Cele două corpuri ale Regelui

De Ernst H. Kantorowicz

Cele două corpuri ale regelui medieval sunt asemeni celor două naturi ale naturii lui Iisus
Hristos. O singură persoană cu două corpuri, unul natural şi unul politic. Raportele lui Plowden
stau la baza rafinării definițiior regalității și ale capacităților regale. Într-un mod direct subiectul
cărții este evidențiant din primele pagini unde se încearcă o explicarea a modului de existență a
celor două corpuri in unul singur. Corpul natural și cel politic se unesc la un moment dat într-un
singur corp care este unit și indivizibil, dar cu capacități distincte. Singura modalitate de separe
după ce a avut loc această uniune este moartea, moartea existând doar pentru corpul naturl,
puterea corpului politic fiind imposibilă, ea este transferată într-un corp natural viu, în momentul
in care corpul natural în care se afla inițial moare. Într-unul din fragmentele incluse în rapoartele
lui Ploweden se face trimiterea direct la teoria politico-ecleziologică a conceptului de corpus
misticus. Corpul politic deține forțe misterioase, este un corp perfect asemenea divinității, de
accea sinuciderea unui supus însemna o triplă crimă, comisă împotriva naturii, împotriva lui
Dumnezeu și împotriva corpului politic care pierde un supus ce îi era dator să-l slujească. Cu alte
cuvinte, doctrina teologiei și legii canonice care susținea că Biserica este un corp mistic al cărui
cap este Hristos fusese transferată de către juriști din sfera teologică în cea a statului. Această
ficțiune a Celor două corpuri a produs inerpretării și definiții asemănătoare cu cele apărute din
Perspectiva Celor două Naturii ale Dumnezeului-om. Aceste definiții par a fi fost aplicate de
către gândirea politică engleză mai mult inconștient, decât cu bună știință și au avut un impact
important asupra evenimentelor ulterioare. Un efect provocat de această gândire a fost Declarația
Lorzilor și a Comunelor din 27 mai 1642, în care corpul politic al regelui este reținut în cadrul
parlamentului în timp ce corpul natural este eliminat.

Lorzii englezi au complicat capacitățile juridice în ficțiunea celor Două corpuri ale
regelui, iar Shakespeare imortalizează această metaforă tragică a regalității în piesa „Tragedia
Regelui Richard al II-lea” când în scena de la Westminter este subilinată idea că Unsul lui
Dumnezeu nu poate fi judecat „de un glas inferior”, imagine care se estompează când sosesc
nenorocirile. Spre finalul peisei o scenă marcantă este cea în care regele se anulează pe sine
1
însuși, reprezentând un ritual inversat, un ritual al degradării, unde corpul natural devine
trădătorul corpului politic. Această piesă a fost interzisă în timpul lui Carol al II-le, în anii 1680
pentru ca ea ilustra evenimentele din istoria Angliei revoluționare „Ziua Martirului
Binecuvântatului Rege Carol I”

Textele scrise de Anonimul Normand în jurul anului 1100, prezintă ideea esenţei
spirituale a regalităţii christice, idee care era în vogă în epocă. Cel mai cunoscut și mai notabil
text anonim este De consecratione pontificum et regum, unde autorul se concentrează asupra
efectelor ritualurilor ungerilor atât ale regilor, cât şi a episcopilor. În text regele are o persoană
îngemănată care provine din grație, ceea e îi conferă o superioritatea asupra tuturor celorlați
oameni. Trebuie menționat că regii la care se referă Anonimul sun acei christi, regii unşi din
Vechiul Testament, care au prevestit sosirea adevăratului Christus regal, Unsul pentru Eternitate,
idee prezentă și în piesa lui Shakspeare. Regii unși după ridicarea la cer a lui Hristos devin un
christomimḗtḗs – literal, ,,actorul” sau ,,pesonificarea” lui Christos – care, pe scena terestră,
reprezenta imaginea vie a Dumnezeului cu o natură duală, chiar şi în privinţa celor două naturi
neconfundate unde inclusiv Hristos era încadrat.„ Christos este una personae, duae nature”.

În momentul consacrării sale regele terestru este transformat în ,,alt om” (alius vir),
transfigurându-l în Timp. Cu alte cuvinte, regele devine ,,deificat” pentru un timp scurt datorită
graţiei. Antiteza dintre natura şi graţia era folosită în mod obişnuit pentru a indica nu doar că
slăbicunea naturii umane era remediată de graţie, ci şi că graţia îi permitea omului să participe la
însuşi natura divină. Antiteza i-a servit Anonimului pentru a nota cu mare stricteţe diferenţa
inerentă dintre Dumnezeu şi rege,dar şi pentru a arăta unde lua sfârşit diferenţa
dintre ,,Dumnezeu prin natură” şi ,,dumnezeu prin graţie”; adică în cazul potestas, al puterii.

Puterea regelui este puterea lui Dumnezeu. Această putere îi aparţine lui Dumnezeu prin
natura lui si regelui prin intermediul graţiei. Aşadar, regele este şi el Dumnzeu şi Christos, dar
datorită graţiei şi orice ar face nu face ca simplu om, ci asemenea cuiva care a devenit Dumnzeu
şi Christos prin intermediul graţiei. Regele este o fiinţă îngemănată, umană şi divină, asemeni
Dumnezeului-om, deşi regele are o natură dublă şi îngemănată doar datorită graţiei şi numai în
Timp, nu prin natura sa şi (după Înălţare) pentru eternitate: regele terestru nu este, ci devine o
personalitate îngemănată prin ungerea şi consacrarea sa. Această îngemănare este subliniată în
Codexul de la Aachen când aureola divină din jurul Mâinii lui Dumnezeu se intersectează cu

2
aureola imperială, regele fiind cel mai apropiat de Dumnezeu, iar prin prezența celor 4 animale
din Evanghelie este indus faptul că regele se află în locul lui Hristos. Regele imitator a lui
Hristos era prezentat ca un mijlocitor între cer și pământ.

Modelul vizigot era un precedent important care, mai simplu decât modelul imperial,
putea fi aplicat condiţiilor anglo-normande într-o perioadă în care nu fusese încă formulată
afiramţia rex est imperator in regno sua. Persoana nu valorează nimic, dar puterea este justă.
Pentru că era drept ca slăbiciunea umană să se încline în faţa acelei divina potestas, Regele era
liber de obligațiile și restricțiile Legii pentru că el trebuia să fie liber de lanțurile păcatului, el
actionând pe baza simțului său înnăscut al dreptății.

De asemenea până la căderea Constantinopolului împăraţii bizantini erau reprezentaţi cu

nimb, simbol păgân al divinităţii, devenit simbol creştin al sanctităţii. Nimbul împăratului
bizantin, în epocile următoare se raporta la puterea imperială în sine, considerată perpetuă şi de
aceea, demnă de veneraţie şi sfântă în sensul creştin indiferent, bineînţeles, de prezenţa sau
absenţa unor calităţi demne de veneraţie sau sfinte în persoana purtătoare a coroanei. Nimbul
indica faptul că purtătorul şi executorul puterii perpetue provenea de la Dumnezeu şi îl făcea pe
împărat întruparea unui fel de ,,prototip”, care fiind nemuritor, era sanctus, indiferent de
caracterul personal sau sexul deţinătorului funcţiei. Cazul Împărătesei Irina care era numită în
documentele oficiale ,,Împărat” şi nu ,,împărăteasă”.

Ierusalimul transcedental înseamnă Eternitate în afara timpului mai degrabă decât

continuitate în timp. Oraşul originar al lui Christos, corpul material al Ierusalimului fusese
distrus de către Titus. Totuşi, ,,Ierusalimul aureolat” ar fi putut descinde pe pământ în orice
moment. De aceea nimbul indica întotdeauna, într-un fel sau altul, o schimbare a naturii
Timpului.

Regele, om prin natură şi divin prin graţie era echivalentul din Evul Mediu timpuriu al
viziunii ulterioare a celor Două Corpuri ale Regelui şi totodată cel care a prefigurat-o. În această
perioadă, teologia politică era încă limitată de cadrul general al limbajului liturgic şi al gândirii
teologice, deoarece nu fusese încă dezvoltată o ,,teologie politică” seculară şi independentă de
Biserică. Cu siguranţă, conceptul de principe ca o similitudine sau un executor al lui Dumnezeu
era susţinut de cultul antic al conducătorului, precum şi de Biblie. De aceea, titlurile şi

3
metaforele legate de Deus pot fi găsite în orice secol al Evului Mediu. Evoluţia dogmatic-
teologică din secolul al XII-lea către o definire a prezenţei reale a lui Christos în Sacramente a
produs şi o accentuare a vechii idei a prezenţei lui Christos în persoana preotului care oficia
liturghia, de aici s-a ajuns la concluzia că episopii şi preoţii sunt deopotrivă vicarii Christi.

Odată cu decretalele lui Inocenţiu al III-lea , titlul papal vicarius Christi a înregistrat
prima apariţie oficială, nu în limbajul obişnuit, ci în colecţiile de Drept Canonic, titulatură
exclusiv papală, utilizată până în zilele noastre. În sens contrar, bazându-se pe vocabularul
dreptului roman, civiliştii au început să-l numească pe împărat, deus in terris, deus terrenus sau
deus praesens. Astfel, idealul christocentric al conducerii a ajuns să fie estompat şi de influenţa
dreptului roman. Schimbarea nu a fost abruptă ci a fost uşoară şi subtilă cu o perioadă de
tranziţie. Din punct de vedere funcţional, idealul duplicării geminale a Principelui era încă în
vigoare, dar acesta s-a manifestat în noua relaţie a regelui cu Legea şi Justiţia care a înlocuit
vechiul său statut în raport cu Sacramentele şi Altarul.

Metafora regelui ca o ,,Imagine a Echităţii” este foarte veche şi nu invalidează în nicio

privinţă, prin ea însăşi, noţiunea de rex imago Christi, la fel cum nici nu-i depăşeşte limitele. Se
produce o mică variaţie a vechii teme, o mutaţie aparent nesemnificativă de la aspectul mai
curând liturgic la cel mai degrabă juridic al lui Christos aşa cum era reprezentat acesta de
conducător. Ideea în sine de Justiţie, care este legată de Lege şi totuşi deasupra Legii, pentru că
este finalitatea întregii Legi. Nu Regele este cel care conduce, ci Justiţia conduce prin sau într-un
Rege care este instrumentul Justiţiei. Însă întrebarea care a fost pusă mai apoi nu era dacă regele
era în același timp „părinte și fiul Justiției”, ci dacă era „deasupra sau sub Lege”. În urma
cercetărilor efctuate de către Frederic al II-lea asupra culegerilor de legi romane, Bracton a
subliniat că regele se află „sub Lege”, deoarece Legea în sine, întrupată sau nu în conducător,
apare ca adevăratul suveran. Însă în pofida acestui statut oferit de Bracton, nu a fost abolit
statutul regelui „deasupra Legii”, care era perfect legal și garantat de lege. Astfel regele era în
același timp „sub și deasupra Legii”.

Aceast model hibrid a fost de asemenea existent si de partea bisericii, nu doar a

regalității, schimburile dintre Biserică și stat continuând, extinzându-se de la demnitari
individuali la comunități compacte. Pentru Papa Bonifaciu corpurile politice aveau un caracter
pur funcțional în cadrul comunității universale a lui corpus Mysticus Christi, care era Biserica.

4
Astfel imaginea antropomorfică a fost transferat atât Bisericii în calitate de copr mistic cât și
Bisericii în calitate de organism administrativ numit corpus mysticum. Cu alte cuvinte
organismul Bisericii a devenit un „corp mistic„ într-un sens aproape juridic, fiind interpretată ca
o organizare politică la fel ca orice altă corporație seculară. Mai târziu Toma de Aquino afirmă
că Biserica seamănă cu o congregație politică de oameni, iar papa este precum un rege în regatul
său. Noțiunea de corpus mysticum a fost folosită după secolul al XII-lea pentru a descrie corpul
politic sau corpul iuridicum al Bisericii. Cele două corpuri ale regelui se transformă în cele două
corpuri ale lui Hristos, unul politic și colectiv și unul mistic, interpretat ca o persoană mistică.
Însă cu timpul corpul mistic devine tot mai puțin mistic și ajunge să însemne doar Biserica în
calitate de corp politic .

Conceptul celor „două corpuri ale regelui” ascundea o problemă de continuitate. Astfel,
sub impactul noilor tendințe in filozofie Timpul capătă o nouă percepție ce devine una dintre cele
mai puternice mijloace prin care gândirea occidentală a fost transformată și revitalizată la
sfârșitul Evului Mediu. Timpul avusese o reputație negativă, de fragilitate a lumii prezente,
despărțită de Eternitate, cu un rang inferior, însă noua percepție asupra timpului oferă un caracter
pozitiv acestuia, timpul devine un nou simbol al continuității eterne și al imortalității marelui
colectiv numit rasă umană. Această nouă continuitate a Timpului intensifică dorința de
perpetuare a faimei și a numelui unui om. Oricărui regnum și oricărui popor li se acorda prin lege
continuitatea roman și perpetuitatea maiestas, astfel perpetuitatea este confirmată din punct de
vedere legal.

Corpul regelui purta atât o coroană materială cât și una provenită de la Dumnezeu, iar
această coroană invizibilă și perpetuă reprezenta substanța mostenirii, deoarece îi era transferată
fiului atunci când acesta urca pe tron, unicitatea și ideea complexă a identității dintre predecesor
și succesor fiind potențată prin gestul încoronării. Această coroană sugera și inalienabilitatea
posesiilor regelui, în Anglia principiul inalienabilității find clar formulat și impus ca lege în jurul
anului 1200. Mai târziu, în 1215, canonistul Damasus, intr-o glosă la decretarea papei
Alexandru aduce în lumină ideea demnități care nu moare niciodată - Dignitas nunquam perit.
Pentru ilustrarea naturii acestei demnității este folosită metafora pheonixului pentru justificarea
demnității abatelui, care era astfel o specie nemuritoare de individ muritor, din cenușa acestei
metafore născându-se prototipul acelui spectru numit „ Corporația individuală”.

5
 Concepția de rege care nu moare niciodată, datorită corpului politic se schimbă de
asemenea, în noua concepție se crede fără ezitare că liderul sau capul unui stat poate muri și
chiar murea, înțelegându-se în același timp că permanența corporației depinde de continuitatea
acordată în mod succesiv unor persoane individuale. Perpetuitatea capului regatului și
conceptului de rex qui nunquam moritur (un rege nu moare niciodată) depindea de interacțiunea
a trei factori: perpetuitatea Dinastiei, caracterul corporativ al coroanei și nemurirea Demnității
regale. Astfel acești trei factori fac legătura între corpurile naturale și permanența corpului
politic.