MIHAI EMINESCU- GENIUL

„Adevărul este stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul.”

• Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau
Ipoteşti - d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost poet, prozator şi jurnalist, socotit de
cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din
literatura română, fiind supranumit şi „luceafărul poeziei româneşti”. Eminescu a
fost activ în Societatea literară „Junimea”, şi a lucrat ca redactor la „Timpul”, ziarul
oficial al Partidului Conservator.
• A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la
Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000
de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25
ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din
Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas.
• În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul
doctorului Şuţu. În 17 iunie 1889, Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei
din cimitirul Bellu. A fost ales, post-mortem (28 octombrie 1948) membru al
Academiei Române.

„În aceste atome de spațiu și timp, cât infinit!”

 Părinţii poetului
Copilăria poetului
Născut la … Copilăria la …

Gheorghe Eminovici Raluca Eminovici

…. Botoşani …. Ipoteşti
 „Egalitatea nu există decât în matematică.”
Amintirile şcolii
Şcoala Profesorul

Elev la Cernăuţi Aron Pumnul

 „Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.”
Fiind băiat…

„Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă izvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.”

Casa memorială Eminescu

„Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.”
 Lacul lui Eminescu
„Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.”

„Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,

Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept …”

„Oamenii se împart în două categorii: unii caută și nu găsesc, alții

găsesc și nu sunt mulțumiți.”
Debutul în revista “Familia”
9 martie 1866

Coperta revistei Poezia De-aş avea…

„Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere...”
 Primele versuri - fragmente
La mormântul lui Aron Pumnul
Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!
De-aş avea…
De-aş avea şi eu o floare
Mindră, dulce, răpitoare
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce a unui plai,
Plai rîzînd cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;

Metalica, vibrînda a clopotelor jale De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,
Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;
Ca şi floarea crinului,
Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale Alb ca neaua sînului,
Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale Amalgam de-o roz-albie
Şi-n urmă-i ne-a lăsat! Şi de una purpurie,
Cîntind vesel şi uşor,
Şoptind şoapte de amor;
„Mulţi lucrează, dar puţini gândesc.”
„Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.”

Eminescu la Galaţi
Corneliu Botez a fost cel care
a avut iniţiativa omagierii lui M.
Eminescu, pentru prima dată de la
moartea sa, la Galaţi. Corneliu
Botez a editat lucrarea "Omagiul
gălăţenilor adus lui Mihai
Eminescu" în 1909, a realizat o
medalie comemorativă, un spectacol
şi a făcut posibilă dezvelirea primei
statui a Poetului în ţară, la Galaţi, în
1911. Statuia este realizata de
sculptorul Frederic Storck.
Statuia lui Mihai Eminescu
„Stejarul crește numai unde-i pământul bun, buruienile cresc pretutindeni.”

Pribegiile prin ţară

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe
traseul Cernăuţi – Sibiu – Giurgiu – Bucureşti.
De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a
poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor
româneşti, un pelerinaj transilvănean al cărui autor
moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este,
respectând documentele epocii cernăuţene,
respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât
de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania,
departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold
romantic al adolescenţei», a fost - în fond -
încheierea sublimă a unei lecţii pentru toată viaţa:
ideea unităţii naţionale şi a culturii române aplicată
programatic şi sistematic, cu strategie şi tactică,
după toate normele şi canoanele unei campanii Mihai Eminescu
ideologice.” (Sânziana Pop) în prima jumătate a anilor 1870
„Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia.”

Eminescu la Blaj

Se spune că de lângă acest tei

a exclanat marele poet: „Te
salut din inimă Romă mică.
Îţi mulţumesc, Dumnezeule,
că m-ai ajutat s-o pot vedea”.
„Stejarul crește numai unde-i pământul bun, buruienile cresc pretutindeni.”
Eminescu prin Banat
Plăcile comemorative amintesc diversele ocazii cultural-artistice, din
anii 1865-1868, la care a fost prezent poetul în Banat, la timişoara şi
Lugoj , când era sufleurul şi secretarul trupei de teatru Mihail Pascaly.
 „Umanitatea începe în noi odată cu dezinteresul.”

Eminescu la Viena
Prietenia cu Ioan Slavici
Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează
ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi
Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi).
Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre
altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui
Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a
400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan
cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o
cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe
colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca
publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele
semne ale bolii.

Organizarea serbării de la Mănăstirea Putna

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.”

Eminescu şi Veronica Micle

Tu eşti aşa de albă ca floarea de cireşi
Şi soarta mea te puse în calea mea să ieşi,
Să treci ca o uşoară crăiasă din poveşti,
C-o singură privire să-mi spui ce dulce eşti,
Căci dulce eşti! De-atuncea, eu te visez mereu
Tu gingaşă mireasă a sufletului meu.”
„Dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem
decât să-i dăm o explicaţie falsă.”

Eminescu la Iaşi I
C
În prima parte a anului 1875 a pus r
ordine în bibliotecă şi a propus îmbogăţirea ei cu I e
manuscrise şi cărţi vechi româneşti. Tot în acest a
o
an a început traducerea din germană a unei n
n
gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în
g
societatea Junimea. Rămas fără serviciu,
ă
Eminescu a primit postul de corector şi redactor
al părţii neoficiale la ziarul local Curierul de laşi,
unde numeroase rubrici redactate de el au fost
publicate fără semnătură. A frecventat cu
regularitate şedinţele Junimii. De multe ori l-a
vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum
la Bucureşti, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit
cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă,
idolul său.
Bojdeuca din Ţicău
 „Ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors.”
M

Eminescu la Junimea II a
i
o
„La despărţirea noastră întrebai pe Eminescu dacă i- T r
ar plăcea să se aşăze în Iaşi când va sfârşi studiile i e
s
sale. – „Aş veni bucuros, îmi răspunse el, căci t
c
societatea „Junimea” are pentru mine o mare atracţie, u u
însã mai târziu. Deodată ne-am înţeles cu Slavici să
punem în mişcare pentru anul viitor o mare întrunire
a studenţilor români din toate părţile, la mormântul
lui Ştefan-Cel-Mare din mânăstirea Putna. Când ne-
om fi îndeplinit această datorie, vin. – Eminescu îmi
povesti cum voiau să organizeze acea serbare, şi-mi
făgădui asupra ei, o mică notiţă pentru „Convorbiri
literare” pe care mi-o şi trimise. Este articulul
subsemnat cu litera E şi publicat în numărul din 15
septemvrie al revistei.”
Mărturia lui Iacob Negruzzi
Casa Vasile Pogor – sediul Junimii
”E vis al nefiinţei universul cel himeric.”

Eminescu la Iaşi III

Biblioteca Centrală Universitară Iaşi

Iubind în taină...
... Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,

C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi.

Imagini din Parcul Copou

Teiul lui Eminescu
 Eminescu la Bucureşti
Suferinţele Poetului
1883 - 1889
În 1877 s-a mutat la Bucureşti,
unde până în 1883 a fost redactor,
apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul
Timpul. A desfăşurat o activitate
publicistică excepţională, care i-a
ruinat însă sănătatea. Acum a scris
marile lui poeme (seria Scrisorile şi
Luceafărul, etc.).
”Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urî neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor,
suficienţa nulităţilor.”
“- O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.”
Luceafărul
 Moartea Poetului
În data de 13 iunie 1889, în jurul orei 3
dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu
din strada Plantelor, Bucureşti. Ziarul Românul anunţa
ziua următoare la ştiri: Eminescu nu mai este. În 17
iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei
din Cimitirul Belu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi
de la Şcoala Normală de Institutori din Bucureşti.

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă

cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape
vor seca în albie şi peste locul îngropării sale
va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va
veşteji pe cer în depărtări, până când acest
pământ să-şi strângă toate sevele şi să le
ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria
parfumurilor sale”. George Călinescu

„Căci moarte nu există, și ce numești tu moarte, E-o viață altfel scrisă în sfânta firii carte.”
 Luceafarul - marele poem romantic

Poemul "Luceafarul" este expresia absoluta,testamentara, pe care o atinge gandirea poetica si filozofica a lui
Eminescu.
Dupa 1880 acest poem ramas in manuscris va fi prelucrat in cinci variante si transformat intr-un cantec liric in care
povestea mai veche trnsformata si aceasta devine pretextul alegoric al unei meditatii romantice, filosofice asupra
geniului, dar si asupra conditiei omului ca fiinta sfasiata de contradictii. In noua creatie izvoarele folclorice se
intilnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale si chiar autobiografice. In forma in care noi o cunoastem astazi
poemul a aparut in 1883 in Almanahul Societatii Cultural-literare “Romania Juna" din Viena. In acelasi an poemul va
fi inclus apoi in volumul ingrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii.

Despre felul cum s-a nascut marele poem romantic, capodopera a creatiei lui Eminescu a lasat marturie insusi
poetul. Din marturia sa reiese ca pornind de la o sursa, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un indelungat
proces de creatie. Dupa ceea ce spune rezulta ca principala sursa de inspiratie a fost un basm popular romanesc
cules si publicat intr-un memorial de calatorie, aparut la Berlin in 1861 de catre germanul Kunisch. Basmul se
intitula Fata din gradina de aur. In acelasi memorial de calatorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a
fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva si din aceasta, dar sursa principala ramine “Fata din gradina de aur".
 Compozitia si structura poemului

Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar trebui sa fie o compozitie
epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica, cadrul. Formula de la inceput tine tot de epic. Prezenta unui
narator care povesteste la persoana a 3-a existenta personajelor, constructia gradata a subiectului, marele numar
de vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau
poemului un caracter epico-dramatic.

Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica. Schema epica este doar cadrul iar intamplarile si personajele
sunt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini morale, stari sufletesti si o
anumita viziune poetica.
Aceasta interferenta de genuri este caracteristica romantismului si dau poemului mare profunzime. Ceea ce
priveste compozitia poemului se constata existenta a patru tablouri:

1) Dragostea dintre fata de imparat si Luceafar

2) Idila dintre Catalin si Catalina
3) Calatoria Luceafarului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire
4) Reintoarcerea Luceafarului la locul lui pe cer si constatarea ca fata de imparat nu s-a putut rupe din cercul ei
stramt
 Surse de inspirație

A. FOLCLORICE
FATA ÎN GRĂDINA DE AUR – basm în versuri, având
următoarele motive basmice:
Motivul fecioarei de o frumuseţe unică
Motivul personajelor înţelepte, ajutătoare
Motivul celor trei încercări
Motivul balaurului paznic
Motivul metamorfozei
Motivul obiectelor “fermecate”
Motivul cuplului ideal, Adam şi Eva
B. FILOZOFICE:
Influenţa filozofiei lui Arthur Schopenhauer despre geniu şi omul
comun:
GENIUL OMUL COMUN
inteligenţă instinctualitate
obiectivitate subiectivitate
capacitatea de a-şi depăşi sfera incapacitate...
aspiraţie spre cunoaştere voinţa de a trăi
singurătate sociabilitate
puterea de a se sacrifica dorinţa de a fi fericit
 C. CULTURAL MITOLOGICE:
Motive din mitologia greacă, indiană,
creştină

D. BIOGRAFICE:
Propria-i viaţă ridicată la rang de simbol

Tot de provenienta folclorica este si motivul zburatorului evidentiat in visul fetei de imparat din partea I.
Ca si zburatorul, Luceafarul se arata fetei de imparat, o determina sa se indragosteasca de el si apoi
dispare.
Intr-un manuscris pastrat in Biblioteca Academiei Romane poetul insusi marturiseste:
" .....germanul Kunisch povesteste legenda luceafarului...
Mi s-a parut ca soarta luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat acest
inteles alegoric: daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici,
pe pamant, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."

In dorinta sa de a realiza o alegorie pe tema locului omului de geniu in lume, vazut ca o fiinta solitara si
nefericita, opus - prin structura si destin - omului comun, Eminescu a preluat din filozofia lui Schopenhauer o
serie de antinomii in legatura cu geniul si omul - ca fiinta muritoare, ( aflati in sfere diferite, dar si intr-o
permanenta atractie reciproca ), transformandu-le in simboluri lirice.
Astfel el pune fata in fata inteligenta, ratiunea pura a geniului, obiectivitatea si capacitatea sa de a-si depasi
sfera, aspiratia lui spre cunoastere, puterea de sacrificiu si singuratatea sa - pe de o parte - cu instinctualitatea,
subiectivitatea, incapacitatea de a-si depasi conditia, dorinta de a fi fericit si sociabilitatea omului comun.

Eminescu a vazut in Hyperion un personaj complex, un titan care si-a insusit trasaturile proprii geniului in
conceptia lui Schopenhauer.

In indoita nastere a Luceafarului din elementele naturii se simte influenta lui Platon, (care punea la originea lumii
cerul si pamantul), a lui Aristotel sau Hesiod.

De asemenea izolarea lui Hyperion in inaltimile cerului tine de conceptia schopenhauriana despre geniu.
 Izvoarele cultural -mitologice nu trebuiesc uitate, caci Eminescu a preluat o serie de motive din
mitologia greaca, indiana si crestina. Aceste mituri sunt transfigurate artistic de Eminescu,
interferate in constructia imaginii Luceafarului, a fetei de imparat sau a Demiurgului.
Astfel Luceafarul ca astru este apropiat de mitul luceafarului de noapte, Luceafarul ca fulger se
apropie de mitul Zburatorului, asa cum apare si la I.H.Radulescu.
Mitul Fecioarei, al lunii, al stelelor-logostele au fost transfigurate artistic in imaginea fetei de
imparat.
Mitul genezei i-a servit lui Eminescu pentru a sugera drumul lui Hyperion spre Demiurg.

Hyperion este desprins din mitologia elina, unde era un titan rasculat impotriva cerului.

Nu in ultimul rand trebuie amintite izvoarele biografice, fiindca "Luceafarul" izvoraste din
indelungile framantari morale ale poetului si dintr-o amara experienta de viata, Eminescu ridicand
propria-i viata la rangul de simbol. Poetul a introdus in poem o experienta proprie de viata, starea
lui de spirit ca personalitate de geniu.
 Pastrand din izvorul folcloric doar cadrul, schema epica, ideea dragostei dintre o pamanteana si o fiinta
nemuritoare, ruga zmeului adresata lui Dumnezeu pentru a-l dezlega de nemurire si refuzul Demiurgului, care-i
arata idila dintre cei doi indragostiti pamanteni, Eminescu a realizat un poem profund original, lirico-filozofic, in
care pulseaza - intr-o expresie desavarsita - lirismul erotic si filozofic tulburator al poetului.
Prin profunzimea ideilor, particularitatile stilului si viziunea romantica, legatura poemului cu izvorul sau folcloric
se pierde definitiv.
Eminescu renunta la razbunarea zmeului din basmul popular si in locul lui introduce imaginea astrului nemuritor,
care prefigureaza chipul spiritual al poetului.
Pornind de la o fantastica poveste de iubire, el ajunge, in plan alegoric, la drama omului de geniu pe pamant.

Poemul "Luceafarul" este o stralucita imbinare de elemente ale genului epic, liric si dramatic.

Astfel existenta unui povestitor care nareaza la persoana a III-a povestea Luceafarului si a iubirii sale, prezenta
personajelor si constructia gradata a subiectului, precum si stilul narativ, rezultat din numarul mare de verbe,
sunt elemente ale genului epic.

Pe de alta parte, dialogul este caracteristic genului dramatic.

Dar, cu toata aceasta forma narativ-dramatica, "Luceafarul" este o creatie lirica, datorita faptului ca personajele
si intamplarile sunt simboluri lirice ale sensibilitatii poetului, sintetizand ideile lui
filozofice, schema epica fiind doar cadrul in care aceste idei si atitudini sunt expuse.
 Compozitia poemului

Poem romantic, construit pe tema dramei omului de geniu in lumea comuna si etern indiferenta
fata de aspiratiile sale spre absolut, "Luceafarul" are o constructie antitetica, alternand pe de o
parte planul cosmic cu cel terestru, iar pe de alta - umanul cu fantasticul.

Cele 98 de catrene sunt organizate intr-o succesiune de 4 tablouri, construite pe principiul antitezei
si alegoriei:

-Povestea fantastica de iubire dintre doua fiinte din lumi diferite ( lumea celesta si cea terestra );
- Inceputul idilei dintre Catalina si Catalin;
- Calatoria cosmica a Luceafarului si dialogul sau cu Demiurgul;
- Aspecte ale fericirii omului de rand ca efect al iubirii si revelatia Luceafarului asupra diferentelor
dintre cele doua lumi.
 Subiect

Hyperion - simbol al superioritatii geniului - se indragosteste de o pamanteanca si este gata sa renunte la

nemurire pentru a-si potoli setea de cunoastere si de iubire.Dar in lumea pamanteasca, meschina si
marginita, tentativa lui devine zadarnica.

Luata cu asalt de Catalin, un pamantean usuratic, fata se indragosteste si fuge cu el in lume, lasandu-l pentru
totdeauna nefericit si neanteles pe Hyperion, care va sfida insa, cu detasare si mandrie, nimicnicia umana.

Cercetatorii operei eminesciene au dat diverse interpretari acestui poem. Cea mai veche interpretare ii
apartine poetului insusi, care - intr-un manuscris - scria ca i s-a parut ca "soarta luceafarului din poveste
seamana mult cu soarta geniului pe mapamont" si de aceea i-a dat urmatorul "inteles alegoric": "daca geniul
nu cunoaste nici moarte si numele lui nu scapa de noaptea uitarii.....,aici pe pamant ....el n-are moarte, dar n-
are nici noroc".
Din acest punct de vedere, personajele, relatiile dintre ele devin metafore, simboluri ale conceptiei
eminesciene privitoare la omul de geniu.
 Primul tablou

Incepand cu traditionala formula introductiva a basmului, primul tablou povesteste - intr-o atmosfera
grava, solemna - iubirea stranie dintre Luceafar si "prea frumoasa fata" de imparat.

Iubirea este o constanta a universului poetic eminescian, iar spatiul sideral, astrele insesi, constituie in
permanenta decorul inalt si semnificativ al aspiratiei poetului catre o iubire pura, desavarsita.

Formula de inceput a basmului popular il ajuta pe poet sa stearga impresia de timp istoric si sa creeze
impresia de timp fabulos,prielnic desfasurarii alegorice a povestii de iubire.

Personajele apartin unor lumi diferite: lumea celesta, cosmica, lume a luminii si cea terestra - a umbrei.

Structura romantica a poemului este determinata in primul rand de caracterul exceptional al eroilor.

Astfel fata de imparat se detaseaza de ceilalti muritori in primul rand prin originea ei imparateasca,( "din
rude mari imparatesti"),
prin unicitatea sa in cadrul familial ("era una la parinti").
Frumusetea sa absoluta ( "o prea frumoasa fata) este sugerata prin comparatie cu "fecioara intre sfinti"
si cu "luna intre stele".
De la fereastra dinspre mare a castelului, rezemandu-si pe coate "visand ale ei tample", fata contempla seri la rand aparitia
stralucitoare a Luceafarului.
Aflata la varsta delicata, cand aparitia zburatorului o poate tulbura,visul ei simbolizeaza dorinta realizarii prin dragoste, rezolvata
mitologic prin motivul zburatorului.

In vecinatatea cerului, umanul manifesta tendinta unei depasiri de sine. Fata pluteste intr-o atmosfera de vraja nocturna si este
dominata de nostalgia cerului, ceea ce pare a intinde punti de legatura intre ea si astrul ceresc. Desi este pamanteanca, ea
percepe dimensiunile lui exceptionale:

"Privea in zare cum pe mari

Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce".

Dragostea fetei de imparat pentru Luceafar simbolizeaza aspiratia ei spre absolut, in sensul dragostei pentru printul din poveste.
Este dorinta omului comun de a-si depasi conditia limitata, de muritor.
Iubirea ei capata acum ca prima forma de manifestare dorinta, in timp reactia Luceafarului, simbol al fiintei superioare, al geniului,
este o forma spiritualizata de iubire:

"Il vede azi, il vede mini,

Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de saptamani,
Ii cade draga fata."
 Dragostea Luceafarului pentru fata de imparat simbolizeaza aspiratia sa spre concret, spre cunoastere, iubirea
lor fiind o atractie a contrariilor.

Ascensiunea iubirii fetei se exprima prin ridicarea ei la valoarea de dor:

"Cum ea pe coate-si razima
Visand ale ei tample,
De dorul lui si inima,
Si sufletu-i se imple".

Reactia Luceafarului este cea sugerata de verbul "se-aprinde":

"Si cat de viu s-aprinde el
In fiecare seara
Spre umbra negrului castel
Cand ea o sa-i apara".

Observam aici primul element al incompatibilitatii dintre cele doua lumi. Lumea Luceafarului este cea a luminii, in
timp ce lumea eroinei este a umbrei.

De constructia romantica a poemului tin si diversele metamorfozari ale Luceafarului, ce ilustreaza exceptionalul
firii sale.
 In mitologia greaca Hyperion este un titan, fiu al cerului si al pamantului. De la acesta Eminescu a retinut doar
ideea de astru luminos, precum si proiectarea actiunilor sale intr-un timp si spatiu de proportii gigantice.
El ii asociaza constant imaginea cerului, a astrelor si aceea a marii.

Din ipostaza contemplativa de luceafar-astru el devine mai apoi "o mreaja de vapaie", ce inunda ca un
"luminis" odaia, mangaind fata si mainile fetei adormite.
Fata simte aceasta ipostaza de lumina a Luceafarului - sugerata prin metafora "o mreaja de vapaie" - si in vis
comunica indirect cu el, invocandu-l cu toata intensitatea sinceritatii si pasiunii:
"...............................
O, dulce-al vietii mele Domn,
De ce nu vii tu? Vina!"
Cobori in jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n casa si in gand
Si viata-mi lumineaza!"

Deci desi distanta fizica dintre cei doi este imensa, iubirea devine o punte de legatura intre ei, ce se realizeaza
in planul constiintei.

Gesturile sunt ceremonioase, protocolare, iar comunicarea se face indirect.

La chemarea fiintei iubite, Luceafarul este patruns de fiorul sublim al iubirii, de dorinta nestavilita de
cunoastere a acestui miracol.
Reactia lui este de a-si schimba ipostaza, devenind fulger ce paraseste bolta cereasca pentru a se naste
din cer si din ape,ca un Neptun sau Poseidon. Metamorfozele lui simbolizeaza capacitatea geniului de a
lua un chip nou, mai concret, pastrandu-si in acelasi timp esenta superioara.

"El asculta tremurator,

Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda in mare".

Spre a veni in lumea eroinei, Luceafarul imbraca - din iubire - o noua ipostaza spirituala. Infatisarea de
"mandru tanar", "tanar voievod", "mort frumos cu ochii vii" este proiectia sa in constiinta eroinei:
"Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestii
Si tine-n mana un toiag
Incununat cu trestii.
Parea un tanar voievod
Cu par de aur,moale
Un vanat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale."
Desi incearca sa paraseasca bolta cereasca, noua intrupare a Luceafarului nu pare a apartine lumii pamantesti.Ea
apartine parca altei lumi, in care materia pare rarefiata si patrunsa de spirit:

" Iar umbra fetei stravezii

E alba ca de ceara -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scanteie-n afara."

Nascut din "senin" si "din ape", Luceafarul isi marturiseste iubirea cu solemnitate si maretie morala, indemnind-o
pe fata sa-si paraseasca lumea pamanteasca si sa-l urmeze in lumea palatelor de margean ale oceanului:

"O, vin',odorul meu nespus

Si lumea ta o lasa!
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu sa-mi fii mireasa.
Colo-n palate de margean
Te-oi duce veacuri multe
Si toata lumea-n ocean
De tine o s-asculte".
 Desi il vede "frumos" ca "un inger" (cuvant ce sugereaza ipostaza angelica a Luceafarului), fata da glas
incompatibilitatii dintre lumile carora le apartin, refuzand sa-l urmeze, desi nu fara o adanca parere de rau:

"O, esti frumos cum numa-n vis

Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata.
Strain la vorba si la port,
Lucesti fara de viata,
Caci eu sunt vie, tu esti mort
Si ochiul tau ma-ngheata".

Respingerea Luceafarului de catre fata de imparat este simbolul incapacitatii ei de a-si depasi sfera, al spaimei de
nemurire, care pentru ea inseamna moarte.

Al doilea moment al dramei incompatibilitatii dintre lumi este declansat de iubirea-dor traita de eroina:

"Si dor de-al valurilor Domn

De inim-o apuca".

Cu nostalgie, ea il invoca din nou in vis pe Luceafar .

Pentru a raspunde la chemarea ei, acesta se intrupeaza din nou din vaile haosului, asemeni planetelor.
 Nasterea sa in lumea pamanteasca este insotita de fenomene ceresti extraordinare:
"Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere
Si ceru-ncepe a roti
In locul unde piere;
In aer rumene vapai
Se-ntind pe lumea-ntreaga
Si din a chaosului vai
Un mandru chip se-ncheaga".
Transfigurand mitul Sfantului Soare, Eminescu face din Hyperion un titan nascut din contraste, din soare si
din noapte. El este solar si vine "scaldat in foc de soare".

"Pe negre vitele-i de par

Coroana-i arde pare,
Venea plutind in adevar,
Scaldat in foc de soare.
Din negru giulgi se desfasor
Marmoreele brata,
El vine trist si ganditor
Si palid e la fata.
Iar ochii mari si minunati
Lucesc adanc, himeric,
Ca doua patimi fara sat
Si pline de-ntuneric".
Titanul ii adreseaza fetei o noua chemare de a-l urma in lumea cereasca, sa joace rolul sugerat de
versul "si luna intre stele" din strofa a doua:

"O, vin', in parul tau balai

S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri sa rasai
Mai mandra decat ele".

De data aceasta Luceafarul i se arata fetei in ipostaza demonica si ea refuza din nou sa-l urmeze:

"O, esti frumos cum numa-n vis

Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata".

Senzatiile de frig si ardere pe care le are fata de imparat din versurile "...ochiul tau ma-ngheata" si
"privirea ta ma arde" simbolizeaza faptul ca ea are revelatia intuitiva asupra deosebirilor dintre cele
doua lumi, constituind semne ale mortii.
 Incompatibilitatea dintre cele doua lumi revine ca un laitmotiv, dar de data aceasta este rostita de Luceafar:

"Dar cum ai vrea sa ma cobor?

Au nu-ntelegi tu oare
Cum ca eu sunt nemuritor
Si tu esti muritoare?"

Marturisind ca nu-l poate intelege, fata ii cere - in schimbul dragostei ei - renuntarea la nemurire.

"....................................
Desi vorbesti pe inteles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar daca vrei cu crezamant
Sa te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pamant,
Fii muritor ca mine".

Iubirea Luceafarului pentru fata de imparat se ridica la inaltimea superioritatii spirituale depline, ea nu cunoaste
limite.
 El crede ca iubirea poate rezolva problema incompatibilitatii dintre cele doua lumi si este hotarat sa renunte la
nemurire, acceptand ideea sacrificiului total.

"Da, ma voi naste din pacat,

Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi sa ma dezlege".

Hotararea Luceafarului de a renunta la nemurire de dragul fecioarei pamantene concretizeaza conceptia

eminesciana despre iubire, privita ca un ideal superior, ce poate fi realizat numai prin sacrificiu si devotament.
Dorinta lui de a se sacrifica este simbolul d
nazuintei sale spre cunoastere.
El paraseste bolta cereasca si pleaca spre Demiurg, sa-i ceara - asemeni zmeului din basmul popular - dezlegarea
de nemurire.
Al doilea tablou

Al doilea tablou infatiseaza intr-o atmosfera intima idila dintre fata de imparat si Catalin, un
"viclean copil de casa
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masa,
Un paj ce poarta pas cu pas
A-mparatesii rochii,
Copil din flori si de pripas,
Dar indraznet cu ochii" .
 Este o iubire intre exponenti individuali ai aceleiasi lumi, simbolul perechii in plan uman. Eminescu ii da nume
fetei. Ea nu mai este "o prea frumoasa fata", ci se numeste Catalina.

Comparata cu lumea celesta, aceasta este o lume inferioara. Ideea este subliniata de Catalina insasi, care-i spune
pajului:

".......inca de mic
Te cunosteam pe tine.
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine".

In timp ce Luceafarul strabate cosmosul pentru a obtine nemurirea, Catalin isi incearca norocul, cautand s-o
initieze pe fata in tainele iubirii pamantene. Tabloul are forma unui joc propus de pajul Catalin. "Lectia" lui de
iubire, un fel de magie erotica, este manifestarea galanta a principiului masculin.

Gesturile sunt rapide, stereotipe, tandre, menite sa provoace o dragoste lumeasca, iar comunicarea este directa.

Intr-un amestec de naivitate si patima, timbrul liric al poetului se recunoaste chiar si in imbierile lui Catalin
adresate Catalinei, facute in acelasi mod intim si popular ca in "Lasa-ti lumea"... sau in "O, ramai...".
 "Daca nu stii, ti-as arata
Din bob in bob amorul".
............................................
"Cand ti-oi intinde bratul stang,
Sa ma cuprinzi cu bratul."
................................................
"Cand te ridic de subtiori,
Te-nalta din calcaie.
Si ca sa-ti fie mai deplin
Iubirea cunoscuta,
Cand sarutandu-te ma-nclin,
Tu iarasi ma saruta"

In acest joc fata intra treptat. La inceput "ea-l asculta pe copilas / Uimita si distrasa" pentru ca in suflet mai pastreaza
- sub forma unei aspiratii - ceva din iubirea ei pentru Luceafar :

"O, de luceafarul din cer

M-a prins un dor de moarte".

Refuzul initial Catalinei este simbolul reactiei de orientare, o manifestare a principiului feminin. Marginirea ei de
pamanteanca n-o impiedica sa inteleaga firea lui extraordinara, proportiile gigantice ale acestui titan.
Catalina il stie pe luceafar "rasarit din linistea uitarii" si dand "orizont nemarginit / Singuratatii marii", vede cum "ale
apei valuri trec / Calatorind spre dansul".
In vremelnicia si marginitul ei, Catalina se simte coplesita de eternitatea si infinitul astrului.
De aceea ea ii marturiseste lui Catalin:

"Patrunde trist, cu raze reci

Din lumea ce-l desparte....
In veci il voi iubi si-n veci
Va ramanea departe".

Nostalgia Catalinei fata de Luceafar este simbolul rupturii dintre real si ireal.

Daca la inceput Catalina "mai nu vrea, mai se lasa" , ea raspunde pana la urma chemarii
sagalnicului Catalin de a "fugi in lume", pentru a "......pierde dorul de parinti / Si visul de
luceferi".

Acceptarea lui Catalin simbolizeaza ideea ca ca fata are revelatia faptului ca fiintele ce apartin
aceleiasi lumi se aseamana ca structura si ideal.
 Tabloul al treilea

Firea titaniana a Luceafarului se evidentiaza mai mult ca oriunde in tabloul trei, in care este prezentata
calatoria sa cosmica spre divinitate si dialogul cu Demiurgul.

Este o atmosfera glaciala, corespunzatoare cadrului cosmic in care este proiectat uluitorul zbor al titanului,
devenit acum Hyperion. In limba greaca "hyper-ion" inseamna "cel care merge deasupra".

Eminescu surprinde mecanica cereasca, legile ce guverneaza universul.

Astfel Hyperion ajunge acolo unde nu exista nici spatiu si nici timp, care incearca sa se nasca "din goluri":

"Porni Luceafarul. Cresteau

In cer a lui aripe
Si cai de mii de ani treceau
In tot atatea clipe.
` Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Parea un fulger ne-ntrerupt
Ratacitor prin ele."

Ipostaza de fulger a Luceafarului sugereaza deplasarea sa pana la limitele creatiei.

 "Si din a chaosului vai,
Jur imprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dintai,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorand il inconjor
Ca niste mari, de-a-notul".....

Eminescu prelucreaza aici mitul genezei, care are o mare putere de a sugera trecerea de la creat la increat.
Dincolo de aceste limite ale creatiei nu se poate trece decat in ipostaza de gand:

"El zboara, gand purtat de dor,

Pan' piere totul, totul;"

Calatorind prin lumile de stele, Hyperion depaseste creatiunea, definindu-si astfel conditia de nemuritor. El
este mai presus de spatiu si de timp, de posibilitatile cunoasterii umane, deci mai presus de moarte. El este
deci forma individualizata a absolutului.

"Caci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca in zadar
Din goluri a se naste."
 Dar golul, vacuitatea, este patrunsa de setea oarbei uitari , ca in "Nirvana" lui Schopenhauer, care l-a
influentat pe Eminescu:

"Nu e nimic si totusi e

O sete care-l soarbe,
E un adanc asemene
Uitarii celei oarbe".

Intr-un limbaj sententios, gnomic, se desfasoara dialogul dintre Hyperion si Demiurg, simbol al absolutului,
al materiei universale superior organizate.
Este un dialog presupus, in care creatorul il aude pe Hyperion fara ca acesta sa vorbeasca.

Impatimit de iubire, Luceafarul ii cere Demiurgului - izvor de viata "si datator de moarte" - sa-l dezlege de
nemurire. Pentru a trai "o ora de iubire" nici sacrificiul suprem nu i se pare prea mare. Intrucat valoarea unei
ore de iubire este mai mare decat nemurirea insasi, putem spune ca intensitatea sentimentului de iubire
atinge apogeul:

"Reia-mi al nemuririi nimb

Si focul din privire
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire".
Dorinta lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru "o ora de iubire" este simbolul dorintei de a primi o
alta structura, compatibila cu ideea de dragoste - ca mijloc de cunoastere.

Prin faptul ca se simte apasat de legea divina, prin dorinta de a se elibera de ea, prin faptul ca simte
chemarea conditiei umane - care este in afara firii sale - cat si prin intensitatea sentimentelor, Hyperion
este un titan. El simte ca eternitatea il oboseste si de aceea isi doreste dispersarea in haos, stingerea in
repaosul etern:

" Din chaos, Doamne, - am aparut

Si m-as intoarce-n chaos....
Si din repaos m-am nascut,
Mi-e sete de repaos".

Demiurgul incearca sa-l convinga pe Hyperion de zadarnicia hotararii lui, aratandu-i mai intai prapastia
care-l desparte pe el, ca "vecinica minune" nascuta "din forma cea dintai" , de micimea si vremelnicia
muritorilor:

"Tu vrei un om sa te socoti,

Cu ei sa te asameni?
Dar piara oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni;
 Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Si nu cunoastem moarte".
Din sanul vecinicului ieri
Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer,
S-aprinde iarasi soare;

Parand pe veci a rasari,

Din urma moartea-l paste,
Caci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste."

Refuzand sa-i dea conditia de muritor, Demiurgul ii ofera puterea de a stabili cu armele dreptatea si taria pe fata
pamantului. El se adreseaza acum titanului activ:
"Vrei poate-n fapta sa arati
Dreptate si tarie?
Ti-as da pamantul in bucati
Sa-l faci imparatie.
Iti dau catarg langa catarg,
Ostiri spre a strabate
Pamantu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate."
Refuzul Demiurgului de a-l dezlega de nemurire simbolizeaza imposibilitatea obiectiva de a cobori treptele de
organizare a materiei universale.

Ca sa-l convinga, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamant, sa vada ce-l asteapta acolo.
Tabloul al patrulea
Tabloul al patrulea ne coboara in cadrul terestru si cuprinde ideea fericirii omului prin iubire. Intr-un cadru
feeric de natura, specific creatiei eminesciene, Catalin si Catalina, care si-au pierdut identitatea, devenind "doi
tineri singuri" , traiesc povestea lor de iubire.

Este "sara-n asfintit" , iar luna rasare "linistit" si "tremurand din apa", umpland "cu-ale ei scantei / Cararile din
cranguri".

"Florile argintii" ale teilor "cad, o dulce ploaie" peste cei doi indragostiti "cu plete lungi, balaie".

Idila pamanteana a celor doi tineri este simbolul implinirii aspiratiei lor spre fericire.

"Imbatata de amor", fata ii impartaseste acum Luceafarului fericirea sa efemera si - coplesita de nostalgie - il
roaga sa-i lumineze norocul.
Aceasta ultima invocare a Luceafarului de catre Catalina este simbolul dorintei superstitioase a fiintei
pamantene de a-si prelungi fericirea prin protectia unei "stele cu noroc".
 Dualitatea firii Luceafarului este evidentiata mai ales in final.

Dezamagit de tot ce vede, Hyperion nu mai paraseste "locul lui menit din cer", ci raspunde cu detasare
mandra, specifica spiritelor superioare, pecetluindu-si in acelasi timp cu mandrie insingurarea-i vesnica in
nemurire:

"..........................
Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Traind in cercul vostru stramt,
Norocul va petrece, -
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece".

Raspunsul final al Luceafarului are valoare de simbol. Este constatarea rece, obiectiva, a diferentelor
fundamentale dintre doua lumi antinomice: una traind starea pura a contemplatiei , iar cealalta - traind
instinctualitatea oarba in "cercul stramt" al norocului sau nenorocului.

Atitudinea Luceafarului din final este masura mesajului semnificatiei alegorice pe care a urmarit-o Eminescu.
Aici luceafarul reprezinta geniul meditativ al poetului insusi.
Se simte in acest final influenta filozofiei lui Schopenhauer despre geniu ca un izolat, un neinteles in
superioritatea sa.
Drama lui Hyperion, adanca si fara seaman, izvoraste din neputinta de a-si realiza aspiratiile, data fiind
prapastia care exista intre idealul sau superior si marginirea lumii inconjuratoare.

O alta interpretare a fost aceea ca personajele "Luceafarului" ar fi proiectia lirica a eu-lui poetic
eminescian, adevarate voci ale contradictiilor sale interioare, care - ca orice om de geniu - se simte
slab si puternic, muritor si nemuritor, om si zeu.

Poetul s-a imaginat nu numai sub chipul lui Hyperion-geniul, ci si sub al lui Catalin (reprezentand
principiul teluric al barbatului), al Demiurgului ( reprezentand aspiratia spre impersonalitatea universala)
si chiar sub chipul pamantenei Catalina ( reprezentand aspiratia spre absolut a muritorilor).

Eminescu s-a aflat intr-o continua si febrila cautare a unui model uman, care sa-l defineasca.
Astfel, in romanul "Geniul pustiu" el este Toma Nour, in nuvela "Sarmanul Dionis" este Dionis, in
"Strigoii" este Arald, in "Scrisoarea III" este Mircea. In "Sara pe deal", "Floare albastra", "Si daca....",
"Glossa" el devine constient de aceasta cautare si renunta la masca unui personaj, cautand un drum in
interior - drumul constiintei de sine.

In "Luceafarul" Eminescu realizeaza cea mai completa imagine despre sine, traind cu subtilitate toate
metamorfozele eroului.
 Astfel ipostaza de astru, de mit al Luceafarului de noapte, este contemplativa, ca cea din
poezia "Glossa" :

"Ci eu in lumea mea ma simt

Nemuritor si rece"
("Luceafarul")
"Tu ramai la toate rece".
("Glossa")

Ipostazele de inger si demon, care-si au punctul de plecare in poezia "Inger si demon" sunt
construite pe principiul platonic al frumosului, ca in "Oda in metru antic":

"O, esti frumos cum numa-n vis

Un inger se arata".
("Luceafarul")
"Pururi tanar, infasurat in manta-mi".....
("Oda in metru antic")

In poezia "Imparat si proletar" este sugerat conceptul de om-lumina :

Ah! - zise unul - spuneti ca-i omul o lumina

Pe lumea asta plina de-amaruri si de chin?"
 Realizare artistică
Numeroasele variante anterioare formei definitive a "Luceafarului" pun in lumina indelungatul proces de slefuire a
poemului in laboratorul de creatie eminescian. Din anii de cautare a cuvantului "ce exprima adevarul", a acelei
forme perfecte care sa dea glas profunzimii ideilor, s-a intrupat aceasta creatie absoluta a lui Eminescu, care se
dezvaluie in orbitoare sclipiri de imagini, inscriindu-se la loc de frunte intre valorile cele dintai si din totdeauna ale
poeziei romanesti si universale.

1. Stilul:

a. O prima caracteristica a stilului eminescian este limpezimea clasica, rezultata din renuntarea la podoabele
inexpresive, de prisos, la epitetul ornant si metafore, pentru a ajunge la o expresia de precizie uimitoare.

- Din studiul variantelor rezulta ca pentru caracterizarea fetei de imparat din primul tablou, Eminescu a incercat o
multitudine de metafore provenite din regnul vegetal, animal sau mineral ("un ghiocel de fata" , "un vlastarel de fata"
, "o dalie de fata", "un gangure de fata" , "un canaras de fata" , "un giuvaer de fata".

In virtutea acelui instinct poetic selectiv care-l caracteriza, poetul a optat in final pentru forma cea mai simpla de
superlativ popular ( "o prea frumoasa fata"), care i s-a parut ca exprima concis frumusetea absoluta a eroinei.

- Epitetele provenite din adjective sunt putine.

Majoritatea au etimon latin si multe sunt formate cu prefixul "ne-":
"nemarginit" , "negrait " , " nemiscator" , "necunoscut" , "nespus", "nemuritor", "ne-ntrerupt" etc.
 b. O alta caracteristica a stilului o constituie exprimarea gnomica, pentru exprimarea ideilor poetul folosind
maxime, precepte morale, sentinte. Majoritatea unitatilor sintactice au capatat - prin condensare - caracter de
maxime.
Aceasta exprimare aforistica se observa mai ales in dialogul Demiurgului cu Hyperion:

"Cand valuri afla un mormant,

Rasar in urma valuri".
............................................
" Un soare de s-ar stinge-n cer,
S-aprinde iarasi soare".
.............................................
"Caci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste".

c. O alta caracteristica a stilului o constituie puritatea limbajului.

- Aceasta rezulta din folosirea preponderenta a termenilor de origine latina, proveniti din fondul romanesc de
cuvinte. Maiestria poetului consta insa in ridicarea acestor termeni simpli, de circulatie curenta in vorbirea
poporului, la nebanuite valori de expresie.
- De asemenea la aceasta caracteristica mai contribuie si folosirea expresiilor si constructiilor populare de tipul
"o prea frumoasa fata", "ii cade draga fata", "arz'o focul!" , "Da' ce vrei, mari, Catalin? / Ia las', cata-ti de
treaba!" sau "Daca nu stii, ti-as arata / Din bobi in bobi amorul" etc.

- Eminescu a folosit foarte putine neologisme, ( "demon" , "distrasa" , "haos" , "himeric" , "ideal" , "sfera",
"palid" , "repaos"), exprimandu-si ideile filozofice intr-o limba curat romaneasca, naturala, inteligibila pentru
oricine.

d. O particularitate stilistica remarcabila a acestui poem este muzicalitatea exceptionala a versurilor.

Pentru a o obtine Eminescu a folosit doua procedee:

- Astfel, manuind cu deosebita arta aliteratia, poetul a folosit maiestrit efectele eufonice ale cuvinelor in cadrul
fiecarei unitati sintactice.

- Faptul ca Eminescu a folosit o schema prozodica invariabila a contribuit la crearea impresiei de muzicalitate
a versurilor.
Astfel versurile lapidare, dar grele de sensuri ca niste aforisme, sunt grupate in catrene, cu perioade iambice
de 8-7 silabe, ce realizeaza acea "complexitate simpla" de care vorbea G. Calinescu.

Masura este de 8-7 silabe, iar ritmul este iambic. Rimele masculine ( cu accent pe ultima silaba) alterneaza
permanent cu cele feminine, creand impresia de inaltare si cadere, in perfecta consonanta cu ideea poemului.
TABEL AL IMAGINILOR ALEGORICE SI UNELE SEMNIFICATII ALE LOR DIN POEMUL LUCEAFARUL
TABLOUL INTAI
1) fata de imparat - fata la varsta oblicata cand poate fi tulburat de zburator
2) visul fetei - criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste, rezolvata mitologic prin motivul
zburatorului
3) dragostea pentru Luceafar - aspiratie spre absolut; dorinta omului comun de a-si depasi conditia
stramta, limitata de muritor
4) respingerea Luceafarului - refuzul neantului, spaima de nemurire care pentru om inseamna moarte
5) senzatiile de frig si de ardere - revelatii intuitive ale deosebirilor de structura dintre geniu si omul comun
6) Luceafarul - fiinta superioara, geniul
7) dragostea pentru fata de imparat - aspiratia spre concret sau spre o alta forma a materiei universale
8) dragostea dintre fata si Luceafar - atractia contrariilor
9) metamorfozele Luceafarului - capacitatea geniului de a-si da alt chip, mai concret pastrandu-si unitatea
contrariilor din care este intrupat, ca si esenta superioara
10) hotararea de se sacrifica - dorinta de cunoastere; obiectul cunoasterii - fata de imparat - devine si
subiect al pasiunii omului de geniu, pentru care el vrea sa renunte la nemurire
 TABLOUL AL DOILEA

1) Catalin si Catalina - exponentii individual ai aceleiasi lumi

2) “lectia" lui Catalin - forma de magie erotica
3) refuzul initial al Catalinei - reactie de orientare
4) nostalgia fata de Luceafar - ruptura dintre ideal si real
5) acceptarea lui Catalin - revelatia asemanarii de structura si de ideal dintre fiintele
aceleiasi lumi
TABLOUL AL TREILEA
1) Demiurgul - absolutul
2) Hyperion - forma individualizata a absolutului
3) dorinta lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru “o ora de iubire" dorinta de a
primi o alta structura, compatibila cu ideea de dragoste ca mijloc de cunoastere
4) refuzul Demiurgiului - imposibilitatea obiectiva de a mai cobori treptele de organizare a
materiei universale
5) consecventa in atitudinea lui Hyperion - si geniul are o limita de cunoastere
 TABLOUL AL PATRULEA

1) idila paminteana - implinirea aspiratiei spre fericire a perechii pamantene

2) seriozitatea pasionala a lui Catalin - barbatul intamplator devine barbatul unic prin iubire
3) “tradarea" fetei - revelatia Luceafarului asupra timpului ca schimbare; el, care e
nemuritor, nu e stapanit de timp, n-are experienta existentei determinate temporal, prin
tradarea fetei, el descopera ideea de schimbare si ca miscarea e ireversibila
4) a treia invocatie a Luceafarului - dorinta superstitioasa a fiintei pamantene de a-si
prelungi fericirea prin protectia unei “stele cu noroc"
5) raspunsul final al Luceafarului - constatarea rece, obiectiva a diferentelor fundamentale
intre doua lumi antimonice; una traind starea pura a contemplatiei; cealalta starea
instinctualitatii oarbe in cercul stramt al norocului, al sansei de a se implini sau al nesansei
 Concluzii
In poemul "Luceafarul" ipostaza de lumina a eroului principal este sugerata prin metafora "mreaja de vapaie".

Ipostaza de fulger inseamna deplasare pana la limitele creatiei ("Vedea ca-n ziua cea dintai / Cum izvorau lumine"),
dincolo de care - spre a putea penetra constiinta de sine sau sinele suprem sugerat de versul "Jur imprejur de sine" -
el ia ipostaza de gand, ca in versul "El zboara gand purtat de dor".

Prin ipostaza Hyperion, poetul devine o parte a constiintei universale. Eminescu si-a dorit sa atinga aceasta treapta,
unde cuvantul genereaza lumi.

Asadar "Luceafarul este o meditatie filozofica de tip romantic asupra conditiei omului de geniu, dar si a dramei omului
ca fiinta duala, osciland intre viata si moarte, intre pasiune si renuntare, intre soarta si nemurire. Poezia devine astfel
un poem al contrariilor ca semn al universalitatii.

Se poate spune pe drept cuvant ca poemul "Luceafarul" este o sinteza a tuturor temelor si motivelor din intreaga
creatie eminesciana.

Atingand perfectiunea sub raportul ideilor, al semnificatiilor si al rostirii poetice, "Luceafarul" este capodopera cu cea
mai larga si mai profunda implicare in intreaga noastra cultura nationala, dar cu rezonante apoteotice la nivelul
poeziei universale.
O interpretare a poemului Luceafarul socoteste aceasta creatie ca un poem al “vocilor"
poetului sau un poem al mastilor in sensul ca poetul se proiecteaza in diferite ipostaze
lirice.
In concluzie putem spune ca sub aspiratia unei povesti de dragoste Luceafarul este defapt
o sinteza a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa pentru ca gasim aici nu numai
ecouri din poezia de dragoste si natura dar avem ecouri si din poezia de inalta cugetare
filosofica din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, Imparat si proletar). Presupusele
personaje devin simboluri mitice ale contradictiilor din sufletul poetului care se simte ca
orice creator de geniu slab si puternic, muritor si nemuritor, om si zeu.
Bibliografie :
http://www.calificativ.ro/
http://www.calificativ.ro/
Clasa : a-XI-a
http://www.powershow.com/
Liceul Tehnologic Vinga
http://www.slideshare.net/
https://limbaromanatomamarincus.wikispaces.com An scolar :2016-2017
http://cuvintecelebre.ro/ Pace și iubire !
http://autori.citatepedia.ro/

”Copiii români sunt încărcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu
se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţă nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput,
nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei
cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape
toate şcoalele la noi. Vezi tineri care au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psihologie,
ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul
şi... cu toate astea, nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit şcoala au uitat tot...”

Proiect realizat de : Szabo Raul

Gârba Paula