Sunteți pe pagina 1din 44

UNIVERSITATEA .............................................

FACULTATEA ............................................................

MASTER

DREPT MATERIAL COMUNITAR

SEMESTRUL II

DISCIPLINA: .......................................

TEMA:
PROTECŢIA SĂNĂTĂŢII
CONSUMATORILOR

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
CONF. UNIV. DR. .............................

MASTERAND,
CONSTANTIN ............

2009
CUPRINS

Pag.
LISTA DE ABREVIERI................................................................................... 3
CAPITOLUL I
OBIECTIVELE PROGRAMELOR DE PROTECTIE A
CONSUMATORILOR..................................................................................... 4
CAPITOLUL II
CONCEPTUL ŞI STRUCTURA CÂMPULUI DE ACŢIUNE A
PROTECŢIEI CONSUMATORILOR........................................................... 5
CAPITOLUL III
ORGANIZAREA PROCESULUI DE PROTECTIE A
CONSUMATORILOR..................................................................................... 11
3.1. Implicarea puterii publice în protecţia consumatorilor....................... 11
3.2. Organizarea consumatorilor în vederea apărării drepturilor
proprii ..................................................................................................... 17
CAPITOLUL IV
PROTECTIA CONSUMATORILOR ÎN ROMANIA.................................. 19
4.1. Cadrul legislativ privind protecţia consumatorilor în România......... 19
4.2. Cadrul instituţional privind protecţia consumatorilor în România... 27
CAPITOLUL V
PROPUNERI PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORULUI................. 34
CAPITOLUL VI
CONCLUZII. ORIENTĂRI PE PLAN MONDIAL...................................... 36
BIBLIOGRAFIE............................................................................................... 39

2
LISTA DE ABREVIERI

ANPC – AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORULUI


CAER – CONSILIUL DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC
CDE – CENTRUL DE DREPT AL CONSUMATORILOR
CE – COMUNITATEA EUROPEANĂ
CICPP – INSTITUŢIILE CONSUMATORILOR ŞI PROGRAMUL DE POLITICĂ
CONSUMATORISTĂ
CNIEP – CENTRUL NAŢIONAL PENTRU ÎNCERCAREA ŞI EXPERTIZAREA
PRODUSELOR
ECC-Network – REŢEAUA CENTRELOR EUROPENE ALE CONSUMATORILOR
HG – HOTĂRÂRE DE GUVERN
IMM – INTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII
INDACO – SERVICIUL DE ACCES ONLINE LA BAZA LEGISLATIVĂ
IOCU – ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ A UNUNILOR DE CONSUMATORI
LAREX – CENTRUL NAŢIONAL PENTRU INCERCAREA ŞI EXPERTIZAREA
PRODUSELOR
LAREX CERT – ORGANISMUL DE CERTIFICARE A CONFORMITĂŢII
PRODUSELOR
M.Of. – MONITORUL OFICIAL
NATO - ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD
OG – ORDONANŢĂ DE GUVERN
OMC – ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI
OUG – ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ A GUVERNULUI
PROECT – PROGRAMUL PENTRU ECONOMIILE DE TRANZIŢIE
RENAR – ASOCIAŢIA DE ACREDITARE DINROMÂNIA
SUA – STATELE UNITE ALE AMERICII
TRAPEX – SISTEMUL TRANZIŢIONAL DE SCHIMB RAPID DE INFORMAŢII
UE – UNIUNEA EUROPEANĂ

3
CAPITOLUL I
OBIECTIVELE PROGRAMELOR DE PROTECTIE A
CONSUMATORILOR1

Campul foarte larg de actiune, in cadrul caruia puterea publica sau diversele
organismele guvernamentale trebuie sa intervina pentru a asigura o anumita protectie
sociala, precum si natura deosebit de complexa a relatiilor dintre ofertanti si consumatori, au
pus societatea in alerta, determinand-o sa intervina prin diverse programe de protectie a
consumatorilor, cu largi reverberatii asupra intregului sau sistem economico-social.
Intr-un asemenea context, s-a considerat util ca in vederea conturarii principalelor
aspecte asupra carora trebuie sa se concentreze actiunile ce urmeaza a fi incluse in cadrul
programelor de protectie a consumatorilor, sa fie supuse atentiei cateva aspecte cadru,
carora le vor fi subordonate, la inceput, obiectivelor generale ale respectivelor programe si
apoi ale revendicarilor sau ale diferitelor alte aspecte, aparute pe parcurs, ca generatoare de
conflicte sociale sau de prejudicii in hrana consumatorilor.
Pornind de la un asemenea cadru, Organizatia Natiunilor Unite, prin rezolutia 32/248
din aprilie 1985, a stabilit o serie de principii directoare pentru protectia consumatorilor,
menite sa asigure guvernelor tuturor tarilor un cadru care sa poata fi folosit in elaborarea si
consolidarea politicii si legislatiei pentru protectia consumatorilor.
Potrivit acestui cadru de principii, drept principale obiective asupra carora ar trebui
sa se concentreze fiecare tara si miscarile de aparare a drepturilor consumatorilor, se
contureaza urmatoarele :
 facilitarea producerii si distribuirii de produse corespunzatoare nevoilor si
cererilor consumatorilor;
 incurajarea unor nivele ridicate ale eticii celor angajati in producerea si
distribuirea bunurilor de consum si serviciilor catre consumatori;
 asigurarea tinerii sub control, prin intermediul tuturor organizatiilor nationale si
internationale, a practicilor comerciale abuzive care afecteaza consumatorii;
 promovarea unei cooperari internationale in domeniul protectiei consumatorilor;
 incurajarea dezvoltarii conditiilor de piata, care sa asigure consumatorilor o larga
gama de produse, la preturi avantajoase acestora;
 stabilirea unui sistem de prioritati privind protectia consumatorilor din fiecare
tara, a circumstantelor economice si sociale specifice nivelului de dezvoltare atins, precum
si a nevoilor caracteristice populatiei statului respectiv;
 protectia consumatorilor fata de pericolele ce afecteaza sanatatea si siguranta lor;
 promovarea si protectia intereselor economice ale consumatorilor;
 asigurarea accesului consumatorilor la informatiile corecte, care sa permita
acestora sa faca o alegere conforma dorintelor si necesitatilor personale;
 crearea unui sistem de educare a consumatorilor;
 asigurarea posibilitatii unei despagubiri efective a consumatorilor, in cazul ivirii
unor daune generate de produsele sau serviciile achizitionate in cadrul pietei.
Principiile conturate de Organizatia Natiunilor Unite si recomandate guvernelor
statelor membre ale acestei organizatii mondiale, prin natura lor se adreseaza puterii de stat,
administratiei publice.
Se considera insa ca este necesar ca programele de protectie a consumatorilor, din
tarile care trec in aceasta perioada spre o economie de piata, sa cuprinda in structurile lor si
1
D.PATRICHE, GH. PISTOL – “PROTECŢIA CONSUMATORILOR”, pag. 21-37,
Editura Monitorul Oficial, Bucuresti, 1998.
4
alte aspecte generale, de larga audienta in cadrul consumatorilor si cu o frecventa ridicata in
cadrul revendicarilor individuale formulate de catre ei.
Dintre acestea, o importanta deosebita prezinta urmatoarele :
 obligarea statului de a asigura o pozitie dominanta a consumatorului pe piata,
pozitie garantata prin legi sau alte acte normative specifice, precum si prin programele de
protectie a consumatorilor alcatuite de diversele sale institutii;
 impunerea ideii potrivit careia, protectia consumatorului trebuie interpretata ca o
problema publica, fenomen care presupune respectarea unui pachet de norme juridice si
diferite acte departamentale legate de intregul proces de comercializare si consum al
marfurilor;
 inlaturarea discriminarilor in domeniul serviciilor si instaurarea principiului
potrivit caruia, in asigurarea serviciilor catre consumatori, sa se aiba in vedere excluderea
diferentelor si a decalajelor dintre sectorul de stat, cooperatist si particular;
 includerea raspunderii subiective a celui care ofera bunuri sau asigura diferite
servicii, cu raspunderea obiectiva sau asa-numita “raspundere pentru rezultate”;
 impunerea obligativitatii producatorilor de bunuri de consum si prestari de
servicii de a emite documente asupra utilitatii si serviciului asigurat, iar in functie de
anumite particularitati ale bunului sau serviciului si alte documente care sa garanteze
siguranta consumului si securitatea in procesul de utilizare.
Prin natura sa, miscarea de aparare a consumatorilor imbraca doua aspecte : ea
reprezinta, in primul rand, o lupta constienta a consumatorilor care indeamna la grupare si
exprimare nonviolenta, in cadrul unui stat de drept, a nemultumirilor fata de ofertele de
bunuri si servicii ce li se fac; in al doilea rand, ea poate fi avuta in vedere ca o actiune, sau
pachet de actiuni ale puterilor publice si profesionale, ce rezulta din constientizarea
necesitatilor privind lupta impotriva unor practici abuzive din cadrul pietei.
In lumea contemporana, pornindu-se de la o asemenea larga si echivoca definire a
miscarii respective, s-au conturat doua curente, primul mai moderat, al doilea suficient de
incitant, ambele deosebit de tentante pentru organizatorii miscarii respective si foarte
frecvent speculate de unele partide politice in lupta lor pentru putere.
Pornind de la complexitatea problemelor pe care le presupune un sistem eficient de
aparare a drepturilor consumatorilor, organismele guvernamentale sau neguvernamentale cu
atributiuni in domeniu, trebuie sa aiba in vedere in permananta o politica coerenta privind
consumatorul.
Satisfactia consumatorului, ce poate fi definita prin distanta dintre oferta si asteptari,
se va realiza numai atunci cand atat producatorul, cat si comerciantul, desfasoara o
succesiune de activitati ce au in vedere, in principal, urmatoarele obiective : eficienta,
calitatea, volumul, timpul, locul, achizitionarea, promptitudinea, precum si imaginea
fabricantului si a vanzatorului in general, a produsului in special.

5
CAPITOLUL II
CONCEPTUL ŞI STRUCTURA CÂMPULUI DE ACŢIUNE A
PROTECŢIEI CONSUMATORILOR1

Protecţia consumatorilor reprezintă o componentă de bază a sistemului protecţiei


sociale, având în vedere un ansamblu de dispoziţii privind iniţiativa publică şi privată,
destinat a asigura şi a ameliora continuu respectarea intereselor consumatorilor. Este deci
vorba de ansamblul de intervenţii sociale – guvernamentale sau neguvernamentale – ce are
în vedere mai multe planuri, fiind menit să ofere echilibrul necesar consumatorului, în
calitatea sa de „actor” al pieţei, echilibru bazat pe respectarea unor clauze convenite şi pe
asigurarea accesului tuturor celor interesaţi la produse şi servicii care să nu prezinte nici un
fel de risc şi, nu în ultimul rând, pe promovarea corectă, echitabilă şi susţinută a dezvoltării
economico-sociale.
Protecţia consumatorilor are în vedere o gamă largă de aspecte, care, de fapt, se
regăsesc în problemele cu care se confruntă consumatorul pe piaţă, probleme legate, în
principal, de structura produselor destinate a-i asigura consumul, preţurile la care îşi poate
procura diversele produse şi servicii şi calitatea acestora, sistemul de informare prin care să
se asigure transparenţa pieţei, sistemul de comercializare a produselor şi calitatea serviciilor
comerciale, şi exemplele ar putea continua. În cadrul acţiunilor de protecţie, se pleacă de la
rolul de cea mai mare importanţă al consumatorului, în calitatea sa de purtător al cererii de
mărfuri, în mecanismul de piaţă, umărindu-se respectarea „regulilor de joc” pe toate
planurile, începând cu consumatorul de bunuri de consum, fie cele de necesitate zilnică,
curentă, fie cele de folosinţă îndelungată, dar şi consumatorul de medicamente, continuând
cu beneficiarii multitudinii de servicii, publice sau private, unele curente, obişnuite, altele
mai complexe, ca acelea de alimentaţie publică şi turism, de poştă şi telecomunicaţii,
servicii financiar-bancare şi de asigurări, servicii medicale şi terminând, poate, cu
consumatorul de cultură, în general, de spectacole de teatru şi televiziune, de emisiuni de
radio, în particular, de cititorul de ziare şi reviste, de consumatorul de distracţii, de timp
liber. Într-un asemenea context, statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii
în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi
servicii, informării lor complete asupra caracteristicilor esenţiale ale acestora, apărării şi
asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici
abuzive, participării lor la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de
consumatori. Aceasta, deoarece, într-o societate liberă şi democratică, fiecare individ are
dreptul de a avea asigurate condiţiile necesare pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor
pe care şi le doreşte şi pe care le poate plăti, de a avea posibilitatea să-şi materializeze
intenţiile privind satisfacerea nevoilor sale, potrivit unor priorităţi pe care singur şi le
stabileşte. De altfel, potrivit literaturii de specialitate, aşa cum în politică democraţia constă
în asigurarea drepturilor alegătorilor, în economie democraţia se traduce prin asigurarea
drepturilor consumatorilor de a alege din multitudinea de mărfuri pe cele pe care şi le
doresc, pe cele de care au nevoie.
Astăzi, consumatorul, inclusiv cel român, ştie că în raport cu agenţii economici, fie
ei producători sau distribuitori, legea îi conferă o serie de drepturi şi îl apără împotriva
oricărui abuz ce ar putea să-i pună în pericol viaţa şi sănătatea sau să-i lezeze interesele
sale patrimoniale sau nepatrimoniale.
Conceptul privind „drepturile consumatorilor” îşi are originea în „Carta
drepturilor consumatorilor”, definită de fostul preşedinte al S.U.A., J.F.Kennedy, în
martie 1962, sub forma unui mesaj special adresat Congresului american. Date fiind

1
GHEORGHE PISTOL , “BAZELE COMERŢULUI”, Note de curs, pag. 211-217,
Univ.”Spiru Haret”, Bucuresti, 1998.
6
evenimentele din perioada următoare şi soarta preşedintelui, Carta respectivă nu a mai
fost definitivată, ea rămânând însă importantă prin conturarea drepturilor fundamentale
ale consumatorilor (dreptul la alegere liberă, dreptul la informare, dreptul la petiţie şi
ascultare, dreptul de protecţie), dar, mai ales, prin faptul că a servit drept model de
referinţă la elaborarea legilor de protecţie a consumatorilor apărute în deceniile şapte şi
opt atât în S.U.A. şi în alte ţări de pe continentul american (Canada, Mexic), cât şi în
Europa (Belgia, Franţa, Germania, Suedia).
Aşa cum menţionam, protecţia consumatorilor reprezintă o componentă de primă
însemnătate a protecţiei sociale. Dar trebuie remarcat faptul că, dacă protecţia socială
presupune un transfer de fonduri de la stat sau de la agenţi economici privaţi către
consumator, ca urmare în primul rând a majorării preţurilor de consum (de exemplu,
indexările sau compensaţiile la salarii şi pensii), protecţia consumatorilor înseamnă
protejarea acestora împotriva riscului de a achiziţiona sau de a li se presta un serviciu care să
le pună în pericol viaţa, sănătatea ori interesele lor legitime.
Într-un asemenea cadru de o deosebită complexitate, în vederea asigurării unei
protecţii reale a consumatorilor, sunt mai întâi necesare o bună structurare a fenomenelor şi
a ariei problematice generate de către acestea, o selectare atentă a problemelor, urmate de
analiza lor în detaliu şi, în funcţie de toate acestea, conturarea unor obiective specifice
fiecărei zone şi perioade surprinse în programele de protecţie. Iată de ce protecţia
consumatorilor îmbracă atât forma unei mişcări generale, care îşi propune să militeze pentru
respectarea intereselor consumatorilor, cât şi pe cea a unor acţiuni speciale, cu programe şi
obiective bine determinate, în timp şi spaţiu.
Potrivit literaturii de specialitate 1, marile probleme ce pot face obiectul unor
programe de protecţie a consumatorilor, iniţiate în perioada actuală şi în viitorul apropiat de
către instituţiile guvernamentale sau organizaţiile neguvernamentale din România, se referă
la cinci aspecte principale: îmbunătăţirea consumului populaţiei, asigurarea unei calităţi
corespunzătoare a bunurilor şi serviciilor oferite consumatorilor, asigurarea unui sistem de
preţuri în concordanţă cu nivelul veniturilor populaţiei, asigurarea unui sistem de informare
eficient şi util pentru potenţialii consumatori, care să asigure transparenţa pieţei, şi apărarea
consumatorilor împotriva unor politici agresive de marketing, promovate de ofertanţi.
În continuare ne vom opri la fiecare din aceste aspecte.
a) Îmbunătăţirea consumului populaţiei rămâne principalul obiectiv ce îşi găseşte
locul în cadrul programelor de protecţie a consumatorilor. Este un obiectiv cu care începe, în
general, un asemenea program, aproape în toate cazurile, indiferent de nivelul de dezvoltare
a pieţei, dar care, în cazul României, apare ca un aspect specific, mai ales în etapa acuală pe
care o parcurge economia noastră, o economie de tranziţie, cu numeroase distorsiuni. O
asemenea distorsiune cu implicaţii sociale de mare amploare, este degradarea continuă a
consumului populaţiei, atât sub aspect cantitativ, cât şi, mai ales, calitativ. Situaţia
consumului s-a deteriorat sub aspect structural, evidenţiindu-se o ruptură, de mari proporţii,
între consumul înregistrat în ţările civilizate ale Europei de vest, axat în special pe servicii,
şi cel al populaţiei României, în care preponderent rămâne consumul de bunuri de consum,
ce înregistrează o pondere de peste 85%, în prim plan situându-se consumul de bunuri
alimentare, ce reprezintă circa 60% din totalul cheltuielilor. O asemenea pondere este
alarmantă, consumul alimentar degradându-se într-o asemenea măsură, încât periclitează
însăşi fiinţa biologică a naţiunii, abătându-se substanţial, atât cantitativ, cât şi, mai ales,
calitativ, de la caracteristicile fazei de saturaţie a nevoilor alimentare. Într-un asemenea
context, îmbunătăţirea consumului populaţiei României trebuie să se constituie într-un
obiectiv de susţinere morală a programului de reformă, obiectiv ce ar putea fi realizat, în
condiţiile actuale, în două etape. Avem în vedere, mai întâi, asigurarea unui nivel minim de
trai pentru categoriile dezavantajate, a căror putere de cumpărare actuală este limitată de
nivelul veniturilor şi deteriorarea raporturilor de preţ între bunurile de consum, iar apoi,

1
D.PATRICHE, GH. PISTOL (coordonatori), “PROTECŢIA CONSUMATORILOR”, pag.
65-80, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998.
7
asigurarea unor structuri de consum corespunzătoare legităţilor obiective ale dezvoltării
fenomenului în cauză.
Aşa cum corect remarcă literatura de specialitate1, realizarea îmbunătăţirii
consumului populaţiei presupune soluţionarea cel puţin a următoarelor probleme:
• asigurarea echilibrului fondului de marfă cu puterea de cumpărare a populaţiei;
• orientarea agenţilor economici, prin facilităţi economice şi politici fiscale adecvate, spre
realizarea unor programe de producţie a bunurilor de consum care, pe de o parte, să
valorifice posibilităţile reale ale economiei (capacităţi de producţie, resurse materiale şi
umane), iar pe de altă parte, să contribuie la facilitarea unei bune funcţionări a mecanismului
de piaţă, eliberându-l de îngrădiri şi restricţii monopoliste sau oligopoliste specifice etapei
actuale, chiar dacă asemenea tipologii ale pieţei sunt caracteristice societăţilor cu capital de
stat;
• importul unor bunuri de consum care să contribuie la reglarea echilibrului dintre nevoi şi
resurse, prin asigurarea unei oferte suplimentare, atât sub aspect cantitativ, cât şi, mai ales,
calitativ (diversitate, calitate etc.);
• realizarea unei producţii de bunuri de consum potrivit microcererii consumatorilor, în acest
scop fiind necesare o flexibilizare a actualului mecanism de constituire a fondului de marfă
şi, mai ales, o mai mare adaptabilitate a producătorilor la schimbările calitative şi cantitative
ale cererii.
În ceea ce priveşte priorităţile referitoare la îmbunătăţirea structurii calitative şi
modernizarea consumului, apreciem că se impun drept prioritare următoarele aspecte:
– investigarea complexului de nevoi, în condiţiile unui mod de viaţă evolutiv, cu stiluri
diverse şi variate;
– operaţionalizarea informaţiilor oferite de cercetările de piaţă, în vederea asigurării
concordanţei dintre structura analitică a nevoii sociale şi structura producţiei;
– urmărirea şi încorporarea progresului tehnico-ştiinţific şi social în programe de
modernizare a consumului.
b) Asigurarea calităţii bunurilor şi serviciilor este cel de-al doilea domeniu specific
relaţiilor economico-sociale din ţara noastră şi care trebuie să facă parte din programele de
protecţie a consumatorilor. Aceasta, deoarece problema calităţii bunurilor şi a serviciilor de
consum se constituie într-un serios semnal de alarmă, în multe situaţii derogarea de la lege
fiind mai frecventă şi chiar mai puternică decât legea. În aceste condiţii, programele de
protecţie a consumatorilor trebuie să aibă în vedere şi să promoveze revigorarea
preocupărilor pentru calitate, să implice toţi agenţii economici prezenţi în circuitul bunurilor
şi serviciilor. Problema principală a statului în acest domeniu trebuie să devină însănătoşirea
pieţei, asigurarea stării de sănătate a populaţiei, astfel încât să nu mai pătrundă produse
neconforme cu calitatea stipulată în documentele de însoţire, de etichete şi de reclamă sau
angajată prin înscrierea mărcilor. În aceste condiţii, politica în domeniul protecţiei
consumatorilor trebuie să aibă în vedere asigurarea preocupărilor pentru calitate. Pentru
aceasta, trebuie să se aibă în vedere, mai întâi, valorificarea în condiţii corespunzătoare a
resurselor de care dispune economia, o producţie care să răspundă calitativ exigenţelor
sporite ale consumatorului, iar apoi, o reglementare exigentă a importurilor de mărfuri şi o
respectare întocmai a acesteia. Desigur, o asemenea optică trebuie susţinută de un cadru
legislativ adecvat (în acest domeniu au fost realizate importante progrese), precum şi de un
cadru instituţional pe măsură, cu bază proprie de analiză şi urmărire a fenomenelor legate de
calitate. La acestea trebuie adăugată preocuparea statului pentru încurajarea unor asociaţii
puternice ale consumatorilor, care să contribuie la prevenirea practicilor comerciale abuzive,
atât ale producătorilor, cât şi ale comercianţilor, asigurând astfel exigenţa şi respectul faţă de
calitatea bunurilor şi serviciilor oferite pieţei. Câştigarea încrederii consumatorilor faţă de
produs şi de cel ce îl oferă ridică o serie de aspecte care ţin de prestigiul producătorului,

1
D.Patriche, Gh.Pistol (coordonatori), op.cit., pag.68; D.Patriche, Tratat de economia
comerţului, Editura Eficient, 1998, pag.490; Luminiţa Pistol, Comerţ. Concepte, mecanisme
şi politici, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, pag. 151.
8
de calitatea reală a produsului, de garanţiile şi obligaţiile asumate etc. Iată de ce se poate
spune, fără riscul de a greşi, că astăzi consumatorul „cumpără” multă încredere, iar
producătorul şi comerciantul sunt „obligaţi” să răspundă unei asemenea încrederi. Cei doi
trebuie însă să aibă în vedere faptul că exigenţele consumatorului au crescut foarte mult,
acesta nemaifiind dispus să-şi cheltuiască veniturile pe produse de calitate îndoielnică sau să
accepte servicii care nu se ridică la nivelul preţului plătit.
În acelaşi timp, responsabilii pentru calitatea produselor şi serviciilor trebuie să ştie
că, acum, consumatorul român are posibilitatea să facă unele comparaţii cu ceea ce se
întâmplă în lume, cu modul în care se realizează actul de vânzare-cumpărare în alte ţări, în
care protecţia consumatorului este ridicată la rang de politică de stat. Iată de ce agenţii
economici, indiferent de calitatea lor, trebuie să fie interesaţi în a câştiga încrederea
consumatorilor, iar în condiţiile în care nu fac nimic în acest sens, ei trebuie obligaţi. Iar
acest lucru trebuie să-l facă mai întâi statul, prin instituţiile sale abilitate, apoi diferitele
organisme neguvernamentale, de genul asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, şi, nu în
ultimul rând, consumatorii, care, în calitatea lor de cumpărători sau beneficiari ai unor
servicii, trebuie să-şi cunoască drepturile conferite prin lege şi, mai ales, să renunţe la
atitudinea de pasivitate, care de fapt permite perpetuarea unor asemenea aspecte privind
calitatea bunurilor şi serviciilor.
c) Domeniul cel mai disputat, controversat chiar în ceea ce priveşte protecţia
consumatorilor rămâne asigurarea unui sistem de preţuri în concordanţă cu specificitatea
perioadei de reformă pe care o parcurg în prezent economia şi societatea românească.
Trebuie avut în vedere, în acest context, faptul că liberalizarea preţurilor pe piaţa
românească a pus consumatorul în faţa unui comerţ devenit dintr-o dată ostil. Iată de ce, în
cadrul acţiunilor de protecţie a populaţiei, a consumatorilor, trebuie avută în vedere şi
soluţionarea unor aspecte de fond, referitoare la impactul preţurilor asupra acestora,
mecanismul preţurilor rămânând una din principalele probleme ale perioadei de trecere la
economia de piaţă, cu multiple influenţe asupra ritmului de trecere, asupra stabilităţii
monedei naţionale sau a schimburilor de mărfuri pe piaţa externă. Menţinerea în continuare
a decalajului dintre fondul de marfă sărac şi veniturile populaţiei face inevitabilă creşterea în
ritmuri ameţitoare a inflaţiei, cu influenţele ei nedorite, ca, de exemplu, specula, migrarea
spre exterior a unui volum crescut de produse etc. Acordând autonomie funcţională agenţilor
economici, aceştia vor căuta să-şi adapteze producţia la cerinţele pieţei, la nivelul
microcererii. În aceste condiţii, nivelul costurilor marginale va deveni unul dintre criteriile
majore în stabilirea preţurilor. Desigur, va trebui ca agenţii economici să-şi asume riscul,
mai ales în condiţiile actuale ale economiei româneşti, de a nu reuşi să înregistreze corect
punctul de incidenţă al cererii şi ofertei, chiar să-l înregistreze pasiv şi, drept urmare, să
influenţeze sensibil determinarea preţurilor, făcând astfel ca inflaţia să se manifeste şi
datorită creşterii costurilor. În aceste condiţii, o politică a celor care reprezintă consumatorii
ar putea determina producătorii să aibă în vedere asigurarea unei corelaţii corecte între
muncă, valoare şi venituri, pe de o parte, şi costurile produselor, pe de altă parte. Trebuie
menţionat însă faptul că atâta timp cât pe piaţa românească penuria de mărfuri se va
menţine, preţurile vor fi în continuare mari, cu mult peste puterea de cumpărare a majorităţii
populaţiei, consecinţele neîntârziind să apară.
În aceste condiţii, literatura de specialitate 1 propune ca obiectivele protecţiei sociale
să îmbrace două aspecte:
-asigurarea unui cadru bine determinat prin lege şi transparent pentru toate categoriile de
populaţie;
-stabilirea unor măsuri concrete, care să conducă efectiv la menţinerea unui nivel de trai
decent pentru întreaga populaţie, indiferent de categoria socială şi vârsta fiecărui individ.
În ceea ce priveşte primul aspect, cel referitor la cadrul de formare şi evoluţie a
preţurilor, acesta ar putea fi concretizat în măsuri care să conducă la o protecţie reală a
consumatorilor, de genul:

1
D. Patriche, Gh.Pistol (coordonatori), op.cit., pag. 73-74.
9
• crearea condiţiilor necesare, astfel încât formarea şi evoluţia preţurilor să aibă loc în
condiţiile de autonomie deplină a agenţilor economici, creându-li-se acestora posibilitatea
să-şi poată stabili pe baze reale consumurile specifice, necesarul de forţă de muncă, o
productivitate a muncii comparabilă cu cea realizată în condiţii asemănătoare de agenţii
economici ce-şi desfăşoară activitatea în cadrul pieţei europene;
• acordarea unor facilităţi agenţilor economici implicaţi în tranzacţii externe, ce ar putea să
influenţeze decisiv piaţa, jocul cererii şi ofertei;
• crearea unui sistem flexibil şi dinamic privind acordarea de compensaţii băneşti, capabile
să diminueze efectele majorării preţurilor, dintr-o perioadă sau alta;
• autorizarea participării unor autentici reprezentanţi ai consumatorilor la tratativele purtate
între agenţii economici cu privire la stabilirea preţurilor produselor, tarifelor şi serviciilor cu
o pondere mare în consumul populaţiei.
Cel de-al doilea aspect, ce poate avea un caracter temporar, prezintă importanţă
mai ales în perioada de tranziţie. Pot fi avute în vedere acordarea unor sume fixe,
compensatorii pentru majorările de preţuri la unele produse alimentare de bază, produse
industriale şi servicii importante în consumul populaţiei, stabilirea produselor şi serviciilor
ale căror preţuri sau tarife vor servi drept bază pentru indexarea salariilor şi pensiilor, şi
exemplele ar putea continua. De asemenea, sunt binevenite măsuri de supraveghere de către
stat a fluxului bunurilor de consum de la producător sau importator la consumator, astfel
încât să se evite stocarea periodică a unor mărfuri, în special de către comercianţi, în
aşteptarea unor eventuale preţuri mai mari, înlăturarea posibilităţilor de aprovizionare
preferenţială şi interzicerea sistemului de relaţii preferenţiale între furnizori şi beneficiari
etc.
Desigur, în cadrul ambelor categorii de probleme trebuie avute în vedere perioade
limitate, bine determinate, mai ales de timpul de menţinere a producţiei la un nivel inferior
cererii de consum, dar şi de ritmul de erodare a veniturilor şi acumulărilor băneşti ale
populaţiei. Odată soluţionate asemenea probleme, se va putea intra într-un normal dorit,
când piaţa va fi singura care va stabili „regulile jocului”. Dar, cel puţin în economia
românească, apreciem că, din păcate, acest lucru nu se va întâmpla aşa de curând. Până
atunci însă, mai ales în condiţiile existenţei şi menţinerii monopolului producătorilor şi a
penuriei de mărfuri, formarea preţurilor exclusiv prin jocul liber al ofertei şi cererii poate
declanşa un proces complex de fenomene negative, cu efecte greu de anticipat, ce pot duce
la probleme serioase pentru societate, în general, şi pentru economie, în special. Avem în
vedere posibile creşteri generalizate de preţuri, în unele situaţii chiar explozive, reducerea
fluxurilor economice şi, în unele cazuri, chiar blocarea lor, mai ales când creşterea preţurilor
va determina reducerea severă a producţiei, creşterea şomajului şi micşorarea veniturilor, ca
urmare a scăderii numărului populaţiei ocupate, scăderea ritmului investiţiilor, scăderea
consumului individual şi, implicit, a cererii.
d) Organizarea unui sistem de informare corespunzătoare a consumatorilor
constituie un alt domeniu din structura de acţiune a protecţiei consumatorilor. Aşa cum am
mai menţionat, transparenţa pieţei rămâne una din condiţiile existenţei şi funcţionării
mecanismului concurenţial, ea implicând informarea corespunzătoare a consumatorilor, în
calitatea lor de potenţiali cumpărători. O informare bună, obiectivă, oportună şi pertinentă
facilitează consumatorului posibilitatea de a-şi stabili în cunoştinţă de cauză produsele de
care are nevoie, preţurile la care acestea pot fi procurate, facilităţile oferite de producător
şi/sau de comerciant, dar şi realizarea unui sistem de optimizare a resurselor în raport cu
posibilităţile financiare de care dispune fiecare, pe baza ierarhizării priorităţilor şi a stabilirii
ordinii de achiziţionare.
În acest sens, informaţiile destinate consumatorilor pot fi structurate în patru
principale categorii:
• informaţii asupra produselor existente pe piaţă, informaţii prin care se fac cunoscute
potenţialilor cumpărători elemente precum natura produsului, originea şi provenienţa sa,
preţul acestuia, termenul de valabilitate, sistemul de conservare şi depozitare etc. ;

10
• informaţii asupra pieţei, referitoare la sistemul de relaţii de piaţă existent, intermediarii
implicaţi, sortimentul de produse şi tipurile de servicii asigurate, facilităţile ce pot fi
acordate etc. Amplitudinea şi, mai ales, calitatea unor asemenea informaţii depind de nivelul
atins de piaţa fiecărui produs, de gradul de satisfacere a nevoilor, într-un fel punându-se
problema în cazul unei pieţe abundente, a consumatorilor, şi altfel în cazul unei penurii de
produse, respectiv o piaţă a vânzătorului;
• informaţii referitoare la circuitele de distribuţie, la structura acestora, la reţeaua de
distribuţie, localizarea unităţilor, programul de funcţionare a lor etc.;
• informaţii asupra propriilor nevoi, informaţii ce au drept scop lămurirea publicului
consumator privind interpretarea, înţelegerea şi satisfacerea nevoilor, din punct de vedere
atât cantitativ, cât şi, mai ales, calitativ. Asemenea informaţii trebuie să cuprindă şi elemente
educaţionale, destinate să cultive gustul pentru frumos şi plăcut, contribuind astfel la
înlăturarea subcreaţiilor şi a promovării unor produse de gust îndoielnic.
e) Cea de a cincea problemă referitoare la structura protecţiei consumatorului are în
vedere apărarea acestora împotriva unor politici agresive de marketing promovate de
ofertanţi. În condiţiile în care informarea potenţialilor cumpărători se asigură, mai ales, prin
intermediul publicităţii şi al sistemului de etichetare, în prezent, în toată lumea există
serioase rezerve privind informarea efectivă şi eficientă a consumatorilor prin publicitate şi
etichetaj. Aceasta, deoarece, în cea mai mare parte a cazurilor, scopul publicităţii îl
constituie, înainte de toate, asigurarea vânzării produselor sau serviciilor, lucru cu totul
incompatibil cu ideea de informare obiectivă a publicului. Foarte adesea, publicitatea şi
etichetarea au drept unic scop sporirea puternică a vânzărilor şi, drept urmare, ele nu fac
altceva decât să încerce a inocula consumatorului, în mod agresiv, preferinţele pentru
produsul ce interesează firma ofertantă. O asemenea situaţie face ca informarea
consumatorului să fie incompletă, imprecisă, lipsită de obiectivitate şi, în unele cazuri,
limitată, chiar înşelătoare. Înscriindu-se pe aceeaşi traiectorie a conduitei necorespuzătoare a
unor firme în procesul de informare, etichetele sunt adesea incomplete, purtând aproape
întotdeauna menţiuni lipsite de înţelegere şi neasigurând, în totalitate, indicaţiile esenţiale
pentru procesul de consum, eludând unele aspecte legate de compoziţia produsului, adresa
producătorului, data limită de consum etc. Mai mult, în ultimul timp, multe firme
promovează prin sistemul de etichetare o informaţie incomprehensibilă, redată prin anumite
coduri, care ignoră cunoştinţele şi puterea de înţelegere a consumatorului, atât cu privire la
elementele ce ţin de tehnologia şi modul de utilizare a produsului, cât şi în legătură cu datele
de identificare a adresei producătorului.
Ţinând seama de aspectele cu privire la utilitatea informaţiei în cadrul procesului
de cumpărare, amploarea, structura şi destinaţia acesteia, cât şi de modul denaturat în care
această informaţie este folosită de către unele firme producătoare sau comerciale, urmărirea
unei asemenea probleme şi, mai ales, soluţionarea acesteia, au un triplu rol:
• să asigure căile de informare corectă asupra a ceea ce oferă piaţa, asigurându-I astfel
acesteia transparenţă;
• să asigure cadrul unei lupte deschise împotriva deformării informaţiei, folosirii ei abuzive
şi, mai ales, agresive;
• să se evite complicarea, codificarea şi îngreunarea înţelegerii informaţiei de către
destinatarii săi, respectiv potenţialii cumpărători.

11
CAPITOLUL III
ORGANIZAREA PROCESULUI DE PROTECTIE A CONSUMATORILOR1

Cercetarea practicilor mondiale si studierea experientei unor tari cu traditie – ca


Anglia, Belgia, Franta, Germania,SUA etc. – atat in domeniul relatiilor comerciale, cat si in
ceea ce priveste preocuparile privind asigurarea protectiei consumatorilor, contureaza cateva
aspecte si directii deosebit de interesante, ce ar putea sta la baza organizarii procesului de
protectie a consumatorilor, cu intregul sau sistem legislativ structural institutional, din
cadrul oricarei tari care se orienteaza spre o economie de piata.
Ideea generala ce se desprinde din cercetarea experientei tarilor respective are in
vedere ca protectia consumatorilor trebuie organizata sub forma unui proces complex, in
care sa fie implicata atat puterea publica, statul ca atare, cat si consumatorul insusi.
Aceasta face necesar ca tratarea detaliata a problemelor referitoare la modul de
implicare al statului, cat si unele probleme referitoare la organizarea consumatorilor in
vederea apararii propriilor drepturi.

3.1. Implicarea puterii publice în protecţia consumatorilor


Experienţa ţărilor cu tradiţie în economia de piaţă, în general, şi în asigurarea
protecţiei consumatorilor, în special, demonstrează că organizarea procesului în cauză
trebuie realizată sub forma unui proces complex, care presupune ca, alături de instituţiile
neguvernamentale în domeniu (asociaţii pentru protecţia consumatorilor, organisme
consultative etc.), să fie implicate, pe de o parte, puterea publică, statul ca atare, iar pe de
altă parte, populaţia, fiecare individ în parte, în calitatea sa de potenţial consumator.
Potrivit literaturii de specialitate2, intervenţia statului, a puterii publice, în procesul
de protecţie a consumatorilor se poate realiza, mai întâi, prin asigurarea unei legislaţii
eficiente în domeniu, legislaţie care să răspundă imperativelor generale de garantare a
drepturilor şi protecţiei consumatorilor şi, în al doilea rând, prin organizarea unui cadru
instituţional adecvat, care să vegheze la respectarea legislaţiei în domeniu.

A.. Asigurarea cadrului legislativ şi judiciar privind protecţia consumatorilor


În legătură cu asigurarea cadrului legislativ şi judiciar privind protecţia
consumatorilor, este de remarcat faptul că literatura de specialitate, pe de o parte, dar şi
jurisdicţia în domeniu, pe de altă parte, sunt aproape unanime în a considera că justiţionarea
faptelor şi actelor legate de prejudiciere a consumatorilor antrenează un drept reparatoriu,
putându-se apela, fără nici un fel de problemă, la principiile generale ale Codului civil, în
ceea ce priveşte latura materială, şi ale dreptului penal, atunci când se pune problema
stabilirii sancţiunilor, vizavi de eventualele infracţiuni.
Cu toate acestea, pornind şi numai de la complexitatea fenomenelor şi relaţiilor ce
iau naştere în procesul de vânzare-cumpărare, se consideră necesară construcţia unei
legislaţii proprii protecţiei consumatorilor, legislaţie care să aibă în vedere atât experienţa
generală în domeniu, cât şi, mai ales, realităţile concrete din fiecare ţară în parte, principiile
de drept şi jurisprudenţa din statele respective şi, nu în ultimul rând, acordurile
internaţionale în materie de drept, practici comerciale şi protecţia consumatorilor.
În marea majoritate a ţărilor cu o economie de piaţă adevărată, drepturile acordate
consumatorilor sunt considerabile. Asemenea drepturi fac obiectul unei legislaţii coerente,
care defineşte obligaţiile fundamentale ale ofertanţilor, indiferent cine sunt aceştia –
producători sau comercianţi – şi care le impune acestora să ia măsurile necesare pentru
evitarea pagubelor produse consumatorilor.

1
GHEORGHE PISTOL , Op.cit.,, pag. 218-227.
2
D. Patriche, Gh.Pistol (coordonatori), op. cit., pag. 89.
12
Mai mult, ritmul de apariţie a unor asemenea măsuri legislative a cunoscut o
intensificare permanentă, drepturile consumatorilor fiind lărgite, acoperind noi domenii.
Desigur, structura secvenţială a actelor normative adoptate este diferită de la un stat la altul,
existând însă câteva direcţii de acţiune, ce pot fi avute în vedere în orientarea viitoare a
legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor.
Astfel, o primă parte din noile acte normative adoptate este orientată spre cercetarea
şi dezvoltarea unor aspecte cât mai adecvate procesului de consum, coroborat cu
obligativitatea unei informări eficiente, prompte şi pertinente a consumatorilor asupra pieţei
şi a fiecărui produs sau serviciu în parte. Astfel, în ultimii 20-25 de ani, promulgarea unor
acte normative de acest gen se constituie într-un proces devenit , în unele ţări, chiar
exploziv. Se evidenţiază, în acest sens, reglementări ce privesc regimul alimentelor şi
medicamentelor, reglementări privind bunurile de folosinţă îndelungată – de remarcat cele
privind producerea, prezentarea şi utilizarea autoturismelor –, dar şi acte normative
referitoare la protecţia şi siguranţa consumatorilor, calitatea produselor şi serviciilor,
sistemul de relaţii dintre calitate şi modalităţile de formare a preţurilor şi, nu în ultimul rând,
un sistem legislativ complex privind informarea consumatorilor.
În al doilea rând, asemenea acte normative reglementează protejarea consumatorilor
împotriva distribuţiei unor produse de calitate îndoielnică şi împotriva practicilor neloiale de
toate tipurile, în general, întărirea poziţiei cumpărătorilor faţă de ofertant – producător şi
comerciant – în procesul de vânzare-cumpărare. Şi în acest domeniu, progresele sunt
evidente.
Sub aspect structural, legislaţia adoptată este bogată, impunându-se, în principal,
următoarele trăsături:
• este evidentă ideea potrivit căreia consumatorul beneficiază în procesul de vânzare-
cumpărare de o protecţie fundamentală, de care nu poate fi privat prin diverse clauze
contractuale;
• în cazurile în care vânzătorul nu respectă înţelegerile privind livrarea mărfurilor şi
prestarea serviciilor – avem în vedere atât aspectul calitativ, cât şi pe cel cantitativ –,
legislaţia în cauză prevede dreptul cumpărătorului de a renunţa la cumpărarea produsului
sau prestarea serviciului, iar pentru produsele sau serviciile defecte, dreptul de a beneficia de
înlocuirea produsului sau refacerea serviciului;
• aceleaşi acte normative cuprind dispoziţii clare şi precise privind cazurile în care mărfurile
sunt considerate defectuoase, căutând să împiedice încercările vânzătorilor de a se degaja de
responsabilităţile ce le revin în cazul unor vicii ascunse, neinserate în clauzele contractului
de cumpărare;
• legile privind distribuţia produselor interzic inserarea în contractele de vânzare- cumpărare
a unor clauze neloiale, stipulând apărarea consumatorilor de asemenea clauze, ce figurează
mai ales în contractele standard sau în cele tip, utilizate în mod frecvent pentru vânzarea
bunurilor şi prestarea serviciilor. Mai mult, asemenea infracţiuni săvârşite în practica
comercială antrenează atât interdicţia ca atare, cât şi sancţionarea celor vinovaţi;
• orice reglementare privind vânzarea mărfurilor şi prestarea serviciilor prevede dispoziţii
referitoare la situaţia cumpărătorului în raport cu fabricantul, cu producătorul. Un exemplu
elocvent în acest caz îl constituie legislaţia referitoare la vânzările pe credit, ce vizează
protecţia consumatorului atunci când vânzătorul transferă creanţa sa către o unitate de credit
specializată;
• reglementările privind vânzările de mărfuri cuprind, în majoritatea cazurilor, pe lângă
legea referitoare la vânzările clasice, şi norme ce privesc vânzările pe credit, vânzările la
domiciliu, comerţul prin corespondenţă, comerţul prin automate, comerţul mobil etc.
O remarcă deosebită referitoare la această legislaţie trebuie făcută în legătură cu
îmbinarea funcţională între tradiţie şi consecvenţă, pe de o parte, şi dinamismul societăţii, pe
de altă parte. Astfel, de exemplu, în Anglia, legea vânzării de bunuri datează din anul 1893,
dar în aceeaşi legislaţie engleză din domeniul protecţiei consumatorilor întâlnim legea
protecţiei consumului din anul 1961, legea alimentelor şi serviciilor nesolicitate, promulgată
în 1971, legea creditului de consum din 1974, precum şi multe alte asemenea legi mai
13
recente, promulgate pe măsura apariţiei unor fenomene generate de noile exigenţe ale
economiei de piaţă şi de sistemul de relaţii ale timpului.
În sfârşit, a treia grupă de măsuri legislative promulgate urmăreşte asigurarea
posibilităţii consumatorilor nemulţumiţi de a-şi valorifica mai uşor drepturile în faţa
organelor de justiţie şi de a avea concursul instituţiilor parajudiciare, în cazul în care se
apelează la acestea. O asemenea orientare legislativă are un caracter complex şi priveşte atât
reglementarea cadrului real de protecţie juridică a consumatorilor, cât şi creşterea
accesibilităţii acestora la justiţie şi, implicit, valorificarea drepturilor de care dispun.
În acest context, legile promulgate au în vedere nu numai relaţia directă
ofertantcumpărător, ci şi o serie de aspecte colaterale, cum ar fi, de exemplu, lupta contra
inflaţiei, publicitatea agresivă sau mincinoasă etc. În contextul unor asemenea preocupări,
este de menţionat şi faptul că apar schimbări semnificative ce au în vedere faptul că
drepturile consumatorilor capătă o importanţă deosebită, aceştia fiind puşi pe aceeaşi treaptă
cu ceilalţi parteneri ai procesului de vânzare-cumpărare, respectiv producătorul şi
comerciantul.
O latură importantă privind perfecţionarea cadrului legislativ în domeniul protecţiei
consumatorilor priveşte şi faptul că, pe lângă apărarea acestora din punct de vedere material,
pecuniar, trebuie elaborate acte normative care să soluţioneze şi o serie de aspecte morale.
În asemenea condiţii, responsabilitatea acţiunii în justiţie şi, mai ales, suportarea
cheltuielilor generate de soluţionarea unor asemenea situaţii trebuie să fie trecute în seama
statului sau a organismelor neguvernamentale cu atribuţiuni în domeniu, instituţiile abilitate,
fie ele guvernamentale sau nu, dispunând de profesionalitatea adecvată sesizării problemelor
în cauză, dar, mai ales, de capacitatea financiară de a suporta costurile de declanşare a unor
acţiuni în justiţie.
În altă ordine de idei, trebuie avut în vedere modul de aplicare a normelor de drept
existente, respectarea întocmai a acestora, chiar a celor mai bune reglementări neavând nici
un fel de valoare dacă nu sunt aplicate în mod riguros şi, mai ales, corect.
În acest sens, este necesară instituirea unui control eficient, care să aibă în vedere
stricta interpretare a principiilor de drept adoptate de legiuitor, precum şi aplicarea normelor
juridice în domeniu. Pe lângă acest control, care poate scoate în evidenţă eventualele lipsuri,
lacune ale legislaţiei, trebuie avută în vedere asigurarea controlului şi asupra altor aspecte şi
fenomene din domeniul protecţiei consumatorilor. Astfel, există preocupări privind controlul
în domeniul publicităţii, ce urmăreşte diminuarea agresivităţii acesteia, înlăturarea
abuzurilor publicitare şi a practicilor înşelătoare. De asemenea, controlul urmăreşte
prevenirea pătrunderii pe piaţă a unor produse care atentează la securitatea, sănătatea şi
chiar viaţa consumatorilor, alte acţiuni urmărind practicile comerciale, modul de realizare a
autorizării şi folosirii creditului în relaţiile de vânzarecumpărare, vânzarea la domiciliu, şi
exemplele ar putea continua.
Sunt multe probleme cu care se confruntă practica judiciară în domeniul protecţiei
consumatorilor, dar principală rămâne cea privind crearea unor mijloace cu adevărat
eficiente, care să acţioneze pentru asigurarea unui echilibru de forţe în cadrul procesului de
vânzare-cumpărare. În acest context, se pot semnala câteva aspectecadru, referitoare, în
principal, la mijloacele judiciare şi parajudiciare, dar şi la o serie de aspecte factuale, legate
de proceduri individuale sau colective, ca, de exemplu:
• accesibilitatea la justiţie şi, mai ales, costul acţiunilor în justiţie;
• sistemul birocratic, dublat de încărcătura practicii judiciare şi promovarea unor practici
simplificate;
• realizarea unui cadru legislativ şi instituţional care să permită prevenirea unor prejudicii în
dauna consumatorilor;
• controlul asupra modului cum se respectă legislaţia şi, mai ales, hotărârile judecătoreşti
reparatorii rămase definitive, în favoarea consumatorilor.
a) Mijloacele judiciare presupun apelarea la un tribunal de natură civilă, ele
prezentând pentru consumatorul de rând numeroase inconveniente. Dintre acestea, nu
trebuie uitat costul excesiv al justiţiei, de multe ori cheltuielile depăşind costurile
14
prejudiciului care face obiectul cauzei. De asemenea, trebuie amintite obstacolele de natură
psihologică, de exemplu, formalismul procedural, limbajul folosit, chiar ţinuta magistraţilor,
toate acestea, alături de altele, îndepărtând de instanţă pe cei îndreptăţiţi să apeleze la
aceasta. Mai mult, la asemenea obstacole de natură materială şi psihologică, se adaugă şi
faptul că justiţia este, în general, defavorabilă consumatorilor reclamanţi, ca urmare a
sistemelor de apărare, cu totul profesioniste, pe care le utilizează cei reclamaţi – producătorii
şi comercianţii ofertanţi. În sfârşit, un important inconvenient al mijloacelor juridice
tradiţionale este dat de faptul că partea cea mai mare dintre acestea tind spre o reparaţie
individuală. Or, consumatorii trebuie să fie protejaţi, mai ales prin măsuri preventive, care să
fie mai mult colective decât individuale, numai astfel putându-se îmbunătăţi situaţia de
ansamblu a consumatorilor. Iată doar câteva argumente care conduc la ideea unor
îmbunătăţiri profunde, de substanţă, în domeniul mijloacelor juridice. Pornind de la un
asemenea deziderat, literatura şi practica în domeniu propun o serie de noi mijloace juridice
care, alături de practica juridică tradiţională, să contribuie la asigurarea prin justiţie a unei
protecţii reale a consumatorilor.
Câteva cuvinte despre unele dintre acestea (mijloace juridice):
• Gruparea într-un proces unic al apărării intereselor convergente a mai multor consumatori
porneşte de la faptul că o acţiune colectivă este mai eficientă, mai practică, înlăturând însăşi
cauza generatoare de daune şi nemulţumiri. Mai mult, sistemul de repartizare a cheltuielilor
uşurează sarcina financiară a fiecărui consumator dăunat. Trebuie să se plece de la ideea
potrivit căreia interesele consumatorilor nu sunt cu totul individuale şi nici în întregime
colective. Ele vor trebui să fie esenţialmente reglate din
punct de vedere al indivizilor, pentru ca astfel să aibă o apartenenţă colectivă, respectiv să
apară pentru fiecare individ în acelaşi mod. Primejdia la adresa unor asemenea interese nu
este întotdeauna „apreciată în spaţiul unui prejudiciu individualizat” 1. Acceptând o
asemenea abordare, se face simţită o anumită triere a intereselor atunci când acestea sunt
instrumentate, în vederea acţionării în justiţie, iar cauzele ce privesc strict un anumit individ
să fie acţionate individual. În rest, gruparea intereselor convergente ale mai multor
consumatori este o idee viabilă şi, de regulă, generalizată în jurisprudenţa unor state.
• Asigurarea posibilităţii fiecărui consumator izolat de a avea acces în justiţie în vederea
apărării drepturilor sale este un deziderat care presupune o procedură simplificată, care să
implice cheltuieli minime şi să nu existe nici un fel de dificultate administrativă sau
psihologică. Se are în vedere, de exemplu, ca procedura de reclamare a pagubelor suferite de
o persoană aflată în postura de consumator să poată fi începută printr-o cerere simplă, să se
utilizeze procedura orală, să fie simplificate regulile privind probele administrate, să fie
înlăturate pasivitatea judecătorului şi, mai ales, tărăgănările şi amânările nejustificate, să se
faciliteze declanşarea şi derularea rapidă a acţiunilor în apel şi exemplele ar putea continua.
Pe de altă parte, vizavi de asigurarea unei posibilităţi reale de acces în justiţie a fiecărui
consumator în parte, trebuie avută în vedere varianta preluării unor cheltuieli de judecată de
către stat sau organisme neguvernamentale. De fapt, o „repartizare” a acestor cheltuieli, în
mod echitabil, între stat, organismele neguvernamentale pentru protecţia consumatorilor şi
consumatorul lezat. În ceea ce priveşte înlăturarea obstacolelor de natură administrativă şi
psihologică, se au în vedere, de exemplu, înfiinţarea şi funcţionarea unor birouri de asistenţă
juridică pe lângă diferite instituţii ale statului cu atribuţii în domeniul protecţiei
consumatorilor, ca şi formarea unor specialişti, care să acorde consultanţă de specialitate.
• Crearea unor instanţe specializate pe probleme de protecţie a consumatorilor, după
modelul tribunalelor comerciale, învestite cu judecarea cauzelor, având şi atribuţiuni de
control al modului în care se aplică legislaţia în domeniu, poate constitui încă o soluţie care,
de exemplu, în Suedia, a dat rezultate eficiente.
b) Mijloacele parajudiciare sunt organizate de către stat sau din iniţiativă particulară
şi se situează în afara puterii judecătoreşti. Asemenea mijloace se pot grupa în
1
D. Patriche, Protecţia consumatorului în economia de piaţă, Editura Academia
Universitară Athenaeum, Bucureşti, 1994, pag. 87.

15
trei principale categorii:
• Prima categorie are în vedere informaţiile şi consultaţiile acordate consumatorilor contra
unor tarife reduse sau chiar în mod gratuit. Experienţa în domeniu a dat rezultate bune în
Statele Unite ale Americii, în Marea Britanie, în Franţa etc.
• A doua categorie are în vedere organismele care, alături de furnizarea de informaţii şi
acordarea de consultaţii juridice, exercită şi unele presiuni asupra ofertanţilor. Asemenea
presiuni pot veni atât de la asociaţiile specializate ale consumatorilor, cât şi de la
organismele publice sau semipublice, ele dispunând de mijloace suficient de eficace pentru
rezolvarea problemelor reclamate de consumatori, fără a mai fi necesară o acţiune în justiţie.
Un asemenea mijloc prezintă însă inconvenientul că, din nefericire, consumatorul nu va fi
niciodată sigur că reclamaţia sa va fi rezolvată, deoarece, de cele mai multe ori,
administraţia publică va aplica în mod evident politica guvernului, a puterii, politică ce nu
corespunde întotdeauna cu interesele consumatorilor.
• În sfârşit, a treia categorie de mijloace parajudiciare înglobează pe acelea ce au în vedere
rezolvarea litigiilor aducând în faţă consumatorii cu ofertanţii. Este vorba de rezolvarea
litigiilor pe baza concilierii şi a arbitrajului. Asemenea proceduri presupun crearea unor
organisme paritare, din care să facă parte atât consumatorii, cât şi ofertanţii, în special
comercianţi.
Privitor la folosirea, la implicarea mijloacelor parajudiciare în soluţionarea unor
probleme din domeniul protecţiei consumatorilor, trebuie abordată şi problema raporturilor
dintre acestea şi puterea judecătorească, cu instanţele învestite cu puterea soluţionării
cauzelor judecate. O asemenea problemă presupune analiza a două aspecte: libera alegere a
consumatorului în a apela la un organ de justiţie sau la unul parajudiciar şi punerea în
execuţie a deciziilor, hotărârilor unui organ judecătoresc şi a unuia parajudiciar.
Legat de problema alegerii căii de soluţionare a unei cauze, este de menţionat faptul
că un litigiu nu poate fi supus simultan unei instanţe judecătoreşti şi unui organ parajudiciar.
Astfel, părţile nu pot introduce o acţiune la instanţa judecătorească atâta timp cât aceasta
este supusă unui anumit organ parajudiciar. Dacă reclamantul insistă însă ca sesizarea să fie
judecată de instanţa sesizată, în condiţiile în care el se bucură de un drept absolut, tribunalul
nu are altceva de făcut decât să judece cererea reclamantului. În ceea ce priveşte execuţia
deciziilor unui organ parajudiciar, este de subliniat mai întâi faptul că asemenea decizii nu
sunt şi executorii. Într-o asemenea situaţie, fiecare din părţi poate introduce o nouă acţiune
în instanţă, fie în vederea executării deciziei organului parajudiciar, fie pentru a contesta
decizia acestuia.
Revenind la problematica analizată, respectiv asigurarea unei legislaţii specifice
în domeniul protecţiei consumatorilor, trebuie abordată şi viziunea de ansamblu a cadrului
de protecţie, punându-se problema unui nou mod de abordare, care să aibă în vedere o
trecere de la protecţia consumatorului la protecţia tuturor cetăţenilor 1. Prin adoptarea unor
programe de protecţie a consumatorilor şi promulgarea unui set de acte normative în acest
domeniu, rămân unele sectoare sau anumite categorii ale populaţiei neacoperite. Într-o
asemenea situaţie, se au în vedere lărgirea câmpului de aplicare a noii legislaţii în domeniu,
iar pe de altă parte, abordarea tuturor aspectelor relaţionale ce apar în cadrul actului de
vânzare-cumpărare, cât şi a tuturor categoriilor de cetăţeni ce intervin în cadrul acestui
circuit complex, cu toate drepturile şi responsabilităţile lor.
În sfârşit, în contextul aceloraşi preocupări se ridică şi problema cadrului naţional şi
internaţional de protecţie a consumatorilor. Problema prezintă o importanţă deosebită,
ţinând seama de noile tendinţe de unificare a pieţelor interne într-o piaţă unică şi îndeosebi
pornind de la diversitatea de reglementări în domeniu din diferite ţări, în principal europene.
Desigur, nu se poate spune că ne aflăm în faţa unui fenomen grav, deoarece, pe de o parte,
cele mai multe dintre relaţiile consumator-ofertant iau naştere în spaţiul unui stat, iar pe de
altă parte, modelele diferite de soluţionare apar ca experienţe utile, ce pot fi transformate în

1
Holding F.H., Les Moyens Judiciares et Parajudiciares de la Protection du
Consommateur aux Pays-Bas, Bruxelles, 1976, pag.123-125.
16
instrumente eficiente în construcţia cadrului legislativ al statelor europene. Cu toate acestea,
pornind de la creşterea continuă a complexităţii relaţiilor comerciale internaţionale, implicit
a celor dintre consumatori şi ofertanţi, problemele ce trebuie soluţionate în domeniul
protecţiei consumatorilor devin tot mai stringente şi mai complexe. În acest sens, în
condiţiile în care mobilitatea crescândă a populaţiei devine un fenomen semnificativ şi cu o
deosebită pondere, responsabilitatea producătorilor capătă un caracter internaţional, aceştia,
ca, de altfel, şi comercianţii, confruntându-se cu o mare densitate şi diversitate de
reglementări, ce antrenează mari distorsiuni ale concurenţei. Din punctul de vedere al
consumatorului, devenit „consumator internaţional”, problemele de protecţie juridică şi, mai
ales, cele de ordin procedural devin tot mai grave şi tot mai greu de soluţionat. Astfel, se
ridică problema normelor de drept ce trebuie aplicate, a competenţei teritoriale a instanţelor
judiciare sau parajudiciare de instrumentare a cauzelor etc. Problematica devine mai
complexă atunci când se are în vedere protecţia colectivă a consumatorilor sau cooperarea
între diferite organisme naţionale sau internaţionale, guvernamentale sau neguvernamentale,
ale consumatorilor.
Asemenea probleme vor căpăta o soluţionare eficientă o dată cu definitivarea
procesului de armonizare a legislaţiei în domeniu din fiecare stat în parte cu cea a Uniunii
Europene, care, prin comisii de specialitate, a pus şi pune în continuare bazele unei legislaţii
unitare.

B. Organizarea cadrului instituţional privind protecţia consumatorilor


A doua posibilitate a implicării puterii publice în protecţia consumatorilor o
constituie înfiinţarea unor organisme, a unor instituţii cu atribuţiuni de supraveghere a
modului în care este respectată legislaţia în domeniu, dar şi acordarea asistenţei de
specialitate, fie direct consumatorilor, fie instituţiilor neguvernamentale din domeniul
protecţiei consumatorilor (asociaţii, organisme consultative etc.). Asemenea organisme de
specialitate ale statului, pe lângă atribuţiile menţionate, au competenţe mult mai largi, ca, de
exemplu, promovarea de acte normative, asigurarea unor informaţii absolut necesare
consumatorilor etc. O incursiune în domeniu scoate în evidenţă tipologia acestor organisme,
de genul departamentelor de protecţie a consumatorilor, oficiilor sau departamentelor care
urmăresc corectitudinea comercianţilor, departamentelor de preţuri, laboratoarelor de
analiză, serviciilor de anchete economice etc.
Alături de asemenea organisme, create special pentru urmărirea asigurării protecţiei
consumatorilor, sunt integrate în acest proces ministere, departamente şi alte organisme
guvernamentale care, pe lângă obiectivele lor principale, specifice, au preocupări şi în acest
domeniu.
De asemenea, în ultimul sfert al secolului trecut, în multe ţări au fost înfiinţate
institute sau centre naţionale de cercetare în domeniul studierii comportamentului
consumatorului, în general, şi al protecţiei consumatorului, în special, institute care sunt
chemate să acorde asistenţă de specialitate tuturor categoriilor de consumatori.
Aceste institute au, în principal, trei categorii de preocupări:
a) asigurarea unei informări pertinente şi permanente a consumatorilor, în vederea
cunoaşterii şi exercitării drepturilor acestora, orientarea lor în procesul de achiziţionare a
produselor, pentru a-i ajuta să-şi utilizeze în mod eficient capacitatea de cumpărare,
informarea consumatorilor privind practicile comerciale şi publicitare dăunătoare sau
mincinoase, promovarea unor obiceiuri de consum care să protejeze resursele financiare ale
familiei, să asigure o dezvoltare sănătoasă şi o alocare adecvată a resurselor societăţii;
b) protecţia consumatorilor prin prevenirea promovării unor produse
necorespunzătoare sau a unor practici comerciale dăunătoare lor şi, nu în ultimul rând,
asigurarea unei asistenţe juridice adecvate în acţiunile introduse în justiţie. În acelaşi timp, a
sporit în mod considerabil aportul unor asemenea institute la elaborarea actelor normative în
domeniul protecţiei consumatorilor;
c) de ordin tehnic, concentrate pe urmărirea, sub toate aspectele, a unor anumite
produse, procedând la analize şi teste de laborator, încercări comparative, urmăriri în
17
procesul de utilizare şi consum etc. Asemenea preocupări se răsfrâng şi asupra tehnologiilor
şi procedurilor de realizare a produselor, asupra practicilor comerciale şi tehnologiilor
publicitare şi exemplele ar putea continua. Concluziile unor asemenea acţiuni se
materializează în monografii de produse, note tehnice, pliante, comunicate, toate acestea
puse la dispoziţia cumpărătorilor.
În vederea realizării unor asemenea comandamente şi pentru atingerea scopurilor
pentru care au fost create, institutele de cercetare au stabilite prin lege anumite atribuţiuni şi
dispun de diverse posibilităţi de acţiune. Astfel, institutele în cauză dispun de un patrimoniu
propriu, constituit din mijloace materiale şi financiare acordate de guvern sau organisme
neguvernamentale interesate în domeniu, percep taxe pentru serviciile prestate, pot
valorifica o parte din bunurile pe care le au în dotare etc. Ele dispun de edituri şi publicaţii
proprii, de surse de documentare tehnică, laboratoare şi staţii ştiinţifice de cercetare, de
analiză, încercări şi expertize etc. În sfârşit, instituţiile în cauză sunt în legătură permanentă
cu alte organisme ale statului, cu organizaţii neguvernamentale ale consumatorilor şi, nu în
ultimul rând, cu instituţiile de învăţământ.

3.2. Organizarea consumatorilor în vederea apărării drepturilor proprii


În ţările europene, în general, dar mai ales în cele membre ale Uniunii Europene, se
consideră că reprezentarea consumatorilor în activitatea de adoptare şi armonizare a
legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor, implicarea acestora în urmărirea respectării
şi aplicării reglementărilor legale în domeniu constituie o necesitate absolută, apărând
diverse tipuri de organizaţii, de asociaţii, ce şi-au propus o serie de obiective ambiţioase cu
privire la protecţia consumatorilor.
Principalele tipuri de preocupări în ceea ce priveşte organizarea consumatorilor
au în vedere:
a) Constituirea unor organizaţii sau asociaţii ale consumatorilor a fost favorizată
de cadrul legislativ permisiv creat în cele mai multe ţări europene. Într-un asemenea context,
şi având în vedere ordinea apariţiei acestora, este de remarcat paleta largă de asociaţii
consumeriste organizate în SUA, Belgia, Olanda sau Luxemburg, unde, alături de asociaţiile
de care aminteam, există şi aşa-zisele „comisii”, organizate pe grupe de produse, pe bunuri
şi servicii sau chiar pe produse. De asemenea, în Germania, consumatorii sunt organizaţi sub
forma unor centre ale consumatorilor, asociaţii, organizaţii ale gospodăriilor, comunităţi de
economie casnică etc., iar în Franţa, sub forma unor uniuni naţionale şi organizaţii regionale
ale consumatorilor. Caracteristic pentru aceste două state este şi faptul că aici au fost create
şi asociaţii ale unor organizaţii colective, cum ar fi cele ale cooperaţiei sau marile uniuni
sindicale, care coexistă cu cele existente ale consumatorilor.
Astfel, organizaţiile sau asociaţiile patronate de unele centrale sindicale sau
cooperatiste ce acţionează în diferite state au ca principal scop informarea şi apărarea
drepturilor consumatorilor, dispunând de publicaţii proprii şi realizând intervenţii pe lângă
putere pentru îmbunătăţirea proceselor de producţie şi de comercializare a bunurilor
destinate consumatorilor. De asemenea, aceste organisme realizează acţiuni directe sau în
justiţie, vizând producătorii sau distribuitorii, atunci când aceştia încalcă legislaţia privind
protecţia consumatorilor.
Asociaţiile şi grupurile independente ale consumatorilor veghează la respectarea
drepturilor acestora, ajutorarea celor lezaţi în interesul lor, depistarea unor produse
dăunătoare sau necorespunzătoare, sesizarea unor practici comerciale ilicite, acţionarea în
justiţie a producătorilor sau comercianţilor care încalcă legislaţia în domeniu etc. De
asemenea, aceste asociaţii îşi propun ca obiectiv educarea consumatorilor, dispunând de
centre de documentare, laboratoare de analiză şi publicaţii proprii. Cu asemenea dotare, ele
au posibilitatea de a oferi informaţii pertinente consumatorilor, de a realiza studii, cercetării,
analize, teste şi, uneori, controale asupra produselor şi serviciilor, asupra modului de
derulare a procesului de comercializare şi respectării legislaţiei în domeniu.
b) Constituirea unor consilii consultative formează a doua grupă de preocupări
referitoare la organizarea consumatorilor, în vederea aplicării intereselor proprii. Aceste
18
consilii sunt organisme de protecţie a consumatorilor mult mai simplificate, sub aspect
organizatoric şi structural, fiind formate din reprezentanţi ai consumatorilor şi acţionând pe
lângă organizaţii obşteşti, instituţii sociale etc. Principalele lor obiective constau în acţiuni
de conciliere pe probleme de aprovizionare, precum şi de sondare a opiniei consumatorilor
cu privire la măsurile întreprinse de diferite entităţi (organisme guvernamentale, producători
sau comercianţi) în domeniul producţiei şi comercializării.
c) În sfârşit, cea de-a treia grupă de preocupări o formează constituirea unor
organizaţii internaţionale, cu obiective în domeniul protecţiei consumatorilor. Ele urmăresc,
în principal, asigurarea, în fiecare ţară, a unui sistem de asistenţă şi consiliere a
consumatorilor, facilitarea sistemelor de arbitraj şi rezolvarea amiabilă a litigiilor dintre
producători sau comercianţi, pe de o parte, şi consumatori, pe de altă parte, adoptarea unor
reglementări eficiente în domeniul protecţiei consumatorilor, al apărării în justiţie a acestora
şi, mai ales, perfecţionarea căilor de acces la justiţie etc. Este evident, obiectivele unor
asemenea organisme internaţionale sunt complexe. Se are în vedere, mai întâi, faptul că
asigurarea unei protecţii eficiente a consumatorilor, în condiţiile sofisticării universului
producţiei şi comercializării, ridică dificultăţi deosebite, metodele de încălcare a legislaţiei
în domeniu fiind extrem de subtile şi greu de depistat, iar în al doilea rând, se porneşte de la
ideea că actualul consumator are nevoie de o protecţie dublă: contra agresivităţii excesive şi
variate a tehnicilor de vânzare şi contra lui însuşi, ca actor şi victimă a unei societăţi de
consum nu tocmai corect înţeleasă. Ambele aspecte, privite la scară internaţională şi, mai
ales, aplicate la nivelul fiecărui stat în parte, complică sistemul de conturare a obiectivelor
acestor organisme internaţionale de protecţie a consumatorilor. Astfel, pentru a prezenta
doar un singur exemplu, soluţiile în rezolvarea unor eventuale litigii trebuie să aibă în
vedere legislaţia şi obiceiurile existente în fiecare ţară în parte, şi să se recurgă la jurisdicţia
construită pe această bază, iar pe de altă parte, şi legislaţia internaţională, comună,
armonizată. Aceasta înseamnă timp pierdut, timp în care cei reclamaţi îşi rezolvă
problemele, construind apărări sofisticate şi, mai ales, profesioniste.
Pe de altă parte, în condiţiile în care de la o perioadă la alta nevoia capătă un caracter
psihologic tot mai pronunţat şi mai puţin fiziologic, consumatorul îşi dimensionează din ce
în ce mai greu propriile nevoi şi se lasă, conştient sau nu, influenţat în procesul de
cumpărare de mijloacele promoţionale, de cele mai multe ori agresive, căzând în consumuri
neraţionale şi, mai grav, în abuzuri consumatoriste. În aceste condiţii, firmele ofertante
profită din plin, renunţând treptat la concurenţa prin preţ şi apelând la cea prin noutate şi
continuă inovare şi impunând cicluri de producţie şi comercializare infernale pentru cele
mai multe dintre produse. Iată de ce asociaţiile internaţionale pentru protecţia
consumatorilor îşi propun obiective îndrăzneţe privind orientarea sistemelor de protecţie,
deoarece numai la un asemenea nivel se poate sesiza subtilitatea fenomenului de noutate,
pot fi comparate diversele produse şi tehnologii, practici comerciale şi servicii asigurate
cumpărătorilor. Principiul de bază promovat de ele este acela că orice consumator are
dreptul la o justă reparare a pagubelor generate de achiziţionarea sau consumul anumitor
produse, printr-o serie de proceduri rapide, eficace şi, mai ales, puţin costisitoare. Pentru
aceasta, se studiază toate aspectele privind procedeele în cauză, se formulează propuneri
privind îmbunătăţirea legislaţiei în domeniu. Într-un asemenea context, au apărut propuneri
referitoare la îmbunătăţirea sistemului de asistenţă şi consiliere practicat, prin adoptarea sau
adaptarea unor acte normative sau modificarea unor proceduri judiciare sau parajudiciare,
modificarea sistemului de sesizări şi reclamaţii, de arbitraj şi rezolvare amiabilă a litigiilor
etc.
Marea mobilitate a consumatorilor, creşterea considerabilă a activităţii firmelor
multinaţionale, modificarea pieţelor interne, modificările intervenite în sistemul fluxurilor
monetare, coroborat cu armonizarea legislaţiei şi procedurii în domeniu, vor face ca în viitor
să crească permanent rolul organizaţiilor şi asociaţiilor internaţionale ale consumatorilor, ele
urmând să devină un partener de negocieri serios al marilor comunităţi economice mondiale
sau regionale.

19
CAPITOLUL IV
PROTECTIA CONSUMATORILOR ÎN ROMANIA1

Alături de alte drepturi ale omului, şi drepturile consumatorilor trebuie protejate


de stat, iar un asemenea lucru se realizează prin adoptarea unui cadru legislativ adecvat,
suplu şi eficient, precum şi prin crearea cadrului instituţional necesar transpunerii în
practică a legislaţiei în domeniu. Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, trebuie să
protejeze cetăţenii, în calitatea acestora de consumatori, asigurând cadrul necesar
accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete asupra caracteristicilor
esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor lor legitime
împotriva unor practici abuzive, precum şi a participării lor la fundamentarea şi luarea
deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori. Aceasta, deoarece „într-o
societate liberă şi democratică, fiecare individ are dreptul de a avea asigurate condiţiile
necesare pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor pe care şi le doreşte şi pe care le
poate plăti, de a avea posibilitatea să-şi materializeze intenţiile privind satisfacerea
nevoilor sale, potrivit unor priorităţi pe care şi le stabileşte singur”2.

4.1. Cadrul legislativ privind protecţia consumatorilor în România


Orice sistem de protecţie a consumatorilor trebuie să aibă la bază un cadru legislativ
adecvat acestei importante probleme. Aceasta, cu atât mai mult într-o economie de piaţă,
unde consumatorul ştie că, în raport cu agenţii economici, producători sau comercianţi,
legea îi conferă o serie de drepturi şi îl apără împotriva abuzurilor ce ar putea să-i pună în
pericol viaţa şi sănătatea sau să-i lezeze interesele sale, patrimoniale sau nepatrimoniale.
Într-un asemenea context, şi pornind de la prevederile Rezoluţiei nr. 39/248 din 1985 a
Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care a aprobat principiile directoare
privind protecţia consumatorului, în România de după 1990 a fost adoptat un sistem unitar
de reglementări în acest domeniu, pornindu-se însă de la condiţiile concrete ale societăţii şi
economiei româneşti în perioada pe care o parcurgem. Vom analiza în continuare o serie de
aspecte privind reglementările legale referitoare la protecţia consumatorilor în România,
structura legislaţiei în domeniu, precum şi răspunderea sau sancţionarea încălcării acesteia.
a). Reglementări privind protecţia consumatorilor în România
În adoptarea cadrului legislativ privind protecţia consumatorilor, legiuitorul român a
avut în vedere ca sistemul de acte normative în domeniu să fie unul unitar, dar şi elastic,
care să răspundă schimbărilor de structură din societate şi economie şi să se armonizeze atât
cu celelalte componente ale sistemului nostru legislativ, cât şi cu legislaţia europeană în
domeniu. În acest sens, încă din primul articol, Ordonanţa Guvernului nr. 21 din 21 august
1992 privind protecţia consumatorilor, devenită, prin adoptarea sa în Parlament, Legea nr.
11/1994, menţionează faptul că „statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează
cetăţenii, în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neângrădit la
produse şi servicii, informării complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării
şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici
abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate
de consumatori”.
Rezultă din textul menţionat că protecţia consumatorilor în România presupune,
în principal, următoarele:
• informarea consumatorilor asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor;
• asigurarea şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva
unor practici abuzive;
• participarea persoanelor fizice la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în
calitate de consumatori.

1
GHEORGHE PISTOL , Op.cit.,, pag. 227-240.
2
D. Patriche, Gh.Pistol (coordonatori), op.cit., pag. 187.
20
La 30 ianuarie 2000 a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr. 58, care modifică şi
completează actul normativ menţionat, extinzând domeniul de aplicabilitate şi la
comercializarea produselor noi, uzate sau recondiţionate, şi a serviciilor destinate
consumatorilor, cu unele excepţii, şi completând gama de obligaţii ale producătorilor şi
comercianţilor în raport cu consumatorii. Actul normativ analizat cuprinde principalele
drepturi ale consumatorilor, acestea acoperind atât procesul propriu-zis de vânzare –
cumpărare, cât şi faptele anterioare şi posterioare ale acestuia.
În temeiul Ordonanţei nr. 21 din 1992 au fost adoptate şi alte acte normative, care
conferă şi întregesc cadrul legislativ adecvat privind protecţia consumatorilor, acte
normative care reglementează activitatea de standardizare, activitatea de metrologie,
calitatea mărfurilor, regulile igienico-sanitare şi cele veterinare, activitatea de alimentaţie
publică, comercializarea bunurilor şi serviciilor de larg consum, concurenţa pe piaţa internă
etc :
-Legea privind codul consumului, legea nr. 296/2004, republicat 2008;
-Ordonanta nr. 58/2000 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr.
21/1992 privind protectia consumatorilor;
-Ordin nr. 192 din 31/03/2009 privind producerea bauturilor alcoolice fermentate nedistilate,
altele decat berea si vinul, destinate consumului uman ca atare;
-Ordonanta nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor actualizata la 27.12.2008;
-HG nr. 284/2009 privind organizarea si functionarea Autoritatii Nationale pentru Protectia
Consumatorilor;
-Ordonanta nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanta, aprobata cu
modificari prin Legea 51/2003;
-OG nr. 85/2004 republicata 2008, ordonanta privind protectia consumatorilor la incheierea
si executarea contractelor la distanta privind serviciile financiare;
-ORDONANŢĂ nr.107 din 30 august 1999 privind activitatea de comercializare a
pachetelor de servicii turistice, republicată în 2008;
-Legea nr.193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianti si consumatori (include si modificarile aduse prin Legea 65/2002 si legea
363/2007);
-Lege nr. 289 din 24/06/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum
destinate consumatorilor, persoane fizice, publicat in Monitorul Oficial nr. 319 din
23/04/2008;
-Legea nr. 245/2004 privind securitatea generala a produselor, republicata in 2008;
-Lege nr. 211/2008 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 99/2000
privind comercializarea produselor si serviciilor de piata;
-OUG nr. 174/2008, ordonanta de urgenta pentru modificarea si completarea unor acte
normative privind protectia consumatorilor ;
-Legea nr. 37/2002 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 58/2000 pentru
modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 21/1992privind protectia
consumatorilor;
-Ordin nr. 711/2008 pentru modificarea Normelor privind aditivii alimentari destinati
utilizarii in produsele alimentare pentru consum uman, aprobate prin Ordinul ministrului
sanatatii si familiei si al ministrului agriculturii, alimentatiei si padurilor nr. 438/295/2002;
-Legea nr.64 din 21 martie 2008 privind funcţionarea în condiţii de siguranţă a instalaţiilor
sub presiune, instalaţiilor de ridicat şi a aparatelor consumatoare de combustibil;
-Legea nr. 363/2007din 21/12/200 privind combaterea practicilor incorecte ale
comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia
europeană privind protecţia consumatorilor;
-Ordonanta nr. 130/2000 (republicata în 2008), privind protectia consumatorilor la
incheierea si executarea contractelor la distanta;
- Ordonanta nr. 5/2008 privind modificarea si completarea Legii nr. 349/2002 pentru
prevenirea si combaterea efectelor consumului produselor din tutun;

21
-Legea nr. 349/2002 pentru prevenirea si combaterea efectelor consumului produselor din
tutun Versiune consolidata pana la 31.10.2008 de INDACO;
-HG nr. 187/2000 republicata 2008, privind imitatiile de produse alimentare care prezinta
riscul de a pune in pericol sanatatea sau securitatea consumatorilor;
-HG nr. 947/2000 republicata 2008 privind modalitatea de indicare a preturilor produselor
oferite consumatorilor spre vanzare;
-O.G. nr. 88 din 29/08/2000 privind finantarea centrelor de consultanta si informare a
consumatorilor;
-O.U.G. nr.97 din 21 iunie 2001privind reglementarea producţiei, circulaţiei şi
comercializării alimentelor, republicat în 2008;
-H.G. nr.251 din 27 mai 1994 privind stabilirea componentei, a atributiilor şi a modului de
organizare şi functionare a Consiliului consultativ pentru protectia consumatorilor;
-Legea nr. 51 din 21/01/2003 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 130/2000 privind
regimul juridic al contractelor la distantã;
-HG nr. 1101/2008, hotarare privind aprobarea Programului de interes national de prevenire
a consumului de tutun, alcool si droguri - 2009-2012;
-HG nr. 1102/2008, hotarare privind aprobarea Programului national de asistenta medicala,
psihologica si sociala a consumatorilor de droguri – 2009/2012;
-Legea nr. 98/1994, republicata in 2008, privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor la
normele legale de igiena si sanatate publica;
-Ordin nr. 18/2008 privind aprobarea Normelor de igiena pentru transporturile de persoane;
-Ordin privind aprobarea Normelor de igiena pentru cabinetele de infrumusetare corporala
nr. 1136/2007;
-HG nr.1.311 din 24 octombrie 2007 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr.
681/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comitetului Interministerial pentru
Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor;
-HG nr.681 din 19 iulie 2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comitetului
Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia
Consumatorilor;
-Legea nr. 12/1990 privind protejarea populatiei impotriva unor activitati comerciale ilicite,
republicata în 2009;
-HGnr.50 din 29 ianuarie 1999 privind marcarea buteliilor de sticlă refolosibile, utilizate
pentru ambalarea substanţelor şi produselor periculoase;
-HG nr.1.039 din 28 august 2003 privind stabilirea cerinţelor referitoare la etichetarea şi
eficienţa energetică a aparatelor frigorifice de uz casnic pentru introducerea lor pe piaţă;
-HG nr.972 din 15 iunie 2004 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr.
1.039/2003 privind stabilirea cerinţelor referitoare la etichetarea şi eficienţa energetică a
aparatelor frigorifice de uz casnic pentru introducerea lor pe piaţă;
-OUG nr.190 din 9 noiembrie 2000 privind regimul metalelor preţioase în România,
republicat în M.Of. nr. 77/29 ian. 2004;
-HG nr.106 din 7 februarie 2002 privind etichetarea alimentelor.
b). Structura legislaţiei privind protecţia consumatorilor în România
Pornind de la prevederile reglementării de bază în domeniul analizat, respectiv
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, actele normative
amintite mai înainte, alături de altele, structurează problematica protecţiei consumatorilor
în trei principale direcţii:
• protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor;
• protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
• informarea şi educarea consumatorilor.
Ne vom opri în continuare la aceste trei obiective de mare importanţă pentru
realizarea unei protecţii reale a consumatorilor.
* Protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor reprezintă primul obiectiv
reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, potrivit căreia „se interzice
comercializarea de produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiţii normale, pot
22
pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor”. Pentru aceasta, produsele
trebuie comercializate numai în cadrul termenului de valabilitate sau al datei durabilităţii
minimale stabilite de producător, actul normativ în cauză definind şi noţiunea de termen de
valabilitate, în sensul de „limita de timp, stabilită de către producător, în care produsul poate
fi consumat şi în care acesta trebuie să-şi menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă
au fost respectate condiţiile de transport, manipulare şi consum”.
În vederea asigurării protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor, guvernul,
prin organismele sale specializate, are obligaţia să stabilească norme şi reglementări
specifice şi să le îmbunătăţească pe cele existente, referitoare la:
• fabricarea, importul, conservarea, ambalarea, etichetarea, manipularea, transportul,
depozitarea şi pregătirea pentru vânzare a produselor;
• furnizarea şi utilizarea produselor, precum şi prestarea serviciilor în condiţii optime, în
mod deosebit a celor care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor.
Normele şi reglementările în cauză se referă la grupe şi servicii care sunt
nominalizate şi actualizate de către Guvern, dacă acest lucru se impune.
Legiuitorul a considerat necesar să stabilească, în mod clar, fără nici un fel de
echivoc, obligaţiile agenţilor economici în ceea ce priveşte protecţia vieţii, sănătăţii şi
securităţii consumatorilor, acestea fiind stabilite în mod distinct pentru producători,
distribuitori şi prestatori de servicii. Într-un asemenea context, Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 97/2001(republicată în 2008) stabileşte cadrul juridic general şi unitar
referitor la producerea, ambalarea, depozitarea, transportul şi comercializarea alimentelor,
responsabilităţile producătorilor şi comercianţilor de alimente şi organizarea controlului
oficial al alimentelor.
În concepţia legiuitorului, aplicarea prevederilor acestui act normativ urmăreşte
protejarea consumatorilor împotriva unor practici incorecte în fabricarea, depozitarea şi
comercializarea alimentelor, pentru informarea corectă şi completă a acestora, potrivit
reglementărilor legale privind protecţia consumatorilor. Dacă în primul capitol al
Ordonanţei nr. 97/2001 sunt definiţi principalii termeni folosiţi în practica comercializării
produselor alimentare, în cel de-al doilea sunt reglementate condiţiile generale privind
amplasarea unităţilor producătoare, fabricarea alimentelor, compoziţia şi calitatea acestora,
utilizarea aditivilor alimentari, condiţiile privind personalul care îşi desfăşoară activitatea în
unităţile ce participă la producerea şi comercializarea mărfurilor alimentare, condiţiile
privind contaminaţiile în general, radiaţiile sau utilizarea materialelor radioactive, cele
referitoare la rezidurile de pesticide şi alte produse care se regăsesc în alimente, condiţiile
privind prezenţa în alimente a substanţelor active farmacologice, precum şi condiţiile
referitoare la alimentele cu destinaţie nutriţională specială, suplimentele nutritive, alimentele
fortificante şi cele modificate genetic.
În capitolul al treilea al Ordonanţei în cauză sunt stabilite condiţiile privind
producţia, igiena şi ambalarea alimentelor, dar şi responsabilităţile producătorilor de
alimente, iar în cel de-al patrulea capitol este reglementată comercializarea acestora.
Sunt stabilite clar obligaţiile producătorilor de alimente, dar şi cele ale Ministerului
Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, ale Ministerului Sănătăţii şi Familiei, ale Ministerului
Industriei şi Comerţului, precum şi cele ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor privind respectarea condiţiilor referitoare la producerea, igiena şi ambalarea
alimentelor, respectiv controlul acestora. Prevederile privind comercializarea alimentelor,
cuprinse, aşa cum menţionam, în cel de-al treilea capitol al Ordonanţei, se referă la
condiţiile ce trebuie respectate pentru oferirea alimentelor spre vânzare, la restricţiile privind
comercializarea alimentelor, dar şi la măsurile ce trebuie întreprinse de instituţiile statului
pentru protecţia consumatorilor împotriva practicilor incorecte în comercializarea mărfurilor
alimentare.
De asemenea, actul normativ analizat conţine, în cel de-al cincilea capitol al său,
prevederi clare privind controlul oficial al alimentelor. În anexa la Ordonanţă sunt
prezentate Normele metodologice privind etichetarea produselor alimentare, în primul
capitol al normelor în cauză fiind menţionat că sunt supuşi acestora toţi agenţii economici
23
care produc, importă, ambalează sau comercializează produse alimentare, indiferent de
forma de organizare şi tipul de proprietate. Se reglementează astfel, în mod unitar,
obligaţiile producătorilor şi comercianţilor în ceea ce priveşte etichetarea, atât a produselor
alimentare preambalate, cât şi a celor nepreambalate. De asemenea, sunt reglementate
regulile privind etichetarea pe principalele grupe de produse.
Celelalte anexe la Ordonanţă conţin liste privind:
• produsele alimentare scutite de indicarea termenului de valabilitate;
• produsele alimentare scutite de obligaţia indicării ingredientelor;
• ingredientele, care trebuie să fie înscrise cu denumirea categoriei lor, urmată de numele
specific;
• ingredientele pentru care indicarea categoriei se poate înlocui prin denumiri simplificate.
Deşi protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor se referă, în principal, la
produse alimentare, există reglementări legale privind o asemenea protecţie şi în ceea ce
priveşte o serie de produse nealimentare (bunuri de folosinţă îndelungată, cosmetice, jucării,
piese auto, echipamente electrice etc.).
* Protecţia intereselor economice ale consumatorilor este asigurată printr-un sistem
complex de acte normative, începând chiar cu Ordonanţa Guvernului nr. 21/21 august 1992.
Potrivit acestui act normativ, în relaţiile cu consumatorii, agenţii economici au obligaţia de a
se comporta în mod corect şi de a nu folosi practici comerciale abuzive, la încheierea
contractelor consumatorii având o serie de drepturi:
• libertatea de a lua decizii privind achiziţionarea de produse şi servicii, fără a li se impune
în contracte clauze care pot favoriza folosirea unor tehnici abuzive de vânzare, de natură a
influenţa opţiunea acestora;
• de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor
privind caracteristicile calitative şi condiţiile de garanţie, indicarea exactă a preţului, precum
şi stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit şi a dobânzilor;
• de a fi exoneraţi de la plata produselor şi serviciilor care nu au fost solicitate sau acceptate;
• de a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund
clauzelor contractuale;
• de a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb, pe toată durata medie de utilizare a
produsului, stabilită în documentele tehnice normative sau declarată de către producător ori
convenită de părţi.
De asemenea, consumatorii au dreptul de a pretinde agenţilor economici remedierea
sau înlocuirea gratuită a produselor şi serviciilor obţinute, precum şi despăgubiri pentru
pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau
de valabilitate. După expirarea acestui termen, consumatorii pot pretinde remedierea sau
înlocuirea produselor ce nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate ca
urmare a unor vicii apărute pe durata medie de utilizare a acestora.
Remedierea deficienţelor apărute în cadrul termenului de garanţie la produsele de
larg consum, inclusiv la cele de folosinţă îndelungată şi care nu sunt imputabile
consumatorilor, se face într-un termen maxim, stabilit de către organul administraţiei
publice obligat să înfăptuiască politica de protecţie a consumatorilor. Pentru celelalte
produse, termenul de remediere va fi cel stabilit prin contract. În cazul unor vicii ascunse,
termenul menţionat curge de la data finalizării expertizei tehnice efectuate de un organism
tehnic neutru.
În temeiul prevederilor Ordonanţei nr. 21/ 1992 au fost adoptate şi alte acte
normative care asigură protecţia intereselor consumatorilor. Avem în vedere, în
principal, acele acte normative care reglementează:
• protecţia intereselor în contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale (O.G. nr. 106/30
august 1999);
• protecţia consumatorilor împotriva clauzelor abuzive din contracte (Legea nr. 193/6
noiembrie 2000 şi O.G. nr. 49/ 30 ianuarie 2000);
• protecţia consumatorilor în contractele la distanţă (O.G. nr. 130/ 31 august 2000);

24
• protecţia consumatorilor împotriva riscurilor legate de introducerea pe piaţă a
organismelor modificate genetic şi a produselor rezultate din acestea (O.G. nr. 49/30
ianuarie 2000).
O dată cu adoptarea în anul 1996 a Legii concurenţei, s-a asigurat cadrul normativ
pentru protejarea intereselor consumatorilor împotriva practicilor abuzive de concurenţă.
Dispoziţiile legii sunt aplicate actelor şi faptelor care au ca efect restrângerea, împiedicarea
sau denaturarea concurenţei, săvârşite de agenţii economici sau asociaţiile de agenţi
economici, persoane fizice sau juridice, organele administraţiei publice centrale sau locale,
în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în
operaţiuni pe piaţă, influenţând în mod direct sau indirect concurenţa, cu excepţia situaţiilor
când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes
public major.
* Informarea şi educarea consumatorilor, organizarea unui sistem de informare
complet, corect şi precis pentru consumatori constituie un alt domeniu complex în cadrul
politicii de protecţie a consumatorilor. Dreptul consumatorilor la informare asupra
caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către agenţii economici,
astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu
interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să le utilizeze potrivit destinaţiei
acestora, în deplină siguranţă, este expres stipulat în art. 18 al Ordonanţei Guvernului nr.
21/1992. De altfel, întreg capitolul patru al acestui act normativ este afectat reglementării
informării şi educării consumatorilor. Deşi prevăzută expres în lege, de multe ori informarea
consumatorilor este o obligaţie îngrădită sau uneori chiar eludată. Potrivit legii, informarea
consumatorilor despre produsele oferite se realizează prin elemente de identificare şi
caracterizare ale acestora, care se vor înscrie la vedere, după caz, pe produs, etichetă,
ambalaj de vânzare sau în cartea tehnică, instrucţiunile de folosire ori altele asemenea, ce
însoţesc produsul, în funcţie de natura acestuia.
Legislaţia în domeniu prevede în mod clar, fără nici un fel de echivoc, că informarea
consumatorilor se face în limba română, indiferent de ţara de origine a producătorului.
Informaţiile vor cuprinde:
• în cazul produselor: denumirea acestora, marca producătorului, principalele caracteristici
tehnice, compoziţia, cantitatea, preţul, termenul de garanţie, eventualele riscuri previzibile,
contraindicaţii, modul de utilizare, manipulare, conservare sau de păstrare, precum şi alte
caracteristici ale diferitelor categorii de produse;
• în cazul serviciilor, informaţiile trebuie să cuprindă categoria calitativă a serviciului,
timpul de realizare, termenul de garanţie, tariful, riscurile previzibile şi, după caz, declaraţia
de conformitate.
Legislaţia în vigoare interzice prezentarea prin publicitate a altor valori ale
parametrilor ce caracterizează produsele sau serviciile decât cele efectiv realizate.
Agenţii economici au obligaţia afişării preţurilor în mod vizibil şi într-o formă
neechivocă, uşor de citit; aceasta, coroborat cu obligaţia comercializării produselor şi
prestarea serviciilor în locuri autorizate şi afişarea, în mod vizibil, a denumirii firmei şi a
numărului autorizaţiei de funcţionare.
Un rol important în informarea consumatorilor îl au hotărârile de Guvern privitoare
la etichetarea bunurilor de consum destinate populaţiei. Astfel H.G. nr. 106/2002 pentru
aprobarea Normelor metodologice privind etichetarea produselor alimentare, cu modificările
ulterioare, prevede că scopul etichetării este acela de a oferi consumatorilor informaţiile
necesare, suficiente, verificabile şi uşor de comparat, astfel încât să permită acestora să
aleagă acel produs care corespunde exigenţelor lor din punct de vedere al nevoilor şi
posibilităţilor lor financiare, precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi
supuşi. Actul normativ analizat conţine dispoziţii referitoare atât la etichetarea produselor
alimentare preambalate (denumire, conţinut net, termene de valabilitate şi condiţii de
păstrare, de consum şi de folosire, lotul de fabricaţie, ingrediente, concentraţie alcoolică,
valoare nutritivă şi energetică), cât şi la etichetarea produselor alimentare nepreambalate.

25
Reglementarea marcării şi etichetării produselor nealimentare face obiectul mai
multor Hotărâri de Guvern privitoare la categorii distincte de bunuri nealimentare. De
exemplu: HG nr.1.039 din 28 august 2003 privind stabilirea cerinţelor referitoare la
etichetarea şi eficienţa energetică a aparatelor frigorifice de uz casnic pentru introducerea lor
pe piaţă sau H.G. nr.50/1999 privind marcarea buteliilor de sticlă refolosibile utilizate pentru
ambalarea substanţelor şi produselor periculoase, etc.
c). Răspunderea şi sancţionarea încălcării legislaţiei privind protecţia
consumatorilor
Legislaţia românească privind protecţia consumatorilor conţine prevederi privind
răspunderea în cazul încălcării normelor referitoare la drepturile consumatorilor, precum şi
sancţiunile aferente unor asemenea încălcări. Din punct de vedere juridic, menţionăm că
acţiunea de încălcare a drepturilor consumatorilor este, în principal, o actiune civilă, fie
delictuală, fie contractuală, cu precizarea că, în cvasitotalitatea actelor normative în materie,
este prevăzută şi răspunderea materială, contravenţională sau penală, după caz.
Astfel, în capitolul VIII al Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, se prevede faptul că „agenţii economici răspund pentru orice deficienţă
privind calitatea produselor sau serviciilor, apărută în cadrul termenului de garanţie sau de
valabilitate a acestora, şi care nu este imputabilă consumatorului, precum şi pentru
eventualele vicii ascunse constatate pe durata medie de utilizare, care nu permit folosirea de
către consumator a produsului sau serviciului potrivit scopului pentru care acesta a fost
realizat şi achiziţionat sau care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor”
(art.42 alin.1). De asemenea, răspunderea se menţine şi în cazul în care livrarea produselor
sau prestarea serviciilor se face în mod gratuit sau cu preţ redus, ori dacă acestea se
comercializează ca piese de schimb, se închiriază sau se distribuie sub alte forme. Este de
menţionat şi prevederea cuprinsă în art. 44 al Ordonanţei, potrivit căreia Ministerul Public
poate interveni în acţiunile civile introduse în care sunt implicate interesele consumatorilor.
Aşa cum am menţionat, încălcarea prevederilor privind protecţia consumatorilor, în
general, a celor cuprinse în Ordonanţa nr. 21 / 1992, în particular, atrage răspunderea
materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz.
Potrivit prevederilor actului normativ analizat, constituie contravenţii, dacă nu au
fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate infracţiuni, următoarele fapte:
• comercializarea produselor care au standarde româneşti obligatorii referitoare la protecţia
vieţii, sănătăţii sau securităţii consumatorilor, fără ca acestea să fie certificate conform
actelor normative în vigoare;
• omiterea anunţării de către agenţii economici a existenţei pe piaţă a oricărui produs de care
au cunoştinţă că a afectat sau poate afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;
• comercializarea produselor sau prestarea serviciilor fără elementele de identificare
prevăzute de lege sau cu caracteristici calitative neconforme celor prevăzute;
• prezentarea prin publicitate a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau
serviciile, decât cele efectiv realizate;
• păstrarea, depozitarea sau transportul produselor destinate comercializării în condiţii care
nu asigură menţinerea caracteristicilor calitative ale acestora, dacă, în acest fel, s-ar periclita
viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;
• comercializarea produselor la care s-au constatat abateri de la caracteristicile tehnico-
calitative prescrise, de natură a afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, pentru
care organele de control abilitate au dispus oprirea comercializării lor;
• folosirea practicilor abuzive la vânzarea produselor sau prestarea serviciilor;
• neasigurarea activitaţii de service şi a pieselor de schimb necesare întreţinerii sau reparării,
pe toată durata medie de utilizare a produselor, precum şi neremedierea în termenul stabilit
de lege sau remedierea necorespunzătoare a deficienţelor constatate la produsele vândute
sau serviciile prestate, ca şi refuzul înlocuirii produselor sau restituirii contravalorii acestora
sau a serviciilor necorespunzătoare, în cazurile prevăzute de lege;
• împiedicarea, sub orice formă, a organelor administraţiei publice însărcinate cu protecţia
consumatorilor de a-şi exercita atribuţiile de serviciu referitoare la prevenirea şi combaterea
26
faptelor care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, ori interesele
economice ale acestora.
Toate aceste fapte constituie, aşa cum menţionam, contravenţii, fiind sancţionate cu
amendă, cu excepţia ultimei, în care există posibilitatea sancţionării cu închisoare
contravenţională. În executarea amenzilor, prioritară rămâne executarea voluntară, apoi
executarea silită (prin organele financiare) şi, în ultimă instanţă, transformarea amenzilor în
închisoare contravenţională sau obligarea la muncă în folosul comunităţii. În ceea ce
priveşte posibilitatea transformării amenzii în închisoare contravenţională, legiuitorul
stabileşte două condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ:
• contravenientul să nu fi achitat amenda în termen de 30 de zile de la data rămânerii
definitive a sancţiunii;
• nu există posibilitatea executării silite.
În fine, Ordonanţa prevede în mod clar faptele pentru care se face confiscarea
produselor (doar a produselor periculoase, falsificate sau contrafăcute), respectiv preluarea
la bugetul de stat a veniturilor încasate ilicit de către agenţii economici(numai anumite
venituri, strict stabilite de lege).
Răspunderi în sarcina celor implicaţi în producţia şi comercializarea bunurilor şi
prestarea de servicii destinate consumatorilor, precum şi sancţiunile aferente, sunt
prevăzute şi în alte acte normative.
Astfel, Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
ilicite, modificată şi completată ulterior, stabileşte activităţile comerciale ilicite ce atrag
răspunderea contravenţională sau penală, după caz, faţă de cei care le-au săvârşit. Este vorba
de:
• efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor prevăzute în Codul comercial sau în
alte acte normative, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege;
• vânzarea ambulantă a oricăror mărfuri în alte locuri decât cele autorizate de primării sau
prefecturi;
• condiţionarea vânzării unor mărfuri de cumpărarea altora;
• expunerea spre vânzare sau vânzarea de mărfuri sau orice alte produse fără specificarea
termenului de valabilitate, ori cu termenul de valabilitate depăşit;
• efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită, în
condiţiile legii. De menţionat că legea defineşte termenul de documente de provenienţă în
sensul de factură fiscală, factură, avizul de însoţire a mărfii, documente vamale, factură
externă sau orice alte documente stabilite prin lege, după caz;
• nedeclararea de către agenţii economici la organele fiscale, înainte de aplicare, a
adaosurilor comerciale şi a celor de comision;
• cumpărarea de mărfuri sau produse în scop de revânzare, de la unităţile de desfacere cu
amănuntul, de alimentaţie publică, cantine, unităţi de turism şi alte unităţi similare;
• omisiunea întocmirii şi afişării în unitate, la locurile de desfacere sau servire, de către
agenţii economici, a preţurilor şi tarifelor, a categoriei de calitate a produselor sau
serviciilor, ori, acolo unde este cazul, a listei de preţuri şi tarife;
• neexpunerea la vânzare a mărfurilor existente, vânzarea preferenţială, refuzul nejustificat
al vânzării acestora sau al prestării de servicii cuprinse în obiectul de activitate al agentului
economic;
• acumularea de mărfuri de pe piaţa internă în scopul creării unui deficit pe piaţă şi
revânzării ulterioare sau al suprimării concurenţei loiale;
• vânzarea cu lipsă la cântar sau măsurătoare;
• falsificarea ori substituirea de mărfuri sau orice alte produse, precum şi expunerea spre
vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri, cunoscând că sunt falsificate sau substituite.
Contravenţiile prevăzute de Legea nr. 12/1990, republicată, cu modificările ulterioare, se
constată de către funcţionarii din aparatul propriu de specialitate al consiliilor locale,
organele Gărzii Financare, organele Controlului financiar, organele Poliţiei şi, parţial,
inspectorii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

27
Toate contravenţiile prevăzute atât de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, cât şi de
Legea nr. 12/1990, sunt sancţionate cu amendă, iar în unele cazuri, cu închisoare, în mod
diferit, după cum contravenientul este persoană fizică sau juridică. Amenzile sunt destul de
ridicate, ele fiind reactualizate periodic, în funcţie, în principal, de indicele inflaţiei.
Desigur, şi celelalte acte normative care reglementează protecţia consumatorilor
conţin prevederi referitoare la răspunderea şi sancţionarea încălcării regulilor din acest
domeniu. Avem în vedere, mai ales, Legea nr. 98/1994 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor la normele legate de igienă şi sănătate publică, dar şi alte acte normative ce
se referă la protecţia consumatorilor de produse alimentare sau nealimentare sau protecţia
intereselor consumatorilor.

4.2. Cadrul instituţional privind protecţia consumatorilor în România


Aşa cum menţionam, cea de-a doua latură a prezenţei statului (puterii publice) în
procesul de protecţie a consumatorilor o constituie înfiinţarea şi funcţionarea unor instituţii
şi organisme însărcinate cu supravegherea modului de respectare a legislaţiei în domeniu,
dar şi cu acordarea asistenţei tehnice de specialitate celor interesaţi, respectiv asociaţiilor
consumatorilor sau chiar fiecărui consumator în parte. Principalul asemenea organism ce-şi
desfăşoară activitatea în ţara noastră în acest domeniu este Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Consumatorilor. Există, de asemenea, şi alte instituţii cu atribuţiuni în domeniu,
aflate fie în subordonarea directă a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, fie
a asociaţiilor de protecţie a consumatorilor. Avem în vedere, în principal:
• Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor „Larex” Bucureşti;
• Laboratorul pentru analiza calităţii vinurilor şi băuturilor alcoolice;
• Centrele de consultanţă şi informare a consumatorilor.
Trebuie să precizăm însă că şi alte instituţii ale statului au atribuţiuni în domeniul
protecţiei consumatorilor, şi avem aici în vedere Garda Financiară, Inspectoratul General al
Poliţiei, Direcţia Generală a Vămilor etc.
Alături de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, care este
organismul guvernamental principal cu atribuţiuni în domeniu, consumatorii îşi au propriile
lor asociaţii, care au un deosebit rol în domeniul protecţiei consumatorilor.
De asemenea, trebuie menţionat faptul că, la nivel central şi local – judeţ, oraş sau
comună –, funcţionează câte un consiliu consultativ pentru protecţia consumatorilor.
În cele ce urmează vom prezenta câteva aspecte despre toate aceste instituţii,
guvernamentale sau nu, cu atribuţiuni în domeniul protecţiei consumatorilor.
a). Organizarea şi atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor
Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor, organ de specialitate al
administratiei publice centrale, in subordinea Guvernului, cu personalitate juridica, infiintat
in anul 2001, isi desfasoara activitatea in conformitate cu Ordonanta Guvernului nr. 21/1992
privind protectia consumatorilor, cu modificarile si completarile ulterioare.
Conducerea Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor este asigurata de
un Secretar de Stat, Presedinte, ajutat de un Subsecretar de Stat, Vicepresedinte numiti prin
decizia primului ministru. La nivel central institutia are urmatoarea structura:
· Directia de integrare europeana, strategii, parteneriat, relatii externe
· Directia de supraveghere si control al pietei produselor si serviciilor
· Directia Economica si Resurse Umane
· Directia pentru metale pretioase si pietre pretioase
· Serviciul juridic si audit public intern.
La nivel central numarul maxim de posturi este de 76 ( exclusiv demnitarii, precum
si posturile aferente activitatilor finantate integral din venituri proprii ).
Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor are in subordine 42 de oficii
pentru protectia consumatorilor, in toate judetele tarii si in municipiul Bucuresti, cu un
numar maxim de 684 de posturi, precum si Centrul National pentru Incercarea si
Expertizarea Produselor LAREX Bucuresti unitate extrabugetara cu 9 filiale teritoriale a
carui functionare este reglementata prin Hotararea Guvernului nr. 625/1999.
28
Reteaua de laboratoare cuprinde in afara Centrului National pentru Incercarea si
Expertizarea Produselor LAREX cu cele 9 filiale teritoriale in Bucuresti, Arad, Baia Mare,
Constanta, Galati, Oradea, Satu-Mare, Sibiu si Iasi, laboratoare proprii de analize si
incercari organizate in judetele Bacau, Vrancea, Neamt, Braila si Suceava, precum si
Laboratorul pentru Analiza Calitatii Vinurilor si Bauturilor Alcoolice, care functioneaza in
structura Oficiului pentru Protectia Consumatorilor al Municipiului Bucuresti. Autoritatea
Nationala pentru Protectia Consumatorilor coordoneaza si realizeaza strategia si politica
Guvernului in domeniul protectiei consumatorilor, actionand pentru prevenirea si
combaterea practicilor care dauneaza sanatatii, securitatii sau intereselor economice ale
consumatorilor si evalueaza efectele pe piata ale sistemelor de supraveghere a produselor si
serviciilor destinate acestora.
Prin H.G. 681 / 19.07.2001, pe langa Autoritatea Nationala pentru Protectia
Consumatorilor functioneaza Comitetul interministerial pentru Supravegherea Pietei
Produselor si Serviciilor si Protectia Consumatorilor, a carui principala atributie este
asigurarea colaborarii dintre autoritatile administratiei publice centrale, pe de o patre si
colaborarea dintre aceste autoritati si structurile civile in vederea perfectionarii Sistemului
national de supraveghere a pietei produselor si serviciilor, perfectionarii cadrului legislativ,
accelerarii procesului de armonizare a legislatiei nationale cu legislatia Uniunii Europene.
In conformitate cu HG nr. 284/2009 privind organizarea si functionarea Autoritatii
Nationale pentru Protectia Consumatorilor, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 182
din 24 martie 2009, principalele atributii ale Autoritatii Nationale pentru Protectia
Consumatorilor sunt:
1. participa, impreuna cu alte organe ale administratiei publice centrale si locale de
specialitate cu atributii in domeniu si cu organismele neguvernamentale ale consumatorilor,
la elaborarea strategiei in domeniul protectiei consumatorilor, asigurand corelarea acesteia
cu cea existenta in Uniunea Europeana;
2. asigura armonizarea cadrului legislativ national cu reglementarile din Uniunea
Europeana in domeniul protectiei consumatorilor;
3. propune Guvernului spre adoptare si avizeaza proiecte de acte normative in domeniul
protectiei consumatorilor cu privire la fabricarea, ambalarea, etichetarea, conservarea,
depozitarea, transportul, importul, comercializarea produselor, prestarea serviciilor,
serviciilor financiare, cat si interzicerea penalitatilor asimetrice dintre client si prestatorul de
servicii publice si alte servicii de interes general pentru abaterile contractuale si garantarea
compensarii prejudiciilor suferite de beneficiar, astfel incat acestea sa nu puna in pericol
viata, sanatatea sau securitatea consumatorilor ori sa afecteze drepturile si interesele lor
legitime;
4. elaboreaza, impreuna cu alte organe de specialitate ale administratiei publice, proceduri
privind obiectivele, conditiile si modul de colaborare in desfasurarea activitatii de protectie a
consumatorilor;
5. participa la realizarea programelor interne si internationale in domeniul protectiei
consumatorilor, colaborand cu organizatii si institutii din tara si din strainatate, conform
competentelor ce ii revin potrivit dispozitiilor legale in vigoare;
6. prezinta informari periodice Guvernului si organelor administratiei publice centrale
interesate, referitoare la activitatea proprie privind respectarea drepturilor si intereselor
consumatorilor;
7. evalueaza efectele pe piata ale sistemelor de supraveghere a produselor si serviciilor
destinate consumatorilor;
8. controleaza respectarea dispozitiilor legale privind protectia consumatorilor, referitoare
la securitatea produselor si serviciilor, precum si la apararea drepturilor legitime ale
consumatorilor, prin efectuarea de controale pe piata la producatori, importatori,
distribuitori, vanzatori, prestatori de servicii, inclusiv servicii financiare, si in unitatile
vamale, avand acces la locurile in care se produc, se depoziteaza ori se comercializeaza
produsele sau in care se presteaza serviciile, precum si la documentele referitoare la acestea,

29
exceptie facand controalele igienico-sanitare si sanitar-veterinare la producatori, in cazul
produselor alimentare;
9. constata contraventii si dispune masuri de limitare a consecintelor producerii, prestarii,
importului, comercializarii sau oferirii gratuite a unor produse alimentare ori nealimentare si
servicii care nu sunt in concordanta cu dispozitiile legale din domeniile de activitate ale
Autoritatii, prin aplicarea sanctiunilor contraventionale prevazute de lege, sesizeaza
organele de urmarire penala ori de cate ori constata incalcari ale legii penale;
10. controleaza daca mijloacele de masurare folosite pe piata sunt insotite de documentele
prevazute de lege care atesta verificarea acestora din punct de vedere metrologic;
11. solicita organelor emitente suspendarea sau retragerea autorizatiei de functionare, a
licentei de fabricatie ori a certificatului de clasificare, in conditiile legii;
12. coordoneaza schimbul rapid de informatii cu institutiile si organele competente,
nationale si internationale, privind produsele si serviciile care reprezinta risc pentru
sanatatea si securitatea consumatorilor;
13. sesizeaza factorii de decizie si operatorii implicati in sistemul de certificare a calitatii
produselor si serviciilor, in baza constatarilor proprii si a informatiilor primite de la
organismele neguvernamentale si de la consumatori, cu privire la neconformitatile
produselor si serviciilor destinate consumului populatiei in raport cu documentele de
certificare si propune imbunatatirea sau elaborarea de reglementari in domeniu;
14. efectueaza analize si incercari in laboratoare acreditate conform legii sau in
laboratoare proprii ori agreate;
15. efectueaza sau finanteaza studii, teste comparative si cercetari in domeniu cu privire la
calitatea produselor si serviciilor destinate consumatorilor, pe care le aduce la cunostinta
publicului;
16. stabileste relatii de colaborare cu institute de cercetare, laboratoare de expertizare si
certificare, inclusiv din strainatate, pentru realizarea de studii, cercetari si teste comparative;
17. desfasoara activitati de informare, consiliere si educare a consumatorilor; editeaza
publicatii de specialitate in domeniul protectiei consumatorilor;
18. sprijina asociatiile de consumatori in vederea atingerii obiectivelor prevazute de lege;
19. sprijina asociatiile de consumatori in actiunea de infiintare si functionare a centrelor de
consultanta, informare si educare a consumatorilor;
20. sustine infiintarea unor organisme de mediere in domeniul protectiei consumatorilor;
21. informeaza permanent consumatorii asupra produselor si serviciilor care prezinta
riscuri pentru sanatatea si securitatea lor sau care le pot afecta interesele economice;
22. primeste si rezolva sau, dupa caz, transmite spre solutionare celor in drept, potrivit
competentelor, sesizarile asociatiilor pentru protectia consumatorilor, precum si sesizarile
persoanelor fizice sau juridice cu privire la incalcarea drepturilor consumatorilor, in
conditiile legii;
23. desfasoara activitati de pregatire a specialistilor in domeniul protectiei consumatorilor;
24. acorda consultanta de specialitate in domeniul protectiei consumatorilor pentru
operatorii economici;
25. stabileste si percepe taxe si tarife pentru efectuarea de analize, incercari, expertizari,
certificari de laborator, autorizari, consultanta, cursuri de pregatire, specializare sau
perfectionare, alte servicii prestate in conditiile legii;
26. fundamenteaza si propune in proiectul de buget resursele financiare in vederea
realizarii politicilor in domeniul sau de competenta;
27. urmareste, potrivit legii, legalitatea publicitatii pentru produsele si serviciile destinate
consumatorilor;
28. asigura aplicarea Programului de atestare a procesului Kimberley, ca autoritate
desemnata;
29. autorizeaza operatiunile cu metale pretioase si pietre pretioase, potrivit prevederilor
Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor pretioase,
aliajelor acestora si pietrelor pretioase in Romania, republicata, cu modificarile si
completarile ulterioare;
30
30. stabileste si aproba marcile utilizate de producatorii interni, importatori sau, dupa caz,
de comercianti, pe baza de tarife proprii, precum si marca proprie de certificare, potrivit
prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000, republicata, cu modificarile
si completarile ulterioare;
31. efectueaza expertize ale metalelor pretioase si pietrelor pretioase, potrivit prevederilor
Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000, republicata, cu modificarile si
completarile ulterioare;
32. acorda consultanta de specialitate si sprijin in vederea realizarii de coduri de conduita,
la solicitarea operatorilor economici;
33. instituie procedurile legale corespunzatoare pentru incetarea practicilor comerciale
incorecte;
34. comunica Comisiei Europene masurile legislative adoptate in domeniile guvernate de
directivele comunitare transpuse, potrivit domeniilor sale de responsabilitate.
Autoritatea îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin acte normative pentru
domeniul său de activitate.
Pentru aplicarea eficienta si unitara a legislatiei in domeniu, Autoritatea Nationala
pentru Protectia Consumatorilor a elaborat peste 90 de proceduri specifice de control pe
grupe de produse si servicii.
In scopul crearii instrumentelor legale necesare protejarii drepturilor si intereselor
consumatorilor, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor s-a preocupat pentru
dezvoltarea cadrului legislativ in domeniul protectiei consumatorilor, avand la baza
directivele europene in domeniu.
In completarea cadrului institutional mentionam existenta consiliilor consultative
pentru protectia consumatorilor, care grupeaza reprezentanti ai autoritatilor de stat,
industriei si grupurilor de consumatori, atat la nivel local cat si la nivel national, organizate
in conformitate cu prevederile Hotararii Guvernului nr. 251/1994.
Totodata, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor a sprijinit crearea si
dezvoltarea asociatiilor pentru protectia consumatorilor si participarea impreuna cu acestea
la informarea si educarea consumatorilor.
In fiecare din cele 42 de judete au fost create asociatii si alte organizatii
neguvernamentale in domeniul protectiei consumatorilor, in prezent fiind inregistrate un
numar de 127 de asociatii, structurate la nivel judetean in 16 federatii si o confederatie.
Pentru intarirea sistemului de supraveghere a pietei, Autoritatea Nationala pentru
Protectia Consumatorilor participa la Sistemul tranzitional de schimb rapid de informatii
TRAPEX cu tarile central si est-europene, privind produsele periculoase destinate
consumatorilor. Din aprilie 1999, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor a
fost desemnata ca Punct National de Contact pentru Sistemul TRAPEX.
In cadrul sistemului TRAPEX specialistii Autoritatii Nationale pentru Protectia
Consumatorilor urmaresc depistarea unor produse periculoase cu grad mare de risc pentru
viata, sanatatea si securitatea consumatorilor, in acest scop fiind incheiate conventii de
colaborare cu Ministerul Sanatatii si cu Ministerul Agriculturii, Padurilor, Apelor si
Mediului.
Sistemul TRAPEX
Incepand cu data de 15 mai 1999, Romania participa la Sistemul TRAPEX, sistem
prin care tarile PHARE vor evita comercializarea pe teritoriul lor a produselor cu pericol
grav si imediat pentru sanatatea si securitatea consumatorilor.
Acest sistem rapid de schimb de informatii privind produsele periculoasc a fost creat
in martie 1999 ca rezultat al intalnirii organizate la Bruxelles de catre Centrul de Drept al
Consumului, din cadrul Universitatii Catolice din Louvain-la-Neuve, Belgia, si Directia
Generala XXIV a Comisiei Europene.
Sistemul TRAPEX, similar sistemului RAPEX din Uniunea Europeana care fiinteaza
din anul 1994, a devenit operational la jumatatea lunii mai 1999, secretariatul fiind asigurat
de Inspectoratul pentru Protectia Consumatorilor din Ungaria.
Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumtorilor este Punctul National de
31
Contact pentru produsele alimentare si nealimentare destinate consumatorilor. In cazul
depistarii unui produs cu pericol grav si imediat, va transmite secretariatului din Ungaria
rezultatul cercetarilor efectuate asupra produsului respectiv. Dupa notificare, secretariatul va
transmite punctelor nationale de contact din tarile Europei Centrale si de Est, informatiile
privind produsul cu pericol grav si imediat, pentru luarea masurilor pe care le considera
necesere in conformitate cu legislatia nationala a fiecarei tari.
In scopul bunei functionari a sistemului TRAPEX, Autoritatea Nationala pentru
Protectia Consumatorilor a incheiat conventii de colaborare cu Ministerul Agriculturii si
Alimeniatiei si cu Ministerul Sanatatii pentru a primi informatii privind produsele
periculoase destnate consumatorilor.
Sistemul LAREX
Marca LAREX este înregistrată din 1975 la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi
la Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale de la Geneva.
C.N.I.E.P. LAREX este membru fondator al Asociaţiei Laboratoarelor Acreditate din
România şi colaborează cu numeroase organisme guvernamentale şi oficiale ca: Direcţia
Generală a Vămilor, Garda Financiară, Poliţia Economică, Registrul Auto Român.
Faptul că lista clienţilor LAREX cuprinde în egală măsură organisme ale statului şi
agenţi economici este încă o dovadă a statutului de organism neutru pe care şi l-a consolidat
în timp.
C.N.I.E.P. LAREX are sediul principal în Bucureşti şi laboratoare în 9 oraşe
importante: Arad, Baia Mare, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Satu Mare, Sibiu şi Timişoara.

În aceste laboratoare se execută analize fizico-chimice, microbiologice şi fizico-


mecanice în vederea certificării diverselor produse (agroalimentare, cosmetice, petroliere,
anorganice, textile, articole de menaj, electronice şi electrocasnice, materiale de ambalat şi
ambalaje).
LAREX CERT - organismul de certificare produse al C.N.I.E.P. LAREX - este
acreditat de RENAR şi poate acorda licenţe de utilizare a mărcii LAREX pentru produsele
certificate.
Servicii oferite de LAREX:
- Aplicarea mărcii LAREX pe produsele testate şi pe cele certificate;
- Clarificarea unor probleme de încadrare vamală, în cadrul convenţiei încheiate cu
Direcţia Generale a Vămilor;
- Punerea la punct a unor tehnologii de fabricaţie;
- Sprijin în obţinerea licenţelor de fabricaţie pentru produse alimentare;
- Evitarea consecinţelor ce decurg din producerea, comercializarea sau consumul
unor produse neconforme cu reglementările în vigoare;
- Apărarea sănătăţii consumatorului şi protejarea mediului înconjurător.
b). Organisme consultative pentru protecţia consumatorilor
Potrivit prevederilor art. 39 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, aşa cum a fost ea
modificată ulterior, la nivel central şi local – judeţ, oraş, comună – există câte un consiliu
consultativ pentru protecţia consumatorilor. Asemenea consilii asigură, la nivelurile
respective, cadrul informaţional şi organizatoric necesar:
• stabilirii şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor;
• corelării acţiunilor diverselor organisme ale administraţiei publice cu cele ale
organizaţiilor neguvernamentale care au rol în realizarea protecţiei consumatorilor.
Concret, componenţa, atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare ale Consiliului
consultativ pentru protecţia consumatorilor, pe fiecare nivel în parte, se stabileşte de către
Guvern. Astfel, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 251/1994, preşedintele Consiliului
consultativ pentru protecţia consumatorilor, la nivel central, este directorul general al
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, iar vicepreşedinte, un reprezentant al
confederaţiilor de asociaţii pentru protecţia consumatorilor. În calitate de membri ai
Consiliului sunt desemnaţi reprezentanţi ai unor ministere, departamente şi alte instituţii ale
statului, precum şi ai organizaţiei patronale constituite la nivel de confederaţie şi ai
32
asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, care îndeplinesc condiţiile legale de prezentare
la acest nivel.
La nivel judeţean, Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor are ca
preşedinte pe prefectul judeţului sau reprezentantul acestuia, vicepreşedinte pe directorul
Oficiului judeţean pentru protecţia consumatorului sau, după caz, al Oficiului municipal
Bucureşti pentru protecţia consumatorilor, iar în calitate de membri, reprezentanţi ai
instituţiilor judeţene ale statului, precum şi ai organizaţiei patronale constituite la nivel de
federaţie, respectiv ai asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, care îndeplinesc condiţiile
legale de reprezentare la acest nivel.
La fiecare nivel de organizare, Consiliile consultative pentru protecţia
consumatorilor au o serie de atribuţiuni în ceea ce priveşte stabilirea şi aplicarea politicii de
protecţie a consumatorilor, respectiv corelarea acţiunilor diverselor autorităţi ale
administraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale care au un rol în
realizarea protecţiei consumatorilor.
Concret, potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 251/1994, Consiliile
consultative au următoarele atribuţii:
* În direcţia stabilirii şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor:
a) analizează modul în care sunt respectate drepturile consumatorilor şi propun:
– autorităţilor administraţiei publice reprezentate la nivelul respectiv de organizare a
Consiliului consultativ pentru protecţia consumatorilor – acţiuni pentru aplicarea mijloacelor
prevăzute de lege, care să asigure protecţia cetăţenilor în calitatea lor de consumatori;
– autorităţilor administraţiei publice locale – măsuri în sprijinul apărării drepturilor
consumatorilor, precum şi corelarea acţiunilor acestora cu acţiunile altor factori implicaţi în
scopul realizării unei protejări reale şi unitare a intereselor consumatorilor;
b) analizează modul în care sunt aplicate propunerile Consiliului consultativ pentru protecţia
consumatorilor de către organele sau organizaţiile sesizate;
c) analizează modul de colaborare a autorităţilor administraţiei publice în domeniul
protecţiei consumatorilor şi recomandă căi de îmbunătăţire a colaborării;
d) pe baza analizei constatărilor organismelor reprezentate în Consiliul consultativ pentru
protecţia consumatorilor:
– recomandă acţiuni în anumite sectoare din domeniul protecţiei consumatorilor;
– propun efectuarea de studii în legătură cu cauzele care au generat încălcări ale dispoziţiilor
legale privind protecţia consumatorilor, precum şi măsurile de prevenire;
– propun îmbunătăţiri ale reglementărilor sau, după caz, noi reglementări în domeniul
protecţiei consumatorilor;
– formulează propuneri în sprijinul elaborării strategiei şi a programelor de acţiune, pe plan
local şi naţional.
* În direcţia corelării acţiunilor diverselor autorităţi ale adminsitraţiei publice cu
cele ale organizaţiilor neguvernamentale care au rol în realizarea protecţiei
consumatorilor:
a) analizează problemele specifice ale asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi propun
autorităţilor administraţiei publice, precum şi oricăror organisme sau asociaţii interesate,
modalităţi de sprijinire a acestora în rezolvarea problemelor respective;
b) stabilesc obiective comune asupra realizării cărora, prin mijloace specifice fiecărei
categorii de autorităţi şi organisme (guvernamentale sau neguvernamentale), se convine să
se concentreze acţiunea acestora, în vederea opririi sau înlăturării efectelor negative asupra
vieţii, sănătăţii, securităţii sau intereselor economice ale consumatorilor, care se manifestă în
mod repetat sau cu consecinţe grave într-un anumit sector al producţiei şi/sau
comercializării produselor sau prestărilor de servicii;
c) analizează modul în care autorităţile administraţiei publice răspund solicitărilor (sesizări,
reclamaţii) consumatorilor sau asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi sesizează
autorităţile în cauză asupra eventualelor carenţe în organizarea şi funcţionarea sistemului de
recepţie şi răspuns al cererilor consumatorilor;

33
d) sprijină acţiunile de informare şi educare a consumatorilor, desfăşurate de diverse
autorităţi, organisme, organizaţii existente la nivel naţional, judeţean, orăşenesc,comunal.
Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor, la fiecare nivel în parte,
este condus de un birou de conducere şi funcţionează în baza unui regulament propriu.
c). Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor
Potrivit Ordonanţei nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, asociaţiile pentru
protecţia consumatorilor sunt considerate acele asociaţii constituite, conform legii, ca
persoane juridice şi care, fără a urmări realizarea de profit, au ca unic scop apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor, în general.
Asemenea asociaţii pot fi parteneri sociali cu drept de reprezentare în organismele
consultative cu rol în domeniul protecţiei consumatorilor şi în care organele administraţiei
publice sunt reprezentate, cu îndeplinirea unor condiţii expres prevăzute în lege. În acest
sens, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor sunt consultate de către organismele
administraţiei publice, potrivit competenţelor, la elaborarea dispoziţiilor şi procedurilor cu
caracter general şi a altor lucrări care au ca scop protecţia consumatorilor, cu privire la:
• cunoaşterea cerinţelor consumatorilor privind sortimentele, calitatea şi cantitatea
produselor şi serviciilor;
• formarea unei atitudini corecte a agenţilor economici angajaţi în producerea şi
comercializarea produselor şi prestarea serviciilor faţă de calitatea acestora;
• prevenirea practicilor comerciale abuzive şi a publicităţii de natură a afecta drepturile şi
interesele legitime ale consumatorilor.
Potrivit legii, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au următoarele drepturi:
• de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei publice centrale şi locale, în
vederea atingerii obiectivelor lor;
• de a primi subvenţii de la bugetul de stat prin intermediul Autorităţii Naţionale pentru
Protecţia Consumatorilor;
• de a solicita autorităţilor competente luarea de măsuri în vederea opririi producţiei sau a
retragerii de pe piaţă a produselor sau serviciilor care nu asigură nivelul calitativ prescris în
documentele stabilite de lege sau care pun în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea
consumatorilor;
• de a solicita realizarea de produse şi servicii în condiţii speciale, în vederea satisfacerii
nevoilor consumatorilor handicapaţi sau de vârsta a treia;
• de a fi consultate cu ocazia elaborării actelor normative, standardelor sau specificaţiilor
care definesc caracteristicile tehnice şi calitative ale produselor şi serviciilor destinate
consumatorilor;
• de a solicita şi obţine informaţii asupra preţului şi caracteristicilor calitative ale produselor
sau serviciilor de natură a ajuta la luarea unei decizii asupra achiziţionării acestora;
• de a informa opinia publică, prin mass-media, asupra deficienţelor de calitate a produselor
şi serviciilor, precum şi asupra consecinţelor vătămătoare ale acestora pentru consumatori;
• de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
membrilor lor;
• de a solicita, pe cheltuiala lor, laboratoarelor acreditate efectuarea de analize şi încercări
ale produselor destinate consumatorilor şi de a publica rezultatele;
• de a iniţia acţiuni proprii, în vederea identificării cazurilor în care agenţii economici nu
respectă drepturile consumatorilor prevăzute de lege, şi de a sesiza, în cadrul unor proceduri
de urgenţă, organele de specialitate ale administraţiei publice abilitate să acţioneze în
domeniul protecţiei consumatorilor.
Aşa cum am menţionat, în structura asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor pot
fi înfiinţate şi funcţiona centre de consultanţă şi informare a consumatorilor, organizate la
nivel de birouri, în structura organizatorică a acestora, care desfăşoară activităţi gratuite în
folosul consumatorilor, constând în informaţii, recomandări şi consultanţă pentru probleme
legate de achiziţionarea unui produs sau serviciu. Asemenea centre sunt finanţate de la
bugetul de stat sau bugetele locale, prin intermediul asociaţiilor pentru protecţia

34
consumatorilor. Numărul acestor centre de consultanţă şi informare a consumatorilor pentru
care se acordă sume de la bugetul de stat se stabileşte prin hotărâri ale Guvernului.

35
CAPITOLUL V
PROPUNERI PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORULUI

Vă rog să-mi permiteţi, ca simplu cetăţean, să supun atenţiei dumneavoastră,


următoarele propuneri cu privire la SĂNĂTATEA POPULAŢIEI:
1. Băuturile alcoolice şi produsele alimentare contrafăcute să fie interzise la
comercializare, iar cele care ar putea să fie admise, să aibă înscrise pe ambalaj:
atenţionări privind efectele lor asupra organismului uman (şi în special asupra copiilor şi
lăuzelor), bolile ce pot fi agravate de consumul acestora, conţinutul de substanţe (în
procente), diverse contraindicaţii (de exemplu privind asocierea cu antibioticele sau
efectele negative în cazul unor boli – ulcer, hipertensiuni, colite, ciroze etc).
2. Băuturile răcoritoare care conţin alte substanţe decât cele naturale, să fie
interzise de la comercializarea pe piaţă.
3. Produsele cosmetice care conţin substanţe chimice ce pot ataca sistemul
imunitar al organismului, să fie interzise de la comercializarea pe piaţă : paste de dinţi,
săpunuri, şampoane, coloranţi de păr, creme de ten etc.
4. Hrana folosită în centrele zootehnice şi în crescătoriile de păsări să fie
naturală (în orice caz nu hormoni de creştere rapidă).
5. Ambalajele care conţin substanţe chimice folosite pentru spălarea rufelor, să
aibă pe ele înscrise, cât mai lizibil în limba română: modul de folosire, concentraţiile
optime de folosinţă şi atenţionări privind efectele asupra organelor sensibile ale
organismului uman, în special asupra pielii.
6. Fabricarea şi comercializarea produsele anticoncepţionale să fie interzisă; de
asemenea să fie interzisă comercializarea produselor farmaceutice cu riscuri deosebite
privind sănătatea populaţiei (contraindicaţii majore), folosind alternative mai puţin
dăunătoare.
7. Fabricarea şi comercializarea tutunului să fie interzisă.

Câteva argumente

-societăţile comerciale care fabrică produse ce conţin diverse substanţe chimice, în


goana lor după câştiguri cât mai mari , cresc cantităţile de aditivi, fără să ţină cont că acestea
dăunează sănătăţii oamenilor;
-dacă în industria electronică, în industria automobilului sau în construcţii, se mai
poate accepta creşterea cantităţii în dauna calităţii, în industria alimentară, a produselor
cosmetice sau a produselor farmaceutice, lipsa unei atenţii corespunzătoare, poate genera,
mai ales pe termen lung, efecte dintre cele mai grave asupra sănătăţii populaţiei;
-în general nu contează procentul de aditivi conţinut sau nivelul de afectare al
organismului de către aceştia, contează pur şi simplu, dacă substanţele sunt toxice pentru
organism sau nu, în orice cantitate, în orice concentraţie (un copil, un făt sau o persoană în
vârstă sau suferindă, sigur sunt mai expuşi, mai afectaţi); astăzi încă se acceptă, cu privire la
anumite substanţe chimice, o anumită concentraţie, nu totdeauna respectată şi aceasta de
fabricanţi;
-dacă s-ar dori distrugerea unei naţiuni, în câteva generaţii s-ar rezolva acest
„obiectiv” , acceptând această agresiune asupra organismului uman provocată de substanţele
chimice, unele efecte observându-se deja pe termen mai scurt =5-10 ani, iar altele pe termen
mai lung = 70-80 ani;
-distrugerea treptată a sistemului imunitar poate provoca mari probleme, atât la
nivelul vieţii individului, cât şi la evoluţia vieţii unei întregi populaţii;
-se pot observa diferenţe apreciabile, dintre persoanele care s-au născut şi au crescut
la oraş şi persoanele care s-au născut şi au crescut la sat, aceştia din urmă neavând parte (cel
puţin deocamdată) de toate„binefacerile” cuceririlor tehnologice, mai ales cu privire la
produsele alimentare;

36
-consumarea alimentelor cu conţinut de substanţe chimice este un factor favorizant
pentru scăderea natalităţii ori pentru naşterea de copii cu malformaţii sau cu afecţiuni
psihice;
-nu în ultimul rând, folosirea produselor cu conţinut de substanţe chimice, ce scad
uneori apreciabil capacitatea de atenţie şi concentrare, poate fi factor favorizant pentru
producerea de diverse accidente: de circulaţie, de muncă sau de recreere;
-„Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului” este instituţia care poate
ataca problema substanţelor chimice ce afectează sănătatea populaţiei, propunând forurilor
competente, măsuri legislative şi administrative pentru stoparea fenomenului;
-câteva exemple:
a). Produse cosmetice şi de igienă
-şampoane care distrug glandele sebacee, alte afecţiuni ulterioare în zonă fiind o
chestiune de timp;
-paste de dinţi care distrug glandele din cavitatea bucală, distrugerea danturii şi alte
afecţiuni metabolice ulterioare fiind o chestiune de timp;
-săpunuri sau deodorante care distrug glandele sudoripare, afecţiuni diverse ale pielii
cu imunitate scăzută pot apărea în timp ulterior.
b). Produse alimentare
-produse alimentare şi băuturi contrafăcute (în această categorie putem include tot ce
nu este natural), ce abundă pe piaţă, afectează mucoasele stomacale şi intestinale, scăzând
sistemul imunitar al organismului, creându-se condiţii prielnice pentru contractarea unor
boli - ulcere, ciroze, enterocolite etc
-produse animaliere sau avicole comercializate de producători care au folosit
hormoni de creştere;
-deşi plăcerea e mare, conţinutul de zahăr al unor alimente poate fi factor favorizant
pentru diverse afecţiun, cum ar fi şi diabetul;
-substanţele chimice din alimente şi băuturi, care în fapt sunt toxice pentru organism
(acesta luptând pe cât este în stare mai ales la tinereţe, să le elimine), pot fi factori
favorizanţi şi pentru alte afecţiuni sau chiar boli grave, cum ar fi: SIDA, anemia, leucemia,
cancerul la sân, rahitismul, calcemia şi chiar gripele (dacă sistemul imunitar al persoanei
este diminuat, orice boală este mult mai uşor de contractat).
c). Produse farmaceutice
-anticoncepţionale ce pot provoca infertilitatea sau chiar apariţia cancerelor la uter;
-medicamente ce pot distruge flora stomacală şi intestinală, creând probleme mari de
metabolism;
-medicamente ce afectează ficatul şi vezica biliară, care odată deteriorate nu se mai
refac în totalitate, iar implicaţiile sunt multiple.
d). Produse alcoolice şi din tutun
-afecţiunile acestor produse asupra organismului uman, sunt arhicunoscute, dar piaţa
lor există, poate chiar prosperă, tinerii şi chiar copiii, în candoarea lor, acceptă uşor
consumarea acestora, ca de altfel tot ce l-i se oferă cu generozitate de către fabricanţi şi
comercianţi (publicitatea din mass media, precum şi cea stradală ori din arenele sportiveo îi
ajută foarte mult); odată obişnuit organismul cu astfel de droguri, greu se mai poate omul
debarasa de obicei, chiar dacă a ajuns matur şi responsabil;
-cadre medicale de specialitate, cercetători în domeniu, statisticieni şi analişti, dintre
cei mai responsabili şi cu înaltă ţinută morală, pot să-şi spună cuvântul în problemele ce le-
am ridicat;
-pentru a nu se ajunge la acutizarea problemelor mai sus prezentate, sunt necesare a
fi luate din timp, măsuri legislative şi administrative (chiar şi efectuarea de reforme), care
să canalizeze viaţa cetăţenilor pe un standard ascendent real de sănătate.

37
CAPITOLUL VI
CONCLUZII. ORIENTĂRI PE PLAN MONDIAL

Conceptul privind “drepturile consumatorilor” isi are originea, in “Carta drepturilor


consumatorilor” definita de fostul presedinte al S.U.A. J.F.Kennedy-in martie 1962, sub
forma unui mesaj special adresat Congresului american. Desi Carta nu a mai fost
definitivata ea ramane importanta prin conturarea drepturilor fundamentale ale
consumatorilor (dreptul de alegere libera, dreptul la informatie, dreptul la petitie si ascultare,
dreptul la protectie), dar mai ales prin faptul ca ea a servit drept model de referinta la
elaborarea legilor de protectie a consumatorilor ce au aparut in deceniile sapte si opt in
S.U.A. si in alte tari din continentul american (Canada, Mexic), cat si in Europa (Belgia,
Franta, Germania, Suedia).
Comunitatea mondiala, prin cel mai inalt forum al sau-Organizatia Natiunilor Unite-,
a considerat necesar sa puna in discutia structurilor sale problematica pe care o presupune
protectia consumatorilor, adoptandu-se, prin Rezolutia nr.39/248, in 8 aprilie 1985,
“Principiile directoare pentru protectia consumatorilor”.
Acestea sunt menite sa asigure guvernelor tuturor tarilor un cadru care sa poata fi
folosit in colaborarea si consolidarea politicii si legislatiei pentru protectia consumatorilor.
Privite dintr-un asemenea unghi de vedere, principalele obiective asupra carora este
necesar sa se concentreze fiecare tara, prin organismele sale guvernamentale si
neguvernamentale, trebuie sa urmareasca, in principal, urmatoarele aspecte :
 facilitarea productiei si distributiei de produse corespunzatoare nevoilor si
cerintelor consumatorilor;
 incurajarea unor niveluri ridicate ale eticii celor angajati in producerea si
distribuirea bunurilor de consum si serviciilor catre consumatori;
 asigurarea tinerii sub control, prin intremediul tuturor organizatiilor nationale si
internationale, a practicilor comerciale abuzive care afecteaza consumatorii;
 promovarea unei cooperari internationale in domeniul protectiei consumatorilor;
 incurajarea dezvoltarii conditiilor de piata care sa asigure consumatorilor o gama
larga de produse si la preturi avantajoase pentru acestia;
 stabilirea unui sistem de prioritati privind protectia consumatorilor din fiecare
tara, conform circumstantelor economice si sociale specifice nivelului de dezvoltare atins,
precum si nevoilor caracteristice populatiei statului respectiv;
 protectia consumatorilor fata de pericolele ce afecteaza siguranta si sanatatea lor;
 asigurarea accesului consumatorilor la informatii corecte, care sa le permita o
alegere conform dorintelor so necesitatilor personale;
 crearea unui sistem de educare a consumatorilor;
 luarea in considerare, la elaborarea politicilor de protectie a consumatorilor, a
potentialului pozitiv al institutiilor de invatamant si cercetare-publice sau private;
 asigurarea libertatii consumatorilor, precum si a altor grupuri sau asociatii
reprezentative, de a se organiza si a-si desemna liderii, care sa le exprime opiniile in
procesele de luare a unor decizii si sa le reprezinte interesele.
Prin natura lor, principiile conturate de Organizatia Natiunilor Unite si recomandate
guvernelor statelor membre se adreseaza puterii de stat, administratiei publice. Ele pot insa
sa constituie un serios suport in stabilirea obiectivelor specifice miscarii de aparare a
drepturilor consumatorilor din cadrul fiecarei tari in parte.
Un rol deosebit in apararea drepturilor consumatorilor il au organismele
internationale pentru protectia consumatorilor. Astfel, in anul 1960, a fost fondata
Organizatia Internationala a Uniunulor de Consumatori, organism international care
reprezinta si sprijina organizatiile consumatorilor din intrega lume.Organizata ca fundatie

38
nonprofit, Organizatia Internationala a Uniunilor de Consumatori (I.O.C.U.) reprezinta in
prezent interesele a 180 de organizatii dintr-un numar de 70 de tari.
Sprijinul acestei organizatii se manifesta in trei directii :
- promovarea colaborarii intre membri prin schimburi de marfuri, schimburi de
experienta;
- extinderea miscarii consumatoriste si sprijinirea organizatiilor consumatoriste nou
aparute;
- reprezentarea intereselor consumatorilor in forurile internationale.
Romania face parte din Programul pentru Economiile de Tranzitie (PROECT) ,
program creat im octombrie 1993 si finantat prin Programul Phare.
Impreuna cu Centrul de Drept al Consumatorilor (CDE), IOCU a fost mandatat de
catre Comitetul European de Standardizare sa-si dezvolte programul CICPP (Institutiile
Consumatorilor si Programul de Politica Consumatorista), ambele organisme fiind
desemnate sa gestioneze Programul Phare destinat protectiei consumatorilor.
In Europa, miscarea consumatorista are o vechime de circa 200 de ani. Ea a aparut
mai intai ca notiune, conturandu-se ulterior, o data cu dezvoltarea stiintei si tehnicii, forma
principala de manifestare exprimandu-se prin preocuparile pentru asigurarea si controlul
calitatii.
In prezent, in toate tarile europene dezvoltate, in principal in cele din Europa vestica,
exista o serie de organisme guvernamentale sau neguvernamentale pentru protectia
consumatorilor, singurele ce au preocupari in acest domeniu. Exista, de asemenea, in unele
tari europene si institute de cercetari in domeniul protectiei consumatorilor, total sau partial
subventionate de la buget si care desfasoara o activitate de cercetare, dar si de informare si
educare a consumatorilor.
In Germania, lipsesc de fapt organismele guvernamentale pentru protectia
consumatorilor, apararea drepturilor acestora fiind preluata de societatea civila. In Italia,
Inspectia Generala Economica se ocupa de respectarea regulilor legale privind protectia
consumatorilor, in principal cele referitoare la preturi, avand competente in sanctionarea
celor gasiti vinovati, inclusiv prin intocmirea documentatiei necesare in cercetarile penale,
acolo unde este cazul.
Pentru Grecia, prima responsabilitate in domeniul comertului o are Directia de
Control Tehnic si de Protectie a Consumatorilor, structura sa organizatorica cuprinzand un
numar de cinci sectiuni care acopera domeniile privind bunurile de consum, cercetarile si
studiile, inspectiile si analizele chimice, precum si protectia si informarea consumatorilor.
În România există următoarele obiective de guvernare:
1. Combinarea protecţiei directe a statului cu cea oferită de formele de protecţie asociativă.
2. Stimularea capacităţii de autoprotecţie individuală şi asociativă a consumatorilor, astfel
încât aceasta să devină calea principală de protecţie.
3. Eficientizarea activităţii statului în materie de protecţie directă şi indirectă a
consumatorilor prin cercetarea pieţei, prin informarea şi educarea consumatorilor.
Obiectivele vor fi atinse prin următoarele direcţii de acţiune:
● Îmbunătăţirea cadrului legislativ şi armonizarea cu legislaţia europeană.
● Monitorizarea implementării Strategiei Europene în domeniul Protecţiei Consumatorilor
2007 - 2013.
● Reorganizarea ANPC în Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Prevenirea şi
Combaterea Concurenţei Neloiale, ca autoritate administrativă independentă, abilitată să
aplice legea protecţiei consumatorilor şi legea concurenţei neloiale, să contribuie la
informarea, consilierea şi educarea consumatorilor.
● Interzicerea, prin lege, a penalităţilor asimetrice dintre client şi prestatorul de servicii
publice (telefonie, cablu, electricitate, imobiliare etc.) şi alte servicii de interes general
(internet) pentru abaterile contractuale şi garantarea compensării prejudiciilor suferite de
beneficiar.
● Dezvoltarea mişcării consumatorilor prin: efectuarea de teste comparative, de studii şi
cercetări în domeniu; informarea, consilierea şi educarea consumatorilor; sprijinirea
39
procesului de structurare a consumatorilor pe orizontală şi pe verticală prin înfiinţarea de
asociaţii în toate judeţele şi oraşele ţării, respectiv federaţii la nivel naţional.
● Crearea unui sistem informatic cu privire la produsele şi serviciile cu risc ridicat pentru
viaţa şi sănătatea consumatorilor.
● Colaborarea instituţiilor statului cu structurile societăţii civile în domeniul protecţiei
consumatorului.
● Introducerea educaţiei consumatorilor în procesul de învăţământ ca abordare
interdisciplinară.
● Campanii de informare şi educare a consumatorilor cu privire la posibilele efecte negative
ale consumului de produse şi servicii periculoase.
● Înfiinţarea unor organisme de mediere şi arbitraj în colaborare cu camerele de comerţ şi
industrie, organizaţii patronale şi asociaţii profesionale, de nivel naţional.
● Stabilirea de relaţii de colaborare cu institute de cercetare, laboratoare de expertizare şi
certificare, inclusiv din străinătate, pentru realizarea de studii, cercetări şi teste comparative.
● Încurajarea constituirii de centre regionale ale consumatorilor, care să facă parte din
reţeaua centrelor europene ale consumatorilor (ECC- Network) şi care să poată semnala şi
lua atitudine direct faţă de devierile locale de la standardele de calitate a produselor
comercializate şi a serviciilor prestate.

40
BIBLIOGRAFIE
I. MONOGRAFII, TRATATE, CURSURI
1. AUGUSTIN FUEREA, „DREPT COMUNITAR AL AFACERILOR”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
2. HOLDING F.H., Les Moyens Judiciares et Parajudiciares de la Protection du
Consommateur aux Pays-Bas, Bruxelles, 1976.
3. D.PATRICHE, GH. PISTOL – “PROTECŢIA CONSUMATORILOR”, Editura Monitorul
Oficial, Bucuresti, 1998.
4. GHEORGHE PISTOL – “BAZELE COMERŢULUI”, Note de curs, Univ.”Spiru Haret”,
Bucuresti, 1998.
5. D.PATRICHE, Tratat de economia comerţului, Editura Eficient, Bucureşti, 1998;
6. D. PATRICHE, Protecţia consumatorului în economia de piaţă, Editura Academia
Universitară Athenaeum, Bucureşti, 1994.
7. LUMINIŢA PISTOL, Comerţ. Concepte, mecanisme şi politici, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2001.
8. INTERNET.

II. ACTE NORMATIVE


9. DOMNITORUL ROMÂNIEI, Codul Civil, decretat la 26.11.1864 şi republicat în 1996.
10. PARLAMENTUL ROMÂNIEI, Decret-lege nr.1233,Codul Comercial, M.Of. din
10.05.1887 (versiune actualizată cu modificările din 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925,
1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947,1948, 1949, 1950, 1990, 1995),
www.fincont.info/images/infolex.
11. CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA
EUROPEANĂ – CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007
12. CONSILIUL EUROPEAN, „NEGOCIERI DE ADERARE LA UE”, www.sgg.ro, 2005.
13. CONSILIUL EUROPEAN, „TRATATUL DE LA LISABONA”, Best Publishing
România, Bucureşti, 2008;
14. PARLAMENTUL ROMÂNIEI, „CONSTITUŢIA ROMÂNIEI”, Monitorul Oficial
nr.767, Partea I, Bucureşti, 31.10.2003;
15. GUVERNUL ROMÂNIEI, Ordonanta nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor-
actualizata la 27.12.2008, publicata in Monitorul Oficial nr. 899 din 28.12.2008.
16. GUVERNUL ROMÂNIEI, HG nr. 284/2009 privind organizarea si functionarea
Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor, publicat in Monitorul Oficial,
Partea I nr. 182 din 24 martie 2009.
17. GUVERNUL ROMÂNIEI, Legea privind codul consumului, legea nr. 296/2004,
republicat 2008 Codul Consumului, republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 224 din
24 martie 2008.
18. GUVERNUL ROMÂNIEI, Ordonanta nr. 130/2000 privind regimul juridic al
contractelor la distanta, aprobata cu modificari prin Legea 51/2003 Publicata in Monitorul
Oficial nr. 431 din 09/02/2000.
19. GUVERNUL ROMÂNIEI, OG nr. 85/2004 republicata 2008, ordonanta privind
protectia consumatorilor la incheierea si executarea contractelor la distanta privind serviciile
financiare, republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 13/05/2008.
20. GUVERNUL ROMÂNIEI, OG nr.107 din 30 august 1999 privind activitatea de
comercializare a pachetelor de servicii turistice, republicare în M.Of. nr. 448/16 iun. 2008.
21. PARLAMENTUL ROMÂNIEI, Legea nr.193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele
abuzive din contractele încheiate între comercianti si consumatori, publicat in Monitorul
Oficial nr. 560/10 noiembrie 2000(Include si modificarile aduse prin Legea 65/2002 si legea
363/2007).
41
22. PARLAMENTUL ROMÂNIEI, Legea nr. 289 din 24/06/2004 privind regimul juridic al
contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, publicat in
Monitorul Oficial nr. 319 din 23/04/2008.
23. PARLAMENTUL ROMÂNIEI, Legea nr. 245/2004 privind securitatea generala a
produselor, republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 360 din 09/05/2008.
24. PARLAMENTUL ROMÂNIEI, Legea nr. 211/2008 pentru modificarea si completarea
Ordonantei Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor si serviciilor de
piata, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 736 din 30/10/2008.
25. GUVERNUL ROMÂNIEI, OUG nr. 174/2008, ordonanta de urgenta pentru modificarea
si completarea unor acte normative privind protectia consumatorilor, publicat in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 795 din 27/11/2008
26. MINISTERUL SĂNĂTĂŢII ŞI FAMILIEI, Ordinul nr. 192 din 31/03/200 privind
producerea bauturilor alcoolice fermentate nedistilate, altele decat berea si vinul, destinate
consumului uman ca atare, publicat in Monitorul Oficial nr. 232 din 08/04/2009.
27. PARLAMENTUL ROMÂNIEI, Legea nr. 37/2002 privind aprobarea Ordonantei
Guvernului nr. 58/2000 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr.
21/1992privind protectia consumatorilor publicata in Monitorul Oficial nr. 91 din 2
februarie 2002.
28. GUVERNUL ROMÂNIEI, Ordonanta nr. 58/2000 pentru modificarea si completarea
Ordonantei Guvernului nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor, publicata in Monitorul
Oficial nr. 43 din 31 ianuarie 2000.
29. MINISTERUL SĂNĂTĂŢII ŞI FAMILIEI, Ordinul nr. 711/2008 pentru modificarea
Normelor privind aditivii alimentari destinati utilizarii in produsele alimentare pentru
consum uman, aprobate prin Ordinul ministrului sanatatii si familiei si al ministrului
agriculturii, alimentatiei si padurilor nr. 438/295/2002, publicat in Monitorul Oficial,
Partea I nr. 852 din 18/12/2008.
30. PARLAMENTUL ROMÂNIEI, Legea nr. 64 din 21 martie 2008 privind funcţionarea în
condiţii de siguranţă a instalaţiilor sub presiune, instalaţiilor de ridicat şi a aparatelor
consumatoare de combustibil, publicat în M.Of. nr. 240/27 mar. 2008.
31. PARLAMENTUL ROMÂNIEI, Legea nr. 363/2007 din 21/12/200 privind combaterea
practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea
reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, publicat in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 899 din 28/12/2007.
32. GUVERNUL ROMÂNIEI, Ordonanta nr. 130/2000 (republicata), privind protectia
consumatorilor la incheierea si executarea contractelor la distanta (Actul include
modificarile din: O.U.G. nr. 174/2008 publicata in MOF nr. 795 din 27/11/2008 şi
Ordonanta nr. 5/2008 privind modificarea si completarea Legii nr. 349/2002 pentru
prevenirea si combaterea efectelor consumului produselor din tutun) şi a fost publicata in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 78 din 31.01.2008.

42
33. PARLAMENTUL ROMÂNIEI, Legea nr. 349/2002 pentru prevenirea si combaterea
efectelor consumului produselor din tutun Versiune consolidata pana la 31.10.2008 de
INDACO, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 435 din 21/06/2002.
34. GUVERNUL ROMÂNIEI, HG nr. 187/2000 republicata 2008, privind imitatiile de
produse alimentare care prezinta riscul de a pune in pericol sanatatea sau securitatea
consumatorilor, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 643 din 09/09/2008.
35. GUVERNUL ROMÂNIEI, HG nr. 947/2000 republicata 2008 privind modalitatea de
indicare a preturilor produselor oferite consumatorilor spre vanzare, publicat in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 643 din 09/09/2008.
36. GUVERNUL ROMÂNIEI, HG nr. 1101/2008, hotarare privind aprobarea Programului
de interes national de prevenire a consumului de tutun, alcool si droguri - 2009-2012,
publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 672 din 30/09/2008
37. GUVERNUL ROMÂNIEI, HG nr. 1102/2008, hotarare privind aprobarea Programului
national de asistenta medicala, psihologica si sociala a consumatorilor de droguri - 2009-
2012, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 675 din 01/10/2008.
38. GUVERNUL ROMÂNIEI, O.G. nr. 88 din 29/08/2000 privind finantarea centrelor de
consultanta si informare a consumatorilor, publicat in Monitorul Oficial nr. 421 din
01/09/2000.
39. GUVERNUL ROMÂNIEI, O.U.G. nr.97 din 21 iunie 2001privind reglementarea
producţiei, circulaţiei şi comercializării alimentelor, republicare în M.Of. nr. 168/5 mar.
2008.
40. GUVERNUL ROMÂNIEI, H.G. nr.251 din 27 mai 1994 privind stabilirea componentei,
a atributiilor şi a modului de organizare şi functionare a Consiliului consultativ pentru
protectia consumatorilor aparuta in Monitorul Oficial nr. 152 din 17 iunie 1994.
41. PARLAMENTUL ROMÂNIEI, Legea nr. 51 din 21/01/2003 pentru aprobarea
Ordonantei Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distantã,
publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 57 din 31/01/2003.
42. PARLAMENTUL ROMÂNIEI, Legea nr. 98/1994, republicata in 2008, privind
stabilirea si sanctionarea contraventiilor la normele legale de igiena si sanatate publica,
republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 325 din 24/04/2008.
43. MINISTERUL SĂNĂTĂŢII ŞI FAMILIEI, Ordin nr. 18/2008 privind aprobarea
Normelor de igiena pentru transporturile de persoane, publicat in Monitorul Oficial, Partea
I nr. 334 din 30/04/2008.
44. MINISTERUL SĂNĂTĂŢII ŞI FAMILIEI Ordin privind aprobarea Normelor de igiena
pentru cabinetele de infrumusetare corporala nr. 1136/2007, publicat in Monitorul Oficial,
Partea I nr. 626 din 12/09/2007.
45. GUVERNUL ROMÂNIEI HOTĂRÂRE nr.1.311 din 24 octombrie 2007 pentru
modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 681/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi
Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor, publicat în M.Of. nr. 752/6 noi. 2007.
46. GUVERNUL ROMÂNIEI HOTĂRÂRE nr.681 din 19 iulie 2001 privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei
Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor Publicare M.Of. nr. 437/6 aug. 2001.
47. PARLAMENTUL ROMÂNIEI Legea nr. 12/1990 privind protejarea populatiei
impotriva unor activitati comerciale ilicite, republicata în 2009, republicat in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 291 din 5 mai 2009.
48. GUVERNUL ROMÂNIEI HOTĂRÂRE nr.50 din 29 ianuarie 1999 privind marcarea
buteliilor de sticlă refolosibile, utilizate pentru ambalarea substanţelor şi produselor
periculoase, publicat în M.Of. nr. 52/5 feb. 1999.
49. GUVERNUL ROMÂNIEI HOTĂRÂRE nr.1.039 din 28 august 2003 privind stabilirea
cerinţelor referitoare la etichetarea şi eficienţa energetică a aparatelor frigorifice de uz
casnic pentru introducerea lor pe piaţă, republicat în M.Of. nr. 455/5 iul. 2007.
50. GUVERNUL ROMÂNIEI HOTĂRÂRE nr.972 din 15 iunie 2004 pentru modificarea şi
completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.039/2003 privind stabilirea cerinţelor referitoare la
43
etichetarea şi eficienţa energetică a aparatelor frigorifice de uz casnic pentru introducerea lor
pe piaţă, publicat în M.Of. nr. 639/15 iul. 2004.
51. GUVERNUL ROMÂNIEI ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr.190 din 9 noiembrie 2000
privind regimul metalelor preţioase în România, republicat în M.Of. nr. 77/29 ian. 2004.
52. GUVERNUL ROMÂNIEI HOTĂRÂRE nr.106 din 7 februarie 2002 privind etichetarea
alimentelor, publicat în M.Of. nr. 147/27 feb. 2002.

44