LICEUL TEHNOLOGIC VINGA

PROFIL : SERVICII
SPECIALIZARE : TEHNICIAN ÎN ACTIVITĂŢII ECONOMICE

PROIECT PENTRU OBŢINEREA CERTIFICATULUI DE

COMPENTENŢE PROFESIONALE
„TEHNICIAN ÎN ACTIVITĂŢI ECONOMICE NIVEL IV”

PROFESOR
COORDONATOR : CANDITAT :

GICĂ DALINA

IUNIE
2020
 CUPRINS

Pag.
ARGUMENT..................................................................................................... 1
CAPITOLUL I
OBIECTIVELE PROGRAMELOR DE PROTECTIE A
CONSUMATORILOR..................................................................................... 2
CAPITOLUL II
CONCEPTUL ŞI STRUCTURA CÂMPULUI DE ACŢIUNE A PROTECŢIEI
CONSUMATORILOR.................................................................................................................. 5
CAPITOLUL III
ORGANIZAREA PROCESULUI DE PROTECTIE A
CONSUMATORILOR..................................................................................... 14
3.1. Implicarea puterii publice în protecţia consumatorilor....................... 14
3.2. Organizarea consumatorilor în vederea apărării drepturilor
proprii ..................................................................................................... 23
CAPITOLUL IV
PROTECTIA CONSUMATORILOR ÎN ROMANIA.................................. 26
4.1. Cadrul legislativ privind protecţia consumatorilor în România......... 26
4.2. Cadrul instituţional privind protecţia consumatorilor în România................................... 38
CAPITOLUL V
STUDIU DE CAZ..............................................................................................................................48
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................... 52
 ARGUMENT

Latură importantă a protecţiei sociale şi componentă de bază a programelor guvernamentale

în aceasta direcţie, protecţia consumatorilor reprezintă un ansamblu de dispoziţii privind iniţiativa
publicăşi privată, norme destinate a asigura şi ameliora continuu apărarea intereselor acestora.
Protecţia consumatorilor îmbracă o serie de aspecte, fiecare agent de piaţa fiind confruntat cu
numeroase probleme legate de structura ofertei, preţuri, calitate, sistemul de informare şi de
comercializare Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), prin rezoluţia 39 / 284 din aprilie 1985, a
stabilit o serie de principii directoare privitoare la protecţia consumatorilor, menite să asigure
guvernelor tuturor ţarilor un cadru care sa poată fi folosit în elaborarea şi consolidarea politicii şi
legislaţiei în domeniu.
Câteva exemple de obiective principale ale protecţiei consumatorilor, valabile pe plan
mondial:
- facilitarea producţiei şi distribuţiei unor produse corespunzătoare din punct de vedere
calitativ şi sortimental cerinţelor consumatorilor;
- asigurarea ţinerii sub control a practicilor comerciale abuzive care afectează consumatorii;
- protecţia consumatorilor faţă de pericolele ce afectează sănătatea şi siguranţa lor;
- promovarea şi protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
- asigurarea accesului consumatorilor la informaţiile corecte;
- obligativitatea tuturor întreprinderilor - producătoare, distribuitoare, de a se supune
reglementărilor privind protecţia consumatorilor;
- asigurarea posibilităţii unei desfăşurări efective a consumatorilor în cazul unor daune
generate de produsele achiziţionate.

1
 CAPITOLUL I
OBIECTIVELE PROGRAMELOR DE PROTECTIE A
CONSUMATORILOR

Câmpul foarte larg de acțiune, în cadrul căruia puterea publică sau diversele organismele
guvernamentale trebuie să intervină pentru a asigura o anumită protecție socială, precum și natura deosebit de
complexă a relațiilor dintre ofertanți și consumatori, au pus societatea în alertă, determinând-o să intervină prin
diverse programe de protecție a consumatorilor, cu largi reverberații asupra întregului sau sistem economico-
social.
Într-un asemenea context, s-a considerat util ca în vederea conturării principalelor aspecte asupra
cărora trebuie să se concentreze acțiunile ce urmează a fi incluse în cadrul programelor de protecție a
consumatorilor, să fie supuse atenției câteva aspecte cadru, cărora le vor fi subordonate, la început,
obiectivelor generale ale respectivelor programe și apoi ale revendicarilor sau ale diferitelor alte aspecte,
apărute pe parcurs, ca generatoare de conflicte sociale sau de prejudicii în hrana consumatorilor.
Pornind de la un asemenea cadru, Organizatia Natiunilor Unite, prin rezolutia 32/248 din aprilie
1985, a stabilit o serie de principii directoare pentru protectia consumatorilor, menite sa asigure
guvernelor tuturor tarilor un cadru care sa poata fi folosit in elaborarea si consolidarea politicii si
legislatiei pentru protectia consumatorilor.
Potrivit acestui cadru de principii, drept principale obiective asupra carora ar trebui sa se
concentreze fiecare tara si miscarile de aparare a drepturilor consumatorilor, se contureaza urmatoarele :
 facilitarea producerii si distribuirii de produse corespunzatoare nevoilor si cererilor
consumatorilor;
 incurajarea unor nivele ridicate ale eticii celor angajati in producerea si distribuirea
bunurilor de consum si serviciilor catre consumatori;
 asigurarea tinerii sub control, prin intermediul tuturor organizatiilor nationale si
internationale, a practicilor comerciale abuzive care afecteaza consumatorii;
 promovarea unei cooperari internationale in domeniul protectiei consumatorilor;
 incurajarea dezvoltarii conditiilor de piata, care sa asigure consumatorilor o larga gama
de produse, la preturi avantajoase acestora;
 stabilirea unui sistem de prioritati privind protectia consumatorilor din fiecare tara, a
circumstantelor economice si sociale specifice nivelului de dezvoltare atins, precum si a nevoilor
caracteristice populatiei statului respectiv;
 protectia consumatorilor fata de pericolele ce afecteaza sanatatea si siguranta lor;

2
  promovarea si protectia intereselor economice ale consumatorilor;
 asigurarea accesului consumatorilor la informatiile corecte, care sa permita acestora sa
faca o alegere conforma dorintelor si necesitatilor personale;
 crearea unui sistem de educare a consumatorilor;
 asigurarea posibilitatii unei despagubiri efective a consumatorilor, in cazul ivirii unor
daune generate de produsele sau serviciile achizitionate in cadrul pietei.
Principiile conturate de Organizatia Natiunilor Unite si recomandate guvernelor statelor membre
ale acestei organizatii mondiale, prin natura lor se adreseaza puterii de stat, administratiei publice.
Se considera insa ca este necesar ca programele de protectie a consumatorilor, din tarile care
trec in aceasta perioada spre o economie de piata, sa cuprinda in structurile lor si alte aspecte generale, de
larga audienta in cadrul consumatorilor si cu o frecventa ridicata in cadrul revendicarilor individuale
formulate de catre ei.
Dintre acestea, o importanta deosebita prezinta urmatoarele :
 obligarea statului de a asigura o pozitie dominanta a consumatorului pe piata, pozitie
garantata prin legi sau alte acte normative specifice, precum si prin programele de protectie a
consumatorilor alcatuite de diversele sale institutii;
 impunerea ideii potrivit careia, protectia consumatorului trebuie interpretata ca o
problema publica, fenomen care presupune respectarea unui pachet de norme juridice si diferite acte
departamentale legate de intregul proces de comercializare si consum al marfurilor;
 înlăturarea discriminarilor în domeniul serviciilor și instaurarea principiului potrivit
căruia, în asigurarea serviciilor către consumatori, sa se aiba in vedere excluderea diferentelor si a
decalajelor dintre sectorul de stat, cooperatist si particular;
 includerea răspunderii subiective a celui care ofera bunuri sau asigura diferite servicii, cu
raspunderea obiectiva sau așa-numita “răspundere pentru rezultate”;
 impunerea obligativitatii producatorilor de bunuri de consum si prestari de servicii de a
emite documente asupra utilității si serviciului asigurat, iar in functie de anumite particularitati ale
bunului sau serviciului si alte documente care sa garanteze siguranta consumului si securitatea in procesul
de utilizare.
Prin natura sa, miscarea de aparare a consumatorilor imbraca doua aspecte : ea reprezinta, in
primul rand, o lupta constienta a consumatorilor care indeamna la grupare si exprimare nonviolenta, in
cadrul unui stat de drept, a nemultumirilor fata de ofertele de bunuri si servicii ce li se fac; in al doilea
rand, ea poate fi avuta in vedere ca o actiune, sau pachet de actiuni ale puterilor publice si profesionale, ce
rezulta din constientizarea necesitatilor privind lupta impotriva unor practici abuzive din cadrul pietei.
In lumea contemporana, pornindu-se de la o asemenea larga si echivoca definire a miscarii
respective, s-au conturat doua curente, primul mai moderat, al doilea suficient de incitant, ambele

3
deosebit de tentante pentru organizatorii miscarii respective si foarte frecvent speculate de unele partide
politice in lupta lor pentru putere.
Pornind de la complexitatea problemelor pe care le presupune un sistem eficient de aparare a
drepturilor consumatorilor, organismele guvernamentale sau neguvernamentale cu atributiuni in domeniu,
trebuie sa aiba in vedere in permananta o politica coerenta privind consumatorul.
Satisfactia consumatorului, ce poate fi definita prin distanta dintre oferta si asteptari, se va realiza
numai atunci cand atat producatorul, cat si comerciantul, desfasoara o succesiune de activitati ce au in
vedere, in principal, urmatoarele obiective : eficienta, calitatea, volumul, timpul, locul, achizitionarea,
promptitudinea, precum si imaginea fabricantului si a vanzatorului in general, a produsului in special.

4
 CAPITOLUL II
CONCEPTUL ŞI STRUCTURA CÂMPULUI DE ACŢIUNE A
PROTECŢIEI CONSUMATORILOR1

Protecţia consumatorilor reprezintă o componentă de bază a sistemului protecţiei sociale,

având în vedere un ansamblu de dispoziţii privind iniţiativa publică şi privată, destinat a asigura şi a
ameliora continuu respectarea intereselor consumatorilor. Este deci vorba de ansamblul de intervenţii
sociale – guvernamentale sau neguvernamentale – ce are în vedere mai multe planuri, fiind menit să ofere
echilibrul necesar consumatorului, în calitatea sa de „actor” al pieţei, echilibru bazat pe respectarea unor
clauze convenite şi pe asigurarea accesului tuturor celor interesaţi la produse şi servicii care să nu prezinte
nici un fel de risc şi, nu în ultimul rând, pe promovarea corectă, echitabilă şi susţinută a dezvoltării
economico-sociale.
Protecţia consumatorilor are în vedere o gamă largă de aspecte, care, de fapt, se regăsesc
în problemele cu care se confruntă consumatorul pe piaţă, probleme legate, în principal, de structura
produselor destinate a-i asigura consumul, preţurile la care îşi poate procura diversele produse şi servicii
şi calitatea acestora, sistemul de informare prin care să se asigure transparenţa pieţei, sistemul de
comercializare a produselor şi calitatea serviciilor comerciale, şi exemplele ar putea continua. În cadrul
acţiunilor de protecţie, se pleacă de la rolul de cea mai mare importanţă al consumatorului, în calitatea sa
de purtător al cererii de mărfuri, în mecanismul de piaţă, umărindu-se respectarea „regulilor de joc” pe
toate planurile, începând cu consumatorul de bunuri de consum, fie cele de necesitate zilnică, curentă, fie
cele de folosinţă îndelungată, dar şi consumatorul de medicamente, continuând cu beneficiarii
multitudinii de servicii, publice sau private, unele curente, obişnuite, altele mai complexe, ca acelea de
alimentaţie publică şi turism, de poştă şi telecomunicaţii, servicii financiar-bancare şi de asigurări, servicii
medicale şi terminând, poate, cu consumatorul de cultură, în general, de spectacole de teatru şi
televiziune, de emisiuni de radio, în particular, de cititorul de ziare şi reviste, de consumatorul de
distracţii, de timp liber. Într-un asemenea context, statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează
cetăţenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi
servicii, informării lor complete asupra caracteristicilor esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării lor la
fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori. Aceasta, deoarece, într-o
societate liberă şi democratică, fiecare individ are dreptul de a avea asigurate condiţiile necesare pentru
achiziţionarea bunurilor şi serviciilor pe care şi le doreşte şi pe care le poate plăti, de a avea posibilitatea
să-şi materializeze intenţiile privind satisfacerea nevoilor sale, potrivit unor priorităţi pe care singur şi le
1

5
 stabileşte. De altfel, potrivit literaturii de specialitate, aşa cum în politică democraţia constă în asigurarea
drepturilor alegătorilor, în economie democraţia se traduce prin asigurarea drepturilor consumatorilor de a
alege din multitudinea de mărfuri pe cele pe care şi le doresc, pe cele de care au nevoie.
Astăzi, consumatorul, inclusiv cel român, ştie că în raport cu agenţii economici, fie ei
producători sau distribuitori, legea îi conferă o serie de drepturi şi îl apără împotriva
oricărui abuz ce ar putea să-i pună în pericol viaţa şi sănătatea sau să-i lezeze interesele
sale patrimoniale sau nepatrimoniale.
Conceptul privind „drepturile consumatorilor” îşi are originea în „Carta
drepturilor consumatorilor”, definită de fostul preşedinte al S.U.A., J.F.Kennedy, în
martie 1962, sub forma unui mesaj special adresat Congresului american. Date fiind
evenimentele din perioada următoare şi soarta preşedintelui, Carta respectivă nu a mai
fost definitivată, ea rămânând însă importantă prin conturarea drepturilor fundamentale
ale consumatorilor (dreptul la alegere liberă, dreptul la informare, dreptul la petiţie şi
ascultare, dreptul de protecţie), dar, mai ales, prin faptul că a servit drept model de
referinţă la elaborarea legilor de protecţie a consumatorilor apărute în deceniile şapte şi
opt atât în S.U.A. şi în alte ţări de pe continentul american (Canada, Mexic), cât şi în
Europa (Belgia, Franţa, Germania, Suedia).
Aşa cum menţionam, protecţia consumatorilor reprezintă o componentă de primă
însemnătate a protecţiei sociale. Dar trebuie remarcat faptul că, dacă protecţia socială
presupune un transfer de fonduri de la stat sau de la agenţi economici privaţi către
consumator, ca urmare în primul rând a majorării preţurilor de consum (de exemplu, indexările sau
compensaţiile la salarii şi pensii), protecţia consumatorilor înseamnă protejarea acestora împotriva
riscului de a achiziţiona sau de a li se presta un serviciu care să le pună în pericol viaţa, sănătatea ori
interesele lor legitime.
Într-un asemenea cadru de o deosebită complexitate, în vederea asigurării unei
protecţii reale a consumatorilor, sunt mai întâi necesare o bună structurare a fenomenelor şi
a ariei problematice generate de către acestea, o selectare atentă a problemelor, urmate de analiza
lor în detaliu şi, în funcţie de toate acestea, conturarea unor obiective specifice fiecărei zone şi
perioade surprinse în programele de protecţie. Iată de ce protecţia consumatorilor îmbracă atât
forma unei mişcări generale, care îşi propune să militeze pentru respectarea intereselor
consumatorilor, cât şi pe cea a unor acţiuni speciale, cu programe şi obiective bine determinate, în
timp şi spaţiu.
Potrivit literaturii de specialitate2, marile probleme ce pot face obiectul unor
programe de protecţie a consumatorilor, iniţiate în perioada actuală şi în viitorul apropiat de către
instituţiile guvernamentale sau organizaţiile neguvernamentale din România, se referă la cinci

6
aspecte principale: îmbunătăţirea consumului populaţiei, asigurarea unei calităţi corespunzătoare a
bunurilor şi serviciilor oferite consumatorilor, asigurarea unui sistem de
preţuri în concordanţă cu nivelul veniturilor populaţiei, asigurarea unui sistem de informare
eficient şi util pentru potenţialii consumatori, care să asigure transparenţa pieţei, şi apărarea
consumatorilor împotriva unor politici agresive de marketing, promovate de ofertanţi.
În continuare ne vom opri la fiecare din aceste aspecte.

a) Îmbunătăţirea consumului populaţiei rămâne principalul obiectiv ce îşi găseşte

locul în cadrul programelor de protecţie a consumatorilor. Este un obiectiv cu care începe, în
general, un asemenea program, aproape în toate cazurile, indiferent de nivelul de dezvoltare a pieţei,
dar care, în cazul României, apare ca un aspect specific, mai ales în etapa acuală pe care o parcurge
economia noastră, o economie de tranziţie, cu numeroase distorsiuni. O asemenea distorsiune cu
implicaţii sociale de mare amploare, este degradarea continuă a consumului populaţiei, atât sub
aspect cantitativ, cât şi, mai ales, calitativ. Situaţia consumului s-a deteriorat sub aspect structural,
evidenţiindu-se o ruptură, de mari proporţii, între consumul înregistrat în ţările civilizate ale
Europei de vest, axat în special pe servicii, şi cel al populaţiei României, în care preponderent
rămâne consumul de bunuri de consum, ce înregistrează o pondere de peste 85%, în prim plan
situându-se consumul de bunuri alimentare, ce reprezintă circa 60% din totalul cheltuielilor. O
asemenea pondere este alarmantă, consumul alimentar degradându-se într-o asemenea măsură, încât
periclitează însăşi fiinţa biologică a naţiunii, abătându-se substanţial, atât cantitativ, cât şi, mai ales,
calitativ, de la caracteristicile fazei de saturaţie a nevoilor alimentare. Într-un asemenea context,
îmbunătăţirea consumului populaţiei României trebuie să se constituie într-un obiectiv de susţinere
morală a programului de reformă, obiectiv ce ar putea fi realizat, în condiţiile actuale, în două etape.
Avem în vedere, mai întâi, asigurarea unui nivel minim de trai pentru categoriile dezavantajate, a
căror putere de cumpărare actuală este limitată de nivelul veniturilor şi deteriorarea raporturilor de
preţ între bunurile de consum, iar apoi, asigurarea unor structuri de consum corespunzătoare
legităţilor obiective ale dezvoltării fenomenului în cauză.
Aşa cum corect remarcă literatura de specialitate3, realizarea îmbunătăţirii
consumului populaţiei presupune soluţionarea cel puţin a următoarelor probleme:
• asigurarea echilibrului fondului de marfă cu puterea de cumpărare a populaţiei;
• orientarea agenţilor economici, prin facilităţi economice şi politici fiscale adecvate, spre
realizarea unor programe de producţie a bunurilor de consum care, pe de o parte, să valorifice
posibilităţile reale ale economiei (capacităţi de producţie, resurse materiale şi umane), iar pe de altă
parte, să contribuie la facilitarea unei bune funcţionări a mecanismului de piaţă, eliberându-l de

7
îngrădiri şi restricţii monopoliste sau oligopoliste specifice etapei actuale, chiar dacă asemenea
tipologii ale pieţei sunt caracteristice societăţilor cu capital de stat;
• importul unor bunuri de consum care să contribuie la reglarea echilibrului dintre nevoi şi
resurse, prin asigurarea unei oferte suplimentare, atât sub aspect cantitativ, cât şi, mai ales, calitativ
(diversitate, calitate etc.);
• realizarea unei producţii de bunuri de consum potrivit microcererii consumatorilor, în
acest scop fiind necesare o flexibilizare a actualului mecanism de constituire a fondului de marfă şi,
mai ales, o mai mare adaptabilitate a producătorilor la schimbările calitative şi cantitative ale
cererii.
În ceea ce priveşte priorităţile referitoare la îmbunătăţirea structurii calitative şi
modernizarea consumului, apreciem că se impun drept prioritare următoarele aspecte:
– investigarea complexului de nevoi, în condiţiile unui mod de viaţă evolutiv, cu stiluri
diverse şi variate;
– operaţionalizarea informaţiilor oferite de cercetările de piaţă, în vederea asigurării
concordanţei dintre structura analitică a nevoii sociale şi structura producţiei;
– urmărirea şi încorporarea progresului tehnico-ştiinţific şi social în programe de
modernizare a consumului.

b) Asigurarea calităţii bunurilor şi serviciilor este cel de-al doilea domeniu specific
relaţiilor economico-sociale din ţara noastră şi care trebuie să facă parte din programele de
protecţie a consumatorilor. Aceasta, deoarece problema calităţii bunurilor şi a serviciilor de consum
se constituie într-un serios semnal de alarmă, în multe situaţii derogarea de la lege fiind mai
frecventă şi chiar mai puternică decât legea. În aceste condiţii, programele de protecţie a
consumatorilor trebuie să aibă în vedere şi să promoveze revigorarea preocupărilor pentru calitate,
să implice toţi agenţii economici prezenţi în circuitul bunurilor
şi serviciilor. Problema principală a statului în acest domeniu trebuie să devină
însănătoşirea pieţei, asigurarea stării de sănătate a populaţiei, astfel încât să nu mai pătrundă
produse neconforme cu calitatea stipulată în documentele de însoţire, de etichete şi de reclamă sau
angajată prin înscrierea mărcilor. În aceste condiţii, politica în domeniul protecţiei consumatorilor
trebuie să aibă în vedere asigurarea preocupărilor pentru calitate. Pentru aceasta, trebuie să se aibă
în vedere, mai întâi, valorificarea în condiţii corespunzătoare a resurselor de care dispune economia,
o producţie care să răspundă calitativ exigenţelor sporite ale consumatorului, iar apoi, o
reglementare exigentă a importurilor de mărfuri şi o respectare întocmai a acesteia. Desigur, o
asemenea optică trebuie susţinută de un cadru legislativ adecvat (în acest domeniu au fost realizate
importante progrese), precum şi de un cadru instituţional pe măsură, cu bază proprie de analiză şi
urmărire a fenomenelor legate de calitate. La acestea trebuie adăugată preocuparea statului pentru

8
încurajarea unor asociaţii puternice ale consumatorilor, care să contribuie la prevenirea practicilor
comerciale abuzive, atât ale producătorilor, cât şi ale comercianţilor, asigurând astfel exigenţa şi
respectul faţă de
calitatea bunurilor şi serviciilor oferite pieţei. Câştigarea încrederii consumatorilor faţă de
produs şi de cel ce îl oferă ridică o serie de aspecte care ţin de prestigiul producătorului,
de calitatea reală a produsului, de garanţiile şi obligaţiile asumate etc. Iată de ce se poate
spune, fără riscul de a greşi, că astăzi consumatorul „cumpără” multă încredere, iar producătorul şi
comerciantul sunt „obligaţi” să răspundă unei asemenea încrederi. Cei doi trebuie însă să aibă în
vedere faptul că exigenţele consumatorului au crescut foarte mult, acesta nemaifiind dispus să-şi
cheltuiască veniturile pe produse de calitate îndoielnică sau să accepte servicii care nu se ridică la
nivelul preţului plătit.
În acelaşi timp, responsabilii pentru calitatea produselor şi serviciilor trebuie să ştie
că, acum, consumatorul român are posibilitatea să facă unele comparaţii cu ceea ce se întâmplă în
lume, cu modul în care se realizează actul de vânzare-cumpărare în alte ţări, în care protecţia
consumatorului este ridicată la rang de politică de stat. Iată de ce agenţii economici, indiferent de
calitatea lor, trebuie să fie interesaţi în a câştiga încrederea
consumatorilor, iar în condiţiile în care nu fac nimic în acest sens, ei trebuie obligaţi. Iar
acest lucru trebuie să-l facă mai întâi statul, prin instituţiile sale abilitate, apoi diferitele organisme
neguvernamentale, de genul asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, şi, nu în ultimul rând,
consumatorii, care, în calitatea lor de cumpărători sau beneficiari ai unor servicii, trebuie să-şi
cunoască drepturile conferite prin lege şi, mai ales, să renunţe la atitudinea de pasivitate, care de
fapt permite perpetuarea unor asemenea aspecte privind calitatea bunurilor şi serviciilor.

c) Domeniul cel mai disputat, controversat chiar în ceea ce priveşte protecţia

consumatorilor rămâne asigurarea unui sistem de preţuri în concordanţă cu specificitatea
perioadei de reformă pe care o parcurg în prezent economia şi societatea românească. Trebuie
avut în vedere, în acest context, faptul că liberalizarea preţurilor pe piaţa românească a pus
consumatorul în faţa unui comerţ devenit dintr-o dată ostil. Iată de ce, în cadrul acţiunilor de
protecţie a populaţiei, a consumatorilor, trebuie avută în vedere şi soluţionarea unor aspecte de
fond, referitoare la impactul preţurilor asupra acestora, mecanismul preţurilor rămânând una din
principalele probleme ale perioadei de trecere la economia de piaţă, cu multiple influenţe asupra
ritmului de trecere, asupra stabilităţii monedei naţionale sau a schimburilor de mărfuri pe piaţa
externă. Menţinerea în continuare a decalajului dintre fondul de marfă sărac şi veniturile populaţiei
face inevitabilă creşterea în ritmuri ameţitoare a inflaţiei, cu influenţele ei nedorite, ca, de exemplu,
specula, migrarea spre exterior a unui volum crescut de produse etc. Acordând autonomie
funcţională agenţilor economici, aceştia vor căuta să-şi adapteze producţia la cerinţele pieţei, la

9
nivelul microcererii. În aceste condiţii, nivelul costurilor marginale va deveni unul dintre criteriile
majore în stabilirea preţurilor. Desigur, va trebui ca agenţii economici să-şi asume riscul, mai ales în
condiţiile actuale ale economiei româneşti, de a nu reuşi să înregistreze corect punctul de incidenţă
al cererii şi ofertei, chiar să-l înregistreze pasiv şi, drept urmare, să influenţeze sensibil determinarea
preţurilor, făcând astfel ca inflaţia să se manifeste şi datorită creşterii costurilor. În aceste condiţii, o
politică a celor care reprezintă consumatorii ar putea determina producătorii să aibă în vedere
asigurarea unei corelaţii corecte între muncă, valoare şi venituri, pe de o parte, şi costurile
produselor, pe de altă parte. Trebuie menţionat însă faptul că atâta timp cât pe piaţa românească
penuria de mărfuri se va menţine, preţurile vor fi în continuare mari, cu mult peste puterea de
cumpărare a majorităţii populaţiei, consecinţele neîntârziind să apară.
În aceste condiţii, literatura de specialitate4 propune ca obiectivele protecţiei
sociale să îmbrace două aspecte:
-asigurarea unui cadru bine determinat prin lege şi transparent pentru toate categoriile de
populaţie;
-stabilirea unor măsuri concrete, care să conducă efectiv la menţinerea unui nivel de trai
decent pentru întreaga populaţie, indiferent de categoria socială şi vârsta fiecărui individ.
În ceea ce priveşte primul aspect, cel referitor la cadrul de formare şi evoluţie a
preţurilor, acesta ar putea fi concretizat în măsuri care să conducă la o protecţie reală a
consumatorilor, de genul:
• crearea condiţiilor necesare, astfel încât formarea şi evoluţia preţurilor să aibă loc în
condiţiile de autonomie deplină a agenţilor economici, creându-li-se acestora posibilitatea să-şi
poată stabili pe baze reale consumurile specifice, necesarul de forţă de muncă, o productivitate a
muncii comparabilă cu cea realizată în condiţii asemănătoare de agenţii economici ce-şi desfăşoară
activitatea în cadrul pieţei europene;
• acordarea unor facilităţi agenţilor economici implicaţi în tranzacţii externe, ce ar putea să
influenţeze decisiv piaţa, jocul cererii şi ofertei;
• crearea unui sistem flexibil şi dinamic privind acordarea de compensaţii băneşti, capabile
să diminueze efectele majorării preţurilor, dintr-o perioadă sau alta;
• autorizarea participării unor autentici reprezentanţi ai consumatorilor la tratativele purtate
între agenţii economici cu privire la stabilirea preţurilor produselor, tarifelor şi serviciilor cu o
pondere mare în consumul populaţiei.
Cel de-al doilea aspect, ce poate avea un caracter temporar, prezintă importanţă
mai ales în perioada de tranziţie. Pot fi avute în vedere acordarea unor sume fixe,
compensatorii pentru majorările de preţuri la unele produse alimentare de bază, produse

10
 industriale şi servicii importante în consumul populaţiei, stabilirea produselor şi serviciilor
ale căror preţuri sau tarife vor servi drept bază pentru indexarea salariilor şi pensiilor, şi exemplele
ar putea continua. De asemenea, sunt binevenite măsuri de supraveghere de către stat a fluxului
bunurilor de consum de la producător sau importator la consumator, astfel încât să se evite stocarea
periodică a unor mărfuri, în special de către comercianţi, în aşteptarea unor eventuale preţuri mai
mari, înlăturarea posibilităţilor de aprovizionare preferenţială şi interzicerea sistemului de relaţii
preferenţiale între furnizori şi beneficiari etc.
Desigur, în cadrul ambelor categorii de probleme trebuie avute în vedere perioade
limitate, bine determinate, mai ales de timpul de menţinere a producţiei la un nivel inferior cererii
de consum, dar şi de ritmul de erodare a veniturilor şi acumulărilor băneşti ale populaţiei. Odată
soluţionate asemenea probleme, se va putea intra într-un normal dorit, când piaţa va fi singura care
va stabili „regulile jocului”. Dar, cel puţin în economia românească, apreciem că, din păcate, acest
lucru nu se va întâmpla aşa de curând. Până atunci însă, mai ales în condiţiile existenţei şi
menţinerii monopolului producătorilor şi a penuriei de mărfuri, formarea preţurilor exclusiv prin
jocul liber al ofertei şi cererii poate declanşa un proces complex de fenomene negative, cu efecte
greu de anticipat, ce pot duce la probleme serioase pentru societate, în general, şi pentru economie,
în special. Avem în vedere posibile creşteri generalizate de preţuri, în unele situaţii chiar explozive,
reducerea fluxurilor economice şi, în unele cazuri, chiar blocarea lor, mai ales când creşterea
preţurilor va determina reducerea severă a producţiei, creşterea şomajului şi micşorarea veniturilor,
ca urmare a scăderii numărului populaţiei ocupate, scăderea ritmului investiţiilor, scăderea
consumului individual şi, implicit, a cererii.

d) Organizarea unui sistem de informare corespunzătoare a consumatorilor

constituie un alt domeniu din structura de acţiune a protecţiei consumatorilor. Aşa cum am
mai menţionat, transparenţa pieţei rămâne una din condiţiile existenţei şi funcţionării
mecanismului concurenţial, ea implicând informarea corespunzătoare a consumatorilor, în calitatea lor
de potenţiali cumpărători. O informare bună, obiectivă, oportună şi pertinentă facilitează consumatorului
posibilitatea de a-şi stabili în cunoştinţă de cauză produsele de care are nevoie, preţurile la care acestea pot fi
procurate, facilităţile oferite de producător şi/sau de comerciant, dar şi realizarea unui sistem de optimizare a
resurselor în raport cu posibilităţile financiare de care dispune fiecare, pe baza ierarhizării priorităţilor şi a
stabilirii ordinii de achiziţionare.
În acest sens, informaţiile destinate consumatorilor pot fi structurate în patru
principale categorii:
• informaţii asupra produselor existente pe piaţă, informaţii prin care se fac cunoscute
potenţialilor cumpărători elemente precum natura produsului, originea şi provenienţa sa, preţul
acestuia, termenul de valabilitate, sistemul de conservare şi depozitare etc. ;

11
 • informaţii asupra pieţei, referitoare la sistemul de relaţii de piaţă existent, intermediarii
implicaţi, sortimentul de produse şi tipurile de servicii asigurate, facilităţile ce pot fi acordate etc.
Amplitudinea şi, mai ales, calitatea unor asemenea informaţii depind de nivelul atins de piaţa
fiecărui produs, de gradul de satisfacere a nevoilor, într-un fel punându-se problema în cazul unei
pieţe abundente, a consumatorilor, şi altfel în cazul unei penurii de produse, respectiv o piaţă a
vânzătorului;
• informaţii referitoare la circuitele de distribuţie, la structura acestora, la reţeaua de
distribuţie, localizarea unităţilor, programul de funcţionare a lor etc.;
• informaţii asupra propriilor nevoi, informaţii ce au drept scop lămurirea publicului
consumator privind interpretarea, înţelegerea şi satisfacerea nevoilor, din punct de vedere atât
cantitativ, cât şi, mai ales, calitativ. Asemenea informaţii trebuie să cuprindă şi elemente
educaţionale, destinate să cultive gustul pentru frumos şi plăcut, contribuind astfel la înlăturarea
subcreaţiilor şi a promovării unor produse de gust îndoielnic.

e) Cea de a cincea problemă referitoare la structura protecţiei consumatorului are în

vedere apărarea acestora împotriva unor politici agresive de marketing promovate de ofertanţi. În
condiţiile în care informarea potenţialilor cumpărători se asigură, mai ales, prin intermediul
publicităţii şi al sistemului de etichetare, în prezent, în toată lumea există serioase rezerve privind
informarea efectivă şi eficientă a consumatorilor prin publicitate şi etichetaj. Aceasta, deoarece, în
cea mai mare parte a cazurilor, scopul publicităţii îl constituie, înainte de toate, asigurarea vânzării
produselor sau serviciilor, lucru cu totul incompatibil cu ideea de informare obiectivă a publicului.
Foarte adesea, publicitatea şi etichetarea au drept unic scop sporirea puternică a vânzărilor şi, drept
urmare, ele nu fac altceva decât să încerce a inocula consumatorului, în mod agresiv, preferinţele
pentru produsul ce interesează firma ofertantă. O asemenea situaţie face ca informarea
consumatorului să fie incompletă, imprecisă, lipsită de obiectivitate şi, în unele cazuri, limitată,
chiar înşelătoare. Înscriindu-se pe aceeaşi traiectorie a conduitei necorespuzătoare a unor firme în
procesul de informare, etichetele sunt adesea incomplete, purtând aproape întotdeauna menţiuni
lipsite de înţelegere şi neasigurând, în totalitate, indicaţiile esenţiale pentru procesul de consum,
eludând unele aspecte legate de compoziţia produsului, adresa producătorului, data limită de
consum etc. Mai mult, în ultimul timp, multe firme promovează prin sistemul de etichetare o
informaţie incomprehensibilă, redată prin anumite coduri, care ignoră cunoştinţele şi puterea de
înţelegere a consumatorului, atât cu privire la elementele ce ţin de tehnologia şi modul de utilizare a
produsului, cât şi în legătură cu datele de identificare a adresei producătorului.
Ţinând seama de aspectele cu privire la utilitatea informaţiei în cadrul procesului
de cumpărare, amploarea, structura şi destinaţia acesteia, cât şi de modul denaturat în care această

12
informaţie este folosită de către unele firme producătoare sau comerciale, urmărirea unei asemenea
probleme şi, mai ales, soluţionarea acesteia, au un triplu rol:
• să asigure căile de informare corectă asupra a ceea ce oferă piaţa, asigurându-I astfel
acesteia transparenţă;
• să asigure cadrul unei lupte deschise împotriva deformării informaţiei, folosirii ei abuzive
şi, mai ales, agresive;
• să se evite complicarea, codificarea şi îngreunarea înţelegerii informaţiei de către
destinatarii săi, respectiv potenţialii cumpărători.

13
 CAPITOLUL III
ORGANIZAREA PROCESULUI DE PROTECTIE A
CONSUMATORILOR

Cercetarea practicilor mondiale și studierea experienței unor țări cu tradiție – ca Anglia,

Belgia, Franța, Germania,SUA etc. – atat in domeniul relatiilor comerciale, cat si in ceea ce priveste
preocuparile privind asigurarea protectiei consumatorilor, contureaza cateva aspecte si directii
deosebit de interesante, ce ar putea sta la baza organizarii procesului de protectie a consumatorilor,
cu intregul sau sistem legislativ structural institutional, din cadrul oricarei tari care se orienteaza
spre o economie de piata.
Ideea generala ce se desprinde din cercetarea experientei tarilor respective are in vedere ca
protectia consumatorilor trebuie organizata sub forma unui proces complex, in care sa fie implicata
atat puterea publica, statul ca atare, cat si consumatorul insusi.
Aceasta face necesar ca tratarea detaliata a problemelor referitoare la modul de implicare al
statului, cat si unele probleme referitoare la organizarea consumatorilor in vederea apararii
propriilor drepturi.

3.1. Implicarea puterii publice în protecţia consumatorilor

Experienţa ţărilor cu tradiţie în economia de piaţă, în general, şi în asigurarea

protecţiei consumatorilor, în special, demonstrează că organizarea procesului în cauză trebuie
realizată sub forma unui proces complex, care presupune ca, alături de instituţiile neguvernamentale
în domeniu (asociaţii pentru protecţia consumatorilor, organisme consultative etc.), să fie implicate,
pe de o parte, puterea publică, statul ca atare, iar pe de altă parte, populaţia, fiecare individ în parte,
în calitatea sa de potenţial consumator.
Potrivit literaturii de specialitate5, intervenţia statului, a puterii publice, în procesul
de protecţie a consumatorilor se poate realiza, mai întâi, prin asigurarea unei legislaţii
eficiente în domeniu, legislaţie care să răspundă imperativelor generale de garantare a drepturilor şi
protecţiei consumatorilor şi, în al doilea rând, prin organizarea unui cadru instituţional adecvat, care
să vegheze la respectarea legislaţiei în domeniu.

A.. Asigurarea cadrului legislativ şi judiciar privind protecţia consumatorilor

14
 În legătură cu asigurarea cadrului legislativ şi judiciar privind protecţia
consumatorilor, este de remarcat faptul că literatura de specialitate, pe de o parte, dar şi jurisdicţia
în domeniu, pe de altă parte, sunt aproape unanime în a considera că justiţionarea
faptelor şi actelor legate de prejudiciere a consumatorilor antrenează un drept reparatoriu,
putându-se apela, fără nici un fel de problemă, la principiile generale ale Codului civil, în ceea ce
priveşte latura materială, şi ale dreptului penal, atunci când se pune problema stabilirii sancţiunilor,
vizavi de eventualele infracţiuni.
Cu toate acestea, pornind şi numai de la complexitatea fenomenelor şi relaţiilor ce
iau naştere în procesul de vânzare-cumpărare, se consideră necesară construcţia unei legislaţii
proprii protecţiei consumatorilor, legislaţie care să aibă în vedere atât experienţa generală în
domeniu, cât şi, mai ales, realităţile concrete din fiecare ţară în parte, principiile de drept şi
jurisprudenţa din statele respective şi, nu în ultimul rând, acordurile internaţionale în materie de
drept, practici comerciale şi protecţia consumatorilor.
În marea majoritate a ţărilor cu o economie de piaţă adevărată, drepturile acordate
consumatorilor sunt considerabile. Asemenea drepturi fac obiectul unei legislaţii coerente, care
defineşte obligaţiile fundamentale ale ofertanţilor, indiferent cine sunt aceştia – producători sau
comercianţi – şi care le impune acestora să ia măsurile necesare pentru evitarea pagubelor produse
consumatorilor.
Mai mult, ritmul de apariţie a unor asemenea măsuri legislative a cunoscut o
intensificare permanentă, drepturile consumatorilor fiind lărgite, acoperind noi domenii. Desigur,
structura secvenţială a actelor normative adoptate este diferită de la un stat la altul, existând însă
câteva direcţii de acţiune, ce pot fi avute în vedere în orientarea viitoare a legislaţiei în domeniul
protecţiei consumatorilor.
Astfel, o primă parte din noile acte normative adoptate este orientată spre cercetarea
şi dezvoltarea unor aspecte cât mai adecvate procesului de consum, coroborat cu obligativitatea unei
informări eficiente, prompte şi pertinente a consumatorilor asupra pieţei şi a fiecărui produs sau
serviciu în parte. Astfel, în ultimii 20-25 de ani, promulgarea unor acte normative de acest gen se
constituie într-un proces devenit , în unele ţări, chiar exploziv. Se evidenţiază, în acest sens,
reglementări ce privesc regimul alimentelor şi medicamentelor, reglementări privind bunurile de
folosinţă îndelungată – de remarcat cele privind producerea, prezentarea şi utilizarea autoturismelor
–, dar şi acte normative referitoare la protecţia şi siguranţa consumatorilor, calitatea produselor şi
serviciilor, sistemul de relaţii dintre calitate şi modalităţile de formare a preţurilor şi, nu în ultimul
rând, un sistem legislativ complex privind informarea consumatorilor.
În al doilea rând, asemenea acte normative reglementează protejarea consumatorilor
împotriva distribuţiei unor produse de calitate îndoielnică şi împotriva practicilor neloiale de toate

15
tipurile, în general, întărirea poziţiei cumpărătorilor faţă de ofertant – producător şi comerciant – în
procesul de vânzare-cumpărare. Şi în acest domeniu, progresele sunt evidente.
Sub aspect structural, legislaţia adoptată este bogată, impunându-se, în principal,
următoarele trăsături:
• este evidentă ideea potrivit căreia consumatorul beneficiază în procesul de vânzare-
cumpărare de o protecţie fundamentală, de care nu poate fi privat prin diverse clauze contractuale;
• în cazurile în care vânzătorul nu respectă înţelegerile privind livrarea mărfurilor şi
prestarea serviciilor – avem în vedere atât aspectul calitativ, cât şi pe cel cantitativ –, legislaţia în
cauză prevede dreptul cumpărătorului de a renunţa la cumpărarea produsului sau prestarea
serviciului, iar pentru produsele sau serviciile defecte, dreptul de a beneficia de înlocuirea
produsului sau refacerea serviciului;
• aceleaşi acte normative cuprind dispoziţii clare şi precise privind cazurile în care
mărfurile sunt considerate defectuoase, căutând să împiedice încercările vânzătorilor de a se degaja
de responsabilităţile ce le revin în cazul unor vicii ascunse, neinserate în clauzele contractului de
cumpărare;
• legile privind distribuţia produselor interzic inserarea în contractele de vânzare-
cumpărare a unor clauze neloiale, stipulând apărarea consumatorilor de asemenea clauze, ce
figurează mai ales în contractele standard sau în cele tip, utilizate în mod frecvent pentru vânzarea
bunurilor şi prestarea serviciilor. Mai mult, asemenea infracţiuni săvârşite în practica comercială
antrenează atât interdicţia ca atare, cât şi sancţionarea celor vinovaţi;
• orice reglementare privind vânzarea mărfurilor şi prestarea serviciilor prevede dispoziţii
referitoare la situaţia cumpărătorului în raport cu fabricantul, cu producătorul. Un exemplu elocvent
în acest caz îl constituie legislaţia referitoare la vânzările pe credit, ce vizează protecţia
consumatorului atunci când vânzătorul transferă creanţa sa către o unitate de credit specializată;
• reglementările privind vânzările de mărfuri cuprind, în majoritatea cazurilor, pe lângă
legea referitoare la vânzările clasice, şi norme ce privesc vânzările pe credit, vânzările la domiciliu,
comerţul prin corespondenţă, comerţul prin automate, comerţul mobil etc.
O remarcă deosebită referitoare la această legislaţie trebuie făcută în legătură cu
îmbinarea funcţională între tradiţie şi consecvenţă, pe de o parte, şi dinamismul societăţii, pe de altă
parte. Astfel, de exemplu, în Anglia, legea vânzării de bunuri datează din anul 1893, dar în aceeaşi
legislaţie engleză din domeniul protecţiei consumatorilor întâlnim legea protecţiei consumului din
anul 1961, legea alimentelor şi serviciilor nesolicitate, promulgată în 1971, legea creditului de
consum din 1974, precum şi multe alte asemenea legi mai recente, promulgate pe măsura apariţiei
unor fenomene generate de noile exigenţe ale economiei de piaţă şi de sistemul de relaţii ale
timpului.

16
 În sfârşit, a treia grupă de măsuri legislative promulgate urmăreşte asigurarea
posibilităţii consumatorilor nemulţumiţi de a-şi valorifica mai uşor drepturile în faţa organelor de
justiţie şi de a avea concursul instituţiilor parajudiciare, în cazul în care se apelează la acestea. O
asemenea orientare legislativă are un caracter complex şi priveşte atât reglementarea cadrului real
de protecţie juridică a consumatorilor, cât şi creşterea accesibilităţii acestora la justiţie şi, implicit,
valorificarea drepturilor de care dispun.
În acest context, legile promulgate au în vedere nu numai relaţia directă
ofertantcumpărător, ci şi o serie de aspecte colaterale, cum ar fi, de exemplu, lupta contra inflaţiei,
publicitatea agresivă sau mincinoasă etc. În contextul unor asemenea preocupări, este de menţionat
şi faptul că apar schimbări semnificative ce au în vedere faptul că drepturile consumatorilor capătă
o importanţă deosebită, aceştia fiind puşi pe aceeaşi treaptă cu ceilalţi parteneri ai procesului de
vânzare-cumpărare, respectiv producătorul şi comerciantul.
O latură importantă privind perfecţionarea cadrului legislativ în domeniul protecţiei
consumatorilor priveşte şi faptul că, pe lângă apărarea acestora din punct de vedere material,
pecuniar, trebuie elaborate acte normative care să soluţioneze şi o serie de aspecte morale. În
asemenea condiţii, responsabilitatea acţiunii în justiţie şi, mai ales, suportarea cheltuielilor generate
de soluţionarea unor asemenea situaţii trebuie să fie trecute în seama statului sau a organismelor
neguvernamentale cu atribuţiuni în domeniu, instituţiile abilitate, fie ele guvernamentale sau nu,
dispunând de profesionalitatea adecvată sesizării problemelor în cauză, dar, mai ales, de capacitatea
financiară de a suporta costurile de declanşare a unor acţiuni în justiţie.
În altă ordine de idei, trebuie avut în vedere modul de aplicare a normelor de drept
existente, respectarea întocmai a acestora, chiar a celor mai bune reglementări neavând nici un fel
de valoare dacă nu sunt aplicate în mod riguros şi, mai ales, corect.
În acest sens, este necesară instituirea unui control eficient, care să aibă în vedere
stricta interpretare a principiilor de drept adoptate de legiuitor, precum şi aplicarea normelor
juridice în domeniu. Pe lângă acest control, care poate scoate în evidenţă eventualele
lipsuri, lacune ale legislaţiei, trebuie avută în vedere asigurarea controlului şi asupra altor aspecte şi
fenomene din domeniul protecţiei consumatorilor. Astfel, există preocupări privind controlul în
domeniul publicităţii, ce urmăreşte diminuarea agresivităţii acesteia, înlăturarea abuzurilor
publicitare şi a practicilor înşelătoare. De asemenea, controlul urmăreşte prevenirea pătrunderii pe
piaţă a unor produse care atentează la securitatea, sănătatea şi chiar viaţa consumatorilor, alte
acţiuni urmărind practicile comerciale, modul de realizare a autorizării şi folosirii creditului în
relaţiile de vânzarecumpărare, vânzarea la domiciliu, şi exemplele ar putea continua.
Sunt multe probleme cu care se confruntă practica judiciară în domeniul protecţiei
consumatorilor, dar principală rămâne cea privind crearea unor mijloace cu adevărat eficiente, care
să acţioneze pentru asigurarea unui echilibru de forţe în cadrul procesului de vânzare-cumpărare. În

17
acest context, se pot semnala câteva aspectecadru, referitoare, în principal, la mijloacele judiciare şi
parajudiciare, dar şi la o serie de aspecte factuale, legate de proceduri individuale sau colective, ca,
de exemplu:
• accesibilitatea la justiţie şi, mai ales, costul acţiunilor în justiţie;
• sistemul birocratic, dublat de încărcătura practicii judiciare şi promovarea unor practici
simplificate;
• realizarea unui cadru legislativ şi instituţional care să permită prevenirea unor prejudicii în
dauna consumatorilor;
• controlul asupra modului cum se respectă legislaţia şi, mai ales, hotărârile judecătoreşti
reparatorii rămase definitive, în favoarea consumatorilor.

a) Mijloacele judiciare presupun apelarea la un tribunal de natură civilă, ele

prezentând pentru consumatorul de rând numeroase inconveniente. Dintre acestea, nu trebuie uitat
costul excesiv al justiţiei, de multe ori cheltuielile depăşind costurile prejudiciului care face obiectul
cauzei. De asemenea, trebuie amintite obstacolele de natură psihologică, de exemplu, formalismul
procedural, limbajul folosit, chiar ţinuta magistraţilor, toate acestea, alături de altele, îndepărtând de
instanţă pe cei îndreptăţiţi să apeleze la aceasta. Mai mult, la asemenea obstacole de natură
materială şi psihologică, se adaugă şi faptul că justiţia este, în general, defavorabilă consumatorilor
reclamanţi, ca urmare a sistemelor de apărare, cu totul profesioniste, pe care le utilizează cei
reclamaţi – producătorii şi comercianţii ofertanţi. În sfârşit, un important inconvenient al
mijloacelor juridice tradiţionale este dat de faptul că partea cea mai mare dintre acestea tind spre o
reparaţie individuală. Or, consumatorii trebuie să fie protejaţi, mai ales prin măsuri preventive, care
să fie mai mult colective decât individuale, numai astfel putându-se îmbunătăţi situaţia de
ansamblu a consumatorilor. Iată doar câteva argumente care conduc la ideea unor
îmbunătăţiri profunde, de substanţă, în domeniul mijloacelor juridice. Pornind de la un asemenea
deziderat, literatura şi practica în domeniu propun o serie de noi mijloace juridice care, alături de
practica juridică tradiţională, să contribuie la asigurarea prin justiţie a unei protecţii reale a
consumatorilor.
Câteva cuvinte despre unele dintre acestea (mijloace juridice):

• Gruparea într-un proces unic al apărării intereselor convergente a mai multor consumatori
porneşte de la faptul că o acţiune colectivă este mai eficientă, mai practică, înlăturând însăşi cauza
generatoare de daune şi nemulţumiri. Mai mult, sistemul de repartizare a cheltuielilor uşurează
sarcina financiară a fiecărui consumator dăunat. Trebuie să se plece de la ideea potrivit căreia
interesele consumatorilor nu sunt cu totul individuale şi nici în întregime colective. Ele vor trebui să
fie esenţialmente reglate din

18
 punct de vedere al indivizilor, pentru ca astfel să aibă o apartenenţă colectivă, respectiv să
apară pentru fiecare individ în acelaşi mod. Primejdia la adresa unor asemenea interese nu este
întotdeauna „apreciată în spaţiul unui prejudiciu individualizat”6. Acceptând o asemenea abordare,
se face simţită o anumită triere a intereselor atunci când acestea sunt instrumentate, în vederea
acţionării în justiţie, iar cauzele ce privesc strict un anumit individ să fie acţionate individual. În
rest, gruparea intereselor convergente ale mai multor consumatori este o idee viabilă şi, de regulă,
generalizată în jurisprudenţa unor state.
• Asigurarea posibilităţii fiecărui consumator izolat de a avea acces în justiţie în vederea
apărării drepturilor sale este un deziderat care presupune o procedură simplificată, care să implice
cheltuieli minime şi să nu existe nici un fel de dificultate administrativă sau psihologică. Se are în
vedere, de exemplu, ca procedura de reclamare a pagubelor suferite de o persoană aflată în postura
de consumator să poată fi începută printr-o cerere simplă, să se utilizeze procedura orală, să fie
simplificate regulile privind probele administrate, să fie înlăturate pasivitatea judecătorului şi, mai
ales, tărăgănările şi amânările nejustificate, să se faciliteze declanşarea şi derularea rapidă a
acţiunilor în apel şi exemplele ar putea continua.
Pe de altă parte, vizavi de asigurarea unei posibilităţi reale de acces în justiţie a fiecărui
consumator în parte, trebuie avută în vedere varianta preluării unor cheltuieli de judecată de către
stat sau organisme neguvernamentale. De fapt, o „repartizare” a acestor cheltuieli, în mod echitabil,
între stat, organismele neguvernamentale pentru protecţia consumatorilor şi consumatorul lezat. În
ceea ce priveşte înlăturarea obstacolelor de natură administrativă şi psihologică, se au în vedere, de
exemplu, înfiinţarea şi funcţionarea unor birouri de asistenţă
juridică pe lângă diferite instituţii ale statului cu atribuţii în domeniul protecţiei
consumatorilor, ca şi formarea unor specialişti, care să acorde consultanţă de specialitate.
• Crearea unor instanţe specializate pe probleme de protecţie a consumatorilor, după
modelul tribunalelor comerciale, învestite cu judecarea cauzelor, având şi atribuţiuni de control al
modului în care se aplică legislaţia în domeniu, poate constitui încă o soluţie care, de exemplu, în
Suedia, a dat rezultate eficiente.

b) Mijloacele parajudiciare sunt organizate de către stat sau din iniţiativă

particulară şi se situează în afara puterii judecătoreşti. Asemenea mijloace se pot grupa în
trei principale categorii:
• Prima categorie are în vedere informaţiile şi consultaţiile acordate consumatorilor contra
unor tarife reduse sau chiar în mod gratuit. Experienţa în domeniu a dat rezultate bune în Statele
Unite ale Americii, în Marea Britanie, în Franţa etc.

19
 • A doua categorie are în vedere organismele care, alături de furnizarea de informaţii şi
acordarea de consultaţii juridice, exercită şi unele presiuni asupra ofertanţilor. Asemenea presiuni
pot veni atât de la asociaţiile specializate ale consumatorilor, cât şi de la organismele publice sau
semipublice, ele dispunând de mijloace suficient de eficace pentru rezolvarea problemelor
reclamate de consumatori, fără a mai fi necesară o acţiune în justiţie. Un asemenea mijloc prezintă
însă inconvenientul că, din nefericire, consumatorul nu va fi niciodată sigur că reclamaţia sa va fi
rezolvată, deoarece, de cele mai multe ori, administraţia publică va aplica în mod evident politica
guvernului, a puterii, politică ce nu corespunde întotdeauna cu interesele consumatorilor.
• În sfârşit, a treia categorie de mijloace parajudiciare înglobează pe acelea ce au în vedere
rezolvarea litigiilor aducând în faţă consumatorii cu ofertanţii. Este vorba de rezolvarea litigiilor pe
baza concilierii şi a arbitrajului. Asemenea proceduri presupun crearea unor organisme paritare, din
care să facă parte atât consumatorii, cât şi ofertanţii, în special comercianţi.
Privitor la folosirea, la implicarea mijloacelor parajudiciare în soluţionarea unor
probleme din domeniul protecţiei consumatorilor, trebuie abordată şi problema raporturilor dintre
acestea şi puterea judecătorească, cu instanţele învestite cu puterea soluţionării cauzelor judecate. O
asemenea problemă presupune analiza a două aspecte: libera alegere a consumatorului în a apela la
un organ de justiţie sau la unul parajudiciar şi punerea în execuţie a deciziilor, hotărârilor unui
organ judecătoresc şi a unuia parajudiciar.
Legat de problema alegerii căii de soluţionare a unei cauze, este de menţionat faptul
că un litigiu nu poate fi supus simultan unei instanţe judecătoreşti şi unui organ parajudiciar. Astfel,
părţile nu pot introduce o acţiune la instanţa judecătorească atâta timp cât aceasta este supusă unui
anumit organ parajudiciar. Dacă reclamantul insistă însă ca sesizarea să fie judecată de instanţa
sesizată, în condiţiile în care el se bucură de un drept absolut, tribunalul nu are altceva de făcut
decât să judece cererea reclamantului. În ceea ce priveşte execuţia deciziilor unui organ
parajudiciar, este de subliniat mai întâi faptul că asemenea decizii nu sunt şi executorii. Într-o
asemenea situaţie, fiecare din părţi poate introduce o nouă acţiune în instanţă, fie în vederea
executării deciziei organului parajudiciar, fie pentru a contesta decizia acestuia.
Revenind la problematica analizată, respectiv asigurarea unei legislaţii specifice
în domeniul protecţiei consumatorilor, trebuie abordată şi viziunea de ansamblu a cadrului
de protecţie, punându-se problema unui nou mod de abordare, care să aibă în vedere o trecere de la
protecţia consumatorului la protecţia tuturor cetăţenilor7. Prin adoptarea unor programe de protecţie
a consumatorilor şi promulgarea unui set de acte normative în acest domeniu, rămân unele sectoare
sau anumite categorii ale populaţiei neacoperite. Într-o asemenea situaţie, se au în vedere lărgirea
câmpului de aplicare a noii legislaţii în domeniu, iar pe de altă parte, abordarea tuturor aspectelor

20
relaţionale ce apar în cadrul actului de vânzare-cumpărare, cât şi a tuturor categoriilor de cetăţeni ce
intervin în cadrul acestui circuit complex, cu toate drepturile şi responsabilităţile lor.
În sfârşit, în contextul aceloraşi preocupări se ridică şi problema cadrului naţional şi
internaţional de protecţie a consumatorilor. Problema prezintă o importanţă deosebită, ţinând seama
de noile tendinţe de unificare a pieţelor interne într-o piaţă unică şi îndeosebi pornind de la
diversitatea de reglementări în domeniu din diferite ţări, în principal europene. Desigur, nu se poate
spune că ne aflăm în faţa unui fenomen grav, deoarece, pe de o parte, cele mai multe dintre relaţiile
consumator-ofertant iau naştere în spaţiul unui stat, iar pe de altă parte, modelele diferite de
soluţionare apar ca experienţe utile, ce pot fi transformate în instrumente eficiente în construcţia
cadrului legislativ al statelor europene. Cu toate acestea, pornind de la creşterea continuă a
complexităţii relaţiilor comerciale internaţionale, implicit a celor dintre consumatori şi ofertanţi,
problemele ce trebuie soluţionate în domeniul protecţiei consumatorilor devin tot mai stringente şi
mai complexe. În acest sens, în condiţiile în care mobilitatea crescândă a populaţiei devine un
fenomen semnificativ şi cu o deosebită pondere, responsabilitatea producătorilor capătă un caracter
internaţional, aceştia, ca, de altfel, şi comercianţii, confruntându-se cu o mare densitate şi diversitate
de reglementări, ce antrenează mari distorsiuni ale concurenţei. Din punctul de vedere al
consumatorului, devenit „consumator internaţional”, problemele de protecţie juridică şi, mai ales,
cele de ordin procedural devin tot mai grave şi tot mai greu de soluţionat. Astfel, se ridică problema
normelor de drept ce trebuie aplicate, a competenţei teritoriale a instanţelor judiciare sau
parajudiciare de instrumentare a cauzelor etc. Problematica devine mai complexă atunci când se are
în vedere protecţia colectivă a consumatorilor sau cooperarea între diferite organisme naţionale sau
internaţionale, guvernamentale sau neguvernamentale, ale consumatorilor.
Asemenea probleme vor căpăta o soluţionare eficientă o dată cu definitivarea
procesului de armonizare a legislaţiei în domeniu din fiecare stat în parte cu cea a Uniunii
Europene, care, prin comisii de specialitate, a pus şi pune în continuare bazele unei legislaţii
unitare.

B. Organizarea cadrului instituţional privind protecţia consumatorilor

A doua posibilitate a implicării puterii publice în protecţia consumatorilor o

constituie înfiinţarea unor organisme, a unor instituţii cu atribuţiuni de supraveghere a modului în
care este respectată legislaţia în domeniu, dar şi acordarea asistenţei de specialitate, fie direct
consumatorilor, fie instituţiilor neguvernamentale din domeniul protecţiei consumatorilor (asociaţii,
organisme consultative etc.). Asemenea organisme de specialitate ale statului, pe lângă atribuţiile
menţionate, au competenţe mult mai largi, ca, de exemplu, promovarea de acte normative,
asigurarea unor informaţii absolut necesare consumatorilor etc. O incursiune în domeniu scoate în

21
 evidenţă tipologia acestor organisme, de genul departamentelor de protecţie a consumatorilor,
oficiilor sau departamentelor care urmăresc corectitudinea comercianţilor, departamentelor de
preţuri, laboratoarelor de analiză, serviciilor de anchete economice etc.
Alături de asemenea organisme, create special pentru urmărirea asigurării protecţiei
consumatorilor, sunt integrate în acest proces ministere, departamente şi alte organisme
guvernamentale care, pe lângă obiectivele lor principale, specifice, au preocupări şi în acest
domeniu.
De asemenea, în ultimul sfert al secolului trecut, în multe ţări au fost înfiinţate
institute sau centre naţionale de cercetare în domeniul studierii comportamentului consumatorului,
în general, şi al protecţiei consumatorului, în special, institute care sunt chemate să acorde asistenţă
de specialitate tuturor categoriilor de consumatori.

Aceste institute au, în principal, trei categorii de preocupări:

a) asigurarea unei informări pertinente şi permanente a consumatorilor, în vederea

cunoaşterii şi exercitării drepturilor acestora, orientarea lor în procesul de achiziţionare a
produselor, pentru a-i ajuta să-şi utilizeze în mod eficient capacitatea de cumpărare,
informarea consumatorilor privind practicile comerciale şi publicitare dăunătoare sau
mincinoase, promovarea unor obiceiuri de consum care să protejeze resursele financiare
ale familiei, să asigure o dezvoltare sănătoasă şi o alocare adecvată a resurselor
societăţii;

b) protecţia consumatorilor prin prevenirea promovării unor produse necorespunzătoare sau a

unor practici comerciale dăunătoare lor şi, nu în ultimul rând, asigurarea unei asistenţe juridice adecvate în
acţiunile introduse în justiţie. În acelaşi timp, a sporit în mod considerabil aportul unor asemenea institute la
elaborarea actelor normative în
domeniul protecţiei consumatorilor;

c) de ordin tehnic, concentrate pe urmărirea, sub toate aspectele, a unor anumite produse,
procedând la analize şi teste de laborator, încercări comparative, urmăriri în procesul de utilizare şi consum etc.
Asemenea preocupări se răsfrâng şi asupra tehnologiilor şi procedurilor de realizare a produselor, asupra
practicilor comerciale şi tehnologiilor publicitare şi exemplele ar putea continua. Concluziile unor asemenea
acţiuni se materializează în monografii de produse, note tehnice, pliante, comunicate, toate acestea puse la
dispoziţia cumpărătorilor.
În vederea realizării unor asemenea comandamente şi pentru atingerea scopurilor pentru care au
fost create, institutele de cercetare au stabilite prin lege anumite atribuţiuni şi dispun de diverse posibilităţi de

22
acţiune. Astfel, institutele în cauză dispun de un patrimoniu propriu, constituit din mijloace materiale şi
financiare acordate de guvern sau organisme neguvernamentale interesate în domeniu, percep taxe pentru
serviciile prestate, pot valorifica o parte din bunurile pe care le au în dotare etc. Ele dispun de edituri şi
publicaţii proprii, de surse de documentare tehnică, laboratoare şi staţii ştiinţifice de cercetare, de analiză,
încercări şi expertize etc. În sfârşit, instituţiile în cauză sunt în legătură permanentă cu alte organisme ale
statului, cu organizaţii neguvernamentale ale consumatorilor şi, nu în ultimul rând, cu instituţiile de învăţământ.

3.2. Organizarea consumatorilor în vederea apărării drepturilor proprii

În ţările europene, în general, dar mai ales în cele membre ale Uniunii Europene, se consideră
că reprezentarea consumatorilor în activitatea de adoptare şi armonizare a legislaţiei în domeniul
protecţiei consumatorilor, implicarea acestora în urmărirea respectării şi aplicării reglementărilor
legale în domeniu constituie o necesitate absolută, apărând diverse tipuri de organizaţii, de asociaţii,
ce şi-au propus o serie de obiective ambiţioase cu privire la protecţia consumatorilor.
Principalele tipuri de preocupări în ceea ce priveşte organizarea consumatorilor
au în vedere:

a) Constituirea unor organizaţii sau asociaţii ale consumatorilor a fost favorizată

de cadrul legislativ permisiv creat în cele mai multe ţări europene. Într-un asemenea context, şi
având în vedere ordinea apariţiei acestora, este de remarcat paleta largă de asociaţii consumeriste
organizate în SUA, Belgia, Olanda sau Luxemburg, unde, alături de asociaţiile de care aminteam,
există şi aşa-zisele „comisii”, organizate pe grupe de produse, pe bunuri şi servicii sau chiar pe
produse. De asemenea, în Germania, consumatorii sunt organizaţi sub forma unor centre ale
consumatorilor, asociaţii, organizaţii ale gospodăriilor, comunităţi de economie casnică etc., iar în
Franţa, sub forma unor uniuni naţionale şi organizaţii regionale ale consumatorilor. Caracteristic
pentru aceste două state este şi faptul că aici au fost create şi asociaţii ale unor organizaţii colective,
cum ar fi cele ale cooperaţiei sau marile uniuni sindicale, care coexistă cu cele existente ale
consumatorilor.
Astfel, organizaţiile sau asociaţiile patronate de unele centrale sindicale sau
cooperatiste ce acţionează în diferite state au ca principal scop informarea şi apărarea drepturilor
consumatorilor, dispunând de publicaţii proprii şi realizând intervenţii pe lângă putere pentru
îmbunătăţirea proceselor de producţie şi de comercializare a bunurilor destinate consumatorilor. De
asemenea, aceste organisme realizează acţiuni directe sau în justiţie, vizând producătorii sau
distribuitorii, atunci când aceştia încalcă legislaţia privind protecţia consumatorilor.
Asociaţiile şi grupurile independente ale consumatorilor veghează la respectarea
drepturilor acestora, ajutorarea celor lezaţi în interesul lor, depistarea unor produse dăunătoare sau
23
necorespunzătoare, sesizarea unor practici comerciale ilicite, acţionarea în justiţie a producătorilor
sau comercianţilor care încalcă legislaţia în domeniu etc. De asemenea, aceste asociaţii îşi propun
ca obiectiv educarea consumatorilor, dispunând de centre de documentare, laboratoare de analiză şi
publicaţii proprii. Cu asemenea dotare, ele au posibilitatea de a oferi informaţii pertinente
consumatorilor, de a realiza studii, cercetării, analize, teste şi, uneori, controale asupra produselor şi
serviciilor, asupra modului de derulare a procesului de comercializare şi respectării legislaţiei în
domeniu.

b) Constituirea unor consilii consultative formează a doua grupă de preocupări referitoare

la organizarea consumatorilor, în vederea aplicării intereselor proprii. Aceste consilii
sunt organisme de protecţie a consumatorilor mult mai simplificate, sub aspect
organizatoric şi structural, fiind formate din reprezentanţi ai consumatorilor şi acţionând
pe lângă organizaţii obşteşti, instituţii sociale etc. Principalele lor obiective constau în
acţiuni de conciliere pe probleme de aprovizionare, precum şi de sondare a opiniei
consumatorilor cu privire la măsurile întreprinse de diferite entităţi (organisme
guvernamentale, producători sau comercianţi) în domeniul producţiei şi comercializării.

c) În sfârşit, cea de-a treia grupă de preocupări o formează constituirea unor

organizaţii internaţionale, cu obiective în domeniul protecţiei consumatorilor. Ele
urmăresc, în principal, asigurarea, în fiecare ţară, a unui sistem de asistenţă şi consiliere a
consumatorilor, facilitarea sistemelor de arbitraj şi rezolvarea amiabilă a litigiilor dintre producători
sau comercianţi, pe de o parte, şi consumatori, pe de altă parte, adoptarea unor reglementări
eficiente în domeniul protecţiei consumatorilor, al apărării în justiţie a acestora şi, mai ales,
perfecţionarea căilor de acces la justiţie etc. Este evident, obiectivele unor asemenea organisme
internaţionale sunt complexe. Se are în vedere, mai întâi, faptul că asigurarea unei protecţii eficiente
a consumatorilor, în condiţiile sofisticării universului producţiei şi comercializării, ridică dificultăţi
deosebite, metodele de încălcare a legislaţiei în domeniu fiind extrem de subtile şi greu de depistat,
iar în al doilea rând, se porneşte de la ideea că actualul consumator are nevoie de o protecţie dublă:
contra agresivităţii excesive şi variate a tehnicilor de vânzare şi contra lui însuşi, ca actor şi victimă
a unei societăţi de consum nu tocmai corect înţeleasă. Ambele aspecte, privite la scară
internaţională şi, mai ales, aplicate la nivelul fiecărui stat în parte, complică sistemul de conturare a
obiectivelor acestor organisme internaţionale de protecţie a consumatorilor. Astfel, pentru a
prezenta doar un singur exemplu, soluţiile în rezolvarea unor eventuale litigii trebuie să aibă în
vedere legislaţia şi obiceiurile existente în fiecare ţară în parte, şi să se recurgă la jurisdicţia
construită pe această bază, iar pe de altă parte, şi legislaţia internaţională, comună, armonizată.

24
Aceasta înseamnă timp pierdut, timp în care cei reclamaţi îşi rezolvă problemele, construind apărări
sofisticate şi, mai ales, profesioniste.
Pe de altă parte, în condiţiile în care de la o perioadă la alta nevoia capătă un
caracter psihologic tot mai pronunţat şi mai puţin fiziologic, consumatorul îşi dimensionează din ce
în ce mai greu propriile nevoi şi se lasă, conştient sau nu, influenţat în procesul de cumpărare de
mijloacele promoţionale, de cele mai multe ori agresive, căzând în consumuri neraţionale şi, mai
grav, în abuzuri consumatoriste. În aceste condiţii, firmele ofertante profită din plin, renunţând
treptat la concurenţa prin preţ şi apelând la cea prin noutate şi continuă inovare şi impunând cicluri
de producţie şi comercializare infernale pentru cele mai multe dintre produse. Iată de ce asociaţiile
internaţionale pentru protecţia consumatorilor îşi propun obiective îndrăzneţe privind orientarea
sistemelor de protecţie, deoarece numai la un asemenea nivel se poate sesiza subtilitatea
fenomenului de noutate, pot fi comparate diversele produse şi tehnologii, practici comerciale şi
servicii asigurate cumpărătorilor. Principiul de bază promovat de ele este acela că orice consumator
are dreptul la o justă reparare a pagubelor generate de achiziţionarea sau consumul anumitor
produse, printr-o serie de proceduri rapide, eficace şi, mai ales, puţin costisitoare. Pentru aceasta, se
studiază toate aspectele privind procedeele în cauză, se formulează propuneri privind îmbunătăţirea
legislaţiei în domeniu. Într-un asemenea context, au apărut propuneri
referitoare la îmbunătăţirea sistemului de asistenţă şi consiliere practicat, prin adoptarea sau
adaptarea unor acte normative sau modificarea unor proceduri judiciare sau parajudiciare,
modificarea sistemului de sesizări şi reclamaţii, de arbitraj şi rezolvare amiabilă a litigiilor etc.
Marea mobilitate a consumatorilor, creşterea considerabilă a activităţii firmelor
multinaţionale, modificarea pieţelor interne, modificările intervenite în sistemul fluxurilor
monetare, coroborat cu armonizarea legislaţiei şi procedurii în domeniu, vor face ca în viitor să
crească permanent rolul organizaţiilor şi asociaţiilor internaţionale ale consumatorilor, ele urmând
să devină un partener de negocieri serios al marilor comunităţi economice mondiale sau regionale.

25
 CAPITOLUL IV
PROTECTIA CONSUMATORILOR ÎN ROMANIA

Alături de alte drepturi ale omului, şi drepturile consumatorilor trebuie protejate

de stat, iar un asemenea lucru se realizează prin adoptarea unui cadru legislativ adecvat,
suplu şi eficient, precum şi prin crearea cadrului instituţional necesar transpunerii în
practică a legislaţiei în domeniu. Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, trebuie să
protejeze cetăţenii, în calitatea acestora de consumatori, asigurând cadrul necesar
accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete asupra caracteristicilor
esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor lor legitime
împotriva unor practici abuzive, precum şi a participării lor la fundamentarea şi luarea
deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori. Aceasta, deoarece „într-o
societate liberă şi democratică, fiecare individ are dreptul de a avea asigurate condiţiile
necesare pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor pe care şi le doreşte şi pe care le
poate plăti, de a avea posibilitatea să-şi materializeze intenţiile privind satisfacerea
nevoilor sale, potrivit unor priorităţi pe care şi le stabileşte singur”8.

4.1. Cadrul legislativ privind protecţia consumatorilor în România

Orice sistem de protecţie a consumatorilor trebuie să aibă la bază un cadru legislativ

adecvat acestei importante probleme. Aceasta, cu atât mai mult într-o economie de piaţă, unde
consumatorul ştie că, în raport cu agenţii economici, producători sau comercianţi, legea îi conferă o
serie de drepturi şi îl apără împotriva abuzurilor ce ar putea să-i pună în pericol viaţa şi sănătatea
sau să-i lezeze interesele sale, patrimoniale sau nepatrimoniale. Într-un asemenea context, şi
pornind de la prevederile Rezoluţiei nr. 39/248 din 1985 a Adunării Generale a Organizaţiei
Naţiunilor Unite, care a aprobat principiile directoare privind protecţia consumatorului, în România
de după 1990 a fost adoptat un sistem unitar de reglementări în acest domeniu, pornindu-se însă de
la condiţiile concrete ale societăţii şi economiei româneşti în perioada pe care o parcurgem. Vom
analiza în continuare o serie de aspecte privind reglementările legale referitoare la protecţia
consumatorilor în România, structura legislaţiei în domeniu, precum şi răspunderea sau
sancţionarea încălcării acesteia.

26
 a). Reglementări privind protecţia consumatorilor în România
În adoptarea cadrului legislativ privind protecţia consumatorilor, legiuitorul român a
avut în vedere ca sistemul de acte normative în domeniu să fie unul unitar, dar şi elastic, care să
răspundă schimbărilor de structură din societate şi economie şi să se armonizeze atât cu celelalte
componente ale sistemului nostru legislativ, cât şi cu legislaţia europeană în domeniu. În acest sens,
încă din primul articol, Ordonanţa Guvernului nr. 21 din 21 august 1992 privind protecţia
consumatorilor, devenită, prin adoptarea sa în Parlament, Legea nr. 11/1994, menţionează faptul că
„statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii, în calitatea lor de consumatori,
asigurând cadrul necesar accesului neângrădit la produse şi servicii, informării complete despre
caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea
deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori”.
Rezultă din textul menţionat că protecţia consumatorilor în România presupune,
în principal, următoarele:
• informarea consumatorilor asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor;
• asigurarea şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva
unor practici abuzive;
• participarea persoanelor fizice la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în
calitate de consumatori.
La 30 ianuarie 2000 a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr. 58, care modifică şi
completează actul normativ menţionat, extinzând domeniul de aplicabilitate şi la comercializarea
produselor noi, uzate sau recondiţionate, şi a serviciilor destinate consumatorilor, cu unele excepţii,
şi completând gama de obligaţii ale producătorilor şi comercianţilor în raport cu consumatorii.
Actul normativ analizat cuprinde principalele drepturi ale consumatorilor, acestea acoperind atât
procesul propriu-zis de vânzare – cumpărare, cât şi faptele anterioare şi posterioare ale acestuia.
În temeiul Ordonanţei nr. 21 din 1992 au fost adoptate şi alte acte normative, care
conferă şi întregesc cadrul legislativ adecvat privind protecţia consumatorilor, acte normative care
reglementează activitatea de standardizare, activitatea de metrologie, calitatea mărfurilor, regulile
igienico-sanitare şi cele veterinare, activitatea de alimentaţie publică, comercializarea bunurilor şi
serviciilor de larg consum, concurenţa pe piaţa internă etc :
-Legea privind codul consumului, legea nr. 296/2004, republicat 2008;
-Ordonanta nr. 58/2000 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 21/1992 privind protectia
consumatorilor;
-Ordin nr. 192 din 31/03/2009 privind producerea bauturilor alcoolice fermentate
nedistilate, altele decat berea si vinul, destinate consumului uman ca atare;
-Ordonanta nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor actualizata la 27.12.2008;

27
 -HG nr. 284/2009 privind organizarea si functionarea Autoritatii Nationale pentru Protectia
Consumatorilor;
-Ordonanta nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanta, aprobata cu modificari
prin Legea 51/2003;
-OG nr. 85/2004 republicata 2008, ordonanta privind protectia consumatorilor la incheierea si executarea
contractelor la distanta privind serviciile financiare;
-ORDONANŢĂ nr.107 din 30 august 1999 privind activitatea de comercializare a
pachetelor de servicii turistice, republicată în 2008;
-Legea nr.193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianti si consumatori (include si modificarile aduse prin Legea 65/2002 si legea 363/2007);
-Lege nr. 289 din 24/06/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru
consum destinate consumatorilor, persoane fizice, publicat in Monitorul Oficial nr. 319 din
23/04/2008;
-Legea nr. 245/2004 privind securitatea generala a produselor, republicata in 2008;
-Lege nr. 211/2008 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 99/2000
privind comercializarea produselor si serviciilor de piata;
-OUG nr. 174/2008, ordonanta de urgenta pentru modificarea si completarea unor acte normative privind
protectia consumatorilor ;
-Legea nr. 37/2002 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 58/2000 pentru
modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 21/1992privind protectia consumatorilor;
-Ordin nr. 711/2008 pentru modificarea Normelor privind aditivii alimentari destinati utilizarii in produsele
alimentare pentru consum uman, aprobate prin Ordinul ministrului sanatatii si familiei si al ministrului
agriculturii, alimentatiei si padurilor nr. 438/295/2002;
-Legea nr.64 din 21 martie 2008 privind funcţionarea în condiţii de siguranţă a instalaţiilor
sub presiune, instalaţiilor de ridicat şi a aparatelor consumatoare de combustibil;
-Legea nr. 363/2007din 21/12/200 privind combaterea practicilor incorecte ale
comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană
privind protecţia consumatorilor;
-Ordonanta nr. 130/2000 (republicata în 2008), privind protectia consumatorilor la
incheierea si executarea contractelor la distanta;
- Ordonanta nr. 5/2008 privind modificarea si completarea Legii nr. 349/2002 pentru prevenirea si
combaterea efectelor consumului produselor din tutun;

28
-Legea nr. 349/2002 pentru prevenirea si combaterea efectelor consumului produselor din tutun Versiune
consolidata pana la 31.10.2008 de INDACO;
-HG nr. 187/2000 republicata 2008, privind imitatiile de produse alimentare care prezinta riscul de a pune in
pericol sanatatea sau securitatea consumatorilor;
-HG nr. 947/2000 republicata 2008 privind modalitatea de indicare a preturilor produselor oferite
consumatorilor spre vanzare;
-O.G. nr. 88 din 29/08/2000 privind finantarea centrelor de consultanta si informare a consumatorilor;
-O.U.G. nr.97 din 21 iunie 2001privind reglementarea producţiei, circulaţiei şi
comercializării alimentelor, republicat în 2008;
-H.G. nr.251 din 27 mai 1994 privind stabilirea componentei, a atributiilor şi a modului de
organizare şi functionare a Consiliului consultativ pentru protectia consumatorilor;
-Legea nr. 51 din 21/01/2003 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 130/2000 privind
regimul juridic al contractelor la distantã;
-HG nr. 1101/2008, hotarare privind aprobarea Programului de interes national de prevenire a consumului de
tutun, alcool si droguri - 2009-2012;
-HG nr. 1102/2008, hotarare privind aprobarea Programului national de asistenta medicala, psihologica si
sociala a consumatorilor de droguri – 2009/2012;
-Legea nr. 98/1994, republicata in 2008, privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor la normele legale de
igiena si sanatate publica;
-Ordin nr. 18/2008 privind aprobarea Normelor de igiena pentru transporturile de persoane;
-Ordin privind aprobarea Normelor de igiena pentru cabinetele de infrumusetare corporala nr. 1136/2007;
-HG nr.1.311 din 24 octombrie 2007 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr.
681/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comitetului Interministerial pentru
Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor;
-HG nr.681 din 19 iulie 2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comitetului
Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor;
-Legea nr. 12/1990 privind protejarea populatiei impotriva unor activitati comerciale ilicite, republicata în
2009;
-HGnr.50 din 29 ianuarie 1999 privind marcarea buteliilor de sticlă refolosibile, utilizate
pentru ambalarea substanţelor şi produselor periculoase;
-HG nr.1.039 din 28 august 2003 privind stabilirea cerinţelor referitoare la etichetarea şi
eficienţa energetică a aparatelor frigorifice de uz casnic pentru introducerea lor pe piaţă;
-HG nr.972 din 15 iunie 2004 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr.
1.039/2003 privind stabilirea cerinţelor referitoare la etichetarea şi eficienţa energetică a aparatelor
frigorifice de uz casnic pentru introducerea lor pe piaţă;

29
 -OUG nr.190 din 9 noiembrie 2000 privind regimul metalelor preţioase în România,
republicat în M.Of. nr. 77/29 ian. 2004;
-HG nr.106 din 7 februarie 2002 privind etichetarea alimentelor.
b). Structura legislaţiei privind protecţia consumatorilor în România
Pornind de la prevederile reglementării de bază în domeniul analizat, respectiv
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, actele normative
amintite mai înainte, alături de altele, structurează problematica protecţiei consumatorilor
în trei principale direcţii:
• protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor;
• protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
• informarea şi educarea consumatorilor.
Ne vom opri în continuare la aceste trei obiective de mare importanţă pentru
realizarea unei protecţii reale a consumatorilor.
* Protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor reprezintă primul obiectiv
reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, potrivit căreia „se interzice comercializarea de
produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiţii normale, pot pune în pericol viaţa,
sănătatea sau securitatea consumatorilor”. Pentru aceasta, produsele trebuie comercializate numai în
cadrul termenului de valabilitate sau al datei durabilităţii minimale stabilite de producător, actul
normativ în cauză definind şi noţiunea de termen de valabilitate, în sensul de „limita de timp,
stabilită de către producător, în care produsul poate fi consumat şi în care acesta trebuie să-şi
menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de transport,
manipulare şi consum”.
În vederea asigurării protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor,
guvernul, prin organismele sale specializate, are obligaţia să stabilească norme şi reglementări
specifice şi să le îmbunătăţească pe cele existente, referitoare la:
• fabricarea, importul, conservarea, ambalarea, etichetarea, manipularea, transportul,
depozitarea şi pregătirea pentru vânzare a produselor;
• furnizarea şi utilizarea produselor, precum şi prestarea serviciilor în condiţii optime, în
mod deosebit a celor care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor.
Normele şi reglementările în cauză se referă la grupe şi servicii care sunt
nominalizate şi actualizate de către Guvern, dacă acest lucru se impune.
Legiuitorul a considerat necesar să stabilească, în mod clar, fără nici un fel de
echivoc, obligaţiile agenţilor economici în ceea ce priveşte protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii
consumatorilor, acestea fiind stabilite în mod distinct pentru producători, distribuitori şi prestatori
de servicii. Într-un asemenea context, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 97/2001(republicată
în 2008) stabileşte cadrul juridic general şi unitar referitor la producerea, ambalarea, depozitarea,

30
transportul şi comercializarea alimentelor, responsabilităţile producătorilor şi comercianţilor de
alimente şi organizarea controlului oficial al alimentelor.
În concepţia legiuitorului, aplicarea prevederilor acestui act normativ urmăreşte
protejarea consumatorilor împotriva unor practici incorecte în fabricarea, depozitarea şi
comercializarea alimentelor, pentru informarea corectă şi completă a acestora, potrivit
reglementărilor legale privind protecţia consumatorilor. Dacă în primul capitol al Ordonanţei nr.
97/2001 sunt definiţi principalii termeni folosiţi în practica comercializării produselor alimentare, în
cel de-al doilea sunt reglementate condiţiile generale privind amplasarea unităţilor producătoare,
fabricarea alimentelor, compoziţia şi calitatea acestora, utilizarea aditivilor alimentari, condiţiile
privind personalul care îşi desfăşoară activitatea în unităţile ce participă la producerea şi
comercializarea mărfurilor alimentare, condiţiile privind contaminaţiile în general, radiaţiile sau
utilizarea materialelor radioactive, cele referitoare la rezidurile de pesticide şi alte produse care se
regăsesc în alimente, condiţiile privind prezenţa în alimente a substanţelor active farmacologice,
precum şi condiţiile referitoare la alimentele cu destinaţie nutriţională specială, suplimentele
nutritive, alimentele fortificante şi cele modificate genetic.
În capitolul al treilea al Ordonanţei în cauză sunt stabilite condiţiile privind
producţia, igiena şi ambalarea alimentelor, dar şi responsabilităţile producătorilor de alimente, iar în
cel de-al patrulea capitol este reglementată comercializarea acestora.
Sunt stabilite clar obligaţiile producătorilor de alimente, dar şi cele ale Ministerului
Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, ale Ministerului Sănătăţii şi Familiei, ale
Ministerului Industriei şi Comerţului, precum şi cele ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor privind respectarea condiţiilor referitoare la producerea, igiena şi ambalarea
alimentelor, respectiv controlul acestora. Prevederile privind comercializarea alimentelor, cuprinse,
aşa cum menţionam, în cel de-al treilea capitol al Ordonanţei, se referă la condiţiile ce trebuie
respectate pentru oferirea alimentelor spre vânzare, la restricţiile privind comercializarea
alimentelor, dar şi la măsurile ce trebuie întreprinse de instituţiile statului pentru protecţia
consumatorilor împotriva practicilor incorecte în comercializarea mărfurilor alimentare.
De asemenea, actul normativ analizat conţine, în cel de-al cincilea capitol al său,
prevederi clare privind controlul oficial al alimentelor. În anexa la Ordonanţă sunt prezentate
Normele metodologice privind etichetarea produselor alimentare, în primul capitol al normelor în
cauză fiind menţionat că sunt supuşi acestora toţi agenţii economici care produc, importă,
ambalează sau comercializează produse alimentare, indiferent de forma de organizare şi tipul de
proprietate. Se reglementează astfel, în mod unitar, obligaţiile producătorilor şi comercianţilor în
ceea ce priveşte etichetarea, atât a produselor alimentare preambalate, cât şi a celor nepreambalate.
De asemenea, sunt reglementate regulile privind etichetarea pe principalele grupe de produse.
Celelalte anexe la Ordonanţă conţin liste privind:

31
 • produsele alimentare scutite de indicarea termenului de valabilitate;
• produsele alimentare scutite de obligaţia indicării ingredientelor;
• ingredientele, care trebuie să fie înscrise cu denumirea categoriei lor, urmată de numele
specific;
• ingredientele pentru care indicarea categoriei se poate înlocui prin denumiri simplificate.
Deşi protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor se referă, în principal, la
produse alimentare, există reglementări legale privind o asemenea protecţie şi în ceea ce priveşte o
serie de produse nealimentare (bunuri de folosinţă îndelungată, cosmetice, jucării, piese auto,
echipamente electrice etc.).
* Protecţia intereselor economice ale consumatorilor este asigurată printr-un sistem
complex de acte normative, începând chiar cu Ordonanţa Guvernului nr. 21/21 august 1992. Potrivit
acestui act normativ, în relaţiile cu consumatorii, agenţii economici au obligaţia de a se comporta în
mod corect şi de a nu folosi practici comerciale abuzive, la încheierea contractelor consumatorii
având o serie de drepturi:
• libertatea de a lua decizii privind achiziţionarea de produse şi servicii, fără a li se impune
în contracte clauze care pot favoriza folosirea unor tehnici abuzive de vânzare, de natură a influenţa
opţiunea acestora;
• de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor
privind caracteristicile calitative şi condiţiile de garanţie, indicarea exactă a preţului, precum şi
stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit şi a dobânzilor;
• de a fi exoneraţi de la plata produselor şi serviciilor care nu au fost solicitate sau
acceptate;
• de a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund
clauzelor contractuale;
• de a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb, pe toată durata medie de utilizare a
produsului, stabilită în documentele tehnice normative sau declarată de către producător ori
convenită de părţi.
De asemenea, consumatorii au dreptul de a pretinde agenţilor economici remedierea
sau înlocuirea gratuită a produselor şi serviciilor obţinute, precum şi despăgubiri pentru
pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de
valabilitate. După expirarea acestui termen, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea
produselor ce nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate ca urmare a unor vicii
apărute pe durata medie de utilizare a acestora.
Remedierea deficienţelor apărute în cadrul termenului de garanţie la produsele de
larg consum, inclusiv la cele de folosinţă îndelungată şi care nu sunt imputabile consumatorilor, se
face într-un termen maxim, stabilit de către organul administraţiei publice obligat să înfăptuiască

32
politica de protecţie a consumatorilor. Pentru celelalte produse, termenul de remediere va fi cel
stabilit prin contract. În cazul unor vicii ascunse, termenul menţionat curge de la data finalizării
expertizei tehnice efectuate de un organism tehnic neutru.
În temeiul prevederilor Ordonanţei nr. 21/ 1992 au fost adoptate şi alte acte
normative care asigură protecţia intereselor consumatorilor. Avem în vedere, în
principal, acele acte normative care reglementează:
• protecţia intereselor în contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale (O.G. nr. 106/30
august 1999);
• protecţia consumatorilor împotriva clauzelor abuzive din contracte (Legea nr. 193/6
noiembrie 2000 şi O.G. nr. 49/ 30 ianuarie 2000);
• protecţia consumatorilor în contractele la distanţă (O.G. nr. 130/ 31 august 2000);
• protecţia consumatorilor împotriva riscurilor legate de introducerea pe piaţă a
organismelor modificate genetic şi a produselor rezultate din acestea (O.G. nr. 49/30
ianuarie 2000).
O dată cu adoptarea în anul 1996 a Legii concurenţei, s-a asigurat cadrul normativ
pentru protejarea intereselor consumatorilor împotriva practicilor abuzive de concurenţă.
Dispoziţiile legii sunt aplicate actelor şi faptelor care au ca efect restrângerea, împiedicarea sau
denaturarea concurenţei, săvârşite de agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici,
persoane fizice sau juridice, organele administraţiei publice centrale sau locale, în măsura în care
acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în operaţiuni pe piaţă,
influenţând în mod direct sau indirect concurenţa, cu excepţia situaţiilor când asemenea măsuri sunt
luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.
* Informarea şi educarea consumatorilor, organizarea unui sistem de informare complet,
corect şi precis pentru consumatori constituie un alt domeniu complex în cadrul politicii de
protecţie a consumatorilor. Dreptul consumatorilor la informare asupra caracteristicilor esenţiale ale
produselor şi serviciilor oferite de către agenţii economici, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea
de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi
să le utilizeze potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă, este expres stipulat în art. 18 al
Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992. De altfel, întreg capitolul patru al acestui act normativ este
afectat reglementării informării şi educării consumatorilor. Deşi prevăzută expres în lege, de multe
ori informarea consumatorilor este o obligaţie îngrădită sau uneori chiar eludată. Potrivit legii,
informarea consumatorilor despre produsele oferite se realizează prin elemente de identificare şi
caracterizare ale acestora, care se vor înscrie la vedere, după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de
vânzare sau în cartea tehnică, instrucţiunile de folosire ori altele asemenea, ce însoţesc produsul, în
funcţie de natura acestuia.

33
 Legislaţia în domeniu prevede în mod clar, fără nici un fel de echivoc, că
informarea
consumatorilor se face în limba română, indiferent de ţara de origine a producătorului.
Informaţiile vor cuprinde:
• în cazul produselor: denumirea acestora, marca producătorului, principalele caracteristici
tehnice, compoziţia, cantitatea, preţul, termenul de garanţie, eventualele riscuri previzibile,
contraindicaţii, modul de utilizare, manipulare, conservare sau de păstrare, precum şi alte
caracteristici ale diferitelor categorii de produse;
• în cazul serviciilor, informaţiile trebuie să cuprindă categoria calitativă a serviciului,
timpul de realizare, termenul de garanţie, tariful, riscurile previzibile şi, după caz, declaraţia de
conformitate.
Legislaţia în vigoare interzice prezentarea prin publicitate a altor valori ale
parametrilor ce caracterizează produsele sau serviciile decât cele efectiv realizate.
Agenţii economici au obligaţia afişării preţurilor în mod vizibil şi într-o formă
neechivocă, uşor de citit; aceasta, coroborat cu obligaţia comercializării produselor şi prestarea
serviciilor în locuri autorizate şi afişarea, în mod vizibil, a denumirii firmei şi a numărului
autorizaţiei de funcţionare.
Un rol important în informarea consumatorilor îl au hotărârile de Guvern privitoare
la etichetarea bunurilor de consum destinate populaţiei. Astfel H.G. nr. 106/2002 pentru
aprobarea Normelor metodologice privind etichetarea produselor alimentare, cu modificările
ulterioare, prevede că scopul etichetării este acela de a oferi consumatorilor informaţiile necesare,
suficiente, verificabile şi uşor de comparat, astfel încât să permită acestora să aleagă acel produs
care corespunde exigenţelor lor din punct de vedere al nevoilor şi posibilităţilor lor financiare,
precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi. Actul normativ analizat
conţine dispoziţii referitoare atât la etichetarea produselor alimentare preambalate (denumire,
conţinut net, termene de valabilitate şi condiţii de păstrare, de consum şi de folosire, lotul de
fabricaţie, ingrediente, concentraţie alcoolică, valoare nutritivă şi energetică), cât şi la etichetarea
produselor alimentare nepreambalate.
Reglementarea marcării şi etichetării produselor nealimentare face obiectul mai
multor Hotărâri de Guvern privitoare la categorii distincte de bunuri nealimentare. De exemplu: HG
nr.1.039 din 28 august 2003 privind stabilirea cerinţelor referitoare la etichetarea şi eficienţa
energetică a aparatelor frigorifice de uz casnic pentru introducerea lor pe piaţă sau H.G. nr.50/1999
privind marcarea buteliilor de sticlă refolosibile utilizate pentru ambalarea substanţelor şi
produselor periculoase, etc.
c). Răspunderea şi sancţionarea încălcării legislaţiei privind protecţia consumatorilor

34
 Legislaţia românească privind protecţia consumatorilor conţine prevederi privind
răspunderea în cazul încălcării normelor referitoare la drepturile consumatorilor, precum şi
sancţiunile aferente unor asemenea încălcări. Din punct de vedere juridic, menţionăm că acţiunea de
încălcare a drepturilor consumatorilor este, în principal, o actiune civilă, fie delictuală, fie
contractuală, cu precizarea că, în cvasitotalitatea actelor normative în materie, este prevăzută şi
răspunderea materială, contravenţională sau penală, după caz.
Astfel, în capitolul VIII al Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, se prevede faptul că „agenţii economici răspund pentru orice deficienţă privind
calitatea produselor sau serviciilor, apărută în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate a
acestora, şi care nu este imputabilă consumatorului, precum şi pentru eventualele vicii ascunse
constatate pe durata medie de utilizare, care nu permit folosirea de către consumator a produsului
sau serviciului potrivit scopului pentru care acesta a fost realizat şi achiziţionat sau care pot afecta
viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor” (art.42 alin.1). De asemenea, răspunderea se
menţine şi în cazul în care livrarea produselor sau prestarea serviciilor se face în mod gratuit sau cu
preţ redus, ori dacă acestea se comercializează ca piese de schimb, se închiriază sau se distribuie
sub alte forme. Este de menţionat şi prevederea cuprinsă în art. 44 al Ordonanţei, potrivit căreia
Ministerul Public poate interveni în acţiunile civile introduse în care sunt implicate interesele
consumatorilor.
Aşa cum am menţionat, încălcarea prevederilor privind protecţia consumatorilor, în
general, a celor cuprinse în Ordonanţa nr. 21 / 1992, în particular, atrage răspunderea materială,
civilă, contravenţională sau penală, după caz.
Potrivit prevederilor actului normativ analizat, constituie contravenţii, dacă nu au
fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate infracţiuni, următoarele fapte:
• comercializarea produselor care au standarde româneşti obligatorii referitoare la protecţia
vieţii, sănătăţii sau securităţii consumatorilor, fără ca acestea să fie certificate conform actelor
normative în vigoare;
• omiterea anunţării de către agenţii economici a existenţei pe piaţă a oricărui produs de
care au cunoştinţă că a afectat sau poate afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;
• comercializarea produselor sau prestarea serviciilor fără elementele de identificare
prevăzute de lege sau cu caracteristici calitative neconforme celor prevăzute;
• prezentarea prin publicitate a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau
serviciile, decât cele efectiv realizate;
• păstrarea, depozitarea sau transportul produselor destinate comercializării în condiţii care
nu asigură menţinerea caracteristicilor calitative ale acestora, dacă, în acest fel, s-ar periclita viaţa,
sănătatea sau securitatea consumatorilor;

35
 • comercializarea produselor la care s-au constatat abateri de la caracteristicile tehnico-
calitative prescrise, de natură a afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, pentru care
organele de control abilitate au dispus oprirea comercializării lor;
• folosirea practicilor abuzive la vânzarea produselor sau prestarea serviciilor;
• neasigurarea activitaţii de service şi a pieselor de schimb necesare întreţinerii sau
reparării, pe toată durata medie de utilizare a produselor, precum şi neremedierea în termenul
stabilit de lege sau remedierea necorespunzătoare a deficienţelor constatate la produsele vândute sau
serviciile prestate, ca şi refuzul înlocuirii produselor sau restituirii contravalorii acestora sau a
serviciilor necorespunzătoare, în cazurile prevăzute de lege;
• împiedicarea, sub orice formă, a organelor administraţiei publice însărcinate cu protecţia
consumatorilor de a-şi exercita atribuţiile de serviciu referitoare la prevenirea şi combaterea faptelor
care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, ori interesele economice ale acestora.
Toate aceste fapte constituie, aşa cum menţionam, contravenţii, fiind sancţionate cu
amendă, cu excepţia ultimei, în care există posibilitatea sancţionării cu închisoare contravenţională.
În executarea amenzilor, prioritară rămâne executarea voluntară, apoi executarea silită (prin
organele financiare) şi, în ultimă instanţă, transformarea amenzilor în închisoare contravenţională
sau obligarea la muncă în folosul comunităţii. În ceea ce priveşte posibilitatea transformării amenzii
în închisoare contravenţională, legiuitorul stabileşte două condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ:
• contravenientul să nu fi achitat amenda în termen de 30 de zile de la data rămânerii
definitive a sancţiunii;
• nu există posibilitatea executării silite.
În fine, Ordonanţa prevede în mod clar faptele pentru care se face confiscarea
produselor (doar a produselor periculoase, falsificate sau contrafăcute), respectiv preluarea la
bugetul de stat a veniturilor încasate ilicit de către agenţii economici(numai anumite venituri, strict
stabilite de lege).
Răspunderi în sarcina celor implicaţi în producţia şi comercializarea bunurilor şi
prestarea de servicii destinate consumatorilor, precum şi sancţiunile aferente, sunt
prevăzute şi în alte acte normative.
Astfel, Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
ilicite, modificată şi completată ulterior, stabileşte activităţile comerciale ilicite ce atrag răspunderea
contravenţională sau penală, după caz, faţă de cei care le-au săvârşit. Este vorba de:
• efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor prevăzute în Codul comercial sau în
alte acte normative, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege;
• vânzarea ambulantă a oricăror mărfuri în alte locuri decât cele autorizate de primării sau
prefecturi;
• condiţionarea vânzării unor mărfuri de cumpărarea altora;

36
 • expunerea spre vânzare sau vânzarea de mărfuri sau orice alte produse fără specificarea
termenului de valabilitate, ori cu termenul de valabilitate depăşit;
• efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită, în
condiţiile legii. De menţionat că legea defineşte termenul de documente de provenienţă în sensul de
factură fiscală, factură, avizul de însoţire a mărfii, documente vamale, factură externă sau orice alte
documente stabilite prin lege, după caz;
• nedeclararea de către agenţii economici la organele fiscale, înainte de aplicare, a
adaosurilor comerciale şi a celor de comision;
• cumpărarea de mărfuri sau produse în scop de revânzare, de la unităţile de desfacere cu
amănuntul, de alimentaţie publică, cantine, unităţi de turism şi alte unităţi similare;
• omisiunea întocmirii şi afişării în unitate, la locurile de desfacere sau servire, de către
agenţii economici, a preţurilor şi tarifelor, a categoriei de calitate a produselor sau serviciilor, ori,
acolo unde este cazul, a listei de preţuri şi tarife;
• neexpunerea la vânzare a mărfurilor existente, vânzarea preferenţială, refuzul nejustificat
al vânzării acestora sau al prestării de servicii cuprinse în obiectul de activitate al agentului
economic;
• acumularea de mărfuri de pe piaţa internă în scopul creării unui deficit pe piaţă şi
revânzării ulterioare sau al suprimării concurenţei loiale;
• vânzarea cu lipsă la cântar sau măsurătoare;
• falsificarea ori substituirea de mărfuri sau orice alte produse, precum şi expunerea spre
vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri, cunoscând că sunt falsificate sau substituite.
Contravenţiile prevăzute de Legea nr. 12/1990, republicată, cu modificările ulterioare, se
constată de către funcţionarii din aparatul propriu de specialitate al consiliilor locale, organele
Gărzii Financare, organele Controlului financiar, organele Poliţiei şi, parţial, inspectorii Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.
Toate contravenţiile prevăzute atât de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, cât şi de
Legea nr. 12/1990, sunt sancţionate cu amendă, iar în unele cazuri, cu închisoare, în mod diferit,
după cum contravenientul este persoană fizică sau juridică. Amenzile sunt destul de ridicate, ele
fiind reactualizate periodic, în funcţie, în principal, de indicele inflaţiei.
Desigur, şi celelalte acte normative care reglementează protecţia consumatorilor
conţin prevederi referitoare la răspunderea şi sancţionarea încălcării regulilor din acest domeniu.
Avem în vedere, mai ales, Legea nr. 98/1994 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la
normele legate de igienă şi sănătate publică, dar şi alte acte normative ce se referă la protecţia
consumatorilor de produse alimentare sau nealimentare sau protecţia intereselor consumatorilor.

37
 4.2. Cadrul instituţional privind protecţia consumatorilor în România

Aşa cum menţionam, cea de-a doua latură a prezenţei statului (puterii publice) în
procesul de protecţie a consumatorilor o constituie înfiinţarea şi funcţionarea unor instituţii
şi organisme însărcinate cu supravegherea modului de respectare a legislaţiei în domeniu, dar şi cu acordarea
asistenţei tehnice de specialitate celor interesaţi, respectiv asociaţiilor consumatorilor sau chiar fiecărui
consumator în parte. Principalul asemenea organism ce-şi desfăşoară activitatea în ţara noastră în acest domeniu
este Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. Există, de asemenea, şi alte instituţii cu atribuţiuni
în domeniu, aflate fie în subordonarea directă a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, fie a
asociaţiilor de protecţie a consumatorilor. Avem în vedere, în principal:
• Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor „Larex” Bucureşti;
• Laboratorul pentru analiza calităţii vinurilor şi băuturilor alcoolice;
• Centrele de consultanţă şi informare a consumatorilor.
Trebuie să precizăm însă că şi alte instituţii ale statului au atribuţiuni în domeniul
protecţiei consumatorilor, şi avem aici în vedere Garda Financiară, Inspectoratul General al
Poliţiei, Direcţia Generală a Vămilor etc.
Alături de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, care este
organismul guvernamental principal cu atribuţiuni în domeniu, consumatorii îşi au propriile lor
asociaţii, care au un deosebit rol în domeniul protecţiei consumatorilor.
De asemenea, trebuie menţionat faptul că, la nivel central şi local – judeţ, oraş sau
comună –, funcţionează câte un consiliu consultativ pentru protecţia consumatorilor.
În cele ce urmează vom prezenta câteva aspecte despre toate aceste instituţii,
guvernamentale sau nu, cu atribuţiuni în domeniul protecţiei consumatorilor.
a). Organizarea şi atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor
Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor, organ de specialitate al
administratiei publice centrale, in subordinea Guvernului, cu personalitate juridica, infiintat in anul
2001, isi desfasoara activitatea in conformitate cu Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind
protectia consumatorilor, cu modificarile si completarile ulterioare.
Conducerea Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor este asigurata de un
Secretar de Stat, Presedinte, ajutat de un Subsecretar de Stat, Vicepresedinte numiti prin decizia 
primului ministru. La nivel central institutia are urmatoarea structura:
· Directia de integrare europeana, strategii, parteneriat, relatii externe
· Directia de supraveghere si control al pietei produselor si serviciilor
· Directia Economica si Resurse Umane
· Directia pentru metale pretioase si pietre pretioase
· Serviciul juridic si audit public intern.
38
 La nivel central numarul maxim de posturi este de 76 ( exclusiv demnitarii, precum
si posturile aferente activitatilor finantate integral din venituri proprii ).
Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor are in subordine 42 de oficii pentru
protectia consumatorilor, in toate judetele tarii si in municipiul Bucuresti, cu un numar maxim de
684 de posturi, precum si Centrul National pentru Incercarea si Expertizarea Produselor LAREX
Bucuresti unitate extrabugetara cu 9 filiale teritoriale a carui functionare este reglementata prin
Hotararea Guvernului nr. 625/1999.
Reteaua de laboratoare cuprinde in afara Centrului National pentru Incercarea si
Expertizarea Produselor LAREX cu cele 9 filiale teritoriale in Bucuresti, Arad, Baia Mare,
Constanta, Galati, Oradea, Satu-Mare, Sibiu si Iasi, laboratoare proprii de analize si incercari
organizate in judetele Bacau, Vrancea, Neamt, Braila si Suceava, precum si Laboratorul pentru
Analiza Calitatii Vinurilor si Bauturilor Alcoolice, care functioneaza in structura Oficiului pentru
Protectia Consumatorilor al Municipiului Bucuresti. Autoritatea Nationala pentru Protectia
Consumatorilor coordoneaza si realizeaza strategia si politica Guvernului in domeniul protectiei
consumatorilor, actionand pentru prevenirea si combaterea practicilor care dauneaza sanatatii,
securitatii sau intereselor economice ale consumatorilor si evalueaza efectele pe piata ale sistemelor
de supraveghere a produselor si serviciilor destinate acestora.
Prin H.G. 681 / 19.07.2001, pe langa Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor
functioneaza Comitetul interministerial pentru Supravegherea Pietei Produselor si Serviciilor si
Protectia Consumatorilor, a carui principala atributie este asigurarea colaborarii dintre autoritatile
administratiei publice centrale, pe de o patre si colaborarea dintre aceste autoritati si structurile
civile in vederea perfectionarii Sistemului national de supraveghere a pietei produselor si
serviciilor, perfectionarii cadrului legislativ, accelerarii procesului de armonizare a legislatiei
nationale cu legislatia Uniunii Europene.
In conformitate cu HG nr. 284/2009 privind organizarea si functionarea Autoritatii
Nationale pentru Protectia Consumatorilor, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 182 din 24
martie 2009, principalele atributii ale Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor sunt:
   1. participa, impreuna cu alte organe ale administratiei publice centrale si locale de
specialitate cu atributii in domeniu si cu organismele neguvernamentale ale consumatorilor, la
elaborarea strategiei in domeniul protectiei consumatorilor, asigurand corelarea acesteia cu cea
existenta in Uniunea Europeana;
   2. asigura armonizarea cadrului legislativ national cu reglementarile din Uniunea
Europeana in domeniul protectiei consumatorilor;
   3. propune Guvernului spre adoptare si avizeaza proiecte de acte normative in domeniul
protectiei consumatorilor cu privire la fabricarea, ambalarea, etichetarea, conservarea, depozitarea,
transportul, importul, comercializarea produselor, prestarea serviciilor, serviciilor financiare, cat si

39
interzicerea penalitatilor asimetrice dintre client si prestatorul de servicii publice si alte servicii de
interes general pentru abaterile contractuale si garantarea compensarii prejudiciilor suferite de
beneficiar, astfel incat acestea sa nu puna in pericol viata, sanatatea sau securitatea consumatorilor
ori sa afecteze drepturile si interesele lor legitime;
   4. elaboreaza, impreuna cu alte organe de specialitate ale administratiei publice, proceduri
privind obiectivele, conditiile si modul de colaborare in desfasurarea activitatii de protectie a
consumatorilor;
   5. participa la realizarea programelor interne si internationale in domeniul protectiei
consumatorilor, colaborand cu organizatii si institutii din tara si din strainatate, conform
competentelor ce ii revin potrivit dispozitiilor legale in vigoare;
   6. prezinta informari periodice Guvernului si organelor administratiei publice centrale
interesate, referitoare la activitatea proprie privind respectarea drepturilor si intereselor
consumatorilor;
   7. evalueaza efectele pe piata ale sistemelor de supraveghere a produselor si serviciilor
destinate consumatorilor;
   8. controleaza respectarea dispozitiilor legale privind protectia consumatorilor, referitoare
la securitatea produselor si serviciilor, precum si la apararea drepturilor legitime ale consumatorilor,
prin efectuarea de controale pe piata la producatori, importatori, distribuitori, vanzatori, prestatori
de servicii, inclusiv servicii financiare, si in unitatile vamale, avand acces la locurile in care se
produc, se depoziteaza ori se comercializeaza produsele sau in care se presteaza serviciile, precum
si la documentele referitoare la acestea, exceptie facand controalele igienico-sanitare si sanitar-
veterinare la producatori, in cazul produselor alimentare;
   9. constata contraventii si dispune masuri de limitare a consecintelor producerii, prestarii,
importului, comercializarii sau oferirii gratuite a unor produse alimentare ori nealimentare si
servicii care nu sunt in concordanta cu dispozitiile legale din domeniile de activitate ale Autoritatii,
prin aplicarea sanctiunilor contraventionale prevazute de lege, sesizeaza organele de urmarire
penala ori de cate ori constata incalcari ale legii penale;
   10. controleaza daca mijloacele de masurare folosite pe piata sunt insotite de documentele
prevazute de lege care atesta verificarea acestora din punct de vedere metrologic;
   11. solicita organelor emitente suspendarea sau retragerea autorizatiei de functionare, a
licentei de fabricatie ori a certificatului de clasificare, in conditiile legii;
   12. coordoneaza schimbul rapid de informatii cu institutiile si organele competente,
nationale si internationale, privind produsele si serviciile care reprezinta risc pentru sanatatea si
securitatea consumatorilor;
   13. sesizeaza factorii de decizie si operatorii implicati in sistemul de certificare a calitatii
produselor si serviciilor, in baza constatarilor proprii si a informatiilor primite de la organismele

40
neguvernamentale si de la consumatori, cu privire la neconformitatile produselor si serviciilor
destinate consumului populatiei in raport cu documentele de certificare si propune imbunatatirea
sau elaborarea de reglementari in domeniu;
   14. efectueaza analize si incercari in laboratoare acreditate conform legii sau in
laboratoare proprii ori agreate;
   15. efectueaza sau finanteaza studii, teste comparative si cercetari in domeniu cu privire
la calitatea produselor si serviciilor destinate consumatorilor, pe care le aduce la cunostinta
publicului;
   16. stabileste relatii de colaborare cu institute de cercetare, laboratoare de expertizare si
certificare, inclusiv din strainatate, pentru realizarea de studii, cercetari si teste comparative;
   17. desfasoara activitati de informare, consiliere si educare a consumatorilor; editeaza
publicatii de specialitate in domeniul protectiei consumatorilor;
   18. sprijina asociatiile de consumatori in vederea atingerii obiectivelor prevazute de lege;
   19. sprijina asociatiile de consumatori in actiunea de infiintare si functionare a centrelor
de consultanta, informare si educare a consumatorilor;
   20. sustine infiintarea unor organisme de mediere in domeniul protectiei consumatorilor;
   21. informeaza permanent consumatorii asupra produselor si serviciilor care prezinta
riscuri pentru sanatatea si securitatea lor sau care le pot afecta interesele economice;
   22. primeste si rezolva sau, dupa caz, transmite spre solutionare celor in drept, potrivit
competentelor, sesizarile asociatiilor pentru protectia consumatorilor, precum si sesizarile
persoanelor fizice sau juridice cu privire la incalcarea drepturilor consumatorilor, in conditiile legii;
   23. desfasoara activitati de pregatire a specialistilor in domeniul protectiei
consumatorilor;
   24. acorda consultanta de specialitate in domeniul protectiei consumatorilor pentru
operatorii economici;
   25. stabileste si percepe taxe si tarife pentru efectuarea de analize, incercari, expertizari,
certificari de laborator, autorizari, consultanta, cursuri de pregatire, specializare sau perfectionare,
alte servicii prestate in conditiile legii;
   26. fundamenteaza si propune in proiectul de buget resursele financiare in vederea
realizarii politicilor in domeniul sau de competenta;
   27. urmareste, potrivit legii, legalitatea publicitatii pentru produsele si serviciile destinate
consumatorilor;
   28. asigura aplicarea Programului de atestare a procesului Kimberley, ca autoritate
desemnata;

41
    29. autorizeaza operatiunile cu metale pretioase si pietre pretioase, potrivit prevederilor
Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor pretioase, aliajelor
acestora si pietrelor pretioase in Romania, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare;
   30. stabileste si aproba marcile utilizate de producatorii interni, importatori sau, dupa caz,
de comercianti, pe baza de tarife proprii, precum si marca proprie de certificare, potrivit
prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000, republicata, cu modificarile si
completarile ulterioare;
   31. efectueaza expertize ale metalelor pretioase si pietrelor pretioase, potrivit prevederilor
Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000, republicata, cu modificarile si completarile
ulterioare;
   32. acorda consultanta de specialitate si sprijin in vederea realizarii de coduri de conduita,
la solicitarea operatorilor economici;
   33. instituie procedurile legale corespunzatoare pentru incetarea practicilor comerciale
incorecte;
   34. comunica Comisiei Europene masurile legislative adoptate in domeniile guvernate de
directivele comunitare transpuse, potrivit domeniilor sale de responsabilitate.
Autoritatea îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin acte normative pentru
domeniul său de activitate.
Pentru aplicarea eficienta si unitara a legislatiei in domeniu, Autoritatea Nationala pentru
Protectia Consumatorilor a elaborat peste 90 de proceduri specifice de control pe grupe de produse
si servicii.
In scopul crearii instrumentelor legale necesare protejarii drepturilor si intereselor
consumatorilor, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor s-a preocupat pentru
dezvoltarea cadrului legislativ in domeniul protectiei consumatorilor, avand la baza directivele
europene in domeniu.
In completarea cadrului institutional mentionam existenta consiliilor consultative pentru
protectia consumatorilor, care grupeaza reprezentanti ai autoritatilor de stat, industriei si grupurilor
de consumatori, atat la nivel local cat si la nivel national, organizate in conformitate cu prevederile
Hotararii Guvernului nr. 251/1994.
Totodata, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor a sprijinit crearea si
dezvoltarea asociatiilor pentru protectia consumatorilor si participarea impreuna cu acestea la
informarea si educarea consumatorilor.
In fiecare din cele 42 de judete au fost create asociatii si alte organizatii neguvernamentale in
domeniul protectiei consumatorilor, in prezent fiind inregistrate un numar de 127 de asociatii,
structurate la nivel judetean in 16 federatii si o confederatie.
Pentru intarirea sistemului de supraveghere a pietei, Autoritatea Nationala pentru Protectia

42
Consumatorilor participa la Sistemul tranzitional de schimb rapid de informatii TRAPEX cu tarile
central si est-europene, privind produsele periculoase destinate consumatorilor. Din aprilie 1999,
Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor a fost desemnata ca Punct National de
Contact pentru Sistemul TRAPEX.
In cadrul sistemului TRAPEX specialistii Autoritatii Nationale pentru Protectia
Consumatorilor urmaresc depistarea unor produse periculoase cu grad mare de risc pentru viata,
sanatatea si securitatea consumatorilor, in acest scop fiind incheiate conventii de colaborare cu
Ministerul Sanatatii  si cu Ministerul Agriculturii, Padurilor, Apelor si Mediului.
Sistemul TRAPEX
Incepand cu data de 15 mai 1999, Romania participa la Sistemul TRAPEX, sistem prin care
tarile PHARE vor evita comercializarea pe teritoriul lor a produselor cu pericol grav si imediat
pentru sanatatea si securitatea consumatorilor.
Acest sistem rapid de schimb de informatii privind produsele periculoasc a fost creat in
martie 1999 ca rezultat al intalnirii organizate la Bruxelles de catre Centrul de Drept al Consumului,
din cadrul Universitatii Catolice din Louvain-la-Neuve, Belgia, si Directia Generala XXIV a
Comisiei Europene.
Sistemul TRAPEX, similar sistemului RAPEX din Uniunea Europeana care fiinteaza din
anul 1994, a devenit operational la jumatatea lunii mai 1999, secretariatul fiind asigurat de
Inspectoratul pentru Protectia Consumatorilor din Ungaria.
Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumtorilor este Punctul National de Contact
pentru produsele alimentare si nealimentare destinate consumatorilor. In cazul depistarii unui
produs cu pericol grav si imediat, va transmite secretariatului din Ungaria rezultatul cercetarilor
efectuate asupra produsului respectiv. Dupa notificare, secretariatul va transmite punctelor nationale
de contact din tarile Europei Centrale si de Est, informatiile privind produsul cu pericol grav si
imediat, pentru luarea masurilor pe care le considera necesere in conformitate cu legislatia nationala
a fiecarei tari.
In scopul bunei functionari a sistemului TRAPEX, Autoritatea Nationala pentru Protectia
Consumatorilor a incheiat conventii de colaborare cu Ministerul Agriculturii si Alimeniatiei si cu
Ministerul Sanatatii pentru a primi informatii privind produsele periculoase destnate
consumatorilor.
Sistemul LAREX
Marca LAREX este înregistrată din 1975 la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi la
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale de la Geneva.
C.N.I.E.P. LAREX este membru fondator al Asociaţiei Laboratoarelor Acreditate din
România şi colaborează cu numeroase organisme guvernamentale şi oficiale ca: Direcţia Generală a
Vămilor, Garda Financiară, Poliţia Economică, Registrul Auto Român.

43
 Faptul că lista clienţilor LAREX cuprinde în egală măsură organisme ale statului şi agenţi
economici este încă o dovadă a statutului de organism neutru pe care şi l-a consolidat în timp.
C.N.I.E.P. LAREX are sediul principal în Bucureşti şi laboratoare în 9 oraşe importante:
Arad, Baia Mare, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Satu Mare, Sibiu şi Timişoara.
În aceste laboratoare se execută analize fizico-chimice, microbiologice şi fizico-mecanice în
vederea certificării diverselor produse (agroalimentare, cosmetice, petroliere, anorganice, textile,
articole de menaj, electronice şi electrocasnice, materiale de ambalat şi ambalaje).
LAREX CERT - organismul de certificare produse al C.N.I.E.P. LAREX - este acreditat de
RENAR şi poate acorda licenţe de utilizare a mărcii LAREX pentru produsele certificate.
Servicii oferite de LAREX:
            -  Aplicarea mărcii LAREX pe produsele testate şi pe cele certificate;
            -  Clarificarea unor probleme de încadrare vamală, în cadrul convenţiei încheiate cu
Direcţia Generale a Vămilor;
- Punerea la punct a unor tehnologii de fabricaţie;
            - Sprijin în obţinerea licenţelor de fabricaţie pentru produse alimentare;
            -  Evitarea consecinţelor ce decurg din producerea, comercializarea sau consumul unor
produse neconforme cu reglementările în vigoare;
            -  Apărarea sănătăţii consumatorului şi protejarea mediului înconjurător.
b). Organisme consultative pentru protecţia consumatorilor
Potrivit prevederilor art. 39 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, aşa cum a fost
ea modificată ulterior, la nivel central şi local – judeţ, oraş, comună – există câte un consiliu
consultativ pentru protecţia consumatorilor. Asemenea consilii asigură, la nivelurile respective,
cadrul informaţional şi organizatoric necesar:
• stabilirii şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor;
• corelării acţiunilor diverselor organisme ale administraţiei publice cu cele ale
organizaţiilor neguvernamentale care au rol în realizarea protecţiei consumatorilor.
Concret, componenţa, atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare ale Consiliului
consultativ pentru protecţia consumatorilor, pe fiecare nivel în parte, se stabileşte de către Guvern.
Astfel, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 251/1994, preşedintele Consiliului consultativ pentru
protecţia consumatorilor, la nivel central, este directorul general al Autorităţii Naţionale pentru
Protecţia Consumatorilor, iar vicepreşedinte, un reprezentant al confederaţiilor de asociaţii pentru
protecţia consumatorilor. În calitate de membri ai Consiliului sunt desemnaţi reprezentanţi ai unor
ministere, departamente şi alte instituţii ale statului, precum şi ai organizaţiei patronale constituite la
nivel de confederaţie şi ai asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, care îndeplinesc condiţiile
legale de prezentare la acest nivel.

44
 La nivel judeţean, Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor are ca
preşedinte pe prefectul judeţului sau reprezentantul acestuia, vicepreşedinte pe directorul Oficiului
judeţean pentru protecţia consumatorului sau, după caz, al Oficiului municipal Bucureşti pentru
protecţia consumatorilor, iar în calitate de membri, reprezentanţi ai instituţiilor judeţene ale statului,
precum şi ai organizaţiei patronale constituite la nivel de federaţie, respectiv ai asociaţiilor pentru
protecţia consumatorilor, care îndeplinesc condiţiile legale de reprezentare la acest nivel.
La fiecare nivel de organizare, Consiliile consultative pentru protecţia
consumatorilor au o serie de atribuţiuni în ceea ce priveşte stabilirea şi aplicarea politicii de
protecţie a consumatorilor, respectiv corelarea acţiunilor diverselor autorităţi ale
administraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale care au un rol în realizarea
protecţiei consumatorilor.
Concret, potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 251/1994, Consiliile
consultative au următoarele atribuţii:
* În direcţia stabilirii şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor:
a) analizează modul în care sunt respectate drepturile consumatorilor şi propun:
– autorităţilor administraţiei publice reprezentate la nivelul respectiv de organizare a
Consiliului consultativ pentru protecţia consumatorilor – acţiuni pentru aplicarea mijloacelor
prevăzute de lege, care să asigure protecţia cetăţenilor în calitatea lor de consumatori;
– autorităţilor administraţiei publice locale – măsuri în sprijinul apărării drepturilor
consumatorilor, precum şi corelarea acţiunilor acestora cu acţiunile altor factori implicaţi în scopul
realizării unei protejări reale şi unitare a intereselor consumatorilor;
b) analizează modul în care sunt aplicate propunerile Consiliului consultativ pentru
protecţia consumatorilor de către organele sau organizaţiile sesizate;
c) analizează modul de colaborare a autorităţilor administraţiei publice în domeniul
protecţiei consumatorilor şi recomandă căi de îmbunătăţire a colaborării;
d) pe baza analizei constatărilor organismelor reprezentate în Consiliul consultativ pentru
protecţia consumatorilor:
– recomandă acţiuni în anumite sectoare din domeniul protecţiei consumatorilor;
– propun efectuarea de studii în legătură cu cauzele care au generat încălcări ale
dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, precum şi măsurile de prevenire;
– propun îmbunătăţiri ale reglementărilor sau, după caz, noi reglementări în domeniul
protecţiei consumatorilor;
– formulează propuneri în sprijinul elaborării strategiei şi a programelor de acţiune, pe plan
local şi naţional.
* În direcţia corelării acţiunilor diverselor autorităţi ale adminsitraţiei publice cu

45
 cele ale organizaţiilor neguvernamentale care au rol în realizarea protecţiei
consumatorilor:
a) analizează problemele specifice ale asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi propun
autorităţilor administraţiei publice, precum şi oricăror organisme sau asociaţii interesate, modalităţi
de sprijinire a acestora în rezolvarea problemelor respective;
b) stabilesc obiective comune asupra realizării cărora, prin mijloace specifice fiecărei
categorii de autorităţi şi organisme (guvernamentale sau neguvernamentale), se convine să se
concentreze acţiunea acestora, în vederea opririi sau înlăturării efectelor negative asupra vieţii,
sănătăţii, securităţii sau intereselor economice ale consumatorilor, care se manifestă în mod repetat
sau cu consecinţe grave într-un anumit sector al producţiei şi/sau comercializării produselor sau
prestărilor de servicii;
c) analizează modul în care autorităţile administraţiei publice răspund solicitărilor (sesizări,
reclamaţii) consumatorilor sau asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi sesizează autorităţile
în cauză asupra eventualelor carenţe în organizarea şi funcţionarea sistemului de recepţie şi răspuns
al cererilor consumatorilor;
d) sprijină acţiunile de informare şi educare a consumatorilor, desfăşurate de diverse
autorităţi, organisme, organizaţii existente la nivel naţional, judeţean, orăşenesc,comunal.
Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor, la fiecare nivel în parte,
este condus de un birou de conducere şi funcţionează în baza unui regulament propriu.
c). Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor
Potrivit Ordonanţei nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, asociaţiile pentru
protecţia consumatorilor sunt considerate acele asociaţii constituite, conform legii, ca persoane
juridice şi care, fără a urmări realizarea de profit, au ca unic scop apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor, în general. Asemenea asociaţii pot fi parteneri
sociali cu drept de reprezentare în organismele consultative cu rol în domeniul protecţiei
consumatorilor şi în care organele administraţiei publice sunt reprezentate, cu îndeplinirea unor
condiţii expres prevăzute în lege. În acest sens, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor sunt
consultate de către organismele administraţiei publice, potrivit competenţelor, la elaborarea
dispoziţiilor şi procedurilor cu caracter general şi a altor lucrări care au ca scop protecţia
consumatorilor, cu privire la:
• cunoaşterea cerinţelor consumatorilor privind sortimentele, calitatea şi cantitatea
produselor şi serviciilor;
• formarea unei atitudini corecte a agenţilor economici angajaţi în producerea şi
comercializarea produselor şi prestarea serviciilor faţă de calitatea acestora;
• prevenirea practicilor comerciale abuzive şi a publicităţii de natură a afecta drepturile şi
interesele legitime ale consumatorilor.

46
 Potrivit legii, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au următoarele drepturi:
• de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei publice centrale şi locale, în
vederea atingerii obiectivelor lor;
• de a primi subvenţii de la bugetul de stat prin intermediul Autorităţii Naţionale pentru
Protecţia Consumatorilor;
• de a solicita autorităţilor competente luarea de măsuri în vederea opririi producţiei sau a
retragerii de pe piaţă a produselor sau serviciilor care nu asigură nivelul calitativ prescris în
documentele stabilite de lege sau care pun în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;
• de a solicita realizarea de produse şi servicii în condiţii speciale, în vederea satisfacerii
nevoilor consumatorilor handicapaţi sau de vârsta a treia;
• de a fi consultate cu ocazia elaborării actelor normative, standardelor sau specificaţiilor
care definesc caracteristicile tehnice şi calitative ale produselor şi serviciilor destinate
consumatorilor;
• de a solicita şi obţine informaţii asupra preţului şi caracteristicilor calitative ale produselor
sau serviciilor de natură a ajuta la luarea unei decizii asupra achiziţionării acestora;
• de a informa opinia publică, prin mass-media, asupra deficienţelor de calitate a produselor
şi serviciilor, precum şi asupra consecinţelor vătămătoare ale acestora pentru consumatori;
• de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
membrilor lor;
• de a solicita, pe cheltuiala lor, laboratoarelor acreditate efectuarea de analize şi încercări
ale produselor destinate consumatorilor şi de a publica rezultatele;
• de a iniţia acţiuni proprii, în vederea identificării cazurilor în care agenţii economici nu
respectă drepturile consumatorilor prevăzute de lege, şi de a sesiza, în cadrul unor proceduri de
urgenţă, organele de specialitate ale administraţiei publice abilitate să acţioneze în domeniul
protecţiei consumatorilor.
Aşa cum am menţionat, în structura asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor pot
fi înfiinţate şi funcţiona centre de consultanţă şi informare a consumatorilor, organizate la nivel de
birouri, în structura organizatorică a acestora, care desfăşoară activităţi gratuite în folosul
consumatorilor, constând în informaţii, recomandări şi consultanţă pentru probleme legate de
achiziţionarea unui produs sau serviciu. Asemenea centre sunt finanţate de la bugetul de stat sau
bugetele locale, prin intermediul asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor. Numărul acestor
centre de consultanţă şi informare a consumatorilor pentru care se acordă sume de la bugetul de stat
se stabileşte prin hotărâri ale Guvernului.

47
 CAPITOLUL V
STUDIU DE CAZ
Iaurt

Pe data de 06.04.2020 am procurat un iaurt la pahar cu grăsime 2.8%, dintr-un magazin

alimentar.
În momentul în care am achiziționat produsul, m-am uitat pe termenul de valabilitate de
pe etichetă și mai avea 10 zile până la expirare.
Când am ajuns acasă și am vrut să consum iaurtul cumpărat, am observant că avea un
miros neplăcut și deasemenea, prezenta urme de mucegai.

Conținutul etichetei produsului cumpărăt: Iaurt cu 2,8 % grăsime

Producator: S.C. Gordon Prod. S.R.L.
Produs obinut din lapte de vacă pasteurizat și culturi lactice selecționate.
Informații nutriționale / 100 g produs
Valoare energetică: 235 kJ / 55 Kcal
Grăsimi: 2.86g
din care acizi grași saturați 1.86g
Glucide: 4.05g
Din care zaharuri: 2.29g
Proteine: 3.15g
Sare: 0.32g

Condițiile de păstrare: +2…+6 °C.

Termen de valabilitate: 16.04.2020 afișat pe capac.
Au fost prezente pictogramele și ștampila ovală(RO L55 EC). A fost afișat textul:
Alergeni: conține lactoza și faptul că produsul este certificat de sistem de management al
calității și al siguranței alimentului, certificat ISO 9001: 2008, HACCP si IFS.
Cantitatea netă a fost de 375g.
Deoarece nu mi se pare normal să nu iau nici o măsură de prevenire sau îmbunătăire a
produselor comercializate în diferite puncte alimemtare, m-am decis să mă prezint în aceeași zi,
la magazinul de unde cumpărasem iaurtul, chiar dacă puteam să reclam abaterea la serviciul de
protecție a consumatorului, lucrul pe care urma să îl fac dacă nu mi se făcea dreptate.
Odată ajunsă la magazin, i-am explicat vânztoarei cele întamplate și i-am artat
neconformitățile întampinate, cât și bonul care adeverea achiziționarea produsului respectiv.

48
 Aceasta a recunoscut iaurtul pe baza bonului și mi-a explicat că pot opta fie pentru
schimbarea produsului, fie pentru restituirea contravalorii produsului, iar eu am ales să îmi fie
restituiți banii.

Model reclamație

Comisariatul Județean
pentru Protecția Consumatorilor
Adresă: Bulevardul Revoluției 50, Arad 310009

RECLAMAȚIE
Privind calitatea produsului/serviciului în termenul de garanție
1. Numele și prenumele consumatorului_________________________________________
Adresa______________________________________________________________________
Telefon______________________________________________________________________
2.Denumirea si adresa agentului economic ce a comercializat produsul
____________________________________________________________________________

3.Produsul reclamat(denumirea, calitatea, numarul lotului, data fabricarii/termenul de valabilitate

_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
______________________________________________________
4.Data achiziționarii produsului(prestării serviciului)

5.Bonul de plata, Certificatul de garanție, etc.

____________________________________________________________________________
6.Adresarea prealabila către agentul economic ____________________________________
amplasat____________________________________________________________________
a fost înregistrat la data_______________________________________________________
Potrivit pre-vederilor art. 18 alin5. (1) al Legii nr. 105/2003 în perioada termenului de garanție,
consumatorii depun reclamațiile referitoare la produsele necorespunzatoare inițial
vînzătorului/prestatorului.
7.Detalii privind deficiențile produsului reclamat.
_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
49
_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________

8. Revendicarile consumatorului (bifați căsuța corespunzătoare)

În temeiul prevederilor art. 18 alin. (2) al Legii nr. 105/2003 solicit:
 aducerea produsului la conformitate  aducerea produsului la conformitate
gratuit, prin reparare1; sau gratuit, prin înlocuire1; sau

1
pe toată perioada termenului de garanție a produsului reclamat.
În temeiul prevederilor art. 18 alin. (14) al Legii nr. 105/2003 solicit:
 reducerea corespunzătoare a
prețului2;
 restituirea contravalorii produsului
prin rezeluțiunea contractului2;

50
2
valailă în oricare dintre următoarele cazuri:
a) dacă nu au benificiat de dreptul de reparație sau de înlocuire a produsului;
b)dacă vînzătorul nu a efectuat măsura reparatorie într-o perioadă de 14 zile calendaristice sau în
termenul convenit contractual;
c)dacă vînzătorul nu a efectuat măsura reparatorie fără a provoca un inconvenient semnificativ
pentru consumator;
d)la apariția unei neconformități la produs dupa efectuarea deja a unei măsuri reparatorii, dacă
consumatorul a refuzat repararea sau înlocuirea produsului;
e)la depistarea neconformitații produsului în termen de 6 luni de la livrarea produsului, dacă
consumatorul a refuzat repararea sau înlocuirea produsului
sau/și_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________
________________________________________
9. Anexe:
a) Bonul fiscal nr.______din________________________________________________;
b) Certificat de garanție___________________________________________________;
c) Adresarea în prealabilă din data__________________________________________;
d) Dovada, în formă scrisă, care conține elementele de identificare a companiei și a produsului
reținut pentru reparare sau înlocuire, precum și termenul de soluționare a reclamației (dupa
caz).
_________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________
_________________________________________
10. Datele cu caracter personal ale consumatorului vor fi prelucrate în conformitate cu dispozițiile
Legii nr. 133 din 08.07.2011 privind protecția datelor cu caracter personal în ceea ce privește
prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. În vederea îndeplinirii
obligațiilor de asigura a protecției și informării consumatorilor unele date cu caracter personal pot fi
transferate către terțe persoane care presteaza serviciile de elaborare a materialelor promoționale.
Consumatorul permite Agenției pentru Protecția Consumatorilor și Supravegherea Pieței ca unele
date cu caracter personal să fie folosite și publicate în scop educative.

Semnătura consumatorului
(подпись потребителя, дата)
_________________________________________________
Data”______”________________20___
 BIBLIOGRAFIE
I. MONOGRAFII, TRATATE, CURSURI
1. AUGUSTIN FUEREA, „DREPT COMUNITAR AL AFACERILOR”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
2. HOLDING F.H., Les Moyens Judiciares et Parajudiciares de la Protection du
Consommateur aux Pays-Bas, Bruxelles, 1976.
3. D.PATRICHE, GH. PISTOL – “PROTECŢIA CONSUMATORILOR”, Editura
Monitorul Oficial, Bucuresti, 1998.
4. GHEORGHE PISTOL – “BAZELE COMERŢULUI”, Note de curs, Univ.”Spiru Haret”,

II. ACTE NORMATIVE

1. DOMNITORUL ROMÂNIEI, Codul Civil, decretat la 26.11.1864 şi republicat în 1996.
2. PARLAMENTUL ROMÂNIEI, Decret-lege nr.1233,Codul Comercial, M.Of. din
10.05.1887 (versiune actualizată cu modificările din 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929,
1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947,1948, 1949, 1950, 1990, 1995),
www.fincont.info/images/infolex.
3. EUROPEANĂ – CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007
4. CONSILIUL EUROPEAN, „NEGOCIERI DE ADERARE LA UE”, www.sgg.ro, 2005.

52