Eminescu vazut de contemporani

Tulburător de frumos, cuceritor, cântăreţ cu o voce de aur, fumător înrăit, mare amator de cafea şi petrecăreţ
fără margine, dar şi un patriot pentru care „Trăiască naţia!” era singurul salut. Puţini sunt cei care ştiu că geniul
creativ al Luceafărului era în strânsă legătură cu o tulburare afectivă cumplită:sindrom bipolar „Eminescu era
un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici
«sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi
înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii.Impresiona la prima vedere,
avea o charismă extraordinară şi un fizic foarte plăcut. „Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era
proporţionat. Avea ochii negri şi adânci. Purta mustaţă, rar o rădea” „S-a dus vestea că era băutor. Paradoxal
pentru cei care şi-au format imaginea asta cu petrecerile lui Eminescu, poetul nu era un băutor înrăit. Bea puţin.
Dar îi plăcea, în schimb, să piardă nopţile şi să fumeze. Fuma enorm. De fapt, atunci când vorbea, fuma ţigară
după ţigară şi bea cafele”, Eminescu era glumeţ şi cu femeile, pe care le atrăgea ca un magnet. „Le vorbea
dulce, le făcea complimente şi, lucrul principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor.
Câştiga uşor simpatia damelor”, Eminescu avea şi un tic verbal., obişnuia să folosească mereu expresia „pur şi
simplu”, aproape în orice context. Totodată se spune că Eminescu nu obişnuia să înjure. Nici măcar când se
ameţea de la băutură. Singura lui înjurătură ar fi fost „Tu-i neamul nevoii!” De altfel, şi medicul neuropatolog
Ovidiu Vuia de la Bucureşti, într-un studiu dedicat bolii şi morţii lui Eminescu, confirmă diagnosticul de
sindrom maniaco-depresiv şi condamnă tratamentul cu mercur pe care medicii i l-au aplicat poetului, pentru
sifilis.
. Caragiale spunea despre marele poet că „Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă
momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit
totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și
căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru
artist, nefericită pentru om!” George Călinescu.il descrie ca poetul nepereche a cărui operă învinge timpul

. Pe 15 ianuarie, data de naştere a lui Eminescu, celebrăm Ziua Culturii Naţionale instituita in 2010.
Cultura joacă un rol uriaş în formarea identităţii noastre ca popor şi indivizi, în conturarea credinţelor şi chiar
moralei noastre.
Cine este autorul celei mai cunoscute fotografii a lui Eminescu?
Portret realizatla Praga în anul 1869, în Piaţa Sf. Wenceslas, atunci când Eminescu avea 19
ani, a reuşit să-şi impună supremaţia.
Cehul Jan Tomáš e autorul celui mai cunoscut portret al lui Eminescu

Portretul care a fost considerat o bună perioadă de timp imaginea reprezentativă a

poetului îi aparţine lui Franz Duschek , un fotograf ceh care-şi avea studioul pe
Str. Franklin din Bucureşti. Fotografia a fost realizată în perioada 1880-1883,
atunci când Eminescu avea în jur de 30-33 de ani, şi a fost publicată de Titu
Maiorescu într-un medalion cu portretele membrilor asociaţiei culturale
Junimea;acesta e şi motivul pentru care poetul a ajuns în atelierul lui Duschek.
Ea datează din epoca maturităţiǐ poetului cînd personalitatea sa extraordinară
ajunsese a se manifesta în toată strălucirea şi toată vigoarea eǐ
 A treia fotografie a lui Eminescu este
realizată la Iaşi, prin anii 1884-1885, în atelierul lui Nestor Heck[11]. Împrejurările în care a avut loc vizita la
atelierul lui Heck şi fotografierea sunt relatate de unul dintre prietenii poetului, A. C. Cuza

„În sfârşit, într-o zi, vara, profitând de bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe
Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu, şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară,
cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr. 42 unde a consimţit a
se fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă,
fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil“.

ultima fotografie a poetului este cea realizată prin anii 1887-1888 de către
fotograful Jean Bieling din Botoşani
„este înfăţişarea unui om de rînd, istovit, sdrobit, pierdut, umbra lui Eminescu,
ear nu icoana genialului poet (…) şi este potrivită numai pentru a-l nedreptăţi şi a
falsifica în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui“

Cunoscut drept luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu nu a avut o viață ușoară. A trăit puțin, doar 39 de
ani. Deși era un poet talentat a avut parte de foarte puțină fericire. O bună parte a vieții sale este trecută sub
tăcere, în special ultimii ani când trece prin tot felul de centre de reabilitare a persoanelor cu probleme psihice.

Unii spun că totul a început pe data de 28 iunie 1883, când Mihai Eminescu a fost arestat și internat la ospiciu
în urma unui episod memorabil. Aflat la Capșa, locul în care conservatorii de vază ai Bucureștiului se întâlneau,
poetul a ținut un discurs „politico-socialo-national” și, din cale afară de înfierbântat, ar fi scos un pistol și ar fi
spus: „Vreau să îl împușc pe rege!”.
A fost prea mult pentru epoca respectivă! Se cunoșteau din presă atitudinea antiregalistă și antisemită a
poetului. Cu un an înainte, Titu Maiorescu, apropiat al reginei și prieten al lui Mihai Eminescu s-a gândit să-i
facă un favor poetului. Astfel, a aranjat o întâlnirea poetului cu Regina. În cadrul întâlnirii cei doi și-au zis tot
felul de replici tăioase, Eminescu fiind foarte arogant la adresa Reginei Elisabeta, care era una dintre cele mai
mari susținătoare ale artelor în România.

După această întâlnire Regina a considerat întotdeauna că poezia lui Eminescu este o imitație slabă a celei
scrise de Vasile Alecsandri, iar Eminescu spunea despre creațiile artistice ale Majestății Sale că sunt atât de
proaste încât nu merită să fie publicate.

Mihai Eminescu, pus în cămașă de forță

Discursul de la Capșa a fost, în acest context, suficient pentru ca scriitorul să fie pus în cămașă de forță pentru
prima dată. Animozitățile cu familia regală și problemele de sănătate îl împing la marginea societății. Nu mai
reușește să se întrețină în București și după anul 1884, Eminescu se reîntoarce la Iași unde caută o slujbă. Nici
aici lucrurile nu devin mai ușoare pentru el, ajungând să trăiască din mila semenilor, de pe o zi pe alta.

În plus capătă o meteahnă care îi va înrăutăți situația, băutura excesivă. Poetul a viețuit multe luni într-o șură a
hanului Bacala din Iași. Într-o scrisoare către un apropiat Eminescu relatează situația precară în care se găsea:
„De vreme ce rezidez într-o hulubărie puțin recomandabilă din orice punct de vedere, e lesne de înțeles că nu
am unde pune lucrurile mele (…) O tristă iarnă mă așteaptă și o tristă viață”.

În anul 1885 lucrurile par să se schimbe, poetul găsind o poziție de sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală.
Totuși lucrurile nu se schimbă foarte mult. George Călinescu redă foarte bine situația din acea perioadă:

„Bea fără cumpăt și, împins de instinct erotic congenital, bântuia cafeurile-chantante pierzând nopțile și
istovind ultimele energii sufletești. Lăsa biblioteca cu ușile deschise la voia întâmplării, nu însemna cărțile
eliberate în registru și-și însușea garanțiile bănești pentru cărți… Ba cerea bani, dintr-o teroare lăuntrică de
lipsuri, nu numai prietenilor, ci și necunoscuților. Îmbrăcat într-un palton, livid, din buzunarele căruia – veche
obișnuință de vagabond-scotea alune spre a le ronțăi – și cu o pălărie înaltă pe cap, era văzut asediind femeile,
de pildă, curtezanele germane de la hotelul Vanghele”.

Lipsa de venituri îl afectează și Eminescu ajunge vrând nevrând la limita de jos a moralității. Viața nu avea să
se îmbunătățească pentru poet în următorii ani. Prietenii încearcă să îl ajute, iar poetul va urma un adevărat
periplu pe la spitale din România și din străinătate.

Poate unul dintre ultimele episoade, când poetul a reușit să ajungă la o normalitate a fost după ce a petrecut la
Mănăstirea Neamț aproape o jumătate de an, de pe 6 noiembrie 1886 până 10 aprilie 1887. Certificat medical în
baza căruia a fost internat scria că Eminescu suferă de alienație mintală. În registrul de primire al așezământului
s-a notat: „34 ani (?), ortodox, român, profesiunea liberă, din urbea Iași, boala: manie furibundă… delirium
tremens”.
„Era limpede la minte, numai tare posac și trist”
Iată ce nota unul dintre ieromonahii care l-au cunoscut pe Eminescu atunci: „Pe ziua de Sfinții Voievozi în anul
1886, m-au chemat la Mănăstirea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M.
Eminescu. … era limpede la minte, numai tare posac și trist. Și mi-au sărutat mâna și mi-au spus: «Părinte, Să
mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum
cântă Lumină lină»”.

Unii specialiști consideră dimpotrivă perioada de la Neamț drept una dintre cele mai cumplite pentru poet.
Aceștia susțin că la Neamț era ospiciu de boli nervoase şi unde poetul a fost bătut cu frânghia udă şi scufundat
în butoaie.

La externare, în luna aprilie a anului 1887, poetul părea vindecat complet. Din perioada petrecută la Neamț a
rămas o fotografie celebră în care poetul apare pe un scaun, în curtea Mănăstirii.

Se cunoaște că după tratamentul de la Neamț i s-a aplicat injecții cu mercur, unii doctori ai vremii suspecând că
este bolnav de sifilis.

Cert este că doi ani mai târziu, Eminescu moare pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, în casa de
sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București. Diagnosticul cu care fusese internat suna astfel:
„Alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.

Totuși diagnosticul morții rămâne nedescifrat

Ultima dorinţă a geniului care scrisese ”Luceafărul” sau ”Odă în metru antic” a fost un banal pahar cu lapte, pe
care medicul de serviciu il strecurase prin vizeta metalică a ”celulei” în care şi-a petrecut ultimele ore din viaţă.
I-ar fi şoptit celui care i-a făcut această favoare că ”sunt năruit”.

A doua zi, pe 16 iunie, a fost constatat decesul, iar medicii Şuţu şi Petrescu fac formele legale şi pregătesc un
raport oficial, destul de ambiguu din care nu reiese clar cauza morţii poetului. De altfel aceştia semnalează doar
simptomele unei tulburări psihice, nu şi fizice. Mai mult decât atât, la autopsia efectuată de doctorul Tomescu şi
mai apoi de Marinescu de la laboratorul Babeş creierul nu a putut fi studiat, fiind uitat de o asistentă cu
neglijenţă pe o fereastră deschisă, unde s-a descompus rapid.

Medicii de azi au o altă perspectivă asupra a ceea ce s-a întâmplat cu poetul. Cauza morţii poetului Mihai
Eminescu pare sa fie mai clară. Ei arată şi că poetul a ajuns în sanatoriile și institutele de boli psihice unde a şi
fost diagnosticat greşit din cauza unor tulburări psihice necunoscute la vremea respectivă. Este vorba de
tulburarea bipolară sau stări alternante de manie şi depresie, apărute, în cazul poetului pentru prima dată în
1883. Moartea, cel mai probabil, a survenit datorită tratementului inadecvat din sanatoriile de atunci, dar și a
exceselor bahice care i-au înrăutățit condiția fizică.
Cele patru portrete care alcatuiesc „careul de asi” al imagologiei Eminescu sunt, in ordine cronologica: cel din
1869, facut la Praga, in atelierul lui Jan Tomas, cel din 1880, facut la Bucuresti de Frantz Duschek, cel din
1884, facut la Iasi, de Nestor Heck, si cel facut de Jean Bieling la Botosani, in 1887-1888.