Se face liniște... Poetul își retrage discret mâna de sub mâna mângâietoare a doamnei
Mite.
- Domnilor, se pronunță autoritar Titu Maiorescu, vom începe lecturile de azi ale
societății ,,Junimea” cu una din veșnic frumoasele poezii ale domnului Eminescu,
,,Scrisoarea a III-a”. Autorul este rugat să vină lângă mine...
Eminescu se ridică de lângă doamna Mite așezându-se într-un fotoliu lângă Maiorescu
care arată cam indispus. Poetul își drege puțin glasul, se ridică în picioare și citește cu
multă calm:
- Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie și-o schimbă,
La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu, ‘nchis afară, înlăuntru se deșteaptă...
Deodată toți se ridică în picioare, inclusiv Maiorescu. Pe ușă intră un bărbat scurt de
statură, ras proaspăt, cu început de chelie, cu mustăți groase și tăiate la capăt, cu un aer
mândru și ochi inteligenți. Este Vasile Alecsandri. Salută toată adunarea cu o mică
clătinare din cap și se îndreaptă spre Maiorescu, căruia îi strânge mâna, apoi de
asemenea dă mâna cu Negruzzi și cu gazda, Vasile Pogor. Se așează pe un fotoliu pus la
dispoziție cu grăbire de două persoane.
- Vă rog, prezența mea să nu vă întrerupă lectura și ocupația obișnuită, zice bardul de
la Mircești cu un glas întunecat de bas.
Alecsandri îi face semn lui Eminescu să continue, dar poetul își reia lectura da capo:
- Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie și-o schimbă,
La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu ‘nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și se-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri,
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumusețe,
Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură
Și prin mândra fermecare sun-o muzică de șopapte,
Iar pe ceruri se înalță curcubeiele de noapte...
(Poezia se citește cu ilustrarea visului sultanului, cu întâlnirea dintre Mircea și Baiazid,
cu redarea bătăliei de la Rovine. Când ajunge la partea politică: ,,N-avem oameni ce se
luptă cu retoricele suliți/ În aplauzele grele a canaliei de uliți,/ Panglicari în ale țării, care
joacă ca pe funii,/ Măști cu toate de renume din comedia minciunii?...” etc., Panu se
ridică indignat și strigă):
- Nădăjduiesc că poezia aceasta nu se va publica în ,,Convorbiri literare”, fiindcă
aceasta nu mai e satiră, este o murdărie! Toți izbucnesc în râs, iar Ganea îi răspunde:
- Ieși afară, Panule, dacă azi ți-e capul greu și n-o pricepi! Se-nțelege să-ți sară
muștarul, de vreme ce tu faci politică liberală... Sau poate ai minte optuză de copil de
țâță...
Panu bodogănește ceva contra lui Ganea, apoi își ia pălăria și pleacă.
De atunci n-a mai venit niciodată la ședințele ,,Junimii”. Alecsandri zâmbește și-i face
semn lui Eminescu să continue. În orice caz, chiar dacă regia sare pasaje întregi din
textul citit de poet, folosind deferite fonduuri, sfârșitul, care sună ca un rechizitoriu, nu
trebuie omis:
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large, cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!
Urmează ropote puternice de aplauze. Alecsandri aplaudă cel mai tare și se ridică în
picioare (gest imitat de toți), îmbrățișând pe Eminescu în timp ce aplauzele reîncep mai
cu putere.
- Bravo, domnule Eminescu! Minunată lucrare, minunată! zice el. Și te rog nu lua în
seamă alte opinii naive. Cultura multora este cu secole în urmă... Dragii mei, nu pot
decât să mă bucur că în România s-a născut un așa strălucit poet... Deunăzi am primit de
la niște inamici o scrisoare conținând invective murdare la adresa mea și a politicii mele.
De fapt, vă pot divulga chiar și-aici numele unuia dintre ei, fiind un tânăr pătimaș, autor
de diatribe versificate, căruia i-am făcut numai bine, domnul Alexandru Macedonski...
Printre altele, după ce-mi zice, citez: ,,Rușine, de trei ori rușine, domnule Alecsandri!” și
după ce mă compară cu o... broască (exclamații de indignare în sală), domnul
Macedonski îmi amintește ceva urât și despre domnul Eminescu, căutând să introducă
în sufletul meu șarpele pismuirii și-al invidiei. Drept răspuns, vă rog ca să-mi permiteți să
vă recit aici replica ce le-am pregătit-o acestor detracatori invidioși:
- E unul care cântă mai bine decât mine? (Îl arată cu mâna pe Eminescu.)
Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine!
Apuce înainte-mi, ajungă cât de sus,
La răsăritu-i falnic, se-nchină-al meu apus!
Alecsandri face o ușoară înclinare a capului. Din nou aplauze puternice. Eminescu
este foarte emoționat și, îmbujorat de emoție, i se adresează bătrânului poet:
- Iubite maestre Alecsandri! Deoarece la concursul de poezie al țărilor latine de la
Montpellier ați fost încoronat, pentru poezia dumneavoastră ,,Ginta latină” ca rege al
poeziei, permiteți-mi și mie să vă declam aceste versuri din ,,Epigonii” pe care, din
adâncul sufletului meu, vi le-am dedicat în urmă cu opt ani:
- Și-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,
Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri,
Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Se înclină respectuos în fața lui Vasile Alecsandri care, zâmbind, îl sărută pe ambii
obraji, gest care produce emoții profunde și stârnește noi ropote de aplauze.
O sală strălucitoare, aurită... (Interioarele pot fi cele de la Castelul Peleș din Sinaia.)
Eminescu vine cu un faeton regal tras de patru cai albi, care oprește la scările palatului.
Un ofițer îmbrăcat în costum militar de gală îi deschide portiera și-l ajută pe Eminescu să
coboare. Poetul este îmbrăcat într-un costum negru, impecabil, cu redingotă neagră,
frac și papion negru, probabil toate împrumutate. În mâini are mănuși albe și un baston
negru cu mâner rotund, pe cap un joben. El este condus în holul palatului și pe scări de
alți doi ofițeri purtând aceleași costume militare de paradă care merg înaintea lui. Este
lăsat într-o antecameră unde se așează într-un fotoliu, lângă un gentlemen în vârstă care
imediat se angajează într-o discuție, străinul vorbind relativ bine românește cu un
puternic accent englezesc:
- Și dumneavoastră, mister, așteptați pe majestatea sa? Poate ați cerut ca și mine o
audiență la rege...
- Nu, pe mine m-a chemat regina Elisabeta Carmen Sylva pentru niște probleme
literare.
- Dar cu cine am onoarea? întreabă străinul.
- Mihai Eminescu, redactor-șef la ziarul ,,Timpul”.
- All right! All right, sir! I know you very well. La Romanian newspaper, deci... La ,,The
Times”? Perfect... După nume eu vă cunosc foarte bine, sir, fiindcă, prin meseria mea,
trebuie să citesc toate ziarele mari din România. Vorbiți englezește?
- Nu vorbesc bine engleza, sir. Sunt însă fluent în germană. Și, dacă nu știți germana,
putem vorbi în franceză, italiană ori în spaniolă... Dar văd că vorbiți destul de frumos
românește...
- O, yes, însă nu perfect. Îmi dați voie: Schuyler, ministrul Statelor Unite la București...
- Foarte încântat! Am auzit de dumneavoastră de la domnul Maiorescu pe care știu că
îl cunoașteți.
- O. K.!... De la domnul Maiorescu? Suntem prieteni buni, mister Eminescu, și chiar
săptămâna trecută am fost invitat la dânsul acasă... Apoi am fost împreună la Snagov cu
domnul Jacques Negruzzi și cu soția sa, mistress Anette.
- Sâmbăta viitoare sunt și eu invitat la masă la domnul Maiorescu, zice poetul.
- O, my God, dacă este așa, ne vom întâlni acolo din nou, căci și eu am fost invitat.
Personal, eu apreciez stilul dumneavoastră spiritual și elegant. Numai de așa ziariști am
avea nevoie în America. Nu ați vrea să lucrați la noi într-o mare gazeta de limba germană
din New York? Directorul ei, mister Werner, îmi este un fost coleg de universitate. Ați
avea un salariu excelent.
- Îmi pare rău, dar am renunțat la gândul de a emigra în Statele Unite, gând pe care
l-am avut cândva, însă știu că America, pe lângă ziariști de seamă, a dat omenirii pe
Edgar Allan Poe, pe Walt Whitman și pe Mark Twain, scriitori mari, citiți de mine în
traducere germană, și cu care vă puteți mândri pretutindeni, domnule Schuyler. Din
Edgar Poe am tradus și eu...
- Mă bucur că ne cunoașteți literatura noastră, însă versurile dumneavoastră nu-s cu
nimic mai prejos decât ale lui Poe. Le cunosc bine din revista ,,Convorbiri literare” și îmi
plac foarte mult, mister Eminescu. Eu, deși știu bine românește, păcat că nu pot să
traduc aceste versuri... Aș obține un mare succes de librărie în USA... Dar am intenția să
editez o antologie de poezie românească deja traduse în engleză, pe care vreau s-o
tipăresc la Boston, în America. Aici doresc să includ și unele poezii scrise de
dumneavoastră.
Un ofițer al Palatului se apropie de ministrul american aflat pe post de ambasador și îi
comunică în engleză că regele îl poftește în cabinetul său. Schuyler dă mâna cu poetul, îi
spune ,,good-bye, mister Eminescu, it was nice to meeet you” și pleacă însoțit de ofițer.
Un alt ofițer îi ia redingota, jobenul și bastonul poetului și i le duce la o garderobă. În
același timp apare regina Carmen Sylva, în haine albe, luxuriante, cu trenă, iar Eminescu
se ridică din fotoliu și pășește spre dânsa... Se oprește la doi pași și face o mică
plecăciune. Regina este o femeie foarte frumoasă, cu ochii albaștri-violet, și îi răspunde
printr-un zâmbet cuceritor umbrit totuși de o tristețe ascunsă, punându-și în evidență o
dantură impecabilă. Este cu șapte ani mai în vârstă decât poetul, dar apare mult mai
tânără. Se apropie de Eminescu și îi întinde mâna pe care poetul i-o sărută cu respect,
după care regina îl ia ușor de braț și îl invită să se așeze alături de dânsa pe o recamieră
plușată aflată lângă o măsuță scundă și aurită. În spatele lor este fereastra ornată cu
draperii lungi, iar alături de fereastră o plantă exotic (un ficus) și o colivie cu doi papagali
ara... Regina vorbește o românească relativă, cu un puternic accent german:
- Noi chemat la tumneavoastră prin Frau Kremnitz, care vă admiră profund, precum și
eu ve admir... Demult voiam se facem cunoștință, tomnule Eminescu. Nici nu știam cum
arătați, dar acum ved că acele poezii frumoase trebuiau să aibă un autor la fel...
- Iar o regină-poetă este tot ce poate fi mai frumos. Majestate, cunosc la perfecție
limba germană și putem conversa mai ușor în germană dacă altețea voastră dorește...
- Știu asta, dar refuz. Mie îmi place să forbesc in limba romină in care am inceput să
scriu chiar și versuri simple... V-am chemat, tomnule Eminescu, pentru a vă intreba de
ce un poet atât de distins ca tumneavoastră ocolește curtea regală? Tomnul Vasile
Alecsandri și chiar tomnul Maiorescu joacă biliard cu soțul al meu și ne citesc cu plăcere
din lucrerile lor...
- Eu nu știu biliard, alteță... Nu mă pricep decât la popice și la jocul de șah.
- In schimb, tumneavoastră scrieți versuri inchintătoare, iar tomnul Maiorescu mi-a
spus că traduceți bine din limba germană...
- Numai când timpul îmi permite, alteță.
- Ziarul ,,Timpul”?
- Da... Timpul de lucru și ziarul ,,Timpul”, dacă vreți...
- Păreți nostim... Zunteț format la școala poeziei germane, nu-i așa?
- Într-adevăr, am studiat la Viena și nu pot nega influența literaturii germane în opera
mea lirică ori în proză, dar pot zice că sunt format la școala poeziei populare românești.
Folclorul a fost întotdeauna sângele poeziei mele.
- Apropos, aț primit de la toamna Mite Kremnitz poezia noastră ,,Virful cu Dor”, după
o legendă folclorică?
- Da, am și tradus-o zilele trecute în românește. Are un subiect destul de interesant.
Poftiți, aceasta este...
- O, ce bine! Vă foarte mulțumesc. Oare v-a plăcut? Cred că aț găsit multe greșeli... Ce
credeț? Mai trebuie să schimb ceva înainte de publicare?
- Mi-a plăcut, chiar dacă eu personal aș fi schimbat anumite versuri. Greșeli propriu
zise nu am găsit. V-am făcut niște semne cu creionul și am scris peste acolade acolo
unde poate ar trebuie să mai interveniți cu vreo modificare... Cred că nu vă supărați.
- O, nu, nu mă supăr, căci eu sunt o poetă amatoare și voi vedea ce trebuie să schimb.
Știu că tumneavoastră zunteț un specialist in poetică și trebuie să ve ascult. Care zunt
acoladele?
- Uitați, aici, pe pagina a treia am trei însemnări. Și mai am două, pe pagina a patra și
una pe pagina a cincea...
- A, nu sunt prea multe. Va fi ușor de indreptat și o se vă urmez sfaturile. Iar aici, in
caietul de pe masă, sunt primele mele poezii scrise de mine direct in rominește.
- Pot să le văd?
- O, desigur, desigur. Nu sunt grozave, recunosc... Luaț și citiți mai intii pe aceasta,
apoi următoarea...
Eminescu ia caietul în mână și citește cu glas tare:
- Un ger năprasnic a frânt
Crăcile toate din tei,
Căci ploaia pe ele a-nghețat
În chiciură și-n polei.
OBSERVAȚIE: Mica idilă dintre Eminescu și regina Carmen Sylva a îngrijorat-o destul
de mult pe Veronica Micle care l-a acuzat serios din această cauză pe iubitul ei,
presupunând o mare pasiune
dintre poet și regină, ceea ce, evident, exagera. Veronica era încântată mult de poezia
eminesciană Atât de fragedă, dar în același timp, se arăta sigură că versurile ei fuseseră
adresate reginei Elisabeta Carmen Sylva. Veronica îi scria lui Eminescu, implicând-o pe
regină, al cărei nume îl pune în paranteză: ,,E un sentiment atât de înalt, atât de curat,
atât de adânc - însă adresat unei ființe cu care din nefericire sau din fericire poate eu nu
mă pot nici măsura, nici compara (Elisabeth). ...Versurile tale m’au făcut să simt dureros
că o figură Souverenement Superieure m’a alungat afară din sufletul tău, unde poate
fără drept și fără veste mă introdusesem.”
Vreme urâtă, cu lapoviță... Locul unde strada Colței se întâlnește cu strada Doamnei...
În dreptul unei binale, un bătrân desculț și zdrențăros mergând zgribulit prin lapoviță.
Eminescu și Slavici se grăbesc în direcția Universității.
- Uite! observă Eminescu oprindu-se din mers. Iată mizeria lumii în care ne trăim
zilele, dragă Ieni. Deodată Slavici îl vede pe prietenul său rezemându-se de o stivă de
cărămizi și, trăgându-și repede un bocanc, apoi celălalt, îi întinde bătrânului cerșetor
care-i apucă cu repeziciune închinându-se și mulțumindu-i.
- No, Mihai! Ce faci? Ai căpiat, omule!? țipă Slavici. Cum să-i dai ghetele tale ca să
rămâi tu desculț? (Îi smulge cerșetorului ghetele din mâini și-i face acestuia semn să
plece.)
- Eu!? răspunde Eminescu. De mine să nu-ți pese, Ieni. Eu pot să umblu și desculț: dar
el - săracul!?
- Orice-ai spune, gestul tău, Mihăiță, mă îngrijorează foarte mult și de-acum încolo
trebuie să fiu cu ochii-n patru pe tine, căci de prea multă muncă începi să te zărghești la
cap...
Slavici îi dă una peste mâini și-l ajută să se încalțe la loc.
OBSERVAȚIE: Scena este reală și a fost relatată de Ioan Slavici în amintirile lui despre
Eminescu.
,,...Lumea mea este o vale, înconjurată din toate părțile de stânci nepătrunse, cari
stau ca un zid dinspre mare, astfel încât sufletul de om nu poate ști acest rai pământesc,
unde trăiesc eu. Un singur loc de intrare este - o stâncă mișcătoare ce acoperă măestru
gura unei peștere care duce pân-înlăuntrul insulei. Astfel, cine nu pătrunde prin acea
peșteră crede că aceaastă insulă este o grămadă de stânci sterpe înălțate în mare, fără
vegetație și fără viață. Dar cum este inima? De jur-împrejur stau stâncile urieșești de
granit ca niște păzitori negri, pe când valea insulei, adâncă și desigur sub oglinda mării, e
acoperită de snopuri de flori, de vițe sălbatice, de ierburi nalte și mirositoare, în care
coasa n-a intrat niciodată. Și deasupra păturei afânate de lume vegetală se mișcă o lume
întreagă de animale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii
îmbrăcați în catifea, fluturii albaștri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi
tremurând lumina soarelui. Stâncile înalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de
cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos, limpede, transparent, și numai din
când în când câte un nourel alb, ca și când s-ar fi vărsat lapte pe cer. În mijlocul văii e un
lac în care care curg patru izvoare care ropotesc, se sfădesc, murmură, răstoarnă
pietricelele toată ziua și toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văii și
prin depărtare, prin iarbă verde, pe costișe de prund, le vezi mișcându-se și șerpuind cu
argintul lor fluid, transparent și viu, aruncându-se în brațele bulboanelor în care
se-nvârtesc nebune, apoi repezindu-se pe mai departe, până ce, suspinând de
satisfacere, s-adâncesc în lac. În mijlocul acestui lac este o nouă insulă mică, cu o
dumbravă de portocale. În această dumbravă este peștera, ce-am prefăcut-o-n casă, și
prisaca mea. Toată aceast insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru
albine...”
NOTÃ: Toate descrierile de aici, îndeosebi cele ce urmează, trebuie să pună puternic
în evidență frumusețile de basm ale pământului românesc, peisajele romantice
eminesciene.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------
POVESTEA CODRULUI
(La poezia ,,Povestea codrului” auzim sonorizări clare cu sunete din pădure: ecouri,
cântecul păsărilor - cuci, granguri, mierle, privighetori - glasul izvoarelor etc., toate pe
fondul unor frumoase piese simfonice. Vom vedea imaginea unor căprioare, a unor ciute
și a cerbilor carpatini, precum și imaginea florilor multiple și a lumii gâzelor descrise.)
O, RÃMÂI...
(Îl vedem pe poet trist, singur, dar tânăr, mângâind ramura unui stejar
din inima pădurii. Altă muzică,
alte sonorizări.)
În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinț,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri și cuminți;” (...)
LACUL
(Filmări de pe malul unui lac.
Eventual, poetul aflat într-o barcă, vâslește
în apropierea țărmului sub sălciile pletoase.)
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Carpații arate
Seninele frunți
Și focuri pe-orișice
Culme de munți.
Să arză tulpine
Întrege de brazi
Căci astăzi ne vine
Eroul viteaz,
Ne vine Ștefan cel Mare!
TA TWAM ASI...
(Rugăciunea către Fecioara Maria)
LA STEAUA...
(Pe acest firmament se mișcă într-o cădere rapidă un bolid luminos care lasă o dâră
evanescentă de lumină... Tabloul servește ca fundal recitării unui fragment din celebrul
poem...
LUCEAFÃRUL
(Poetul scrie la o masă de brad poemul ,,Luceafărul”. În fața lui se află cartea de
impresii de călătorii a germanului R. Kunisch și manuscrisul basmului ,,Fata în grădina de
aur”.
Vedem pe poet cum le consultă și cum lucrează la poemul ,,Luceafărul”.)
Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
Salonul lui Titu Maiorescu în casa ce și-a cumpărat-o la București. În salon se află
majoritatea membrilor ,,Junimii”. Maiorescu face tuturor semn cu mâna să fie liniște,
apoi anunță:
- Și acum urmează una din veșnic frumoasele poezii ale colegului nostru Eminescu
care de la un an la altul se impune ca unul din cei mai mari poeți pe care ni i-a dat nu
numai pământul românesc, ci însăși Europa. Veți auzi o poezie naționalistă și patriotică
în același timp, un adevărat manifest național al neamului nostru oropsit de străini și de
istorie, o compătimire îndurerată pentru soarta noastră atât de vitregită și, totodată, un
blestem contra trădării și-un sfâșietor strigăt de ajutor adresat apărătorului Moldovei în
care autorul vede pe izbăvitorul întregii țări... Trecutul istoric salvează prezentul corupt!
Sfârșitul poeziei este totuși o speranță. Mă bucur că este un sfârșit optimist. Deși scrisă
în stil popular simplu, surprinzător de limpede, acest protest în versuri redă, domnilor,
niște idei dureros de complexe care cred că o să impresioneze pe oricine... Este vorba de
poezia ,,Doina”, ce va mai fi citită și cu ocazia dezvelirii statuii lui Ștefan de la Iași. O să
vedem că, în cele ce urmează, avem de a face cu una din capodoperele rare cu care sunt
sigur că literatura română se va mândri peste veacuri... Domnilor invitați, s-o ascultăm
cu toată atenția cuvenită, ca pe un imn al durerilor noastre...
Autorul se ridică în picioare cu o hârtie în mână, dar va declama poezia pe de rost,
privind numai de câteva ori foaia scrisă. Eminescu își dă de două ori cu mâna prin păru-i
negru și bogat, mulțumește pentru prezentare, apoi recită cu multă îndârjire, vibrând
din tot trupul. Vocea îi este clară, puternică, aproape strigată:
- O, ce veste minunată
În Vitleem ni s-arată!
Că a născut Prunc,
Prunc din Duhul Sfânt,
Fecioara Maria...
Veronica iese și le împarte ceva. Este îmbrăcată într-un frumos capot de casă. Nu se
întoarce bine, că un alt grup vine cu steaua:
- Steaua sus răsare
Ca o taină mare,
Steaua luminează
Și adeverează.
Steaua strălucește
Și lumii vestește,
Că astăzi Curata,
Prea Nevinovata,
Fecioara Maria
Naște pe Mesia
În țara vestită,
Betleem numită...
Veronica le distribuie și acestora colaci, nuci poleite, alune, după care copiii se
pregătesc să plece mulțumiți. Eminescu vine la ușă, îi privește o clipă, mângâie câțiva pe
cap, apoi se duce la masă, unde încă de la sosirea primului grup de colindători luase un
creion și scrisese ceva pe-o hârtie... Când se întoarce Veronica de la ușă, Mihai îi spune:
- Copiii ăștia m-au inspirat să scriu pe loc câteva rânduri. Vrei să mi le-asculți?
- Desigur... Chiar sunt curioasă ca să văd ce-ai scris...
- Sunt numai două strofișoare, fiindcă atâtea mi-au venit în cap:
Colinde, colinde Se bucur copiii,
E vremea colindelor, Copiii și fetele,
Căci gheața se-ntinde De dragul Mariei
Asemeni oglinzilor. Își piaptănă pletele...
Și tremură brazii De dragul Mariei
Mișcând rămurelele, Și-al Mântuitorului
Căci noaptea de azi-i Lucește pe ceruri
Când scânteie stelele. O stea călătorului.
- Este uluitor cât de repede-ai putut să le improvizezi! Și-mi plac ca toate celelalte
versuri ale tale. Nu de geaba te-am numit eu geniu, în poezia ce ți-am dedicat-o. Ți-o
mai amintești? Dacă nu, iată că ți-o recit acum din nou (Interpretează gesticulând și
stând îngenuncheată la picioarele lui Mihai care rămâne așezat pe scaun și o ascultă
zâmbind și mângâind-o pe cap când și când, în timp ce Veronica recită):
Vârful ‘nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge...
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt, (Se pitulește și mai mult.)
Astfel tu-n a cărei minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ.
Iunie, 1881... O vară toridă. În spatele bojdeucei sale, Creangă se răcorește într-o
putină mare. Cântă ceva cu ,,Foaie verde ca lipanul/ De trei ori potcovii calul, Leana
mea,/ Ca să urc la mândra dealu’, Leano...” Și termină ,,Doamne miluiește, Doamne
miluiește, Doamne miluiește, apără, miluiește și ne păzește cu tot harul Tău...” apoi: ,,În
Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat...” Când cântă așa, se dă
cu capul la fund și iese stropind totul împrejur. Continuă: ,,Biruință poporului nostru și
cu crucea Ta păzește moștenirea Ta... Și pe mine păcătosul de Ion iartă-l de toate
păcatele lumești... Amin!” Țățaco, hei! strigă el către Tinca Vartic, care este o țărancă
frumușică de vreo 35 de ani..
Femeia iese cam somnoroasă din casă cu un ștergar în mână.
- Da, Ionică, ce vrei mă?
- Adă-mi, bre Tincuțo dragă, scăunașul, scândurica, hârtiile și plaivazul meu din
odaie... Stăi așa! Mai adă-mi și lopățica...
- U-hu! Stăi că vin amu, răspunde Tinca.
Femeia revine cu brațele încărcate, aducând cele spuse. Odată cu dânsa ies din casă și
trei mâțe care se freacă de picioarele ei aproape împiedicând-o la mers. Lângă butoiul
lui bărbate-său, calcă din greșeală o mâță pe coadă făcând-o să răcnească.
- Ptiu, mâncate-ar chițcanii că rău m-ai spăriet! zice Tinca stupindu-și în sân și
schițând că-și face o cruce în timp ce Creangă, lălăind mai în surdină, își aranjează
scaunul cu trei picioare în putina-i uriașă plină cu apă, pune scândura de-a curmezișul -
pe gura butoiului - și hârtiile cu creionul deasupra și, după ce-și șterge mâinile pe
șervetul lăsat lângă el de Tinca, începe să scrie în liniște. Femeia își aduce sieși un alt
scăunel asemănător cu cel din apă și se așează lângă butoi cârpind un ciorap. Din când în
când, fostul diacon se oprește din scris ca să-și scarpine spinarea cu ajutorul lopățelei de
lemn cu trei dințișori crestați la vârf.
- Ia ascultă, Tincă, ici la mine ce-am scris: ,,Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi
și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-doamne, a
mă ridica băiețaș la casa părinților mei în comuna Humulești, din târg drept peste apa
Neamțului; localitate mare și veselă, împărțită în trei părți care se țin tot de una...” Ce
zici, e bine?
- Îi bini, Ionică, numai că pe când erai tu copil, Humuleștii parcă nu era comună, ci un
sat.
- Ai deptate, țățaco. Pe-atunci era sat. Ia să schimbăm așa: ,,...în casa părinților mei în
satul Humulești, ...nă-nă-nă-nă... sat mare și vesel, nă-nă-nă...” și-așa mai departe...
Acuma ce zici?
- Da, amu îi bini. Când ăi termina-o toată, să mi-o citești di la început, că mii tari-mi
plașe.
- Uf, da’ caldu-i, bre, azi. Îi zapușală mare, soro, că și apa din butoi s-o încălzât. De
n-aș sta aici, cred c-aș muri. Pisemne că după-amiaza de azi o să plouă...
- O, ar fi tari bini să dee Dumnezeu o sfântă ploaie, că vara aiasta o înșeput cu seșetă
mari.
Tocmai atunci pe poartă îi intră doi prieteni dragi: Eminescu și Vasile Conta. Aceștia
ocolesc casa și vin din cerdacul din dos. De bucurie, Creangă scoate o urală de răsuna
dealurile Ciricului și sare în picioare din scăldătoarea lui, aruncând sculele aduse de
Tinca. Stropii care-i împrăștie în jur udă hainele musafirilor și mâțele care-i făceau de
gardă împrejurul butoiului... Toate fug speriate. Femeia, înțelege că va trebui să-și
omenească oaspeții și aleargă imediat spre bucătărie.
Eminescu este îmbrăcat în costum alb. Poartă o lavalieră neagră la gât. Arată destul
de matur datorită mustății groase. Zâmbetul de bunătate de pe fața lui îl face însă
frumos. Conta este subțirel, slăbuț - figură de ftizic - și tușește mereu. Jumătate gol,
Creangă își îmbrățișează prietenii, din butoi, udându-i binișor și sărutându-i de multe ori
pe obraji.
- Aaa! Mihai, Vasilică!... Mânca-i-ar tata de băieți frumoși! Ce bucurie-mi faceți, bre!
zice el. Tincuță dragă! Adu-mi pijamaua me de după cuptior că mi-au venit frații de
cruce!
Tinca vine fuga și-i aduce din casă un cămeșoi de pânză cât toate zilele, cu dungi
albastre, lung până la călcâie. I-l aruncă în brațe mai de la distanță, apoi aleargă iar ca o
sfârlează și se întoarce cu două scaune mari pentru oaspeți.
- Poftim, domnule Conta! Ia loc, domnule Eminescu... (Invitații încearcă să-i sărute
mâna, dar Tinca refuză:) Lăsați, bre, că-s murdară pi mâni di la bucătărie! Taman tăiam
niște ceapă...
Creangă își pune cămeșoiul și se angajează la discuție cu ei, luându-i pe amândoi de
umăr și împingându-i în casă prin ușa din spate. În cămăruța din stânga, îi regăsim pe
toți trei la o măsuță scundă cu trei picioare, înfulecând sarmalele și mămăliguța Tincăi,
pe care le udă din belșug cu bardăci pline de Cotnar. Creangă devorează cu repeziciune
trei porții de sarmale precum Flămânzilă din basmul său cu ,,Harap Alb” și mai cere să i
se umple o strachină mare. Tinca aduce din bucătărie ditamai oala și le mai pune și
oaspeților încă o serie pe care le alternează cu vin aromat dintr-o balercă voluminoasă.
Creangă vorbește mestecând și le toarnă din când în când vin dintr-o ulcică:
- Unde nu-i dragoste de breaslă și menire, și tragere de inimă, nu-i Doamne-ajută, măi
băieți! Mi-e drag de voi, bădie Mihai și bădie Vasile, că sunteți și voi feșiori de români
năpăstuiți ca și mine, și când stau cu voi de vorbă, parcă sunt între băietanii cu care
m-am hârjonit și-am holteit, saracele zâlele acelea! zice dânsul cu gura plină. (O mâță
mai curajoasă îi sare în spinare, dar o dă jos cu blândețe după ce o mângâie puțin.)
- Se vede că și tu suferi mult după seninătățile copilăriei. Cel puțin așa lași să se
înțeleagă din cele ce ne-ai mai spus și scris pân-acum, conchide Conta.
- Poate nu-mi scriam niciodată amintirile dacă ficiorul ista di român, bădia Mihai, nu
mă-ndemna. Dacă azi sunt scriitor, apăi numai dumitale îți datoresc aiasta, bădiță drag,
apreciază Creangă. Dar de ce arați așe tăcut și posomorât azi?
- S-a certat iarăși cu Veronica, lămurește Conta.
- Văleu, dacă-aiasta-i toată beleaua, na la taica din bărdacă! (Îi umple cana și i-o
întinde cu repezeală.) Vorba ceea: de s-a da baba jos din căruță, de-abia i-a fi mai ușor
iepei... (Serios): Lasă, bădie Mihai, că șuguiesc!... (Îl bate pe umăr.) N-o lua în serios...
Veronica matale îi femeie cu suflet. Ea te iubește mult și suferă, sărăcuța, c-ai părăsit-o
plecând la București... Însoară-te cu ea, ce mai aștepți!
- De unde naiba casă, bani, îmbrăcăminte!?... Eu n-am să-i pot oferi niciodată ce i-a
oferit Micle.
- Și eu ziceam că da! Poate și mai mult! îl înțeapă Conta zâmbind.
- Bravo, Vasilică! sare Creangă râzând. Îmi place că știi să le potrivești. Ee!... S-a face
ele și aiestea la timpul lor, bădiță. S-a face... Și nu fi supărat! Da’ ce hârtie-i aceea care-o
ieșit jumătate din buzunarul matale?
- Există atâți idioți și tâmpiți care-au început să-l atace pe Mihai prin diferite fițuici,
pretinzând că ei nu-i pot înțelege versurile, explică Conta. Un cretin analfabet, Petre
Grădișteanu, a publicat în ,,Revista contimporană” un articol prin care spune că nu
poate înțelege poezia Egipetul... Și cum o s-o-nțeleagă dacă-i tâmpit? Un alt gunoi
literar, Pantazi Ghica, un cocoșat, tot în revista aia, scrie că Eminescu va fi uitat de
posteritate... Nici Scaraoski-Macedonski nu s-a lăsat mai prejos... Boii ăștia, cu tot
neamul lor de vite fără creier, ar trebui prinși și duși la abator, se revoltă Conta. De
aceea, Mihai le-a răspuns în poezia Criticilor mei așa... Mihăiță, ia dă-mi puțin foaia aia a
ta ca să i-o citesc lui Ionică... (Eminescu îi întinde foaia cerută.) Ascult-aici:
Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.
Panoramă largă asupra Bucureștiului spre seară. Unele ferestre slab luminate. Mihai
doarme într-un pat sărăcăcios. A adormit îmbrăcat, cu pantalonii pe el și cu o cămașă
albă descheiată la gât... Este foarte cald. În ușă se aud ciocănituri ușoare. Ele se repetă
până-l trezesc pe poet. Acesta sare nemulțumit:
- Cine-i?
- Deschide, Mihăiaș!
Eminescu se scoală repede în picioare și deschide ușa. În cămăruța lui sărăcăcioasă
intră bătrânul Eminovici, pleșuv, albit și gârbovit de ani. Își îmbrățișează feciorul
plângând:
- Ia loc, tată! Ia loc pe pat... (Mihai îl ajută să se așeze. O cărămidă care înlocuia un
picior al patului se dărâmă iar patul se lasă. Mihai o pune la loc și întreabă): Cum ai aflat
că stau aici?
- Am trecut întâi pi la domnu’ Maiorescu... Di la dumnealui am aflat... Șî mi-o spus
să-ți zâc că-i foarte supărat pi tini. Ti-o luat omul la dânsul acasî, ți-a dat plocon gratis o
cameră de lux, mobilată ca lumea, strălucind de curățenie, cu tot ce-ți trebuia, c-am
văzut-o și eu, iar tu, drept mulțămire, după câteva zâle, ai șters-o iepurește, fără să-i zâci
un cuvânt. Frumos! N-o fost bini șe-ai făcut, Mihai! Ai jignit un om așe cumsecadi!
- Lasă, tată! Tocmai de-aia... Mie nu-mi place să deranjez oamenii cumsecade.
(Râzând): În camera aceea n-aș fi putut să dorm în pat încălțat, să afum pereții cu țigări,
să-mi înșir cărțile pe jos sau să-mi arunc pijamaua după sobă, uscându-mi ciorapii pe ușa
sobei și să mătur odată la două luni... Eu pun mai mult preț pe lucrurile spirituale decât
pe cele materiale. Iar aici, precum vezi, fac ce vreau... Când scrii zi și noapte, nu mai ai
timp și de curățenie, și de lux, și de ordine exterioară... Astea-s nimicuri pieritoare. Eu nu
le mai iau în seamă. Acum ai înțeles? (Se aud ciocănituri în ușă.)
- Da, sunt acasă. Cine-i? întreabă Mihai.
- Sunt eu, coane Mihai. Safta, spălătoreasa...
Mihai iese la ușă unde îl așteaptă o bătrânică.
- Ce e, coană Săftico?
- Păi iaca, v-am adus cămașa care mi-ați dat-o azi dimineață la spălat. Uite ce curată o
făcui și cum v-am călcat-o de frumos după ce-am scrobit-o. Și-am mai cârpit-o puțin și
pe la coate, că era cam ruptă și-i lipseau trei nasturi. Și mai aștept și alte rufe. Că
cearșafurile și pijamaua nu mi le-ați mai dat la spălat... ă-hă... de când? De vreo trei luni,
dacă nu mai bine, iar curățenie în odaie nu m-ați lăsat să fac cam tot de pe-atunci...
- Ei, lasă, coană Saftă. Te-oi chema eu săptămâna viitoare. Ține-acum banii pentru
ce-ai făcut azi și-ți mulțumesc pentru osteneală.
- Săru-mâna, coane Mihai, dar luni vin negreșit pentru celelalte rufe. Nu vă mai iert!
- Bine, bine, vedem noi... Te chem eu când.
- Dar mi-ați mai spus că mă chemați și-ați uitat. D’apăi luni nu vă mai las, că eu nu uit
cu una cu două... Săru’ mâna. (Femeia pleacă.)
- Oricum, tari rău locuiești aici, dragul tatei! zice bătrânul. S-ar fi cuvenit altă viață
fiului meu despre care toată lumea spuni c-o ajuns cel mai mari poet al României!
Domnul Maiorescu m-o asigurat că ești un geniu al poporului român și cel mai mare
poet din istoria acestei țări. Ba Creangă mi-o zâs că din toată lumea! Acum sunt tari
mândru di tine și-am început să mă dau mari și ți-am învățat și eu câteva poezii de mă
iau la întrecere cu Harietița și Aglăița... Toți mă respectă pentru ceea ce ești, iar când
trec pi stradă îi aud șoșotind: uite, ista-i tatăl lui Eminescu... (Râzând): Lumea si dă la o
parti când trec, iar la cârciumă la Botșeni nimeni nu-mi mai ie vreun ban...
- Lasă astea, tată! Desigur, exagerezi sau poate doar ți s-a părut, că nu-i lumea chiar
așa de grozavă precum spui. Dumneata ce mai faci?
- Rău, Mihăiță tată, rău flăcăiașul tatei! (Cu glas înlăcrimat): Di când s-o prăpădit biată
maică-ta, Dumnezeu s-o ierti, îs tare bolnav și sărac, șî toati puterili m-or părăsât...
Pământul din Ipotești l-am vândut tot, tot, cu casă cu tot... Acolo nu mai avem nimic,
nimic! Și ce gospodărie aveam! Mai țân doar casăli mici din Botoșeni, cât oi mai pute să
le țân și pe-alea, că datoriile tot nu mi le-am plătit toati... Amarnică viață, Mihăiță!
Amarnică, zău așe. Și ca mâne, poimâne m-oi duce și eu după maic-ta, băietul meu
scump. (Îl sărută pe obraz. La fel face și Mihai.)
- Tată, știam dinainte c-ai vândut pământul, dar nu-i nimic. S-așteptăm vremuri mai
bune...
- Mai buni?
- Da, poate-or veni...
- Mai răli - poate, Mihăiță, dar mai buni n-or să prea mai vină eli nicicând.
- Ei, nu fi chiar atât de pesimist. Cândva cred că totuși Ipoteștiul îl voi răscumpăra eu
odată și-odată. Am să mă las de gazetărie, și-o să mă apuc de-agricultură. Nu glumesc
deloc, înțelegi? Vin la dumneata la Botoșani, și-o să facem planuri de colaborare în
comun. Numai la țară este adevărata viață, tăicuțule!... Colo, lângă păduri și lângă
coarnele plugului... Mai ții dumneata minte cum m-ai pus să țin coarnele plugului pe
când eram copil?
- Ei, băietul tatei! Poate șuguiești. Eu n-o să mai apuc zâlele acelea di care-mi vorbești
tu...
- Voi face tot posibilul ca ele să vină cât mai curând.
- Deocamdată, eu am alte preocupări, Mihăieș!
- Care-anume?
- Am început să fac și eu... versuri... Aș vrea să fiu și eu poet, ca tini, ca să-mi descriu
în poezii toati suferințele din viața me, căci nimeni nu mi le știe, afară di mini perosnal,
cât de multe-am pătimit! Să știe urmașii mei ce viață-am dus. Că și eu am multe di
spus...
Mihai izbucnește în hohote homerice de râs:
- Ha-ha-ha! Versuri? Imposibil tată! Hai că ești bine!... Asta-i prea de tot! Dumneata
care mă luai mereu în răspăr când vedeai că eu fac poezii... Imposibil! Știam că vorbești
nemțește, franțuzește, leșește, ba chiar și evreiește o țâră, dar nu te știam poet! Ești
tare nostim și glumeț astăzi! Uite-așa ai fost de când te știu eu!
- Pi cuvântările mele di onoari, Mihai, că nu glumesc! Scriu în fiecare zi... Și dacă știam
atunși că este-așa frumos să scrii poezii, zău că nu mai mă opuneam și te obligam de mic
să faci versuri...
- Aa, dacă mă obligai, gata! n-aș mai fi scris un rând! Nu știi că fructul cu cât e mai
oprit, cu atât e mai dorit?
- Așe-i! Iar dacă nu mă crezi că și eu sunt poet, atunci, așteaptă: cum ajung din nou
acasă, am să-ți trimit și țâi o scrisoare în versuri, ca să te convingi. Îi bini? Și nu te speria,
că nu vreau să te-ntrec!
- Nu, nu, nu mă sperii... Tot e bine, că n-ai ajuns să te joci cu păpușile, îi răspunde
Mihai râzând și îl ia pe bătrân de gât ca să-l sărute iar. Apoi îl ajută să se ridice ca să
treacă la masă. Hai spune drept, ai mâncat ceva?
- O, am mâncat, am mâncat la domnul Maiorescu acasă. M-o ghiftuit de mi-ajunge pe
trei zâli. Nici să n-aud de mâncare...
- Atunci hai de bea ceva. (Îi pune pe masă o sticlă și două păhăruțe.) Ia, tată, de gustă
cu mine ici niște țuică de Văleni.
- Beau, Mihăiță, dar cineva mi-o spus că tu te-ai cam luat di băutură. Oari nu cumva
e-adevărat? Că de-i așe, mai bine mor pi loc!
- Ei, las-o-ncolo! Nu-i crede... Nu m-a văzut nimeni vreodată beat și nici n-o să mă
vadă! Beau și eu așa... când și când - la necazuri mari. Iar necazurile se măresc în fiecare
zi...
- Noroc, băietul tatei! Și ai grijă di tini! Să-mi trăiești cu bucurie - și să se bucure și țara
că i-am dat un om om așe di mari!
- Noroc, tată, și sărut mâna! Și să mori numai atunci când oi vedea eu că țara m-a ales
ca împărat... Iar asta înseamnă că n-o să mai mori niciodată!
75. Noi ilustrări din opera lui Eminescu. Scena izbucnirii crizei
Este vară, cald... Eminescu, numai în cămașă, plin de transpirație. Lucrează nervos.
Șterge, rupe hârtii la masa lui de brad... Vocea celor mai buni actori citind întâi poezia
,,Singurătate” (care este o ilustrare a imaginii poetului scriind), apoi și alte alte poezii
ilustrate sonor și vizual:
Cu perdelele lăsate
Șed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.
FLOARE ALBASTRÃ
(Profilurile adumbrite ale poetului și ale Veronicăi în mijlocul peisajului descris.)
- ,,Hai în codrul cu verdeață,
Unde-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Și în brațele-mi întinse
Să alergi pe piept să-mi cazi,
Să-ți desprind din creștet vălul,
Să-l ridic de pe obraz...
..................................................................
Un lac în mijlocul pădurii, spre seară... Diferite păsări alergând în tufișuri să se culce...
Ciripitul lor... Pe apă plutește o lebădă... Se aude melodia ,,Somnoroase păsărele”,
compusă de Tudor Flondor: Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele -
Noapte bună!
Poetul se plimbă seara pe un drum cu case rare și cu plopi fără soț la număr... Răsună
corul care cântă cunoscuta romanță pe muzica lui Guilelm Șorban:
Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți -
Tu nu m-ai cunoscut...etc....
Noapte... Stele deasupra caselor... Corul cântă acum melodia ,,Când amintirile”,
compusă de Vasile Popovici:
Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung și cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.
Reapare figura poetului la masa de scris a redacției ziarului ,,Timpul”. (Alt decor, altă
masă decât în secvența precedentă - deci, biroul văzut în secvența de la ,,Timpul”.) Îl
vedem acum pe Eminescu foarte obosit, mai obosit ca oricând. Este neras de câteva zile
și barba îi înnegrește fața. Părul zburlit pe tot creștetul capului, un păr nepieptănat. De
aceea pare îmbătrânit. Lucrează singur la o masă. Scrie și se șterge de transpirație cu
cotul. Lângă dânsul se află o cană mare cu apă. Lângă cană - un pahar. După ce scrie
ceva, se oprește își recitește ceea ce a scris:
- ,,Când vezi capete atât de vitreg înzestrate de la natură încât nu sunt în stare a
înțelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în niște oglinzi rele, totul se reflectă
strâmb și în prporții pocite...” (Cască.) La naiba cu articolul ăsta!... Nu-mi place cum
sună... (Trage cruci peste el apoi rupe hârtia nervos, cu mâinile tremurânde, în bucățele
din ce în ce mai mici pe care le suflă spulberându-le pe masă și pretutindeni, ca pe niște
confeti... Râde, văzându-le cum zboară. Mai rupe și alte hârtii și le spulberă la fel... În
hârtiile spulberate - precum mintea proprie - vede scena spulberării frunzelor, toamna,
sub teiul de la Copou... Chipul Veronicăi pe banca de sub tei ,,ninsă” de o puzderie de
frunze galbene.) Ce-o mai fi făcând Veronica?... Ce mai faci, Veronica? (Scrie ceva pe altă
hârtie. Citește tare ceea ce a scris):
Alei dragă, alei mică,
Viața trece, frunza pică
Și din ura ce ne strică
Nu ne-alegem cu nimică...
Alei dragă Veronică!...
(Închide ochii, șoptind ceva nedeslușit, dar îi redeschide peste câteva clipe.)
Veronica... Veronica? Da, Veronica!... Verona... (Poetul începe să aibă obsesii și mângâie
o Veronică închipuită.) Vreona... Nu Vreona - Voerna... Voerna-Vnoera... Vnoera...
Vaenor... (Sucește podul palmelor când pe-o parte, când pe alta, privindu-și mâinile din
ce în ce mai fix, mai încruntat, aproape cu ochii încrucișați, și rotindu-le cu fiecare rostire
a numelui drag, anagramându-l până aproape de ilogicul exhaustiv. Momentul acesta
este subliniat de o muzică asincronică și atonală, de secvențe duodecafonice muzicale
redate în ritm crescndo-descrescendo pentru a ilustra tensiunile tulburării psihice care
s-au acumulat și declanșat.) Anoerov... Anerov... Aroniqve... Enorvica... Vicerona...
Acivrone... Civranco... Nicavero... (Pune mâna la cămașă și se descheie la guler de doi
nasturi, strâmbându-și cravata pe care nu poate să și-o smulgă. Simte că se sufocă. Bea
câteva înghițituri de apă și închide ochii. Muzica amelodică încetează. Recită cu ochii
închiși, printre dinți, gemând și respirând des):
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi!! vechi! și nouă toate...
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece...
Vreme trece, vreme vine,
Vreme trece, vreme vine...
Vreme trece, vreme vine...
(Arătând cu degetul și rotindu-l în sens invers):
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă,
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine,
Vreme trece, vreme vine...
Vreme vine...
...............................................................
De te-ating, să feri în lături!
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi?
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi?
Ce! mai! vrei!! Nu vezi că vremea trece?
Că trece? Că vremea trece?
Că a trecuuut!??
Iar umbra crește-n urma mea! Și eu mă-ntunec! Mă-ntuuneeec... (Încet, șoptit):
Unde-s șirurile clare?... (Ceva mai tare): Unde-s șirurile clare? (Acum cu voce tare, dar nu
strigată): Unde-s șirurile clare? Dar care șiruri clare?... Ce fel de șiruri clare?... Nu-s
clare... Nici un șir nu-i clar... Care șiruri? Șirurile vieții, Eminescule! Șirurile vieții mele
negre (bate cu pumnul în masă vorbind cu voce plânsă)... blestemate (altă bătaie cu
pumnul în masă)... oropsite (bate cu pumnul)... nefericite (bate iar), care-au fiert în
clocot amaar! amaar... amar... Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spuun?
Poetul are o criză furioasă de nervi și reproduce pasagii incoerente din opera lui.
Recită cu voce scâncită, plânsă:
- Unde-s șirurile clare din viață-mi să le spun? În zadar în colbul școlii cauți taine unse,
taine plânse, cauți taine nepătrunse! Taine unse, plânse, nepătrunse... Nu e carte să
înveți/ Ca viața s-aibă preț;/ Ci trăiește, chinuiește/ Și de toate părimește/ Ș-ai s-auzi
cum iarba crește... Pătimește... Pătimește... (Dintr-odată ridică tonul și strigă puternic):
Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?! Ah! organele-s sfărmate! (Trântește ambii
pumni în masă.) Organele-s sfărmate!... Sunt sfărmate... (Bate repetat cu pumnii în
masă, apoi își dă câțiva pumni în cap.) ...iar maestrul e nebun! (Ia paharul de apă și-l
trântește de podea strigând): Maestrul e nebun!!... (Se scoală în picioare și sparge cana
făcând-o țăndări.) E nebun!... (Își dă tare cu pumnii în cap.) Maestrul e nebun! (Aruncă
toate hârtiile în sus și răstoarnă masa răcnind): E nebun! (Cu glas sfârșit): E nebun...
Ușa se deschide dintr-o dată brusc lovindu-se cu pocnet de perete și în odaia redacției
năvălesc alarmați Slavici, Chibici și un tipograf care-l găsesc pe Eminescu scrâșnind cu
pumnii ridicați spre tavan și cu părul vâlvoi. Îl sprijină tocmai când acesta era gata să se
prăbușească. Tipograful aduce repede apă și-l stropește pe față. Poetul deschide ochii
murmurând neștiutor:
- Cine sunteți voi? Voi... sunteți urmașii Romei?
Slavici, speriat de-a binelea, îl zgâlțâie:
- Mihai, băiatule! Mihăiță! Ce-i cu tine, dragul meu? Ce te doare, băiețașule? No,
spune ce-ai pățit? (Eminescu își revine pentru câteva momente și își amintește de
prietenii lui pe care, într-o fulgerare a minții, îi recunoaște.) Ah! Frate Ieni... Ah! Chibici...
Ah! Fraților! Dragii mei... Nu știu ce se-ntâmplă... Nu știu ce am... Să aveți grijă de mine,
copii! Să vă fie milă de bietul Eminescu... Eu cred că... Cred că... Eminescu a înnebunit!
Ah, Doamne!... Eminescu e nebun!... De ce oare? (Scâncește.) De cee? Ce-am făcut?...
Doamne, ce-am făcut? Pe cine-am omorât?... N-am omorât pe nimeni... Uf, nu mai pot,
nu mai pot, fraților!... (Plânge.) Nu mai poot!... Ce-am făcut?! Ce-i cu mine, Ieni?!...
Unde suntem?... Și cine sunteți voi? Cine sunteți voi? Nu vă cunosc!... Ieșiți afară! Luați
mâna de pe mine! Nu mă ucideți! Nu vreau! Săriiți! Ajutoor! Ajutooor!!...
OBSERVAȚIE:
Scena nebuniei poetului va fi foarte greu de redat printr-un simplu joc scenic. Ea nu
trebuie exagerată și nu trebuie
să se insiste cu prea multe detalii asupra ei, sugerările putând avea un rol
preponderent. Colaborarea dintre regizor și
actor trebuie să atingă în această secvență maximum de dăruire artistică și de
perfecțiune interpretativă.
Acasă la Vlahuță... Caragiale și Vlahuță stau muți pe o recamieră. Vlahuță este destul
de tânăr, având aceeași figură pricăjită pe care i-o cunoaștem din forografii. Pe fața lor
se citește îngrijorarea și o supărare profundă. Caragiale își șterge ochii cu o batistă.
- Nu-mi închipuiam, nene Vlahuță! Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap una ca asta!...
N-are decât 33 de ani... Și ce planuri literare grozave își făurise! Și ce minte sclipitoare
avea! Eu l-am iubit foarte mult pe Mihai, deși am comis un mare păcat față de el. Ți-oi
spune eu într-o zi ce gogomănie și ce ticăloșenie făcui! Dar, fiind un suflet atât de nobil,
Mihai m-a iertat! Nu merita Eminescu așa ceva, dar l-a înnebunit munca de la ziar, mai
ales după ce am demisionat eu și Slavici. El ducea singur în spinare toată redactarea
ziarului ,,Timpul”. Noi i-am spus să plece și ne-a răspuns că n-are unde... Și uite unde a
ajuns. Tare rău îmi pare! Tare-mi pare rău...
- Ei, nene Iancule! Nici mie nu-mi vine să cred. Cu adevărat, prea crudă s-a arătat
soarta cu acest geniu fără egal! răspunde Vlahuță oftând. Dar trebuie să facem ceva;
nu-l putem lăsa așa! Și baremi de n-ar fi fost publicată epigrama aceea stupidă din
,,Literatorul” lui Macedonski...
- Fi-ar să fie! Ia dă-mi-o s-o mai citesc odată, o cere Caragiale. (Vlahuță îi dă gazeta și
dramaturgul o citește tare):
Un X..., pretins poet - acum
S-a dus pe ce mai jalnic drum...
L-aș plânge dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun,
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi decât nebun.
Hm! Ce idioțenie!... Auzi? Un X, pretins poet... Ca și cum Eminescu ar fi un X, un
oarecare! Când țara asta, - dar ce zic eu în țara asta? - poate-n lumea asta-ntreagă, nu
s-a născut un poet mai mare ca Eminescu! Ce tâmpenie!
- Adevărat! Dar Macedonski se scuză că nu i-ar fi adresat-o lui, ci c-ar fi numai o
simplă și nefericită coincidență...
- Aiurea! Îl cunosc eu mai bine! Lui Macedonski i s-au urcat gărgăunii la cap și, cu
mutra lui de frizer cu monoclu, ahtiat după imitații franțuzite, se crede marele poet al
țării... Rahat! Și s-avem pardon! Eu îți spun că nici nu spurcă pe lângă Eminescu. De altfel
e recunoscut prin firea lui vindicativă, arogantă și răutăcioasă. L-a jignit de mai multe ori
prin scrisori și prin ziare nu numai pe Eminescu, dar și pe Alecsandri și pe Maiorescu, și
suferă cumplit de invidie că Eminescu l-a pus cu totul în umbră.
- Cred că ai auzit că, imediat după publicarea epigramei, toate pachetele cu revista
,,Literatorul” scoasă de el i-au fost trimise îndărăt nedesfăcute, de către chioșcari, librari
și abonați, iar societatea literară a revistei a început să se destrame rapid, membrii ei
părăsindu-l definitiv pe autorul porcăriei ăsteia versificate. Într-o sală de spectacol unii
l-au fluierat și huiduit, iar alții l-au amenințat chiar cu bătaia.
- Bine i-ar face! Oricum, vorba dumitale, trebuie să mișcăm ceva pentru bietul Mihai!
- Mie deja mi-a și venit o idee grozavă, cumpănește Vlahuță. Iată ce vreau să fac...
COMENTARIU
CRAINICUL FILMULUI:
Înspăimântătoarea știre despre întunecarea minții marelui nostru poet făcu
înconjurul țării. Ziarele vesteau știrea aceasta spre a obține efecte senzaționale,
anunțând pe scurt și cu cruzime evenimentul.
În ziua de 28 iunie 1883 boala izbucnește din plin și poetul este internat la sanatoriul
,,Caritas” al doctorului Șuțu, din București. Bolnavul este supus unui tratament relativ
empiric, cu diagnostic nesigur, fără rezultate imediiate din care cauză îi apar mari
ulcerații la ambele picioare. Toamna prietenii, organizați de Titu Maiorescu, fac rost de
bani și-l trimit la sanatoriul Ober-Dobling de lângă Viena, dându-l ca ajutor însoțitor pe
preitenul poetului, Chibici Râvneanul. Acolo îl va vizita și Titu Maiorescu. La contribuția
amicilor se mai adăuga și suma de 2000 de lei, trimisă de Vasile Alecsandri care
strânsese acești bani din vânzarea biletelor de intrare de la Ateneu unde, în beneficiul
poetului bolnav, citise drama sa ,,Fântâna Blanduziei”, în ziua de 15 octombrie 1883. În
același scop, la iași, s-au dat concerte simfonice iar la Botoșani un comitet artistic a
organizat o reprezentație de teatru susținută de actorii trupei Fanny Tardini-Vlădicescu
care-l avuseseră coleg în timpul pribegiilor din tinerețe.
La 21 decembrie 1883 apare în editura Socec primul volum, cu portretul poetului și cu
o prefață de Maiorescu. Senzația este atât de puternică încât un val general de milă
publică se revarsă asupra autorului. În licee și școli versurile circulau prin bănci ca un
aliment sentimental dătător de fiori. La Viena poetul se însănătoșise într-o oarecare
măsură, simțindu-se foarte jenat când luciditatea i-a revenit. Medicul curant, dr.
Obersteiner, îi recomandă o călătorie prin Italia, spre sudul Alpilor, până la Veneția,
Padua și Florența. Însoțit de același Chibici, Eminescu vizitează locurile recomandate,
timp de șase săptămâni, fără să fie prea mult impresionat. La 27 martie revine în patrie
unde se întâlnește din nou cu Biblioteca Centrală din Iași, de data aceasta ca
subbibliotecar, îndeplinind roluri șterse. În vara anului următor se tratează la băi în
Rusia, lângă Odessa.
De-acum încolo, viața poetului se scurge între rare sclipiri de lumină când, profitând
de luciditate, scrie înfrigurat pentru a recupera timpul pierdut, - și tot mai dese
cufundări în întunericul ireversibil... Contribuțiile prietenilor și chiar ale elevilor din licee
pentru întreținere și spitalizare continuă, paralele cu marea și criminala indiferență
birocratică a oficialităților care îi aprobă un ajutor modical venit totuși prea târziu...
Eminescu va mai trăi șapte ani după declanșarea bolii, timp în care va mai suporta și
alte internări, inclusiv la ospiciul de pe lângă Mănăstirea Nemțului, unde este vizitat de
Ion Creangă, sau va fi îngrijit la Botoșani cu mult devotament de sora sa, Harieta
Eminovici. În scurtele perioade de însănătoșire ne-a mai lăsat câteva creații surprinzător
de frumoase...
Anunțul din ziare... Pentru una sau două fracțiuni de secundă, ecranul se va fracționa
în patru scene mici, arătându-l pe Eminescu în câteva ipostaze triste ale bolii sale,
precum: 1. Mergând pe stradă și gesticulând; 2. Spărgând cu bastonul niște oale așezate
pe parii unui gard; 3. Urcat într-o trăsură de doi polițiști în timp ce poetul se opune; 4.
Cercetat de o comisie de patru medici în halate albe la spital. Ecranul se va stinge de
două-trei ori, cu foarte scurte pauze de întuneric, care nu vor permite publicului să
deslușească în detalii nici una din aceste patru scene menite doar să sugereze că ceva
ciudat se întâmplă acolo cu nefericitul erou. Folosind acest procedeu, de fulgerări rapide
ale scenelor, nu se va impieta cu nimic asupra memoriei poetului. Următoarele scene,
sincronizate cu comentariul crainicului, vor fi: clădirea sanatoriului ,,Caritas” din
București... Aleea sanatoriului Ober-Dobling pe care merg - filmați din spate - Chibici și
Eminescu, primul ducându-l de braț și sprijinindu-l pe prietenul său bolnav care
șchioapătă și abia pășește datorită rănilor apărute pe picioare... Maiorescu la capul
patului în care zace Eminescu. Criticul îl mângâie pe cap... Ateneul Român: V. Alecsandri
citind publicului din ,,Fântâna Blanduziei”... Un concert simfonic la Iași. Solist la vioară -
Toma Micheriu... Un spectacol dat de trupa Tardini-Vlădicescu... Coperțile primului
volum cu poezii de Eminescu (POESII, Editura Socec, București. Cartea se deschide la
portretul poetului)... Niște liceene drăguțe citind în clasă poeziile eminesciene... Italia...
Imaginea munților Alpi... Pini umbeliferi... Venezia... Eminescu, foarte abătut, într-o
gondolă venețiană, alături de Chibici... Ține mereu ochii închiși... Turnul San Marco...
Deschide ochii să se uite la San Marco atunci când Chibici îi spune ,,Uite, Mihai, turnul
San Marc, descris de tine în versuri.” (Auzim dialogul.) Mihai îi răspunde: zâmbidu-i trist
și citând din prima strofă a poeziei sale ,,Veneția”: ,,S-a stins viața falnicei Veneții,/
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;/ Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,/
Pătrunde luna, înălbind păreții...” Piața cu porumbei... Clopotele turnului bat ora trei
p.m.... Padua... Florența - scurte imagini... Coborând în Gara de Nord de la București
unde îl așteaptă câțiva amici cu flori în mână, printre care și Titu Maiorescu. Poetul are
chipul tumefiat. Zâmbește cu tristețe tuturor... Este îmbrățișat pe rând de toți dar nu
reacționează cu nimic... Clădirea bibliotecii din Iași... Portul Odessa... Poetul internat la
Mănăstirea Neamțu unde este vizitat și îmbrățișat de Ion Creangă. Facsimilele unor liste
de subscribție... Eminescu scriind...
Deputați, membri ai consiliului, prefectul etc. Toți oameni în vârstă, grași, cheloși,
adunați în dezbaterea petiției de ajutorare a poetului.
Primarul orașului anunță:
- Domnilor, dau acum cuvântul domnului Theodor Boldur-Lățescu, prefect al județului
Botoșani și președinte al Consiliului general județean...
Prefectul se scoală în picioare ținând o hârtie în mână. (În timp ce va citi petiția,
vedem pe membrii consiliului căscând, citind ziare sau dormind.)
- Domnule primar, domnilor deputați și domnilor membri ai Consiliului județean...
După cum știți, la Consiliul general al județului nostru a sosit acum două săptămâni o
petiție semnată de 60 de vrednici cetățeni ai urbei Botoșani. Aceștia înalță un strigăt de
ajutor pentru nefericitul nostru poet Mihai Eminescu, născut în urbea noastră. Dau citire
petiției: ,,Domnule președinte, Cetățeanul ilustru, bărbatul virtuos, poetul suav și de
neimitat Mihail Eminescu, se află de câteva săptămâni în orașul nostru, în casa surorii
sale, d-ra Henrieta Eminescu. Multă lume aicea cunoaște suferințele extreme de care
este atinsă sora poetului și puțini s-au gândit până la ce semn prezența neprețuitului
oaspe apasă din această cauză existența acestei ființe. Lipsită aproape definitiv de
libertatea pasului, ea vede cu durere că este peste putință a prodiga spre ușurarea
scumpului ei frate toată îngrijirea de cari l-ar înconjura dacă, pe lângă bogăția
afecțiunilor ce o leagă de fratele său, s-ar simți întărită și de vigoarea sănătății.
Închipuiți-vă o soră devotată și iubitoare, pironită pe niște picioare artificiale, curs de
zece zile și zece nopți înaintea unei figuri pierdute, dinaintea unui frate ce refuză a
mânca, ce nu articulează o singură silabă și veți avea icoana sfâșietoare a celor ce se
petrec în casa bunei domnișoare Henrieta Eminescu...
Botoșanii, care după veacuri va veni cu certitudine necontestabilă să recupereze
onoarea că satul Ipotești din apropierea orașului au dat naștere omului genial, are azi
dreptul și datoria nemărginită de a păși în fața sa și, cu lacrimile în ochi a-i zice:
,,Copil al nostru! Product din sângele acestor locuri! Nu vrem ca viitorul să arunce
asupră-ne valul rușinei și un oprobiu fără margini. Ești fala noastră și nu te-om părăsi...”
etc., etc. - în fine, n-o mai citesc pe toată că-i destul de lungă. Ce mai, domnilor, acești
cetățeni cer în cele din urmă ca onoratul Consiliu județean, recte, dumneavoastră cei de
față, să votați un ajutor bănesc poetului în cauză... Las părerilor adunării de azi această
originală propunere... (Se așează ștergându-se de sudoare și bând apă.)
Primarul:
- Domnul deputat Constantin Lecca cere cuvântul. Poftiți, domnule Lecca...
- Domnii mei, este într-adevăr trist că poetul Eminescu a înnebunit și că n-are ce
mânca împreună cu soră-sa... Este trist și particip sincer la tristețea lor... Dar, domnii
mei, noi nu putem risipi bugetul mic al județului nostru pentru așa nevoi neavenite! S-ar
crea un precedent și, în sfârșit, ce ne facem pe urmă cu cazărmile? Nouă ne trebuiesc
cazărmi, domnilor deputați, cazărmile - nu acțiuni filantropice... Cât despre domnul
Eminescu, el este prea mare pentru județul nostru, căci el a servit Țara, deci Țara să-l
plătească și să-l ajute nu noi! (Se așează în ropote de aplauze, mulțumind în dreapta și-n
stânga.)
Se ridică altcineva și ia cuvântul:
- Domnilor, propunerea domnului Lecca este nobilă în esență, dar o sumă colea
micuță tot i-am putea da... Vreau să zic, să trimitem suferindului bani precumpănit,
după mijloacele bugetare, nu o dată cât îi trebuie... (Se așează neaplaudat de nimeni.)
Lecca îl interpelează:
- Onorat Consiliu, să nu creadă domnul Savinescu că aș fi cumva împotriva ajutorului,
Doamne ferește! În principiu, îl admit, domnilor... Îl admit. Numai să nu se precipiteze, ci
să se grăbească, dar a-l trimite numai imediat, însă mai către toamnă, când nevoile urbei
sunt mai mici sau chiar la iarnă, spre primăvară, dacă nu chiar la vară sau la anul... (Iarăși
aplauze.)
Prefectul ia din nou cuvântul:
- Domnilor consilieri, domnii mei... Vreau să ne înțelegem. Văd că ați ajuns la un
diapazon străin, de animațiune... Este adevărat, Consiliul nostru nu este o instituțiune
caritabilă și nici nu poate fi, fiindcă n-au mai fost asemenea situațiuni, însă avem totuși
putința să acordăm din bugetul local un ajutor de vreo 200 de lei lunar... Asta o putem
face, cred, fără prea mare dificultate.
Se nasc murmure, nemulțumiri, clătinări din cap... Careva strigă:
- Oare chiar ați uitat? Nu se poate să nu vă amintiți... Domnul Eminescu, pe când era
zdravăn la cap, ne-a atacat partidul prin ziare și a râs de conducerea urbei noastre!
Și-acum să-l ajutăm? Oare chiar așa am ajuns? Ce părere-aveți?
- Așa-i! Așa-i! îl susțin unii.
- Vă rog, puțină atenție... Domnilor consilieri, - continuă prefectul - aș vrea să nu
rămânem surzi și muți în întuneric, pentru că domnul Eminescu, fiind o idealitate în
carne și ciolane, trebuie ca orice om să mănânce... (Unii zâmbesc.) Bine, cu 200 de lei
lunar nu sunteți de acord... Propun atunci 150!
- E mult! Propun 110 lei, zice o voce din sală.
- Pare prea puțin, răspunde prefectul.
- 120! zice o altă voce, oarecum cu timiditate.
- 120? Păi, să vedem... E mult? E puțin? Pare c-ar fi suficient. De acord? Ei, ce ziceți?
Văd că nici unul nu vă hotărâți.... Rămânem la 120 de lei pe lună sau nu? Să ridice mâna
cine votează suma... (Zece votează, opt nu. Restul se abțin.) Zece pentru, opt contra;
restul sunt neutri... Așadar, suma a fost aprobată, domnilor. Vă mulțumesc. Această
sumă o vom plăti însă abia din iulie 1887, adică peste-o lună, până la 1 aprilie 1888, căci,
ne pare rău, dar atâta ne dă mâna... Rog să se consemneze aceste date în
prescripțiul-verbal...
COMENTARIU:
În urma acestor demersuri persistente, Consiliul județean din Botoșani acordă suma
votată abia în ianuarie 1889, iar Camera Deputaților de la București, cu o majoritate de
57 bile albe, contra 5 bile negre, a aprobat o pensie de numai 250 de lei lunar. Târziu,
sancționă și Senatul hotărârea camerei. În sfârșit, cu patru luni înainte de moartea
poetului, când acesta se prăbușește mintal într-un fel irecuperabil, Parlamentul i-a trimis
regelui Carol I ca să iscălească decretul aferent. Regina Carmen Sylva, prin Mite
Kremnitz, a oferit însă poetului din partea dânsei un ajutor de 500 de lei fără să-i fi cerut
cineva. Ea a primit trista veste despre Eminescu cu lacrimi de compătimire în ochi.
Între timp, trecând prin diferite spitale, prin băile de la Hall, Austria, însoțit de dr. Gr.
Focșa, Eminescu, rupt și flămând, mai bolnav ca oricând, ajunse din nou la Botoșani
unde sora sa Harieta îl luă sub protecția slabelor ei puteri spre a-i acorda ultimelele
îngrijiri.
Agitațiile din Cameră și votul ei... Regina Carmen Sylva îi pune un cec în mână lui Mite
Kremnitz. Ea are ochii înlăcrimați... Eminescu coborând din tren în gara Hall, din Austria,
însoțit de medicul Gr. Focșa... Toamnă, ploaie, frig și vânt puternic... Eminescu purtând
un palton lung, zdențuit, cu o pălărie găurită pe cap și galoși murdari de noroi în
picioare, dă mereu târcoale casei CEC din Botoșani ca să-și ridice micuțul ajutor.
(Clădirea CEC cu firma respectivă.) Pune mâna pe clanță de câteva ori, dar și-o retrage
timid de fiecare dată. În cele din urmă împinge de două ori în ușă, însă ușa este închisă...
Cu pași mărunți, cu gulerul paltonului ridicat și cu mâinile ascunse în mâneci, aproape
clătinându-se, Eminescu pornește ușor înapoi spre casă... Trece pe lângă niște clădiri
arse de marele incendiu care nu de mult mistuise aproape tot orașul. Un cerșetor, la fel
de rupt, întinde în fața poetului mâna după ajutor... În afară de cerșetor, pe stradă
numai este nimeni decât un câine plouat. Poetul se oprește, se caută prin buzunare și,
negăsind nimic, își scoate pălăria și i-o pune pe capul cerșetorului, pășind spre parcul
pustiu al orașului... Are mustăți mari, pleoștite, ochi obosiți și barba crescută. (Pe
coloana sonoră a filmului se aude foarte încet, în surdină, melodia ,,Mai am un singur
dor...”)
Miezul nopții... O cucuvea cântă sinistru afară... Poetul, aflat în pat, acoperit cu
paltonul său vechi, doarme un somn agitat... În alt pat, Harieta, care-l veghează
plângând, tresare la fiecare geamăt al fratelui ei. Odaia lor este destul de săracă. Lângă
patul lui Eminescu - un sfșnic cu trei lumânări aprinse. Lângă capul ei un mic lămpaș de
veghe. Mihai are dureri mari de cap și murmură încet, cu ochii închiși:
- A-pă!... Apă!... A-pă...
Harieta se dă greu jos din pat. Cade grămadă pe podea și se târăște în coate și
genunchi spre ușă... După ușă este o găleată cu apă acoperită. Ia capacul și umple o
cană, apoi se îndreaptă tot pe brânci spre patul lui Mihai... Drumul ei este un lung calvar.
Întinde cana tremurând spre patul bolnavului, iar Mihai întinde mâna după cană tot
tremurând... Mâna lui obosește repede și cade moale pe pat... Harieta încearcă să se
ridice de jos ținându-se de sfeșnic... Sfeșnicul se răstoarnă. Cearșaful de la patul
bolnavului se aprinde. Harieta țipă. Mihai deschide ochii și murmură neștiutor:
- A-pă!... A-pă...
Flăcările cuprind patul. Fumul o îneacă pe Harieta care tușește și se dezbracă iute de
flanelă. Târându-se, o aruncă peste flăcări. Reușește cu greu să le stingă... Cade sfârșită
cu capul pe marginea patului care fumegă. Îndată izbucnește în hohote de plâns... Se
șterge la ochi cu cearșaful ars, mânjindu-se pe față. După aceea pornește iarăși spre
găleată. Ajunge cu greu. Ia o cană, o umple și se târăște cu mari eforturi pe podea
întinzând mâna cu cana. Fratele întinde din nou mâna după cană. Mâinile întinse ale
celor doi frați se apropie tremurând... Cana est clătinată și se sparge...
,,DUMNEZEUL GENIULUI M-A SORBIT DIN POPOR CUM SOARELE SOARBE UN NOUR
DE AUR DIN MAREA DE AMAR.”
-FINE-